Învățământul la distan ță [628266]

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IA ȘI
FACULTATEA DE ISTORIE
Învățământul la distan ță

România în rela țiile interna ționale
din perioada 1914-1920

(Curs special de istorie contemporan ă a românilor)

Autor: Prof.univ.dr. Ion AGRIGOROAIEI Titular: Conf.univ.dr. Ovidiu- Ștefan BURUIAN Ă

ANUL III
SEMESTRUL II
2015 – 2016

2

C U P R I N S

Argument / 3 Neutralitatea / 5 Întreb ări recapitulative / 10
Participarea la r ăzboi alături de Antant ă / 11
Întreb ări recapitulative / 21
De la armisti țiu la pacea separat ă / 22
Întreb ări recapitulative / 30
Reintrarea în ac țiune / 31
Întreb ări recapitulative / 38
Încheiere / 39 Teme pentru lucr ările de control / 40
Bibliografie / 41

3

Argument

Analiza pozi ției României în cadrul rela țiilor interna ționale din anii 1914-1920
distinge trei etape: I De la izbucnirea r ăzboiului mondial pân ă la intrarea în ac țiune; II Din
august 1916 pân ă la terminarea r ăzboiului; III Partic iparea la Conferin ța de Pace de la Paris
(1919-1920). Etapa 1914-1916 se caracterizeaz ă prin atitudinea de neutralitate și preocuparea de a
obține garan țiile necesare în vederea eliber ării teritoriilor române ști aflate sub st ăpânirea
austro-ungar ă. În acest interval, cele dou ă tabere au f ăcut presiuni, uneori foarte puternice, în
vederea atragerii României ca aliat ă, sau, în raport cu situa ția concret ă a fronturilor, a
menținerii neutralit ății binevoitoare.
Etapa 1916-1918 poate fi împ ărțită în trei subetape: I Participarea la r ăzboi alături de
Antantă (din august 1916 pân ă la Armisti țiul de la Foc șani, 9 decembrie 1917); II De la
armistițiu la pacea separat ă cu Puterile Centrale; III Reintrarea României în r ăzboi alături de
Antanta (octombrie/noiembrie 1918). Participarea României la Conferin ța de Pace de la Paris, soldat ă cu semnarea tratatelor
respective, a reprezentat recunoa șterea pe plan interna țional a operei realizat ă în cursul anului
1918. Aceast ă ratificare și-a avut importan ța sa, constituind punerea de acord a unei situa ții de
fapt cu una de drept. În timpul primului r ăzboi mondial, mi șcarea de eliberarea na țională a românilor intra
într-o fază decisivă, cunoscând diferite forme de ma nifestare. Activitatea diplomatic ă din acei
ani, participarea la r ăzboi, men ținerea fiin ței de stat în condi ții extrem de grele, modificarea
Constituției și atitudinea factorului politic de la Ia și, starea de spirit care a cuprins pe to ți
românii și acțiunea bine organizat ă a provinciilor aflate sub st ăpânire str ăină, contribu ția
emigrației române ști, sprijinul extern și situația interna țională favorabil ă din anumite
momente, dificult ățile întâmpinate la Conferin ța de la Paris – toate acestea reprezint ă
componente ale unei lupte intrate în faza sa final ă. Înțelegerea fiec ăreia nu se poate realiza
fără raportarea la întregul context și la rezultatul final.
Raporturile dintre Antant ă sau Puterile Centrale și România s-au manifestat ca
raporturi dintre grup
ările respective, cu interesele lor generale și commune, și statul român.
De multe ori, îns ă, aceste rela ții au îmbr ăcat, deschis sau voalat, direct sau indirect, forma
unor relații bilaterale, la nivel de state, ie șind la iveal ă anumite interese speciale. Lor li s-au
adăugat – provocând, de asemenea greut ăți diploma ției române ști – diferin țele de păreri din
cadrul cercurilor conduc ătoare ale aceluia și stat, dintre guvern și factorul militar, din
interiorul comandanentelor militare etc. Dac ă nu vizau întotdeauna probleme esen țiale, aceste
deosebiri aveau în vedere metodele de ac țiune față de România, mijloacele concrete de
abordat, planurile de viitor etc. Pozi ția României în cadrul rela țiilor interna ționale din 1914-1920 nu poate fi tratat ă
raportându-o, exclusiv, la mar ile puteri; ea trebuie privit ă și în legătură cu atitudinea celorlalte
state din sud-estul Europe i, la care se vor ad ăuga, la sfâr șitul războiului, noii vecini. Într-o
anumită etapă, orientarea României putea s ă influențeze statele din zon ă, după cum de modul
de acțiune al acestora depindeau, într-o oarecare m ăsură, dacă nu atitudinea de principiu a
ță
rii noastre, c ăile concrete ce trebuiau urmate.
În preajma și la începutul r ăzboiului, Antanta urm ărea realizarea unei uniuni româno-
bulgare-grece ști, în sprijinul Serbiei și împotriva Turciei; Puterile Centrale preconizau o
alianță româno-bulgaro-turc ă (eventual și cu Grecia) împotriva Serbiei. Interesele
inconciliabile între cele dou ă grupări aflate în conflict izvorau, în aceast ă zonă, din atitudinea

4
lor (și, în special, a Austro-Ungariei și Rusiei) fa ță de Serbia. Pentru Puterile Centrale, Serbia
era obstacolul ce trebuia înl ăturat definitiv din calea intereselor spre Balcani și Orientul
Apropiat. Rusia sprijinea ferm Serbia, în cadrul planului s ău de domina ție asupra
Constantinopolului și Strâmtorilor. Evident, statele balcanice aveau, atunci și mai târziu, o
importanță deosebită în legătură cu influen ța la Dunărea de Jos, Marea Neagr ă, Strâmtori,
Orientul Apropiat și Mijlociu.
România a intrat în r ăzboi după ce a primit, din partea Antantei, garan țiile prevăzute
prin acordurile din 4/17 august 1916, apre ciate ca un succes important al diploma ției
românești. Momentul interven ției s-a produs când gruparea advers ă era în evident ă
superioritate militar ă; eșecul campaniei din 1916 se explic ă atât prin defec țiunile și greșelile
interne, cât și prin modul în care Alia ții (și în special Rusia) au în țeles, să-și onoreze
angajamentele asumate în august 1816.
Rezistența din iulie-august 1917, care a asigurat men ținerea statului român, s-a plasat
pe fondul unor tratative angajate între cercuri diplomatice ale marilor puteri, cu formularea
unor propuneri, mai mult sau mai pu țin secrete, de ie șire din război prin diferite compromisuri
teritoriale, inclusiv pe seama României. “Defec țiunea rusă” și încheierea p ăcii între Soviete și
Puterile Centrale au condus la izolarea total ă a României, care a fost nevoit ă să angajeze
tratative în vederea semn ării, la 24 aprilie/7 mai 1918, a Tratatului de Pace cu Puterile
Centrale. Misiunea militar ă franceză a fost obligat ă să părăsească România; au r ămas la Ia și
reprezentan ții diploma țici ai Fran ței și Angliei, o dovad ă a menținerii legăturilor cu aceste
state.
Către mijlocul anului 1918 se produc o serie de modific ări în orientarea extern ă a
Aliaților și a S.U.A., modific ări determinate de realitatea, mult prea evident ă, a crizei
profunde cu care se confruntau Puterile Ce ntrale, Austro-Ungaria în special. Ultimele
încercări ale cercurilor vieneze din octombrie 1918 de a începe negocieri de pace sau de a
salva Imperiul prin “federalizare” erau sortite e șecului. În condi țiile gravelor înfrângeri
suferite în r ăzboi și a intensific ării mișcărilor naționale, dizlocarea Aust ro-Ungariei deveneau
fapt împlinit, situa ție recunoscut ă, într-o form ă sau alta de Fran ța, Anglia și S.U.A.
La sfârșitul anului 1918 și începutul celui urm ător, România s-a confruntat cu fixarea
unor “linii de demarca ție”, care contraveneau hot ărârilor adoptate de Marea Adunare
Națională de la Alba Iulia. Diploma ția noastră se angaja la Paris într-o ac țiune energic ă, de
recunoaștere a actelor de unire adop tate în cursul anului 1918.
Cunoașterea locului României în rela țiilor interna ționale din acei ani, a atitudinii
adoptate de marile puteri fa ță de statul de la Carpa ți și Dunăre, a reac ției acestuia într-un
moment sau altul, având drept obiectiv realizarea idealului na țional, permite, fie și pe baza
unei bibliografii restrânse, încadrarea unei perioade relative scurte, dar dens ă în eveninente
politice, militare și sociale, în istoria diploma ției române ști din primele decenii ale secolului al
XX-lea. Textul de fa ță reprezint ă, de fapt, o introducere în st udiul acestei chestiuni, cu
intenția de a preciza câteva coordonate necesare în țelegerii amplului efort românesc, depus
într-un complicat context interna țional, cu factori favorabili și nefavorabili, cu modific ări – de
multe ori – imprevizibile.

5

Neutralitatea

La scurt timp dup ă atacarea Serbiei și declanșarea primului r ăzboi mondial, Antanta
avansa României propuneri de intrare în ac țiune de partea sa, în schimbul recunoa șterii
drepturilor asupra teritoriilor de peste mun ți, iar împ ăratul Wilhelm al II-lea îi cerea regelui
Carol I să-și facă datoria de aliat. În 1883 guvernul român semnase tratatul cu Austro-Ungaria
(reînoit pe parcurs), care prevedea la art. 2: “Dac ă România, f ără nici o provocare din partea
sa, ar fi atacat ă, Austro-Ungaria se oblig ă să-i dea în timp util ajutor și asistență contra
agresorului. Dac ă este atacat ă Austro-Ungaria în acelea și împrejur ări, în una din p ărțile sale
limitrofe cu România, casus faedeus se va prezenta numaidecât pentru aceasta din urm ă”.
România trebuia s ă-și precizeze atitudinea, dar – a șa cum s-a observat atunci – conflictul
Autro-Ungariei cu Serbia nu întrunea condi țiile prevăzute în tratat.
Consiliul de Coroan ă întrunit la Castelul Pele ș, în ziua de 21 iulie/3 august, a hot ărât
neutralitatea României, contrar dorin ței Regelui și a poziției categoric exprimate de P.P. Carp,
de intrare în r ăzboi alături de Germania și împotriva Rusiei. Ceilal ți oameni politici, în frunte
cu primul ministru Ion I.C. Br ătianu
și Take Ionescu, s-au pronun țat pentru neutralitate. Și Al.
Marghiloman, șeful Partidului Conser vator, a apreciat c ă tratatul din 1883 nu ne oblig ă să
intrăm în război alături de Puterile Centrale, deoa rece Austro-Ungaria nu a fost atacat ă. El ar
fi dorit proclamarea unei neutralit ăți definitive, dar s-a a doptat formula neutralit ății cu
expectativ ă armată. În Comunicatul Consiliului de Mini ștri, redactat în termeni generali și
publicat în pres ă, se anun ța: “Cu aproape unanimitate, Consiliul a decis cu România s ă ia
toate măsurile spre a p ăzi fruntariile sale”.
Neutralitatea era – în situa ția geopolitic ă de atunci a statului roman – singura pozi ție
corespunz ătoare intereselor na ționale. O țară mică, plasată între cele dou ă imperii aflate în
conflict, țară ce avea de revendicat teritorii și dintr-o parte, și din cealalt ă, nu putea s ă intre în
acțiune fără a-și asigura, într-un fel, drepturile sale. Și aceasta cu atât mai mult cu cât cele
două blocuri, guvernele marilor puteri au formulat – remarc ă Pierre Renouvin – promisiuni
mai mult sau mai pu țin sincere.
Cea mai mare parte a opiniei publice și a cercurilor politice aveau în vedere intrarea în
război alături de Antant ă, în vederea eliber ării Transilvaniei și Bucovinei; pentru acestea,
posibilitatea înfrângerii Austro-Ung ariei era atunci mult mai evident ă decât a Rusiei, aliata
Franței și a Angliei. Dac ă o grupare proantantist ă, în frunte cu Nicolae Filipescu și Take
Ionescu, insista pentru intrarea imediat ă în acțiune, Ion I.C. Br ătianu și colaboratorii s ăi
urmăreau mai întâi ob ținerea garan țiilor absolut necesare îndeplinirii unor promisiuni,
formulate la început în termeni vagi. Cercuri politice mai restrânse (cei mai mul ți de la
Partidul Conservator, iar de la liberali, C. Stere) se pronun țau pentru o neutralitate favorabil ă
Puterilor Centrale și chiar pentru intrarea în r ăzboi alături de acestea. Ei insistau – și aveau
motive să o facă – asupra pericolului rusesc și a necesit ății eliberării mai întâi a Basarabiei.
Dincolo de nuan țe asupra c ărora nu ne oprim aici, s ă subliniem c ă întreaga suflare româneasc ă
urmărea realizarea idealului na țional, deosebirile vizâ nd succesiunea etapelor.
Constantin Kiri țescu a explicat judicios existen ța celor dou ă curente. Reprezentan ții
curentului germanofil aveau în vedere pericolul țarist. “Rusia înving ătoare va fi st ăpână pe
Bosfor și pe Dardanele, ceea ce ar însemna robia noastr ă economic ă […]. Dimpotriv ă, Rusia
înfrântă însemneaz ă redobândirea Basarabiei. E adev ărat că frații noștri din Ardeal sufer ă; dar
mai mult sufer ă cei din Basarabia și mai mult sunt amenin țați în existen ța lor”. La sfâr șitul
anului 1914, C. Stere î și preciza pozi ția în paginile revistei “Via ța Româneasc ă”: “În caz de
biruință a Rusiei noi trebuie s ă renunțăm pentru totdeauna la cele dou ă milioane de suflete din

6
Basarabia și suntem cel pu țin condamna ți să ajungem o enclav ă rusească, să cădem în
vasalitatea de fapt a puternicu lui imperiu, care va vrea în st ăpânirea sa cheile M ării Negre și
va domina în Balcani”. Curentul antantofil – continua Kiri țescu – era mult mai puternic și se baza pe instinctul
maselor. “Lozinca lui era: liberarea Ardealului și această țintă se identificase cu idealul nostru
național”. Aceasta nu însemna renun țarea la Basarabia; “întregirea deplin ă a neamului r ămâne
o chestiune de viitor și de conjuncturi favorabile”. Iritarea opiniei publice cre ștea și din
pricina tratamentului la care erau supu și românii din Imperiu dup ă declanșarea războiului și a
situației prin care mii de români “trebuiau s ă lupte sub steag str ăin, pentru o cauz ă care nu era
a lor”. Pentru mul ți români Puterile Centrale promovau o “politic ă brutală”, pe când alian ța
franco-anglo-rus ă (“umbra Rusiei țariste se estompa și se ștergea la lumina celor dou ă mari
democraț
ii europene”) ap ărea ca promotoarea principiului na ționalităților. Curentul antanfil a
cunoscut “puternice manifest ări ale opiniei publice, la care luau parte toate straturile
societății”, venind – ad ăugăm noi – în sprijinul lui Br ătianu, dar creindu-i și greutăți, atunci
când se cerea intrarea imediat ă în război împotriva Austro-Ungariei.
Imediat dup ă declanșarea războiului, Germania îi promit ea României Basarabia, sudul
Bucovinei (jude țele Suceava și Rădăuți) și concesii pentru românii din Transilvania. Berlinul
a acționat în direc ția realizării unui compromis austro-maghiaro-român. La 16 septembrie
1914, Wilhelm al II-lea îi ar ăta lui Franz Joseph importan ța atragerii României și insista
asupra demersurilor pe care Austro-Ungaria trebuia s ă le facă în acest sens: “Cheia pentru
reușita în războiul contra Rusiei se afl ă în mâna României; eforturile regelui de a antrena cu
sine țara au ușuat până acum din cauza rezisten ței miniștrilor și a opiniei publice, care, dup ă
cum știi, din păcate este foarte ostil ă Austriei și Ungariei. Eu sper c ă guvernul t ău va izbuti s ă-
i câștige încă totuși pentru o interven ție. Atunci vom putea, dac ă vrea Dumnezeu, s ă
întrezărim o reușită fericită în aceast ă luptă grea”. De și Berlinul și, întrucâtva, Viena au f ăcut
astfel de presiuni, ele s-au lovit de refuzul Budapestei.
În aceea și perioadă, guvernul rus considera necesar ă intervenția României și, după
pătrunderea trupelor ruse ști în Bucovina, a invitat armata român ă la o acțiune similar ă,
invitație refuzat ă de Brătianu din motive lesne de în țeles. La sugestia pre ședintelui Fran ței,
Poincaré, Rusia a promis României Transilv ania. La 18 septembrie/1 octombrie 1914 s-a
semnat Conven ția ruso-român ă, sub forma unui schimb de note între Sazonov, ministrul rus
de Externe, și C. Diamandy, ministrul Ro mâniei la Petrograd. Rusia garanta integritatea
teritorială a României și recunoștea drepturile acesteia asupra provinciilor din Austro-Ungaria
locuite de români, urmând ca România s ă le ocupe când va consid era oportun. În ce prive ște
Bucovina, principiul na ționalităților urma s ă serveasc ă drept baz ă în delimitarea teritoriilor
între cele dou ă state. Deși secretă, Convenția prezenta o importan ță deosebită, deoarece pentru
prima dat ă era recunoscut, printr-un ac t diplomatic semnat de o ma re putere, dreptul României
asupra teritoriilor respectiv e din Austro-Ungaria. Aceast ă recunoa ștere nu era, pentru
Brătianu, nici suficient ă, nici sigur ă. Guvernul român urm ărea să încheie un tratat semnat și
de celelalte puteri ale Antantei, în care s ă fie mai clar formulate drepturile sale teritoriale și
prevăzute o serie de garan ții politico-militare. Referindu-se la pozi ția României în momentul
înscăunării regelui Ferdinand (28 septembrie/11 octombrie), R.W. Seton-Watson scrie:
“Pentru moment, erau prea mul ți factori de incertitudine: promisiunile Rusiei trebuia mai clar
definitive, Anglia era suspect ă de simpatie pentru Ungari a, nu te puteai încrede în
neutralitatea Bulgariei, dac ă România se asocia Antantei. Și, pe deasupra, îndoiala plana înc ă
asupra Italiei, cu care guvernul ro mân se angajase la 23 septembrie s ă acționeze în comun”.
Dup ă ce în septembrie 1914 Turcia închide Strâmtorile (cu consecin țe grave pentru
România), în octombrie/noiembrie va intra în r ăzboi împotriva Antante i; în mai 1915 Italia va
declara război Austro-Ungariei, f ără să anunțe România, a șa cum se angajase prin acordurile
din septembrie 1914 și februarie 1915; în octombrie 1915, Bulgaria va fi în stare de r ăzboi cu

7
Antanta. Ac țiunea din Dardanele (februarie-martie 1915) și debarcarea corpului expedi ționar
anglo-francez în Peninsula Gallipoli (sfâr șitul lui aprilie) s-au soldat cu pierderi grele. Este
adevărat că această debarcare a gr ăbit intrarea Italiei în r ăzboi, dar situa ția din Grecia nu era
clară. În martie 1915 regele Constantin (cumnatul lui Wilhelm al II-lea) refuza s ă se asocieze
politicii proantantiste a primului mini stru Venizelos, acesta fiind nevoit s ă demisioneze.
Temerile României fa ță de promisiunile Rusiei f ăcute prin Conven ția Sazorov-
Diamandy erau întemeiate. În noiembrie 1914, țarul Nicolae al II-lea îi preciza
reprezentantului Fran ței la Petrograd pl anurile de domina ție la Constantinopol și Strâmtori, cu
menținerea influen ței Franței în Siria și Palestina. La întrevederea cu Paléologue și cu
generalul francez Pau din 3 martie 1915, țarul revenea asupra chestiunii în termeni și mai
energici: “Voi rezolva radica l problema Constantinopolului și a Strâmtorilor. Solu ția pe care
v-am indicat-o în luna noiembrie este singura posibil ă, singura practic ă. Orașul
Constantinopol și Turcia meridional ă vor trebui s ă fie incorporate în Imperiul meu”. În câteva
zile, guvernele Fran ței și Marii Britanii accepta u cererea Rusiei de a anexa, la sfâr șitul
războiului, Constantinopolul și Strâmtorile, în schimbul recunoa șterii “drepturilor” lor în
stânga Rinului, în Turcia asiatic ă și Orientul Apropiat. Cele trei puteri au pus un mare accent
pe păstrarea secretului asupra acordulu i, care va deveni cunoscut totu și în decembrie 1916.
Dar, prin C. Diamandy, guvernul de la Bucure ști a fost ținut permanent la curent cu frecven ța
tot mai mare a declara țiilor cercurilor conduc ătoare ruse pe marginea acestei probleme. În
pofida realit ății, Paléologue îl asigura pe Damandy c ă “nici un acord un exist ă în aceast ă
privință între Alia ți și chestiunile relativ la Turcia vor fi rezolvate la pacea general ă”. În acest
context se plaseaz ă și indicațiile ministrului de Externe al guvenului de la Viena, Burian,
adresate reprezentantului Au stro-Ungariei de la Bucure ști, Czernin, ca, în discu țiile cu
oamenii politici români, s ă insiste asupra faptului c ă Rusia victorioas ă nu va admite o
Românie puternic ă, care “să-i închidă drumul spre Constantinopol și Strâmtori”. Era deci
firesc ca guvernul român s ă fie deosebit de circumspect în adoptarea hot ărârii capitale.
În anul 1915 s-au angajat lupte grele pe cele dou ă mari fronturi. În mai, pe frontul de
est inițiativa a trecut de partea Puterilor Cent rale, care au ocupat Przemysl, Lemberg,
Varșovia, Brest-Litovsk și Vilnius. (În iu lie Sazonov reînoie ște promisiunile f ăcute prin
Convenția din septembrie/octombrie 1914, ad ăugând și Banatul) Abia la sfâr șitul anului s-a
produs un început de ofensiv ă rusă. La 26 mai, Czernin îi co municase lui Burian c ă a urmărit
să obțină de la regale Ferdinand asigurarea c ă România nu va urma exemplul Italiei. Aceasta
i-a replicat, în mai multe rânduri, c ă va încerca s ă rămânem neutri, “dar conduc ătorii nu pot
face întotdeauna ce vor”. În fond, regele nu- și lua nici un angajament, el însu și fiind împotriva
cooperării cu Puterile Centrale. Ionel Br ătianu își motiva din nou pozi ția prin atitudinea
opiniei publice și prin posibilitatea unui at ac din partea Bulgariei. De și presat de Austria-
Ungaria, guvernul român s-a opus tranzitului de armament spre Turc ia. Neacceptarea acestui
transit și permisiunea ajut ării Serbiei cu armament, implic ă – pentru unii autori – revizuirea
termenului de neagajare, referitor la primii doi ani de r ăzboi. Deschiderea de c ătre franco-
britanici a frontului de la Salonic (sep tembrie-octombrie 1915) nu a avut consecin țe
importante. Dup ă intrarea Bulgariei în r ăzboi, întrebat asupra atit udinii pe care o va adopta
România, Br ătianu a declarat din nou c ă interesele noastre nu sunt la sud de Dun ăre și că țara
sa nu va merge decât la nord . Austro-Ungaria î și concentra trupe la frontiera României și, la
sfârșitul anului 1915, în urma înfrângerii Serbiei, în anumite cercuri germane și bulgare se
discuta posibilitatea atac ării României; hot ărârea de a declan șa o puternic ă ofensivă germană
în sectorul Verdunului a dete rminat amânarea acestui atac.
În condi țiile declan șării puternicei ofensive germane de la începutul anului 1916
(“Bătălia de la Verdun”, februarie-decembrie), Fran ța a intervenit pe toate c ăile pentru a-i
determina pe alia ți să dea satisfac ție guvernului român, deoarece interven ția României
prezenta un interes v ital. Dar contradic țiile în probleme ce priveau direct ac țiunea României

