Invatamantul Clujean Interbelic

=== a08a91f6c999ca57b62fcec566fa40d2bd411160_408000_1 ===

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………2

Capitolul 1. Consideratii generale despre invatamantul clujean in perioada interbelică………..…4

1.1 Învățământul în Cluj, ca urmare a reformelor produse de Marea Unire………………………..4

1.2 Naționalismul răspândit prin intermediul programelor educaționale și a universităților……….6

1.3. Înmatricularea școlară în județul Cluj, în perioada interbelică…………………………………9

Capitolul 2. Reformele legislative și admisnistrative la nivelul educației din Cluj, după primul război mondial și în contextual Marii Uniri……………………………………………………….11

Capitolul 2 Școală națională interbelică din Cluj, ca urmare a reformelor legislative…………………………………………………………………………………..……..11

Capitolul 3. Situația învățământului din Cluj în perioada interbelică: nivelul primar, liceal și universitar ……………………………………………………………..…………………………19

3.1 Învățământul primar în Cluj în perioada interbelică…………………………………………..19

3.2 Educația secundară în Cluj……………………………………………………………………26

3.3 Schimbarea situației școlare în Transilvania după Unirea Țării Românești cu Transilvania, în anul 1918………………………………………………………………………………………….31

3.4. Învățământul superior în Cluj………..………………………………………………………34

Concluzii…………………………………………………..…………..…………………………36

Bibliografie………………………………………………………………………………………37

Introducere

Lucrarea de față își propune să ofere prezentarea statistică a sistemului educațional din Cluj, în special, și a instiruțiilor educaționale din România în general, în perioada interbelică, bazându-se în primul rând pe datele statistice publicate, pe recensăminte, anale, și studii, fără a efectua nici o cercetare sau analiză fundamentală.

Această lucrare, este o lucrare la nivelul de bază care se vrea a fi continuată ulterior, printr-o cercetare amănunțită. Documentația necesară pentru analize detaliate, va cuprinde surse de primă mână, lucrări ale altor colegi interesați de tema în cauză, respectiv surse care nu au fost consultate în această fază, dar care au o importanță semnificativă pentru tema aleasă. Prin intermediul acestei lucrări mi-am propus să contribui la literature de specialitate, care tratează istoria recentă a învățământului din Cluj.

În vederea realizării cercetării de vață, cu privire la sistemul educațional din Cluj, între cele două războaie mondiale, datele referitoare la perioada cuprinsă între 1919 și 1929 sunt prezentate în două evaluări statistice publicate de Ministerul Educației și Cultelor, publicate în 1924. Acestea conțin date privind perioadele 1919/1920 și 1920/1921 și informații cu privire la situația educației publice din Transilvania din perioada de după unirea cu România.

Din moment ce guvernul României a orit românizarea instituțiilor de învățământ din toată Transilvania, Clujul a făcut și el obiectul schimbării. Anteriori, instituțiile de învățământ din Cluj utilizau ca limbă de predare limba maghiară. Însă de la începutul anilor 1920 rețeaua instituțiilor de învățămînt din Transilvania s-au schimbat în mod considerabil. În 1924 a fost adoptată Legea cu privire la școlile primare de stat și școlile de formare a cadrelor didactice, apoi un an mai târziu legea învățământului privat, ceea ce a dus la modificări în sistemul de învățământ. Aceste modificări pot fi urmărite cu ajutorul analizei statistice publicate în 1931, care conține date despre perioada cuprinsă între 1921 și 1929 (1931 Statistica Învățământului).

În plus față de cele de mai sus menționate, avem alte aspect ce merită a fi luate în seamă, anume faptul că școlile secundare confesionael puteau fi conduse de asociații sau organizate în mod privat, însă diplomele nu erau recunoscute, în general.

În puține din situații diplomele erau recunoscute, iar elevii trebuiau să susțină examene în limba română. Examenele erau evaluate în instituțiile școlare de stat. Analiza cuprinde date referitoare la mai mulți ani (întreaga perioadă interbelică), la situația școlilor din Cluj până la unirea Transilvaniei cu România.

Astfel, lucrarea se structurează în trei părți distincte, după cum urmează:

Prima parte: ,,Considerații generale despre învățământul clujean în perioada interbelică”;

A doua parte: ,,Reformele legislative și admisnistrative la nivelul educației din Cluj, după primul război mondial și în contextual Marii Uniri”

A treia parte: ,,Situația învățământului din Cluj în perioada interbelică: nivelul primar, liceal și universitar’’.

Capitolul 1. Considerații generale despre învățământul clujean în perioada interbelică

1.1 Învățământul în Cluj, ca urmare a reformelor produse de Marea Unire

În perioada dintre cele două războaie mondiale, România era marcată de naționalism, fiind un trend al statelor europene de la acea vreme. Mai mult, după marea unire a venit și ea cu o serie de schimbări. Contextulu unui nationalism aparte s-a făcut prin intermediul acțiunilor gărzii de fier. Este bine cunoscut faptul că mișcările lor au apărut în mediul universitar: profesorul Iorga înainte de primul război mondial, și cel al studentului Codreanu în perioada urmãtoare. În schimb, lucrările în curs de revizuire plasează naționalismul din perioada interbelică în contextul politicii educaționale a statului.

Cu toate acestea, de mare interes a fost provocarea integrării noilor regiuni ale României (Bucovina, Basarabia și Transilvania), politica educațională a influențat în mod decisiv și modul în care elevii au răspuns noilor schimbări.

Mai mult de jumătate din populația interbelică din România trăia în teritoriile nou-dobândite. Românii au predominat în noile teritorii, dar nu și în orașele acestor teritorii, unde elitele nu erau formate din români. sau elite educate.

Sistemul educational din Cluj din perioada celor două războaie mondiale este marcat de ideea de românizare a educației. Un personaj implicat în această românizare a fost Onisifor Ghibu. Onisifor Ghibu a fost membru al Consiliului Transilvaniei și apoi profesor la Universitatea din Cluj. Ghibu a mizat pe promovarea ideii că elementele culturii românești pot fi avansate prin intermediul educației. Acest lucru putea fi făcut prin respectarea particularităților locale în acest sens.

Cu toate acestea, Ghibu a încercat să obțină această romanizare aproape în mod forțat, atunci când vine vorba de Transilvania.

Am putea afirma că Ghibu a fost oarecum părtinitor atunci când a dorit să alinieze sistemul educațional din România, forțând romanizarea. Afirm acest lucuru, deoarece deși mare parte dintre românii din nordul Bucovinei și Transilvania nu erau toți vorbitori de limba română. Cu toate că școlile erau romanizate la nievel teoretic, acest lucru nu se întâmpla în mod practic, deoarece cadrele didactice nu vorbeau limba română.

Dificultăți similare au fost întâmpinate în Basarabia, unde Ghibu a participat la primele eforturi de a instrui profesorii din România, chiar înainte de sfârșitul mărturiei primului război mondial Ghibu este cel mai elocvent dintre toate, în cazul Transilvaniei. În calitate de funcționar a dezaprobat naționalizarea școlilor primare, prin dezlibirea lor de biserică. Pe deplin conștient de rolul vital pe care școlile bisericești din România l-au jucat înainte de 1918, el a militat cu vehemență împotriva școlilor confesionale maghiare și ordinelor religioase, și într-adevăr a rupt legătura cu fostul său mentor, Iorga, peste încuviințarea acestei reguli.

