Învățământ la distanță [614229]

UNIVERSITATEA „ALEX ANDRU IOAN CUZA„ IA ȘI
FACULTATEA DE ISTORI E
Învățământ la distanță
”Cum se scrie istoria :
Foucalt revoluționează istoria”
Paul Veyne
Curente și Orientări Actuale în Istoriografie
Eseu

Student: [anonimizat]
2018 -2019

Paul Veyne (n. 1930) este unul dintre cei mai cunoscuți și valoroși specialiști în
lumea romană. Fost student: [anonimizat], este în prezent profesor onorific la Collège de France. A fost
mai întâi profesor la Universitatea din Provence, perioadă în care a publicat
provocatorul eseu Comment o n écrit l'histoire , lansând idei legate de aspectele narative
ale istoriei ca „poveste adevărată“. În 1975, cu sprijinul lui Raymond Aron, Veyne a
devenit șef al Catedrei de istorie romană la Collège de France, în fruntea căreia s -a
aflat până în 1999. A c olaborat în mod regulat la revista L'Histoire încă de la
prima ei apariție, în 1978. A publicat numeroase lucrări despre istoria și civilizația
Antichității, dintre care cele mai cunoscute sunt:
”Le pain et le cirque „ (Le Seuil, 1976);
”L' Élégie érotique romaine ” (Le Seuil, 1983);
”Les Grecs ont -ils cru à leurs mythes? Essai sur l'imagination constituante ” (Le
Seuil, 1983 ); ”Au crezut grecii în miturile lor? ” (trad în Lb. Română Univers, 1996);1
În 1979, Paul Veyne, istoric, prieten, admirator și confident al lui Michel Foucault,
a scris un eseu faimos și controversat, intitulat "Foucault revoluționează istoria ",unde
a susținut că Foucault este un nou tip de istoric.
Michel Foucault, filozof francez, născut în 1926, licențiat în filozofie și psihologie ,
este pretins ca fiind istoricul împlinit, reușind ca nimeni altcineva să revoluționeze
istoria, fiind cel dintâi istoric pe deplin pozitivist2. În lucrarea de față, Paul Veyne
oferă o explicaț ie parțială despre Focault, vorbind mai degrabă ca istoric decât ca
filozof despre Michel Foucault, a cărui cugetare este diferită față de analiza critică a
autorului , fiind în primul rând un istoric al gândirii filozofice cât și un neo -pozitivist,
mai de grabă decât istoric , oferind o cunoaștere profesionistă mai dezvoltată cu privire
la metodă în cercetarea istorică. La baza ingeniozității lui Foucault stă argumentul lui
Paul Veyne precum că acesta era un gânditor profund, sceptic și pragmatic care ”se
străduia să vadă practica oamenilor așa cum este ea în realitate”3.

1 https://www.cartepedia.ro/autor/paul -veyne -399, (03 Februarie 2019 );
2 Veyne, Paul, Cum se scrie istoria, traducere de Maria Carpov, București, Editura Meridiane , 1999, p.371;
3 Ibidem, p.382;

