Invatamantul Primar In Romania

1. Pregătirea copilului pentru școală în contextul colaborării dintre grădiniță și școală

Învățământul preșcolar, prima verigă a sistemului nostru de învățământ, are drept scop pregătirea copiilor pentru integrarea optimă în regimul activității școlare. Învățământul preșcolar constituie astfel prima formă de educație organizată, sistematică și totodată prima formă de socializare a copilului. Grădinița are menirea să ofere experiențe de învățare care să ușureze integrarea copiilor în învățămăntul primar.

Preșcolaritatea, stadiul care se întinde între 3 și 6-7ani, se distinge printr-o creștere însemnată a capacităților psihice, cât și fizice ale copilului, făcând posibilă cumpănirea cu mediul înconjurător, unde ,,principiul realității”, cum îl numește Freud, dă siguranță și mai ales reușită în adaptare. Toate aceste lucruri sunt trăite de către copii cu bucurie, ceea ce face totodată ca acestui stadiu să i se acorde denumirea de ,,vârstă de aur a copilăriei”. Accentul cade așadar, în preșcolaritate, pe dezvoltarea dimensiunii formative a pregătirii, deoarece nu dobândirea unui volum mare de cunoștințe îl face pe copil să fie pregătit pentru școală, ci dobăndirea unor capacități, abilități, aptitudini, valori necesare actului de cunoaștere care favorizează învățarea. Tot în cadrul grădinței, se desfășoară activitați care au menirea de a crea un spațiu cât mai mare pentru învățare, pregătind astfel copilul pentru întâlnirea cu școala.

Este necesar astfel să se asigure o colaborare în procesul instructiv-educativ între grădiniță și școală, dar și o colaborare între educator, învățător și părinți. Colaborarea acestora, bazată pe conlucrare și ajutorare reciprocă, trebuie sa ducă la îndeplinirea unor sarcini care sa vizeze un scop final: acela de formare a personalițătii copilului.

În acest sens, desfășurarea unor activități cum ar fi vizite la școală, serbări și programe comune contribuie la realizarea unei legături dintre grădiniță și școală și mai ales la integrarea optimă în regimul activității școlare a copiilor din grădiniță. Vizitele preșcolarilor la școală trebuie să fie bine organizate pentru a le creea acestora o impresie plăcută și pentru a le stimula dorința de a deveni școlari. Prin stabilirea contactelor cu școala și cu învățătorii, copiii se vor familiariza din timp cu acest mediu, dar și cu cele mai importante personaje ale școlii, ceea ce va contribui la eliminarea neliniștilor și la îndepărtarea stărilor afective negative pe care le creează prima zi de școală. Ideal ar fi ca educatoarea să fie acea persoană care le face cunoșțintă micuților elevi cu viitorul învățător și care îi face o scurtă prezentare, pentru ca atunci când vor păși pragul școlii, să fie familiarizați cu persoana care le va acorda sprijinul necesar și îi va dirija în actul învățării și, de ce nu, să le prezinte chiar și clasa unde vor învăța.

Integrarea elevului în grupul- clasă este, după opinia pedagogului german Kessel ,,un process psihopedagogic de asimilare a normelor de comportament ale clasei, de participare la activitatea colectivă a clasei si de urmărire a scopurilor grupului stabilite prin decizii collective.” (MANAGEMENTUL CLASEI DE ELEVI)

Colaborarea dintre grădiniță și școală trebuie să aibă la bază următoarele elemente: continuitatea curriculumului (programă, materiale didactice), metode de lucru similare, amenajarea spațiului de lucru, lucrul în grup, relații de parteneriat.

Continuitatea dintre învățământul preșcolar și primar se realizează prin obiective comune și totodată prin conținuturi și metode similare. ,,Din punct de vedere psiho-somatic, cele două etape de vârstă (preșcolară și școlară) au multe trăsături comune, ceea ce asigură elementul de continuitate educațională: copilul de 3 ani, confruntat prima oară cu dificultățile adaptării la viața colectivă, în momentul intrării la grădiniță, se va integra mai ușor, mai rapid în sistemul școlar. Începutul socializării copilului în grădinița de copii, diversificarea relațiilor interumane (relații copil-adult, copil-copii) se continuă în ciclul primar, în cadrul organizat al învățării. Relațiile interumane devin mai complexe, se structurează pe criterii profesionale. Aceste noi relații impun dezvoltarea capacității de comunicare verbală și nonverbală, ca și formarea unor deprinderi de comportare civilizată, concomitent cu aprofundarea conștiinței de sine.”(GHID)

2. Corența programelor educaționale la nivelul învățământului preșcolar și primar

La reușita copilului în viață contribuie: familia, grădinița și școala. Asigurarea unui parteneriat între aceștia și implicarea tuturor în realizarea anumitor cerințe conduce implicit la o educație corectă a copiilor, cât și la evitarea erorilor în educație. Pregătirea copilului în grădiniță trebuie să fie privită ca un proces de dezvoltare a acelor însușiri și capacități, care vor permite o adaptare ușoară a copiilor la cerințele învățămăntului primar. Acest lucru are la bază cerințele privitoare la continuitatea între primele două trepte ale sistemului nostru de învățământ.

,,Este nevoie de o corelare adecvată a factorilor psihopedagogici ai continuității. Trebuie să se țină cont de: cunoașterea particularităților de vârstă ale copiilor, de respectarea principiului de dezvoltare stadială a personalității, de asigurarea pregătirii pentru școală a copiilor, de dozarea treptată a influențelor în procesul educațional, de unitatea finalităților și a conținuturilor educaționale operaționalizate în educația preșcolară și învățământul primar incipient, descoperirea raporturilor noi între educator și învățător, sprijinirea pe achizițiile copilului la debutul școlar și dezvoltarea lor evolutivă.” (GHID) Aceste lucruri fundamentează astfel relația de continuitate dintre instituția de învățământ preșcolară și cea școlară.

Ghidul metodologic de evaluare a elevilor din clasa pregătitoare susține legătura dintre grădiniță și școală prin diverse acțiuni comune:

○dozarea treptată a influențelor în procesul educațional;

○unitatea finalităților și a conținuturilor educaționale operaționalizate în educația preșcolară și învățământul primar incipient;

○descoperirea raporturilor noi între educator și învățător;

○sprijinirea pe achizițiile copilului la debutul școlar și dezvoltarea lor evolutivă fundamentează relația de continuitate dintre instituția de învățământ preșcolară și cea școlară.

○prezentarea unor casete video cu aspecte de la primirea copiilor în prima zi de școală, având ca invitați elevii clasei I și învățătoarea lor;

○asistența la o activitate de citire, matematică, scriere;

○organizarea de activități de evaluare-concursuri care au loc împreună cu clasa I (obiceiuri și colinde de Crăciun, concursuri sportive, 1 Iunie);

○plimbări;

○excursii în țară;

○dramatizări, în care rolul elevului a fost interpretat de copilul preșcolar;

○confecționarea de felicitări cu ocazia zilei de 8 Martie etc.”

3. Nevoile de dezvoltare ale elevului zilelor noastre

Nevoile elevului zilelor noastre sunt universale: indiferent de locul în care trăiește și mediul cultural din care face parte, nevoile lui sunt general valabile: nevoia de o familie, de hrană, de respect pentru competențele lui. Satisfacerea nevoilor copilului este esențială pentru sănătatea și dezvoltarea eficace a acestuia, însă există tendința de a vedea nevoile fizice ale copilului ca fiind nevoile de bază. Este adevărat că fără hrană, somn, copiii nu rezistă; totuși, un copil are nevoie de mai mult decât a i se împlini nevoile de bază. Un copil are nevoi fizice, dar mai ales nevoi emoționale și psihologice. Nevoile copilului se multiplică și se rafinează odată cu creșterea acestuia.

,,La fiecare stadiu de dezvoltare, copiii au nevoie de diferite resurse de la familie. (…) În primii ani ai copilăriei este vital să simtă că sunt iubiți de cei din jur, iar la școală au nevoie să creadă că pot face față oricărei sarcini școlare.” (Jerome Kagan).

După psihologul american Abraham Maslow, există 5 nivele ale nevoilor: al nevoilor fiziologice, de siguranță, de apartenență la un grup, de stimă de sine și autorealizare. Cele mai importante nevoi psihologice ale copilului sunt: nevoia de atenție, de acceptare, de respect de sine, copiii au nevoie să facă parte dintr-un grup, au nevoie de spijin, de afecțiune și dragoste din partea apropiaților.

În 1979, Bronfenbrenner a propus teoria sistemelor ecologice. Această teorie aduce o nouă perspectivă asupra importanței mediului de dezvoltare. Dezvoltarea are loc prin procese complexe și presupune interacțiune între ființa biopsihosocială activă, în evoluție și persoane, obiecte din mediul extern. Elevul, ca persoană, este caracterizat prin aspecte biologice și genetice pe care le aduce cu sine în orice situație socială. Persoana se caracterizează prin aspecte fizice (vârstă, gen, culoarea pielii) si aspecte mentale, emoționale (aptitudini, inteligența), sociale și materiale (suport parental, hrană, oportunități educaționale adecvate). Altă categorie de caraceristici -temperament, motivație, perseverență- îi definesc forța cu care abordează provocările dezvoltării. Această categorie poate face diferența în ceea ce privește rezultatele dezvoltării între două persoane care au un nivel relativ echivalent al resurselor: va avea rezultate mai bune acea persoană care este mai motivată și cu un nivel de perseverență mai ridicat.

Relația dintre copil și context este una de interacțiune. Primul subsistem cu care copilul interacționeză direct este microsistemul; acesta este constituit din contexte cu care copilul are interacțiuni directe încă din primii ani de viață (parinții, prietenii, profesorii, colegii). La nivelul microsistemului, unele caracteristici ale mediului familiei, școlii, locului de joacă, grupului de pieteni pot influența negativ dezoltarea. Primul context din microsistem rămâne astfel familia: ea este cea cu care copilul interacționează și care îi influențează dezvoltarea. După aceasta, copilul începe să interacționeze cu grădinița, școala, spațiul de joc- al doilea subsistem, denumit mezosistem, întrucât începe să se expună interacțiunilor dintre familie și celelalte contexte ale dezvoltării. Al treilea nivel al mediului, denumit exosistem, include contexte, realități care nu au o influență imediată asupra dezvoltării, precum mass-media, serviciile locale, nivelul de dezvoltare economică a comunității. Al patrulea nivel al sistemului- macrosistemul- este reprezentat de valorile, credințele, stilul de viață și cultura; aceasta structurează funcționarea diverselor contexte sociale în care are loc dezvoltarea.