Livezeanu folosește termenul Kulturkampf (pp. 172, 299) pentru a se referi la campania de românizare a guvernului. Într-un sens analogie este de ajutor: La fel ca în Germania lui Bismarck, ,,războiul cultură”, a servit pentru a stimula aparatul de stat în activitatea sa de a consolida țara și ideile naționaliste.

Pentru stat, cu toate acestea, acest lucru nu a fost o luptă împotriva catolicilor. În acest caz, cel puțin, la nivel central, Bucureștiul, s-au dovedit mai tolerante cu maghiarii și ardeleanii, respectiv germanii educați.

Tabele și grafice demonstrează numărul mare de non-români în orașele mai importante din regiunile nou dobândite: cei mai mulți cetățeni ai Cernăuțiului erau evrei, germani, ucraineni și polonezi; cei mai mulți din Chișinău erau evrei și ruși; cei mai mulți din centrele urbane ale Transilvaniei erau maghiari, germani și evrei.

Nivelurile educaționale și economice spun o poveste similară: masele rurale și needucate au fost în principal formate din români; vârfurile societății în noile teritorii erau formate din străini. Arhitecții geometriei electorale de Habsburg, desigur, erau foarte conștienți de acest lucru și au planificat în mod corespunzător. Stimulentele politice pentru românii educați să asimileze celelalte naționalități au dispărut după 1918, dar potențialul de înstrăinare culturală păreau destinate să rămână pentru că învățământul secundar și superior s-a bazat în aceste centre urbane pe sprijinul străinilot. Prin urmare, în România politica culturală îndrepta o atenție deosebită asupra românizării școlilor secundare existente și universități din orașe.

În această perioadă s-a încercat ca românii din mediul rural să ia contact cu cei din mediul urban, astfel încât aceștia din urmă să îi influențeze în mod pozitiv pe cei din mediul rural. Acste întâlniri au loc chiar

Acesta este momentul în care locuitorii mediului rural au luat contactul cu cei din mediul urban și au realizat că aceștia nu mai poartă costumul national, ci alte haine. Practic presiunea portului i-a determinat pe tinerii din mediul rural să renunțe la hainele realizate în stil popular în favoarea costumelor din diferite material sau a altor haine.

1.2 Naționalismul răspândit prin intermediul programelor educaționale și a universităților

Deși costumul a reprezentat o mica problem a celei perioade, s-a constatat că nu există mari diferențe între tinerii care urmaseră cursurile gimnaziale și primare în mediul rural și cei care aparțineau mediului urban.

Biserica a avut un rol însemnat în propagarea naționalismului românesc și a culturii românești în toate regiunile României. Cu toate acestea, datorită schimbărilor aduse de Marea Unire, la nivelul educației s-au produs o serie de dezechilibre.

În ceea ce privește învățământul superior din Cluj, am putea spune că universitățile au fost locul în care erau recrutați adepții gărzii de fier. Acest lucru poate fi descries ca un fenomen al vremii, întâlnit cu precădere în Iași, Cernăuți și Cluj, unde exista un număr mai mare al reprezentanților minorităților entice.

De cealaltă parte, Transilvania, mai ales a fost centrul în care evreii au încercat să-și găsescă locul în Transilvania, după ce această regiune a țării nu mai aparținea Austro-Ungariei.

Unele dintre autoritățile române au privit numeroșii imigranți evrei din nord, ca fiind aliați ai ungurilor.

Mișcarea sionistă din Transilvania a luat amploare la sfârșitul primului război mondial. Prin intermediul unor evrei precum: János Rónai, Șef Rabin Samuel Moshe Glasner Cluj, Sándor Jordan, Hersch Leb Gottlieb, poetul AndorFeuerstein (care a schimbat numele ebraic Avigdor Hameiri) s-au organizat o serie de manifestări prin care se încercau obținerea de drepturi pentru evreii din Transilvania. Aceste manifesări erau exprimate prin intermediul discursurilor sau prin intermediul unor gazete.

O schimbare radicală în viața evreilor din Transilvania a avut loc în 1918, la căderea monarhiei duale austro-ungară, cînd a avut loc trecerea la suveranitate românească, care a creat o criză de identitate pentru ei.

Ei au cunoscut ,,vremurile bune” în timpul domniei lui Franz Josef, primind emanciparea în 1867, cu toți evreii unguri. Au fost supu;i procesului de maghiarizare, iar cea mai mare parte a fost asimilată în societatea maghiară. De-a lungul istoriei lor, ei au simpatizat atât cu Ungaria, cât și cu Vechiul Regat Român. Cu alte cuvinte, imediat după Marea Unirii au început să-și caute locul, iar aceste manifestări au fost vizibile și la nivelul învățământului.

Unii evrei din Transilvania și-au dat seama că asimilarea ca maghiari în noul stat român a fost imposibilă; în acest fel, o conștiință sionista a început să se dezvolte. În timpul războiului, soldați evrei în lupta armata austro-ungară pe frontul de estu a intrat în contact cu evreii puternic sioniști. Unul dintre acești soldați a fost Dr. Haim Weissburg (1892-1959), care mai târziu a devenit principalul fondator și figura centrală ce a organizat sionismul din Transilvania. Născut într-o familie de proprietari de terenuri din Transilvania, a studiat dreptul la Budapesta, și a devenit activă în organizația ungară studențească de sioniști. Atunci când primul război mondial a izbucnit, el sa oferit voluntar pentru armata austro-ungară.

În anul 1918, s-a întors în Transilvania și a înființat Uniunea Națională a Evreilor din Transilvania. Ansamblul de organizare a avut loc la Cluj, la 20 noiembrie, cu reprezentanți din întreg teritoriul Transilvaniei. Ansamblul a cerut recunoașterea comunității evreiești evreiască ca o națiune cu drepturi egale între celelalte naționalități din zonă.

1.3. Înmatricularea școlară în județul Cluj, în perioada interbelică

În ceea ce privește școlarizarea în cifre în județul Cluj, în perioada interbelică, aceasta înregistra un procent extreme de scăzut, cu precădere în zonele rurale ale județului.

Figura 1.1. Numărul persoanelor (de peste 7 ani) înmatriculate la o formă de învățământ din județul Cluj (la nivel urban), în anul 1921.

Conform datelor identificate, la nivel urban, situața se prezenta în modul următor:

Extrascolara 0,3%;

Primara 59,0%;

Secundara 28,8%;

Profesionala 6,4%;

Universitara 4,8%;

Alte scoli superioare 0,7%.

Figura 1.2. Numărul persoanelor (de peste 7 ani) înmatriculate la o formă de învățământ din județul Cluj (la nivel rural), în anul 1921.

Conform datelor identificate, la nivel urban, situața se prezenta în modul următor:

Extrascolara 0,3%;

Primara 94,7%;

Secundara 3,7%;

Profesionala 0,7%;

Universitara 0,5%;

Alte scoli superioare 0,1%.

Capitolul 2. Reformele legislative și admisnistrative la nivelul educației din Cluj, după primul război mondial și în contextual Marii Uniri

2.1 Școală națională interbelică din Cluj, ca urmare a reformelor legislative

Confruntandu-se cu patru sisteme juridice diferite, obiectivul principal al dezbaterilor din perioada interbelică în ambele camere ale Parlamentului a fost unificarea legală și instituțională, adoptarea unor legi care au aplicabilitate în țară, ținând seama de specificul și particularitățile regiunilor unificate, diferențele erau datorate regimurilor trecute.