8
erau evidente. În timp ce Sazanov cerea Angliei și Franței să convingă România c ă armata din
Salonic are posibilitatea s ă anihileze o ac țiune a Bulgariei la Dun ăre, Franța cerea Angliei s ă
recunoasc ă necesitatea unei ofensive serioase la Salonic, iar Polivanov, ministrul de R ăzboi al
Rusiei anun ța că, pentru moment, este imposibil a se constitui o armat ă de 200 000 oameni pe
care s-o trimit ă spre Dobrogea. În timp ce Br ătianu urm ărea ca armata român ă să joace un rol
activ în eliberarea Transilvaniei, factorii militari ru și insistau ca armata lor s ă acționeze în
nordul Moldovei și spre Transilvania, iar armata român ă să meargă spre sud. În plus, M.
Paléologue, influen țat puternic de Petrograd, î și exprima neîncrederea în diploma ția lui
Brătianu și sugerea guvernului s ău o interven ție energic ă la Bucure ști, fapt ce îl va determina
Briand să-i atragă atenția, temperându-l.
În iulie-august 1916, guvernul român, ajutat în unele chestiuni de cel francez, a purtat
tratative intense cu guvernul rus, în condi țiile în care presiunile Alia ților erau foarte puternice,
având un caracter ultimativ. Succesel e lente de pe Somme nu influen țau frontul rusesc, iar
asigurările Antantei c ă Puterile Centrale erau epuizate nu core spundeau realit ății. “Eram deci
chemați – va scrie C. Kiri țescu – să restabilim o situa ție amenin țătoare. Și pentru a ne hot ărî,
eram puși la perete cu amenin țarea: acum sau niciodat ă”. În aceast ă fază, reprezentan ții
Antantei din Bucure ști au fost îns ărcinați cu rezolvarea problemelor aflate în discu ție. Se
cerea României s ă declare r ăzboi tuturor du șmanilor Antantei pân ă cel târziu 25 iulie/7
august, erau admise cererile teritoriale f ăcute în 1914-1915, dar guvernul român a r ăspuns:
fixarea datei de intrare în r ăzboi pentru 14 august și numai împotriva Austro-Ungariei,
garantarea solidar ă de către cele patru puteri a promisiunilor teritoriale și a altor prevederi
militare și politice. Din nou Br ătianu refuza categoric ca armata român ă să atace la sud.
Tratativele cu Rusia au fost în continuare tensionate, mai ales c ă la 23 iulie, Sazarov a fost
înlocuit la Externe cu Stiirmer, care minimaliza în mod deliberat importan ța intrării României
în război. Fran ța presa puternic România și, în acela și timp, ac ționa energic în sensul
acceptării, în primul rând de Rusia, și apoi de c ătre Anglia și Italia, a propunerilor române ști.
La 5 august, Poincaré îl ruga pe țar să faciliteze semnarea acordului : “Concursul românesc ar
fi în acest moment foarte important”, deoarece – preciza pre ședintele Fran ței – ar însemna
deplasarea unor trupe german e din vest în est; interven ția româneasc ă, rapidă, “ar putea rupe
definitiv echilibul în favoarea noastr ă”.
Dup ă ce Brătianu a primit garan ții speciale în ce prive ște realizarea dezideratului
național, în urma interven ției energice a guvernului francez, la 13 august Stiirmer comunica
miniștrilor săi de la Paris, Londra și Roma că ministrul rus de la Bucure ști a primit ordinul s ă
semneze imediat (în acord cu reprezentan ții aliați și guvernul român) conven ția politică în
ultima redactare propus ă de Brătianu. Din telegrama secret ă rezultă însă câtă valoare aveau
pentru Rusia angajamentele asumate: “G uvernul imperial are certitudinea c ă enormele
sacrificii și concesii f ăcute de el pentru succesul operei comu ne vor fi apreciate la valoarea lor
și că, în cazul când mai târziu ar fi necesar s ă se discute asupra anumitor obliga ții care în
textul conven ției nu sunt destul de clare, guvernele aliate nu vor refuza s ă susțină punctul de
vedere al Rusiei. Ar fi de dorit s ă avem confirmarea guvernului pe lâng ă care sunte ți
acreditat”. Dup ă expresia ambasadorului francez la L ondra, “guvernul rus spunea, de fapt, c ă
el are inten ția să nu-și țină promisiunile […]. Sazonov, preg ătind acordul român, a f ăcut
imposibil ă retragerea de c ătre succesorul s ău (ce nutrea ascunse sen timente filogermane –
n.ns., I.A.) și acesta se r ăzbună pe noi asociindu-se la o alt ă mașinație, cea a unei noi tr ădări a
încrederii române. Br ătianu avea dreptate s ă nu se încread ă”. Cabinetele aliate au dat Rusiei
asigurările respective.
La 4/17 august 1916 s-a semnat la Bucure ști Tratatul de alian ță între România , pe de
o parte, și Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia , pe de alt ă parte, precum și Convenția
militară. Cele patru state garantau integritatea teritorial ă a României, iar România se obliga s ă
declare r ăzboi Austro-Ungariei și să înceteze orice leg ături cu du șmanii Alia ților. Erau

9
recunoscute României terito riile din Austro-Ungaria prev ăzute și delimitate într-un articol
special (art. IV). Statele semnatare se obligau s ă nu încheie pace separat ă sau general ă decât
în unire și în acela și timp. România se va bucura de acelea și drepturi ca și Aliații ei la
viitoarea conferin ță a păcii. Conven ția prevedea mobilizarea tuturor for țelor militare române,
atacarea Austro-Ungariei cel târziu la 15/28 august, opt zile dup ă declanșarea ofensivei în
Salonic. Armata rus ă se obliga s ă declanșeze o ofensiv ă energică pe frontul austriac din
Bucovina, trebuind s ă păstreze, cel pu țin, pozițiile din momentul semn ării conven ției. Flota
rusă trebuia s ă apere coastele maritime române ști și malurile Dun ării de orice încercare de
pătrundere du șmană. Rusia se oblige s ă trimită în Dobrogea, în momentul mobiliz ării armatei
române, dou ă divizii de infanterie și una de cavalerie, pentru a coopera cu armata român ă.
Cele patru state se obligau s ă furnizeze României muni ții și material de r ăzboi, în medie
minimum 300 tone pe zi, precum și alte mărfuri. Se f ăceau și alte preciz ări referitoare la
cooperarea concret ă militară ruso-român ă.
Pe drept cuvânt, Tratatul din 4/17 august 1916 este ap reciat ca una din realiz ările de
seamă a diploma ției române ști. Puterile respective garantau integritatea statului român și
recunoșteau – pentru prima dat ă într-un tratat semnat împreun ă și în aceea și zi – drepturile
acestuia asupra teritoriilor române ști din Austro-Ungaria . În discursul pe care-l va rosti în
primul parlament al României într egite, la 16 decembrie 1919, Ion I.C. Br ătianu va releva
greutățile ivite atunci când ceruse s ă ni să lămurească, în mod precis și definitiv, care sunt
granițele statului român și în ce constau, nu numai în prin cipiu, dar ca aplicare pe harta
geografic ă, drepturile pe care ni le recuno șteau Aliații și pe care le garantau c ă trebuiau s ă ne
fie acordate, în caz c ă victoria va fi a lor. S ă nu credeți că admiterea acestor condi țiuni a fost
așa de simpl ă și s-a putut ob ține repede”. Rusia voia s ă obțină nordul Bucovinei și tot Rusia
“ținea cu obstina ție ca să nu luăm în întregime Banatul”. În urma unor lungi și amănunțite
discuții, la care au participat reprezentan ții guvernelor aliate, “s-a recunoscut în fine dreptul
României asupra Cern ăuților și asupra întregului Banat, pân ă la Tisa și până la Dunăre”. În
paginile sale memorialistice, C. Diamandy – diplomatul, printre pu ținii, care a fost la curent
cu mersul tratativelor din perioada neutralit ății și a jucat un rol important în rela țiile cu Rusia
– va scrie c ă istoricii de mai târziu și, în general, opinia public ă au cunoscut numai rezultatul:
semnarea Tratatului și interven ția României. “Opinia public ă nu știe lupta care s-a dat pentru
obținerea acestui rezultat și pot spune c ă pentru toate aceste negocieri a fost o lupt ă fără
preget. A trebuit s ă apărăm pas cu pas interesele noastre, pas cu pas demnitatea noastr ă, să
căutăm a evita toate piedicile și toate cursele care ni se întindeau și că ceea ce p ărea ca un
simplu tratat cu câteva articole este rezultat al unei lupte continue . Chiar când a fost vorba de
redactarea tratatului s-au ivit și atunci dificult ăți”.
În diminea ța zilei de duminic ă 14/27 august 1916 a fost convocat la Cotroceni
Consiliul de Coroan ă, nu pentru a adopta o hot ărâre, ci pentru a consfin ți o hotărâre deja luat ă.
Brătianu a explicat pozi ția guvernului și cauzele intr ării României în r ăzboi. O țară ca a
noastră, cu aspira ții naționale, nu poate s ă rămână până la capăt neutră. “Având drept ideal
unitatea na țională, suntem datori s ă urmărim realizarea lui, c ăci cine știe dacă, în decursul
veacurilor, vom mai g ăsi un prilej atât de prielnic ca cel de azi. Iat ă dece nu putem s ă mergem
decât alături de Alia ți și contra Puterilor Centrale [… ]. De aceea, chiar de ar fi s ă fim bătuți,
prin faptul c ă patru din cele mai mari puteri ale lu mii au recunoscut temeinicia revendic ărilor
noastre na ționale și au consfin țit printr-un act solemn hotarel e entice ale românilor de peste
Carpați cauza românismului va face un pas înainte mai mare și mai însemnat decât oricând”.
Take Ionescu și N. Filipescu au salutat cu mare satisfac ție hotărârea adoptat ă. Al.
Marghiloman, Titu Maiorescu și Th. Rosetti au sus ținut menținerea în neutralitate, l ăsând să
se înțeleagă că nu vor crea greut ăți guvernului. P.P. Carp și-a reafirmat pozi ția adoptat ă la
Peleș, pronunțându-se categoric pentru alian ța cu Germania, împotriva pericolului rusesc.
Regele – va consemna I.G. Duca, în amintirile sale – a încheiat discu ția, precizând “c ă astăzi,

10
după ce a auzit glasul tuturor frunta șilor țării, este și mai convins c ă a avut dreptate și că
intrarea în r ăzboi pentru realizarea idealului na țional este singura solu ție corespunz ătoare
adevăratelor interese ale țării […]. S ă nu ne facem iluzii, ne a șteaptă mari jertfe și cumplite
suferințe”. Înainte de a ridica ședința, adresa frunta șilor țării un călduros apel la concordie în
interesul suprem al patriei.
În seara aceleia și zile, ministrul României la Viena, Edgar Mavrocordat, prezenta la
Ministerul de Externe al Austro-Ungariei declara ția de război. În câteva zile, Germania,
Turcia și Bulgaria s-au considerat în stare de r ăzboi cu România. În noaptea de 14/15 august
(respectiv 27/28 august) 1916, armata român ă a primit ordin s ă declanșeze ofensiva în
Transilvania.

Întrebări recapitulative

1. Cum se explic ă poziția de neutralitate adoptat ă la izbucnirea r ăzboiului?
2. Care erau promisiunile f ăcute de Antanta și, respectiv, Puterile Centrale României
în perioada neutralit ății?
3. În ce const ă însemn
ătatea Tratatului din 4/17 august 1916?

11

Participarea la r ăzboi alături de Antant ă

Interven ția româneasc ă s-a produs într-un moment când balan ța militară nu înclina
deloc în favoarea Antantei și a avut efecte considerabile în evolu ția operațiilor militare.
“Deciziunea României de a participa la r ăzboi a produs asupra alia ților – va scrie Leon
Savadjian, director la “Revue des Balkans” și specialist în materie – un minunat efect moral
[…]. Din punct de vedere militar, interven ția armatei a determinat ca importante efective
germane s ă fie aduse de pe alte fronturi și îndreptate împotriva ei […]. Adev ărul este c ă în
timp când conversa țiile se angajeaj ă între România și țările Antantei, situa ția lor nu era deloc
strălucitoare. În momentul când România a inte rvenit de partea Anta ntei, gruparea advers ă era
în stare de superioritate militar ă”. Generalul Pétin va sublinia mai târziu: “N-am uitat și nu
vom uita niciodat ă că România a intrat în r ăzboi de partea noastr ă într-o epoc ă când războiul
era departe de a fi câ știgat: a doua zi dup ă Verdun și spre sfâr șitul bătăliilor de pe Somme. Ne
vom aduce aminte c ă intervenția sa a deplasat din Occident spre Orient divizii germane de
calitate”. Era firesc ca declara ția de război să fie primit ă cu deosebit ă
satisfacție în Fran ța, atât
pentru consecin țele sale militare, cât și prin efectul moral, dup ă doi ani de r ăzboi. La 28
august 1916, premierul francez Briand adresa guvernului român o telegram ă ce remarca
această semnifica ție: “Națiunea francez ă în întregime aplaud ă decizia prin care România î și ia
cu curaj locul s ău printre ap ărătorii cauzei dreptului și civilizației. Eu sunt fericit de a fi
interpretul s ău și cel al guvernului Republicii spre a v ă adresa cele mai c ălduroase felicit ări”.
Evident, declara ția de război a României a impresi onat puternic Austro-Ungaria și
Germania, dar nu le-a surprins nepreg ătite. Încă de la 15/28 iulie s-a alc ătuit planul m ăsurilor
ce trebuiau luate în cazul intr ării României în r ăzboi alături de Antant ă. Prevăzându-se o
puternică ofensivă română în Transilvania, se preconiza aici o ap ărare mai slab ă (până se vor
putea aduce for țe puternice), atacându-se puternic pe linia Dun ării și sudul Dobrogei.
Mackensen, disponibil în urma ocup ării Serbiei, deveni comandantul for țelor germane,
bulgare și turcești din nordul Bulgariei. Austro-Ungaria a alc ătuit Armata I-a (5 divizii de
infanterie și una de cavalerie) nu prea puternic ă, cu rolul de a încetini înaintarea românilor în
Transilvania. Cinci divizii de infanterie germane și o divizie de cavaleri e, bine dotate tehnic,
au primit misiunea de a porni din vest spre noul front de est. Era un puternic transfer de for țe
germane, menit s ă întărească rezistența austriac ă și să organizeze contraofensiva împotriva
României, sub conducerea lui Falkenhayn. Treptat, vor fi aduse pe frontul român 40 de divizii
(18 germane, 14 austro-ungare, 5 bulgare și 3 turcești), în timp ce Alia ții asiguraser ă guvernul
român că numărul acesta nu va fi mai mare de șapte.
Nu ne-am propus s ă analizăm aici mersul opera țiilor, în general, și cele din aceast ă
etapă, în special. E șecul campaniei din august 1916-ianurie 1917 î și are cauzele sale interne
(gravele lipsuri în preg ătirea și dotarea armatei, gre șelile de comandament, disputele dintre
factorii militari ș.a.) și externe. Ne referim aici, pe scurt, la cele din urm ă.
Acțiunea militar ă a României ocupa doar un sector în marele front oriental și trebuia
sprijinită la cele dou ă flancuri prin colaborarea efectiv ă a aliaților, așa cum se prev ăzuse (în
termini preci și) în conven ția militară semnată la 4/17 august 1916. În esen ță, la sud urma s ă se
declanșeze, în prealabil, ofensiva de la Salonic, iar ap ărarea frontierei noastre dintre Dun ăre și
Mare să se facă de către trupele ruse ști; la nord, o condi ție fusese ofensiva ruseasc ă în
Bucovina și Galiția. Armata român ă a înaintat, dar n-a fost sprijinit ă în nici unul din cele dou ă
flancuri. Ca urmare a neîn țelegerilor dintre cele dou ă comandamente occidentale (cel englez a
refuzat să trimită întăririle promise în ajutorul lui Sarr ail), armata din Salonic n-a declan șat
ofensiva cu 10 zile înainte de începutul ofensivei române, ci s- a activat doar la 10 septembrie,

12
înregistând progrese lente, atun ci când trupele germano-bulgaro -turce erau deja angajate
puternic în ofensiva din Dobrogea. Interven ția României înlesnea oc uparea Monastirului, în
octombrie, în loc ca ofensiva de la Salonic s ă o sprijine.
Pe când Joffre aprecia c ă trebuie înt ărite trupele din Dobrog ea, Alexeev întârzia s ă
trimită forțele promise în aceast ă zonă, iar țarul îi cerea lui Joffre s ă-l îndemne pe Sarrail la o
acțiune mai energic ă. În loc de 200 000 militari, ru șii au trimis aici aproximativ un sfert, și
acesta cu întârziere. Rusia nu dorise un front direct cu Bulgaria și, în noua situa ție, nu dorea
să dea o prea mare amploare acestui front pentru ca, în viitor, rela țiile ruso-bulgare s ă nu aibă
prea mult de p ătimit. Trupele ruse ști au început s ă pătrundă masiv numai dup ă ce înamicul
intrase în Bucure ști și începea s ă se apropie de Moldova. Carpa ții Răsăriteni, Moldova și linia
Siretului de Jos-cotul Dun ării constituiau, în cencep ția statului majos rus, obiectivul ce trebuia
apărat. De altfel, comandamentul țarist nici nu inten ționase să ajute mai înainte armata
română, apreciind c ă “România se ap ără pe Siret”, dup ă cum s-a exprimat șeful Marelui
Cartier General, generalul Alexeev.
La nord, ofensiva lui Brusilov a încetat în prima jum ătate a lui septembrie, ceea ce a
avantajat Puterile Centrale. Materialul de r ăzboi englez și francez venea prin nordul Rusiei, cu
mare întârziere; o parte din acest material fusese îndreptat spre alte fronturi, iar unele piese de război erau descompletate în timpul tranzitului.
Încă din vara anului 1916, în condi țiile înrăutățirii situației militare a Antantei, ale
pierderilor umane în r ăzboi și ale greut ăților din interior, unele cercuri ruse se orientau spre
încheierea unei p ăci cu Germania. La 16 octombrie 1916, M. Paléologue nota c ă la Petrograd
circula zvonul dup ă care primul ministru, Stiir mer, i-ar fi demonstrat țarului necesitatea
terminării războiului și încheierea p ăcii separate. Țarina, Rasputin, Stiirmer, Protopopov
(ministrul de Interne) și alți câțiva constituiau o grupare suspect ă din acest punct de vedere,
atât pentru Paléologue, cât și pentru ministrul Angliei în Ru sia, sir George Buchanan. Din
ordinal țarului, a fost publicat ă o notă oficială, care dezmin țea categoric “zvonurile propagate
de anumite ziare, despre posibilitatea unei p ăci separate între Rusia și Germania”.
Răspunzând cererii regelui Ferdinand pentru o cooperare mai strâns ă cu armata rus ă, Nicolae
al II-lea îi scria la 2 octombrie 1916 și îl asigura c ă va face ce depindea de el pentru a sus ține
armata român ă. Dar, continua țarul, statul meu major apreciaz ă că situația din Transilvania nu
este atât de îngrijor ătoare. “Concursul, pe care tr upele mele sunt chemate s ă-l dea armatei tale,
nu va putea, totu și, să se facă simțit așa de repede pe cât a ș dori-o”, deoarece deplasarea lor
cere timp. El las ă să se înțelegeagă că statul major român s-ar face vinovat de lipsa unei
cooperări mai strânse.
În Raportul său din 7/20 noiembrie 1916 adresat țarului (document secret, publicat
după război), ministrul de R ăzboi, Polivanov, se pronun ța pentru revizuirea Tratatului cu
România, deoarece o Românie puternic ă, cu o popula ție de 13 milioane de locuitori, care ar
căuta să-și realizeze în întregime aspirațiile sale na ționale, va încerca s ă contrabalanseze
influența Rusiei în Balcani. “Evenimentele care au loc în România au modificat radical –
aprecia Polivanov – condi țiile tratatului din 1916”. În contradic ție totală cu cele prev ăzute în
documentul respectiv și cu situa ția reală, Raportul era explicit în ce prive ște încălcarea
angajamentului luat de Rusia: “În loc de un concurs militar relativ modest pe care era obligat ă
să-l dea în Dobrogea, Rusia trebuie s ă încredin țeze trupelor sale în întregime ap ărarea
României. Acest ajutor militar al Rusiei a luat acum astfel de propor ții, încât promisiunile
făcute României prin sus-numitul tratat relativ la compensa țiile teritoriale [!], în schimbul
intrării sale în r ăzboi, trebuie s ă fie, fără nici o îndoial ă, revizuite. Dac ă, în împrejur ările de
față ar fi deplasat ă ridicarea acestei chestiu ni, ea trebuie oricum pus ă la ordinea zilei în
momentul cel mai apropiat și mai favorabil”. Pe lâng ă nerespectarea promisiunilor, ministrul
de Război era preocupat de ap ărarea, în întregime, a României (redus ă, în scurt timp, la