Un alt factor ce conturează dezvotarea copilului este ipostaza subiectivă a experienței interacțiunii cu mediului. Acest lucru cuprinde forme de interacțiune cu obiecte, persoane, simboluri din mediul imediat al dezvoltării; acestea sunt considerate mecanisme primare și fundamentale ale dezvoltării umane. În această categorie intră: îngrjirea și hrănirea, experiențele de joc cu ceilalți, activitățile cu ceilalți, alfabetizarea, rezolvarea unor probleme, dobândirea unor competențe. Pe măsura ce copilul crește și potențialul lui de dezvoltare se extinde, procesele proximale trebuie sa stimuleze din ce în ce mai mult dezvoltarea. Persoanele implicate alături de individ în aceste procese de dezvoltare au fost denumite prin sintagma ,,ceilalți semnificativi” (Mead)

De la o etapă la alta a vieții, rolurile semnificative pentru dezvoltare sunt jucate de ale persoane. Pe parcursul copilăriei, rolurile cele mai importante sunt jucate de persoanele apropiate copilului, atât din familie, cât și de la școală. Astfel spus, anumiți parametrii precum structura familiei, statutul socioeconomic, nivelul educațional influențează calitatea suportului emoțional al familiei, dar și sănătatea fizică a copilului, dezvoltarea sa cognitivă, emoțională, rezultatele școlare. Caracteristicile contextelor sociale, economice, culturale, influențează procesele care susțin dezvoltarea persoanei. Unele studii au evidențiat relații între resursele economice ale familiei și starea de bine a copiilor. Părinții care au probleme economice au tendința de a acorda mai puțin suport emoțional copiilor și a aplica mai des pedepse pentru menținerea disciplinei.

,, Cu toate că schimbările importante de natură socioeconomică afectează contextul familial al dezvoltării tinerilor, famila rămâne un factor extrem de important pentru dezvoltarea copiilor sub aspectul identității, autonomiei, rezultatelor școlare și sănătații psihosociale. Importanța teoretică a modelului bioecologic provine din accentele puse pe aspectul evolutiv al dezvoltării, pe influențele reciproce dintre persoană și context, pe parcursul dezvoltării și pe influența asupra dezvoltării a interacțiunii dintre factorii individuali și contextuali și de asemenea, dintre diferiți factori contextuali.” (PERFORMANTA SCOLARA)

Părinții, conform Codului Familiei și Legii 272/2004, sunt datori să crească copilul, să se îngrijească de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea și pregătirea profesională a acestuia. Părinții trebuie să asigure un climat care să permită o dezvoltare armonioasă a copilului, asigurarea unei comunicări permanente cu el, luarea în considerare a opiniei lui, luarea de măsuri pentru protejarea drepturilor și intereselor lui.

Perioada școlaritații este o perioadă în care au loc schimbări importante, marcante pentru copii. Acestea au fost grupate în diferite categorii: cognitive, sociale, fiziologice. Acestea presupun o orientare mai accentuată a gândirii spre viitor, o creștere a autonomiei, intensificarea relațiilor cu ceilalți. În această perioadă, copiii dobândesc mai multe drepturi, dar și mai multe responsabilități.

Studiile psihologice delimitează câteva sarcini de dezvoltare specifice acestei perioade: dobândirea autonomiei și a independenței, dezvoltarea relațiilor cu ceilalți, stabilirea unor scopuri educaționale.

Pentru a îndeplini sarcinile, copiii au anumite nevoi de dezvoltare. Lucrările efectuate în acest sens cu privire la autonomie au inclus în acest concept noțiunile de autocontrol, eficiență, abilitatea de a-și asuma responsabilități pentru sine și pentru propriile acțiuni. Grotevant și Cooper (1986) au definit autonomia ca inclunzând atât conectivitatea, cât și individualitatea a fii receptiv la alții și a rămâne în același timp capabil de afirmare de sine. Dezvoltarea autonomiei se realizează în contextul relațiilor existente cu familia, cât și cu școala. La școală, rezultatele cele mai bune obținute în acest sens sunt cele obținute în clasele unde profesorii afirmă încredere și deschidere față de elevii săi și îi stimulează în procesul didactic, prin sarcini de învățare provocatoare. Această atitudine a profesorului stimulează încrederea în sine a elevilor, implicare lor în activități și în obținerea performanței școlare.

Alte studii au caracterizat mediul școlar în care elevii învață prin lipsa unei relații între profesor și aceștia. În acest caz, din cauza neconcordanței dintre caracteristicile mediului și nevoile de dezvoltare ale copiilor, au fost constatate scăderi ale rezultatelor școlare, cât și a motivației pentru învățare. Pentru acest lucru, au apărut strategiile de învățare; acestea se referă la modalitățile de autoreglare a învățării și subliniază importanța amprentei personale în procesul de învățare și control asupra achiziției de cunoștințe.Profesorii, cât și elevii folosesc anumite strategii de reglare a procesului de învățare pentru a selecta învățarea. Elevii care folosesc strategii își planifică și își stabilesc singuri scopuri de învățare, se autoevaluează, modificându-și totodată și cognițiile pe parcursul procesului de învățare.

În contextul școlar, foarte importantă este și stima de sine. Cercetătorii spun că stima de sine se dezvoltă încă din timpul ciclului primar. Stima de sine reprezintă părerea pe care oamenii o fac despre ei însiși, presupune încredere în sine si o recunoaștere a propriilor realizări și abilități. Stima de sine reprezintă unul dintre factorii care influențează activitatea școlară a elevilor. Alți factori sociali, precum suportul, autonomia, structura mediului și calitatea relațiilor au impact asupra dezvoltării cognitive, sociale și școlare a elevilor. Suportul social se asociază astfel pozitiv cu dezvoltarea socială, emoțională și comportamentală a alevilor. Astfel spus, relațiile cu părinții, profesorii și ceilalți colegi sunt privite ca factori de dezvoltare și protecție, fiind încadrate în modele ecologice de dezvoltare. În general, cercetările au afirmat faptul că eleviii care îsi percep părinții, profesorii, cât și ceilalți colegi ca fiind suporturi se descurcă mai bine la școală decât cei care nu pecep aceste surse ca fiind un suport; totodata, acestea sugerează că suportul poate influența rezultatele școlare, prin intermediul unor mecanisme afective și motivaționale.

II. Parteneriatul educațional

"Educația este cheia ce deschide poarta de aur a libertății."

George Washington Carver

1. Dimensiunea conceptului

2. Relația complexă între elev-familie-profesor în reușita școlară

3. Colaboare și mediere la nivelul școlii

1. Dimensiunea conceptului

Conceptul de „parteneriat” provine din englezescul „partner”, adică asociat. Din punct de vedere etimologic, rădăcina este una latina „partitio/ partitionis”, adică separare, diviziune. Parteneriatul reprezintă modalitatea, formală sau informală, prin care două sau mai multe părți decid să acționeze împreună pentru atingerea unui scop comun.

,,Conceptul de parteneriat educațional are valoarea de principiu în pedagogie și este o extensie de la principiul unității cerințelor în educație. Acesta presupune nevoia unei comunicări eficiente în ceea ce privește obiectivele educaționale. Parteneriatul educațional se desfășoară permanent și împreună cu actul educațional propriu-zis. El se referă la cerința ca proiectarea, decizia, acțiunea și evaluarea în educație să fie realizate în cooperarea și colaborarea dintre instituții și agenții educaționali.” INTERVETIE S

•„Cine suntem?“

•„Ce dorim să facem?“

•„Pentru cine dorim să facem?“

•„În cât timp dorim să realizăm respectiva acțiune?“

•„De ce resurse avem nevoie?“

•„De ce resurse dispunem?“

•„Ce putem face de unii singuri și ce trebuie să facă partenerul?“

•„Ce îi putem oferi partenerului?“

•„Ce putem să facem dacă nu ne găsim un partener viabil?“ Aceste întrebări ne pot ajuta la stabilirea „portretului“ viitorului partener pentru realizarea activității propuse.

Pedagogul Sorin Cristea consideră că acest parteneriat este defapt un segment care „reflectă mutațiile înregistrate la nivelul relațiilor existente între instituțiile implicate direct și/sau indirect în proiectarea și realizarea obiectivelor sistemului de învățământ: școala, familia, comunitatea locală, agenții sociali (economici, culturali, politici, religioși), factori de asistență socială”.

Mircea Agabrian consideră că ,,din acest parteneriat cei câștigați sunt elevii”. Aceste parteneriate acționează în următoarele direcții: ajută profesorii în munca lor, perfecționează competențele școlare ale elevilor, îmbunătățesc programele de studiu și climatul școlar, dezvoltă abilitățile educaționale ale părinților, creează un mediu de siguranță sporit în școli.

Principalele caracteristice ale unui parteneriat educațional sunt :

­realizarea unei interacțiuni, bazată pe sprijin reciproc, pe toleranță;

­realizarea sarcinilor educaționale împreună, având la bază colaborarea partenerilor;

­motivația trebuie sa fie rezultatul acțiunilor tuturor membrilor ce urmăresc un scop comun;

­se urmărește acordarea ajutorului pentru a obține rezultate eficiente.

Constantin Cucoș clasifică diferitele tipuri de parteneriat educațional:

• în funcție de domeniul de colaborare:

-parteneriate în vederea finanțării derulării unor proiecte;

-parteneriate de realizarea a unor proiecte comune de dezvoltare instituțională;

-parteneriate de dezvoltare a unor proiecte comune didactice;

-parteneriate ce vizează contracte de cercetare;

-parteneriate ce au ca scop activitățile de formare profesională;

-parteneriate în vederea organizării de manifestări științifice și publicarea produselor;

-parteneriate de inițiere, derulare, evaluare a unor programe internaționale;

•în funcție de scopul și obiectivele urmărite:

-parteneriate de reprezentare: federații, uniuni, consilii, alianțe, coaliții;

-parteneriate operaționale cu proiecte concrete ca motiv al asocierii;

•în funcție de durata de desfășurare:

-parteneriate pe termen scurt;

-parteneriate pe termen mediu;

-parteneriate pe termen lung;

•în funcție de forma de finanțare:

-parteneriate cu finanțare integrală;

-parteneriate cu finanțare parțială;

-parteneriate fără finanțare;

-parteneriate cu autofinanțare;

•în funcție de tipul de unitate:

-unitate de învățământ;

-agent economic;

-indicat reprezentativ;

-instituții și organisme guvernamentale centrale/locale;

-instituții nonguvernamentale;

•în funcție de tipul de rețea;

•în funcție de domeniul de interes.

