Învățământ la distan ță [630765]

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IA ȘI
FACULTATEA DE ISTORIE
Învățământ la distan ță

ISTORIA RUSIEI/URSS (1917-1991)
(Curs special de istorie contemporan ă universal ă)

Autor și Titular: Lect.univ.dr. Ionu ț NISTOR

ANUL III
SEMESTRUL II
2015 – 2016

2

CUPRINS

Bibliografie / 3
„Revoluțiile” din 1917 și formarea imperiului sovietic / 6
URSS în anii NEP-ului (1921-1928) / 15 Anii 30 și impunerea modelului stalinist / 18
URSS în rela țiile interna ționale în perioada interbelic ă / 22
Politica URSS în timpul celui de-al doilea r ăzboi mondial și „exportul” de comunism în
Europa de R ăsărit / 26
„Noul Curs” în politica sovietic ă în anii 60-70 / 31
Încercări de „reformare a Imperiului”. Epoca lui Gorbaciov / 38
Destrămarea URSS / 41

3
Bibliografie

 Berstein, Serge, ed., Istoria secolului XX , vol.2, 3, Bucure ști, 1998.
 Bold, Emilian I., Din istoria celui de-al doilea r ăzboi mondial: r ăzboiul de iarn ă
sovieto-finlandez (30 noiem brie 1939-12 martie 1940) , Iași, 2002.
 Buga, Vasile, Apusul unui imperiu: URSS în epoca Gorbaciov 1985-1991 , București,
2007.
 Bușe Cătălin, Criza rachetelor din Cuba. Institu ționalizarea managementului crizelor
în relațiile interna ționale , București, 2008.
 Croitor, Mihai; Bor șa, Sanda, Unitate și conflict în lag ărul comunist: dialectica
rupturii sovieto-chineze , Cluj Napoca, 2007.
 Dukes, Paul, Istoria Rusiei: 882-1996 , București, 2009.
 Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria rela țiilor interna ționale , vol.I, II, Bucure ști, 1996.
 Graciov, Andrei S., Naufragiul lui Gorbaciov: adev ărata istorie a destr ămării URSS ,
București, 1995.
 Graham, Loren R., Science in Russia and the Soviet Union. A short history ,
Cambridge, 1993. (fondul I. Nistor – Biblioteca Facult ății de Istorie)
 Grossu, Sergiu, Copiii Gulagului: cronica copil ăriei oprimate în URSS , București,
2002.
 Heller, Agnes, Feher, Ferenc, Dezmembrarea Imperiului lui Stalin , București, 1993.
 Hlihor, Constantin, Istoria secolului XX , București, 2002.
 Hobsbawm, Eric, O istorie a secolului XX: era extremelor 1914-1991 , Chișinău, 1999.
 Holloway, David, Stalin și bomba atomic ă: Uniunea Sovietic ă și energia
atomică 1939-1956 , București, 1998.
 Honorin, Michel, Istoria secret ă a Kremlinului , București, 2007.
 Hrusciov, Nikita, Crimele lui Stalin: raportul Secret al lui Hrusciov la Congresul al
XX-lea al P.C.U.S. , București, 1998.
 *** Istoria războiului rece : vol.1: De la Revolu ția din Octombrie la r ăzboiul din
Coreea 1917-1950 ; vol.4: De la Războiul din Coreea la criza alian țelor. 1950-1967 ,
1993.
 Kapuscinski, Ryszard, Agonia imperiului , București, 1996.

4 Kelly, Catriona, Refining Russia. Advice literature , polite culture and gender from
Catherina to Yeltsin , Oxford, 2001. (fondul I. Nistor – Biblioteca Facult ății de Istorie)
 Kissinger, Henry, Diplomația, București, 2004.
 Leggett, George, CEKA: Poli ția politică a lui Lenin: Comisia Extraordinar ă Panrusă
pentru Combaterea Contrarevolu ției și Sabotajului , București, 2000.
 Lorot, Pascal, Perestroika: URSS sub Gorbaciov 1985-1991 , București, 2002.
 Lucinschi, Petru, Ultimele zile ale URSS , București, 1998.
 Lynch, Michael J., Reacțiune și revoluție: Rusia 1881-1924 , București, 2000.
 Idem, Stalin și Hrusciov: URSS 1924-1964 , București, 2002.
 Marcou, Lilly, Stalin: via ța privată, București, 1997.
 McCauley, Martin, Rusia, America și războiul rece: 1949-1991 , Iași, 1999.
 Medvedev, Roy A., Despre Stalin și stalinism: Consemn ări istorice , București, 1991.
 Idem, Oamenii lui Stalin , București, 1993.
 Pintescu, Alexandru, Stalin și „Holocaustul ro șu”, București, 2004.
 Popa, Cosmin, Nașterea imperiului sovietic: U.R.S.S și primele crize
intercomuniste: 1945-1953 , București, 2002.
 Riasanovsky, Nicholas, O istorie a Rusiei , Iași, 2001.
 Russian cultural studies. An introduction , edited by Catriona Kelly, David Shepherd,
Oxford, 1998. (fondul I. Nistor – Biblioteca Facult ății de Istorie)
 Sebestyen, Victor, 1989 – prăbușirea imperiului sovietic , București, 2009.
 Sitites, Richard, Russian popular culture. Entertainment and society since 1900 ,
Cambridge, 1992. (fondul I. Nistor – Biblioteca Facult ății de Istorie)
 Solzenicyn, Aleksandr Isaevi č, Arhipelagul Gulag: 1918-1956. Încercare de
investigație literară, București, 1997.
 Souvarine, Boris, Stalin: studiu is toric al bol șevismului , București, 1999.
 Sport and international politics , edited by Pierre Arnaud, James Riordan, London,
1998. (fondul I. Nistor – Biblioteca Facult ății de Istorie)
 Tepordei, Vasile, Amintiri din Gulag , București, 1993.
 Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii , București, 1998.
 The international politics of sport in the 20th century , edited by James Riordan,
London-New York, 1999. (fondul I. Nistor – Biblioteca Facult ății de Istorie)
 Troyat, Henri, Viața de fiecare zi din Rusia ultimului țar, București, 1993.
 Țîrău, Liviu C., Între Washington și Moscova: politicile de securitate na țională ale
SUA și URSS și impactul lor asupra României (1945-1965) , Cluj Napoca, 2005.

5 Ulam, Adam, Bolșevicii: triumful comunismului în Rusia: o istorie intelectual ă și
politică, București, 2009.
 Volkoff, Vladimir, Treimea r ăului: rechizitoriu în proces ul postum al lui Lenin, Tro țki
și Stalin , București, 1996.
 Volkognov, Dmitri, Lenin: o nou ă biografie , București, 1999.
 Werth, Nicolas, Istoria Uniunii Sovietice: de la Lenin la Stalin (1917-1953),
București, 2004.
 Williams, Roger, ed., Statele baltice: Estonia, Letonia, Lituania , Oradea, 2007.

6
„Revolu țiile” din 1917 și formarea imperiului sovietic

a) Revoluția din februarie – zorii unei noi epoci
b) Declanșarea și desfășurarea „marii revolu ții din octombrie”
c) Guvernul lui Lenin. Comunismul de r ăzboi
d) Războiul civil
e) Formarea unui nou imperiu: organizarea statului și partidului

a) Revoluția din februarie – zorii unei noi epoci
Statul și societatea rus ă se confruntau de mult ă vreme cu probleme structurale, care au
produs crize la toate nivelurile:
‐ social: popula ția era analfabet ă, fără pământ, se perpetuau practici de tip
feudal, nu existau m ăsuri de protec ție socială, existau diferen țe prea mari între categoriile
sociale
‐ economic: Rusia era un stat prepondere nt agrar, dar agricultura era
rudimentar ă, folosea mijloace învechite și asigura doar produc ția de consum imediat;
industria era slab dezvoltat ă și nu putea sus ține o economie concuren țială
‐ moral: popula ția era debusolat ă, autoritatea țarului disp ăruse, imaginea casei
regale se erodase cons tant, iar clasa politic ă nu putea oferi speran ța rezolvării acestor
probleme
Întreita criza era amplificat ă de război, care sem ănase foamete, distrugeri și pierderi
umane. Întreruperile constante ale aliment ării cu pâine erau puse pe seama sabotajului
speculanților și capitaliștilor, în majoritate evrei și germani, fapt ce irita și mai mult spiritele.
Pe 23 februarie/8 martie era ziua interna țională a femeii, iar femeile din Petrograd au
organizat o manifesta ție. Au participat doamne din înalta societate și studente, tonul fiind unul
optimist și degajat, iar cererile concentrându-se pe ob ținerea drepturilor eg ale. Lucrurile s-au
schimbat dup ă-amiază, când s-au al ăturat și muncitoarele venite s ă protesteze fa ță de lipsa
pâinii, pân ă seara adunându-se circa 100.000 de oameni care cereau c ăderea țarului. Lipsa
unor măsuri dure din partea autorit ăților și vremea destul de cald ă i-au determinat pe locuitorii
capitalei s ă iasă în număr tot mai mare, pe 25 februarie 200.000 de muncitori blocând ora șul.
Nimeni în epoc ă, nici măcar sociali știi nu priveau spre evenimente ca spre o revolu ție, ci o
considerau mai curând o dezordine provocat ă de muncitori, care urmau s ă se întoarc ă în

7fabrici imediat ce guvernul le d ădea porția de pâine. Evenimentele, contrar lucr ărilor de
propagand ă, i-au prins pe sociali ști total nepreg ătiți și dezorganiza ți, fapt vizibil în lipsa lor de
reacție.
Țarul era plecat înc ă de pe 22 februarie la Mogilev și era rupt complet de realit ăți.
Miniștrii i-au ascuns situa ția din Petrograd, iar Khabalov – Șeful Districtului Militar Petrograd
– nu i-a transmis nici o informa ție despre evenimente, de ru șine că nu putuse ține situația sub
control. Ordinul țarului de lichidare a tulbur ărilor de strad ă nu a putut fi îndeplinit deoarece
trupele (solda ții și ofițerii tineri) consim țeau la cererile demonstran ților, fiind cu to ții din
clasele de jos, cele mai afectate. Cu ajutorul acestor trupe demonstran ții s-au organizat și au
primit peste 100.000 de arme.
Caracterul demonstra ției s-a schimbat odat ă cu ziua de 27 februarie, când peste 8000
de deținuți, majoritatea criminali de drept comun au fost elibera ți. Acțiunile au început s ă
capete un caracter violent, cererile sociale l ăsând locul devast ărilor, abuzurilor, focurilor de
armă și marșurilor.
Demonstran ții s-au organizat în Sovietul deputa ților muncitori și soldați din Petrograd,
în timp ce deputa ții modera ți ai Dumei au format Comitetul temporar al Dumei, condus de
Kerenski. Liderii sovietului, de și emanație a străzii, nu aveau certitudi nea propriei autorit ăți
asupra maselor, se temeau de mase și se temeau ca odat ă ajunși la putere, toat ă furia
populației se va abate asupra lor. Din acest motiv, ei nu doreau s ă își asume puterea, ci
încercau s ă împingă spre guvernare Comitetul Dumei, care avea experien ță politică și asupra
căruia puteau face presiuni pentru realizarea unor reforme. Tro țki numea acest ă situație
„paradoxul lui februarie” – în urma unei revolu ții făcută în stradă, guvernul s-a decis în
saloane.
Astfel, la 1 martie 1917 s-a format un nou guvern condus de Lvov, din care doar
Kerenski era membru și al Executivului Sovietului și al Comitetului Dumei, el ocupând
portofoliul Justi ției. Kerenski era membru al Partidului Revolu ționarilor sociali ști, fără, însă a
avea vederi de stânga, și era singurul membru al guvernului asumat și de demonstran ți, care îl
considerau omul lor. Lipsit de sprijin, țarul Nicolae a abdicat, iar succesorul lui, Mihail a fost
sfătuit de noul guvern s ă nu accepte succesiunea pentru a nu duce țara la război civil.
În teritoriu vestea revolu ției și a înlăturării țarilor a ajuns greu și atunci când a ajuns a
produs spaim ă în rândul țăranilor. Abia dup ă ce au fost înl ăturate structurile locale de putere
fidele țarului oamenii au putut s ă se manifeste în public.
Revolta din februarie a c ăpătat treptat sens, fiind orientat ă împotriva țarului și a
dinastiei. Au fost arse pretutindeni portretele suveranilor, solda ții au trimis la Petrograd

8medaliile din argint pentru a fi topite și folosite pentru „bun ăstarea oamenilor”, cei cu nume
ca Romanov, Nemets sau Rasput in au cerut schimbarea lor și au fost lansate o serie de
pamflete, piese și filme, cele mai multe cu caracter pornografic, care ar ătau decaden ța curții
rusești și conturând o im agine diabolic ă a Romanovilor.
Noul guvern a func ționat între 2 martie și 5 mai 1917, principalele probleme fiind
războiul și stabilirea controlului în teritoriu. A ceasta era marea provocare pentru noile
autorități, deoarece singura for ță reală în stat erau sovietele, care se bucurau de sus ținere
populară. La centru existau dou ă structuri de putere: liberalii și socialiștii care își disputau
influența, însă lucrurile se complicau în teritoriu deoarece aceste dou ă structuri colaborau în
comitete civice ce puteau fi cu greu controlate. Una din proble mele majore ale guvernului era
că nu avea legitimitatea dat ă de alegeri, el însu și fiind con știent de aceste limite și susținând
că nu va conduce decât pân ă la alegerea Constituantei. Îns ă, tot el a amânat de trei ori
alegerile (în iunie, septembrie și noiembrie), motivul fiind teama de reac ția oamenilor și de
faptul că lipsa unor structuri în teritori u puteau duce la pierderea puterii.
Peste tot în țară era haos. Țăranii cereau p ământ, organizau revolte și incendiau
conacele aristocra ților, în timp ce Lvov sus ținea că problema trebuia rezolvat ă printr-o lege
agrară dată de Constituant ă. Au fost organizate adun ări ale țăranilor, pseudo-guverne care
dădeau „legi” ce înlocuiau și funcționau în locul celor elaborat e de guvernul central. Existau
mișcări similare și ale muncitorilor, între jum ătatea lui aprilie și luna iulie peste 500.000 de
muncitori au ie șit în strad ă. De frica lor, mul ți angajatori le-au acceptat cererile f ără să aștepte
reglement ări de la guvern. Muncitorii au format structuri militare – G ărzi Roșii – care dublau
structurile statului și care erau subordonate sovietelor.
Pe fondul agita țiilor de strad ă, la 5 mai s-a format un nou guvern în care au intrat și
șase sovietici (din cei 16 membri ), pentru a asigura credibilit ate executivului. În noul guvern,
Kerenski a de ținut portofoliul R ăzboiului.
În martie 1917, Lenin a revenit din exil hot ărât să treacă la organizarea celei de-a doua
revoluții, cea socialist ă. El a sintetizat aceast ă viziune în „Tezele din ap rilie”, în care pleda
pentru ie șirea din r ăzboi, pentru distribuirea p ământurilor c ătre țărani, pentru preluarea
uzinelor de c ătre muncitori și proclamarea republicii sovietelor . Ideile lui Lenin nu au fost
agreate la început nici de bol șevici. La conferin ța din martie, s-a adoptat punctul de vedere al
lui Stalin și Kamenev, care sus țineau condi ționat guvernul și militau pentru continuarea
războiului deoarece trebuia s ă existe o etap ă intermediar ă până la impunerea socialismului. La
începutul verii, bol șevicii au adoptat, îns ă, punctul de vedere al lui Lenin și au decis s ă-și
asocieze imaginea cu sovietele, s ă le susțină acțiunile și să organizeze manifesta ții în care s ă