13
teritoriul Moldovei), “preoc upare” ce va crea noi dificult ăți cercurilor conduc ătoare refugiate
la Iași.
România și-a îndeplinit cu pre țul unor uria șe eforturi angajamentele luate, în timp ce
Aliații au acționat cu întârziere, neîndeplinindu- și – decât în mic ă măsură – obliga țiile
asumate în august 1916. Dup ă ofensiva din Transilvania, armata român ă, prinsă între dou ă
fronturi, s-a retras, rezistând cu îndârzire și provocând, în toamna acelui an și în ianuarie
1917, mari pierderi inamicului. Pute rile Centrale au acordat o aten ție special ă fronturilor de pe
teritoriul României, cu inten ția de a o zdrobi complet. Retragerea în etape, în contextul
înfrângerilor suferite în acele luni, a c ondus la oprirea ofensivei inamice la “por țile de sud”
ale Moldovei. Redus cons iderabil, dar nu desfiin țat, statul român se preg ătea pentru o nou ă
rezistență. “Noi am b ătut armata român ă, dar n-am putut s-o nimicim”, va nota Ludendorff.
“Noi a trebuit s ă lăsăm în Dobrogea și în Valahia for țe pe care înainte de intrarea României în
război le-am folosit pe frontul oriental, pe frontal occidental sau în Macedonia. Cu toat ă
victoria noastr ă asupra armatei române, noi eram mai slabi ca înainte în ceea ce prive ște
desfășurarea general ă a războiului”, va recunoa ște același general.
Încă din septembrie/octombrie 1916 s- a discutat eventualitatea mut ării sediului
guvernului la Ia și și chiar începuse evacuarea unor institu ții de stat și particulare, a arhivelor
unor ministere, a tezaurului B ăncii Naționale etc. Prelungirea rezisten ței pe cele dou ă fronturi
a devenit o imposibilitate, atât timp cât sprijinul Alia ților se lăsa așteptat, situa ție în care
factorii de decizie ai țării au devenit con știenți de necesitatea refugiului. Pe când în Capital ă
soseau tot mai mul ți refugiați din localit ățile amenin țate de inamic, a fost reluat, cu o
intensitate tot mai mare, refugiul spre Moldova. La 11/21 noiembrie a avut loc ședința
Consiliului de Mini ștri, în care s-a hot ărât: transferarea la Ia și a aparatului guvernamental și
convocarea acolo a parlamentului; Regele și miniștrii urmau s ă părăsească Capitala în ultimul
moment, dac ă contraofensiva pentru ap ărarea Bucure știlor nu ar fi reu șit ș.a. În seara zilei de
18 noiembrie/1 decembrie s-a de cis plecarea guvernului la Ia și; la miezul nop ții, trenul
ministerial a pornit din gara Peri ș spre Moldova. În cursul zilei de 23 noiembrie/6 decembrie
1916, Capitala era ocupat ă de trupele inamice. Tot mai mul ți locuitori din Bucure ști, precum
și din alte localit ăți ale Olteniei, Munteniei și Dobrogei se deplasau spre Moldova.
La sfârșitul anului 1916 dou ă treimi din teritoriul țării intraser ă sub ocupa ție străină.
Redus considerabil la teritoriul Moldovei (nici acela în întregime), statul român î și păstra
existența, pregătindu-se pentru o nou ă rezistență. Orașul Iași a devenit nu numai capital ă a
României, ci și centrul refacerii și, așa cum s-a spus, “al rezisten ței până la capăt”. Refugiat
aici, N. Iorga scria în “Neamul Românes c”, la 29 noiembrie 1916, rânduri cu o puternic ă
încărcătură sufleteasc ă: “Iașul e, azi, nu un ora ș, ci un simbol de rezisten ță națională, de
afirmare nezguduit ă a unei datorii pe care n-o p ărăsim, fiindc ă nu voim a o p ărăsi. Steagul
României ce sângereaz ă din rănile ei eroice a fost adus aici și spre el se ridic ă ostașii care fac
supreme sfor țări. Sub acest aspect și nu sub acela al unui bana l loc de refugiu voim s ă vedem
Iașul”. Orașul s-a confruntat cu greut ăți nemaiîntâlnite. Fa ță de cei aproximativ 75 000 de
locuitori, popula ția a sporit la peste 300 000 de locuitori, f ără a socoti, efectivele militare,
românești și rusești, staționate aici sau în imediata apropiere. Lipsa alimentelor, a
combustibilului în iarna grea 1916/1917, a medicamentelor se f ăcea simțită tot mai mult. A
izbucnit o puternic ă epidemie de tifos exantematic, caracterizat ă ca “un periculos du șman
intern”, ce a f ăcut mii și mii de victime. Num ărul mare de r ăniți aduși de pe front și al
bolnavilor a impus înfiin țarea de noi spitale și infirmerii; în cursul iernii 1916/1917 au
funcționat în ora ș și împrejurimi peste 30 de spitale, infirmerii, s ăli de triaj. Numeroase cl ădiri
de liceu, de școli primare, spa ții aparținând diferitelor culte, unor institu ții și persoane
particulare au primit o astfel de destina ție. Peste vocile defetiste, factorul monarhic,
importanți oameni politici, militari și de cultur ă au exprimat hot ărârea de a ac ționa cu toat ă
energia pentru a rezi sta în acest teritoriu.

14
La 11 decembrie 1916 s-a constituit la Ia și un guvern de colaborare, numit de unii și
guvernul na țional. În cabinetul pr ezidat de Ion I.C. Br ătianu (care de ținea și Externele) au
intrat, alături de liberali, câ țiva frunta și ai Partidului Conservato r-Democrat condus de Take
Ionescu. Explicând aceast ă colaborare, Br ătianu declara în Adunarea Deputa ților: “În îns ăși
constituirea cabinetului ve ți vedea con știința voastră, a tuturor, c ă trebuie, prin for țe unite, să
facem toate sfor țările ca să ducem pân ă la sfârșit bun rezultatul marii lupt e în care am intrat”.
Cu două zile înainte, la deschiderea sesiunii parlamentare în sala Teatrului Na țional, regele
Ferdinand prezenta Mesajul Tronului, care releva vitejia armatei române, jertfele dureroase
impuse de r ăzboi și credința în izbânda final ă a Aliaților. Mesajul con ținea promisiunea
solemnă a reformelor, indisolubil legat ă de realizarea unit ății naționale. Ședința Adunării
Deputaților din 14/27 decembrie 1916 a c onstituit o manifestare remarcabil ă a spiritului de
rezistență și solidaritate na țională. N. Iorga, Ion I.C. Br ătianu și Take Ionescu au rostit
discursuri care se înscriu ca pa gini memorabile în analele parlamentare române. O impresie
ieșită din comun, cu un puternic ecou în țară și chiar peste hotare, a produs discursul marelui
istoric și luptător pentru unitatea na țională. “Fapt este c ă Iorga a știut – va scrie I.G. Duca – s ă
exprime ceea ce era în con știința fiecăruia, să aprindă flacăra care lâncezea în toate sufletele,
că redeștepte prin evocarea gloriei trecute speran țe naționale cu o intensitate mi șcătoare și să
plimbe adunarea, care se târa chinuit prin v ăgăunele întunecoase ale mizeriilor dezastrului
bejeniei și restriștei, pe culmile luminoase ale izbânzilor r ăsplătitoare și ale marilor înf ăptuiri
viitoare”.
În condițiile retragerii în Moldova , s-a pus problema ca parlamentul, guvernul, armata,
o serie de întreprinderi și instituții să se evacueze în Rusia. Unii au considerat c ă frontul nu va
rezista și că Moldova nu era decât o etap ă a deplas ării spre Rusia. Autorit ățile ruse au
alimentat aceast ă tendință. Comandamentul rus se pl ângea guvernului român c ă prezența și
organizarea serviciilor de stat și ale armatei române în primele sa le linii de etape îi îngreunau
propria organizare. Guvernul și Marele Cartier General rus insistau pentru evacuarea în Rusia
a guvernului, a armatei în reorganizare, a popula ției civile refugiate, a spitalelor. La 5
decembrie 1916, comandamentul trupelor ru se din Moldova, generalul Zaharov, și ministrul
plenipoten țiar rus din România, Poklewsky- Koziel, au trimis un raport țarului, prin care se
preconiza trecerea armatei române și a unei p ărți a popula ții în interiorul Rusiei; armata rus ă
din Moldova ar fi avut astfel libertatea ac țiunilor sale. Spre sfâr șitul lunii a venit r ăspunsul
țarului, care îi autoriza a se sf ătui cu regale României și a se examina posibilitatea unei solu ții
de comun accord cu șeful Misiunii Militare franceze. Gene ralul Barthelot nu a fost de acord
cu această “soluție”; el și-a exprimat încrederea în posibili tatea refacerii pe loc a armatei și a
subliniat obliga ția pe care o aveau Alia ții pentru poporul român, care li s-a al ăturat cu
hotărâre. În Jurnalul său, Berthelot nota, la 4 ianuarie 1917: “Îmi trece prin minte c ă urzelile
camarilei ruse tind a l ăsa armata român ă să fie înfrânt ă sau îndep ărtată și, după victoria
Aliaților, ei să pozeze ca eliberatori, pretinzând ca pre ț al particip ării la război chiar Moldova,
nimic altceva”. Invitându-i la cin ă pe atașații militari ai Marii Britanii, Belgiei și Italiei –
preciza generalul francez la 6 ianuarie 1917 – “to ți aprobă felul meu de a privi lucrurile în
problema men ținerii armatei române pe p ământul românesc”. C. Kiri țescu s-a referit la
dificila situa ție în care trebuia adoptat ă hotărârea de retragere în Rusia, care “ar fi însemnat
abandonarea României ca o coloni e a Rusiei. Un simplu teritoriu de etape al armatei ruse ști,
de o parte, și un guvern f ără țară, pe de o alt ă parte, România și-ar fi pierdut orice putin ță de a
dispune de soarta ei îns ăși”. Guvernul a rezistat, sus ținut “de dragostea de p ământul patriei și
de sfaturile pline de încred ere ale Misiunii franceze care, și în aceast ă ocaziune, a știut să fie
aproape de inima noastr ă. Evacuări parțiale s-au f ăcut și s-au luat m ăsuri de precau ție pentru
eventualit ăți grave. Statul român, re gele, guvernul, armata și principalele organe de
administra ție ale țării și ale marii opere de refacere a puterii noastre militare au r ămas aici,
legate de p ământul str ămoșesc”.

15
Mai mulți parlamentari, câteva întreprinderi și o serie de persoane particulare s-au
mutat la Odessa și Herson. În ședința Consiliului de Mini ștri din 12 decembrie 1916 s-a
aprobat transportarea în Rusia a tezaurului B ăncii Naționale a României. Pe baza Conven ției
ruso-române din 14/27 decembrie, a avut loc evacuarea unei prime tran șe; a doua tran șă din
tezaurul B.N.R. și din alte bunuri ale statului, ale unor institu ții și particulari a fost
transportat ă la Moscova în iulie 1917. Mai apoi, prin Rusia vor pleca spre Occident oameni
politici și de cultur ă, constituindu-se, la Paris ma i ales, în misiunea român ă de apărare a
drepturilor noastre na ționale. În ianuarie-februarie 1917, Br ătianu și principele Carol au f ăcut
o vizită la Petrograd, unde au luat contact cu țarul și cu alte cercuri politice ruse. Se discuta
acolo ca rezisten ța să fie organizat ă pe Prut și chiar pe Nistru, centrel e de refacere ale armatei
române să fie mutate peste Nistru, iar depozitele militare ce nu vor putea fi evacuate s ă fie
distruse. Prin eforturi le deosebite ale lui Br ătianu și cu ajutorul misiunilor aliate din capitala
Rusiei, s-a renun țat la acest plan. Conferin ța interaliat ă ce se desf ășura la Petrograd n-a decis
însă nimic concret în ce prive ște ofensiva cerut ă de guvernul român, pentru a degaja Dun ărea
și a elibera regiunea petrolifer ă.
Către sfârșitul anului 1916, în condi țiile prelungirii r ăzboiului, ale greut ăților
deosebite militaro-economice, ale unor presiuni manifestate în interiorul unor state, taton ările
în vederea discut ării unor oferte de pace între prin cipalele puteri beligerante au c ăpătat o
frecvență mai mare și forme mai concrete decât pân ă atunci. Unele din aceste taton ări au
stârnit îngrijorarea guvernului român și a opiniei publice, deoacere puneau sub semnul
întrebării promisiunile menite s ă contribuie la realizarea idealului na țional.
În decembrie 1916, Puterile Centrale au pr opus Antantei, prin intermediul S.U.A.,
tratative de pace. Nu era – a șa cu s-a observat – nici o dorin ță sinceră de pace și nici inten ția
de a propune un compromis. Oferta urm ărea să amelioreze situa ția morală a Germaniei și
Austro-Ungariei fa ță de neutri și față de cel mai mare dintre ace știa, Statele Unite. Ocuparea
Bucureștilor a fost considerat ă de cercurile politice și militare germane, în frunte cu
cancelarul Bethmann-Hollweg, o ocazie potrivit ă pentru a se face, la 21 decembrie, aceast ă
propunere, anun țată armatei printr-un ordin de zi semnat de împ ăratul Wilhelm al II-lea.
Oferta nu indica un program precis, dar nu se ferea s ă laude succesele militare ale Puterilor
Centrale. Reac ția Aliaților a fost prompt ă. La 19 decembrie, Aristide Briand declara: “Acest
strigăt de pace este un strig ăt de slăbiciune și, de asemenea, un act de viclenie”. Lloyd George
era tot așa de categoric: “Discutarea unor propuneri pe care ei nu le cunosc ar însemna pentru
Aliați să-și bage capul într-un la ț al cărui capăt l-ar ține Germania”. Fa ță de oferta Puterilor
Centrale, ziarul “Mi șcarea”, oficiosul guvernului român, respingea ideea unei p ăci de
“compromis vremelnic” și își exprima încrederea în victoria Alia ților: “Pacea nu va fi pân ă
când Puterile Centrale nu vor fi învinse și până ce victoria Alia ților nu va asigura popoarelor
triumful drept ății și așezarea organiza țiilor de stat pe temelia s ănătoasă a principiului
naționalităților”.
La 20 decembrie, pre ședintele Wilson a adresat o not ă beligeran țelor prin care le
recomanda s ă renunțe la tactica ab ținerii de a indica condi ții precise și să-și formuleze cu
claritate punctele de vedere. La 31 decembrie guve rnele Antantei au precizat, în mod oficial,
că refuzau s ă ia în considera ție o propunere lipsit ă de sinceritate și fără perspective.
Conferința interaliat ă de la Roma a redactat nota de r ăspuns din 10 ianuarie 1917, care preciza
condițiile generale ale p ăcii: 1) Restaurarea Belgiei, a Serbiei și Muntenegrului, evacuarea
teritoriilor franceze, ruse și române ocupate de Puterile Centrale și juste repara ții; 2)
Respectarea drepturilor na ționalităților, cu restituirea provinciilor sau teritoriilor smulse prin
forță, eliberarea italienilor, a românilor și ceho-slovacilor de sub domina ție străină, dezrobirea
popoarelor supuse din Imperiul otoman și limitarea acestuia la Asia; 3) Reorganizarea
Europei prin stabilirea unui regim care s ă asigure statelor mici și mari securitatea și libertatea
dezvoltării economice și care să garanteze frontierele lor.

16
Unele din aceste formul ări erau totu și ambigui, ca urmare a divergen țelor dintre Alia ți.
Proclama ția țarului Nicolae al II-lea din 25 decembrie anun țase dorin ța de restaurare a
Poloniei, f ără a-i proclama independen ța. Era, într-un fel, un r ăspuns la proclama ția adresat ă
de Wilhlem al II-a și Franz Joseph poporului polonez, la 5 noiembrie, prin care se promisese
formarea statului polonez la încheierea p ăcii. Dizlocarea Austro-Ungariei nu era în țeleasă în
același fel sau în aceea și măsură de anumite cercuri ruse și franceze. Se în țelege că, prin
răspunsul Conferin ței de la Roma, condi țiile puse de Alia ți au fost considerate inacceptabile
de către Puterile Centrale. Câteva zile mai târz iu, la 22 ianuarie 1917, în mesajul adresat
Senatului, pre ședintele S.U.A. s-a ocupat de “bazele generale ale unei p ăci durabile”, reluând
teza sa despre “pacea f ără victorie”.
În februarie 1917 s-a încheiat o în țelegere secret ă franco-rus ă. Franța, puternic
interesată de menținerea Rusiei (confruntat ă cu mari fr ământări interne) ca aliat, îi d ădea
mână liberă în chestiunile relative la frontierele sa le occidentale, dezicându-se – pe un plan
mai general – de angajamentele luate fa ță de popoarele și statele din centrul și sud-estul
Europei. Rusia, în schimb, se declara de acord cu revendic ările Franței: obținerea Alsaciei și
Lorenei și a întregului bazin car bonifer al Saarului; o zon ă din stânga Rinului va forma un stat
autonom neutru, ocupat de trupele fran ceze atâta timp cât statele inamice nu- și vor fi
îndeplinit integral prevederile di n tratatul de pace. La 14 februa rie, M. Paléologue îi înainta
lui Pokrovski, ministrul de Externe al Rusiei, aceste condi ții ale Fran ței chiar și pentru
eventualele tratative de pace cu Germania (iluzorii pe aceast ă bază). Pokrovksi a asigurat
imediat guvernul francez de sprijinul guvernului țarist.
Redus la teritoriul de atunci al Moldove i, confruntat cu probleme interne ce p ăreau
insurmontabile și cu tratative diplomatice, mai mult sau mai pu țin secrete, ce îi sporeau
îngrijorarea fa ță de soarta prevederilor din Tratat ul din 4/17 august 1916, statul român și-a
mobilizat energiile morale și militare, preg ătindu-se de rezisten ță.
Două evenimente externe survenite la un interval scurt de timp au avut consecin țe
însemnate asupra st ării de spirit și asupra balan ței forțelor militare din cele dou ă tabere:
revoluția din Rusia, declan șată la 27 februarie/12 martie și intrarea în r ăzboi a Statelor Unite
ale Americii, la 24 martie/6 ap rilie 1917. S-au pus multe speran țe în evolu ția Rusiei spre un
stat constitu țional modern. “Prima impresie, nu numai la Ia și, dar și în celelalte capitale aliate
– își va aminti I.G. Duca – era c ă înlocuirea Țarului și a nefastei sale camarile este un noroc,
că abia acuma Rusia va putea lupta cu toat ă tăria și aduce întreaga ei contribu ție la sforțarea
generală a Aliaților. Am tr ăit la Iași câteva zile pline de mari n ădejdi, bucuria nu a fost îns ă de
lungă durată”. Acest optimism era în sc ădere și “iluziile noastre s-ar fi spulberat cu totul”
dacă nu ar fi venit știrea intrării alături de Alia ți, “deci și de noi, a Statelor Unite ale
Americii”.
Aceeași impresie a fost re ținută și de C. Argetoianu: “Repercu ția ei (a revolu ției ruse –
n.ns., I.A.) asupra acelor ce se înt ărteau la Ia și a fost mare. Ca și intrarea Americii în r ăzboi,
revoluția de la Petrograd a fost primit ă de noi cu însufle țire […]. Speram și noi, ca toat ă
lumea, într-o schimbare spre bine la vecinii no ștri. Iluziile au fost de scurt ă durată, o știe toată
lumea, și n-am să fac eu istoricul revolu ției rusești, nici să arăt cum s-au schimbat curentele,
cum din r ăzboinice au devenit în câteva zile pa cifiste, cum s-au dezorganizat toate
ofensivele”.
Pe moment îns ă, revoluția rusă era considerat ă de presa din Ia și ca “evenimentul cel
mai însemnat al istoriei Europei în ultimele decenii”, care va preface din temelii o mare împărăție. Ministrul român la Petr ograd, Diamandy, declara coresp ondentului ziarului rus
“Bârjevaia Viedomosti” c ă greu s-ar putea g ăsi în Europa o alt ă țară care să se bucure atât de
sincer de c ăderea țarismului ca România; “noi am iubit și iubim poporul rus – declara el – îns ă
țarismul ne-a insuflat totdeauna o oarecare neîncredere”. În articolul Triumful Europei ,
publicat în ziarul “România” di n 14 martie 1917, Octavian Goga privea cu entuziasm, cu prea