Paul Veyne analizează conceptele lui Focault de practică și discurs ca metodă
complet nouă a cercetării istorice ”…am descoperit un fel de inconștient al istoriei, o
instanț ă preconceptuală căreia îi spun practică sau discurs ; ea dă adevărata explicație a
istoriei ”4 , o nouă concepție foucaltiană, o importanță a utilității practice a metodei,
ilustrând gândirea critică a lui Foucault, în lucrarea L’Archeologie du savoir scrisă în
plină febră structuralistă și lingvistică, istoricul Foucault a început prin a studia mai
mult discursuri decât practice, a cărei legătură cu lingvistica nefiind decât parțială sau
circumstanțială . Această afirmație trebuie de astfel analizată pe ntru a determina dacă
aceste concepte erau noi sau dacă erau deja parte intrisecă, sub o altă înțelegere asupra
metodei sau sub altă denumire, aceasta fiind în esență unele din argumentele lui Paul
Veyne c u privire la metoda foucal tiană, Foucault adoptând concepția nitzscheeană că
idealurile nu au o origine5, ci mai degrabă ele fiind fabricate în marea fabrică a gândirii
umane, la un moment dat, redată în ”La Genealogie de la morale” . Fouca ult identifică
deosebirea lui Nietzsche între origine și invenție extrem de valoroasă cum este de
exemplu religia sau poezia , nu aveau origine, ci mai degrabă fiind inventate, permite
în opinia lui Foucault să examineze aceste sfere cu un anumit grad de scepticism,
deoarece apariția acestora poate fi în cadrată într -o anumită p erioadă de timp, un
element valoros al cunoașterii conferind un grad de individualitate, pe baza dovezilor
de care dispunem, permițând astfel o viziune asupra faptului istoric , si o posibilă
vedere de ansamblu, atunci când pătrundem în caracterul is toric, de cunoaștere al
acestor domenii , aceasta fiind de o importanța deosebită , caracteristică metodei în
cercetarea istorică . Autorul caracterizează abordarea lui Foucault ca un nominalism
istoric , care respinge universaliile subliniind singularitățile și diferențele și renunță la
orice teleologie fie ea de natură imanentă (de exemplu, marxismul), în timp ce poate
accepta explicații sociologice sau economice. Veyne explică metodologia lui Foucault
ca fiind o rețea de inteligibilitate pen tru practici concrete se ia ca punct de plecare
acele practici și discursul singular și bizar pe care le presupun e apoi descoperim
adevărul adevărat din tre cut. Cum funcționează puterea de la baza spre vârful
societăților și invers, de la cetățeni la clas a politică și invers, cum sexualitatea a

4 Ibidem, p.383;
5 Ibidem, p.403;

devenit un discurs important și ce implicații are pentru mentalitatea noastră
contemporană, cum a fost definită nebuni a și de ce textele și discursurile intelectuale
sunt controlate, reprimate, modelate sau, în cazuri extreme, cenzurate și interzise de
puterile statale , sunt exemple concrete cu privire la o filozofia a relației . Foucault
identificând aceste rela ții de putere în toate structurile unei societăți. Paul Veyne
consideră că Michel Foucault încerca să c reeze o nouă ideologie, cea a conștiinței , fără
a cădea în aporiile marxismului, de a evita o filozofie a subiectului fără să cadă intr -o
filozofie a obiectului. Asistăm la o nouă gândire asupra idealismului nitzscheneean,
rezultat în urma cugetării asupra lucrării ” La Genealogie de la morale” , disertația a
doua și cele două texte ale lui Nietzsche ” Der Willw zur Macht” nr 70, unde primează
forța internă, fiind în superioritate, în dezavantajul faptelor, constituind în afirmația lui
Paul Veyne contextul general metodei lui Foucault.
Principala preocupare a lui Paul Veyne este de a elimina neînțelegerile care au
împiedicat istoricii generației sale să recunoască lucrările lui Foucault. Aceste
obstacole variază de la neînțelegeri clare, de exemplu, că Foucault a negat existența
nebuniei sau că a afirmat că truismul sa schimbat în timp, la interese concurente, ca și
în cazul Școlii Anales, care, sub influența lui Marx,au manifestat un interes mai
degrabă să reducă istoria societății. Michel Foucault privilegiază structura evoluțiilor,
ignorând aspectele sociale, redat în sens tehnici, fiind autorul revoluției științifice.
Societatea văzută de Foucault, o conceție privitor la umanitate, fiind dezvoltat ă în
lucrarea lui Georges Ville și anume cea a gladiatori lor, un imperiu amenințat cu
distrugerea, apropiindu -se de sfârșit, o clasă măcinată de propriul său declin, măcinată
de frica politică , ideea de progres a introdus în conștiința colectivă una dintre cele mai
impresionante modificări ale istoriei ideilor, întreaga societate fiind instituționalizată, a
cărei practica a obiectivat adevărata explicație a suprimării gladiatorilor și nașterea
puterii politice, a cărui metodă era de a descrie faptele într -un mod pozi tiv, judecând
societatea după mo dul de funcționare fără a mai presupune și altceva, a cărei ideologie
este descrisă ca fiind ”…un stil nobil și vag, care poate idealiza practicile sub pretext că
le descrie; este un drapaj bogat, menit să ascun dă contururile neregulate și variate ale
practicilor reale care se succed.”6. Este evidențiată relația dintre individ și societate,