9ceară „toată puterea în mâinile sovietelor”. În iulie, Lenin a încercat s ă profite de revoltele din
Petrograd și a pus la cale un plan de pr eluare a puterii, dar interven ția cazacilor i-a împiedicat
acțiunea. Degringolada complet ă din societate a fost pus ă de guvern în seama bol șevicilor
împotriva c ărora au început persecu țiile. Ca urmare, Tro țki a fost închis, iar Lenin s-a refugiat
în Finlanda. Persecu ții a suportat și populația civilă: muncitorii au fost dezarma ți, agitatorii
închiși, a fost reintrodus ă pedeapsa cu moartea și s-au dat ordine prin care solda ții dezertori
trebuiau împu șcați.
Decizia neinspirat ă și lipsită de temei a guvernului de a organiza o ofensiv ă împotriva
armatei germane în iulie 1917, de și armata rus ă era nepreg ătită și dezorganizat ă a dus la o
înfrângere ustur ătoare și la pierderea a 400.000 de solda ți. Atacul ratat a aruncat majoritatea
populației în brațele bolșevicilor care cereau pace, a declan șat o criză politică și a determinat
căderea guvernului, în octombrie/noiembrie 1917.
Pe 7 iulie, Kerenski, v ăzut ca om providen țial, agreat de mul țime și de guvern, capabil
de reconciliere politic ă și națională, a preluat func ția de premier. Cu toate acestea, vara lui
1917 a dus la distan țarea ireversibil ă a grupărilor de stânga și dreapta din guvern, fiecare
propunând c ăi diferite de parcurs pentru Rusia. De cealalt ă parte, bol șevicii au început s ă
controleze tot mai mult sovietele, care fuseser ă inițial structuri democratice (deciziile lor
bazându-se pe votul adun ărilor). Tendin ța liderilor lor de a le organi za ca structuri birocratice
i-a îndepărtat pe muncitori și i-a aruncat în bra țele bolșevicilor, care propuneau conduceri
colective. Lenin a știut cum s ă foloseasc ă imaginea și potențialul sovietelor pentru a prelua
puterea. El a sus ținut ideea „puterea în mâinile sovietelor”, prin care de fapt în țelegea puterea
în mâinile partidului, în m ăsura în care sovietele erau controlate tot mai mult de bol șevici.
Aceasta a l ăsat impresia maselor c ă ele însele de țin puterea și a dat legitimitate regimului
bolșevic, chiar dac ă el a fost impus prin lovitur ă de stat.
Profund nemul țumit de faptul c ă liderii bol șevici rămași în Rusia erau domina ți de
perspectiva lui Kamenev, conform c ăreia nu venise timpul revolte i armate contra guvernului
și trebuia încercat ă mai întâi formarea unei alian țe de stânga, Lenin a re venit la Petrograd la
10 octombrie. El a avut o întâlnire cu membrii CC, împreun ă luând decizia organiz ării
revoltei. Interesant este faptul c ă din cei 21 de membri al CC, doar 12 au fost prezen ți și au
votat pentru revolt ă 10 (Kamenev și Zinoviev au votat contra).

10b. Declan șarea și desfășurarea „marii revolu ții din octombrie”
În ultimele s ăptămâni de guvernare Kerenski s-a comportat precum țarul Nicolae. A
refuzat să recunoasc ă amenințarea mișcărilor revolu ționare, s-a înconjurat de admiratori care
i-au întărit credin ța că este conduc ătorul providen țial de care Rusia are nevoie, continua s ă
creadă că are susținerea poporului și refuza să ia măsuri contra bol șevicilor. Una din gre șelile
fatale făcute de Kerenski a fost mutarea din capital ă a garnizoanei care ap ăra Petrogradul pe
frontul de nord. Unii ofi țeri au considerat atunci c ă guvernul vrea s ă părăsească Petrogradul,
care ar fi c ăzut ușor sub autoritate german ă. Pe acest fond, a ap ărut Comitetul Militar
Revoluționar, care avea drept scop ap ărarea revolu ției de germani și de contra-revolu ție.
Pierzând controlul asupra garnizoanei centrale, pozi ția guvernul a devenit fragil ă, iar revolta
bolșevicilor a avut un rezultat previzibil.
La insurgen ța care a înso țit lovitura de stat au participat aproape 10.000 de oameni,
mișcarea fiind ridicat ă de propaganda bol șevică la rangul de revolu ție. După demisia lui
Kerenski s-a format un nou guvern – Consiliul Comisarilor Poporului – condus de Lenin,
compus din 14 comisari, printre care se afla și Stalin (Comisarul poporului pentru
naționalități).
Nimeni în epoc ă nu dădea noului regim mai mult de câteva zile de tr ăit. Nu a existat o
rezistență militară, iar liderii celorlalte part ide erau atât de convin și că noua putere va c ădea
singură, încât nu au f ăcut nimic pentru a i se opune. Pe de alt ă parte, nici bol șevicii nu au avut
un plan de guvernare bine stabil it. Ei s-au orientat în func ție de evenimente și s-au bazat pe
intuiția politică a lui Lenin.
Pentru a prelua puterea și în teritoriu, Bol șevicii au încurajat revoltele locale, aspectul
general al Rusiei în octombrie- noi embrie fiind de haos generalizat.

c. Guvernul lui Lenin. Comunismul de r ăzboi
În primele luni de guvernare deciziile de partid se confundau cu cele de stat, iar
întrunirile bol șevicilor erau mai degrab ă conspirative. Ei nu se puteau obi șnui cu noul statut
de oameni de stat și acționau în continuare ca ilegali ști. De aici a rezultat și atmosfera de
perpetuă revoluție din primii ani de dup ă 1917.
Prima măsură luată de noul regim bol șevic a fost „Decretul asupra p ăcii”, care lansa
ideea unei p ăci fără anexiuni și despăgubiri. Bol șevicii considerau c ă războiul început în 1914
era unul al capitali știlor imperiali ști și, în consecin ță, Rusia nu î și mai găsea locul în conflict.
A doua m ăsură a fost „Decretul asupra p ământului”, prin care proprietatea privat ă asupra
pământului era abolit ă fără despăgubiri; acest decret a adus în medie câte un hectar fiec ărei

11familii, îns ă reforma era incomplet ă deoarece guvernul nu oferise și mijloacele de protec ție
eficiente. Bol șevicii au început apoi s ă distrugă – sub pretextul contra-revolu ției – toate
grupările care se opuneau regimului. Chiar și Executivul sovietelor, acel parlament de
tranziție, pe care chipurile bol șevicii îl ap ăraseră, a fost transformat în obiect de decor, ce
asigura doar legitimitatea noii puteri. Tot pentru legitimarea puterii și pentru a l ăsa impresia
unui sistem constitu țional, bol șevicii au convocat Adunarea Constituant ă – 5 ianuarie 1918 –
pentru a trece „Declara ția drepturilor oamenilor muncii”, care proclama Rusia Republica
Sovietelor și adopta decretele Sovnarkom (guver nului) privind abolirea propriet ății private,
naționalizarea b ăncilor etc.
În iunie 1918 s-au pus bazele Armatei Ro șii, organizat ă pe baza recrut ării generale, cu
ofițeri fideli noului regim; treptat Armata Ro șie a devenit o for ță ce număra la 1920 – 5.5
milioane de solda ți, față de cei 800 mii în 1918.
Între măsurile autoritare luate de bol șevici, care definesc comunismul de r ăzboi (exist ă
încă dezbateri dac ă acest comunism de r ăzboi a reprezentat o politic ă economic ă reală sau
doar un ansambu de m ăsuri disparate s ă câștige războiul civil cu orice pre ț) se numără:
1. Suprimarea ziarelor burgheze
2. Controlul radioului și al telegrafului
3. Arestarea politicienilor de opozi ție
4. Atacarea țăranilor boga ți
5. Rechiziții forțate de grâu
6. Înființarea poliției politice – CEKA, al c ărui prim director a fost Felix Djerdjinski
Perioada cuprins ă între sfâr șitul lui 1917 și 1919 a însemnat, totodat ă, instituirea a șa-
numitei Terori Ro șii, prin care noua putere a reu șit să-și impună controlul în stat și societate.
Teroarea a devenit o component ă esențială a noului regim, îns ă această teroare a erupt de jos.
A existat o lupt ă deschisă între clasa muncitoare și burghezi (aici intrând industria și, studenți,
preoți, etc), a existat o lupt ă a țăranilor contra la tifundiarilor, dar și un conflict între muncitori
și țărani, văzuți ca poten țiali proprietari. Bol șevicii doar au încurajat, nu au fost și creatorii
aceastei terori de mas ă. Ridicările anarhice contra burgheziei, Bisericii, proprietarilor de
pământ au fost apoi institu ționalizate prin decretele bol șevicilor, prin confisc ări de bunuri și
arestări ale „contra-revolu ționarilor”. Sistemul CEKA, ca orga n central al terorii, s-a impus
abia după ce noua putere și-a consolidat pozi țiile, anarhia fiind înlocuit ă cu represiunea
organizată de stat.

12d. Războiul civil
Războiul civil este o sum ă de conflicte cu mai multe componente. Cea mai cunoscut ă
formă a războiului este cea în care adversarii au fost „ro șii” și „albii”, adic ă guvernul bol șevic
și guvernele antibol șevice din teritoriu (guvernele din Sa mara, Omsk, Arhanghelsk). În primul
an de conflict nu a existat un front fix și nu existau suficiente mijloace și resurse umane de
partea niciunei tabere. Se întâmpla ca un ora ș sau o regiune s ă fie cucerit ă fără nicio lupt ă, iar
unii solda ți (mulți neinstrui ți) să fugă la auzul primului foc de arm ă. Din aceast ă cauză, mulți
comandan ți utilizau teroarea împotriva propriilor solda ți sau prezentau denaturat ac țiunile
ofensive ca mari b ătălii care i-ar fi încununat pe solda ți. De aici a r ămas un întreg folclor
privind eroismul și încrâncenarea luptelor. Armata alb ă – „Armata Voluntarilor” – din care
făceau parte mai mul ți ofițeri decât solda ți și civili, î și propunea s ă restabileasc ă vechea
ordine în Rusia. Ea era condus ă de doi generali: Alexeev și Kornilov, fiecare cu alt ă viziune
asupra căilor de realizare a acestei ordini. „Albii” nu au în țeles natura r ăzboiului în care s-au
angajat. Ei s-au pozi ționat ca într-un conflict de secol XIX, plasând armata deasupra politicii.
Au neglijat importan ța atragerii popula ției de partea lor și s-au arătat inflexibili la cererile
populațiilor neruse. Ei aveau ca deviz ă „O Rusie mare, unit ă, indivizibil ă”, care amintea de
coordonatele stabilite de țari. Eșecul lor st ă în absența compromisului cu aceste na țiuni care
aveau propriile aspira ții și pe teritoriul c ărora „albii” aveau cele mai importante centre:
Ucraina, Caucaz, Baltica.
Războiul civil a luat și forma conflictelor dintre guvernul bol șevic și anglo-americani,
provocate de sup ărarea Alia ților că noul regim scoate Rusia din r ăzboi, lăsând liber frontul de
răsărit. În august 1918 trupele anglo-canad iene au intrat în Transcaucazia și au ocupat Baku,
francezii și englezii au ocupat Arhanghelsk și au susținut guvernul de la Omsk al generalului
Kolceak, iar francezii au debarcat la Odessa și au sprijinit trupele armatei „albe” ale
generalului Denikin. Implicarea armatelor occidentale în r ăzboi nu a fost, îns ă decisivă
deoarece statele se aflau la finalul unui r ăzboi lung și greu și nu erau dispuse s ă lupte departe
de casă pentru o cauz ă străină. Inclusiv în rândul liderilor democra ți existau diferite tabere
față de războiul civil. Churchill, de exemplu, dorea o „cruciad ă” împotriva comunismului, în
timp ce al ții se temeau c ă victoria „albilor” va readuce în discu ție ambițiile imperialiste ale
Rusiei. Rezultatul a fost c ă occidentalii au trimis for țe armate reduse, cât s ă nu piard ă
contactul cu evenimentele și influența în Rusia.
O a doua form ă a războiului civil o reprezint ă conflictele dintre „verzi” ( țăranii) și
taberele „ro șilor” și „albilor”. Țăranii se opuneau m ăsurilor de na ționalizare și rechizițiilor
făcute în numele efortului de r ăzboi de bol șevici, dar nici nu puteau fi mul țumiți de poziția

13conservatoare și elitistă a „dreptei”, care p ărea a apăra un regim opresiv, a șa cum fusese cel
țarist.
Nu în ultimul rând, a existat și o disput ă între „centru” și „periferie”, între guvernul
central și liderii na țiunilor din vechiul imperiu. Prin „Declara ția asupra popoarelor” bol șevicii
au recunoscut egalitatea și suveranitatea na țiunilor Rusiei, dreptul lor la autodeterminare; în
consecință, în câteva luni, polone zii, balticii, georgienii, armenii, românii și-au proclamat
independen ța. Numai c ă intențiile noii puteri nu erau de a distruge imperiul, ci de a ob ține
sprijinul acestor popoare, pân ă la mometul consolid ării puterii. Odat ă câștigat controlul asupra
instituțiilor statului, Lenin și camarazii s ăi s-au întors împotriva acestor tendin țe centrifuge și
implicit împotriva propriilor declara ții.

e. Formarea unui nou imperiu: organizarea statului și partidului
Încheierea r ăzboiului civil și a procesului de subordonare a institu țiilor centrale și
locale a l ăsat loc, la începutul anilor 20, luptelor pentru putere și disputelor privind calea pe
care noul stat avea s ă o urmeze. În aprilie 1922, la Congres ul PC, Stalin a devenit Secretar
general, func ție care pân ă atunci era nesemnificativ ă în structura aparatului de partid. Îns ă,
odată cu îmboln ăvirea lui Lenin, Stalin a devenit elem entul cheie în partid deoarece, ca
Secretar general, numea în func ții oameni apropia ți lui, pe sus ținerea cărora se putea baza în
viitor.
Ruptura dintre Lenin și Stalin era tot mai vizibil ă în 1922 și ea era generat ă în mare
măsură de maniera diferit ă în care cei doi vedeau organiza rea statului. Stalin dorea crearea
Republicii Federative Ruse, care s ă includă toate celelalte forma țiuni naționale și nu agrea
proiectul lui Lenin, care propunea constituirea Uni unii Republicilor Sovietice Socialiste. În
cele din urm ă, proiectul lui Lenin s-a impus, partidul fiind con știent de limitele puterii sale și
de dificult ățile provocate de eventualele mi șcări de independen ță. La 30 decembrie 1922 a
fost proclamat ă URSS, care se constituia pe baza egalit ății în drepturi a Rep. Sovietice
Federative Socialiste Ruse ști (constituit ă la 10 iulie 1918), cu celelalt e republici. URSS a fost
în teorie un stat federal, compus la început din RSFSR, Ucraina, Bielorusia și Transcaucazia.
În 1925 i s-au al ăturat republicile Turkmen ă și Uzbecă, iar în 1929, Rep. Tadjik ă.
Partidul Comunist (devenit din 1923 singurul partid legal) era condus de: Congres –
care reunea ansamblul delega ților și care se întrunea o dat ă la 5 ani; Comitetul Central al P. C.
– instituție central ă ce conducea PC și statul între congrese; Politbiroul – centrul executiv al
CC al PC; Secretariatul CC – condus de secretar . Partidul a avut mai multe denumiri: între

141918-1925 s-a numit Partidul Comunist Panrus, între 1925-1952 P. Comunist Pansovietic și
din 1952 P. Comunist al Uniunii Sovietice.
În privința organelor de conducere ale st atului, structura cuprindea:
1. Congresul sovietelor Uniunii
2. Comitetul executiv Central format din:
‐ Sovietul Uniunii, compus din 400 de membri, reprezentând republicile unionale
proporțional cu popula ția lor
‐ Sovietul Na ționalităților, cu 130 de membri, câte 5 pentru fiecare republic ă
3. Cele două își delegau puterile Prezidiului Comitetului Executiv Central și Consiliului
Comisarilor Poporului În practic ă, separarea puterilor în stat nu a fost respectat ă niciodată, deoarece exista un
singur partid politic recunoscut, al c ărui Birou politic concentra toat ă puterea din stat, iar to ți
înalții funcționari erau ale și dintre activi știi superiori de partid.
Pe tărâm economic, în 1920, la Congresul part idului, s-a introdus conceptul de
organizare științifică a economiei na ționale. Conform acestui concept se prevedea crearea
unui plan economic unificat, în care industria grea trebuia dezvoltat ă cu prioritate, apoi aten ția
trebuia îndreptat ă spre industria u șoară și electrificarea pe scar ă largă. De altfel, Lenin lansa la
sfârșitul lui 1920 cel ebra lozinc ă: „comunismul înseamn ă puterea sovietelor plus electrificarea
întregii țări”. Tot ca reflex al conceptelor sale economice, în februarie 1921 s-a înfiin țat
Comisia General ă pentru Planificarea de Stat (GOSPLAN).