Discursurile parlamentare în prima decadă a perioadei interbelice conțineau frecvent aspecte referitoare la nivelul scăzut de educație în țara noastră, rolul școlilor în modelarea maselor și necesitatea urgentă de a reforma educației.

Capitolul de de față încearcă să analizeze modul în care legislația a contribuit la pespectiva învățământului din Cluj, din perioada interbelică. Referitor la acest aspect, în ciuda dezacordurilor și atitudinilor critice, un loc important în preocupările celor care dețineau puterea era luat de impactul educației asupra dezvoltării statului roman.

În urma Marii Uniri din 1918, s-a impus problema consolidării și reorganizării noului Regatului Român pe un nou cadru juridic și instituțional, în consecință, necesitatea de a întreprinde măsuri legislative și administrative de urgență pentru unificarea reală a întregii țări.

La fel ca sisitemul administrativ sau sistemul de sănătate publică, educația, de asemenea, care a fost înființat conform prevederilor legale ale unor regimuri diferite (Basarabia fiind organizat în spiritul țarist, Bucovina și Transilvania, în cadrul unei organizații austro-ungare), au trebuit să fie unificate.

Acest gol a fost realizat în prima decadă a perioadei interbelice cu adoptarea în 1924 a legii pentru școala primară, legea învățământului privat în anul 1925. Legea din 9 aprilie, 1925 reglementează examenul de bacalaureat, prin și nivelul de nvățământ secundar din România.

Reforma învățământului a fost motivată de precaritate economică statului roman de după primul război mondial, care a fost accentuată doar de lipsa de specialiști, medici, ingineri, funcționari și profesori. În aceste condiții, organizarea școlii trebuia să să fie reanalizată, ținând cont de structura populației din zonele rurale șu urbane (o populație românească predominantă Vechiul Regat și una mixtă română, maghiară, evreiască, germană etc. în Noul Regat).

Accentul a fost de multe ori pus pe regândirea nivelul primar și secundar al educației, bazat pe ideea că cei care și-au exprimat, într-adevăr, efortul direct în mod direct pentru ca tot mai mulți elevi să meargă la universitate sunt profesorii din școlile primare și secundare.

Un rol important în perioada menționată în ceea ce privește reforma educației a fost jucat de Dr. Constantin Angelescu. În 1928 Angelescu a subliniat rolul statului în educarea oamenilor, obligația statului de a educa tineretul, argumentând că prosperitatea nu constă numai în bogății naturale, ziduri, case sau arme, dar oamenii de asemenea, trebuie să aibă o bună educație, în scopul de a avea o bună judecată.

El a menționat, de asemenea, că rolul statului în procesul educațional al populației putea fi mai bine înțeleas și realizată numai în secolul al XIX-lea, cu schimbarea relației dintre școală și biserică, reforme educaționale în unele țări europene fiind cauzate de mișcările de populație care au dus la schimbări fundamentale în ale structurii a societății, spațiului, a instituțiilor, a decidenților politici și administrativi.

Discursurile parlamentare ale perioadei menționate anterior frecvent atrag atenția politicienilor privind nivelul scăzut al educației în România, rolul școlilor în formarea maselor și nevoia urgentă de a reforma educației.

O comparație a situației școlilor din Cluj de după primul război mondial, ar putea părea să idilică comparative cu situația din trecut, cu toate acestea, nu trebuie să fie neapărat considerat un avantaj acest nivel, deoarecel lumea se schimbă. Acest lucru a fost subliniat și de N. Niculescu Lungu , la data de 10 martie, anul 1920 în ședința ordinară a Camerei Deputaților.

După părerea acestuia, școala părea fi instituția care a suferit cel mai mult de pe urma războiului. Instituțiile școlii s-au confruntat cu multe probleme după război. Școlile care existau până în 1916 – curate, frumoase, cu grădini de flori și copaci, cu încăperi frumos amenajate, cu hărți și imagini, cu biblioteci, muzee – unde elevii puteau respire cu bucurie, unde putea fi cultivate dragostea pentru frumos, pentru curat și ubune condiții, au fost transformate în anul 1920 în ruine și clădiri abandonate.

Clădirile școlilor aveau ferestre sparte și erau fără uși, fără hărți sau imagini, fără nici o carte, fără bănci și scaune. Cu alte cuvinte, locurile unde elevii trebuiau să fi educați erau adevărate ruine. Chiar dacă după ce ele au fost afectate în timpul războilui, funcționau ca adevărate școli, dar copiii nu puteau să învețe în frigul din timpul iernilor. Înțelegem, așadar că în județul Cluj, în școli era o atmosferă plină de tristețe și durere.

Prin urmare legislația învățământului viza și reabilitarea școlilor afectate, prin aducerea lor înapoi în starea în care erau sau chiar mai bine. Într-adevar, imaginea concluziilor lui Niculescu Lungu este confirmată de către statistice disponibile.

Astfel, date – compilate din publicațiile Ministerului Educației de la vremea respectiv, prezintă următoarea situație:

În 1916, în Vechiul Regat erau aproximativ 3.800 de școli publice care funcționau în clădiri ale statului;

Iar aproximativ 3.700 școli erau adăpostite în clădiri închiriate, deoarece situația de după război devenise dramatică. Școlile fiind distruse definitive sau afectate de operațiuni militare sau de ocupația militară.

O altă statistică arată că înainte de 1919 exia un număr scăzut de școli, cadre didatice și persoane care știau să citească.

Astfel, în acea perioadă au existat aproximativ 7915 de școli românești primare, din care:

5344 în Vechiul Regat;

2392 în Transilvania;

179 în Bucovina;

nici una în Basarabia.

Figura 2.1 Numărul școlilor la nivelul României Mari, după primul război mondial.

Profesori 12,118 români, din care:

8851 în Vechiul Regat;

2767 în Transilvania;

500 în Bucovina;

niciunul în Basarabia.

Figura 2.2 Numărul cadrelor didactice la nivelul României Mari, după primul război mondial.

În același lot de date sunt raportate niveluri ale analfabetismului de:

43% în Vechiul Regat;

40% în Transilvania;

în Bucovina de 60%;

94% în Basarabia.

Figura 2.3 Nivelul alfabetismului la nivelul României Mari, după primul război mondial.

Confruntate cu această situație destul de sumbrăr, autoritățile au trebuit să recurgă la o serie de acțiuni guvernamentale: măsuri trebuiau să fie întreprinse pentru a corecta situația cumplită a infrastructurii școlilor, a deficitulului de personal didactic calificate și, astfel, pentru a seta o bază în vederea îmbunătățirii nivelurilor de alfabtizare la nivel national, dar în special la nivelul Noului Regat.

Angelescu s-a concentrate pe crearea de noi școlo normale, pe înființarea de școli specializate în formarea cadrelor didactice (pentru școală elementară), adresându-se astfel atât problemele ridicate daunelor de război, dar și dezvoltării unui cadru special dedicate elevilor acelei perioade.

Mai mult decât atât, este sarcina școlii era să crească caractere cărora le lipsea atât de mult școală națională interbelică. Noua politică de publicitate s-a manifestat într-o serie de inițiative legislative în timpul guvernului liberal, cu Angelescu, ca ministru al educației.

