Înv ățământul românesc trece de mai bine de dou ă decenii prin multiple prefaceri care [619598]

ARGUMENT

Înv ățământul românesc trece de mai bine de dou ă decenii prin multiple prefaceri care
înc ă nu l-au a șezat într-o matc ă stabil ă. Se insist ă pe modernizare, pe alinierea la standarde
europene, pe interdisciplinaritate și transdisciplinaritate, se reformeaz ă de la an la an totul,
programe, manuale, s-a mutat accentul pe evalu ări moderne alternate cu cele tradi ționale pentru
a spori rezultatele. Dar dincolo de toat ă aceast ă teorie metodic ă, didactic ă, dincolo de preten țiile
înv ățământului vest-european, dincolo de politica din spa tele reformei, se afl ă elevul care risc ă
să piard ă interesul pentru lectur ă. Pentru c ă prin lectur ă mult ă, și de bun ă calitate, dar mult ă,
elevul cunoa ște lumea din jurul lui, experien țe de via ță, se preg ăte ște pentru un real contact cu
societatea.
Școala are aceast ă misiune de a-l înarma pe elev cu deprinderi solide de autoinstruire,
de autoperfec ționare, prin mijlocirea c ărții
În elaborarea lucr ării de fa ță am c ăutat s ă îmbin elemente teoretice, bibliografia de
specialitate cu experien ța acumulat ă de-a lungul timpului la clasele de liceu și s ă aplic
modalit ăți concrete de lucru. St ă în puterea noastr ă ca dasc ăli s ă folosim în activitatea de
predare-înv ățare-evaluare, metode și procedee care s ă antreneze și s ă stimuleze în cel mai înalt
grad capacit ățile intelectuale ale elevilor, s ă le stârneasc ă interesul, curiozitatea de a descoperi
pl ăcerea și frumuse țea lecturii.
Și pentru c ă profesia pentru care ne-am preg ătit este plin ă de provoc ări, iar portretul
clasic al profesorului care reprezint ă figura central ă a actului pedagogic, deopotriv ă instruc ție
și educa ție nu mai corespunde ast ăzi, în secolul al XXI-lea, într-un timp care se anu n ță
supertehnicizat și supersofisticat, ne punem întreb ări despre ce ar trebui s ă domine
personalitatea profesorului: capacitatea lui de pra ctician al disciplinei sau de cercet ător avizat
al problemelor legate de studiul obiectului în școal ă? Cred c ă dasc ălul nu este doar un simplu
savant, ci caut ă, scormone ște, cerceteaz ă, dar și transmite.
Aceast ă lucrare este rezultatul preocup ării mele de a îmbun ătăți modul de predare, de a
eficientiza aplicarea metodelor atât moderne cât și tradi ționale în ceea ce prive ște actul lecturii
și în țelegerii textului literar citit.
Se știe c ă modernizarea înv ățământului vizeaz ă sporirea rolului formativ al disciplinei și
îmbun ătățirea pred ării-înv ățării prin folosirea de strategii metodice variate în vederea activiz ării
elevilor, a angaj ării lor în procesul asimil ării cuno știn țelor și a form ării de capacit ăți
intelectuale.
În ultimii ani s-a insistat pe înlocuirea momentelo r de predare centrate pe profesor
cu cele de înva țare autentic ă centrate pe elev. Accentul s-a comutat pe selectar ea și aplicarea
strategiilor didactice care de țin o pozi ție privilegiat ă în ansamblul factorilor responsabili pentru
succesul școlar al elevilor punând în eviden ță capacitatea cadrului didactic de a alege și combina
într-o anumit ă ordine metode, procedee și mijloace de instruire, forme de grupare a elevilo r, de
a selecta și structura con ținutul știin țific în func ție de obiectivele propuse, de a opta pentru o
anume experien ță de înv ăț are ce urmeaz ă a fi tr ăit ă de elevi.
Înv ățarea nu mai este un simplu proces de „predare”, de „comunicare” a cuno știn țelor pe
baza unei programe școlare intangibile și a unui manual școlar unic și de „preluare”, de
„asimilare” pasiv ă din partea elevului. Din „obiect” al ac țiunii educative, elevul devine
„subiect” al form ării sale profesionale, î și formeaz ă capacit ăți intelectuale și tr ăsături morale.
Scopul cercet ării din lucrarea de fa ță const ă în demonstrarea c ă literatura, în general, și
opera lui Marin Preda, în particular, are ca finali tate formarea atât a unor deprinderi de
comunicare, de argumentare, de munc ă intelectual ă, cât și a unui univers afectiv, moral. Pornind
de la ideea c ă școala nu formeaz ă doar speciali ști, ci și oameni, am vizat în demersul practic s ă