6 Ibidem, p.382;

fiind reprezentate ca două realități exterioare și care sunt unite de o legătură cauzală.
Capitalismul nu ar funcționa dacă nu ar exista și o mentalitate capitalistă. Genealogia
foucaltiană formată pe idealismul lui Nietzsche, precum și fenomenologia existențială
prin faptul că își propune să aducă corpul în centrul istoriei. Mai degrabă decât istoriile
mentalităților sau ideilor, genealogiile reprezintă trupul uman. El analizează practicile
istorice prin care corpul devine un obiect al tehnicilor și al desfășur ării puterii.
Foucault arată cum tehnicile disciplinare produc " cadavre ambulante "7: organismele de
prizonieri, so ldați, au fost supuși unei puteri disciplinare pentru a le face mai utili și, în
același timp, mai ușor de controlat. Corpul uman a devenit o mașină rie a cărei
funcționare putea fi optimizată, calculată și îmbunătățită. Funcțiile, mișcările și
capacitățile sale au fost împărțite în segmente înguste, analizate în detali u și
recompuse într -un mod eficient. Prin istoricizarea corpului, genealogiile lui Foucault
au și implicații filosofice distincte. Ei pun la îndoială cadrul explicativ naturalist care
înțelege natura umană – descoperită de știință – ca bază pentru astfel de arii complexe
de comportament precum sexualitatea, nebunia sau criminalitatea. O idee cheie în
analiza istorică a Foucault a instituțiilor penitenciare moderne este aceea că acestea
operează cu o raționalitate semnificativ diferită de cele care au ca scop doar
răzbunarea prin durere. El dezvăluie în mod efectiv rolul dublu al sistemului actual:
acesta vizează atât pedepsirea, cât și corectarea și, prin urmare, combină practicile
juridice și ș tiințifice. Foucault a susținut că intervenția psihiatriei penale în domeniul
dreptului care a avut loc la începutul secolului al XIX -lea, de exemplu, a făcut parte
din trecerea treptată a practicii penale de la focalizarea pe criminalitate la focalizarea
asupra criminalului, acțiune la personalitate. Noua idee a "persoanei periculoase" sa
referit la pericolul potențial inerent al persoanei penale. Noua raționalitate nu ar putea
funcționa într -un mod eficient în sistemul existent fără apariția de noi forme de
cunoștințe științifice, cum ar fi psihiatria penală, care să permită caracterizarea
criminalilor în sine, sub actele lor. Foucault sugerează că această schimbare a dus la
apariția unor noi forme insidioase de dominație și violență. Impactul critic al
disciplinei și a pedepsirii se află astfel în capacitatea sa de a dezvălui procesele de
formare a subiectului care funcționează în instituțiile penale moderne. Închisoarea

7 Ibidem, p373;

modernă nu pedepsește doar prin privarea deținuților de libertate, îi califică drept
subiecți delincvenți, tipuri de persoane cu caracter periculos, criminal.
Alte acuzații familiare împotriva lui Foucault au presupusul său relativism,
determinismul și anti -subiectivismul. Pentru Paul Veyne, relativismul nu este același
cu istorismul. Rela tivismul este o abordare totalizatoare, în timp ce istoricismul lui
Foucault se leagă de discontinuități și singularități. În ceea ce pri vește determinismul
poate reprezenta un obstacol, dar nu o limită. Subiectul lui Foucault este rezultatul
unui proces d e subiectivizare sau socializare, în care discursul are un rol important.
Veyne preferă, de asemenea, să folosească exemple din propriile sale cercetări istorice,
probabil presupunând că acestea vor fi mai plăcute pentru cititorii istoricilor săi. El
aplic ă interpretarea lui Foucault la întrebarea despre dezvoltarea creștinismului.
Conform interpretării convenționale, trecerea de la iudaismul antic la creștinism este
trecerea de la o credință particularistă la una care este cu adevărat universală. Cu toate
acestea, universalismul presupus al creștinismului nu a inclus noțiunea de drepturi ale
omului, iar creștinii au acceptat și în diferite perioade practicau sclavia etc. Mai
important însă, universalitatea creștinismului a fost un produs secundar accidental , nu
o parte a crezului original. Unicitatea creștinismului a fost mai degrabă ideea unui om –
Dumnezeu și o etică a interiorității.

Bibliografie

Veyne, Paul, Cum se scrie istoria, traducere de Maria Carpov, București, Editura Meridiane, 1999