În acest context, Decretul Lege adoptat la 24 iulie, 1919 au stabilit nu doar soarta școlilor, ci au contribuit la o comunitate școlară. Astfel, în plus față de toate școlile primare, urbane și rurale, în plus față de toate școlile secundare și profesionale; și Decretul-lege din 5 septembrie anul 1919 înființarea unor noi licee și școli medii, săli de sport transformatoare în licee, au fost necesare modificări, în special în teritoriile anexate, oferind astfel un rol puternic la formarea elevilor de gimnaziu.

În 1922, când Angelescu a fost din nou ministru al Educației (termenul său a fost întrerupt între 27 septembrie 1919 și 19 ianuarie, 1922), în Vechiul Regat au fost de aproximativ 1.300.000 de copii de vârstă școlară. Înrolați erau doar între 550.000 și 600.000, dintre care între 300.000 și 350.000 au participat școlarizare.

Ceilalți au rămas analfabeți, majoritatea din cauza lipsei de școli și profesori. Rezultatele măsurilor luate în domeniul educației 1922-1923 sunt extreme de vizibile. Astfel, pe parcursul unui an au fost deschise aproape 4.000 de școli noi, cu 6.000 de clase. Țărănimea a contribuit aproape 200 de milioane de euro în numerar pentru aceste școli și peste 800 de milioane în muncă.

Reforma învățământului a continuat pe toată perioada interbelică, eforturile de restructurare a fiind vizibile în cifre și statistici, datele din perioada 1930-1938 oferă o imagine clară în ceea ce privește evoluția numărului de școli publice în Romania, dar și în Cluj, precum și numărul de cadre didactice și studenți înscriși în școli și universități care se pregăteau pentru viitor, care vor ajunge la universitate.

Capitolul 3. Situația învățământului din Cluj în perioada interbelică: nivelul primar, liceal și universitar

3.1 Învățământul primar în Cluj în perioada interbelică

În cele ce urmează, vom prezenta schimbările în numărul copiilor de vârstă școlară din Transilvania după 1919, iar apoi caracteristicile educaționale ale celor mai numeroase grupuri etnice care trăiau în Cluj (români, maghiari, germani și evrei).

Datele privind modificările numărului de copii de vârstă școlară se referă la perioada cuprinsă între 1924 și 1937. În 1924, numărul tinerilor cu vârste cuprinse între 7 și 16 au fost 744,000. Cu toate acestea, începând cu anul următor numărul celor din grupul de vârstă 5-18 a depășit un milion. Putem vedea mai jos modificările numărului tinerilor de vârstă școlară cu vârste cuprinse între 5 și 18 (a se vedea tabelul 3.1).

Tabelul 3.1. Evoluția numărului de elevi cu vârsta cuprinsă între 7-16 ani, între anii 1924 și 1937.

Creșterea constantă a numărului de copii de vârstă școlară au urmat generale tendințelor demografice din România / Transilvania. Între recensamintelor din 1910 și 1930 populația Transilvaniei a crescut cu 5,6%, iar între 1910 și 1941 cu 12,5%. Între 1925 și 1937 numărul de copii de vârstă școlară a crescut cu aproape 99.000, ceea ce înseamnă o creștere de 9%.

În mod similar cu componența etnică a Transilvaniei, copiii de vârstă școlară români au fost în majoritate, urmați de maghiari, germani și evrei. Ucrainenii / rutenii trăiau în număr considerabil în regiunea Maramureș și sârbii și bulgarii în Banat. Proporția de elevi români, maghiari, germani și evrei s-a schimbat.

În timp ce numărul de copii de vârstă școlară românească a crescut în mod constant în perioada dintre cele două războaie mondiale, în cazul germanilor, ungurilor și evreilor – în conformitate cu tendințelor demografice ale timpului – o scădere constantă poate fi observată. În 1925 românii alcătuit 59,4%, 25% maghiari, germani 9,4% și evrei 3,3% din populația de vârstă școlară. 1931 prin proporția grupului etnic majoritar a crescut la 61,7%, iar cea a minorităților etnice a scăzut. Această tendință a continuat și 1937, proporția românilor a crescut la 65,1%, cea a maghiarilor a scăzut la 20,9%, cea a germanilor până la 8%, iar cea a evreilor la 2,8%.

Una dintre principalele acte legislative românești privind educația publică, din perspectiva minorităților, a fost legea învățământului primar de stat și de formare a cadrelor didactice publicată la 26 iulie 1924, care a suferit modificări în 1934 modi și 1937.

Legea reglementează funcționarea centrelor de zi, școlile primare, cursuri și training-uri pentru persoanele de mai sus de vârstă școlară și școlile speciale care se ocupă de educația copiilor cu handicap mental sau handicap fizic acoperite în cadrul sistemului învățământului primar și cel al școlilor de formare a cadrelor didactice.

Legea instituie trei categorii: instituții de învățământ de stat publice, instituțiile de învățământ private autorizate de către stat (a cărui funcționare a fost reglementată în anul 1925 printr-o lege separată) și educația în familie. Legea aborda funcționarea instituțiilor de învățământ de stat. Toate instituțiile de învățământ stabilite de stat sau de către comune și județe, și autorizate de Ministerul Educației Publice au aparținut acestei categorii. Potrivit legii, școlile primare de stat au fost menținute de comunele respective, iar statul a contribuit la funcționarea lor numai prin asigurarea salariilor profesorilor. În același mod, școala clădirile și instalațiile lor trebuiau să fie menținute de comune. Această practică s-a păstrat și astăzi.

În conformitate cu prevederile legii din 1924, organizarea și conducerea învățământului primar a fost sarcina exclusivă a statului. Statul a practicat acest drept prin intermediul Ministerului Educației Publice.

Nici școlile de stat, nici cele private / confesionale nu puteau funcționa fără autorizație prealabilă ministerială și fără respectarea cadrului legal. Pe lângă acestea, legea de asemenea, a stabilit că educația școlară primară a trebuit să funcționeze în conformitate cu un program identic uniform și în întreaga țară.

Legea a stabilit ca limba română să fie limba de predare în învățământul primar. Cu toate acestea, pentru localitățile în care limba maternă a populației nu era românească, de asemenea, limba de predare era limba română.

Minoritățile au fost puternic afectate de prevederea acestei legi. Art. 8 din lege, a dat dreptul autorităților școlare să verifice originile copiilor și, pe această bază, să se interzică sau să permit participarea la școlile minoritare. Această dispoziție, în multe cazuri, dus la abuzuri în detrimentul minorităților.

Pe lângă utilizarea limbii române ca limbă de predare, statutul juridic al școlilor, legea privind învățământul primar a tratat separat și situația elevilor și profesorilor. Școlarizarea a fost făcută obligatorie și, în același timp, în mod gratuit pentru toți copiii de vârstă școlară.

În acest, pentru a exista o evidență a fost solicitat recensământul anual al copiilor de vârstă școlară (cu vârste între 5 și 16 ani). Acest recensământ se efectua în perioada cuprinsă între 1 și 10 septembrie. Chiul era pedepsit, iar părinții trebuiau să justifice absența.