17
mare entuziasm, transform ările din Rusia, constat ările sale fiind mai mult expresia unei
dorinți și mai puțin reflectarea unei realit ăți: “Revendic ările apusului luminat au primit o
formă concretă în noua ordine de stat și niciodat ă istoria universal ă n-a înregistrat o mai
radicală schimbare de regim […]. Iat ă, printr-o m ăreață zguduire de-o clip ă este realizat ă cea
mai însemnat ă doctrină de viață constituțională pe seama a o sut ă optzeci de milioane de
oameni”.
Guvernul român a recunoscut imedia t guvernul provizori u al Rusiei; Br ătianu și-a
exprimat încrederea în triumful cauzei com une pentru care luptau armatele celor dou ă state.
“Ultimele evenimente din Rusia ne-au confirmat în credin ța noastră – declara primul ministru
român corespondentului agen ției ruse <<Vestnik>>, declara ție reprodus ă și de ziarul
<<Mișcarea>> din 25 martie 1917 – c ăci am constatat, în atitudinea și asigurarea noului
guvern rus, voin ța de a lupta cu ultima energie cu care este capabil un popor mare. Iat ă pentru
ce am ținut să fiu cel dintâi dintre Alia ți care să stabileasc ă legături de prietenie cu noul regim
rus”. La 15/28 aprilie, ministrul de Externe, Paul Miliukov îi mul țumea lui C. Diamandy
pentru mesajul prilejuit de c onstituirea guvernului provizoriu și de recunoa șterea oficial ă a
acestuia de c ătre statul român. Milinkov confirma colaborarea și în continuare a celor dou ă
state în război.
Guvernul Lvov nu a schimbat, în liniile sale esen țiale, politica extern ă a Rusiei.
Miliukov a anun țat respectarea întocmai de c ătre Rusia a angajamentelor luate fa ță de puterile
aliate, precum și menținerea revendic ărilor sale la Constantinopol și Strâmtori. El promitea
autonomie pentru Finlanda și o anumit ă independen ță Poloniei (în cadrul alian ței militare
ruso-polone), sub rezerva sanc ționării acestor modific ări de către constituanta rus ă. La
intrarea S.U.A. în r ăzboi, Miliukov a f ăcut declara ții presei în care, dup ă ce sublinia
importanța evenimentelor, relua obiectiv ele Rusiei în continuarea r ăzboiului. Con ținutul
acestor declara ții era comunicat de C. Diamandy lui I.I.C. Br ătianu, prin raportul din 24
martie/6 aprilie 1917. Satisfacerea aspira țiilor naționale ale popoarelor subjugate de Austro-
Ungaria și Turcia, unirea ucrainenilor din provinciile austriece cu Rusia nu constituiau –
considera Miliukov – o anexare și, ca atare, nu contraveneau atitudinii Alia ților. ”În aceea și
ordine de idei – nota Diamandy – vorbind despre Constantinopol și Strâmtori, domnia sa
observă că remiterea lor Rusiei nu este în contradic ție cu principiile guvernului de la
Washington. Posesiunea Strâmtorilor, zi ce dl Miliukov, constituie pentru noi ap ărarea ușilor
casei noastre”. La începutul lunii mai, Br ătianu, înso țit de data aceasta de generalul Prezan, a
făcut o vizit ă la Petrograd, pentru a lua un contac t direct cu noul guvern al Rusiei și a descifra
intențiile sale. Primul ministru român a constatat îns ă o anumit ă dezorientare în cadrul
guvernului, determinat ă de presiunea tot mai puternic ă exercitat ă de soviete în direc ția unei
“păci fără anexiuni”.
La 27 martie/9 aprilie 1917 a fost dat ă publicității Proclama ția Guvernului Provizoriu
Rus, care, dup ă ce înfățișa greutățile lăsate de vechiul regim, sublinia c ă Rusia nu urm ărește
să ocupe cu for ța teritorii str ăine, ci numai s ă încheie o pace bazat ă pe dreptul popoarelor de a
dispune de soarta lor, cu o men țiune special ă pentru “înl ăturarea lan țurilor care ap ăsau asupra
poporului polonez”. Se sublinia în continuare: “Dar poporul rus nu va ad mite ca patria sa s ă
iasă din marea lupt ă înjosită și zguduită în forțele sale vitale”. La 17 aprilie/1 mai 1917,
Miliukov trimitea o circular ă reprezentan ților Rusiei din statele aliate prin care ace știa erau
însărcinați să comunice guvernelor respective con ținutul Proclama ției și să combată, ca
neîntemeiate, zvonurile despre pretinsa inten ție a Rusiei de a încheia o pace separat ă cu
Puterile Centrale. Guvernul rus va respecta cu stricte țe angajamentele asumate și va lupta
împreună cu aliații până la victoria comun ă.
Reluarea și extinderea r ăzboiului submarin de c ătre Germania a apropiat momentul
intrării în acțiune a S.U.A. La 6 aprilie 1917, S.U.A. au declarat r ăzboi Germaniei (nu și
Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei), ceea ce va influen ța considerabil evolu ția războiului.

18
Sosirea la Ia și a telegramei oficiale ce anun ța interven ția a provocat o explozie de entuziasm,
văzându-se “în acest mare eveniment zorile apropiatei victorii a Alia ților”. În articolul O zi
mare – America declar ă război Germaniei , Octavian Goga d ădea expresie acestor speran țe și
încrederii în realizarea obiectivelor urm ărite de români: “Aici, în ungherul nenorocirii noastre,
unde ne-a adus dragostea de neam și sentimental de respect cu care ne-am alipit la curentele
de simțire ale popoarelor civilizate, noi nu putem r ămâne străini de bucuria ce o inspir ă
conștiința superioar ă a națiunii americane. Înseamn ă ca o zi mare de s ărbătoare intrarea ei în
război, deplini convin și că tragedia României prin noul nostru aliat câ știgă noblețe și câștigă
în făgăduințele de a i se realiza ținta cu o or ă mai curând”.
Starea de spirit de la Ia și, ca și din largi cercuri ale româ nilor de pretutindeni, fa ță de
intrarea S.U.A. în primul r ăzboi mondial era fireasc ă; tabăra Aliaților cuno ștea o serioas ă
întărire economic ă, militară și morală. Este, îns ă, util de precizat c ă, în coaliție, S.U.A. și-au
rezervat un loc aparte, de “asociat” al “alia ților”, pentru a- și păstra o anumit ă libertate de
acțiune în război și, mai ales, la conferin ța de pace. Guvernul american a fost preocupat, înc ă
o bună bucată de vreme, de a scoate Austro-Ungaria din alian ța cu Germania și de a men ține
imperiul într-o anumit ă formă. Principiul afi șat de președintele Wilson – dreptul popoarelor
de a dispune de propria soart ă – presupunea modificarea substan țială a hărții Europei
Centrale; or, pre ședintele afirma în Congr es, chiar cu câteva zile înainte de a declara r ăzboi
Austro-Ungariei (abia la 7 decembrie 1917) c ă nu dorește dezmembrarea acesteia. În ce
măsură – se întreab ă pe bună dreptate Pierre Renouvin – aceste vederi se împ ăcau cu
angajamentele Antantei fa ță de Italia, România, Se rbia, cu toate tratatele secrete cu privire la
împărțirea Turciei sau la malul stâng al Rinului? Mai ales c ă Wilson cuno ștea, cel pu țin în
linii generale, con ținutul acestor tratate. “Scopurile r ăzboiului” erau, în unele privin țe, diferite
pentru Antant ă și S.U.A., situa ție care a generat și probleme ce trebuiau dep ășite pentru a se
recunoaște drepturile na ționale ale românilor.
După izbucnirea revolu ției ruse și intrarea S.U.A. în r ăzboi, Austro-Ungaria a
continuat prin Czernin, deven it ministru de Externe, încerc ările de a ie și din război, dar
cercurile militariste germane în frunte cu Hindenburg și Ludendorff nu erau de accord cu
aceste tratative. Chiar din aceast ă fază au fost dezv ăluite în presa ie șeană adevăratele țeluri
urmărite și se întrevedea e șecul așa-zisei “p ăci cinstite”, de care vo rbea Czernin. Se preciza
că, în fond, scopul fundamental er a “pacea prin asigurarea existen ței monarhiei”, ceea ce nu
mai era posibil. În alc ătuirea Europei democratice viitoare “nu trebuie s ă ne izbim de acest
conglomerate de na ționalități”. Contele Czernin – relata ziarul “Ac țiunea român ă” din 22
martie 1917 – implor ă o “pace cinstit ă”, adică o pace șchioapă prin salvarea monarhiei”.
În martie-aprilie 1917 s-a desf ășurat și misiunea secret ă a prințului Sixte de Bourbon,
cumnatul împ ăratului Carol, și a fratelui s ău Xavier de Bourbon, în apusul Europei. La 31
martie, Sixte a remis lui Poincaré o scriso are în care propunea începerea negocierilor pe
următoarele baze: restituirea Alsaciei și Lorenei, reconstituirea Belgiei, asigurarea pentru
Serbia a unei c ăi de acces la Marea Neagr ă și păstrarea integrit ății Imperiului austro-ungar. În
cadrul discu țiilor angajate au ie șit la iveal ă o serie de dificult ăți în realizarea propunerilor
austriece. Italia nu se putea mul țumi cu micile concesii pe car e le propunea Au stro-Ungaria.
Dacă se încerca satisfacerea, într-un fel, a Serbiei, România r ămânea fără Transilvania. Fran ța
nu putea accepta aceast ă propunere. Primul ministru Ribot de clara: “România e cu totul uitat ă.
Obligațiunile noastre fa ță de România sunt mai mari decât fa ță de Serbia, fiindc ă România n-a
intrat în război decât pentru noi”.
În timpul ce prin țul Sixte de Bourbon î și începea misiunea sa, Germania f ăcea eforturi
pentru men ținerea pân ă la capăt a aliatului s ău în război, promi țându-i noi avantaje. La 13/26
martie 1917 fusese semnat, de c ătre cancelarul Germaniei, Bethmann-Hollweg, și ministrul de
Externe al Austro-Ungar iei, contele Czernin, Memoriul secret sau Documentul de la Viena ,
prin care, în caz de victorie, Imperiul habsburgic urma s ă primeasc ă teritorii pe seama

19
României. La sfâr șitul lunii martie, C zernin insista asupra împ ărțirii României între Austria,
Rusia și Bulgaria; România urma s ă rămână la Gurile Dun ării “un stat micu ț, după modelul
Monaco-ului”. Într-un memoriu secret, ce va fi înaintat de acela și Czernin împ ăratului său, în
mai 1917, se va preciza: “Noi trebuie s ă obținem România. Voi lua Muntenia și toată
Moldova pân ă la Siret. Partea de r ăsărit a Moldovei voim s-o oferim Rusiei și în aceasta v ăd
eu o ușurare a încheierii p ăcii. Dogrobea veche trebuie s ă revină Bulgariei, iar mica por țiune
ce mai rămâne o lăsăm noii Românii. Cu aceasta împlinim îndoitul scop ca s ă vârâm o pan ă
între Rusia și Bulgaria și să ne apărăm stăpânirea Gurilor Dun ării, pe care, dac ă vom căuta să
le obținem noi în șine ar fi s ă ne pregătim mari dificult ăți”. După părerea lui Czernin, admis ă
și de împăratul Carol, Germania trebuia s ă cedeze Fran ței Alsacia și Lorena. În schimbul
acestui “sacrificiu”, Austria îi oferea o compensa ție: cedarea Gali ției noului stat polon, stat
care va intra, sub o form ă sau alta, în Imperiul german.
Pe aceast ă bază s-au purtat la Hofbur g, la 2 aprilie 1917, discu țiile dintre Carol,
Czernin și generalul von Arz, pe de o parte, și Wilhelm al II-lea, Bethmann-Hollweg,
Hindenburg și Ludendorff, pe de alt ă parte; propunerea austriac ă nu a fost primit ă, ministrul
german, reprezentat în special de Ludendorff, cont a pe victoria sa, care i-ar fi adus, între
altele, controlul direct la Dun ărea de Jos și Dobrogea (“Am r ămas stupefiat – consemna
Bethmann-Hollweg – auzindu-l pe contele Czernin c ă ne propune s ă renunțăm la Alsacia și
Lorena”). La 14 aprilie, Carol îi adresa lu i Wolhelm un present apel în vederea termin ării
rapide a r ăzboiului. La scrisoare era ad ăugat un memorandum redact at de Czernin, care
expunea, al ături de un tablou sumbru al situa ției interne a Imperiului, considera ții pesimiste
referitoare la viitorul Europei. Concluzi a memorandului era: “Noi suntem la cap ătul forțelor și
Germania nu va mai putea s ă conteze pe noi la sfâr șitul acestei veri”. Cercurile militare
germane nu erau de acord cu aceast ă apreciere a situa ție.
La 23 aprilie, Bethmann-Hollweg a exprimat, împreun ă cu Hindenburg și Luderdorff,
bazele pe care se putea negocia. Or, pentru Fran ța, recăpătarea Alsaciei și Lorenei era o
chestiune fundamental ă, iar pentru Anglia, restaurarea Be lgiei reprezenta un obiectiv general
esențial al războiului. Referindu-se la propunerile Germaniei din aceast ă perioadă, ziarul
“Mișcarea” din 26 aprilie 1917 releva faptul c ă ele urmăresc să ascundă, pe de o parte,
slăbiciunile din tab ăra Puterilor Centrale și, pe de alt ă parte, adev ăratele inten ții ale acestora:
“Acum șase luni, ca și acum trei luni, Germania și-a afișat propunerile de pace sub masca
ipocrită a dorinței de a pune cap ăt măcelului și sub amenin țarea de a reîncepe r ăzboiul
submarin à outrance . <<Sentimentalismul>> teuton n-a putut în șela pe nimeni, iar
amenințarea reînceperii pirate riei moderne n-a emo ționat mai mult decât orice bluff german.
Războiul a continuat împotriva intereselor Germaniei și faza nou ă în care au intrat
operațiunile a convins, desigur, pe conduc ătorii Imperiului german cât de zadarnice sunt
uneltirile pacifiste și cât de fatal ă poate fi cer șetoria păcii în condi țiile de azi”.
În ansamblu, aceste încerc ări – la care s-au ad ăugat și altele – de a ajunge la o
înțelegere sau de a încheia pace separat ă, au eșuat. Desigur, un anumit rol au avut neîn țelerile
între cele dou ă tabere, anumite interese ireconciliabile, precum și divergen țele de păreri între
puterile din aceea și tabără. Aveau prioritate interesele mar ilor puteri, manevrându-se, în unele
cazuri, cu “principii” pentru a induce în eroare opinia public ă, milioanele de solda ți ce duceau
greul războiului al c ărui sfârșit nu se întrez ărea încă.
Primăvara anului 1917 aduceau în capit ala statului român noi speran țe. La crearea
acestei atmosfere o contribu ție substan țială a avut opera de reorganizare, refacere și instituire
a armatei române, oper ă realizată cu participarea direct ă a Misiunii Militare franceze conduse
de generalul Berthelot. În cadrul aten ției sporite acordate de occidentali, de Fran ța îndeosebi,
României și rezistenței ei în aceast ă fază a războiului, se plaseaz ă și vizitele la Ia și, în mai-
iunie 1917, ale ministrului franc ez al Armamentului, Albert T homas, ministrului belgian de
Război, Vandervelde și generalului american Hugh L. Scott. În ședința reunită, solemnă, a

20
Parlamentului și a Consiliului de Mini ștri în sala Teatrului Na țional, ministrul francez a adus
omagiul s ău armatei române ref ăcute și a dat asigur ării în direc ția sprijinului pe care Fran ța îl
va da realiz ării idealului na țional: războiul se va sfâr și cu triumful libert ății popoarelor, iar
“România î și va vedea des ăvârșită Unitatea sa ”, cuvinte ce au provocat – remarca ziarele –
“clipe de în ălțare sufleteasc ă și de entuziasm f ără margini”. Asigur ări asemănătoare a
formulat și ministrul belgian, exprimând încrederea hot ărâtă în victoria comun ă.
În cadrul vizitei sale, generalul Hugh Scott, șeful Statului Major al for țelor armate
americane, a insistat asupra marelui efort al S.U.A. în r ăzboi și s-a interesat de trebuin țele
României. În ședința comună a Parlamentului și a guvernului, a asigurat țara noastr ă de
sprijinul american, a exprimat admira ția pentru curajul și puterea poporului român de a trece
peste zilele atât de grele din 1916-1917 și a subliniat c ă S.U.A. vor lupta pân ă la victoria
finală, până la asigurarea libert ății tuturor na țiunilor, indiferent de m ărime. Dar, în
concordan ță cu poziția guvernului american în problemel e Europei Centrale, Scott a evitat s ă
angajeze prea mult S.U.A., neprecizând dac ă înțelegea prin aceste libert ăți numai eliberarea
teritoriilor ocupate în 1916 sau drepturile is torice ale României asupra teritoriilor române ști
din Austro-Ungaria. Dincolo de unele declara ții de circumstan ță, aceste vizite au sporit
încrederea în puterea de rezisten ță, militară și morală, în fața încercărilor viitoare. O
contribuție însemnat ă în același sens a adus modificarea Constitu ției în Parlamentul de la Ia și.
În mai 1917 s-a trecut la dezbaterea reform elor în Parlament. Modificarea Constitu ției
era necesar ă pentru a se realiza cadrul juridic în vederea elabor ării, imediat dup ă război, a
legilor detaliate de expropriere și împropriet ărire, de introducere a votului universal. S-au
purtat discu ții aprinse, s-au f ăcut compromisuri cerute de raportul for țelor politice, de
caracterul de coali ție a guvernului, au fost l ăsate anumite chestiuni nerezolvate, dar cu o
majoritate zdrobitoare s-a modificat Constitu ția. Legea de modificare a fost adoptat ă la 14
iunie de Adunarea Deputa ților, la 20 iunie de Senat, a fost semnat ă de rege la 9 iulie 1917 și a
apărut în “Monitorul Oficial” din 20 iulie 19 17. Se prevedea exproprierea pentru cauz ă de
utilitate na țională a aproximativ 2 326 000 ha în vederea împropriet ăririi țăranilor și
compunerea Adun ării Deputa ților din deputa ți aleși prin vot universal; în ce prive ște Senatul,
se menționa numai c ă se va compune din senatori ale și și Senatori de drept.
Armata român ă a repurtat, în iulie-august 1917, succese de covâr șitoare însemn ătate
militară și politică. Fără a ne propune aici analiza desf ășurării bătăliilor de la M ărăști,
Mărășești și Oituz, consider ăm necesar s ă subliniem importan ța lor în cadrul purt ării
războiului și al luptei pentru realizarea idealului na țional. Osta șul român, mai bine preg ătit și
înzestrat decât în 1916, încurajat prin promisiunea cert ă a reformelor (90% din armata român ă
era compus ă din țărani) și conștient de importan ța menținerii teritoriului r ămas statului român,
a arătat inamicului c ă “pe aici nu se trece”. Victoriile ob ținute cu pre țul a numeroase jertfe –
prea repede și pe nedrept uitate ast ăzi – au asigurat continuitatea statal ă ca o condi ție sine qua
non a realiz ării idealului na țional. Experien ța istoric ă ne arat ă greutățile, uneori
insurmontabile, pe care le întâmpin ă un popor în ac țiunea de refacere a statului na țional, odat ă
ce a fost ocupat și/sau desfiin țat. Unirea din 1918 a fost – dup ă cum se știe – rodul amplei
acțiuni desfășurate de românii din întreg spa țiul continuit ății etnice; prin victoriile din iulie-
august 1917 s-a men ținut nucleul statal în jurul c ăruia au gravitat în continuare for țele de
eliberare na țională. Lipsa acestui nucleu ar fi creat, f ără îndoială, mari dificult ăți îndeplinirii
obiectivelor pentru care România a intrat în r ăzboi.
Contribuția rezisten ței din sudul Moldovei era v ăzută în aceast ă dublă semnifica ție,
națională și internațională. “Bătându-se pentru dezrobirea mo șiei strămoșești – scria ziarul
“Mișcarea” la 15 august 1917 – ne batem pentru triumful libert ății și al dreptății în omenirea
întreagă. Biruința este sigur ă. Nimic și nimeni nu o poate împiedica. Alia ții și noi vom
învinge […]. În locul României de ieri vom dobândi România de mâine, a șa cum au

21
mângâiat-o în visurile lor p ărinții noștri, așa cum o vom l ăsa moștenire urma șilor noștri […].
Înainte pentru România Mare”.
Victoriile ob ținute de armata român ă din vara anului 1917 au avut un puternic r ăsunet
în tabăra Antantei, fiind socotite ca una din cele mai importante ob ținute de coali ție.
Comandamentul for țelor armate ale S.U.A. din Europa, generalul Pershing, î și exprima
entuziasmul pentru comportarea osta șilor români: “Admir splendidul eroism al armatei
române, care și-a apărat cu îndârjire p ământul patriei”. Generalul Cadorna, comandantul
armatei italiene, cerea reprezentantului s ău militar de pe lâng ă Marele Cartier General român
să exprime Comandamentului român via sa admira ție “pentru proba marcant ă dată de trupele
române în luptele din regiunile M ărăști, Mărășești și Oituz”. Comandamentul trupelor ruse de
pe frontul român se exprima la 15 august: “Sunt plin de admira ție pentru eroismul trupelor
române și felicit comandamentul, ofi țerii și soldații tuturor unit ăților, pentru felul str ălucit în
care au respins ofensiva inamicului” (Este de re ținut faptul c ă î n c u r s u l b ătăliei de la
Mărășești, desfășurată între 24 iulie și 21 august, trupele române au înlocuit succesiv unit ățile
rusești contaminate de “pacifismul” propagandei bol șevice, înlocuire care s-a f ăcut cu noi
sacrificii). Mai târziu, generalul Pétain va scrie: “N-am uitat și nu vom uita niciodat ă […] că,
în 1917, ea [România] a activizat prin credin ța sa întregul front ru s din sud-vest, care f ără
România s-ar fi pr ăbușit lamentabil înc ă din iunie 1917. S-ar fi put ut produce atunci un reflux
al trupelor germane spre frontul francez … Ce de calamit ăți s-ar fi putut întâmpla într-un atare
caz!”.
Victoriile române ști au stăvilit una din cele mai puternice ofensive ini țiate de Puterile
Centrale pe frontul de est și au barat drumul acestora spre Rusia. R ămânând pe loc, într-o
atitudine de ferm ă apărare – apreciaz ă Seton-Watson – românii au împiedicat pe Mackensen
să ocupe Odessa și pe Leopold de Bavaria, Moscova.