Parteneriatul educațional se referă la acțiunea în același sens și se realizează între:

• Instituțiile educației; familie, școală și comunitate;

• Copii, părinți, profesori, specialiști (psihologi, consilieri psiho-pedagogici, terapeuți);

• Membrii ai comunității cu influență asupra creșterii, educării și dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentanții bisericii, ai poliției);

• Programele de creștere, îngrijire și educare a copilului;

,,Parteneriatul educațional este astfel unul dintre cuvintele-cheie ale pedagogiei. El este și o atitudine în câmpul educației. Parteneriatul presupune:

• Acceptarea diferențelor și tolerarea opțiunilor diferite;

• Egalizarea șanselor de participare la o acțiune educativă comună;

• Interacțiuni acceptate de toți partenerii;

• Comunicarea eficientă între participanți;

• Colaborare (acțiune comună în care fiecare are rolul său diferit);

• Cooperare (acțiune comună în care se exercită interrelații și roluri comune).” INTERVENTIE S

Există câteva principii pe care trebuie să le respectăm atunci când dorim să realizăm un parteneriat eficient. Aceste principii vor ajuta la construirea parteneriatul, astfel c partenerii să conștientizeze importanța contribuției fiecăruia dintre ei.

• Principiul indispensabilității Există anumite instituții de care trebuie ținut seama. De obicei, aceste instituții sunt cele care dețin resursele principale într-o comunitate, iar școala are datoria de a încerca să le antreneze în demersurile sale.

• Principiul egalității. Conform acestui principiu, partenerii trebuie să se vadă ca fiind egali. Uneori, acest principiu este dificil de respectat (mai ales când unii indivizi au dificultăți în a aprecia opinia celuilalt).

• Principiul responsabilității. Orice responsabilitate asumată trebuie realizată conform înțelegerii inițiale pentru atingerea scopului final. Dacă una dintre părți nu-și îndeplinește obligațiile, atunci scopul final nu poate fi realizat. De aceea, este important ca în momentul stabilirii parteneriatului să se precizeze cu exactitate toate situațiile și riscurile posibile.

• Principiul flexibilității. Parteneriatul presupune ca părțile să coopereze și să comunice permanent. De multe ori, specificul instituțiilor, ideile și interesele partenerilor nu corespund între ele. Astfel, pe parcursul desfășurării activității, în parteneriat, trebuie să se manifeste un anumit grad de flexibilitate și înțelegere.

Pe lângă principii și alte particularități, parteneriatele au anumite beneficii:

• Dialogul facilitează schimbul de idei între părți!

Parteneriatul este modalitatea prin care două sau mai multe părți acționeză împreună pentru atingerea unui scop comun sau pentru rezolvarea unei probleme. Dialogul și conlucrarea facilitează schimbul de idei între părți, nuanțând aspectele cele mai importante ale problemei. Parteneriatul face posibilă completarea punctelor forte ale fiecărei părți, generând totodată noi idei.

• Parteneriatul anticipează și previne unele probleme!

Un alt beneficiu al parteneriatului constă în anticiparea și prevenirea anumitor probleme și evitarea apariției altor probleme, ca efecte ale intervenției indivizilor. Deoarece problemele sunt legate între ele, soluționarea uneia poate cauza o serie de efecte. Acestea nu mai sunt demult considerate doar o simplă activitate cu caracter opțional sau o problemă de natura relațiilor publice.

• Parteneriatul oferă o alternativă!

Dacă parteneriatul este analizat dintr-o perspectivă instituțională, atunci se poate constata că modalitatea de conlucrare poate fi o alternativă la anumite acțiuni pe care trebuie să le realizeze instituțiile specializate. Uneori, instituțiile nu pot să-și îndeplinească sarcinile fără sprijin din partea altora, fie pentru că nu posedă resurse materiale, fie pentru că nu au capacitățile necesare – resurse umane specializate.

• Parteneriatul încurajează inovația!

Parteneriatul constituie un mediu prielnic pentru crearea de soluții noi, a unor modalități noi de lucru. Acolo unde mai multe persoane sau instituții analizează o situație, reflectează asupra soluțiilor și propun variante noi de lucru, cresc șansele de formulare a unor soluții ingenioase.

• Parteneriatul stimulează participarea activă și responsabilă a tuturor la viața comunității!

Gradul de activism și de interes al cetățenilor este variat: unii sunt foarte activi, alții, mai puțin. Există și o categorie de persoane care este interesată să participe, dar nu dispune de resursele necesare pentru a acționa. Parteneriatul oferă această posibilitate a schimbului de resurse. Cetățenii interesați de problemele comunității se pot alia pentru elaborarea unor soluții sau direcții noi de dezvoltare. Parteneriatul îi stimulează chiar și pe cei care sunt mai puțin interesați, demonstrând-le că există oricând o alternativă la nepăsare și la indiferență. Parteneriatul constituie și un factor motivant: pentru unii, satisfacția constă în faptul că ideile lor sunt puse în valoare și sunt apreciate de ceilalți, iar pentru alții, în faptul că pot fi utili.

Parteneriatul educațional este forma de colaborare în sprijinul copilului. El presupune acțiuni educative între factorii educaționali in scopul reușitei acestuia. Parteneriatul școală – familie – elev, cât și comunitate reprezintă o problema actuală importantă, atât la nivel național cât și internațional, dar este și în viziunea cercetărilor în domeniul educației. În România, conform Legii educației naționale nr. 1/2011, părinții sunt considerați parteneri principali ai procesului de învățământ. Legea Educației Naționale dă dreptul părinților de a participa activ la conducerea unităților de învățământ (Articolul 96). Părinții sunt implicați, prin participarea la organizarea diferitelor programe și acțiuni educaționale.

2. Relația complexă între elev-familie-profesor și comunitate în reușita școlară

Dezvoltarea pesonalității copilului este înțeleasă de cercetători ca rezultat al relației unui ansamblu de factori: familiali, școlari, cât și comunitari. Ca urmare, dezvoltările din teoria socială au furnizat o mai bună înțelegere a gradului în care relația dintre școala și familie sporesc evoluția sociala a copiilor, nivelul cunoștințelor și starea emoționala a acestora. Teoria curentă despre parteneriatele școală-familie modifică înțelesurile referitoare la influența pe care acestea le are asupra copilului. Familia este considerată responsabilă pentru îngrijirea, creșterea copilului; iar școala este privită ca fiind agentul socializării, care susține și pregătește copilul pentru rolul și viața sa în comunitate. Totodată, se indică faptul că școala și familia influențează în mod simultan dezvoltarea copiilor. Dezvoltarea copilului este descrisă amănunțit de un număr de perspective teoretice: paradigma rețelei sociale, capitalul social a lui J. Coleman, teoria intersectării sferelor de influență a lui J. Epstein.

O comunitate este constituită din relațiile prin care oamenii interacționează. Rețelele sociale sunt astfel mijloacele prin care membrii unei comunitați interrelaționează și creează sentimentul comunității. Această paradigmă a rețelei sociale evidențiază elementele semnificative pe care le are un individ. În cercetările educaționale, s-a descoperit faptul că copiii cuprinși în relații sociale bine dezvoltate , au rezultate mult mai bune decât copiii care nu beneficiază de ele. Cu cât suportul social este mai mare, cu atât există probabilitatea ca un copil să aibă succes mai mare la școală.

Capitalul social este alt termen care influențează relațiile sociale. Acesta descrie și analizează nivelul de încredere socială în relațiile sociale; desemnează abilitățile de cunoaștere, pattern-urile atitudinale, comportamentale pe care indivizii le au pentru a ridica șansele lor de câștig, succes înstituțiile sociale, așa cum este școala. Indivizii obțin capital social prin relațiile pe care le dețin cu ceilalți.

Teoria intersectării sferelor de influență subliniază importanța parteneriatului școală-familie pentru a asigura nevolile de dezvoltare ale copilului. Teoria integrează perspective psihologice, educaționale și sociologice despre orgaizarea și cercetarea efectelor mediului din familie, școală, cât și comunitate asupra rezultatelor educaționale ale copilului. Se spune că succesul școlar al copilului este dobândit de acesta doar prin acțiunea și suportul cooperant a celor trei factori: familia, școala, comunitatea. Această perspectivă este surprinsă sub forma a trei sfere ce se intersectează; structura externă reprezintă astfel cele trei contexte care influențează activitatea de dezvoltare a copilului. Intersecția lor simbolizează faptul ca școala, familia și comunitatea au responsabilități comune în educarea copilului. Copilul este astfel centrul și personajul principal al acestor interacțiuni. Structura internă reprezintă interacțiunile care pot avea loc atunci când școala, familia și comunitatea lucrează împreună. Acești factori influentează calitatea actului educațional al copilului, rețelele sociale fiind întărite. Modelul parteneriatelor școala-familie-comunitate plasează copilul în centru, având la bază sporirea șanselor de succes.

Figura struct ext_int

Așa cum s-a mai remarcat, numeroase cercetări au demonstrat că implicarea părinților, a familiei, a comunității în sprijinirea activităților școlii este benefică pentru toți elevii. Implicarea acestora transmite elevilor că școala este foarte importantă, iar munca pe care o prestează este prețuită. Implicarea acestora este astfel foarte importantă, fiind un factor important pentru succesul școlar al elevilor. Elevii care sunt sprijiiți de către familie au o atitudine pozitivă față de școală, au rezultate mult mai bune, au o motivației crescută și o stimă de sine ridicată, dobăndesc trăsături psihice pozitive.

Sprijinul din partea școlii și colaborarea dintre aceasta și familie constituie elementul cel mai important în realizarea beneficiilor maxime pentru toți elevii. Parteneriatl eficient constituie un model care îl ajută pe elev să aibă succes în viață. Parinții și școala trebuie să lucreze împreună, să elaboreze o strategie de implicare a familiei în activitățile școlare.Dincolo de aceasta, această implicare are la bază clădirea unei relații între parteneri, caracterizate de responsabilități și cooperări reciproce, cu scopul de a atinge aceleași obiective propuse.