În cee ace privește materiile obligatorii, legea instituie mai multe categorii:

Pentru copii cu vârsta cuprinsă între 5 și 7 (cei care urmau programul în grădinițe) erau urmate cursuri de pregătire, în vederea frecventării cursurilor din învățământul primar. Conform instrucțiunilor de aplicare a legii din 1926 aceste instituții trebuiau să fie utilizate în primul rând, în cazul în care existat români care și-au pierdut cetățenia lor.

Pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 7 și 16 ani, accesul la cursurile școlilor primare era obligatoriu.

Pentru adolescenții cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani, așa-numitele școli de formare pentru adulți și cursuri au fost stabilite.

Perioada petrecută în școlile primare a fost prelungită din perioada anterioară patru ani la șapte grade. Acest proces de extindere a trebuit să fie analizat în 1930, în toate școlile. Clasele I-IV, au constituit nivelul inferior al învățământului primar. Programele lor au fost identice în întreaga țară și au servit, în esență, ca baza nivelurilor ulterioare de învățământ.

În clasele I-IV, disciplinele predate au fost următoarele: scrisul și cititul, educația religioasă și etică, limba română, aritmetica practică și geometrie, istorie, geografie și constituția României, fizică și istorie naturală, igienă, desen, muzică, edicație educație, lucru manual.

La toate aceste discipline au fost adăugate predarea disciplinelor agricole în cazul băieților (în sate) și menaj în cazul fetelor. În cazul minorităților legea a permis pentru predarea în limba maternă. În contrast, limba de instruire în clasele V-VII din școlile de stat a fost exclusiv românească.

Al doilea nivel al învățământului primar era cel al claselor V-VII. În plus față de aprofundarea și completarea cunoștințelor dobândite anterior, de asemenea, exista și scopul formării profesionale și a educației practice.

În consecință, în aceste clase curriculum-ul nu era armonizat, dar se ținea cont de specificul local, iar elevii trebuiau să dobândească abilități practice în vederea exercitării unor meserii sepcifice locului. Deși condițiile au rămas la fel ca în mediul primar, elevilor li se cerea să învețe o cantitate mai mare de cunoștințe și, de asemenea, să participe la formarea agricolă sau industrială.

Sistemul școli de formare pentru adulți și cursurile au fost stabilite și pentru adolescenții analfabeți cu vârste cuprinse între 16 și 18 ani și pentru cei cu vârsta cuprinsă între 12 și 18 ani, care nu urmaseră școala primară. Numai acele persoane sub 18 ani au fost scutite de participarea la cursuri în aceste instituții.

Limba de predare exclusiv românească, fără a lua în considerație și necesitățile tinerilor aparținând minorităților naționale. curriculum-ul lor conținea în esență curriculumul clasele I-IV într-o formă condensată.

Predarea în școlile unde copiii aveau un handicap mintal sau unul fizic, de asemenea, era reglementată de Legea cu privire la școala primară de stat din 1924. Aceste școli speciale au fost conduse de către Ministerul Educației Publice și Ministerul Sănătății și Bunăstării Publice, dar organizarea modului în care se țineau cursurile aparținea Ministerului Educației Publice. În ceea ce privește numărul de elevi dintr-o clasă, s-a decis numărului de elevi dintr-o clasă ar putea fi de până la 60, în școlile primare (I-IV) și în clasele V-VII până la 40.

Numărul cadrelor didactice era determinat pe baza numărului de elevi. Astfel:

în cazul în care numărul de elevi era sub 60 de ani, școala respectivă trebuia să angajeze un singur cadru didactic;

în cazul unui număr de elevi între 120 și 160, erau prevăzuți trei cadre didactice;

în cazul unui număr de elevi între 160-220 erau solicitate patru cadre didactice.

În cazul în care numărul de elevi din secțiunea inferioară a școlii primare (I-IV) era de peste 220 se înființa o școală de fete separată.

În ceea ce privește starea de predare, legea prevedea două categorii. Din primae făceau parte profesorii normali, care ar putea fi împărțiți în alte patru grupe:

profesori temporari (profesori în primul an de activitate sau la prima numire în urma examenului de calificare);

cadrele didactice titulare (cu examen de calificare și cu cel puțin 3 ani de serviciu);

cadrele didactice promovate la nivelul II al calificării didactice;

cadrelor didactice care au promovat examenul de calificare grad doi cu peste 6 ani de experiență.

Cele două grupuri de profesori asistenți au căzut în a doua categorie, aceștia au fost oameni care nu au absolvit de la școlile de formare a cadrelor didactice:

profesori suplinitori temporari (cu cel puțin 4 clase de gimnaziu);

profesori asistenți (persoane care au servit profesori suplinitori temporari pentru cel puțin de patru ani;

cei care aveau (licee cu pregătire în limbi clasice)

persoane care urmaseră școli de formare a cadrelor didactice, dar nu promovaseră examenul de calificare).

Pregătirea profesorilor era realizată de către instituțiile de învățământ înființate în special în acest scop. Cadrele didactice erau instruite, atât pentru școlile primare, cât grădinițe în aceleași instituții.

Școlile de formare a cadrelor didactice de la început au funcționat cu 7, mai târziu cu 8 clase. În ciclul primar consta în 3 ani (mai târziu de 4 ani) și aveau aceeași funcționalitate ca școlile primare de azi. În ultimii 4 ani, în al doilea ciclu, predarea trebuie făcută de profesori. Aceștia puteau intra la o școală de formare a profesorilor după ce finalizau școală primară inferioară, adică, clasele I-IV, și după trecerea unui examen de admitere.

În conformitate cu art. 228 din lege numai acele persoane ar putea fi cadre didactice din învățământul public care vorbeau românește. Profesorii care aveau altă limbă maternă decât cea română, au fost obligați să treacă un examen în limba română, la geografie, istorie și constituția României. Dar așa cum arătam mai sus, faptic nu se petrecea acest lucru.

Educarea continuă a cadrelor didactice era asigurată prin întâlniri ale profesorilor generaliști, cercuri culturale și cursuri de formare profesională. Pentru profesorii care pricau examenele erau organizate cursuri ocazionale de revizuire a cunoștințelor provizorii.

Au fost organizate cursuri separate, dar complementare de pentru predarea minoritar care au lucrat în școlile primare de stat în cazul în care limba de predare a fost alta decât cea română. La aceste cursuri erau fost predate istoria, geografia și constituția României. Cadrele didactice minoritare, care, la sfârșitul cursului nu promovau examenul de calificare complementară la aceste subiecte, trebuiau să participe la curs din nou în anul următor. În cazul unui al doilea eșec, își pierdeau locurile de muncă.

Salariile profesorilor din școlile normale de stat, constau dintr-un salariu de bază și dintr-un bonus, în funcție de vechimea în muncă, în calitate de cadru didactic. Profesorii asistenți fără calificare primeau 75% din salariile profesorilor calificați.

Vechimea în muncă era determinată pe baza anilor de muncă în învățământul public. Astfel:

cei cu un serviciu normal de 5 ani în procesul de predare primeau un bonus de 25% din salariul lor de bază;

după 10 ani de serviciu, acest raport ajungea la 50%;

după 15 de ani de vechime ajungea la 75%;

după 20 de ani de 100%;

după 25 de ani 125%.

După ce a prezentat situația conform legii, ar trebui să prezentăm, de asemenea, așa-numitele zone de culturi. Stabilirea acestora era în detrimentul minorităților. Cultura zonală era stabilite în conformitate cu art. 159 din lege în județele în care ne-românii trăiau în majoritate sau în număr considerabil.