15

URSS în anii NEP-ului 1921-1928

a. Noua Politic ă Economic ă
b. Luptele politice din anii ‘20

a. Noua Politic ă Economic ă
În primăvara anului 1921, Congresul X al par tidului a decis introducerea Noii Politici
Economice în locul comunismului de r ăzboi. Pentru puterea bol șevică nu exista alt ă soluție de
supraviețuire în condi țiile în care produc ția industrial ă scăzuse la 20% din nivelul atins înainte
de război, num ărul muncitorilor sc ăzuse, se mai cultivau 2/3 din suprafe țele agricole, iar
paritatea dolar – rubl ă era de 1 la 1200, în condi țiile în care în 1914 er a de 1 la 2. Lenin a
recomandat chiar introd ucerea NEP pentru c ă într-o țară ca Rusia revolu ția socialist ă nu putea
fi victorioas ă decât fie cu sprijinul altor revolu ții socialiste în alte țări, ceea ce era greu de
realizat la acel moment, fie pr in compromisul dintre muncitori și majoritatea țărănească. În
aceste condi ții, principalele tr ăsături ale NEP au fost reducerea cantit ăților de grâne predate
statului, diferen ța ră
masă putând fi vândut ă pe piața liberă și libertatea mai mare acordat ă
micii industrii și comerțului. NEP se baza, a șadar, pe alian ța dintre muncitori și țărani și
promova o politic ă de dezvoltare echilibrat ă, în care industria și agricultura trebuiau s ă se
sprijine reciproc.
Acest tip de politic ă a dus la dezbateri interne în partid, conturându-se dou ă opinii
majore: de stânga, în frunte cu Tro țki și de dreapta în frunte cu Buharin. Tro țki considera c ă
prioritatea trebuie s ă o constituie industria, iar ca pitalurile necesare industrializ ării puteau fi
obținute doar prin pomparea de capitaluri din sectorul privat (agricultura) în sectorul
industrial. Buharin sus ținea că un astfel de sistem ar sugruma agricultura, adic ă tocmai ramura
care producea. El sus ținea că trebuie s ă fie susținute cu prioritate nevoile țărănimii și că ei
trebuie încuraja ți să producă mai mult. Pe fondul acestei lipse de viziune și a dezbaterilor
teoretice, statul men ținea o industrie grea neproductiv ă, menținea controlul asupra sistemului
bancar și dicta unui sector privat c ăruia nu îi permitea dezvolta rea. Ritmul lent al cre șterii
industriale a dus la cre șterea șomajului, la tensiuni sociale și la creșterea corup ției.

16În acest context a fost lansat ă ideea revolu ției la sate, ceea ce însemna, în fapt,
nivelarea economic ă a țărănimii; a început astfel prigoana împotriva țăranilor înst ăriți (culaci),
căr o r a l i s e l u a u p r o p r i e t ățile și bunurile. Efectele imedia te s-au reflectat în sc ăderea
productivit ății și în limitarea cantit ăților de cereale (culacii er au cei care asigurau produc ția de
bază). În plus, statul pl ătea foarte pu țin pentru produsele agricole, astfel încât, țăranii preferau
să nu vândă, ci să consume ei în șiși produsele.

b. Luptele politice din anii ‘20
După preluarea conducerii, Stalin se g ăsea într-o pozi ție dificilă, deoarece autoritatea
sa nu era de necontestat și nici unanim recunoscut ă. Pentru a- și asigura controlul asupra
partidului și pentru a se impune ca lider, el a început s ă-și neutralizeze și să-și elimine
adversarii, primul fiind Tro țki. Acesta a fost creatorul unui curent în cadrul mi șcării de stânga,
numit „tro țkism”, prin care ap ăra ideea revolu ției proletare și susținea că în statele în care
revoluția nu triumfase deja, era necesar ca proletariatul s ă acționeze. Tro țki credea c ă URSS
nu va fi capabil ă să facă față presiunilor statelor capitaliste dac ă nu vor izbucni revolu ții
socialiste și în alte țări. Aceast ă teorie a „revolu ției permanente” se afla în opozi ție cu teoria
lui Stalin, care se rezuma în deviza „socialismul într-o singur ă țară”. Aceast ă exprese a fost
lansată ca slogan în 1924 și apoi a fost dezvoltat ă de Buharin în timpul Congresului XIV al
PC, din 1925. Aflat ă în evident ă contradic ție cu ideea interna ționalismului, promovat ă de
Lenin, teoria lui Stalin sus ținea posibilitatea aplic ării socialismului doar în URSS, cunoscând
eșecul „mișcărilor revolu ționare” din Europa, de la început ul anilor 20. Lupta contra lui Tro țki
a putut fi justificat ă public de Stalin, începâ nd cu 1924, atunci când au ap ărut Lecțiile din
octombrie , în care Tro țki acuza liderii partidului de tr ădarea Revolu ției. Propaganda sovietic ă,
instrumentat ă de Stalin, a început o campanie dur ă împotriva lui Tro țki, acuzat de
deviaționism, el fiind nevoit s ă demisioneze din postul de Co misar al poporului pentru r ăzboi.
Din 1925 au ap ărut, însă probleme și în alianța antitroțkistă; Stalin a intrat în plemic ă
cu tovarășii săi de drum: Zinoviev și Kamenev pe tema c ăilor de dezvoltare a URSS și a
politicii fa ță de țărănime. Stalin sus ținea teoria lui Buharin, care se putea rezuma sub formula
„țărani îmbăgățiți-vă!”, iar Zinoviev se declara împotriva acestui concept. În condi țiile
disputei, Zinoviev a fost destituit din postul s ău și înlocuit cu Kirov, un ap ropiat al lui Stalin.
Dându-și seama de strategia secretarul ui general, cei trei disiden ți Troțki, Kamenev și
Zinoviev au format „opozi ția unită”, un grup, îns ă eterogen ce nu a reu șit să influeneze masa
membrilor de partid. În octombrie 1926, Plenara CC i-a sanc ționat pe frac ționiști: Troțki și
Kamenev fiind exclu și din Biroul Politic, iar Zinoviev îndep ărtat de la pre ședenția

17Kominternului. Ultima încercare a opozi ției de a mai schimba ceva a fost în 1927. Cei trei au
elaborat un program de re forme, cerând viitorului CC s ă fie mai strâns legat de mase și
independent de aparatul de partid. CC a refuzat difuzarea acestui program, opozan ții au
încercat s ă-l tipărescă, iar autorit ățile s-au folosit de acest pretext pentru a distruge opozi ția.
Plenara CC i-a exclus pe Tro țki și Zinoviev din CC, iar apoi din partid, iar pe Kamenev doar
din CC.
Pentru a înfrânge toate elementele opozi ției, Plenara din 1928 a anun țat descoperirea
unei organiza ții de sabotaj industria l. Au fost 53 de acuza ți, toți „speciali ști burghezi”, care au
apărut într-un proces public, ce avea puterea de exemplu. Acest simulacru de proces a produs
un nou mit, al sabotorului , aflat în slujba str ăinătății. „Mitul sabotorului”, al ături de altele
precum „complotul culacilor” sau „devirea spre dreapta” au fost create pentru a elimina
adversarii lui Stalin și pentru a-i cre ște puterea și controlul acestuia asupra statului și a
societății.
Ultima mare b ătălie politic ă s-a dat cu Buharin. Acesta a publicat un articol intitulat
„Notele unui economist”, prin care pleda pentru redeschiderea pie țelor, creșterea prețurilor de
cumpărare a cerealelor, indus trializarea planificat ă științific. Programul nu a fost decât un
pretext potrivit pentru Stalin de a- și elimina și acest „partener”, care avea o voce distinct ă și
tot mai puternic ă în partid. Stalin a lansat atunci mitul „devierii de dreapta”, adic ă a
pericolului instaur ării capitalismului în Rusia. Tezele lui Buharin au fost condamnate de
Plenara CC, iar în ma i 1929 el a pierdut func ția de redactor șef al ziarului „Pravda” și de
președinte al Kominternului. Cu acea ocazie, au fost exclu și 170.000 de membri acuza ți de
asociere cu elementele capitaliste, to ți fiind obliga ți să-și facă autocritica.

18

Anii 30 și impunerea modelului stalinist

a. Către consolidarea puterii personale
b. Stalinismul
c. Problemele economi ce ale anilor ‘30

a. Către consolidarea puterii personale
Nemulțumirile și neîmplinirile fa ță de „performan țele” statului sovietic condus de
Stalin deveneau tot mai vizibile, iar C ongresul XVII al PCUS a scos la suprafa ță aceste
tensiuni; au p ărut divergen țe de păreri între partizanii ideii de superindustrializare (Stalin și
Molotov) și cei care doreau o cre ștere echitabil ă și realistă (Kirov). Au existat și nemulțumiri
ale unor membri ai CC, mai ales a secretarilor comitetelor regionale și centrale, care i-au
propus lui Kirov s ă preia func ția de secretar ge neral. Pentru c ă deja Kirov, membru al
Biroului Politic, devenea un adev ărat lider al opozi ției în formare, în decembrie 1934 el a fost
asasinat. De și nu au existat probe, mul ți au fost de p ărere că însuși Stalin ar fi fost în spatele
crimei. Asasinarea lui Kirov a da t ocazia secretarului general s ă declanșeze un nou val de
represiune asupra elitelor „contrarevolu ționare”, care ar fi ac ționat contra lui Kirov. A fost
aplicată pedeapsa cu moartea f ără drept de apel sau recurs, au fost expulza ți sute de opozan ți
și au fost expulza ți străinii.
De altfel, înc ă din 1933 Comitetul Central a decretat o campanie de epur ări în cadrul
PC, care trebuia s ă ducă la înlăturarea tuturor celor care se bucurau de o popularitate prea
mare în rândul popula ției; pentru a-i elimina pe ace ști oameni nu era suficient doar s ă îi
trimită în Gulag sau s ă îi execute, ci trebuia s ă îi discrediteze public, trebuau determina ți să îți
facă autocritica și să recunoasc ă greșeli imaginare. În campania de epur ări din anii 30 au
existat patru procese exemplare la Moscova : a celor 16 din a ugust 1936, a celor 17 din
ianuarie 1937, a generalilor din Armata Ro șie din iunie 1937 și a celor 21 din martie 1938. În
1936 a început procesul pub lic al liderilor opozi ției (Zinoviev, Kamenev, Smirnov), numit
procesul centrului terorist tro țkisto-zinovist; celor încrimina ți nu li s-a adus nici o prob ă, nici
o dovadă, totul bazându-se pe declara țiile și recunoa șterea acuza țiilor, obținute în condi ții de
teroare; ei au recunoscut leg ăturile cu Tro țki, participarea la asasinar ea lui Kirov, comploturi
contra lui Stalin; to ți au fost executa ți imediat. Acest proces a fost un eveniment spectacol

19destinat s ă demonstreze ce pot p ăți cei care se opun regimului. În ianuarie 1937 a început
procesul numit al centr ului antisovietic tro țkist de rezerv ă, în timpul c ăruia au fost acuza ți 17
membrii marcan ți. Până la sfârșitul lui 1937 au fost, de altfel, aresta ți toți membrii opozi ției,
indiferent de concep ția la care aderau: tro țkistă, zinoviist ă, etc. Tot în 1937 a început epurarea
armatei: au disp ărut 75 din cei 80 de membri ai Consiliului Militar Suprem și 35 000 din cei
80000 de ofi țeri; ei au fost acuza ți de conspira ții anticomuniste. Ultimul proces, intitulat
procesul blocului dreptei și a troțkiștilor antisovietici s-a derulat în 1938, acuza țiile fiind în
principiu acelea și cu cele din procesele anteri oare. Concomitent a fost declan șată lupta
împotriva mi șcărilor naționale de pe teritoriul URSS și un num ăr mare de savan ți, istorici,
scriitori, publici ști au fost acuza ți de apărarea unor puncte de vedere str ăine sau ostile
marxismului, ei fiind aresta ți și deportați. Dimensiunea represiunii este sugestiv ă doar dac ă
amintim c ă în 1937 popula ția Gulagului a crescut la 700.000 de persoane.
Procesele moscovite au contribuit la construc ția totalitarismului stalinist; ele și-au
propus înt ărirea controlului asupra aparatul ui PC, eliminarea vechilor bol șevici și a cadrelor
care puteau constitui prin popularitate sau competen ță un pericol pentru Stalin. Aparatul de
stat și partid urma s ă cuprindă doar cadre fidele lui Stalin, iar marele conduc ător trebuia s ă
controleze pân ă la detaliu societatea și să stăpânească nemulțumirile provocate de criza
economic ă și eșecul NEP-ului. În aceste condi ții, el avea nevoie s ă găsească vinovați pentru a-
i prezenta poporului și pentru a-i face responsabili de tot r ăul din societate. Nu în ultimul rând
aceste procese desf ășurate în pia ța publică și transmise la radio aveau putere de exemplu
pentru cei care ar fi încercat s ă defecteze sistemul.

b. Stalinismul
Stalinismul nu a fost o construc ție teoretic ă și nu a avut caracterul unei doctrine
politice clasice, ci a reie șit mai degrab ă din maniera de conducere a lui Stalin. Stalinismul nu
mai avea aproape nimic în comun cu comunismul gândit de Lenin și se întemeia pe feti șizarea
statului, pe na ționalism și pe cultul conduc ătorului. Stalin dorea un stat puternic, autoritar,
exalta munca și mai ales stahanovismu l. Încuraja xenofobia și condamna egalitatea (societatea
trebuia să se adapteze normelor de distribu ție a bogăției, în func ție de contribu ția fiecărei
clase; în aceste condi ții, traiul birocra ției trebuia s ă fie cel mai bun). Între practicile staliniste
putem enumera: eliminarea tuturor opozan ților reali sau imaginari, deportarea în Gulag,
manipularea, procesele exemplare bazate pe arbitrariu, impunerea regimului militarist,
desfășurarea unei propagande active și manipularea popula ției prin intermediul serviciilor
secrete. Pentru Stalin poporul putea s ă fie sărac, dacă statul era bogat.