Întrebări recapitulative

1. Ce pozi ție au adoptat factorii militari ru și față de intrarea României în r ăzboi?
2. În ce au constat oferta de pace f ăcută Antantei de c ătre Puterile Centrale, prin
intermediul S.U.A., în decembrie 1916?
3. Ce loc ocupa România în cadrul întâlnirilor la vârf, germano-austriece, din martie-
aprilie 1917?
4. Care este semnifica ția istorică a rezisten ței române din iulie-august 1917?

22

De la armisti țiu la pacea separat ă

În urma înfrângerilor din iulie-aug ust 1917, comandamentul german a renun țat la
operații ofensive pe aceast ă porțiune de front. Frontul se stab iliza aici pentru o perioad ă a
cărei durată nu putea fi, deocamdat ă, estimată. Între Rusia și armatele Centralilor, în aceast ă
zonă, continua s ă existe statul român. Aceasta se confrunta cu noi și dificile probleme, ca
urmare, în special, a situa ției ce se crea în Rusia. Dezorganizarea armatei ruse se accentua în
strânsă legătură cu ofensiva propagandei bol șevice, cu evenimentele din octombrie-noiembrie,
cu retragerea Rusiei din r ăzboi, prin numitul “Decret asupra p ăcii”, dat de puterea bol șevică,
la 26 octombrie/8 noiembrie 1917. Cetele de solda ți ruși în retragere jefuiau satele, devastau
gările și trenurile, depozite le, batjocoreau popula ția. S-a deschis un adev ărat front intern,
având drept obiectiv dezarmarea și neutralizarea trupelor ruse ști bolșevizate, care au ac ționat
adesea în for ță, ajungându-se la lupte violen te în decembrie 1917-ianuarie 1918.
La 13/26 noiembrie 1917, Rusia Sovietic ă a propus Puterilor Cent rale tratative pentru
încheierea armisti țiului, care s-a semnat la scurt timp, la Brest-Litovsk, în ziua de 22
noiembrie/5 decembrie 1917. Generalul Șcerbacev, care nu recuno ștea puterea de la
Petrograd, dep ășit de situa ția creată în armata sa din Moldova, comunica guvernului român c ă
este nevoit s ă încheie armisti țiul; în acest sens, el îi adresa se lui Mackensen (la 3 decembrie)
propunerea de a începe discu țiile. Era imposibil pentru armata român ă, care acționa în acela și
mare front cu trupele ruse ști, să continuie lupta, în timp ce aces tea, în cea mai mare parte,
refuzau să mai acționeze. “Defec țiunea rusă”, armisti țiul și apoi pacea de la Brest-Litovsk au
dus la izolarea complet ă a României, deoarece singura leg ătură cu aliații occidentali se
realizase, atât cât s-a putu t, prin teritoriul Rusiei.
Primul ministru, Ion I.C. Br ătianu, se confrunta cu problem e dificile. O grupare din
guvern, în frunte cu Take Ionescu, se pronun ța pentru continuarea rezisten ței, în concordan ță
cu încercarea alia ților occidentali, a Fran ței în special, de a men ține frontul românesc. Înainte
și după semnarea armisti țiului, Ion I.C. Br ătianu le-a explicat occi dentalilor – care au f ăcut
presiuni – c ă menținerea frontului românesc era imposibil ă și recomanda o examinare mai
atentă a noii situa ții a României. Ace știa, și în special primul ministru al Fran ței, Georges
Clemenceau miza pe o rezisten ță a României în colaborare cu Rada ucrainean ă și cu generalii
ruși antibolșevici, în cadrul unui plan schi țat de Berthelot. Între guvernul român, misiunile
aliate și guvernele pe care acestea le reprezentau, chestiunea a f ăcut obiectul unor discu ții
foarte încordate. A intervenit armisti țiul rus care a pus pe români și pe aliați în fața unei
situații fără altă ieșire.
La 4 decembrie s-a ținut la Ia și ședința Consiliului de Mini ștri prezidat ă de regele
Ferdinand, cu participarea unor factori militari și politici de prim ă însemnătate. S-a hot ărât ca
reprezentan ți ai armatei române s ă participe la tratative, spre a încheia un armisti țiu cu
caracter pur militar, pe durata cât va ține armisti țiul cu rușii. Aceast ă poziție a fost comunicat ă
comandamentului trupelor germane de pe frontul respectiv, precizându-se c ă, “până la noi
dispoziții, ostilitățile sunt suspendate pe frontul Siretului, pe care armatele îl ocup ă, cu
începere de la 5 decembri e 1917, opt ore seara”. Îns ă, ieșirea temporar ă din alian ță, fără
sacrificarea inutil ă a potențialului militaro-uman, trebuie s ăvârșită în anumite condi ții, care să
nu șteargă cu buretele obliga țiile reciproce asumate și, implicit, care s ă asigure României
locul cuvenit la viitoarea conferin ță de pace. În urma convorbirilor de la Ia și cu miniștrii aliați
– precizeaz ă I.G. Duca – Br ătianu i-a convins c ă nu avem alt ă ieșire decât încheierea
armistițiului.

23
La 7 decembrie au început la Foc șani tratativele cu participarea factorilor militari
reprezentând armatele germane, austro-ungare, bulgare și turcești, armata rus ă și armata
română. Armistițiul s-a semnat la 9 decembrie. Erau suspendate ostilit ățile pe acest front; ele
nu puteau fi reluate decât prin denun țarea acestuia cu 72 ore înainte. Oficiosul guvernului
“Mișcarea” insista, în mai multe articole, asupra necesit ății armisti țiului și își exprima
speranța că drepturile noastre nu vor fi uitate. Se explica din nou c ă “frontul românesc nu
putea rămâne ca un factor izolat, cu ac țiune independent ă și degajată de consecin țele unui
armistițiu pe întregul front oriental”. Actul avea caracter exclusiv militar și nu însemna o
renunțare la obiectivele stabilite ini țial: “În vârtejul luptei sau în acalmia armisti țiului, în
mersul evenimentelor favorabile sau în surv enirea evenimentelor vitrege, sufletele s ă rămână
vecinic închinate idealur ilor scumpe, care au fixat atitudinea statului român și care formeaz ă
crezul con științei noastre na ționale”. Armisti țiul a ridicat o serie de întreb ări referitoare la
acțiunea României în r ăzboi și la viitorul imediat. ”În plin ă putere și dorință de a lupta, armata
noastră – va consemna, câ țiva ani mai târziu, C. Kiri țescu – trebuia s ă puie arma jos, nu
înfrântă de dușman, ci tr ădată de aliat. Însemna aceasta oare sfâ șitul războiului, înfrângerea,
renunțarea la toate idealurile pentru care intrasem în lupt ă, poate chiar ciopâr țirea țării?
Fuseseră oare zadarnice mormanele de ruine și de cadavre pe care trebuisem s ă le grămădim
pe tot cuprinsul țării? Iată întrebările pe care le punea mintea româneasc ă, silindu-se a citi
răspunsul în întunerecul nop ții de tragedie ce începea a înv ălui țara din clipa fatal ă a încheierii
silite a armisti țiului de la Foc șani”.
Ca urmare a insisten țelor lui Br ătianu, încheierea armisti țiului a primit – într-o
anumită formă – consim țământul Fran ței, Angliei, S.U.A. și Italiei. Reprezentan ții acestor
state la Ia și precizau, într-o not ă colectivă, că este “o datorie a recunoa ște întinderea
sacrificiilor ce poporul române și eroica lui armat ă […] au r ăbdat cu atâta credin ță pentru
cauza comun ă a României și Înțelegerii”. Dac ă încercarea de a organiza un nou front nu ar
reuși, atunci “În țelegerea va trebui s ă recunoasc ă că alianța și-a îndeplinit cu loialitate
angajamentele”.
Și după încheierea armisti țiului, presiunile Alia ților au continuat, de și situația
României se înr ăutățea. În afara greut ăților externe, Br ătianu se confrunta și cu pozi ția
grupării din guvern condus ă de Take Ionescu, ce risca s ă provoace o criz ă ministerial ă. Take
Ionescu sus ținea ca autorit ățile centrale s ă se retrag ă în sudul Rusiei, iar armata român ă să
lupte în continuare împotriva Puter ilor Centrale. El sprijinea propunerea șefului Misiunii
franceze, condus ă de generalul Berthelot. Reluând pr opunerea Misiunii, la 23 decembrie 1917
Clemenceau și lordul Milner au semnat la Paris o conven ție în baza c ăreia Franța se angaja s ă
organizeze rezisten ța României în sudul Rusiei. “Singurele baze de discu ție – nota Berthelot
la 5 ianuarie 1918 – trebuie s ă fie menținerea frontului”. Contrara realit ății, el aprecia c ă
rezistența armatei române “poate, f ără greutate, s ă-și păstreze teritoriul care i-a mai r ămas
încă, pentru c ă germanii nu vor fi în stare s ă i-l ia”. Guvernul francez încerca s ă mențină cu
orice preț frontul românesc, pentru a sl ăbi ofensiva german ă de pe frontul de vest.
În interior, evenimentele deveneau amenin țătoare. În decembrie 1917, agita țiile rușilor
de lângă Iași, în frunte cu un sovietic condus de Roscha l, au devenit deoseb it de puternice. C.
Argetoianu va consemna în memoriile sale: “În lupta împotriva lui Șcerbacev, Roschal a ajuns
până la plănuirea asasin ării generalului și detronării regelui Ferdinand în scopul introducerii
regimului bol șevic și în România […]. Generalul Șcerbacev, generalul Berthelot și toți ofițerii
francezi insistau pe lâng ă guvernul nostru s ă o ia înainte și să dezarmeze pe ru și”. În noaptea
de 8-9/21-22 decembrie 1917 a avut loc ședința Consiliului de Mini ștri (cu participarea și a
generalului Prezan), care a hot ărât dezarmarea trupelor ruse ști bolșevizate. La Ia și, această
dezarmare s-a efectuat far ă incidente. Mai greu au mers lucrurile în restul teritoriului, în
săptămânile urm ătoare. În luptele de la Gala ți, Pașcani, Fălticeni, Mih ăileni ș.a. rezisten ța
rușilor a fost înfrânt ă. S-a efectuat dezarmarea, neutralizarea și evacuarea trupelor respective

24
peste Prut. Ac țiunea va fi continuat ă, căpătând noi valen țe în contextul intensific ării mișcării
de eliberarea a românilor dintre Prut și Nistru.
În ultimele zile ale anului 1917, tensiunea dintre România și Rusia Sovietic ă s-a
accentuat puternic. La 31 decembrie (st.v.) s-a produs arestarea ministrului nostru la
Petrograd, C. Diamandy, și a personalului lega ției, ca reac ție la măsurile luate de autorit ățile
românești față de trupele ruse ști. În urma protestului colectiv al corpului diplomatic din
Petrograd, Diamandy și personalul lega ției au fost pu și în libertate la 2 ianuarie 1918.
În condiții de care nu ne ocup ăm aici, mi șcarea de eliberare na țională a românilor din
Basarabia se accelera într-un ritm neb ănuit până atunci. La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Țării
a adoptat Declarația prin care se proclama Republica Democratic ă Moldoveneasc ă, care urma
să intre în alc ătuirea unei virtuale Republici Federative Democratice Ruse ști, “ca părtași cu
aceleași drepturi”. Sfatul Țării și Consiliul Directorilor nu au putut ameliora situa ția care
devenea deosebit de grav ă în primele zile ale anului 1918. Propaganda bol șevică tot mai
intensă era înso țită de acțiuni anarhiste, devast ări și omoruri, atacuri deschise împotriva
autorităților noii republici. La solicitarea direct ă a Sfatului Țării, la solicitar ea unor oficialit ăți
civile și militare str ăine interesate în ap ărarea depozitelor, a c ăilor de comunica ție, a
menținerii ordinii, la solicitarea locuitorilor din zonele jefuite s-a produs – începând cu 10/23
ianuarie 1918 – intrarea armate i române în Basarabia. Reac ția guvernului bol șevic de la
Petrograd, care nu mai ținea seama acum pentru Republica condus ă de Sfatul Țării de lozinca
“autodetermin ării până la despărțirea de stat”, s-a conc retizat în ruperea rela țiilor diplomatice
cu România. La 13/26 ianuarie 1918 a fost transmis ă la radio hot ărârea Consiliului
Comisarilor Poporului din Petrogra d, prin care se întrerupeau rela țiile diplomatice cu
România, se re ținea tezaurul și guvernul Șcerbacev era declarat “du șman al poporului”;
hotărârea a fost primit ă de guvernul român la 15/28 ianuar ie. Guvernul sovietic declara
tezaurul aflat la Moscova “intangibil pentru oligarhia român ă” și se angaja a-l conserva și “a-l
remite în mâinile poporului roman”. G uvernul sovietic – va scrie Gh. Br ătianu – a reac ționa
cu o violen ță care arăta cât de mult îi fuseser ă frustrate inten țiile. La 12 ianuarie, generalul
Prezan a adresat cet ățenilor Republicii Moldovene ști o proclama ție ce preciza obiectivele
acțiunii: întronarea rânduielii și liniștii “în satele și târgurile voastre, punând la ad ăpost viața
și avutul întregului popor împotriva r ăufăcătorilor” și asigurarea trans porturilor “celor
trebuincioase pentru traiul armatelor ruse și române, care fac paza la hotarele noastre, ap ărând
prin aceasta și hotarele țării voastre”. La 13/26 ianuarie comunicatul Marelui Stat Major
anunța intrarea trupelor române în Chi șinău. Generalul Boi șteanu a adresat, la rându-i, o
proclamație locuitorilor ora șului, mul țumind pentru primirea f ăcută trupelor române și
asigurîndu-i c ă toate m ăsurile adoptate pentru a sc ăpa “cât mai curând de nenoricirea
anarhiei” vor fi însufle țite de principiile de libertate și egalitate ce domnesc în statul român
democratic. Sfatul Țării și Consiliul Directorilor au mul țumit pentru sprijinul primit. Guvernul
Republicii Moldovene ști, “luând act de sim țămintele prietene ști cu care România a venit în
ajutorul s ău pentru restabilirea ordinii, trimite guvernului român mul țumirile sale fr ățești”.
Totodată, se exprima adânca mâhnire de a nu fi put ut împiedica arestare a unor români militari
și civili din cuprinsul Republicii, printre care și Lucasievici, reprezenta ntul guvernului român
la Chișinău. Semnificative pentru obiectivul ac țiunii armatei române în Basarabia sunt
precizările făcute de ministrul Fran ței în România, Saint-Aulaire, în numele s ău și al colegilor
săi acreditați în țara noastr ă, transmise consului Fran ței la Chișinău, prin nota din 15 ianuarie:
“Toți colegii mei, Mini ștrii Puterilor Aliate și eu însumi suntem autoriza ți să vă declarăm
oficial că intrarea trupelor române în Basarabia este o m ăsură pur militar ă, având ca obiectiv
asigurarea func ționării normale a spatelui frontului ru so-român, conform regulilor stabilite
pentru toate statele beligerante”. Într -un plan mai genera l, în a doua jum ătate a lunii ianuarie
1918, la Ia și s-a subliniat permanen ța legăturilor noastre cu alia ții occidentali, încrederea în
sprijinul acestora, chiar dac ă am fost nevoi ți să încheiem armisti țiul.

25
La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a proclamat, în unanimitate, independen ța.
Declarația preciza c ă “împrejur ările politice împiedic ă azi cu des ăvârșire” unirea în cadrul
preconizatei republici democr atice federative ruse, c ă Ucraina “s-a proclamat neatârnat ă și noi
astfel ne-am desp ărțit de Rusia și de republicirile alc ătuire în vechile ei hotare. În astfel de
împrejurări și noi suntem sili ți să ne proclam ăm, în unire cu voin ța norodului, Republica
Democratic ă Moldoveneasc ă slobodă, de sine st ătătoare și neatârnat ă, având ea singur ă
dreptul de a- și hotărî soarta în viitor”. Sfatul Țării și Consiliul de Mini ștri (noua denumire a
Consiliului Directorilor) vor convoca “cât mai degrab ă, adunarea poporan ă pe temeiul
glăsuirii obștești”, care va hot ărî “rânduiala l ăuntrică în țară și legăturile ei de unire cu alte
țări, dacă aceasta o va cere binele popoarelor republicii noastre”. Pa rlamentul de la Ia și, prin
Em. Porumbaru – pre ședintele Senatului și V. Morțun – președintele Adun ării Deputa ților, a
salutat printr-o telegram ă adoptarea Declarației și își exprima încrederea într-o colaborare tot
mai strâns ă, pe baza principiilor democratice și a unității suflete ști care s-a manifestat
permanent. Se exprima, și cu acest pr ilej, satisfac ția pentru ajutorul pe care poporul român l-a
putut da, r ăspunzând chem ării Sfatului Țării, punând “o știle sale în slujba tinerii Republici
Moldovene ști, pentru ap ărarea rânduielii înl ăuntrul ei și a vieții sale de republic ă nouă și
neatârnată”.
În ianuarie 1918, atât România cât și Republica Moldoveneasc ă erau supuse unor
presiuni tot mai puternice. Din partea Puterilor Centrale, aceste presiuni asupra guvernului
român căpătau caracter ultimativ, în sensul începerii imediate a tratativelor de pace. Asupra
tinerii Republici de la Chi șinău, un pericol iminent îl reprezentau preten țiile tot mai insistente
ale Ucrainei asupra Ba sarabiei sau a unor p ărți din aceasta.
Poziția președintelui S.U.A. de men ținere a Austro-Ungariei, realuat ă la sfârșitul
anului 1917 și începutul anului 1918, a acc entuat izolarea diplomatic ă a României, ac ționând
– într-un anumit sens – în direc ția încheierii p ăcii separate. A șa cum s-a mai ar ătat, chiar
atunci când a declarat r ăzboi Austro-Ungariei (dup ă aproximativ nou ă luni de la intrarea în
război împotriva Germaniei), pre ședintele Wilson a precizat în Congres c ă nu urmărește
dezmembrarea ei. “Cele 14 puncte” ale lui Wils on, elaborate în ianuarie 1918, reluau aceast ă
poziție: Austro-Ungaria trebuia men ținută, precizându-se autonomia popoarelor asuprite și
numai pentru Polonia, independen ța. Între alte prevederi, se înscria aceea a evacu ării, de către
trupele Puterilor Centrale, a României și a restabilirii ei teritoriale, f ără a se vorbi nimic de
drepturile ei na ționale. Oricum, principiile genera le recunoscute de “Cele 14 puncte”
referitoare la satisfacerea aspira țiilor popoarelor asuprite erau incompatibile cu atitudinea
binevoitoare fa ță de Austro-Ungaria. Libertatea de mi șcare pe care și-o rezerva pentru
sfârșitul războiului era deschis exprimat ă de Wilson în scrisoarea adresat ă secretarului de Stat,
Lansing, la 29 ianuarie 1918: “ Știți că sunt puternic atras de idea c ă naționalitatea este baza
stabilirii limitelor teritorial e. Cu toate acestea, cred c ă nu o putem adopta invariabil și, în
anumite cazuri, trebuie avute în vedere fr ontierele naturale, frontierele strategice și modificate
frontierele bazate pe criteriul na țional”. Nimeni nu î și închipuia trasarea, la sfâr șitul
războiului, a unor frontiere pe rfecte; factorii naturali și strategici trebuiau lua ți în considerare,
dar modificarea, în viitor, a front ierelor bazate pe criteriul na țional a stârnit nelini ște în rândul
popoarelor din Imperiu și al cona ționalilor lor din afar ă. Mai mul ți oameni politici și-au
exprimat dezam ăgirea față de “Cele 14 puncte” și de alte declara ții ale președintelui. Pân ă și
Vopicka, reprezentantul S.U.A. în România, era dezorientat de pozi ția guvernului s ău. Animat
de bune inten ții, dar în dezacord cu Washington-ul, Vopicka între ținea la Ia și speranța
sprijinirii de c ătre S.U.A. a dezideratelor române ști. Mesajul pre ședintelui S.U.A., adresat
regelui României la începutul noului a n, exprima sentimentele de simpatie și admirație pentru
poporul român, “pentru ap ărarea integrit ății naționale și libertății României de domina ția
militarismului german”. Era subîn țeles, în mesaj, teritoriul antebelic și nu se f ăcea nici o
precizare în chestiunea te ritoriilor de peste mun ți.