Profesorii români etnici care proveneau din alte județe, care s-au stabilit în aceste județe primeau un bonus de salariu de 50% și terenuri (10 ha) și puteau ieși la pensie mai devreme. Obiectivul nedisimulat al acestei prevederi a fost urgentarea românizării minorităților.

Legea învățământului primar de stat a trecut în 1924, a rămas în vigoare până la 1939. În acel an, la data de 27 mai, că legea-decret privind învățământul primar de stat și de formare a cadrelor didactice și funcționarea normală a învățământului primar a fost emisă.

Această lege a schimbat relațiile politice interne (în luna februarie 1938, stabilirea democratică a fost înlocuită cu dictatura regală) a adus de-a lungul unei noi constituții și legi noi. Noua lege a privind educația publică a pus un accent deosebit pe rolul de formare a națiunii din școlile primare de stat.

Română a fost numită limba de predare, dar în regiunile în care trăiau grupuri minoritare într-un număr considerabil, legea a permis înființarea de școli cu predare în limba minorităților respective. În mod similar cu prevederile legii din 1924, predarea limbii române în școli de limbi minoritare era obligatorie.

În plus față de această lege conținea o serie de eforturi de reformă. Noua lege a dat mai multă importanță educației practice și calificării cadrelor didactice. Aceasta a fost legea care reglementaînvățământului primar românesc, care în mod concret defininea și modul de funcționare a instituțiilor auxiliare din cadrul școlilor: cantine școlare, echipe, farmacii, săli de gimnastică, ateliere industriale, ateliere agricole, biblioteci etc..

3.2 Educația secundară în Cluj

Învățământ secundar între cele două războaie mondiale a fost reglementată prin Legea cu privire la învățământul secundar, publicată la 15 mai 1928. Conform legii, învățământul secundar a avut loc în două cadre:

pe de o parte, în instituțiile de învățământ de stat;

iar pe de altă parte, în școlile confesionale, școlile conduse de asociații private, sau în alte școli definite în legea învățământului privat, din 1925.

Cu toate că pe parcursul anilor, această lege a suferit mai multe modificări, a rămas în vigoare până la adoptarea noii legi privind învățământul secundar teoretic în 1939. Învățământul secundar între cele două războaie mondiale a inclus următoarele categorii: educație teoretică, formarea cadrelor didactice, seminarii teologice, colegii, învățământ industrial, comercial de învățământ, formare agricolă și educație militară. Elevii care au avut cel puțin școala elementară (adică, clasele I-IV) terminate puteau obține admiterea la diverse instituții de învățământ de nivel secundar.

Învățământul secundar teoretic a avut loc pe două nivele de funcționare, în mod independent unul față de celălalt:

Primul nivelul consta primele trei clase, în care elevii puteau fi admiși la vârsta de 11 ani dacă aveau finalizate clasele elementare. La acest nivel erau dobândite cunoștințe generale. Curriculum-ul a fost aceeași în toate școlile; cu toate acestea, băieții și fetele erau instruiți separat.

Învățământ secundar superior, la nivelul liceului – o instrucțiune de 4 ani, dar în acestea, dincolo de aprofundarea cunoștințelor generale, în 3 ani, era inclusă și educația profesională, de asemenea. În ultimul an accentul era fost pus pe pregătirea pentru studii universitare.

Școlile secundare teoretice asigurau doar instrucțiuni de nivel inferior, ceea ce înseamnă că au avut doar clasele I-III. Școlile secundare care au avut doar clasele superioare, adică clasele a IV-VII sau ambele clasele inferioare și superioare (clasele I-VII), erau văzute ca și licee.

În conformitate cu art. 17 din lege, elevii care treceau cu succes examenul după clasa a III-a obțineau certificatul de absolvire. Cei care au dorit să-și continue studiile la nivel liceal trebuiau să treacă un examen de admitere în clasa a IV a.

Scopul seminariilor teologice și a colegiilor a fost de a asigura furnizarea de noi generații de clerici. Elevii erau înscriși după absolveau școala primară. Instruirea teologică diferea de la confesiune la confesiune. În Transilvania putem vorbi de trei sisteme de mari dimensiuni:

După absolvire, elevii se puteau înscrie la seminariile ortodoxe sau la cele greco-catolice, care au fost mai mult legate de populația de etnie română.

Al doilea sistem a constat din educație ecumenică.

Al treilea sistem a constat din educația clerului pentru evrei.

Învățământul agricol a fost asigurată prin școlile profesionale și cursuri educaționale. Instruire școlară agricolă prevedea ca școlile agricole să fie urmate după absolvirea claselor primare, de gradul II. Școlile agricole aveau cursuri agricole pentru băieți și școli pentru menaj pentru fete.

Cursurile privind învățământul agricol aveau mai multe categorii, iar caracteristica lor comună a fost că nu au depins de Ministerul Educației Publice, ci de Ministerul Agriculturii. Acestea erau:

școli agricole de iarnă pentru băieți și fete;

școli pentru instruirea personalului auxiliare;

cursuri agricole sezoniere precum și cursuri agricole.

În ceea ce privește fondul legii, reglementarea legală a sistemului educațional agricol a fost asigurată de Legea privind organizarea învățământului agricol și menaj. În cazul acestora limba română era limba de predare, iar în regiunile locuite de minorități era permisă predarea în limbile minoritare.

La începutul dictaturii regale, o nouă lege a fost adoptată pentru reglementarea învățământului agricol. Legea cu privire la nivelul inferior mediu și popularizarea învățământului agricol (pentru organinizarea Lege Învățământului agricol Mediu) publicată la 30 septembrie 1938 cu condiția că numai statul ar putea menține școlile secundare agricole.

Reglementarea juridică unitară a școlilor comerciale și de comerț a apărut abia în 1936. Legea privind organizarea școlilor comerciale secundare (pentru organizarea – Lege comercială secundarã a învățământului) a fost publicată pe 1 aprilie. Una dintre principalele modificări a dus la naționalizarea învățământului comercial și utilizarea obligatorie a limbii române.

Educație a avut loc pe două nivele. Cel inferior, învățământ de nivel gimnazial de 4 ani, elevi aveau acces aici după ce finalizau primele patru clase primare. La, nivelul liceal superior de 4 ani, erau fost admiși absolvenții gimnaziilor comerciale.

Învățământul școlar de comerț a fost lăsat în competența exclusivă a statului prin Legea cu privire la școlile comerciale secundare pentru băieți și fete (Lege organizarea și funcționarea învățământului industrial secundar pentru băieți și fete) din 16 aprilie 1936. Legea definea limba română ca limbă de instruire și distinge trei categorii.

Cursuri comerciale în clasa a IV a, aici elevii se puteau înscrie după ce absolveau clasele I-IV din școala primară.

A doua categorie a fost aceea a liceului, în care se urma o educație comercială timp de patru ani. În aceste școli, elevii absolveau studii gimnaziale cu studii teoretice sau de comerț;

A treia categorie a constat din școlile de meserii, care au avut cursuri timp de doi ani. Aici elevii se puteau înscrie după absolvirea celor patru clase de școală primară.

Liceele militare, de asemenea, au aparținut sistemului de învățământ secundar. Acestea prevedeau o formare de 8 ani, iar aici se puteau înscrie elevii după ce absolveau primele clase din școală primară. În afară de acumularea de cunoștințe generale, elevii trebuiau, de asemenea, să aibă pregătire militară. Aceste instituții de învățământ au fost sub autoritatea Ministerului Apărării.