20În anii 30 el nu a f ăcut altceva decât s ă vândă iluzii occidentalilor. În pofida foametei
și a problemelor grave, din 1934 URSS și-a descris grani țele pentru turi ști; astfel, în al treilea
an de foamete endemic ă, au apărut hoteluri la standarde îna lte, cu produse de import în
magazinele proprii; personalul era bine preg ătit, iar turi știi aveau la dispozi ție mașini de
ultimă generație ca Lincoln sau Fiat. Pentru a demonstra c ă economia sovietic ă era una
performant ă, ei erau du și în ferme model, special preg ătite, astfel încât plecau cu o imagine
idilică și evident distorsionat ă asupra societ ății sovietice.
Stalin a creat un aparat administ rativ central bazat pe disciplin ă, frică și recompens ă
(celebrele favoruri pentru nomenclaturi ști). Cu to ții îi acceptau ra ționamentele și deciziile și
nu își permiteau s ă pună problema dac ă greșește. În caz de e șec, trebuiau g ăsiți vinovații care
nu aplicaser ă corect indica țiile lui Stalin, chiar dac ă de multe ori, deciziile lui erau ele cele
eronate.

c. Problemele economi ce ale anilor ‘30
În 1927 economia î și revenise la parametri de dinaintea r ăzboiului, îns ă guvernul era
nemulțumit că principalii benefici ari ai NEP-ului de țineau ¾ din comer țul cu amănuntul, iar
culacii „capitali ști” se îmbog ățiseră din agricultur ă. Și cum leg ătura dintre proletariat și
țărănime părea să se destrame, singurul curs posibil, în viziunea lui Stalin, era restaurarea
forțată a acestei leg ături, era aducerea la acela și numitor a agriculturii „capitaliste” și a
industriei „socialiste”.
Criza de grâne din 1928-29, de care se f ăceau responsabili tocmai culacii proprietari
de pământ, a dus la ideea colectiviz ării pe scar ă largă. S-a stabilit c ă până în 1933 trebuiau
colectivizate 20 % din gospod ăriile țărănești și trebuiau create Asocia țiile de exploatare
agricolă în comun – TOZ. În fapt, aceast proces a fost mai mult o lupt ă a statului contra
micilor propriet ăți rurale, lupt ă ce s-a finalizat cu 1,8 milioane de țărani deporta ți și 6
milioane de țărani morți de foame. În 1929 s-a format o comi sie, în frunte cu Molotov, care a
împărțit culacii în trei categorii: I. Cei angaja ți activ în contrarevolu ție (trebuiau aresta ți,
deportați, împușcați), II. Exploatatorii – aresta ți și deportați, III. cei loiali regimului – aresta ți
și transfera ți pe soluri care necesitau amelior ări. Aceste ac țiuni deveneau arbitrare și luau
aspectul unor regl ări de conturi, în condi țiile în care nu exista o defini ție clară a culacului și
trebuia respectat ă cifra de la centru, care spunea c ă între 3-5 % din gospodriile țărănești erau
culaci. Procesul s-a derulat concomitent cu cel de constituire al colhozurilor. Țăranii erau
obligați să intre în colhoz și erau amenin țați cu deport ările și moartea dac ă nu se supuneau

21ordinelor. Celor care se împotri veau li se impuneau mai înt ăi impozite foarte mari pe p ământ
și li se cerea s ă dea statului cote de cereale greu de atins.
De suferit a avut și industria c ăreia i-au fost fixate obiective fanteziste, ca urmare a
întrecerii socialiste. Au fost deschise sute de șantiere, dar investi țiile au rămas neînsemnate.
Au fost ini țiate campanii contra „cadrelor burgheze”, în urma c ărora, zeci de mii de
funcționari au fost destitui ți. A apărut și mitul sabotajului industrial, prin care trebuiau
eliminați vechii speciali ști, formați în Vechiul Regim și aduși oameni noi, de încredere pentru
regim și care nu se opuneau planurilor fanteziste. S-au produs muta ții și în cadrul
muncitorimii: cei experimenta ți au luat func ții de conducere sau au trecut în administra ție, iar
cei care i-au înlocuit proveneau mai ales din rândul țăranilor care fugeau de colectivizare și
care nu erau califica ți și nici adapta ți rigorilor vie ții de la ora ș. Au apărut, astfel, fenomene
negative ca absenteismul, instabilit atea personalului, huliagnismul, produc ția deficitar ă,
creșterea num ărului de accidente de munc ă.
Întrecerea socialist ă, prin care fabricile și colhozurile raportau produc ții enorme – în
cea mai mare parte nerealiste – a atins culmea în august 1935 când a ap ărut mișcarea
stahanovist ă (minerul Stahanov a extras 102 tone de c ărbune, adic ă de 14 ori norma).
Rezultatele acestui tip de economie au fost: infla ția puternic ă, încurajarea unor
investiții gigantice în dauna amelior ării nivelului de trai al popula ției, creșterea productivit ății
ca urmare a presiunii cu caracter represiv și nu a tehnologiz ării. Ca efecte ale tipului de
economie practicat ă în anii 30 s-a constatat:
1. creșterea num ărului și a dimensiunii ora șelor, dar și „ruralizarea” lor (între 1926 și
1939 num ărul orașelor a crescut de la 700 la 1200, iar popula ția urbană d e l a 2 6
milioane la 59 milioane)
2. afluxul mare de mân ă de lucru necalificat ă a dus la indisciplina muncii și la scăderea
calității producției
3. impunerea revolu ției de sus, aplicat ă de stat societ ății a generat ca fenomen
expansiunea aparatului birocrat ic, care controla aplicarea m ăsurilor partidului,
creșterea rolului poli ției politice și generalizarea terorii.

22

URSS în rela țiile interna ționale în perioada interbelic ă

a. Sfârșitul războiului și dificultățile în plan interna țional
b. Politica extern ă sovietică în anii ‘20
c. Anii ‘30 și ieșirea din izolare

a. Sfârșitul războiului și dificultățile în plan interna țional
Rusia a ie șit din primul r ăzboi mondial prin pacea încheiat ă cu Germania de la Brest
Litovsk, din martie 1918; consecin ța directă a fost încordarea rela țiilor cu fo știi aliați – Franța
și Marea Britanie – cu care convenise s ă nu încheie pace separat ă. La aceast ă situație s-a
adăugat reacția noilor autorit ăți de la Petrograd fa ță de statele „capitaliste” și „imperialiste”.
În aceste condi ții, Rusia a devenit un stat izolat, care nu a participat la conferin ța păcii de la
Paris și care nu avea rela ții diplomatice normale cu statele europene.
Una dintre dilemele politicii externe ruse ști în perioada anilor 20 a fost reac ția față de
mișcările socialiste europene ; pe de o parte diploma ția sovietic ă avea nevoie de rela ții
diplomatice normale cu statele de pe continent, pe de alt ă parte nu putea abandona sprijinul
dat partidelor comuniste, care destabilizau situa ția internă în statele respective (vezi cazul
României). Pe acest fond s-au format dou ă tabere, coagulate în jurul a dou ă personalit ăți:
1. Stalin – partizanul ideii socialismului într-o singur ă țară
2. Troțki – adeptul ideii de revolu ție permanent ă
Spre sfâr șitul anilor 20 aceast ă dilemă s-a rezolvat prin subordonarea intereselor
fiecărui partid comunist na țional intereselor statului sovietic; în aceast ă direcție, un rol
deosebit l-a avut Interna ționala a III-a comunist ă.
În pofida discursurilor pa șnice și neangajante ale noilor lid eri de la Petrograd, sfîr șitul
războiului mondial a coincis, pentru Rusi a, cu un conflict local, de o importan ță, însă,
europeană; este vorba de r ăzboiul cu Polonia. Statul polonez, proasp ăt reapărut pe harta
Europei, avea preten ții pentru grani țe întinse cât mai spre est, încercând s ă profite de
neparticiparea Rusiei la Conferin ța de la Paris și de relațiile tensionate cu Fran ța și Anglia.
Comisia Aliat ă nu a putut, îns ă, să se pună de acord pentru a rezolva cererile Poloniei, astfel
încât conducerea de la Var șovia a decis s ă ocupe Gali ția Oriental ă. Profitând de dificult ățile
prin care trecea Rusia (a vea o conducere nerecunoscut ă în plan interna țional, se confrunta cu

23o profund ă criza economic ă și socială, era antrenat ă în războiul civil, iar armata nu mai era
una omogen ă) Polonia a ocupat, pân ă în mai 1919, un teritoriu extin s, ce ajungea la Minsk. În
decembrie 1919, Rusia a propus Poloniei încheierea p ăcii, promi țându-i în schimb garantarea
independen ței și a suveranit ății pe teritoriile ocupate. Polonia a respins oferta și a continuat
seria victoriilor, ce au culminat cu oc uparea Kievului, în mai 1920. Armata rus ă a revenit, îns ă
spectaculos și a respins toate atacurile polonezilor (ru șii au ajuns foarte aproape de Var șovia).
În aceste condi ții, în iulie 1920, polonezii au cerut sprijinul alia ților. Pentru a rezolva criza din
Orient, care putea c ăpăta accente periculoase pentru tot c ontinentul (se vorbea atunci cu mare
teamă de victoria Rusiei și de bolșevizarea jum ătății estice a continentului), Anglia, ie șită din
corzile Conferin ței de la Paris, a propus, prin vocea lordului Curzon, autorit ăților de la
Petrograd s ă încheie armisti țiu cu Polonia și apoi să participe la o conferin ță comună. Rusia a
respins, îns ă, medierea Angliei. Speriat ă de eventualitatea victoriei comuni știlor în estul
Europei (vezi și cazul Ungariei), Fran ța a încurajat rezisten ța Poloniei prin trimiterea câtorva
sute de solda ți, astfel c ă din august 1920 armata polonez ă preia ofensiva. În cele din urm ă,
cele două state, slăbite după război și dornice s ă încheie cât mai rapid pacea, au ajuns la o
înțelegere, concretizat ă prin tratatul de la Riga, din mar tie 1921. Prin acest tratat, Rusia intra
în posesia unui teritoriu de 150 de km la est de linia Curzon, l ăsând Poloniei ora șele Liov și
Vilnius. Linia Curzon a fost o linie de demarca ție între Polonia și Rusia bol șevică, propusă
pentru prima dat ă la 8 decembrie 1919, în declara ția Consiliului Suprem Aliat. Cu mici
variații, linia respecta traseul grani ței stabilite între Regatul Prusiei și Rusia în 1797, cu ocazia
celei de-a treia împ ărțiri a Poloniei.

b. Politica extern ă sovietică în anii ‘20
Prima provocare a Rusiei dup ă război a fost de a- și normaliza rela țiile cu principalele
puteri europene, îns ă această normalizare depindea de rezo lvarea problemei ramburs ării
datoriilor Rusiei țariste. Conferin ța internațională de la Genova – aprilie-mai 1922 – care
trebuia să rezolve toate chestiunile r ămase în suspensie dup ă terminarea conferin ței de la
Paris, a fost un e șec, deoarece marile puteri aveau interese divergente. Pentru c ă URSS nu a
ajuns la vreo în țelegere cu aceste state și pentru c ă Germania continua s ă fie izolat ă, cele dou ă
au decis s ă se ajute reciproc, rodul discu țiilor fiind tratatul de la Rapallo, încheiat de cele dou ă
în 1922. Prin tratat, Germania și URSS se recuno șteau reciproc, î și anulau orice fel de datorii
și stabileau rela ții comerciale pe baza clauzei na țiunii celei mai favorizate. Exista și un
protocol secret, prin care germanilor le era permis ă întreținerea de centre de instruc ție și
fabricarea de armament pe teritoriul URSS. Tratatul a fost prelungit în 1926 și 1931.

24Luând act de consolidarea regimului de la Petersburg, atât Fran ța cât și Marea Britanie
au reluat rela țiile diplomatice cu URSS în 1924, recunoscând, astfel, de iure , noua conducere.
Relațiile cu cele dou ă puteri au fost, îns ă, sinuoase. Conservatorii veni ți la putere în Marea
Britanie au lansat ideea „pericolului ro șu” și au refuzat s ă ratifice acordul comercial încheiat
cu URSS în 1924. În 1926, sindicatele s ovietice s-au implicat în sus ținerea grevi știlor englezi,
iar guvernul britanic a avut atunci motiv s ă acuze URSS de amestec în afacerile altui stat;
consecința a fost anularea acordurilor comerciale cu Moscova și ruperea rela țiilor diplomatice
în mai 1927. Sovieticii au avut probleme și cu francezii, care pret indeau în continuare
despăgubiri de la statul rus, în contul r ăzboiului; în plus, raportur ile apropiate pe care Fran ța
le-a dezvoltat cu statele din estul Europei, prin încercarea de a cr ea un „cordon sanitar” au
contribuit la men ținerea unei st ări de tensiune cu URSS.
Precizări importante pentru politica URSS au fost formulate în 1928 cu ocazia
Congresului VI al Cominternului; cu acel prilej Stalin a formulat un set de principii printre
care: refuzul colabor ării cu social-democra ția (principal du șman al clasei muncitoare); lupta
contra influen ței reformiste asupra clasei muncitoare; epurarea partidelor comuniste de toate
elementele de dreapta. În acest fel, partidelor comuniste din str ăinătate li s-a impus o
disciplină severă, prin subordonarea total ă față de PCUS.
Pentru a mai îndulci raporturile cu Fran ța și Marea Britanie, URSS a semnat pactul
Briand-Kellogg, din 1928 și apoi a fost ini țiatoarea protocolului Li tvinov din 1929 (semnat de
Lituania, Estonia, Polonia, Români a), care condamna recurgerea la for ță pentru reglementarea
diferendelor între sate.

c. Anii ‘30 și ieșirea din izolare
Începutul anilor 30 a adus r ăsturnarea politicii de alian țe promovat ă până atunci de
URSS. Ascensiunea nazismului în Germania și propaganda agresiv ă a lui Hitler contra
comunismului au determinat r ăcirea raporturilor cu Reichul și apropierea de democra țiile
Occidentale. În vara lui 1933, degradarea rela țiilor cu Germania s-a f ăcut simțită prin
încetarea raporturilor militare speciale pe care cele dou ă state le aveau di n 1922. În decembrie
1933, Litvinov a expus noile orient ări ale politicii externe a URSS, care prevedeau ca:
1. URSS să păstreze neutralitatea fa ță de orice conflict
2. Să ducă o politică de conciliere fa ță de Germania și Japonia
3. Să ducă o politică de deschidere fa ță de democra țiile occidentale
4. Să participe la securitatea colectiv ă

25Drept urmare, în 1934, SUA, Cehoslovacia și România au reluat rela țiile diplomatice
cu URSS și aceasta a fost acceptat ă î n L i g a N a țiunilor. În mai 1935, URSS a încheiat cu
Franța un Pact de asisten ță mutuală, care era, îns ă, puțin operativ deoarece nu era înso țit de o
convenție militară.
Anii 30 au adus o schimbare și în perspectiva pe care li derii sovietici o aveau fa ță de
socialiști; pericolul de dreapta a determinat Moscova s ă susțină ideea creerii „fronturilor
populare”, formate din comuni ști și socialiști pentru a prelua puterea. Ideea și-a găsit expresie
în cazul r ăzboiului civil din Span ia 1936-1939, în timpul c ăruia URSS a sus ținut efectiv
forțele de stânga.
Spre finalul deceniului patru, URSS se g ăsea tot mai încercuit ă, atât prin semnarea
acordului de neagresiune franco-german din 1938, care a fost interpretat la Moscova în sensul
concesiilor f ăcute Germaniei în estul Europei, cât și prin semnarea pactului Anticomintern
între Germania, Japonia, Italia și Spania. E șecul negocierilor cu Fran ța și Marea Britanie, din
iulie-august 1939, prin care URSS solicita posibili tatea interven ției armate în statele limitrofe
dacă Germania le-ar fi atacat (înc ălcând astfel o zon ă tampon a URSS) a dus la încheierea
pactului Ribbentrop-Molotov, din 23 august 193 9. Acesta era un pact de neagresiune cu o
anexă secretă foarte important ă, prin care erau împ ărțite teritorii din estul Europei, de la
Baltica la Marea Neagr ă și constituia a doua în țelegere, dup ă cea de la Rapallo, între
Germania și URSS, state cu regimu ri politice antagonice.