26
Apreciind c ă majoritatea cercurilor conduc ătoare și a opiniei publice române ști erau
pentru încheierea p ăcii separate, ministrul Belgiei la Ia și îi comunica ministrului s ău de
Externe c ă “recentele discursuri prin care d-nii Wilson și Lloyd George au definit scopurile
războiului Statelor Unite și Marii Britanii și în care România le-a re ținut foarte pu țin atenția,
au împins-o și mai mult pe aceast ă cale”. În acest context, diploma ția francez ă a încercat s ă
obțină adoptarea de c ătre puterile aliate și de S.U.A. a unei declara ții comune prin care s ă se
recunoasc ă promisiunile f ăcute României în 1916. La 18 februarie, guvernul american,
nedorind o angajare comun ă, a răspuns negativ, cu precizarea c ă va trimite instruc țiuni
separate lui Vopicka. Este de re ținut și preocuparea, de pe pozi ții specifice, proprii, atât a
Antantei cât și a Puterilor Centrale de a utiliza, România în sprijinul Radei Ucrainene și, în
general, pentru o interven ție împotriva Rusiei Sovietice. Preten țiile teritoriale ale Radei nu
erau de natur ă să favorizeze o apropiere, nicidecum o co laborare. Nici acum, nici în anii
următori, România nu s-a angajat într-o astfel de interven ție.
La 27 ianuarie/9 februarie Puterile Centrale au încheiat tratatul de pace cu Rada
Ucrainean ă; între altele, trupele acestora treceau la ocuparea teritoriului ucrainean, în primul
rând cu preocuparea de a ob ține produsele agroalimentare de care aveau atâta nevoie. În urma
ruperii tratativelor de la Brest-Li tovsk, trupele germano-austriece au p ătruns adânc pe
teritoriul sovietic. La 18 februarie/3 martie 1918, guvernul sovietic înch eia pacea cu Puterile
Centrale: Rusia Sovietic ă ceda Finlanda, Polonia, țările baltice și recunoștea “independen ța”
Ucrainei, dar cu prezen ța pe teritoriul ei a armatelor germane și austro-ungare. Acest fapt le-a
permis Centralilor s ă controleze spatele frontului român. România era înconjurat ă, fără
posibilitatea de a primi vreun ajutor din afar ă și de a se retrage, în caz de înfrângere.
După depunerea mandatului de c ătre Brătianu, Regele l-a îns ărcinat pe generalul
Averescu cu formarea noului guvern (29 ianuari e/11 februarie) cu misiunea de a lua leg ătura
cu reprezentan ții Puterilor Centrale de la Bucure ști. În cadrul acest or tratative desf ășurate la
Buftea, Al. Averescu a protes tat, la 11/24 februarie, fa ță de condițiile extrem de grele impuse
României. Ministrul de Externe al Austro-Ungariei, Czernin, amenin ța că dacă românii vor
reîncepe ositilit ățile, armata va fi zdrobit ă și România “va disp ărea de pe harta Europei”. În
discuția din aceea și zi, dintre generalul austriac Hranilovici și colonelul român C. Ressel, la
precizarea acestuia din urm ă că România mai are o armat ă care se poate opune, generalul
austriac a ripostat: “O știm și noi, dar ce ve ți putea face fa ță de situația în care v ă găsiți,
complet încercui ți de trupele noastre ce vor veni prin Ucraina și Basarabia, în spatele dvs.
[…]. Vom aduce diviziile noastre ce s- au eliberat de pe frontal rusesc și vom face o opera ție
de trupe zdrobitor de superioare pentru a ispr ăvi cât mai repede. Dar atunci, v-o pot spune,
atunci nu va mai fi vorba de concesii din partea noastr ă și dvs. veți dispărea ca țară”.
Alături de elemente reale în aceste amenin țări, se manifestau și unele exager ări, în
sensul că Germania nu ar fi permis o asemenea “solu ție” care să pună în pericol atât realizarea
pretențiilor sale economice pe seama României, cât și, în perspectiv ă, realizarea întregului
plan al Mitteleuropei. Pe de alt ă parte, la 16 februarie 1918, Carol îl ruga insistent pe Wilhelm
al II-lea s ă nu pună condiții economice prea grele României, car e ar împiedica pe viitor orice
apropriere și “va men ține permanent vie la to ți românii str ăduința de a scutura un astfel de
jug”.
Misiunea guvernului Averescu a fost extrem de dificil ă, fiind în discu ție probleme
grave pentru statul român: cedarea Dobrogei, modificarea frontierei de-a lungul Carpa ților,
marii concesii economice, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei s.a. Problema atitudinii României a format obiectul a trei Consilii de Coroan ă, desfășurate în zilele de 17-18
februarie/2-4 martie. S-a stabilit, dup ă ce între timp problema dinastiei a fost scoas ă din
discuție, ca textul trat atului de pace s ă fie abordat în bloc, f ără a se negocia pe articole, pentru
a se dezv ălui caracterul de dictat al aces tuia. Al. Averescu a precizat c ă soluția acceptării
condițiilor era singura posibil ă: se salva dinastia și se înlesnea unirea Basarabiei, Puterile

27
Centrale (Germania, în special) promi țând sprijin diplomatic în acest sens. La 20 februarie/5
martie au fost semnate la Buftea protocolul de prelungire a armisti țiului între România și
Puterile Centrale cu înc ă 14 zile și preliminariile tratatului de pace.
La Iași, îngrijorarea a sporit la aflarea știrii că misiunile militare str ăine trebuiau s ă
părăsească România. S-a exprimat, în diferite cercuri, recuno ștința pentru “acei care ne-au
ajutat și au luptat al ături de noi”, cu gândul c ă legăturile nu vor fi întrerupte cu totul. Mini ștrii
statelor occidentale au r ămas în continuare la Ia și, așteptând și ei momentul potrivit pentru
reluarea leg ăturilor rămase, în fond, nedesf ăute. În acest sens, semnificativ este raportul pe
care cancelarul Germaniei îl primea, în august 1918, de la Bucure ști, referitor, între altele, la
legătura permanent ă între Ion I.C. Br ătianu și Legația francez ă de la Iași.
La începutul tratativelor de pace, guver nul ucrainean, care încheiase deja pacea
separată cu Puterile Centrale, trimitea acestora o not ă în care afirma c ă “Basarabia, din punct
de vedere etnografic, economic și politic, formeaz ă o unitate indivizibil ă cu teritoriul
Ucrainei” și cerea să participe la tratativele de la Bucure ști. Autorit ățile de la Kiev î și arogau
dreptul de a include delega ți basarabeni în cadrul delega ției ucrainene, dar nu acceptau
posibilitatea unei delega ții aparte a Basarabiei i ndependente. În noua situa ție militar ă și
diplomatic ă de la începutul anului 1918, România a fost nevoit ă să ajungă la o “înțelegere” cu
Puterile Centrale, “în țelegere” ce a constituit în chestiunea Basarabiei un factor favorizant. În
continuarea vechii promisiuni și urmărind acceptarea de c ătre România a condi țiilor sale
economice, Germania ( și mai puțin Austro-Ungaria, care dorea anexarea unei zone din nordul
Basarabiei) s-a opus preten țiilor ucrainene asupra Basarabiei și, implicit, a fost de accord cu
soluția româneasc ă a problemei. Ministrul de Externe german, Kühlmann, pe care Averescu îl
asigura, din motive tactice, c ă România dorea s ă vadă în Republica Moldoveneasc ă un stat
independent, considera neîntemeiat ă pretențiile Ucrainei. Deoarece – a șa cum a subliniat Paul
Cernovodeanu – România a refuzat s ă discute problema Basarabiei în cadrul tratativelor de
pace cu Puterile Centrale, iar acestea nu și-au formulat un interes special în aceast ă privință,
chestiunea particip ării la negocieri, atât a delega ției ucrainene, cât și a celei basarabene, a
căzut. Germania se va opune și dorinței Bulgariei de a ob ține, în întregime, Dobrogea, prin
tratatul de pace.
Într-o atmosfer ă deosebit de tensionat ă, Al. Marghiloman a fost numit prim-ministru la
5/18 martie 1918. “Rezerva regal ă” din timpul primului r ăzboi mondial intra în func țiune.
Menirea noului guvern era de a continua tratativele și a încheia pacea cu Puterile Centrale, de
a asigura – precizeaz ă Ion Bulei – un modus vivendi cu austro-germanii, la discre ția cărora se
afla țara, până la încheierea unei p ăci generale. Cu grele sacrific ii teritoriale, economice,
militare, calea diplomatic ă a asigurat men ținerea statului român; în acela și timp, guvernul Al.
Marghiloman a urm ărit cu aten ție evenimentele din Basarabia și a venit în întâmpinarea lor,
contribuind la apropierea unirii. G uvernul Marghiloman a fost nevoit s ă accepte, la 24
aprilie/7 mai 1918, tratatul de pace, care a fost, de fapt, un dictat. C. Kiri țescu va scrie cî țiva
ani mai târziu: “Era continuarea și reglementarea regimului de ocupa ție militar ă a țării, cu
apăsarea sa despotic ă și umilitoare, cu stoarcerea celei din urm ă resurse a solului și a muncii
românești, completat ă și agravată și cu mutilarea teritoriului ei […]. Pe când România era
dezarmată, iar prin r ăpirea mun ților și a Dobrogei era aruncat ă fără nici o putin ță de apărare la
discreția dușmanilor, Germania î și păstra la noi în țară întreg aparatul militar de ocupa ție și de
stoarcere men ținând, pân ă la ratificarea p ăcii, starea de r ăzboi. Dup ă ratificarea tratatului,
starea de r ăzboi devenea starea de ocupa ție, prin men ținerea a șase divizii, precum și a
<<formațiunilor necesare exploat ării economice>> și aceasta f ără nici un termen, ci atâta timp
cât ocupantul va crede necesar”!
Armata român ă – în cea mai mare parte – trebuia demobilizat ă și dezarmat ă. Austro-
Ungaria primea aproximativ în întregime lan țul Munților Carpa ți (un teritori u de 5 600 km2),
cu importante bog ății ale solului și a subsolului și de mare însemn ătate strategic ă. Bulgaria

28
primea Cadrilaterul și o fâșie din sudul jude țului Constan ța; restul Dobrogei trecea, în
condominium , celor patru state, l ăsându-se României o cale de access spre Constan ța. Toate
bogățiile țării, și în primul rand petrolul, cerealele, p ădurile, intrau sub controlul Puterilor
Centrale, a Germaniei în special, pentru o perioad ă practic nelimitat ă. România mai trebuia s ă
plătească Germaniei și Austro-Ungariei importante sume de bani, s ă renunțe la orice
îndemniza ții în contul pagubelor pric inuite pe teritoriul s ău de către acestea etc.
Cu toate aceste prevederi impuse românilor, presa german ă l-a acuzat, chiar, pe
Kühlmann de a fi tratat Români a cu “o generozitate deplasat ă”. I se repro șa, de asemenea,
ministrului de Externe de a se fi l ăsat influen țat de Austro-Ungaria și Bulgaria, c ărora le-a
favorizat interesele în defavoa rea celor germane. “Münchener Neueste Nachrichten” scria, cu
cinism: “Dac ă nu a fost pedepsit ă România cu o desp ăgubire de r ăzboi, dacă i s-a lăsat un
teritoriu care-i permitea s ă facă figură de stat, aceasta pentru a pune aceast ă țară în măsură să
asigure Germaniei avantajele economice de care ea are nevoie […]. Aceast ă țară va face
exclusiv parte din sfera influen ței Puterilor Centrale”. Presa austriac ă nu se ar ăta așa de
optimistă. “Neue Wienner Allgemeine Zeitung”” declara: “Aceast ă pace nu comport ă nici o
reconciliere sentimental ă. România a încheiat-o pentru c ă a fost constrâns ă. Dar ea sper ă
mereu că tratatul va fi complet transformat în momentul p ăcii generale”.
Șefi de state, guverne, parlamentari, ziare din Occident au declarat c ă nu recuno șteau
tratatul și dezvăluiau caracterul lui one nos. Raymond Poincaré îi scria lui Ferdinand,
exprimându- și opinia c ă România “trebuie s ă se resemneze la o pace separat ă”. La 19 martie,
Conferința aliată de la Londra a adoptat o declara ție plină de speran ță pentru România, c ăzută
victimă necruțătorului regim de domina ție al Germaniei; “toate p ăcile de acest fel, noi nu
putem să le recunoa ștem, căci ne propunem s ă lichidăm politica de spoliere dus ă de Puterile
Centrale, pentru a face loc unui regim de pace durabil ă, prin organizarea dreptului”.
Mai multe ziare din Fran ța insistau asupra gravelor consecin țe ale păcii separate,
asupra poporului român, formulând, totodat ă, aprecieri reconfortante, încurajatoare, privind
caracterul vremelnic al acestei situa ții. Ziaristul Gustave Hervé scria, în “La Victoire”:
“Încercuit ă, încătușată, România înceteaz ă din ziua de ast ăzi a mai fi o țară independent ă. Ea
devine un stat vasal al Pangermaniei. Aceasta este pentru România recompensa gestului ei
măreț, care, în vara anului 1916, a f ăcut-o să se arunce în vâltoare pentru a smulge cele trei
milioane de copii ai s ăi pe care Ungaria îi ține sub jugul ei în Tran silvania. Aceasta este
recompensa ata șamentului s ău pasionat pentru Fran ța, marea sor ă latină, a cărei dragoste
contribuia, într-o bun ă măsură, la intrarea sa în linie […]. România va avea și ea revan șa ei
sau, dacă se va întâmpla altfel va fi pentru c ă noi înșine vom fi c ăzut în robie”. Organul de
presă al șefului guvernului francez, “L’Homme Libre”, scria c ă sacrificiul României este
provizoriu, “pentru c ă numai pacea general ă va impune condi țiile de pace definitiv. Dar pân ă
la acea or ă, a cărei scaden ță se apropie prin ac țiunea armelor noastre, România va tr ăi
mutilată”. “L’Information” aprecia c ă “România nu putea decât s ă cedeze exigen țelor
inamicilor s ăi […]. Dar acest fel de p ăci, bazate pe opresiune și exploatare, nu țin prea mult
[…]. Pacea de la Bucure ști nu este decât un incident prov izoriu al conflictului care pune
Puterile Centrale în contradic ție deschis ă cu toate for țele dreptului din universul civilizat”.
Între semnarea preliminariilor de pace la Buftea și tratatul de la Bucure ști, se
produsese un eveniment de mare importan ță pentru na țiunea român ă: unirea Basarabiei cu
România, înf ăptuită atunci când pericole grave planau asupra statului ro mân. Atunci când, la
1 martie 1918, a avut loc la In stitutul de Anatomie din Ia și întâlnirea delega ției Basarabiei,
compusă din președintele Sfatului Țării, Ion Incule ț și premierul Daniel Ciugureanu, cu
oamenii de știință, academicieni și universitari, Bacaloglu remarca: “Dac ă azi nori se
îngrămădesc în spre apus (pierderea Mun ților Carpa ți – n.ns., I.A.), dinspre Basarabia se
ivește o geană de lumin ă”. Rugat s ă vorbeasc ă, N. Iorga le declara oaspe ților: “Ați venit la o
mare durere a noastr ă și ne-ați adus o mare mângâiere”. În acel e zile s-a discutat modalitatea

29
concretă de realizare a uniri i; s-a adoptat solu ția deliber ării în Sfatul Țării, guvernul român
urmărind să-și exprime pozi ția oficială după exprimarea votului în forumul de la Chi șinău. În
cadrul ședinței guvernului din 23 martie, la care au participat Incule ț, Ciugureanu și Halippa,
precum și C. Stere, au fost readuse în discu ție amenin țările ce planau asupra Basarabiei, s-a
hotărât ca problema s ă fie dezbătută în Sfatul Țării, s-a precizat pozi ția favorabil ă a factorului
german, au fost tratate aspecte refe ritoare la reformele democratice.
Hotărârea de unire adoptat ă în ședința Sfatului Țării în dup ă-amiaza zilei de 27
martie/9 aprilie 1918 a izvorât – apreciaz ă Gh. Brătianu – din con știința mai clar ă a
comunității naționale și din imposibilitatea practic ă a menținerii independen ței, fără a cădea
sub stăpânirea sovietic ă sau a deveni obiectul inten țiilor ucrainene de extindere.
Guvernul român a fost confruntat în continuare cu protestele Radei și ale guvernului
ucrainean, care nu recuno șteau hotărârea Sfatului Țării. În cadrul schimbului de note din
aprilie-iunie 1918, guvernul român a respins preten țiile Ucrainei, prin r ăspunsuri argumentate
din punct de vedere geografic, etnic și istoric. Un amplu și competent r ăspuns al guvernului
român a fost trimis guvernului Ucrainei de c ătre ministrul Afacerilor Str ăine, C.C. Arion, la
19 iunie (st.v.). Dup ă căderea Imperiului rus – se preciza în not ă – Sfatul Țării a guvernat
public Basarabia, ca reprezentan ță legală, “fără ca cineva s ă-i fi contestat vreodat ă drepturile
și legitimitatea sa”. Gu vernul român nu putea r ămâne indiferent, urm ărind de a vedea
Basarabia bucurându-se de libert ățile de care fusese lipsit ă peste o sut ă de ani. “Drepturile
sale incontestabile au impus și impun totu și României datoria sacr ă de a veghea ca libert ățile
în sfârșit cucerite s ă nu mai poat ă fi răpite niciodat ă românilor din Basarabia și această datorie
va ști s-o facă respectat ă, dacă va fi cazul, orice guvern român. Guvernul Regal declar ă deci
din nou c ă n-a avut niciodat ă intenția de a cuceri, de a anexa sau a încorpora Basarabia, dar n-
ar putea s ă renunțe la drepturile istorice al e României asupra unui p ământ românesc și tocmai
din acest drept decurgea pentru el obliga ția imperioas ă de a consim ți, în virtutea dreptului
istoric imprescriptibil, la dorin ța formulat ă de imensa majoritate a popula ției din Basarabia și
de a accepta unirea care garanteaz ă definitiv poporului din Basarabia binefacerile libert ății lor
de care a fost atât de lung timp și injust privat”. R ăspunzând “argumentelor” care sem ănau cu
pretențiile țariste, guvernul român î și păstra speran ța că guvernul Repub licii va reexamina
toate elementele chestiunii și își exprima convingerea c ă guvernul de la Kiev î și va consacra
tot timpul pentru a face din Ucraina, “aceast ă țară, atât de frumoas ă și de bogat ă, un factor
important de civiliza ție și de progres în orientul Europei. El apreciaz ă însă că în zilele noastre
nici o țară n-ar putea tr ăi o viață normală fără să întrețină relații strânse, cordiale și de bună
vecinătate cu țările de care o separ ă frontierele ”.
La începutul lui iulie 1918, acela și ministru român transmitea lega țiilor României din
diferite țări o telegram ă prin care se exprima îngrijorarea fa ță de intenția guvernului Ucrainei
de a reîncepe agita țiile în problema Basarabiei. Se sublinia c ă “votul Adun ării Naționale a
Basarabiei este conform principiului proclamat și universal acceptat ast ăzi de parlament și
oamenii de stat europeni: c ă orice na țiune are dreptul de a- și hotărî soarta și viitorul”.
Revendic ările Ucrainei, care nu au nici un fundament, ni ci în istorie, nici în principiile de
drept, dac ă vor fi men ținute, vor fi de natur ă să tulbure, “dup ă părerea noastr ă, în mod inutil,
buna înțelegere ce trebuie s ă existe între state vecine”. Aceste îngrijor ări “se vor transfera”, în
scurt timp și pentru mul ți ani, asupra Rusiei (Uniunea) Sovietic ă, care nu recuno ștea
apartenen ța Basarabiei la România și punea în pericol îns ăși integritatea teritorial ă a statului
român, prin activitatea Interna ționalei a III-a Comuniste înfiin țată în 1919) și a instrumentului
său, Partidul Comunist din România (înfiin țat în 1921).

30
Întrebări recapitulative

1. Cum s-a ajuns la ruperea rela țiilor diplomatice între România și Rusia Sovietic ă?
2. În ce context interna țional s-a produs unirea Ba sarabiei cu România?
3. Care au fost factorii care au condus la încheierea p ăcii separate?
4. Ce atitudine a adoptat Ucraina în problema p ăcii separate și a Basarabiei?