Parteneriatul familie-școală-elev reprezintă o relație între aceștia cu scopul, în primul rând, de a avea elevii rezultate școlare foarte bune și, în al doilea rând, de a se obține beneficii pentru toate părțile implicate. Un parteneriat presupune respect reciproc, responsabilitate, iar partenerii trebuie să recunoască importanța membrilor cu care se lucrează și investesc în educația elevilor, al căror viitor va influența calitatea vieții din întreaga comunitate.

În cadrul parteneriatului, școlii și profesorilor le revine sarcina de a crea școli asemănătoare familiei: aceste școli trebuie să creeze un climat în care elevul să se simtă valorizat, integrat, recunoscandu-se individualitatea acestuia.

În cadrul parteneriatului, familei îi revine sarcina de a crea familii asemănătoare școlii: aceste familii trebuie să sublinieze importanța școlii și faptul că fiecare copil este și elev.

Școala, respectiv familiile trebuie să creeze oportunități de învățare, programe care să susțină și să promoveze creativitatea elevilor, performanțele și progresul.

Creearea unor parteneriate cu familia este un proces care necesită unirea tuturor partenerilor și care trebuie considerat un element important al procesului de învățământ, element care influențează activitatea de învățare a elevilor. Parteneriatele cu familia contribuie la obținerea unor beneficii pe termen lung atunci când sunt bine planificate. În urma unor programe de parteneriat reușite, se evidențiază faptul că implicarea adecvată a membrilor familiei presupune activități desfășurate la nivelul clasei de elevi, acasă, precum și participarea la deciziile care se iau la nivelul școlii. În cadrul acestor parteneriate, sunt apreciate modalitățile mărunte prin care părinții sprijină acasă educația copiilor, pregătindu-i zi de zi pentru activitatea de învățare, cât și modalitățile vizibile de implicare în activitățile ce au loc în școală.

Parteneriatul trebuie sa însemne pentru partenerii implicați încredere, un continuu schimb de informații, drepturi și responsabilități stabilite de comun acord. Foarte importantă în acest parteneriat este atitudinea școlii față de implicarea familiilor; astfel încât directorii de școală trebuie să creeze un mediu de lucru în care școala să perceapă părinții ca parteneri deplini.

În ceea ce privește implicarea familiei, școlile cu climat școlar pozitiv realizează: sprijină familia în dezvoltarea unor relații cu școala; contribuie la dezvoltarea personală a familiei, sub aspectul informațiilor despre creșterea copilului; încurajează familia și îndeamnă să se implice în luarea deciziilor cu privire la educația copiilor. Atunci când se creează un climat școlar pozitiv, vor rezulta parteneriate eficiente. Aceste pareneriate conectează familiile și școlile în scopul de a ajuta elevii să reușească în plan școlar și social.

Parteneriatele influențează performanțele și comportamentul copiilor și încurajază membrii familiei să devină mai implicați în activitățile școlare. Cercetările indică faptul că implicarea familiei în educația copiilor conduce la îmbunătățirea performanțelor școlare și la reducerea ratei abondonului școlar. Părinții copiilor ar trebui să le asculte acestora problemele, să îi sprijine în efectuarea temelor pentru a obține bune rezultate, să ajute la transformarea experiențelor de zi cu zi în oportunități de învățare.

3. Colaboare și mediere la nivelul școlii

Dimensiunile relației dintre familie și școală sunt astăzi extinse datorită conceptului de colaborare la cel de comunicare prin colaborare și mediere, dar mai ales prin conceptul de parteneriat care le cuprinde pe toate. Astfel, pentru realizarea unui parteneriat trebuie stabilite aceste forme de relaționare. Trebuie respectate, așadar, cele patru condiții de realizare ale acestui proces: comunicare, coordonare, cooperareși în final, parteneriat. Se observă că procesul de colaborare pornește de la un nivel inferior, cel al comunicării și tinde spre un nivel superior, cel al parteneriatului. Cu alte cuvinte, parteneriatul este o formă avansată a relației dintre două sau mai multe părți. În aceeași ordine de idei, cooperarea și coordonarea sunt formele care facilitează stabilirea unui parteneriat. Dacă în cazul comunicării nu există niciun scop comun, dar există un cadru al schimbului de idei și sugestii, atunci, în cazul parteneriatului, scopul final și comun este similar cu scopul individual al fiecărei părți. În cazul coordonării, scopul final este separat în două părți distincte și nu este similar scopului final individual, iar în cazul cooperării, scopul final și comun este unul unitar, dar necorespunzător întocmai scopului final individual.

Colaborarea și medierea sunt concepte ce sunt întâlnite așadar și la nivelul școlii.

Colaborarea, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, semnifică acțiunea de a colabora și rezultatul ei; în colaborare (cu…) = participând activ, printr-o contribuție efectivă, la o muncă în comun.

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, acțiunea de a media se numește mediație, mediere, mijlocire și este definită ca acțiunea prin care o terță persoană intervine pentru rezolvarea pașnică a conflictelor, luând parte la tratative și uneori făcând propuneri. A mijloci, potrivit DEX, înseamnă a stărui pe lângă cineva în favoarea cuiva; a interveni, a intermedia.

Școala si familia urmãresc același scop educativ: formarea tinerilor pentru a deveni personalități care să poată face față vieții sociale, schimbărilor care au loc în societate. Pentru realizarea acestui scop, este necesară unitatea de acțiune de a colabora. În cadrul acestei colaborări, rolul conducător îl are școala. Școala trebuie să fie interesată să colaboreze cu familia, pentru ca acțiunea ei educativă să fie mai profundă și de durată. Colaborarea școlii cu familia este necesară și în vederea unei informări reciproce cu privire la personalitatea, comportamentului și dezvoltarea copilului.

Datorită diferențelor de scopuri, resurse, valori, atitudini, de foarte multe ori există posibilitatea apariției unor conflicte și la nivelul școlii, între părinți și profesori. Pentru o relație optimă de colaborare a școlii, respectiv a profesorilor cu părinții, pot fi utilizate o multitudine de forme și metode de colaborare. Pentru găsirea unor soluții la problemele educative ale familiei, părintele trebuie văzut ca un colaborator, ca un partener care se implică activ în orice acțiune legată de școală. Menținerea unui parteneriat între școală și familie depinde de asumarea responsabilităților de către toți partenerii educaționali. Parteneriatul nu mai este considerat astefl doar o simplă activitate, ci determină o abordare deschisă spre soluționarea problemelor educative, dar și o formă de comunicare și colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educativ.

Conflictele între părinți și profesori pot fi determinate de :

• slaba sau lipsa de colaborare;

• lipsa unui schimb permaent de informații;

• neacceptarea unor diferențe de pregătire, condiții sociale, morale, religie, nationalitat;

• lipsa unor preocupări în sensul construirii unei relații de colaborare;

• lipsa întâlnirilor dintre profesori și părinti;

• neînțelegerea responsabilităților ce le revin;

• neparticiparea părinților la activitățile școlare;

•gradul scăzut de interes al unor părinți față de educația și evoluția copilului.

Cele mai importante căi de rezolvare a conflictelor sunt:

•comunicare periodică;

•înțelegere reciprocă;

•cunoaștere reciprocă;

•acceptare reciprocă;

•sprijin reciproc;

•întâlniri permanente între profesori și părinți.

Școala și familia trebuie astfel să colaboreze real, bazându-se pe încredere și respect reciproc, pe grija față de elev, făcând loc unei relații deschise.

Conexiunea familie- școală trebuie să susțină activitatea de învățare a elevilor, astfel încât părinții, fiind primii profesori ai copiilor, pot: să stabilească un program zilnic de efectuare a temelor (se încurajează efortul copilului, părinții trebuie să fie disponibili pentru a răspunde la întrebările copilului, discută cu el despre ceea ce învață), să folosească tehnologia în mod inteligent (părinții trebuie să stabilească un program de utilizare a acestor aparate, dacă sunt selectate cu atenție, acestea pot contribui la creșterea interesului pentru învățare), să mențină legătura cu școala (părinții trebuie să se informeze cu privire la ceea ce învața copilul, ce sarcini școlare are și modul în care le îndeplinește), să ofere premii și să îi încurajeze pe copii (părinții trebuie să încurajeze copii să fie perseverenți, să se implice în activități extrașcolare și să ofere recompense pentru succesele obținute de aceștia).

Colaborarea școlii cu familia se realizează în diferite forme:

a) Comitetul de părinți- se alege în fiecare an și este inițiată de profesor. Comitetul de părinți al clasei se compune din trei persoane: un președinte și doi membrii. Profesorul convoacă întâlniri a adunării generală a părinților la începutul fiecărui semestru și la încheierea anului școlar, dar și ori de câte ori este necesar. Aceștia au anumite atribuții: sprijinirea profesorului în organizarea și desfășurarea unor activități, sprijinirea conducerii școlii și a cadrului didactic în întreținerea, dezvoltarea bazei materiale a clasei și a școlii.

b) Ședința cu părinții se organizează deobicei semestrial sau ori de câte ori este nevoie și în cadrul acesteia, părinții sunt informați despre diferite aspecte legate progresul/regresul elevilor, de programul desfășurării activității în școală sau alte aspecte. Acestea se referă la programul zilnic, forme de organizare, evenimentele importante ale școlii, precum și organizarea de drumeții, participarea la activități educative. Aceste ședințe presupun participarea tuturor părinților. In cadrul ședințelor, nu se discută problemele în comun , care ar putea pune părinții în situații jenante și presupun respectarea confidențialității.

c) Lectoratele cu părinții. In cazul acestora, se dezbat anumite teme educaționale de interes pentru părinți. Aceste activități se desfășoară la inițiativa profesorului și presupun implicarea activă a adulților, cu scopul formării și dezvoltării competențelor parentale ale acestora. Aceste lectorate se pot realiza și sub formă de jocuri, iar alături de părinți pot participa și copiii. Este important ca aceste grupuri să fie mai restrânse, iar participarea să fie la libera alegera a adulților, deoarece acest tip de activitate necesită o mare disponibilitate din partea părinților. Activitatea vizează teme diverse, prin care părinții sunt informați privitor la importanța cunoașterii personalității propriului copil, aprecierea corectă a comportamentelor copiilor, măsuri și soluții pentru ignorarea sau limitarea comportamentelor negative, tehnici și metode prin care-și pot ajuta copilul la lecții.