26

Politica URSS în timpul celui de-al doilea r ăzboi mondial și
„exportul” de comunism în Europa de R ăsărit

a. URSS în anii 1939-1942
b. De la agonie la extaz – 1943-1945
c. Apogeul regimului stalinist (1945-1953)

a. URSS în anii 1939-1942
La 17 august 1939 URSS a atacat Polonia, punând în practic ă anexa secret ă a pactului
Ribbentrop-Molotov. La 28 septembrie, Ribbentr op a vizitat Moscova, ocazie cu care s-a
discutat deschis problema împ ărțirii Poloniei; în țelegerea la care s-a ajuns prevedea ca
Germania s ă accepte includerea Lituan iei în sfera sovietic ă, în schimbul retragerii spre est a
frontierei URSS (pân ă la Bug și nu până la Vistula), ceea ce însemna c ă Liublinul și Varșovia
aveau să revină Germaniei. Drept urmare, la 31 oct. 1939, URSS a prezentat revendic ările
sale Finlandei, prin care îi cerea s ă demilitarizeze frontiera și să o deplaseze la 70 de km de
Leningrad; refuzul Finlandei a at ras atacul URSS, la 30 noiembrie, și implicit declan șarea
conflictului între cele dou ă (conflict numit „r ăzboiul de iarn ă”); ostilitățile s-au încheiat la 12
martie 1940, prin încheier ea unui tratat care pr evedea ca Rusia sovietic ă să primeasc ă istmul
Careliei.
La 30 noiembrie 1940 a avut loc o nou ă întâlnire între Molotov și Ribbentrop, ocazie
cu care Germania a propus URSS aderarea la P actul Tripartit; tot atunci, s-a discutat și despre
împărțirea „teritoriilor nim ănui”, anume coloniile britanice. Ribbentrop vorbea chiar despre
împărțirea sferelor de influen ță, direcția sudică spre Oceanul Indian fiind rezervat ă statului
sovietic. Molotov, mai pragmatic, a cerut, în cadrul discu țiilor, retragerea imediat ă a
germanilor din Finlanda, încheierea unui tratat sovieto-bulgar, care s ă asigure securitatea
frontierelor la Marea Neagr ă, crearea bazelor militare sovietice în Bosfor și recunoa șterea
intereselor Moscovei în Batum și Baku. Stalin și-a pus speran ța în posibilitatea unui asemenea
acord cu partea german ă, însă diplomația de la Berlin nu a mai r ăspuns solicit ărilor sovietice
în această problemă. În fapt, Hitler dorea doar s ă creeze impresia lui Stalin c ă este partener,
nu inamic, pentru a ob ține timp în preg ătirile sale de r ăzboi. Problema era c ă Stalin nici nu
vroia să conceapă că Hitler nu este om de cuvânt, excl uzând eventualitatea unui atac german

27în răsărit; el punea incursiunile de la frontier ă ale germanilor (cu care deveniser ă vecini din
toamna lui 1939) pe seama faptului c ă Hitler dorea o pozi ție mai puternic ă în negocierile pe
care urma s ă le inițieze cu URSS. Stalin a ordonat, în aceste condi ții, ca Armata Ro șie să
ignore provoc ările sperând astfel ca Hitler s ă înțeleagă că URSS nu dore ște să intre în conflict
cu Germania. Stalin a ignorat și faptul c ă din mai 1940 familiile personalului diplomatic
german au început s ă părăsească Moscova, iar vasele sub pa vilion german au plecat din
porturile sovietice; mai mult, el a ordonat ca personalul diplomatic de la Berlin s ă crească și,
pentru a demonstra c ă este credincios angajamentelor sale, a decis s ă continue exportul de
petrol și cereale c ătre Germania (ultimul tren a plecat cu o or ă înainte ca Germania s ă atace
URSS). De altfel, în perioa da 1939-1941 au existat schim buri economice intense între
Germania și URSS, prin care partea sovietic ă oferea cereale, metale rare și petrol și primea în
schimb tehnologie de r ăzboi de ultim ă generație. De ce a dat Hitler URSS cele mai moderne
tehnologii, dac ă știa că o va ataca? I. Pentru c ă era convins c ă sovieticii nu vor putea produce
armele respective pe scar ă largă; II. Pentru c ă avea nevoie urgent ă de cereale, în condi țiile
blocadei impus ă de Marea Britanie.
Hitler a luat decizia de a ataca URSS în august 1940. El a mers pe principiul c ă dacă
va neutraliza Rusia sovietic ă, Marea Britanie va trebui s ă capituleze. Planul „Barbarosa”
trebuia să înceapă la 15 mai 1941, dar ocuparea Greciei și Iugoslaviei au amânat declan șarea
operațiunilor pân ă la 22 iunie 1941. Pentru r ăzboiul împotriva sovi etelor Germania a
concentrat circa 70 % din for țele sale militare. Dup ă trei săptămâni de lupte, germanii au
înaintat aproape 500 km și au ocupat Letonia, Lituania, Biel orusia, Ucraina. La 9 septembrie
1941 a început blocada Leningradului, la 10 octombrie a fost ocupat Kievul și la 16 octombrie
a început asediul Moscovei. Pân ă în primăvara lui 1942 Armata Ro șie a revenit pe anumite
poziții, însă nesemnificativ.
Responsabilitatea dezastrului i-a revenit în primul rând lui Stalin deoarece:
1. A avut o concep ție militar ă neadaptat ă la situație (nu era preg ătit pentru un
război defensiv)
2. A apreciat eronat inten țiile naziștilor (nu a luat în seam ă informațiile despre
iminentul atac german)
3. Armata era foarte prost dotat ă
4. Ofițerii cu experien ță fuseseră epurați în campania din 1938
Pentru a ie și din criză, Stalin a încercat s ă se apropie de Marea Britanie, la rândul ei
interesată să încercuiasc ă Germania; astfel, în vara lui 1941, s-a încheiat acordul de cooperare
sovieto-britanic. În plus, SUA a acordat un prim ajutor URSS în valoare de 1 miliard dolari

28fără dobândă. În seria acelora și demersuri, la 1 oct. 1941 Marea Britanie, URSS și SUA au
încheiat la Moscova un acord tripartit pentru furnizarea c ătre URSS de armament, echipament
militar și materii prime strategice. Cu toat e acestea, SUA nu erau dispuse s ă susțină prin efort
militar propriu rezisten ța și ofensiva sovietic ă. Stalin îi solicitase lui Roosevelt s ă deschidă un
al doilea front în Fran ța, fapt ce i-ar fi u șurat misiunea, îns ă liderul american a ștepta
momentul potrivit pentru a se implica într-un r ăzboi victorios (cu alte cuvinte îi l ăsau pe
britanici și sovietici s ă ducă greul războiului).

b. De la agonie la extaz 1943-1945
În aceste condi ții, rezultatele s-au l ăsat așteptate. Abia în februarie 1943 au ap ărut
primele victorii sovietice, dup ă înfrângerea trupelor germane la Stalingrad. A fost primul
mare eșec al germanilor, care au pierdut atunci 800.000 de oameni. El a fost urmat de marea
bătălie a tancurilor de la Kursk (10-20 iulie 1943), în care au fost înfr ânte cele mai bune
divizii de blindate ale Reichului.
Victoriile sovieticilor s-au dato rat unui complex de factori:
1. Reconversia economic ă de excep ție (3 mil. de oameni încadra ți în industria de r ăzboi)
2. Populația din teritoriile ocupate de nazi ști nu a colaborat cu ace știa, din cauza
tratamentului aplicat. Au fost organizate gr upuri de partizani, care au profitat de
întinderea frontului și de distan țele între unit ățile germane pentru a face acte de sabotaj
3. Stalin a făcut apel la valorile ruse ști care trebuiau ap ărate și a invocat „marele r ăzboi
de apărare al patriei” pentru a stârni entuziasmul, sus ținerea și implicarea popula ției
Pe fondul victoriilor armatelo r aliate, Marea Britanie, SUA și URSS au decis s ă-și
coordoneze ac țiunile și să elaboreze proiecte postbelice. As tfel, la 28 nov. – 1 decembrie 1943
s-a desfășurat Conferin ța de la Teheran, care i-a reunit pentru prima dat ă pe Churchill, Stalin
și Roosevelt; întrunirea a fost un succes al soviet icilor deoarece au ob ținut promisiunea
americanilor de a debarca în Fran ța cel mai târziu în mai 1944 (SUA a promis s ă intre în
Europa și s-a ținut de cuvânt deoarece URSS avea armatele la 100 km de Polonia și exista
pericolul pentru americani ca Armata Ro șie să ocupe înaintea lor cea mai mare parte a
Europei; în plus, Stalin declarase din oct. 1943 ca nu va intra în r ăzboi contra Japoniei decât
după încetarea r ăzboiului în Europa și înfrângerea Germaniei; astfel c ă interesul SUA era de a
rezolva cât mai repede afacerile europene pentru a concentra toate for țele combatante în
Pacific, zon ă care o interesa nemijlocit); deplasarea spre vest a frontierelor Poloniei și
recunoașterea liniei Curzon ca frontier ă; anexarea statelor baltice. În schimb, Stalin a acceptat
să declare război Japoniei când se va termina r ăzboiul în Europa.

29La fel de sinuoase au fost și relațiile sovieto-britanice. Suspic iunile reciproce s-au mai
risipit în toamna anului 1943, cu ocazia întâlnirii dintre Stalin și Churchill. Atunci s-a pus
deschis problema împ ărțirii sferelor de influen ță în Europa, într-o discu ție rămasă
necunoscut ă lui Roosevelt. Interpretul lui Stalin relateaz ă că în contextul în care cei doi
oameni politici acuzau implicarea tot mai mare a americanilor în problemele europene, Churchill i-a întins lui Stalin un petec de hârt ie pe care scria: România – Rusia 90% Ceilal ți
10 %; Grecia – Rusia 10% Ceilal ți 90 %; Iugoslavia – Rusia 50% Ceilal ți 50%; Ungaria –
Rusia 50% Ceilal ți 50%; Bulgaria – Rusia 75% Ceilal ți 25%. În urma discu țiilor purtate a
doua zi de Molotov și Eden s-a l ăsat o influen ță mai mare URSS în Bulgaria (90%). În aceste
condiții dispare mitul împ ărțirii Europei de cei „trei mari” la Yalta, mit între ținut mult timp de
istoriografia român ă. În fapt, la Yalta s-a convenit ca URSS s ă obțină trei locuri la conferin ța
de constituire a ONU, s-au confirmat frontierele occidentale și orientale ale Poloniei și s-au
pus la punct problemele ce țineau de st ăpânirea insulelor Kuri le, Sahalinul de sud și de
exploatarea complexului fe roviar din Manciuria.
Sfârșitul războiului a adus cre șterea suspiciunilor și divergen țelor între alia ți; pe de o
parte armata sovietic
ă stăpânea o jum ătate din Europa, dar pe de alt ă parte era mult sub
posibilitățile tehnologice ale SUA. Desf ășurarea Conferin ței de la Londra (sept. 1945) și a
celei de la Moscova (dec. 1945) , la care au participat mini ștrii de externe ai celor trei puteri, a
generat noi subiecte divergente, cum ar fi c ontestarea rezultatelor alegerilor din România și
Bulgaria și protestul occidentalilor în fa ța încercării sovieticilor de a stabili un protectorat
asupra nordului Iranu lui. Conflictul est-vest s-a acutizat dup ă terminarea Conferin ței de pace
de la Paris și mai ales dup ă lansarea planului Marshall, condi ții în care între vechii alia ți s-a
declanșat ceea ce istoriografia a numit R ăzboiul Rece.

c. Apogeul regimului stalinist (1945-1953)
În plan intern, primii ani postbelici au însemnat o în ăsprire ideologic ă și o
recrudescen ță a conservatorismului. Stalin concentr ase toate puterile în mâinile sale: era
secretar general al PCUS, pre ședintele Consiliului de mini ștri, mareșal, generalissim și
comandant suprem al armatei. Toate organele de conducere ale PC au fost ignorate: între
1939-1952 nu a mai avut loc nici un congres, nici o plenar ă a CC, iar Biroul Politic alc ătuit
din 14 persoane nu a mai ținut ședințe cu participarea tuturor membrilor.
Pentru a ie și din criza provocat ă de război, în 1946 a fost creat planul cincinal denumit
al „Reconstruc ției”, ocazie cu care au fost reluate temele discursului mobilizator de tip
stahanovist. Planul nu a dat îns ă rezultate, înregistrându-se chiar o recrudescen ță a

30fenomenelor anilor 30: afl ux de muncitori necalifica ți, productivitate slab ă, nivel de via ță
scăzut.
Contrastul dintre lip surile din societate și megalomania conduc ătorilor nu a fost
niciodată mai mare; au fost proiectate planuri fanteziste pentru dezvoltarea unor centrale
electrice gigantice sau pentru transformarea clim atului regiunilor aride din sud prin abaterea
cursurilor de ap ă. În plus, teroarea și represiunea au cunoscut o nou ă dimensiune, la scar ă
mult mai mare: din cei 2,3 milioane de prizonieri sovietici care trebuiau s ă se întoarc ă acasă,
foarte pu țini s-au mai întors. Sistemul de concentrare a atins apogeul, num ărul celor
încarcerați ridicându-se în 1953 la 2,5 milioane persoane, iar num ărul celor din „satele de
colonizare” a atins 2,7 milioane. S-a pus, ma i mult ca oricând, accentul pe constrângerile
ideologice; sub conducerea lui Jdanov s-a desf ășurat ofensiva împotriva crea țiilor spirituale
care aveau influen țe străine și prezentau semne de „decaden ță occidental ă”, au fost interzise
căsătoriile cu str ăinii și au continuat epur ările politice. Nu în ultim ul rând, Stalin a încercat
reformarea structurilor politice ale URSS, într-un sens care s ă-l avantajeze. În octombrie
1952, la Congresul al XIX-lea al PC, Biroul Politic a fost în locuit cu un Prezidiu de 36 de
persoane, mult mai greoi în luarea deciziilor, iar num ărul membrilor CC s-a dublat. Prin
aceste reforme, Stalin dorea s ă diminueze și mai mult influen ța colegilor s ăi și să se
înconjoare de nou veni ți, mai ușor de manipulat.