31

Reintrarea în ac țiune

Activitatea românilor afla ți în Occident și, mai ales a celor pleca ți cu un anumit
mandat, și-a avut importan ța sa la cunoa șterea cauzei române ști. În iunie 1917 au ajuns în
S.U.A., cu asentimentul guvernului român, transilv ănenii Vasile Lucaciu și Vasile Stoica,
unde au organizat întâlniri cu participarea membrilor coloniilor române. La începutul anului
1918, a luat fiin ță legația României din S.U.A., condus ă de dr. C. Angelescu. Aceasta a
transmis un mesaj presei americane, insistând asupra necesit ății eliberării a peste 4 milioane
de români de sub domina ția Austro-Ungariei. Existen ța legației a fost scurt ă, încheindu- și
activitatea în condi țiile încheierii preliminariilor de la Buftea. Un început de propagand ă
proromâneasc ă s-a conturat și în Marea Britanie, prin înfiin țarea, la începutul verii lui 1917, a
“Societății Anglo-Române”, în fruntea c ăreia se afla lordul H ugh Cecil, printre membri
figurând arhiepiscopul de Canter bury, vicontele Bryce, precum și publiciștii Wickham Steed
și R.W. Seton-Watson.
Cea mai sus ținută activitate a fost desf ășurată la Paris, emigra ția română constituindu-
se într-o adev ărată misiune în ap ărarea cauzei na ționale. În iunie 1917, guvernul român a
sprijinit trimiterea unui însemnat grup de intel ectuali la Paris, grup car e cuprindea, la sfâr șitul
anului, 30 de profesori și 40 de parlamentari români, într e care Toma Stelian, Thoma Ionescu,
dr. N. Lupu, S. Mândrescu, D. Dr ăghicescu, O. Tafrali, Traian Lalescu și alții. Din ianuarie
1917 și până în iunie 1919, a ap ărut săptămânalul “La Roumanie” (condus de Pavel
Brătășanu), care a contribuit substan țial la cunoa șterea situa ției românilor de pe ambele
versanturi ale Carpa ților, în diferite etape ale r ăzboiului și a protestat energic fa ță de condițiile
impuse țării noastre prin pacea de la Bucure ști.
La 9 aprilie 1918 se deschideau la Roma lucr ările Congresului Na ționalităților din
Austro-Ungaria, la care au par ticipat, din partea românilor, Simion Mândrescu, dr. N. Lupu,
G. Mironescu, D. Dr ăghicescu ș.a. Congresul a adoptat o declara ție finală, prin care se
proclama dreptul fiec ărui popor asuprit din Monarhie “de a- și construi unitatea sa na țională
sau de a și-o completa, pentru a aj unge în deplina independen ță politică și economic ă”; în
fond, era vizat ă dizlocarea Austro-Ungariei. În sc urt timp, tot mai multe personalit ăți politice
din Occident s-au convins de juste țea obiectivelor formulate la Roma.
La scurt timp dup ă Congresul de la Roma, s-a constituit la Paris, “Comitetul Na țional
al Românilor din Transilvania și Bucovina” (17/30 aprilie 1918), în frunte cu Traian Vuia.
Declarația exprima dorin ța vie a eliber ării de sub domina ția imperial ă, chemînd pe to ți
românii la o ac țiune unită în vederea realiz ării acestui obiectiv. Comitetul a editat publica ția
bilunară “La Transylvanie”, care și-a atras și sprijinul unor importante personalit ăți ale vieții
politice și științifice din Fran ța.
Sosirea lui Take Ionescu la Paris (22 iulie 1918) a impulsionat activitatea emigra ției
române. Împreun ă cu N. Titulescu și cu alți colaboratori, Take Ionescu a vizitat Londra, unde
a avut întrevederi cu primul ministru Lloyd George, cu al ți oameni politici și a luat leg ătura cu
reprezentan ți ai altor na ționalități din Austro-Ungaria. Aici desf ășura o activitate substan țială
George Moroianu, care lucra la Minister ul de Externe, în problemele române ști. La Paris, o
amplă serie de articole din “La Rouman ie” condamna politica de asuprire a na ționalităților din
Austro-Ungaria și se aduceau argumente temeinice în direc ția constituirii statelor na ționale. În
1918 au fost editate mai multe lucr ări în apărarea drepturilor românilor.
În S.U.A. s-a ajuns la o în țelegere în vederea organiz ării unei colabor ări între Th.
Masaryk, din partea ceho-slovac ilor, J.J. Paderewski, purt ătorul intereselor poloneze, Hinko
Hinković, reprezentantul sârbilor și V. Stoica, din partea emigra ției române. La 5 iulie 1918,

32
lua ființă “Liga Na țională Română”, condus ă de V. Stoica; împreun ă cu acesta, dr. Lupu, sosit
în august, Ludovic Mrazec și alții au dezvoltat propaganda emigra ției române, prin articole în
presa american ă, prin conferin țe, cărți, prin contacte cu personalit ăți politice americane etc.
La 15 septembrie, s-a desf ășurat la New York întrunirea a peste 4 000 de reprezentan ți ai
naționalităților din Austro-Ungaria, care s-a pronun țat din nou pentru desfacerea Imperiului.
La 20 septembrie, V. Stoica, Th. Masaryk, J. Paderewski și H. Hinkovi ć erau primi ți în
audiență de președintele Wilson, c ăruia i-au înmânat mo țiunii întrunirii. Pre ședintele, care din
iulie 1918, ajunse la aceast ă concluzie, le-a declarat c ă Monarhia “nu mai poate fi ținută în
picioare”.
În Italia, la 19 iunie 1918, lua fiin ță “Comitetul de Ac țiune al Românilor din
Transilvania, Banat și Bucovina” condus de S. Mândres cu. Paralel cu activitatea desf ășurată
în vederea organiz ării legiunii române, Comitetul a ini țiat diferite manifest ări publice, între
care și marea manifesta ție de la Forul lui Traian (25 august) în favoarea României (în
colaborare cu Comitetul Italian “Pro-romeni”).
La începutul toamnei, se sim țea nevoia unui organism care s ă coordoneze ac țiunile
emigrației. După ce la 6 septembrie, întrunirea de la Paris a pus problema organiz ării unui
comitet na țional român, la 3 octo mbrie 1918 s-a înfiin țat Consiliul Na țional al Unit ății
Române, cu o larg ă reprezentare a românilor, avându-l ca pre ședinte pe Take Ionescu, iar ca
vicepreședinți pe V. Lucaciu, O. Goga, dr. C. Angelescu și Jean Th. Florescu. Din comitetul
Consiliului mai f ăceau parte: dr. I. Cantacuzino, N. Titulescu, P. Br ătășanu, Thoma Ionescu,
Traian Vuia, D. Dr ăghicescu, C. Diamandy , S. Mândres cu, I. Ursu, C. Mille, I. G ăvănescul,
Lever Bocu, V. Stroescu ș.a. Recunoa șterea oficial ă a C.N.U.R. ca reprezentant autorizat al
aspirațiilor tuturor românilor a fost înlesnit ă de precipitarea evenimentelor de la sfâr șitul
războiului. Aceast ă recunoașterea s-a f ăcut de către ministerul de Extern e francez, S. Pichon,
la 12 octombrie, de secretarul de Stat Lans ing, la 5 noiembrie, de Balfour, ministrul de
Externe britanic, la 11 noiembrie și de Sonnino, ministrul de Exte rne Italian, la 22 noiembrie
1918. Consiliul a desf ășurat o intens ă activitate, combatând ultimele încerc ări de federalizare
a Imperiului austro-ungar sau de men ținere a “Ungariei Mari”. Ziarul “La Roumanie” (c ăruia
i s-a adăugat subtitlul “Organ s ăptămânal al unit ății naționale române”) publica în fiecare
număr știri referitoare la evenimentele din Bucovina și Transilvania, reproducea documentele
fundamentale ale mi șcării naționale, comentându-le și demonstrând astfel c ă problema unirii
nu era doar dorin ța unui grup de refugia ți în Occident, ci aspira ția unei na țiuni întregi.
Activitatea desf ășurată în străinătate a dat roade, constituindu-se într-o contribu ție
important ă la cunoa șterea și înțelegerea cauzei române ști. Totodat ă, ea a fost plin ă de
învățăminte. “Misionarii cauzei române în str ăinătate – va scrie C. Kiri țescu – și-au îndeplinit
cu jertfe personale o datorie patriotic ă. Ei au adus țării lor mari servicii și au dovedit în acela și
timp cât r ău pot face unei țări ignoran ța în care se g ăsesc străinii, în special prietenii, despre
adevăratele stări de lucruri din acea țară, informațiile neexacte, tenden țioase sau calomioase
ce li se dau de du șmani. Și, în ce ne prive ște pe noi, efectele s-au put ut constata mai cu seam ă
în timpul discu țiunilor de la Conferin ța păcii”.
Către mijlocul anului 1918 s-au produs anumite modific ări în orientarea și politica
externă a Aliaților, modific ări impuse de realitatea, mult prea evident ă, a dizlocării Imperiului
austro-ungar, a intr ării luptei na ționale a popoarelor asuprite într-o faz ă hotărâtoare, de mersul
operațiilor militare defavorabil Puterilor Centrale. Sub presiunea evenimentelor, la sfâr șitul
lunii mai 1918 Clemencean aprob ă rezoluția Congresului desf ășurat la Roma, care consacra
dreptul fiec ărei națiuni de a se constitui în state indepe ndente. La începutul lui iunie, Consiliul
Superior de R ăzboi de la Versailles proclam ă necesitatea cre ării statului polonez și își exprima
simpatia pentru aspira țiile naționale celorlalte popoare asuprite din Austro-Ungaria; la 30
iunie Fran ța recunoa ște oficial dreptul de independen ță a Cehoslovaciei.

33
În urma unei document ări mai serioase privind noile realit ăți din Imperiul austro-
ungar, la 10 mai 1918, Lansing a adresat o scrisoare pre ședintelui Wilson, în care î și exprima
părerea că S.U.A. trebuia s ă sprijine lupta popoarelor din acest stat multina țional; în aceea și
zi, Wilson a aprobat noua atitudine, mai ales c ă, între timp, se convinsese c ă desprinderea
Austro-Ungariei de German ia era atunci irealizabil ă. La 29 mai 1918, Lansing a proclamat
oficial și a comunicat misiunilor sale diplomatice noua pozi ție a guvernului S.U.A., chiar dac ă
– a precizat B. Ranghe ț – nu era formulat ă cu toată claritatea. Chiar în aceast ă fază, guvernul
american evita s ă se angajeze prea mult fa ță de România. Atunci cînd o delega ție română a
remis, în iunie 1918, lui Sharp, ambasadorul S.U.A. în Fran ța, un memoriu adresat
președintelui Wilson, acesta a r ăspuns, între altele: “Guvernul simpatizeaz ă sincer cu
aspirațiile legitime ale României, exprimate în memorii și are speran ța fermă că poporul
român se va bucura prin urmare de o situa ție bună care va compensa, într-o anumit ă măsură,
suferințele și nenorocirile actuale”. De fapt, guvernul american nu- și lua nici un angajament
concret, declara ția președintelui men ținându-se la nivelul unor promisiuni generale.
Depășindu-se inten țiile lui Lansing, declara ția din 29 mai a avut un puternic ecou în
opinia public ă din numeroase țări. Supus unei astfel de presi uni, Lansing a mers mai departe
și a redactat, la 24 iunie 1918, un Memorandum asupra politicii Statelor Unite fa ță de
naționalitățile din cadrul Impe riului austro-ungar , aprobat de pre ședinte la 27 iulie 1918. Era
recunoscut ă deschis necesitatea înlocuirii Austro-Ungariei cu statele na ționale.
Avansând pu țin în timp, s ă consemn ăm interven ția ministrului S.U.A. în România, Ch.
Vopicka, în cadrul manifest ărilor prilejuite la Chi șinău de împlinirea, în octombrie 1918, a
unui an de la Congresul Moldovenesc al solda ților și ofițerilor. Vorbitorii au trecut în revist ă
momentele luptei pentru uni rea Basarabiei, considerat ă ca o etap ă important ă în acțiunea de
unire a celorlalte provincii române ști și era respins ă încercarea de federalizare a monarhiei
austro-ungare, prin manifestul Împ ăratului din 3/16 octombri e 1918. Ch. Vopicka aducea
salutul statului american și declara c ă “unirea tuturor românilor va fi sprijinit ă cu toate for țele
de care dispune Statele Unite, c ăci idealul acestui r ăzboi pentru care a intrat America este
dezrobirea și libertatea popoarelor care au fost subjugate și speculate de atâta vreme”. În
numele Statelor Unite el declara: “Ura! S ă trăiască România Mare! România cea frumoas ă,
împreună cu Transilvania, Bucovina, Basarabia, pentru care vom lupta pe toate c ăile pentru a-
i da posibilitatea la noua înflorire și cu idealul realizat. Tr ăiască România Mare!”. Ca și în alte
rânduri, reprezentantul S.U.A. și-a depășit atribuțiile, fiind vorba – va declara la scurt timp –
de un punct de vedere propriu. De altfel, dup ă câteva zile, în pres ă a apărut “textul oficial” al
acestui salut (în ziarul “Mi șcarea” din 29 octombrie), care se deosebea substan țial de cel rostit
cu adevărat. Este de presupus c ă intervenția prompt ă a Washington-ului l-a silit s ă retracteze
cele afirmate, disp ărând orice sprijin referitor la recunoa șterea unirii Basarabiei cu România;
se exprima o oarecare speran ță că unirea Bucovinei și a Transilvaniei vor fi recunoscute la
viitoarea conferin ță de pace. Dup ă ce se men ționa că România s-a unit cu Alia ții și prin marile
ei jertfe și-a câștigat locul lâng ă națiunile respective, dup ă ce reamintea obiectivele urm ărite
de Franța, Anglia și S.U.A. prin participarea la r ăzboi, Vopicka “preciza”: “Principiile
proclamate de pre ședintele Wilson sunt o garan ție că integritatea României (a vechii Românii
– n.ns., I.A.) va fi respectat ă; sper și doresc ca aspira țiile române ști privitoare la Bucovina și
Ardeal vor fi îndeplinite și că le vom sărbători la încheierea p ăcii generale”. În acela și număr
al ziarului se publica mesajul secretarului de Stat america n, Robert Lansing, formulat în
termeni vagi pentru stadiul de atunci, avansat, al luptei pentru unitatea na țională. Guvernul
S.U.A. se îngrije ște de aspira țiile poporului român, atât din exteriorul, cât și în limitele
Regatului Român […]. Guvernul Statelor Unite simpatizeaz ă adânc și nu va neglija s ă
exercite într-un bun moment influen ța sa ca justele drepturi politice și teritoriile ale poporului
român să fie obținute și asigurate contra oric ărei agresiuni str ăine”.

34
Superioritatea economico-militar ă a Înțelegerii era tot mai evident ă în fața unui
dușman slăbit din interior, în primul rând. Genera lul Foch, numit comandant suprem al
armatelor aliate din Fran ța, a răspuns ofensivei germane cu o contraofensiv ă riguroasă (“a
doua bătălie de a Marna”, 27 iulie-7 a ugust); la 8 august este str ăpuns frontul german pe
Somme. La 26 septembrie 1918, începe ofensiva general ă, hotărâtoare, a for țelor aliate. Însu și
Kühlmann se pronun ță pentru tratative, fapt ce-i atrage demiterea. Încerc ările ministrului de
Externe austriac de a ini ția convorbiri secrete au fost re spinse în septembrie 1918. Înc ă la 10
august, Carol informase Berlinul c ă, dacă o pace general ă nu va fi încheiat ă până la sfârșitul
anului (era prea optimist!) Au stro-Ungaria va fi obligat ă să trateze separat.
În Peninsula Balcanic ă, frontul se stabilizase, de aproape doi ani, lâng ă Monastir. Spre
deosebire de Joffre și Kitschener, Foch acorda o importan ță mai mare acestui front, ce intrase
sub comanda generalului Franchet d’Espérey. Armata sa, mai puternic ă decât cea condus ă de
Sarrail, acoperea un front continuu de la Adria tica la Marea Egee. La mijlocul lui septembrie,
d’Espérey str ăpungea frontal bulgar și declanșa o ofensiv ă fulgerătoare. La 29 septembrie,
Bulgaria a capitulat și a iscălit armisti țiul la Salonic. Desp ărțită prin aceasta de Austro-
Ungaria și bătută în Siria, Turcia a încheiat armisti țiul la Mudros (30 octombrie 1918).
D’Espérey înainteaz ă prin Serbia și ajunge la Dun ăre, având ca direc ție de ofensiv ă
Budapesta. Dar, printr-o telegram ă, Clemenceau îi cere s ă se opreasc ă, deocamdat ă. Trupele
engleze, trecute sub comanda unui general engl ez, sunt îndreptate spre Constantinopol.
Oricum, Peninsula Balcanic ă era pierdut ă pentru Puterile Centrale.
La 29 septembrie/12 octombrie se întrunea, la Oradea, Comitetul Executiv al Pactului
Național Român, cu participarea lui Vasile Goldi ș, Șt. Cicio-Pop, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Al.
Vaida-Voevod ș.a. A fost analizat ă situația creată în Austro-Ungaria și se adopta Declarația
prin care se proclama dreptul na țiunii române de a hot ărî, “singur ă, așezarea ei printre
națiunile libere”; totodat ă, se formula necesitatea convoc ării adunării naționale, care s ă delege
organele îndrept ățite “să trateze și să hotărască în treburi care se refer ă la situația politică a
națiunii române”. Mi șcarea pentru unire intr a în faza sa decisiv ă. Declarația de la Oradea a
fost prezentat ă de Al. Voida-Voevod în parlamentul de la Budapesta în ședința din 5/18
octombrie, imediat dup ă lansarea manifestului Către popoarele mele credincioase și atunci
când Austro-Ungaria i se comunica r ăspunsul negativ al Alia ților față de propunerile sale de
armistițiu, iar Tisza recuno ștea public c ă războiul a fost pierdut. Discursul lui Vaida-Voevod a
reprezentat un puternic act de acuzare la adresa politicii de oprimare na țională din Imperiu, a
măsurilor de marghiarizare luat ă de guvernul contelui Ștefan Tisza. La 18/31 octombrie s-a
alcătuit la Budapesta Consiliul Na țional Român Central (c ăruia i s-a spus și Marele Sfat
Național Român), compus din șase reprezentan ți ai Partidului Na țional Român și șase ai
socialiștilor români. Sub pre ședinția lui Ștefan Cicio-Pop, Consiliul și-a mutat sediul la Arad.
Deosebit de semnificativ ă pentru atitudinea românilor în zilele preg ătirii Adun ării de
la Alba Iulia a constituit-o ideea Marelui Sfat de a lansa manifestul Către popoarele lumii
(5/18 noiembrie 1918), tip ărit în limbile române, francez ă și engleză. După ce dezvăluia
oprimarea exercitat ă de clasa conduc ătoare maghiar ă și refuzul guvernului de la Budapesta de
a recunoa ște poporului român dreptul la autodete rminare, manifestul aducea la cuno ștință
opiniei publice interna ționale pozi ția românilor: “Na țiunea român ă din Ungaria și
Transilvania nu dore ște să stăpânească asupra altor neamuri […]. Na țiunea român ă din
Ungaria și Transilvania sper ă și așteaptă că, în năzuința ei pentru libertate , o va ajuta întreg
neamul românesc, cu care una vom fi de aici în ainte în veci”. La 7/20 noiembrie, Marele Sfat
al Națiunii Române a lansat Convocarea pentru Adunarea Na țională de la Alba Iulia, pentru
ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Problema na țională nu reprezenta o problem ă strict
româneasc ă, ci interesa un spa țiu mai larg; solu ția româneasc ă era apreciat ă ca o garan ție
pentru asigurarea stabilit ății într-o important ă zonă a Europei.