d) Vizitele la domiciliul copiilor. Specificul acesteia constă în aflarea directă a condițiilor concrete de viață și educație ale copilului în familie, astfel profesorul cunoaște condițiile de viață din familia copilului și află mai multe detalii despre regimul alimentar, programul de somn, dar și de joacă și plimbare a copilului. Totodată educatoarea primește informații despre implicarea copiilor în treburile gospodărești, dar și despre implicarea părinților în jocul copilului sau în alte activități educative . În cadrul acestor vizite, profesorul poate observa natura relațiilor părinți – copii și a relațiilor cu frații, precum și modul de comunicare între părinți, dar și cu copilul. În acest context, profesorul poate afla concepția părinților despre școala la care este înscrisă și așteptările acestora în ceea ce privește dezvoltarea și educarea copilului lor. Viața copilului se va desfășura în școală, iar dezvoltarea viitoare a copilului depinde și de armonia dintre cele două medii educaționale, de cel de acasă, respectiv de cel de la școală Aceste vizite au ca scop întărirea legăturii cu familia și cunoașterea acesteia. Cadrul mai puțin formal permite părintelui să se simtă mai în largul său și să consolideze relația părinte-cadru didactic.

e) Consultațiile pedagogice cu părinții au un rol important în colaborarea dintre școală și părinți și se desfășoară spre binele și folosul copilului, dar și a părinților sau a cadrului didactic. În cadrul consultațiilor, profesorul discută concret cu părinții copilului despre dezvoltarea copilului, despre eventualele probleme comportamentale sau situații conflictuale ale acestuia, dar și despre progresele și regresele copilului. Este esențial ca părinții să fie implicați în căutarea soluțiilor în rezolvarea unor anumite probleme a copilului. Este indicat ca aceste consultații pedagogice să aibă loc cel puțin de 2 ori pe an. Totodată nu trebuie neglijată și alegerea locului unde va avea loc discuția cu părinții. Este preferabil să se aleagă o încăpere luminoasă, curată, cu o temperatură adecvată și în prealabil aerisită, unde cadrul didactic poate purta o discuție liniștită cu părinții fără a fi deranjați sau întrerupți. Aceste consultații sunt de o importanță majoră, deoarece sub forma acestui parteneriat educațional se realizează colaborarea de care beneficiază atât copilul, dar și părintele acestuia și nu în ultimul rând și cadrul didactic.

f) Voluntariatul se referă la faptul că, „părinții își pot folosi cunoștințele și abilitățile pentru sprijinirea școlii în asigurarea condițiilor optime de desfășurare a activităților educative precum și în elaborarea unor direcții de organizare și sprijin financiar al școlii”.

g) Vizite la locul de muncă al părinților contribuie la cunoașterea specificului unor profesii și competențele necesare practicării acestora; părintele poate fi ghidul acestor acțiuni.

h) Excursii, drumeții- părinții pot contribui la organizarea și sponsorizarea acestor acțiuni, asigură supravegherea copiilor, trăiesc emoții pozitive alături de copilul lor, le oferă modele de comportare.

i) Expoziții cu lucrări ale copiilor reprezintă prilejul de a-i familiariza cu date importante despre evoluția copiilor, atât pe plan artistic, cât și al bagajului de cunoștințe.

j) Sărbătorirea zilei de naștere a copiilor în clasă – copiii învață comportamentul civilizat, unele convenții sociale și se creează legături afective cu membrii familiilor, deoarece invitații sărbătoritului pot fi părinți și alte rude.

k) Derularea unor activități opționale în parteneriat cu părinții. Un exemplu în acest sens ar fi Ziua Porților Deschise. In cadrul acestor activități, părinții asistă la ore/ lecții și la alte activități.

l) Școala părinților – se organizează cursuri psihopedagogice pentru părinți.

m) Ateliere de lucru cu părinții. In cadrul acestora, aceștia sunt familiarizați cu standardele de eficiență a învățării educației, conținuturile, strategiile aplicate, programul de activitate a școlii.

n) Mese rotunde. In cadrul acestora, părinții și profesorii fac schimb de experiență educațională.

o) Conferințe științifice – în cadrul cărora cadrele didactice, dar și părinții țin comunicări cu privire la educația copiilor în școală și în familie.

p) Corespondența cu părinții se referă atât la informarea părinților pe cale scrisă a progreselor copiilor, dar și la afișarea diferitelor teme educaționale. În ceea ce privește școlile moderne, datorită dezvoltării tehnologice, multe dintre acestea au propria pagină de internet, pe care aceastea afișează ultimele noutăți legate de activitățile educaționale și cele adresate părinților, poze și alte lucruri. Scrisorile de intenție sunt de asemenea un bun prilej de comunicare între părinți și cadru didactic. Prin acestea, părinților nu li se comunică doar informații privind temele care urmează a fi abordate, ci totodată aceștia sunt încurajați să participe la diverse acțiuni.

Pentru realizarea unui parteneriat este necesară împărtășirea acelorași valori, principii, comportamente la nivelul:

• factorilor sociali cu putere de decizie;

• resursele umane implicate în educație;

• instituțiilor comunitare;

• părinților copiilor;

• școlarilor cuprinși în sistemul de învățământ.

Astfel spus, un parteneriat solid presupune elaborarea și derularea unor proiecte în parteneriat. Complexitatea creșterii și educării copiilor, în această lume într-o continuă schimbare, aflată sub semnul competițiilor de orice fel, cere sprijin din partea comunității și a tuturor instituțiilor care se află într-o permanentă legătură cu școala.

Școala este un element esențial al oricărei comunități prin resursele pe care le are, dar și prin spațiile de învățare, însă școala nu poate funcționa bine fără sprijinul comunității, aceasta reprezintând o resursă, care ar trebui să-și ofere serviciile tuturor membrilor comunității, contribuind astfel la dezvoltarea acesteia.

Administrația locală ar trebui să ofere școlilor sprijin și să faciliteze obținerea unor resurse financiare. Acțiunile în care autoritatea locală poate interveni sunt:

• asigurarea unor resurse materiale și financiare;

• asigurarea condițiilor optime pentru desfășurarea activităților într-un spațiu sigur și confortabil;

• facilitarea unor sponsorizări în bunuri materiale;

• alocarea unor spații la dispoziția unităților de învățământ;

• colaborare în organizarea de activități culturale și sportive;

• acțiuni menite să conducă la îmbunătățirea condițiilor de învățare.

Biserica reprezintă un posibil partener din comunitate și poate contribui ca factor important la cultivarea trăsăturilor morale pozitive. Parteneriatul între școală și biserică se poate desfășura ocazional (cu ocazia sărbătorilor religioase importante din cultul respectiv) sau pe baza unui proiect educațional cu obiective și activități precise, stabilite de comun acord cu partenerii implicați.

Organizațiile neguvernamentale sunt în permanență factori activi în rețelele educaționale contribuind cu programele lor la:

• susținerea drepturilor copiilor;

• promovarea egalității șanselor educaționale;

• formarea de formatori, mediatori, cadre didactice;

• educarea și consilierea familiei;

• atragerea de fonduri;

• analizarea unor nevoi comunitare;

• facilitarea unor parteneriate interne și externe;

Instituțiile de cultură au un rol extrem de important în crearea unei societăți civice viabile în promovarea valorilor prin intermediul culturii și a schimbării mentalităților. Este importantă atragerea instituțiilor culturale spre promovarea specificului comunității prin publicarea unor materiale didactice privitoare la istoria, cultura grupului respectiv. Se pot organiza parteneriate cu centre culturale pentru copii și familiile acestora. In cadrul acestora, copiii pot studia și își pot dezvolta abilitățile și talentele.

Proiectele de parteneriat educațional cu poliția au ca argument educația școlarilor pentru formărea unor cetățeni activi și responsabili. Prin acțiunile desfășurate în acest sens, copiii își însușesc anumite concepte: libertate, justiție, egalitate, solidaritate, cunosc modul de funcționare a instituțiilor democratice, înțeleg rolul drepturilor omului, sunt puși în diferite situații de a-i respecta pe cei de lângă ei, își formează deprinderi de a-și proteja propria persoană și pe ceilalți. Parteneriatele cu Poliția, în mod deosebit cu Poliția rutieră familiarizează copiii cu regulile de circulație, deoarece educația rutieră reprezintă unul dintre elementele esențiale ale civilizației moderne. Pornind de la adevărul că în circulația rutieră e de ajuns să greșești o singură dată, în abordarea parteneriatelor se încearcă intensificarea activității de sprijinire a copilului școlar în dobândirea de cunoștințe, capacități și deprinderi care să-l ajute în adaptarea la condițiile vieții.

III. Modalități de realizare a parteneriatului educațional

”Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societății."

N. Iorga

1. Rolul profesorului în parteneriatul educațional

2. Modalitați de implicare a familiei în parteneriatul educațional

3. Modalități de susținere a efortului de învățare a elevului

1. Rolul profesorului în parteneriatul educațional

Noțiunea de status pedagogic reprezintă poziția social pe care o ocupă cadrul didactic în școală, iar noțiunea de rol reprezintă comportamentul individului aflat în dubla ipostază: ,,de subiect și de obiect al expectanților, emițător și receptor al acestora”. Cele două noțiuni pot fi înțelese doar în relație, având o parte comună de intersecție.

Școala și clasa de elevi sunt arii în care se desfășoară acțiuni bazate pe legile și principiile interacțiunii umane, studiate de psihosociologi. Atât cadrele didactice, cât și elevii sunt ,,actori sociali” în cadrul activităților școlare, ceea ce implică ,,o redefinire a rolurilor profesorului, o multiplicare și diversificare a funcțiilor acestuia în condițiile în care societatea contemporană este din ce în ce mai mult orientată către cunoaștere, în condițiile declinului numeric și, în consecință, și în condițiile unui declin al calității personalului didactic”.

Mediul clasei școlare este unul dintre cele mai importante contexte în care are loc învățarea și o importantă sursă de suport academic oferit prin relațiile dintre profesori și elevi, cat și prin metodele folosite de profesor.