31

„Noul Curs” în politica sovietic ă în anii 60-70

a. URSS în timpul lui Hrusciov
b. De la „reformism” la „imobilism”
c. Politica extern ă în deceniile VII-VIII

a. URSS în timpul lui Hrusciov
Moartea fulger ătoare a lui Stalin a provocat o imens ă confuzie. În noaptea de 4/5
martie 1953, membrii Biroului Prezi diului: Beria, Bulganin, Voro șilov, Kaganovici,
Malenkov, Hrusciov, Pervihin, Saburov au trecut la o prim ă repartizare a func țiilor și
responsabilit ăților și au suprimat Prezidiul l ărgit, înlăturând oamenii numi ți de Stalin. Primul
loc în noua ierarhie l-a ocupat Malenkov: pre ședintele Consiliului de Mini ștri și Secretar al
CC; el era asistat de 4 vicepre ședinți ai guvernului: Beria – Ministru de Interne, Molotov – la
Externe, Bulganin și Kaganovici. Hrusciov ocupa locul III în Secretariatul CC. Aceast ă troică:
Malenkov – Beria – Molotov a fost curând considerat ă ilegală de toți membrii PC. Drept
urmare, Prezidiul l-a constrâns pe Malenkov s ă aleagă între cele dou ă funcții și el a ales șefia
guvernului, lui Hrusciov reveni ndu-i conducerea aparatului de partid. În ianuarie 1953, Beria
a fost și el eliminat, în urma unui proces fals, cu capete de acuzate fanteziste. În martie 1954,
poliția politic ă a fost reorganizat ă într-un organism autonom, sub numele de Comitetul
Securității Statului – KGB – sub conducerea lui Serov, un apropiat al lui Hrusciov.
După dispariția lui Beria, Malenkov și Hrusciov au început disputele pentru
supremație, care s-au desf ășurat sub forma proiectelor pe teme economice. Primul propunea o
strategie de dezvoltare bazat ă pe industria u șoară și scăderea prețurilor la bunurile de consum,
cel de-al doilea propunea dezvolta rea agricultur ii, prin des țeleniri în Kazahstan și Siberia,
ceea ce ar fi dus și la dezvoltarea industriei (prin crea rea de utilaje pentru acest proces).
Hrusciov a reu șit să convingă CC de utilitatea planului s ău, pe care l-a și pus în aplicare;
efectul a fost vizibil imediat, astfel c ă până în 1956 produc ția agricol ă a crescut cu 25 %. În
doar 5 ani (1953-1958) produc ția de cereale a crescut cu peste 70%, îns ă indicatorii se datorau
extinderii suprafe țelor cu pân ă la 30 mil. hectare și nu îmbun ătățirii productivit ății.
Competiția pentru cantitate nu a l ăsat răgaz sporirii calit ății, progresele tehnologice fiind
lente, iar resursele utilizate ineficient. Hrusciov a promovat și un nou activism social prin

32revitalizarea sindicate lor, abandonarea cons trângerilor în rela țiile de munc ă, abolirea
responsabilit ăților penale pentru întârziere și scăderea duratei s ăptămânii de lucru de la 48 la
42 de ore.
În 1955 Malenkov a fost criticat pentru gre șelile sale în politica agricol ă de la
începutul anilor 50 și pentru tendin țele de dreapta; el a fost constrâns s ă-și dea demisia și să
lase conducerea guvernului lui Bulganin. Îndep ărtarea de la putere a lui Malenkov a fost
cauzată și de faptul c ă el se plasase pe li nia lui Stalin, ca succesor desemnat de însu și marele
înaintaș. Tot în 1955 Molotov a fost îndep ărtat de la Ministerul de Externe pe motivul c ă se
opune reconcilierii cu Iugoslavia și astfel, Hrusciov a r ămas fără principalii competitori la
conducerea statului.
În februarie 1956, s-a desf ășurat Congresul XX al PC, ale c ărui lucrări au stat sub
semnul invoc ării leninismului; Hrusciov a sublin iat atunci necesitatea deschiderii
internaționale, bazat ă pe o nou ă doctrină, numită „coexisten ța pașnică” și a afirmat principiul
pluralismul c ăilor spre socialism, potrivit condi țiilor fiecărui popor. În acest fel putem explica
intenția URSS de a normaliza raporturile cu Iugoslavia și de a începe tratative cu SUA, care
au dus la dezghe țarea relațiilor interna ționale. Cu aceea și ocazie, Hrusciov a prezentat
Raportul secret asupra activit ății lui Stalin, un adev ărat rechizitoriu al practicilor represive de
până în 1953; a evocat epur ările și metodele ilegale de anchet ă, însă nu a pomenit nimic și
despre responsabilitatea partidului.
În martie 1958, Hrusciov s-a fo losit de alegerile pentru Sovietul Suprem pentru a-l
îndepărta pe Bulganin, luându-i locul în fruntea guvernului; în acest fel, Hrusciov a cumulat
conducerea Partidului și a Statului și a pus astfel cap ăt conduceri colective.
Hrusciov a încercat în plan intern o seam ă de reforme, îns ă a menținut o bun ă parte din
proiectele utopice specifice perioadei staliniste. Astfel, în mai 1957, a lansat lozinca „s ă
ajungem din urm ă și să depășim SUA”, prin care dorea s ă concureze economia american ă în
producția de carne și de lapte. Fixarea acestor obiective fa nteziste demonstrau întoarcerea la
un model voluntarist de mobilizare și indică limitele proiectului hrusciovist. O alt ă idee pusă
în practic ă a fost gruparea colhozurilor și formarea unor federa ții colhoznice; prin aceast ă
reformă el dorea s ă asigure muncitorilor și țăranilor un nou mod de via ță și să atenueze
diferențele dintre sat și oraș. Proiectele sale economice nu au dus la îmbun ătățirea condi țiilor
de viață, însă populația a simțit mai mult ă libertate: mul ți deținuți din lagăre au fost elibera ți și
reabilitați, legislația a fost schimbat ă, făcând să dispară abuzurile din pe rioada stalinist ă, iar
noțiunea de „du șman al poporului” a fost abolit ă.

33În privința culturii nu s-au înregistrat schimb ări spectaculoase: s-a abandonat cultul lui
Stalin, dar Hrusciov era în continuare de p ărere că istoria, literatura și artele frumoase
trebuiau s ă reflecte realiz ările mărețe ale PC. Afacerea Pasternak – autorul c ărții Doctor
Jihvago – a arătat din plin limitele destaliniz ării; Pasternak a primit în 1958 premiul Nobel
pentru literatur ă, însă CC a publicat o rezolu ție prin care respingea prezentarea calomnioas ă a
Marii Revolu ții socialiste din octombrie. Pentru a nu fi expulzat, Pa sternak a trebuit s ă
renunțe la premiu.
„Revoluția cultural ă” și criza economic ă începută în 1958 și terminat ă în 1963 au dus
la diminuarea credibilit ății lui Husciov. Pe acest fond, în 1958, la Congresul XXI al PC el a
pus bazele unui plan septenal, cu ambi ții utopice, conform c ăruia, URSS trebuia s ă devină în
7 ani prima putere economic ă a lumii. Congresul a marcat apari ția unui nou mit: cel al trecerii
la comunism, proclamându-se cu acea ocazie închei erea construc ției socialismului. Crearea
acestui mit indic ă faptul că liderii sovietici pierduser ă din nou contactul cu realitatea, mai ales
că URSS ob ținuse primele victorii tehnologice prin lansarea Sputnikului – primul satelit
artificial – și prin punerea la punct a rachetelor intercontinentale. Hrusciov î și savura trimful,
dar puterea sa deja începea s ă scadă. Introducerea rota ției obligatorii a une i treimi din toate
posturile la fiecare ciclu electoral și împărțirea partidului potriv it principiului produc ției au
sporit îngrijorarea cadrelor fa ță d e l i d e r . E l și-a înstrăinat treptat atât Prezidiul, cât și
Comitetul Central, tocmai forurile care îl sprijiniser ă la preluarea puterii.
Hrusciov nu a mai avut îns ă timp să își vadă proiectele terminate, deoarece la 30 sept.
1964 colegii l-au sf ătuit să meargă la odihnă la Soci. La revenirea la Moscova, Prezidiul i-a
cerut demisia, iar la 14 oct 1964 Hrusciov ie șea din scen ă.

b. De la „reformism” la „imobilism”
Locul lui Hrusciov în func ția de secretar general a fost luat de Brejnev, iar postul de
premier a fost ocupat de Kosâghin. C ăderea lui Hrusciov nu a fost întâmpl ătoare; ea venea
după doi ani în care politic a sa fusese contestat ă și după o perioad ă în care își făcuse tot mai
mulți dușmani. De altfel, la c ăderea lui au contribuit atât complotul apropia ților lui, cât și
opoziția nomenclaturii, care se temea ca reformele s ă nu le amenin țe posturile.
După plecarea lui Hrusciov s-a pus cap ăt erei „reformelor” generatoare de
instabilitate. Desele schimb ări de cadre, de șefi, proiectele utopice și marile campanii au fost
abandonate pentru o func ționare echilibrat ă a statului, f ără zguduiri și fără să se altereze în
vreun fel echilibrul social. Aparatul func ționăresc, ajuns la dimensiuni impresionante,
considera c ă modul ideal de a men ține statul la un nivel echilib rat era evitarea balansului. Și,

34în pofida sloganurilor mobilizatoare enun țate frecvent, care f ăceau trimitere la eforturi și
spiritul de sacrificiu, stabilitatea și inerția păreau că domină structurile sovietice. Conducerea
statului a fot împ ărțită o perioad ă de Brejnev și Kosâghin. Din 1976 Brejnev a r ămas singur la
conducerea URSS, îns ă tot în în acel an el a suferit un atac cerebral care l-a scos din circuitul
politic. Guvernarea era asigurat ă de subalterni, Brejnev asi gurând iluzia conducerii prin
apariții publice ocazionale și prin acumularea func țiilor importante. Pân ă în 1977, el a adunat
toate func țiile politice și demnitățile militare, devenind șef al statului și al partidului. Brejnev
avea, de altfel, o adev ărată pasiune pentru titluri și decorații, pe care supu șii o foloseau pentru
a-și atrage simpatia. Aceast ă pasiune nu s-a transformat, îns ă, într-un cult al personalit ății de
tip stalinist.
În 1977 a fost adoptat ă o nouă constituție, conform c ăreia statul era expresia voin ței
sociale și își exercita autoritatea printr-un guvern și organele administrative. Partidul era for ța
care conducea și orienta societatea sovietic ă, el fiind, de fapt, cel care de ținea puterea.
Organizația partidului dubla administra ția statului la fiecare e șalon teritorial.
Organele de conducere ale PCUS erau: 1. Comitetul Central format din elita conduc ătoare a partidului; avea 551 de membri,
din care 40 % apar țineau aparatului de partid, 30 % aparatului de stat, 7 % din
cadrul armatei, 5 % din diploma ție
2. Politbiroul, cu 23 de membri (din care doar 14 votan ți). Era un veritabil guvern
care își impunea deciziile
3. Secretariatul CC, format di n 10 membri, din care 6 erau și membrii Politbiroului
Perioada lui Brejnev s-a caracterizat prin im obilism, stabilitatea cadrelor, continuitate
în politica extern ă și menținerea planific ării. În pofida interesulu i deosebit al conducerii
sovietice, economia urma o accentuat ă pantă descendent ă: se importa grâu din SUA,
aprovizionarea cu alimente era deficitar ă, iar produc ția industrial ă era scăzută. Cea mai mare
parte a bugetului era destinat armatei, ceea ce dovede ște importan ța acestui sector. Ini țiativa la
nivelul activului de partid lipsea cu des ăvârșire: rarele cerin țe venite de la centru erau
parafrazate și reluate în raporturi lini știtoare către autorit ățile centrale. Aceast ă situație, care
convenea tuturor, era înso țită
de nepăsare la munc ă și lipsă de conștiință profesional ă.
La începutul anilor 80 conducerea sovietic ă la vârf era îmb ătrânită, sfârșitul
mandatului coincizând cu sfâr șitul vieții, iar stabilitatea anilor 70 se transforma în stagnare.
Marea noutate a perioade i a reprezentat-o apari ția societății civile, fenomen la care a
contribuit urbanizarea masiv ă și dezvoltarea general ă a instruirii institu ționalizate. În 1980
partidul avea 17 milioane de membri, din care mul ți aveau studii superioare. Con știenți de

35avantajele afilierii politice, ace știa s-au înscris în PCUS, completându- și astfel cv-ul nu doar
cu o diplom ă, ci și cu un carnet de partid, care le ajuta cariera, f ără ca implicarea în politic s ă
fie majoră. Nu în ultimul rând, o importan ță deosebită în constituirea societ ății civile a avut-o
mișcarea ecologist ă, care s-a opus unor proiecte fanteziste, ce aveau s ă distrugă ecosisteme
(desecări, desțeleniri, defri șări, schimbarea cursurilor unor râuri).
Pe acest fond, la sfâr șitul anilor 60 s-au constituit tr ei curente disidente, grupate în
Mișcarea democrat ă:
1. Curentul marxism-leninismului adev ărat a lui Medvedev
2. Liberalismul occidental a lui Andrei Saharov
3. Ideea creștină și slavofilă, în frunte cu Soljeni țân
Ele nu au rezistat, îns ă, presiunilor și constrângerilor venite din partea puterii, cel mai
puternic semnal fiind expulzarea lui Soljeni țân, expulzare care a pu s problema drepturilor
omului în URSS. Aceast ă problem ă a fost reglementat ă în 1973, prin Conferin ța pentru
securitate și cooperare în Europa de la Helsinki , la care URSS a fost parte. Ideea unei
conferințe la nivel european pentru securitate a fost emis ă de URSS înc ă din anii 50. În 1954
URSS a sugerat c ă trebuie semnat un tratat pentru 50 de ani de to ate statele europene, îns ă
statele din vest au declarat inacceptabil ă propunerea sovietelor di n moment ce ea implica
recunoașterea RDG și separarea intereselor de securitate ale europenilor de cele ale
americanilor (era un atac evident la baze le NATO). În anii 60, URSS, profitând de
schimburile Est-Vest, a propus organizarea unei conferin țe europene de securitate care s ă
confirme frontierele ex istente pentru Europa și să creeze o structur ă de cooperare între
Occident și Orient. Ideea a fost receptat ă prudent de statel e NATO. În 1969 alia ții declarau c ă
acceptă propunerea, îns ă cu câteva condi ții: includerea în proiect a SUA și Canada,
reconfirmarea statut ului Berlinului și o discu ție despre dezarmarea în Europa. Aceste
obstacole au fost dep ășite la începutul anilor 70, printr-o se rie de acorduri între statele din cele
două blocuri, deschizându-se astfel, canalul de dialog pentru o conferin ță de securitate și
cooperare în Europa. Discu țiile informale pentru acest ă conferință au început în noiembrie
1972, la Helsinki și au durat pân ă în iunie 1973. Ele s-au terminat cu Recomand ările finale ale
Consultărilor de la Helsinki, cunoscute sub numele de Cartea albastr ă. Procesul Helsinki a
oferit statelor din cele dou ă blocuri un canal de comunicare permanent, un cod normativ de
conduită și un program pe termen lung de cooperare, care erau cu atât ma i importante cu cât
se desfășurau pe fundalul r ăzboiului rece. Astfel CSCE a determinat schimb ări calitative în
relația est-vest și a introdus norme noi de cooperare , printre care drepturile omului și protecția
mediului. Plecând de la ideea c ă relațiile interna ționale trebuiau s ă includă o dimensiune