35
Ultimele încerc ări ale cercurilor vieneze de a începe negocierile de pace sau, pe alt
plan, de a salva Austro-Ungaria prin fe deralizarea Imperiului (manifestul împ ăratului din 3/16
octombrie, prin care – în cont inuare – Transilvania era men ținută la Ungaria) erau rostite
eșecului. Pr ăbușirea Imperiului devenea fapt împlinit. La 28 octombrie î și proclama
independen ța Cehoslovacia, la 2 noiembrie Ungaria se proclama independent ă (dar fără a
recunoaște eliberarea Transilvaniei), la 7 noiembrie Polonia devenea republic ă independent ă,
la 12 noiembrie se proclama republic ă Austria, la 24 noiembrie Vocea Popular ă centrală
proclama constituirea Statului Sârbo-Croato-Sloven. Unirea Bucovinei (15/28 noiembrie) și a
Transilvaniei (18 noiembrie/1 decembrie) au condus la înf ăptuirea României întregite.
Față de unele tergivers ări ale guvernului Al. Ma rghiloman (în judecarea și
condamnarea membrilor fostului guvern, în ratificarea tratatului de la Bucure ști, regale
refuzând s ă-l sancționeze etc.), Puterile Centrale pl ănuiseră, încă la sfârșitul lui august 1918,
redeschiderea unei campanii pentru ocuparea complet ă a României. Evolu ția nefavorabil ă a
situației în război a determinat renun țarea la acest plan, dar presiu nile diplomatice au crescut,
ceea ce l-a f ăcut pe Marghiloman s ă ia unele m ăsuri care s ă satisfacă aceste Puteri. Pe de alt ă
parte, în cadrul unor convorbiri Mackense n-Marghiloman, primul a readus în discu ție
chestiunea Dobrogei și a Bucovinei și Transilvaniei (de rezolvat favorabil pentru România),
cu condiția ca România s ă ratifice tratatul de pace și să nu intervin ă din nou în r ăzboi. O
eventuală intervenție română dinspre Moldova, coordonat ă cu ofensiva francez ă de la Dun ăre
ar fi prins armata de ocupa ție între dou ă fronturi. Din armata lui d’Espérey s-a constituit
armata de la Dun ăre, a cărei comand ă a fost încredin țată generalului Berthelot, chemat de pe
frontul din Champagne.
În condițiile înfrângerilor zdrobitoare suferite de Puterile Centrale în r ăzboi, guvernul
Marghiloman a fost silit s ă demisioneze la 24 octombrie/6 noiembrie 1918. S-a format un
guvern condus de generalul Constantin Coand ă, ce avea ca obiectiv mobilizarea armatei și
reintrarea României în ac țiune alături de Alia ți. Au fost dizolvate Camerele alese în 1918 și
declarate nule și neavenite toate m ăsurile guvernului precedent (inclu siv, deci, a tratatului de
la Bucure ști).
De la Paris, Vasile Lucaciu și Ion Cantacuzino, în numele misiunii române, trimit o
telegramă generalului d’Espérey, prin care î și exprimau satisfac ția pentru succesele ob ținute și
încrederea c ă va sprijini na țiunea român ă în realizarea dezideratului na țional. La 16
septembrie, Clemenceau și Pichon avuseser ă o întâlnire cu Victor Antonescu care, din
împuternicirea acestora , a plecat spre Ia și, via Salonic, spre a pune la punct intr area armatei
române în ac țiune. Misiunea este îndeplinit ă cu întârziere, datorit ă greutăților de a trece peste
liniile dușmane. Dup ă discuțiile cu d’Espérey și Berthelot, la 3 noiembrie Victor Antonescu
ajunge la Ia și, unde ia imediat leg ătura cu Saint-Aulaire. Armata român ă trebuia să se uneasc ă
cu aceea condus ă de Berthelot, constituind aripa dreapt ă a frontului condus de d’Espérey. A
doua zi, Regele i-a înmânat lui Saint-Aulaire dou ă scrisori, una pentru Poincaré, alta pentru
Clemenceau, prin care f ăcea cunoscut ă preocuparea de a se relua armele al ături de Alia ți.
În acest context, la 6 noiembrie 1918, Lansing îi scria lui Take Ionescu, la Paris:
“Guvernul Statelor Unite simpatizeaz ă profund cu voi și nu va neglija – îndat ă ce va veni
momentul – s ă se foloseasc ă de influen ța sa ca justele drepturi politice și teritoriale ale
poporului român s ă fie obținute și asigurate împotriva oric ărei agresiuni str ăine”. Câteva zile
mai târziu, Pichon, în numele guvernului francez, îl asigura pe Take Ionescu c ă, “în momentul
când victoriile armatelor aliate anun ța triumful apropriat al principiilor de justi ție care vor
asigura eliberarea și recunoa șterea României, aceia care ca dvs. n-au disperat niciodat ă și
aceia care vin mereu în num ăr tot mai mare s ă se înroleze pentru a lupta al ături de noi […],
vor prepara împreun ă cu noi, într-o co laborare credincioas ă, un viitor din care cele dou ă țări
ale noastre vor ie și mai strâns unite și prin încerc ările comune”. Arthur Balfour, ministrul de
Externe al Marii Britanii, asigura și el că România se va bucura la Conferin ța de pace de

36
întregul sprijin al guvernului s ău în direc ția unificării, ca recunoa ștere și apreciere a aportului
său la cauza comun ă.
La 3 noiembrie, dup ă zadarnice eforturi de a supravie țui, Austro-Ungaria semna
armistițiul de la Villa Gusti, completat la 31 octombrie/13 noiembrie, la Belgrad, cu
armistițiul dintre guvernul maghiar și Franchet d’Espérey.
La 27 octombrie/9 noiembrie armata român ă era mobilizat ă. Ministrul de R ăzboi,
generalul Eremia Grigorescu, îi remite generalului Mackenzen o not ă cu caracter de
ultimatum și de declara ție de război. Spre a preveni ca România s ă fie transformat ă în câmp
de bătălie, “este absolut necesar ca trupele germane s ă părăsească teritoriul român într-un
termen de 24 ore”, dup ă care vor trebuie s ă depună armele; “în caz contrar vom fi sili ți să
întrebuințăm forța pentru a ob ține acest rezultat”. La 10 noiembrie, armata francez ă începe să
treacă Dunărea pe la Giurgiu, Zimnicea, Turnu-M ăgurele. Armata german ă se retrage,
provocând noi pagube. La 12 noiembrie ultimele unit ăți germane p ărăsesc Bucure știul, iar la 1
decembrie trec Carpa ții. Semnarea armisti țiului de la Compiègne, la 11 noiembrie, g ăsea
România al ături de Alia ți. Articolul 15 al armisti țiului prevedea renun țarea la tratatele de pace
de la Bucure ști și Brest-Litovsk și la tratatele complementare a cestora. Într-o chestiune de
mare importan ță pentru noi, Alia ții nu vor fi consecven ți pe parcursul Conferin ței de pace.
Armata român ă înainta peste Carpa ți și în Bucovina; în ziua Adun ării Naționale de la
Alba Iulia, armata român ă se afla în estul și sudul Transilvaniei. La linia râului Mure ș, trupele
s-au oprit, deoarece, prin armisti țiul de la Belgrad se fixase cursul acestui râu ca linie de
delimitare între cele dou ă armate. Chiar dac ă avea un character strict militar, linia de
demarcație a creat o stare tensionat ă în Transilvania. Aceast ă linie – scrie R.W. Seton-Watson
– “era contrar ă tuturor principiilor etnografice, geografice și strategice cunoscute”. În urma
unor tratative anevoioase cu d’Espérey, dar având concursul lui Berthelot, armata român ă a
primit permisiunea de a trece Mure șul, guvernul ungar cedând foarte greu. La 11/24
decembrie, armata român ă a intrat în Cluj, în mijlocul manifesta țiilor de entuziasm ale
populației române ști din oraș și împrejurimi. În aceea și zi, generalul Traian Mo șoiu, împreun ă
cu statul s ău major, era primit la Sibiu de membri Consiliului Dirigent. În urm ătoarele zile,
unități ale armatei române au atins Mun ții Apuseni, în vederea ocup ării unor pozi ții
favorabile, care s ă le permit ă reluarea mi șcării spre vest. Dar Alia ții au intervenit din nou și n-
au îngăduit ca armata român ă să treacă o nouă “linie de demarca ție”, fixată arbitrar și care
lăsa în afara statului român Cri șana și Banatul. De o parte și de alta a noii linii desp ărțitoare,
provocările maghiare s-au intensificat, atât fa ță de popula ția româneasc ă, cât și la adresa
trupelor române.
Într-o lung ă telegram ă, trimisă președintelui Consiliului de Mini ștri al Fran ței la 9
ianuarie 1919, Berthelot î și exprima adeziunea la cauza româneasc ă. “Am impresia – scria
generalul francez – c ă în momentul de fa ță Aliații nu discut ă sincer cu România. Potrivit
informațiilor pe care le-am putut avea, mi se pare c ă se urmărește ca România s ă fie ținută în
afara unei p ărți din negocierile de pace și să nu fie pus ă pe aceea și treaptă cu Serbia”. Nu
trebuie ca România “s ă fie ținută deoparte” pe motivul c ă a intrat mai târziu în r ăzboi, sau s ă i
se reproșeze “de a fi fost obligat ă să facă pace”, deoarece ea r ămăsese izolat ă, departe de
Franța. Berthelot î și exprima dezacordul cu linia “absolut arbitrar ă” din Transilvania, care nu
ținea seama de principiul etnic. Nerespectarea angajamentelor fa ță de România, poate
“compromite grav situa ția [influen ța] Franței, care este preponderent ă în aceast ă țară”, poate
pune în primejdie viitoarele interese economice franceze aici. În înch eiere, se sublinia
atitudinea României, fa ță de care existau anumite îndatoriri: “Când am p ărăsit Parisul, am
primit misiunea clar ă de a face ca România s ă intre în ac țiune de partea noastr ă; am reușit în
această privință. Înainte de semnarea armisti țiului (de la Compiège – n.sn., I.A.), guvernul
român declarase din nou r ăzboi Germaniei și s-a aliniat în rândurile noastre […]. Întrucât
regele și guvernul român au f ăcut ceea ce le-am cerut, ne pare c ă trebuie s ă aibă drepturi de

37
vechi și nu de noi alia ți. Dacă ar fi fost astfel, situa ția mea de aici n-ar mai fi fost posibil ă și v-
aș fi rugat s ă binevoiți să mă chemați, deoarece n-a ș mai fi putut s ă vorbesc cu capul sus în
față unui rege și a unui guvern care ne sunt devota ți și care au f ăcut tot ceea ce le-a cerut
Franța prin intermediul meu”.
Răspunsul lui Clemenceau n-a întârziat (15 ianuarie 1919), fiind edificator și pentru c ă
anunța poziția șefului executivului francez la Conferin ța de pace ce se desc hidea peste câteva
zile. Aliații – scria Clemenceau – sunt de acord s ă considere România ca redevenit ă aliată și i-
au acordat acela și număr de delega ți la Conferin ță ca Belgiei și Serbiei. “Ei i-au consim țit un
tratament privilegiat” [!], deoarece – dup ă părerea premierului – capitul area României în 1918
a anulat tratatul din 1916, car e nu mai poate constitui baz ă în reglementarea chestiunilor
teritoriale, numai Conferin ței îi revine sarcina de a decide. Și răspunsul primului ministru
devenea aspru: “Afirma ția potrivit c ăreia Aliații nu ar vorbi sincer cu România și ar favoriza
pe adversari este deci lipsit ă de orice adev ăr și nu pot decât s ă consider de neadmis ca dvs. s ă
vă faceți interpretul ei […]. În consecin ță nu este nimic fondat în imput ările române ști. Dvs.
ar trebui s ă fiți primul care s ă le distinge ți, să le faceți cunoscute și să fiți împotriva lor, în loc
de a vă face avocatul lor, de a le încuraja și de a blama politica Fran ței și a alianților săi, ceea
ce este inadmisibil din partea dvs. Dac ă persistați în a nu fi de acord cu guvernul dvs. asupra
acestor chestiuni deosebite, ave ți fără îndoială dreptul de a cere rechem area”. În pofida unor
realități consemnate și de generalul Berthelot, Cl emenceau se dezicea de obliga țiile asumate
față de România.
În cadrul Conferin ței de pace de la Paris, care- și deschidea lucr ările la 18 ianuarie
1919, diploma ția român ă se angaja într-o ac țiune ce avea în vede re, în primul rând,
recunoașterea interna țională a Marii Uniri. În acela și timp campaniile armatei române din
1918-1919 au avut drept scop, a șa cum s-a mai precizat, ap ărarea statului întregit teritorial la
începutul existen ței sale, când o parte din frontierele sale erau amenin țate. Urmărind să-și
asigure aceast ă existență în fața unor regiuni care deveneau bol șevice, România a contribuit,
totodată, la stăvilirea pericolului “ro șu”, ce amenin ța să se extind ă în Europa Central ă și nu
numai. Prin împlinirea unit ății și prin atitudinea sa, aprecia Gh.I. Br ătianu, poporul român și-a
îndeplinit misiunea ce-i revenea în contextul geopolitic dat. “Din acest punct de vedere,
evenimentele din 1919 duc la o concluzie deloc neglijabil ă: dacă n-ar fi existat atunci, între
Nistru și Tisa, acel element organizat și conștient de rezisten ță și de reacțiune constituit de
armata român ă, spectrul armatei ro șii universale pe malul Rinului, care bântuia ca un co șmar
nopțile lui Lloyd George, ar fi devenit u șor o realitate cumplit ă. Între Rusia bol șevică și
Germania spartakist ă, constituirea unei Polonii independente ar fi fost imposibil ă, iar
generalul Weygand ar fi încercat, în zadar, s ă se opună, sub zidurile Var șoviei, ofensivei lui
Tukacevsky. Cât de diferit ar fi fost cursul evenimentelor în Europa central ă! Este foarte
probabil c ă mișcările naționale, care aveau s ă trasforme istoria european ă în cursul anilor
următori, ar fi fost covâr șite de valul universal al revolu ției sociale, ceea ce, incontestabil, ar fi
însemnat pr ăbușirea unei civiliza ții”.
Declarația română, în frunte cu Ion I.C. Br ătianu, va st ărui serios în cadrul Conferin ței
de pace pentru a permite intrarea sub autor itatea statului român a întregului teritoriu
reprezentat la Adunarea de la Alba Iulia și pentru a se anula armisti țiul de la Belgrad. Abia la
6/19 martie 1919, Consiliul militar interaliat, de acord cu Consiliul Suprem, a înmânat
Ungariei hot ărârea (“Nota Vyx”) privind retrager ea trupelor pe o linie de demarca ție Satu
Mare, Oradea, Arad, f ără ca aceste ora șe să treacă la România. În condi ții de care nu ne
ocupăm aici, Consiliul Suprem comunica hot ărârea privind frontierele dintre România și
Ungaria și dintre România și Regatul Sârbo-Croato-Sloven, prin care se recuno ștea, într-o
primă etapă, unirea cu România a Transilvaniei, Cri șanei, Maramure șului și Banatului, în
limite ce nu se suprapuneau pe angajamentel e luate prin Tratatul din 4/17 august 1916.

38

Întrebări recapitulative

1. Cum s-a organizat misiunea român ă din Occident și care i-au fost obiectivele?
2. Care a fost pozi ția S.U.A. fa ță de dezideratele na ționale ale României?
3. În ce condi ții concrete a reintrat România în ac țiune?
4. Care au fost implica țiile stabilirii “liniilor de demarca ție”?

39

Încheiere
Primul delegat român la Conferin ța de pace de la Paris (1919-1920), Ion I.C. Br ătianu
“a dus, pe teren diplomatic, o adev ărată bătălie pentru frontierele țării sale de dup ă unire”.
Apărând drepturile teritoriale ale Româ niei pe baza principiului etnic și istoric, Br ătianu
preciza că statul român nu putea cuprinde pe to ți românii, f ără a-și pune în primejdie înse și
interesele sale fundamentale. În Memoriul prezentat Conferin ței, în ședința din 1 februarie
1919, Brătianu că guvernul român, în fixarea revendic ărilor sale teritoriale, sacrifica aspira ții
legitime pentru a se ajunge la stabilirea unei p ăci durabile în lume. Cerând pentru marea
unitate româneasc ă sutele de mii de români de peste Nistru, pe românii stabili ți dincolo de
Dunăre și în satele române ști din câmpia ungureasc ă, această unitate “ar fi putut u șor să nu
țină seama de elementele str ăine stabilite în interiorul frontierelor naturale ale Țării Române ști
între Dun ăre, Tisa și Nistru”. S-ar fi real izat “un stat factice și risipit”, cu o dezvoltare
economic
ă plină de greutăți și “a cărui constitu țiune geografic ă ar fi fost un izvor de conflicte
fără număr și fără de sfârșit cu statele vecine, cu care ea dore ște să trăiască întotdeauna în
încredere reciproc ă, în respectul drepturilor și în bune rela ții de pace”. Aceasta nu înseamn ă
că România i-ar putea p ărăsi pe românii din afara grani țelor sale. Ea trebuie s ă-i ajute pentru
a-și duce existen ța în respectul perfectei egalit ăți de tratament cu ceilal ți supuși ai statelor pe
teritoriul c ărora vor tr ăi, după cum ea va asigura egalitatea tuturor popula țiilor eterogene
stabilite pe propriul s ău teritoriu. “Dar România nu cere intrarea în unitatea român ă a tuturor
acestor popula ții de dincolo de Dun ăre, de Nistru și de Tisa, nici chiar a acelora de care nu e
despărțită decât de l ărgirea unui curs de ap ă. România cere numai tuturor statelor vecine s ă
arate aceea și considera ție și să facă aceleași sacrificii în interesul p ăcii, al bunei dezvolt ări a
popoarelor și al progreselor economice ale Europei”.
Înfăptuirea idealului na țional nu reprezenta, în concep ția oamenilor no ștri politici, o
problemă strict româneasc ă, ci constituia și o garanție a colabor ării, a securit ății colective și a
păcii în spa țiul european. Ideea a fost subliniat ă în repetate rânduri, și înainte și după
Conferința păcii. În Convocarea Adunării de la Alba Iulia se precizase c ă națiunea român ă
avea dreptul s ă-și spună cuvântul hot ărâtor și acest cuvânt era “chiar a șteptat pentru ca la
gurile Dun ării și pe drumul larg, unde comunic ă pulsul vie ții economice între Apus și Răsărit,
să se poată înfăptui ordinea și neamurilor prejmuitoare s ă li se procure lini ștea necesar ă pentru
munca binecuvântat ă spre des ăvârșirea uman ă”. Peste 25 de ani, atunci când statul român
trecea prin clipe extrem de grele, Gheorghe I. Br ătianu scria c ă, la sfârșitul anului 1918, se
realiza unitatea româneasc ă “așa cum fusese întrev ăzută de vizionarii secolului
naționalităților, în proiectele lor cele mai îndr ăznețe”. Aceast ă unitate, “cuprins ă între limitele
naturale pe care i le-au trasat , de-a lungul secolelor, condi țiile geografice și sensul misiunii
sale în cadrul Europei, este o necessitate pe care vicisitudinile politice au putut, f ără îndoială,
să o umbreasc ă uneori, dar care r ămâne întreag ă, ca unul din fundamentele necesare ale p ăcii,
ale oricărei ordini europene drepte și durabile”.
Unirea din 1918 și recunoa șterea interna țională prin tratatele din 1919-1920 a
constituit un moment important în consolidarea independen ței și în creșterea rolului statului
român în cadrul rela țiilor interna ționale. Pe glob, România este a șezată la jumătatea drumului
dintre Ecuador și Polul Nord, iar pe harta Europei în mijlocul continentului; meridianul 25,
care trece prin F ăgăraș și Câmpulung Muscel împ ărțea atât pământul României, cât și Europa
întreagă în două părți aproximativ egale. Teritoriul României reprezenta 2,52% din suprafa ța
Europei, iar popula ția – 3,60%. România a devenit, dintr-un stat mic, un stat mijlociu în
Europa, a opta dup ă numărul locuitorilor și a zecea (din cele 28) în ce prive ște întinderea.

40
Dacă ne referim la vecini, România era dep ășită de Rusia (Uniunea) Sovietic ă și de Polonia,
fiind mai mare decât ceilal ți vecini: Iugoslavia, Cehoslovacia, Bulgaria și Ungaria. Noua
poziție prezenta avantaje geopolit ice, în cont extul tansform ărilor survenite pe harta Europei
Centrale și de Sud-Est. “România – preciza geogra ful francez Emm. de Martonne – nu mai e
un arc ușor de sfărâmat, ci un bloc compact. Regiunile naturale nu mai sunt mutilate de linia
frontierelor. Avem o țară complet ă, cu mun ți, câmpii, coline, ținuturi p ăduroase și
descoperite, agricole, pastorale și industriale”. Hotarele Români ei întregite se înscriau în
interiorul spa țiului românesc și al blocului etnic românesc. Atât în statele vecine, cât și mai
departe, au continuat s ă trăiască numeroși români.
Diplomația româneasc ă a fost confruntat ă, în continuare, cu numeroase obstacole și
tendințe teritoriale revizioniste, dar în ansamblu s-a înregistrat un salt important în raport cu
posibilitățile și realizările din perioada anterioar ă (A se compara – de exemplu – pozi ția lui
Ion C. Br ătianu la Congresul de la Berlin cu atitudinea lui Ion I.C. Br ătianu la Conferin ța de
pace de la Paris). România întregit ă a dus o politic ă externă mai activ ă, a acționat în cadrul
Societății Națiunilor, a unor alian țe bilaterale și regionale, pentru apropierea între state și
popoare, pentru construc ția păcii europene. “Politica extern ă a României – declara N.
Titulescu presei în 1927, imediat dup ă numirea sa ca ministru de Externe – este dominat ă de
concordan ța perfectă între interesele României și interesele europene. Toate actele politicii
externe a României în trecut, toate act ele politicii extern e în viitor sunt și vor fi dominate de
această idee”.
Treptat, în deceniu l al IV-lea, situa ția interna țională s-a deteriorat, reducându-se tot
mai mult posibilit ățile de acțiune ale statelor mici și mijlocii, ale acelor state care urm ăreau
să-și apere statu quo -ul teritorial dobândit la Conferin ța păcii de la Paris.
Teme pentru lucr ările de control (la alegere)
1. Semnifica ția neutralit ății României. Tratatul din 4/17 august 1916.
2. Contextul extern al încheierii armisti țiului și păcii separate.
3. Reintrarea în ac țiune ală
turi de Alia ți.

41

Bibliografie

Pierre Renouvin, La crise européenne et la première guerre mondiale , Paris, 1962.
* * * Istoria Românilor , vol. VII, tom II De la independen ță la Marea Unire (1878-
1918) . Coordonatori: Acad. Gheorghe Platon, Bucure ști, 2003.
* * * România în rela țiile interna ționale 1699-1939 (Coordonatori: L. Boicu, V.
Cristian, Gh. Platon), Ia și, 1980.
Constantin Kiri țescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919 , 2 vol.,
București, 1989.
Ion Bulei, Conservatori și conservatorism în România , București, 2000.
Boris Ranghe ț, Relațiile româno-americane în perioada primului r ăzboi mondial
(1916-1920) , Cluj-Napoca, 1975.
Vasile Vesa, România și Franța la începutul secolului al XX-lea (1900-1916) , Cluj-
Napoca, 1975.
Paul Cernovodeanu, Drama unei provincii istorice române ști în context politic
internațional 1806-1920 , București, 1993.
Șerban Rădulescu-Zoner, Beatrice Marinescu, Bucureștii în anii primului r ăzboi
mondial 1914-1918 , București, 1993.
Ion Agrigoroaiei, Opinie public ă și stare de spirit în vremea R ăzboiului de Întregire și
a Marii Uniri. Ia și, 1916-1918 , Iași, 2004.