Suportul academic a fost conceptualizat ca o combinație a resurselor de tip interpersonal, cognitiv, comportamental și instrumental. De exemplu, ajutorul oferit în rezolvarea sarcinilor școlare are o influență directă asupra succesului școlar, în timp ce disponibilitatea unor materiale informative, de exemplu, îl determină indirect. Suportul din partea profesorului a fost asociat pozitiv cu motivația pentru învățare, autoeficiența și performanța. Influentarea elevilor de catre profesor se face direct, prin prezenta sa activa: prin atitudine, limbaj, gestica, stare afectiva, exemplu personal. Aceasta prezenta are functia de stimul ce determina la elevi un raspuns care poate fi de acceptare, acceptare cu convingere, imitare. Indirect, profesorul influenteaza prin intermediul altor factori educationali: colectivul clasei de elevi, familia, consiliul profesoral, comitetul cetatenesc de parinti.

Comportamentul suportiv al profesorilor este important pentru elevi, pentru rezultatele școlare ale acestora, deoarece profesorul poate dirija în mod direct activitățile de învățare prin stretegiile folosite, pot stimula motivația de învățare și le pot influența elevilor comportamente prin normele pe care le fixează pentru activitatea din clasa.

Unii autori, precum Rosenfeld, Richman și Bowen au arătat că suportul profesorului, definit ca ascultare a elevilor, respect și incurajare, prezice angajarea lor în activitatea școlară. Percepția sprijinului și acceptării din partea profesorului are influență pozitivă asupra rezultatelor școlare ale elevilor.

Responsabilitatea morală a profesorului este una foarte importantă. Efectele pozitive sau negative ale comportamentului moral al profesorului acționează mult timp după ce influența propriu-zisă și-a încetat acțiunea. Astfel, dascălul ar trebui să fie deschis în comportament, echilibrat în atitudinea lui morală.

Prietenia dintre profesor și elev poate avea atât consecințe pozitive, cât și negative. O apropiere a profesorului spre elevi duce deobicei la o mai bună comunicare care este benefică în desfășurarea procesului de învățământ. Elevii întotdeauna vor aprecia profesorul care se aproprie de ei, care le determină motivația, care apreciază și răsplătește pe fiecare pentru munca sa și care mereu întreabă care sunt problemele cu care se confruntă ei, încercând să găsească o soluție pentru a elimina orice obstacol din calea lor.

Profesorii ar trebui să fie foarte buni în profesia lor, să exceleze în comunicare, să primească informații, să înțeleagă, să sintetizeze și să exprime ideile la un nivel adecvat. Ei trebuie să fie în măsură să transmită cunoștințe, atitudini și valori în același timp, precum și să demonstreze grija pentru elevii lor. Tot ei sunt cei ce trebuie să-i ajute pe elevi în privința motivației de a învăța.

Comportamentul pedagogic al profesorului se manifestă în atitudini variate, în funcție de acțiunea educativă în care el este angajat. În procesul educativ, el este pentru elevi, figura centrală și ca urmare, atenția lor se îndreaptă spre el. Profesorul trebuie să-și autoregleze comportamentul său pedagogic pentru a se prezenta în fața elevilor într-o manieră de încredere și de ajutor pentru ei. Comportamentul pedagogic se împletește în cadrul lecțiilor și în afara lor cu o anumită tonalitate afectivă, care apropie sau îndepartează pe elevi de profesor, îi entuziasmează pentru școală sau le strecoară în suflet răceala.

Prin comportamentul lui afectiv, profesorul impune elevilor un anumit comportament, individual și de grup. Eficiența acțiunii de influențare, sensul și intensitatea influenței pe care o exercită profesorul asupra elevilor depinde în mare masură de tonul afectiv al relațiilor lui cu elevii.

Comportamentul emoțional al profesorului influențează direct comportamentul elevilor și indirect, prin climatul afectiv pe care îl determină în clasă. Acest comportament poate fi „factor de stimulare a unor stări afective tonice sau de diminuare a capacității învățare a elevilor si de blocare a relațiilor de comunicare între elevi si profesor”.

Relațiile apropiate între profesor și elev, bazate pe încrederea sunt dorite de către elevi, astfel încât aceștia se adreseaza profesorilor pentru a obține sfaturi doar dacă sunt destul de apropiați de ei, dacă au incredere că vor fi înțeleși și bine sfătuiți. Elevii nu se adresează oricarui profesor, ci numai acelora care îi ințeleg. Elevii iși doresc relații mai apropiate cu profesorii pentru a găsi în aceștia sprijin moral ori de câte ori au nevoie.

Rolul profesorului în conducerea pedagogică a activității elevilor se manifestă astfel pe toate planurile implicate de acțiunea educativă. Analiza logică a structurii acestei acțiuni a permis să se determine următoarele componente ale comportamentului pedagogic al educatorului în relațiile cu clasa:

– Profesorul este cel care observă acțiunile și conduita elevilor din clasa în timpul lecțiilor și în activitățile extrașcolare, deoarece adecvarea comportamentului pedagogic la specificul vieții clasei nu e posibil fără observarea atentă a colectivului și a fiecarui elev. J. Dewey considera că educația „trebuie să înceapă prin observarea psihologică a capacităților, a intereselor și a deprinderilor copiilor”.

– Profesorul este cel care cooperează cu elevii săi din clasă în realizarea sarcinilor ce revin grupului, în realizarea scopurilor propuse, în desfășurarea lecțiilor și a activităților extradidactice, în fixarea unor reguli de conduită, în elaborarea deciziilor.

– Profesorul este cel care mediază în constituirea relatiei elev-știintă chiar dacă achiziționarea cunoștințelor științifice presupune efortul individual al elevului și activitatea sa individuală de căutare, de documentare, de rezolvare a problemelor.

– Profesorul conduce, îndrumă, controlează și evaluează activitatea clasei.

-Profesorul organizează activitatea clasei, fixând programul activității ei intelectuale, iar în clasă structurile organizaționale și funcțiile îndeplinite de aceste structuri.

– Profesorul comunică clasei informații științifice, valori morale estetice, culturale și recepționează mesajul elevului. Comunicarea se face atât în funcție de cerințele programei, cât și în raport cu preocupările și interesele cognitive ale elevilor.

– Activitatea educativă a profesorului implică un dialog continuu și variat cu elevii. Desfășurarea dialogului profesor-clasă solicită un context de relații educative pozitive.

– Profesorul stimulează activitatea elevilor prin aprecieri, prin încurajarea eforturilor pe care ei le fac. E. Planchard a remarcat că din dorințele elevilor referitoare la relațiile lor cu profesorii se desprinde necesitatea unei intervenții umane care să-i susțină, să-i încurajeze și să le arate cu bunăvoință când și unde au greșit.

– Profesorul este cel care îi ajută pe elevi în activitatea lor, dându-le sfaturi, arătându-le cum trebuie să procedeze în rezolvarea unei probleme sau în pregătirea lecțiilor. Kriekemans include în relația pedagogică ajutorul pe care profesorul îl dă copilului pentru a deveni om matur care și-a asumat responsabilitatea propriei sale existențe. Astfel, ajutorul se exercită pe planul formării morale a individului.

– Profesorul coordonează relațiile interumane din clasa și activitățile existente în cadrul ei, urmărind întărirea solidarității grupului.

– Profesorul este cel care orientează acțiunile organizate de clasă, urmărind formarea idealului de viața al elevilor.

– Profesorul caracterizează clasa ca grup educativ, conturând trăsăturile ei specifice, factorii de coeziune care acționează în cadrul ei și perspectivele ei de dezvoltare.

După funcțiile asumate și îndeplinite în plan didactic, Dan Potolea a stabilit „rolurile principale ale cadrelor didactice, ca fiind:

• de organizare și conducere a clasei ca grup social;

• de consiliere și orientare școlară și profesională;

• de îndrumare a activității extrașcolare;

• de perfecționare profesională și cercetare pedagogică;

• de activitate socioculturală.”

Shaun Gallagher a identificat trei „tipuri de roluri ale laturii pedagogice ale cadrelor didactice și anume:

• de executor, de aplicant al planurilor și al programelor școlare, al scopurilor obiectivelor cuprinse în paginile acestora;

• de persoană-resursă în rezolvarea problemelor emoționale și motivaționale ale elevilor;

• de facilitator al dezvoltării cognitive și morale ale elevilor.”

Anita E. Woolfolk a realizat o altă ,,clasificare a rolurilor aferente statutului cadrelor didactice:

• de expert în actul de predare-învățare, de transmițător de cunoștințe, dar și de metode și de stiluri educaționale;

• de declanșator și de susținător al interesului pentru învățare al elevilor;

• de lider în clasa de elevi;

• de manager, de persoană care supraveghează, dirijează și organizează activitățile desfășurate în clasă;

• de model sociomoral pentru elevi, de transmițător de valori și de atitudini;

• de profesionist care analizează, studiază și interpretează fenomenele psihosociale din clasă.”

Rolurile profesorului, descrise de către Adrian Nicolau sunt:

1) „calitatea de educator – foarte importantă, deoarece ,,profesorul trebuie să se dedice transmiterii și cultivării valorilor morale, a dezvoltării și cultivării valorilor morale, a dezvoltării unor sentimente pozitive față de sine, cât și față de ceilalți (încredere, respect, generozitate etc.), a deprinderii unor comportamente de cooperare, de manifestare liberă, creatoare”, excluzând ,,dirijismul, autoritarismul, etichetarea, marginalizarea, neâncrederea, suspiciunea, agresivitatea”, din orice conduită manifestată de profesor;

2) organizator al procesului de predare-învățare-evaluare – profesorul modern trebuie să fie un profesionist, un foarte bun cunoscător atât al domeniului de specialitate, cât și al celui psihopedagogic;

3) membru al corpului profesoral – fiecare cadru didactic trebuie să: participe activ la viața școlii, ca și organizație; să colaboreze cu colegii la creșterea actului educativ și la menținerea climatului optim educativ în școală; la pozitivarea imaginii școlii prezentată de mass-media prin cultivarea unor valori autentice; aibă o atitudine responsabilă fașă de propria pregătire și față de pregătirea elevilor’’;

4) funcția de partener al educației – vizează relațiile educative pe care personalul didactic trebuie să le stabilească împreună cu alți factori educativi (părinții elevilor, alte instituții educative), încât fie în mod independent, fie prin colaborare, să găsească cele mai potrivite căi, din punct de vedere sociomoral, valoric, pentru a contribui la educarea optimă a copiilor”.

Cadrele didactice ar trebui, pentru a menține solid o legătura între școală și familie, ca pe parcursul anilor de școală să:

• Introducă teme de interes care să atragă colaborarea părinților.

•Organizează ateliere de lucru despre curriculum pentru părinți.