36umană, au fost rezolvate un num ăr mare de cazuri umanitare legate de contactele familiale, de
reunirea familiei, c ăsătoriile bina ționale, etc. Acest acord a relansat lupta disiden ților în
URSS, care au înfiin țat diverse comitete de supraveghere a aplic ării acordului de la Helsinki.

c. Politica extern ă în deceniile VII-VIII
În privința politicii externe au existat 3 direc ții de acțiune:
1. Oprirea procesului de dezintegrare a lag ărului socialist; în acest scop a fost lansat ă
doctrina Brejnev, a „suveranit ății limitate” pentru statele satelit (folosit ă în cazul
Cehoslovaciei)
2. Normalizarea rela țiilor est-vest, ilustrat ă prin semnarea acordurilor cu SUA de
limitare a armelor nucleare
3. Susținerea mi șcărilor popula ției din lumea a III-a – ilustrat ă prin interven ția în
Afganistan
„Coexisten ței pașnice” i s-a acordat o importan ță mai redus ă, pentru a se demonstra c ă
guvernul sovietic nu va c ădea pe panta capitalismului. Accentul a fost pus pe dep ășirea
inferiorității militare și pe creșterea produc ției de rachete balistice intercontinentale, obiectiv
atins în 1969. Num ărul forțelor conven ționale în Europa a crescut, Flota Ro șie a înfiin țat
primele deta șamente de patrulare în Oceanul Indian, iar la începutul anilor 70 a intrat în
funcțiune primul portavion sovietic.
Dincolo de aceast ă cursă militară, URSS nu a dorit in ăsprirea rela țiilor cu SUA. Dup ă
criza rachetelor din Cuba cele dou ă puteri au semnat Tratatul pentru interzicerea par țială a
testelor nucleare, iar în mai 1972 Nixon a vi zitat Moscova. Cu acea ocazie s-au semnat
Acordul pentru reducerea armame ntului strategic (SALT 1), Tratatul privind rachetele
antibalistice și acorduri pentru dezvoltarea rela țiilor culturale. Inten țiile și promisiunile au
fost, însă mai generoase decât posibilit ățile reale de realizare a lor și pe măsură ce dificult ățile
de aplicare a tratatelor erau tot mai evid ente, raporturile superputerilor s-au r ăcit din nou
(procesul a devenit vizibil din 1975). Pre ședintele Carter a readus în discu ție problema
drepturilor omului din URSS, ceea ce reprezenta un subiect sensibil, iar propunerea SUA, din
1977, privind reducerea armelor strategice a fost respins ă de URSS ca dezavantajoas ă. Regan
a adoptat o pozi ție și mai dură față de sovietici, mai ales cu ocazia r ăzboiului din Afganistan
și a amenin țărilor de invadare ale Poloniei din 1980 și 1981.
Relațiile cu chinezii au r ămas pe toat ă perioada încordate. Tratatul de pace și prietenie
dintre China și Japonia a produs îngrijorare la Moscova, iar încercarea de subminare a lui prin

37încheierea unui acord sovieto-japonez a e șuat din cauza neîn țelegerii privind retragerea URSS
din insulele Kurile, ocupate în 1945.
Conflictul care a produs urm ări majore pentru puterea militar ă sovietice a fost r ăzboiul
din Afganistan. În 1979, diploma ția sovietic ă susținea că lumea era împ ărțită în patru zone:
socialismul dezvoltat – reprezentat de URSS, țările frățești – în care intrau statele socialiste,
zona regimurilor progresiste și tabăra capitalist ă. Afganistanul era plasat în zona a treia, prin
venirea la putere a comuni știlor, iar invazia sovietic ă era menit ă să mențină statul în zona
progresist ă și chiar să-l treacă în zona a doua. URSS a sprijinit co nstant statul afgan, mai ales
după ce Pakistanul, cu care se afla în conflict pentru probleme teritoriale locale, era sus ținut
tot mai evident de SUA. Dup ă lovitura de stat din 1973 a prin țului Mohamad Daoud Khan,
Afganistanul s-a apropiat tot mai mult de Moscova. Pentru a nu pierde din influen ța sa în
regiune, URSS a decis în 1978 s ă intervină în statul islamic pentru a impune acolo un regim la
ordinele sale. Noii lideri de la Kabul, afla ți sub influen ța Moscovei, au introdus unele reforme
în stil comunist, care au lovit în cutumele societ ății afgane conservatoare și islamice, ceea ce a
determinat reac ții de protest. Opozi ția tot mai mare, care amenin ța regimul comunist de la
Kabul, a determinat interven ția lui Brejnev, din decembrie 1979. Motiva ția oficială susținută
de Moscova a fost c ă intervenția era necesar ă pentru a ap ăra regimul în func ție din Afganistan
și pentru a p ăstra pacea în Asia central ă. Consecin ța directă a acestei interven ții a fost
declanșarea unui r ăzboi civil între tab ăra prosovietic ă și cea islamist ă. Gruparea islamist ă –
mujahedinii – au fost sprijini ți cu arme de SUA, pentru a contrabalansa influen ța sovietic ă,
însă ajutrul s-a întors împotriva americanilor, deoarece ace ști islamiști au contribuit la
antrenarea, dotarea și ascunderea terori știlor care vor lansa mai târziu atacuri contra
Occidentului (inclu siv cel de la 11 sept 2001). Bilan țul conflictului pe ntru URSS a fost
dezastruos (unii fac compara ția cu dezastrul SUA în Vietnam): 900.000 solda ți sovietici au
servit în r ăzboi, din care 14.000 au fost uci și, 75.000 r ăniți, 800 de elicoptere și avioane și
1500 de blindate au fost distruse, iar st atul a cheltuit 2 miliarde dolari pe an.
În noiembrie 1982 Brejnev a murit, iar la conducerea URSS a urmat Iuri Andropov
(șeful KGB); la 12 noiembrie el a preluat func țiile de Secretar general al PCUS și președinte
al Prezidiului Sovietului suprem ( șeful statului). Scurta perioad ă în care a condus destinele
URSS a fost marcat ă, în plan intern de intensificarea disciplinei de munc ă, lupta contra
corupției, iar în plan interna țional de deteriorarea rela țiilor cu SUA. A fost urmat de
Constantin Cernenko, care a condus pentru o perioad ă și mai scurt ă aprilie 1984 – martie
1985.

38

Încercări de reformare a „Imperiul ui”. Epoca lui Gorbaciov

a. Venirea lui Gorbaciov la putere
b. Perestroika și Glaznostul
c. Reforma economic ă și socială
d. Reforma politic ă

a. Venirea lui Gorbaciov la putere
Gorbaciov a reu șit să ajungă în foarte scurt timp în func țiile de conducere, în pofida
vârstei sale, folosindu-se de rela țiile personale și relativa neutralitate fa ță de grupurile ce se
luptau pentru putere. La venirea sa în postu l de secretar general al PCUS, Gorbaciov a g ăsit o
Uniune Sovietic ă slăbită, cu resurse prost administrate și cu o pozi ție tot mai fragil ă în
raporturile cu SUA. În plus, er a necesar un alt program politic și economic pentru PC, în
condițiile în care ideile lui Brejnev din 1961 r ămăseseră desuete (ajungerea din urm ă a SUA,
îngenuncherea capitalismu lui, victoria mondial ă a comunismului). Cunoscând criza
structural ă în care intrase statul sovietic, Gorbaci ov a propus un set de reforme care gravitau
în jurul a dou ă concepte care au f ăcut istorie: glaznost și perestroica.

b. Perestroika și Glaznostul
Conceptele au fost lansate prima dat ă într-un discurs din ap rilie 1985, dar abia în
1987, cu ocazia Congresului XXVII ele au c ăpătat o substan ță oficială. Perestroica însemna o
politică al cărei scop era activarea programului social și economic. Ea se putea realiza printr-o
mai mare independen ță a cooperativelor și a directorilor întrep rinderilor de stat și prin
introducerea unor mecanisme ale economiei de pia ță, mai ales în privin ța reglării cererii și
ofertei prin mecanisme interne, economice. Perestroica a dep ășit, însă, domeniul strict al
economiei, cuprinzând societatea, administra ția, relațiile interna ționale. A fost cuvântul care a
produs muta țiile cele mai mari în stat și societate. Glaznostul – term en care s-ar traduce prin
„a da publicit ății” – a însemnat liberul acces al popula ției la informa ții ce priveau ac țiunile
statului sovietic, dar a însemnat și ridicarea par țială a cenzurii și libera denun țare a diverselor
abuzuri.

39c. Reforma economic ă și socială
Plecând de la noile perspect ive, în 1987 a fost elaborat ă o lege pentru introducerea
reformei economice, prin care a debutat procesul de descentralizare; din p ăcate, a fost o
reformă incomplet ă deoarece a acordat industriei prea pu țină libertate de a c ăuta piețe de
desfacere și a făcut prea pu ține modific ări în sistemul de planificare centralizat ă. Tot ca reflex
al deschiderii, numero și deținuți politici au fost pu și în libertate, principalii lideri ai opozi ției
și victimele proceselor staliniste au fost reabilita ți, iar în 1990 s-au anulat toate priva țiunile
cetățenești impuse în 1966. Go rbaciov a realizat și o reform ă judiciară, prin care se restrângea
aplicarea pedepsei cu moartea și se prevedea sfâr șitul exilului aplicat în cadrul statului.
Totodată, glasnostul a determinat o liberalizare a arte lor, care a avut ca efect o explozie a
genului cinematografic și un aflux de publica ții interzise pân ă atunci. În 1990 s-a produs
liberalizarea presei, cu câteva restric ții, totuși, în privin ța instigării la revolt ă sau la
schimbarea regimului. Foarte important pentru constituirea unei con științe civice a devenit
„curierul cititorilor”, deoarece era o surs ă de informa ții despre via ța și realitatea sovietic ă, era
un mod de a lua pulsul opiniei publice, era chiar o posibilitate de dezbatere liber ă. Schimbarea
s-a resimțit și la Radio și TV, unde se produceau tot mai mult e emisiuni ce încurajau dialogul
cu popula ția, iar slujbele reli gioase au început s ă fie transmise în direct.
În seria m ăsurilor de destindere se mai înscrie legea întreprinderilor de stat, din
ianuarie 1988, prin care întreprinderile î și elaborau singure planul de activitate, î și stabileau
nivelul de produc ție, prețurile și trebuiau s ă găsească furnizori și clienți. În iulie 1988,
pământurile au fost arendate țăranilor pe diverse perioade, ia r în martie 1990 s-a dat legea
proprietății, prin care se constituiau trei fo rme de proprietate: a statului, public ă și privată.
Cu toate aceste deschide ri sistemul continua s ă fie în criz ă; au apărut primele milioane
de șomeri, infla ția a devenit îngrijor ătoare, iar șefii de întreprinderi p ăreau tot mai ostili
reformelor, pentru c ă pierdeau comenzile sigure de la stat. Gorbaciov vorbea de
transform ările radicale în toate domeniile și lansa concepte ca profit, descentralizare,
economie de pia ță, însă, în practic ă, efortul era limitat doar la încercarea de accelerare a
economiei. Era vital pentru URSS s ă întrerupă stagnarea care dura de mai bine de 10 ani, dar
încercările de reform ă au aruncat economia în haos, pierzându-se și coeziunea existent ă în
timpul lui Brejenev.

d. Reforma politic ă
Pe măsură ce introducea perestroika și glaznostul, Gorbaciov vorbea tot mai des
despre „pluralismul c ăilor către socialism”. El a propus, în acest sens, eliminarea din

40Constituția sovietic ă a articolului 6, care prevedea c ă partidul era for ța fundamental ă a
societății sovietice și nucleul sistemului politic. Ca ur mare, în martie 1990, a fost abolit
articolul care proclama rolul de unic conduc ător al PC. Conferin ța partidului din vara lui 1988
reprezintă, de asemenea, un indice al progresului. Cu acea ocazie s-a produs o remaniere la
vârf a activului de partid atât de la centru, cât și în teritoriu. În 1989 au fost organizate primele
alegeri semidemocratice din istoria URSS și s-a format un Parlament l ărgit, alcătuit din 2250
de membri, ale și pe 5 ani (1500 ale și prin vot direct, 750 desemna ți de organiza țiile sociale
ale statului – PCUS , sindicate, organiza ții cooperatiste etc.). La 13 martie 1990, Congresul
Deputaților Poporului a hot ărât crearea func ției de pre ședinte al URSS, ales prin sufragiu
direct, îns ă Gorbaciov nu a îndr ăznit să se confrunte cu poporul și a fost ales de deputa ți,
amânând cu 5 ani data alegerilor preziden țiale cu vot unive rsal. Puterea pre ședintelui URSS
era foarte mare: putea emite decrete cu puter e de lege, putea suspe nda orice decizie a
Consiliului de Mini ștri și era comandantul armatei.
Acest dezghe ț a provocat, îns ă, sciziuni în cadrul PCUS și a permis apari ția a trei
curente dominante:
 conservatorii, condu și de Egor Ligacev, care se pronun ța pentru lupta
contra reformelor
 centriștii lui Gorbaciov, care dor eau introducerea treptat ă a economiei de
piață
 radicalii lui Boris El țân, care cereau pluripartitism și economie de pia ță
Treptat au ap ărut mai multe partide, care s-au înscris în competi ția electoral ă din 1990,
unele dintre ele reu șind să pătrundă în structurile administrative locale. Cu toate aceste, PCUS
păstra în continuare controlul asupra principalelor pârghii ale puterii și a mai durat pân ă să fie
înlăturat definitiv. Abia în 21 oct. 1990 a ap ărut o forță politică veritabil ă, care s-a putut
opune cu succes PCUS; este vorba de Rusia Democratic ă, ce a sus ținut candidatura lui El țân
la președinție.