Decretul-lege privind organizarea și funcționarea învățământului secundar teoretic (Lege-Decret pentru lege organizarea și funcționarea învățământului secundarã teoretic) a fost publicat în anul premergător adoptării noii constituții a România, la 4 noiembrie 1939. Legea a făcut ca să nu se schimbă dispozițiile anterioare privind școlile de stat și private sau dreptul de a stabili și a menține acește școli.

Cu toate acestea, ea a reorganizat sistemul, susținând că din cauza numărului prea mare de absolvenți de școli secundare, universitățile se confruntă cu supra-aplicare. Noul sistem a fost dezavantajos în principal, pentru elevii minoritari care nu vorbeau bine românește, pentru că, potrivit legii, cunoașterea limbii române a căzut sub ,,hotărâre specială”.

Un element nou al legii din 1939 a fost accentul pe educația națională românească. În acest sens, toți profesorii din învățământul secundar au fost obligați să se înscrie în Frontul Renașterii Naționale.

În 1940 un nou decret-lege a fost adoptată cu privire la modificare învățământului secundar de stat. Legea prevedea organizarea secundară a învățământului. În acest sens, legiuitorul, făcând referire la condițiile politice străine schimbate și la cerințele culturii naționale românești, prescrise pentru predarea obligatorie a limbii, fie germane sau italiene în școli secundare.

3.3 Schimbarea situației școlare în Transilvania după Unirea Țării Românești cu Transilvania, în anul 1918

În urma Unirii Transilvaniei cu România în 1918, școlile românești din așezările anexate au trecut sub autoritatea statului român. Acest lucru a însemnat în principal, că limba de instruire a sistemului instituțiilor de învățământ de stat s-a schimbat din maghiară în română. Modificările instituționale, prevedeau românizarea școlilor și au avut ca rezultat faptul că rolul educației minorităților în limba maternă a rămas în obligația instituțiilor confesionale.

Legea cu privire la învățământul privat, care reglementa situația instituțiilor educaționale conduse de culte și asociații private și alte școli de natură privată, a apărut la 22 decembrie 1925. Conform legii, orice cetățean român avea dreptul de a înființa școli. Românii puteau face acest lucru, fie individual, fie în asociere, atâta timp cât primeau permisiunea din partea Ministerului Educației Publice. Controlul și monitorizarea acestor instituții a fost realizată de către minister.

În ceea ce privește limba de predare, legea prevedea că, în instituțiile de învățământ private frecventate de copii ai căror părinți erau de origine română, limba de predare era română. În alte școli limba de instruire a fost determinată de menținatorul (cel care înființa sau asociație respective). Cu toate acestea, doar copiii a căror limbă maternă era identică cu limba de predare a instituției respective de învățământ puteau fi admiși.

Această dispoziție a dus ulterior la o serie de dificultăți pentru școlile confesionale minoritare. Practic, numai studenții care au aparținut propriei comunități etnice puteau fi admiși. În acest sens, legea a fost în defavoarea evreilor din Transilvania și în defavoarea maghiarilor.

Un articol distinct aborda problema școlilor private întreținute de către evrei. În cazul lor, limba de instruire a fost determinată să fie limba proprietarului. Cu toate că interzicerea limbii maghiare a însemnat o provocare serioasă pentru școlile evreiești, unde maghiara a fost limba de predare (cele mai multe dintre școli nu au putut să se conformeze cu prevederile legii, deoarece nici cadrele didactice, nici elevii nu vorbeau limba română corespunzător) , iar posibilitatea de a alege între limba română și altă limbă nu exista.

În conformitate cu prevederile legii, independent de limba de predare a școlilor private, geografia, istoria și Constituția României trebuiau să fie predate în mod obligatoriu în limba Ro- nian. În plus, aceste subiecte puteau fi predate exclusiv de profesori calificați la limba română.

Grădinițe întreținute de culte sau alte instituții publice, precum și private puteau preda grădinițe în limbile minorităților doar în cazul în care nu existu români printre copiii care frecventau acele grădinițe. În caz contrar, limba de instruire trebuia să fie limba de stat.

Independența școlilor private, a fost limitată de o prevedere a legii, potrivit căreia aceste școli nu puteau elibera diplome, ci numai simple certificate. Sunt și excepții, dar foarte puține. În acest fel, elevii școlilor (școli minoritare) particulare trebuiau să treacă examenele în școlile de stat.

Cu toate că, în conformitate cu prevederile generale ale legii, școlile de formare a cadrelor didactice puteau să nu fie înființate de persoane particulare, funcționarea celor stabilite înainte de 1918 și în mod continuu funcționare, de atunci, li sa permis să-și continue.

În ceea ce privește predarea, legea conținea o serie de ,,rețete”. Se cere ca profesorii să aibă cetățenia română și calificarea profesorilor din școlile de stat. Cunoașterea limbii române a fost un criteriu de bază. Acest lucru a trebuit să fie atestat printr-un certificat eliberat de statul român sau prin trecerea unui examen separat.

Examenul a constat în cunoașterea limbii române și istoria, geografia și constituția României. Toți cei care nu treceau examenul de limbă în termen de cinci ani de la intrarea în vigoare a legii putea fi lipsiți de locurile lor de muncă. Doar profesorii de mai sus sau cu cel puțin 30 de ani de experiență profesională erau excepții de la examenul de limbă obligatorie.

3.4. Învățământul superior în Cluj

Pana in 1932, funcționarea învățământului universitar a fost determinată de legea română privind învățământul superior din 1912. Cu toate acestea, statul român, care între timp a fost extins cu noi teritorii administrative și juridice, înainte, avea nevoie de o lege care ar reglementa în mod uniform învățământul universitar și la nivel de colegiu.

Această necesitate legislativă a fost îndeplinită prin Legea cu privire la universitar (Lege învățământului universitar). Cu toate acestea, până în 1932 situația instituțiilor de învățământ superior care funcționează pe noile teritorii anexate la România trebuiau să fie rezolvate.

În cazul Transilvaniei, această problemă a fost mai evidentă în cazul Universității Joseph Franz din Cluj. În 1919, statul român a declarat că universitatea, care a funcționat anterior ca o instituție de învățământ superior a statului maghiar, a devenit o universitate de stat din România începând de la 1 octombrie. Acest lucru a fost determinat într-o lege publicată la 23 septembrie 1919 (pentru Lege Transformării Universității Maghiare din Cluj în Universitate românească).

Limba de predare a devenit limba română, prfesorii au fost înlocuiți, iar clădirile și facilitățile (infrastructura instituțională) a devenit proprietatea statului român. În mod similar, românizarea de la Universitatea din Cernăuți, unde se preda limbă germane, a fost realizată printr-o altă lege adoptată în 1919 (Lege privind Transformarea Universității Germane din Cernăuți în Universitate Românească).

Pornind de la 1919/1920 limba română a devenit limba de instruire la Academia Regală de Drept din Oradea și începând cu anul universitar 1921/1922, de asemenea, la Academia de Științe Agricole din Cluj și la Academia Comercială din Cluj.