•Vin în întâmpinarea preocupării părinților legate de educația copiilor prin organizarea de activități extrașcolare.

•Organizează întâlniri în cadrul cărora să îi consilieze pe părinți în vederea alegerii școlii.

Rolul profesorului în conducerea activității elevilor se manifestă astfel pe toate planurile implicate de acțiunea educativă, însă o funcție foarte importantă rămâne cea de partener al educației, partener ce vizează atât relatia sa cu elevii, cât și relația pe care profesorul trebuie să o stabilească împreună cu alți factori educativi- părinți. Este esențial ca legătura dintre profesor și parinții elevilor să aibă la bază încrederea reciprocă. Pentru a realiza un parteneriat eficient cu părinții, cadrele didactice responsabile trebuie să urmărească să învețe de la părinți despre copiii acestora și să ofere părinților informațiile și resursele necesare în vederea eficientizării procesului educațional. Profesorul trebuie să fie astfel conștient de rolul și contribuția sa în formarea comportamentului democratic și atitudinii disciplinare a elevilor săi.

2. Modalitați de implicare a familiei în parteneriatul educațional

,,Familia reprezintă una dintre cele mai vechi forme de comunitate umană, o instituție stabilă cu rosturi fundamentale pentru indivizi și pentru societate.” (M.Voinea)

Atunci când ne referim la formarea și dezvoltarea copilului, familia este considerată primul grup social din care acesta face parte. Familia reprezintă mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani de existență personală, se dezvoltă și se formează pentru viață. Familia este un prim instrument de reglare al interacțiunilor dintre copil și mediul social. Are rolul central în asigurarea condițiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei și care stau la baza personalității individului.

Totodată, familia a fost, dintotdeauna, apreciată ca fiind o importantă instituție socială, pentru multiplele funcții pe care le are. Dacă în domeniul educației, școala îi asigură copilului pregătirea pentru activitatea profesională, în domeniul dezvoltării personalității, fiecare individ evoluează pe baza moștenirii ereditare, iar în domeniul moral, caracterul și conduita poartă amprenta climatului familial. P. Popescu Neveanu spune următorul lucru ”pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual-moral al personalității propriilor copii se menține toată viața.”

Părinții reprezintă punctul de sprijin din viața copilululi. Prin urmare, cel mai important ajutor pe care-l poate primi un copil provine de acasă. Părinții trebuie să răspundă nevoilor copilului, în special celor emoționale, care se concretizează în dorința de a fi ascultați, îngrijiți și apreciați. În funcție de vârsta și nivelul de dezvoltare al acestuia, atitudinea părinților trebuie să fie corespunzătoare. Din păcate, obstacolele anumitor atitudini parentale (respingere, supraprotecție, adorație, autoritarism), au consecințe nefaste asupra dezvoltării personalității copilului și a raportului său cu exteriorul.

Părinții joacă un rol esențial în susținerea procesului de învățare a elevului. Acest proces proces se intensifică atunci când părinții sunt motivați și instruiți sa-și ajute copiii acasă. Implicarea părinților asigură profesorilor un sistem valoros de sprijin, creeându-se astfel o echipă care lucrează pentru succesul și performanța copilului. Studiile asupra sistemului nostru de învățământ relevă faptul că pe ansamblu, între școală și familie există o relație de colaborare, însă modalitățile prin care comunică acestea sunt foarte limitate: tradiționalele ședințe cu părinții și întâlnirile directe cu părinții unui elev. Dacă la aceste ședințe ar participa toți părinții sau majoritatea dintre ei, atunci am putea spune că metoda este una eficientă. Din păcate, însă, nu toți părinții vin la aceste întâlniri și cei care absentează cel mai

frecvent sau nu participă niciodată sunt tocmai părinții elevilor care întâmpină dificultăți la școală.

Experiența în școli a arătat că interacțiunile care au loc între profesori și părinți stabilesc tonul pentru implicarea viitoare a părinților. Așa cum afirma Holland ”dacă educatorii trebuie să încurajeze participarea părinților, ei trebuie să inițieze eforturi active, personale, persistente, flexibile și sigure de comunicare cu părinții. Educatorii trebuie să creadă că sunt parte integrantă a programului educațional și să se aștepte ca părinții să participe la acestea.”

Alte studii susțin că implicarea părinților în activitățile de învățare ale copiilor influențează în mod pozitiv performanțele și motivația acestora de a învăța (Epstein, 1992). Epstein, director la Centrul de Coordonare a Parteneriatelor Școală-Familie-Comunitate, împreună cu colaboratorii lui, a elaborat un proiect de programe de parteneriate. Tipurile de activități ale acestui program au devenit standarde naționale pentru implicarea familiei în educația copiilor.

În concepția lui Joyce Epstein (Godfry Claff, 2006), există câteva tipuri de implicare a familiei, care ne pot ajuta să creăm parteneriate eficiente cu familiile, pentru a spori eficiența procesului educativ.

• Părinții pot primi ajutor pentru a crea medii familiale care să sprijine experiențele de învățare ale copiilor prin modalități diverse, printre care: oferirea de informații despre organizarea spațiului de acasă al copilului pentru a-i sprijini învățarea, dar și jocul, sprijinirea în înțelegerea importanței unei relații cu dublu sens, între familie și școală. Studiul acasă dar, mai ales, jocul acasă la această vârstă reprezintă una din cheile dezvoltării copilului, iar școala poate sprijini familiile prin oferirea de informații și idei care să le ofere un suport în legătură cu modalitățile în care pot să continue acasă educația primită la școală. Școala poate oferi repere privind învățarea și dezvoltarea copiilor în diferite etape de vârstă.

• Comunicarea cu părinții este recunoscută drept esențială, iar comunicarea despre progresul copiilor se poate realiza prin: organizarea consultațiilor individuale ritmice cu părinții, dar și prin realizarea unor portofolii în care să se prezinte activitatea copiilor care vor fi trimise acasă spre consultare.

• Voluntariatul reprezintă o practică de succes și presupune organizarea acțiunilor de ajutor din partea părinților care să sprijine școala, dar și pe copii. Pentru a identifica disponibilitatea părinților și timpul pe care îl pot aloca, este recomandat să se realizeze un sondaj la începutul anului școlar. Părinții pot acționa astfel ca voluntari prin activități precum: acordarea ajutorului în derularea activităților din centre sau supravegherea lor; însoțirea copiilor în activitățile extrașcolare; implicare în realizarea decorurilor pentru un eveniment, o serbare. Voluntarierea părinților poate fi completată de organizarea unor programe pentru părinții copiilor de către alte organizații/ instituții.

• Implicarea părinților în luarea deciziilor reprezintă o verigă importantă a parteneriatului. Implicarea formală a părinților semnifică participarea acestora în grupuri sau comitete în care se iau decizii și aceasta pot include: participarea în consiliul părinților sau participarea în consiliul de administrație al școlii.

• Colaborarea cu comunitatea, prin identificarea resurselor care vor susține învățarea și vor spori experiența copiilor. Acest lucru se poate realiza prin mijloace precum: integrarea serviciilor comunității prin parteneriate care implică școala și alte instituții care sunt interesate de aspecte legate de viața civică, sănătate, cultură, recreere etc. Dezvoltarea parteneriatelor eficiente cu familiile solicită tuturor celor din conducerea școlilor să creeze un climat educațional deschis, care să încurajeze părinții să fie prezenți în școală, să întrebe, să-și exprime îngrijorările, punctele de vedere, să se simtă în siguranță când oferă sugestii, recomandări, precum și să participe la luarea deciziilor.

În studiul realizat de Gettinger, Maribeth, Guetschow, Kristen Waters au fost examinate părerile în privința rolurilor, eficacității și oportunității implicării părinților în viața școlii. La acest studiu au participat 558 părinți și 142 profesori din șase școli. În general, profesorii au considerat că implicarea părinților în a-și ajuta copiii, prin participarea părinților la activități, este mai benefică decât ceea ce au considerat părinții înșiși. Profesorii au punctat și faptul că părinții întâmpină multe bariere și au puține oportunități de implicare în viața școlii. Colectarea de informații și comunicarea între părinți și profesori în ceea ce privește preferințele individuale, eficacitatea și barierele în calea implicării sunt discutate ca premise importante pentru stabilirea unor parteneriate eficiente între familie și școală.

Sophia Catsambis și Janet E. Garland punctează faptul că implicarea părinților scade dramatic atunci când elevii intră în clasele de gimnaziu și, cu atât mai mult, când aceștia intră la liceu. Aceste modificări nu înseamnă că părinții își pierd interesul pentru educația copiilor lor.

Există o serie de motive pentru care implicarea părinților în activități coordonate de școală este mai mult decât recomandată:

• Implicarea părinților îmbunătățește performanțele școlare ale copiilor. Cu cât părintele este implicat mai mult, cu atât șansa de succes școlar a copilului este mai mare.

• Implicarea părinților duce la un comportament al copiilor în clasă mai bun.

• Un părinte poate influența decisiv atitudinea copilului față de școală, comportamentul la clasă, stima de sine și motivația.

• Părinții ar trebui să rămână la fel de implicați în educația copiilor lor, de la nivel preșcolar până la liceu inclusiv.

• Formarea adecvată și disponibilitatea resurselor necesare pot ajuta părinții să se implice.

• Exercițiile de lectură ale copilului împreună cu părinții îmbunătățesc considerabil abilitățile copilului si de aceea școlile caută în mod activ modalități pentru a-i implica pe părinți.

• Implicarea părinților ridică moralul profesorilor.

• Implicarea părinților aduce beneficii atât pentru copii, cât și pentru părinți. Părinții vor avea o mai bună înțelegere a curriculum-ului și a activităților școlare și vor comunica mai bine cu copiii lor. Constrângerile de timp sunt cel mai mare obstacol în privința nivelului de implicare a părinților. Buna comunicare cu profesorul pentru a găsi modalități potrivite și convenabile de a colabora este soluția în acest caz.- Ghid metodic biblioh

Părinții elevilor pot fi implicați sub diferite forme: prin implicarea formală și informală.

Implicarea formală înseamnă participarea la activitțile unui grup de lucru din școală sau ale unui comitet, la nivelul căruia se iau decizii care privesc școala, cum ar fi: consiliul părinților; consiliul de administrație; grupul de sprijin al proiectului; un grup de lucru din școală care se ocupă de diverse aspecte.