41

Destrămarea URSS

a. URSS – o istorie multietnic ă
b. Revoluțiile democratice din republicile unionale
c. Criza intern ă și căderea lui Gorbaciov

a. URSS – o istorie multietnic ă
În 1917, revolu țiile naționale au dublat protestele soci ale din capitala statului. Ele au
fost determinate mai ales de r ăzboi, ale c ărui dificult ăți au sporit neîncrederea fa ță de centru și
au încurajat popoarele din Rusia s ă se organizeze. Astfel, în septembrie 1917, la Kiev s-a
desfășurat un congres al popoarelor, la care au participat 93 de reprezentan ți. Ei au c ăzut de
acord că Rusia trebuia organizat ă într-o republic ă democrat ă federală. Desfășurarea la Kiev a
congresului nu era întâmpl ătoare. Ucraina devenise în 1917 un teritoriu foarte activ în direc ția
cererilor de autonomie. În iunie, peste 2000 de țărani au participat la Congresul țăranilor
ucraineni, care cerea rezolvarea problemelor p ământului și autonomie. Sub presiunea
țăranilor, Rada (Consiliul central, un fel de proto-parlament, înfiin țat în februarie 1917) a
declarat autonomia Ucrainei, în iunie 1917. Guvernul provizoriu rus a fost obligat s ă
recunoasc ă Rada ca reprezentant al na țiunii ucrainene, fii nd pentru prima dat ă când guvernul
rus ceda o parte din putere unui organism na țional și recunoștea principiul na țional ca baz ă a
unei unități administrative.
Multe alte grupuri etnice non-ruse s-au mobilizat pentru cereri politice și sociale. În
mai toate cazurile, mi șcările naționale conduse de intelectuali au fost for țate de masele de
țărani să țină cont tot mai mult de scopurile agrarienilor sociali ști. Astfel, o serie întreag ă de
partide na ționale, care la începutul lui 1917 înclinau mai degrab ă către cadeții liberali, s-au
apropiat, în toamn ă, de revolu ționarii sociali ști. În plus, sociali știi militau și ei pentru
reorganizarea federativ ă a statului. Mi șcările naționale au fost ini țial cucerite de promisiunile
egalitariste ale bol șevicilor, dar au realizat repede c ă erau doar discursuri de propagand ă,
pentru a câ știga sprijin popular. Astfel, în ianuarie 1918, Finlanda, Es tonia, Lituania, Ucraina
și Basarabia s-au declarat independente. R ăzboiul și pierderile teritoriale au complicat și mai
mult situa ția, așa încât, la 6 luni de la preluarea puterii, bol șevicii nu mai controlau nicio zon ă
de la periferia imperiului. Aceste regiuni și-au păstrat un timp independen ța, fiind legate de

42Rusia doar prin alian țe militare și înțelegeri economice. Pân ă în 1921, îns ă o bună parte din
teritorii au revenit la Rusia, bol șevicii speculând antagonismele etnice și sociale locale pentru
a atrage vechile provincii în grani țele noului stat.
În 1922 s-a format URSS, prin in cluderea Ucrainei, Bielorusiei și a Republicii
Transcaucaziene. În 1936, aceasta din urm ă a fost dizolvat ă și s-au format 8 republici
sovietice: Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Uz bekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Kazakstan
și Kîrghîzia. Împ ărțirea noului stat federal se baza pe teritorii definite de limb ă și
naționalitate. Aceasta nu doar c ă încălca principiul comunist, conform c ăruia naționalitățile
trebuiau s ă dispară, dar ignora și realitățile demografice și compozi ția etnică a zonelor.
NEP-ul a fost acompaniat de o politic ă flexibilă față de naționalități. Una dintre
primele m ăsuri a fost de a înlocui principiul autodetermin ării cu cel al egalit ății popoarelor
din URSS. Guvernul central a coop erat cu elitele non-ruse locale, atrase în noile structuri de
conducere comuniste, astf el încât, în anii 20-3 0, pe fondul insuficien ței cadrelor ruse ști,
evreii, georgienii și armenii au fost supra-reprezenta ți în structurile centrale ale partidului și
statului, la cel mai înalt nivel. Tot în acea perioad ă s-a pus în practic ă politica de
„indigenizare” a aparatului local, prin care cre ștea numărul de persoane apar ținând altor
națiuni care ocupau pozi ții de conducere și administrative. De ex emplu, ucrainenii ocupau
59% din aparatul birocra tic din Ucraina, bieloru șii – 66% în Bielorusia, armenii – 95 % în
Armenia. În Asia central ă, din cauza nivelului sc ăzut de instruc ție, majoritatea o de țineau
europenii. Limbile neruse au devenit tot mai utilizate în administra ție și tribunale, iar pentru a
combate analfabetismul au fost acceptate școli cu predare în limba matern ă. Aceste
transform ări au dus la formarea unei elite neruse puternice, la multiplicarea num ărului de
publicații periodice în limbile na ționale (în 1933 – 37% din publica ții nu erau în rus ă) și la
înflorirea literaturii. Regimul liberal privind na ționalitățile avea ca scop crearea unei elite
loiale față de noul imperiu și de putere, abandonarea te nsiunilor dintre centru și periferie, deci
stabilitate intern ă și alfabetizatea în spiritul reg imului, pe limba popoarelor, adic ă răspândirea
comunismului printre neru și. Această linie, urmat ă până la mijlocul anilor 30 a avut efecte
profunde: a permis difuzarea ideilor comuniste sau cel pu țin a neutralizat anumite grup ări și
ideologii concurente și a consolidat na țiunile din cadrul URSS. Guve rnul central a sperat c ă
dând astfel de drepturi va reduce sentimentele na ționale și va contribui la crearea
sentimentului apartenen ței la URSS. Fenomenul a fost, îns ă contrar, elitele neruse dorindu- și
treptat și drepturi politice în stat.
De la sfâr șitul anilor 30 a început un proces de lichidare (chiar și fizică) a elitelor
politice și intelectuale neruse. De exemplu, to ți membrii Politbiroului ucrainean au disp ărut și

43din 102 candida ți la Comitetul Central Ucrainean au supravie țuit 3. Sovietele au fost plasate
sub controlul deplin al guvernului central, politica „indigeniz ării” a fost abandonat ă, noua
birocrație era format ă doar din cadre ruse ști, politicile culturale liberale au fost oprite, iar
sistemul de înv ățământ unificat. A fost creat ă o nouă ideologie a „integr ării” , plecând de la
cultul pentru patriotismul sovietic, iar apelurile la solidaritatea interna țională au fost înlocuite
cu dragostea pentru URSS și Stalin, formule care aminteau de propaganda țaristă. Stalin a
profitat de r ăzboi pentru a reface vechiul imperiu, c ăruia i-a ad ăugat și alte teritorii, pentru a
deporta aproape 2 mil de cet ățeni sovietici în Asia cental ă, din care o treime au murit și pentru
a aduce elit ă rusă în noile teritorii ocupate.
După moartea lui Stalin s-a reveni t la politica din anii 20, îns ă de la jum ătatea anilor
70 măsurile restrictive au fost reluate. Cu to ate acestea, expansiunea sistemului educa țional și
urbanizarea au permis crear ea unei elite educate, care ac ționa dincolo de limitele impuse la
centru. Aceaste elite au revigorat limbile, literaturile și învățământul na țional și au devenit tot
mai critice fa ță de politica de tip paternalist și de deciziile guvernul ui de la Moscova.
Tabel cu evolu ția grupurilor etnice din Rusia/ URSS (cu procentaj peste 1%)
ETNIA 1897 1989
RUȘI 44.31% (556 MIL) 50.8% (1.45 MLD)
UCRAINENI 17.81% 15.46%
BIELORU ȘI 4.68 3.51
TĂTARI 1.46 2.33
BAȘKIRI 1.05 0.51
LETONI 1.14 0.51
POLONEZI 6.31 0.39
LITUANIENI 1.32 1.07
EVREI 4.03 0.51
ROMÂNI 0.89 1.22
GEORGIENI 1.08 1.39
ARMENI 0.93 1.62
AZERBAIDJENI 1.15 2.37
CAZACI 3.09 2.85
UZBECI 1.43 5.84

44
b. Revoluțiile democratice din republicile unionale
Unul dintre principale le efecte ale perestroik ăi și glaznostului a fost relaxarea
sistemului centralizat. Introducerea libert ății de exprimare și suprimarea mijloacelor de
represiune la scar ă largă au determinat o mi șcare reformist ă în toate republicile unionale. În
1990, URSS era format ă din 15 republici sovietice: Rusia, Letonia, Estonia, Bielorusia,
Ucraina, Moldova, Kazahstan, Kârghistan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan,
Azerbaidjan, Armenia, Georgia.
Revoluțiile democratice au început în statel e baltice. La 23 i unie 1988, Prezidiul
Sovietului Suprem di n Estonia a decis s ă restabileasc ă drapelul na țional, iar în noiembrie a
proclamat suveranitatea Estoniei. Transform ările din Lituania au început tot în 1988, când
mișcarea reformist ă Sajudis a devenit în partid ce milita pentru independen ța statului. La 8
oct. 1988 s-a hot ărât arborarea propriului drap el, s-a adoptat un nou imn și s-a introdus
lituaniana ca limb ă oficială. În 1990, au avut loc alegeri pent ru Sovietul Suprem, iar candida ții
Sajudis au ob ținut majoritatea, procla mând ulterior independen ța Lituaniei. Mi șcarea leton ă
de democratizare a început în mai 1989, prin introducerea letonei ca limb ă oficială și a
culminat în iulie 1989, când a fost proclamat ă suveranitatea statului. Gorbaciov era dispus s ă
acorde republicilor drepturi ma i largi, dar nu era dispus s ă accepte o secesiune teritorial ă, mai
ales că republicile baltice f ăceau parte din sistemul defensiv al URSS. În aceste condi ții, în
ianuarie 1991, armata sovietic ă a intervenit în zon ă, interven ție care s-a soldateaz ă cu zeci de
morți și răniți. Protestele interna ționale și amploarea evenimentelor l-au determinat pe
Gorbaciov s ă decidă retragerea armatelor și recunoașterea independen ței statelor.
Dacă naționalismele din zona Baltic ă s-au dezvoltat în paralel și cooperant, în zona
Transcaucazului ele au avut un caracter antagonist și conflictual. Cea mai disputat ă problemă
a fost a provinciei Na gorno-Karabah, pe care și-o disputau Armenia și Azerbaidjan. În 1988,
în Armenia s-au declan șat manifesta ții care cereau alipirea regiunii aflate în grani țele
Azerbaidjanului, deoarece era populat ă în majoritate de armeni. La 28 februarie, 32 de civili
armeni au fost masacra ți pe țărmul caspic al Azerbaidjanului, fapt ce a amplificat tensiunea și
a declanșat o rund ă de ciocniri violente. În asemenea condi ții, armata sovietic ă a intervenit,
dar nu a reu șit decât s ă înghețe conflictul pentru moment. O alt ă problem ă de nerezolvat
pentru URSS a fost secesiunea celor dou ă minorități importante din Ge orgia – osetii și
abhazii, care în 1990 și 1991 și-au proclamat independen ța, provocând înc ă o criză în zonă. În
contextul valului de revolu ții democratice și al procesului separatist, toate celelalte republici
transcaucaziene și-au proclamat pe rând independen ța.

45Ucraina era, dup ă Rusia, cea mai mare, cea mai populat ă și mai productiv ă republică.
La sfârșitul anilor 80 s-a conturat și aici o mi șcare națională, mai întâi cu caracter religios,
prin ieșirea catolicilor din clandestinitate, apoi cu aspect politic, prin înfiin țarea grup ării
numite Mi șcarea Popular ă a Ucrainei. Pe fondul valului refo rmist, prim secretarul Vladimir
Șcerbițki (care guvernase 26 de ani) a demisionat, iar la alegerile organizate în 1989 au venit
la putere comuni știi ucraineni, transforma ți peste noapte în na ționaliști, în frunte cu Leonid
Krawciuk. El a proclamat suveranita tea Ucrainei, la 16 iulie 1990.
După 1988 mi șcarea de mas ă bielorus ă a prins și ea amploare, mai ales dup ă
descoperirea mormintelor comune a victimelor represiunilor lui Stalin.
În zona musulman ă opiniile în favoarea ruperii de URSS s-au exprimat mai pu țin
violent. Mi șcările naționale și islamice, îns ă, venite mai ales dinspre elite și fără o aderen ță
masivă în rândul popula ției, au intrat în conflict unele cu altele. În zona uzbek ă a regiunii
Fergana popula ția turcă a fost persecutat ă, iar kîrgîzii și uzbecii î și disputau sângeros teritorii.
Înțelegând dorin ța de libertate a acestor na țiuni, Gorbaciov a ela borat un proiect al
Uniunii, care s ă împace tendin țele separatiste cu necesit ățile centraliste ale Moscovei. Astfel,
la 17 martie 1991 a avut loc referendumul pentru men ținerea URSS sub forma unei federa ții
de republici suverane. Ideea a fost respins ă categoric de 6 state: ce le trei baltice, Moldova,
Georgia și Armenia. Celelalte 9 au cerut reform area sistemului federativ. De aici pân ă la
formarea CSI nu a fost decât un pas. La 8 decembrie 1991, pre ședinții Rusiei, Ucrainei și
Bielorusiei au publicat o declara ție conform c ăreia Uniunea Sovietic ă era dizolvat ă și
înlocuită prin Comunitatea statelor independente; aceast ă Comunitate era o entitate
interguvernamental ă compus ă din 12 foste republici sovietice (Armenia, Azerbaidjan,
Bielorusia, Kazahstan, Kîrghist an, Moldova, Uzbekistan, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan,
Ucraina, Georgia – care a p ărăsit ulterior CSI). Conform acte lor constitutive de la Minsk și
Alma-Atta, CSI era lipsit ă de personalitate juridic ă internațională.

c. Criza intern ă și căderea lui Gorbaciov
În încercarea de a- și consolida puterile în detrim entul partidului, Gorbaciov a
determinat decizia Plenar ei CC din februarie 1990 de a abandona rolul conduc ător al PC,
introducând multipartitismul și punând bazele unui regim preziden țial. Prins de valul
reformist, Gorbaciov a anun țat trecerea la economia de pia ța, ceea ce însemna c ă se anulau
principiile economiei socialiste și dogma marxist—leninist ă, iar în iulie 1991, cu ocazia altei
plenare se abandona și principiul luptei de clas ă. Nemulțumiți de aceste reforme, conservatorii
au decis organizarea unui puci, la 18 august 1991. Gorbaciov a fost arestat la re ședința sa de

46vară, iar puci știi l-au numit pre ședinte pe Ianaev (care era atunci vice pre ședinte). Puciul a
fost organizat de înal ți demnitari, șefi ai poli ției, armatei și KGB, ceea ce indic ă în mod clar
că reformele nemul țumiseră profund categoriile ce se bucurau de privilegiile statului socialist.
Rezistența contra puciului a fost condus ă de Boris El țân, care a primit sprijinul larg al
populației nu din admira ție pentru Gorbaciov, ci pentru c ă prinseser ă prea tare gustul libert ății
și nu doreau s ă se întoarc ă la sistemul comunist propus de puci ști. Deconcerta ți de aceast ă
întorsătură a evenimentelor, puci știi au abandonat lupta, fiind ulterior aresta ți. La 22 august,
Gorbaciov a revinit din Crimeea și și-a reluat func ția, numai c ă populația și-a continuat
manifesta țiile anticomuniste, distrugând simbolurile regimului – adic ă statuile lui Lenin și
Djerdjinski. Sub presiunea popular ă Gorbaciov a demisionat din func ția de secretar general,
Sovietul Suprem s-a autodizolvat, iar în fruntea noii Rusii s-a instalat Boris El țân.