În conformitate cu legea privind învățământul universitar din 1932, universitățile puteau fi menținute doar de către stat. Fac excepție de la aceasta erau numai instituțiile teologice și academiile militare. Acest lucru a însemnat, practic, că minoritățile care trăiau pe teritoriul României sau cultele, asociațiile și persoanele private ar putea doar să stabilească și să mențină instituțiile de învățământ superior cu orientare teologică, iar actorii privați nu puteau participa la învățământul superior. Academiile militare erau sub autoritatea Ministerului Apărării.

Durata studiilor era de cel puțin 3 ani, iar studenții trebuiau să plătească taxele de școlarizare și de examinare. Sistemul românesc de învățământ universitar între cele două războaie mondiale au inclus următoarele facultăți: medicină, medicină veterinară, farmacie, științe naturale, drept, arte și teologie. Finalizarea studiilor universitare a fost atestată printr-o diplomă profesională sau o diplomă de doctorat.

Concluzii

În timp ce educația preșcolară acoperea doar o fracțiune din copii, sistemul de învățământ primar a îmbrățișat aproape toți copiii de vârstă școlară. Am observat o serie de schimbări în raport cu numărul de școli primare de stat și în raport cu modul de predare. Dacă analizăm situația învățământului din Cjuj și nu numai, între cele două războaie mondiale, a avut loc o creștere considerabilă a ​​numărului de școli și a profesorilor.

Un alt element esențial, este dat de faptul că elevii de la școlile de formare a cadrelor didactice de stat erau aproape exclusiv români. În anii dintre cele două războaie mondiale, din care avem date cu privire la distribuția etnică, 90% dintre elevii școlilor de formare a cadrelor didactice de stat erau români.

Aceștia erau urmați de elevi maghiari, dar elevii magiari reprezentau un procent mic. Numărul de elevilor germani a depășit 1% numai într-unul sau două cazuri, în timp ce cel al elevilor români a ocupat un loc majoritar în mai toate cazurile, pe întreaga perioadă interbeligă, în Cluj.

În timp ce instituțiile de stat au participat preponderent de elevi români, școlile de formare a cadrelor didactice și confesionale particulare au participat în principal, cu elevi ai minorităților entice. Minoritățile maghiare și germane au încercat să rezolve problema și să furniza noi generații de cadre didactice prin furnizarea de formare a cadrelor didactice în limba maternă.

În ceea ce privește acest lucru, am prezentat date din perioada cuprinsă între 1926 și 1928. În acești ani au existat 12-13 școli confesionale de formare a profesorilor din Transilvania și numărul anual de elevi a fost de aproximativ o mie. Raportul dintre elevi a avansat în clasele superioare și a fost de aproximativ 89%. Deși numărul de studenți a crescut treptat în cursul anilor, numărul de cadre didactice a scăzut 150-128 în comparație cu 1926/1927.

În ceea ce privește deținătorii acestor școli, în anul școlar 1926/1927 din cele treisprezece de instituții, instruite și menținute prin intermediul Bisericii Greco-Catolice, șapte de către Biserica Romano-Catolică, două de către calvini și patru de către luterani. Școala Catolică de formare a cadrelor didactice a fost închis în anul școlar următor, prin urmare, au rămas doar 12 instituții.

Elevii care frecventau școlile de formare a profesorilor confesionale erau maghiari și germani, cu excepția anului școlar 1926/1927, atunci când proporția studenților români care participau la cursurile școalii catolice de formare a cadrelor didactice erau de 19,8%.

În conformitate cu proporțiile etnice, majoritatea studenților erau romano-catolici, luterani sau de credință reformată. Elevii ortodocși și greco-catolici erau înregistrați doar în anul școlar 1926/1927. Numărul de elevi unitarieni și copiii lui Israel, a fost, de asemenea, nesemnificativ.

Am observant că majoritatea elevilor care frecventau sălile de sport de stat și școlile mai mici pentru fete erau români, încă, împreună cu scăderea numărului de școli civice o creștere a proporției de elevi pot fi minorități observate în săli de sport. Astfel, în comparație cu începutul anilor 1920 numărul de elevi maghiari și evrei au crescut considerabil de la mijlocul anilor 1930.

Prin urmare, învățământul din Cluj, din perioada interbelică a fost influențat de marile schimbări de după Unirea Transilvaniei cu Țara Românească. Grație acestor reforme, situația social și culturală a românilor din Tranislvania s-a schimbat semnificativ, putem chiar afirma că s-a obținut acea românizare mult dorită de autoritățile statului.

Bibliografie

Cărți de specialitate

*** Antologia legilor învățământului din România, Editura Institutului de Științe ale Educației, București, 2006;

Agrigoroaiei, I., „Modernizarea societății românești în perioada interbelică” în Xenopoliana, VI, nr. 1-2, Fundația Academică „A.D.Xenopol”, Iași,1998;

Apostol, Daniel, Criza, a cincea putere în stat: managementul crizelor politice și economice, reflectat în presa timpului în România anilor 1930 – 1939, Editura Universul Juridic, București, 2009;

Berindei, Dan – coord., Istoria României. Pagini transilvane, Editura Centrului de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1994;

Berindei, Dan, Epoca Unirii, Editura Corint, București, 2000;

Bolovan, Sorina; Bolovan, Ioan, Contribuții privind structura etnică și confesională a Transilvaniei în sec. XX în Sorina Bolovan, Ioan Bolovan (coord.), Sabin Manuilă, demografie și istorie, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 1995;

Comșa, Daniela, Clujenii și Marea Unire, Eugenia Glodariu, M. Jude, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, 1998;

Gidó, Attila, School Market and the Educational Institutions in Transylvania, Partium and Banat between 1919 and 1948. Working Paper, nr. 39, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Cluj-Napoca, 2011;

Gusti, Dimitrie, (coord.), Enciclopedia României, vol I, Editura Imprimeria Națională, București,1938;

Incu, Gheorghe, „ Noi informații referitoare la problematica minorităților naționale din România interbelică” în Vasile Ciobanu, Sorin Radu – coordonatori, Partide politice și minorități naționale din România în secolul XX, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2006;

Iorga, Nicolae, Istoria învățământului romînesc, Editura Casei Școalelor, București, 1928;

Pop, Ioan-Aurel; Bolovan, Ioan, Istoria Transilvaniei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013;

Sbârnă, Gheorghe, Partidele politice din România 1918-1940. Programe şi orientări doctrinare, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001;

Ştirban Marcel, Vesa, Vasile, Păun, Nicolae, Puşcaş, Vasile (coord.), Istoria contemporană a României. Texte social-economice şi politice (1918-1929), caiet de seminar, Universitatea din Cluj-Napoca, 1989;


Reviste științifice

,,Arhivele Naționale – Serviciul Județean Bihor”, Fond: Academia de Drept Oradea (1918 – 1934);

Arhivele Naționale – Serviciul Județean Cluj, Fond: Facultatea de Drept Oradea (1919 – 1934);

“Cultura Poporului” in Transilvania, Organul Asociațiunii pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, No. VI, Sibiiu, June 1899, Year XXX, p. 190;

„Dreptatea”, an II, nr. 79 din 20 ianuarie 1928;

„Patria”, an VI, nr. 204 din 25 septembrie 1924;

„Viitorul”, an XI, nr. 3.225 din 9 ianuarie/22 ianuarie 1919;

„Viitorul”, an XIV, nr. 4.037 din 29 august 1921;

„Viitorul”, an XXI, nr. 6.005 din 25 februarie 1928;