Implicarea informală poate însemna: venirea părintelui vine la școală- să discute despre progresul copilului său; participarea la o activitate organizată de școală; acționarea ca voluntar la clasă sau la organizarea unui eveniment.

3. Modalități de susținere a efortului de învățare a elevului

Efortul de învățare a elevului se referă la activitățile intelectuale pe care le desfășoară un elev: citit, scris, calculat, memorat. Ṣcolarii depun efort intelectual atât la școală, cât și acasă prin efectuarea temelor. Activitatea de ȋnvățare le solicită gândirea, atenția, memoria, care produc un grad de ȋncordare a organismului. Activitatea intelectuală, rațional organizată, reprezintă un mijloc de promovare a sănătății mintale a elevului. Copilul școlar din primii ani de ȋnvățământ desfășoară o activitate fizică și intelectuală ușoară sau medie.

Cercetările arată că accentuarea activității elevilor (de exemplu: lauda) este cea mai puternică unealtă pe care o are la îndemână profesorul și părintele și singura de altfel.

Această acțiune de sprijin/ întărire a activității elevilor îmbunătățește următoarele aspecte :

• învățarea și realizarea obiectivelor;

• motivația;

• comportamentul;

• concentrarea în clasă

• încrederea în sine;

• respect de sine;

• atitudinea față de învățare și față de profesor.

Un alt aspect important este gestionarea timpului. Rolul părinților în structurarea timpului copiilor contribuie la formarea capacității de gestionare a timpului prin: stabilirea sarcinilor, controlul permanent al realizărilor și nerealizărilor, stimularea alegerii responsabilităților, obligațiilor, sarcinilor. Rolul școlii, prin cadrele sale didactice trebuie să ajute copiii să-și formeze capacitatea de organizare a timpului. Modalitatea de gestionare a timpului, pentru elevul integrat în procesul instructiv-educativ, depinde atât de preocupare cadrelor didactice și a părinților, cât și de interesul manifestat de elevi, de capacitatea lor de supunere și acceptare a programelor de lucru. Planificarea si organizarea riguroasă și rațională a timpului are drept scop prevenirea suprasolicitării, a oboselii școlare, contribuind la dezvoltarea armonioasă psiho-fizică a copiilor. Să nu ȋncărcăm așadar copiii cu activități pentru care unii nu au ȋnclinatii și pe care nu le doresc, pentru că atunci elevii obosesc și li se dezvoltă reacția de respingere a acestor activități. Programul zilnic de activitate și odihnă al elevilor ȋl alcătuiesc părinții, având ȋn vedere puterea de efort și concentrare a elevilor, timpul ȋn care elevii pot fi supravegheați, controlați și ajutați, precum și activitățile extrașcolare la care elevii vor să participe.

In teroria atribuirii rezultatelor școlare, Weiner a clasificat atribuirile în functie de trei dimensiuni: locul controlului, stabilitatea și controlabilitatea și a identificat patru atribuiri comune care influențează rezultatele educaționale: abilitatea, dificultatea sarcinii, efortul și șansa.

Efortul este așadar un factor intern, instabil și incontrolabil. Modul în care elevii atribuie cauzele rezultatelor are consecințe afective și cognitive care pot modela motivația și expectanțele cu privire la performanțele sau eșecul acestora.

Reformistul în domeniul educației, Dr. Phillip Schlechty, definește cel mai bine afirmarea performanțelor în felul următor: „Persoane care sunt importante în viața elevului, inclusiv părinții, frații, colegii, publicul și elevi mai mici, sunt în situația de a observa, de a participa și de a beneficia de performanțele elevului, precum și de produsele care rezultă din aceste performanțe, și de a afirma semnificația și importanță activităților care vor fi întreprinse. Oferirea elevilor de oportunități în care munca lor să fie făcută cunoscută și recunoscută de alții face ca învățarea să fie autentică și să merite efortul. Unii elevi pot să se implice de la început într-o activitate, fiindcă știu că munca lor va fi recunoscută de persoane importante la sfârșit.”

Deși este important ca elevii să fie lăudați pentru munca pe care o fac, recunoașterea este mult mai profundă decât alte surse. Schlechty susține că “afirmarea sau recunoașterea muncii elevului nu are scopul de a aproba sau dezaproba; ea are scopul de a declara că ceea ce s-a întâmplat contează și este important. Afirmarea sugerează semnificația și atașează astfel importanță evenimentului sau acțiunii. “

Recunoașterea muncii elevilor poate lua diferite forme. Oferindu-le elevilor ocazii simple de a-și expune lucrările pe holurile școlii sau în clasă, se oferă exemple colegilor și personalului școlii. Organizarea unor întâlniri cu părinții, invitarea unor experți la clasă pentru a vedea ceea ce au făcut elevii și împărtășirea lucrărilor cu colegi mai mici sau mai mari, toate acestea reprezintă modalități prin care elevilor li se poate recunoaște munca și eforturile depuse.

Modele de implicare în educația copilului

• Modelul sferelor de influență suprapuse – Joyce Epstein

Modelul parteneriatului SFC, dezvoltat de Joyce Epstein (1995) pare a fi „cel mai proeminent și complet din literatură” (Poulou și Matsagouras, 2007; Epstein și Van Voorhis, 2010), iar multe dintre studiile analizate se raportează la acesta. Teoria sferelor de influență suprapuse afirmă că elevii învață mai mult atunci când părinții, educatorii și alte persoane din comunitate împărtășesc scopurile și responsabilitățile pentru învățarea elevilor și lucrează împreună. În cadrul zonelor de “suprapunere” au fost identificate următoarele tipuri de implicare: parentingul, comunicarea, voluntariatul, învățarea acasă, luarea deciziilor și colaborarea cu comunitatea.

• Modelul Hoover-Dempsey și Sandler

Acest model ilustrează procesul implicării parentale din perspectiva teoretică mai largă a teoriei învățării sociale (Bandura, 1986, apud Wollscheid, 2013; Walker și Shenker și Hoover-Dempsey, 2010). Comportamentul uman este privit ca parte a unui sistem de relații bilaterale între factorii personali și factorii de mediu, subliniind contribuția pe care cultura și alte variabile legate de viață o au, ca elemente fundamentale pentru motivația în implicarea părinților și tutorilor.

• Modelul rețelelor tematice – Attride-Stirling

Conform acestui model, implicarea parentală este compusă din trei elemente: interacțiunea cu copilul, disponibilitate și responsabilitate. Elementele de implicare parentală sunt: importanța de a fi un model pozitiv; implicarea în activități ale copiilor.

•Modelul Matsagouras

Matsagouras a descris în anul 2005 patru tipuri de colaborare părinți- profesori pentru a explica rolurile pe care trebuie să le îndeplinească aceștia. Aceste au fost: centrare pe școală, colaborare, negociere, centrare pe familie. În timp ce valoarea parteneriatului școală – familie este general acceptată, acesta nu poate fi întotdeauna implementat cu ușurință și eficiență. Aceasta se datorează diferențelor de percepție despre context și conținut între participanți, lipsei unei definiții mai clare în literatură a ceea ce înseamnă implicarea părinților, lipsei unor relații echivalente între părinți și profesori sau barierelor legate de implicarea părinților, precum lipsa de timp a acestora. Lipsa cunoștințelor și abilităților pentru a realiza astfel de colaborări de succes reprezintă o barieră importantă. Pe de o parte, părinții au nevoie de ghidare din partea profesorilor pentru dezvoltarea copiilor. Pe de altă parte, profesorii solicită cooperarea părinților, în condițiile în care nu au abilitățile necesare pentru a sprijini efectiv această implicare. De aceea, a apărut necesitatea ca formatorii viitorilor profesori să îi “echipeze” pe aceștia cu abilități și strategii pentru a dezvolta o comunicare eficientă cu părinții. Înainte de a crea programe de formare pentru profesori, e important să fie explorate percepțiile părinților și profesorilor despre rolurile, conținutul și contextul colaborării dintre aceștia. Școlile au nevoie de metodologii care să asigure un cadru în care să se dezvolte relațiile școală – familie, astfel încât să se țină cont de nevoile copiilor, părinților, profesorilor și să crească participarea părinților la activitățile școlare. Poulou și Matsagouras consideră că putem înțelege mai bine relațiile școală – familie prin examinarea credințelor profesorilor și părinților despre relația dintre aceștia, spre exemplu: percepțiile părinților greci asupra profesorilor, asupra propriilor roluri și responsabilități, implicarea în activități și ariile de cooperare cu profesorii.

• Modelul funcțional Bryan și Holcomb McCoy

Pornind de la funcțiile specifice ale parteneriatului școală – familie – comunitate, identificate în literatura de specialitate, Bryan și Holcomb McCoy (2004) propun un model multinivelar, care conține nouă tipuri de rezultate colaborative. Acestea sunt: programe de mentorat, centre pentru părinți, programe de voluntariat, oportunități de asistență la clasă, programe de vizite la domiciliu, programe de educație pentru părinți, parteneriate din domeniul afacerilor, management școlar și programe de tutorat.

• Modelul dezvoltării de alianțe la nivel comunitar – Ferguson

Fiecare stadiu de dezvoltare a parteneriatului conține o sarcină sau tensiune centrală. Pe parcursul rezolvării acestor aspecte, persoanele pot merge la nivelul următor în cadrul dezvoltării. Eșecul în negocierea unei provocări anume poate însemna lipsa dezvoltării și eșecul unei inițiative de colaborare. Există cinci tipuri de tensiuni ale relațiilor parteneriale specifice: încredere și interes versus neîncredere și dezinteres; compromis versus conflict sau ieșire; asumarea angajamentului versus ambivalență; întreprinzător versus descurajare și tranziție versus stagnare. În fiecare stadiu, consilierul poate urma pașii „reciprocității culturale”, care presupune un proces de autoconștientizare și sensibilizare în legătură cu alte persoane. Pașii includ: identificarea valorilor și a presupunerilor fiecăruia dintre cei implicați asupra unui aspect anume; verificarea valorilor și importanței acestora pentru fiecare dintre parteneri și pentru parteneriat; respectarea și verbalizarea diferențelor culturale identificate anterior; discutarea și stabilirea unor modalități de adaptare a interpretărilor sau recomandărilor generate de colaboratori pentru atingerea obiectivului.

Urmând sau nu anumite modele, copiii tind să aibă rezultate mai bune și să le placă mai mult școala școlile atunci când familiile, școlile și grupurile comunității lucrează împreună.