surprind consecin țele morale și estetice pe care le au personajele lui Marin Pred a, destinele lor
asupra destinului liceanului.
Lucrarea este structurat ă pe dou ă coordonate, una știin țific ă prin care am prezentat
receptarea operei lui Marin Preda de critica litera r ă, valoarea artistic ă incontestabil ă a prozei
sale, și cealalt ă, metodic ă, în vederea c ăreia am realizat un experiment, un cvasiexperiment, un
cerc de lectur ă unde am aplicat metode și tehnici didactice atât tradi ționale, cât și moderne,
pentru a eficientiza func ția formativ ă și pentru a stimula creativitatea, pl ăcerea de a citi.
De asemenea, lucrarea de fa ță este rezultatul preocup ării mele permanente de a determina
apari ția în sufletul elevilor a nevoii de lectur ă, fiind con știent ă c ă f ără ea, ace ști tineri sunt lipsi ți
de un orizont de cunoa ștere. Lectura are rolul de a forma gustul pentru li teratur ă, estetic, de a
dezvolta psihic, intelectual, dar și afectiv, moral.

CAPITOLUL I
MARIN PREDA ÎN CONTEXTUL LITERATURII ROMÂNE

La aproape 40 de ani de la moartea sa, Marin Preda î și demonstreaz ă actualitatea,
rămânând un reper fundamental în literatura român ă postbelic ă, și nu numai.
Prin Marin Preda, romanul românesc a atins o nou ă etap ă a stilului, dar mai ales a viziunii
epice. Un scriitor care a reu șit s ă surprind ă omul în totalitatea manifest ărilor sale existen țiale:
omul agricol, intelectualul-filosof, îndr ăgostitul etern, tat ăl, omul anti sau pro sistem social-
politic, omul ancorat în lupta cu timpul istoric, p olitic, cu timpul iubirii, cu timpul fizic sau
spiritual. Nu exist ă aspect, întunecat sau luminos, al vie ții, care s ă nu fie surprins în aceast ă
aventur ă romanesc ă p ătrunz ătoare, care se dovede ște a fi opera lui Marin Preda.
Scriitorul a tr ăit experien ța scrisului ca pe o provocare: s ă poat ă ataca realitatea f ără s ă
fie prizonierul realit ății interioare. Și, de și afirma ția sa pare a afirma o idee contrar ă: „ Eu nu m ă
gândesc niciodat ă decât la ceea ce am cunoscut și la ceea ce am tr ăit direct. Consider c ă numai
asta are valoare. Ceea ce au tr ăit al ții are valoare numai pentru ei .” 1, paradoxul trebuie în țeles
astfel: lumea cunoscut ă, închis ă în sine, în interior, este observat ă de ochiul cel mai avizat și
povestit ă ca o experien ță realist ă, obiectiv ă, prin care scriitorul î și g ăse ște libertatea. Produsul
finit literar con ține întreaga tensiune a actului creator, întreaga l upt ă a ie șirii din sine.
Vorbind despre literatur ă, Marin Preda procedeaz ă într-un mod aproape paradoxal, el nu
uit ă s ă pun ă permanent în fa ța crea ției oglinda realit ății. Și aceast ă confruntare a lumii c ărților
cu via ța tr ăit ă și asumat ă din interiorul condi ției de scriitor va fiAutorul nu abdic ă de la
principiul rela țion ării vie ții cu literatura, care este vital în crearea autent icit ății. Confruntarea
lumii din interiorul paginilor cu via ța este aventura asumat ă con știent de Preda. Uneori ai
sentimentul c ă el, autorul, vegheaz ă la grani ța dintre cititor și personaj și mediaz ă în țelegerea
sau c ă reia la infinit procesul în țelegerii proprii lumi, doar pentru c ă o consider ă perfectibil ă și
caut ă strategii s ă o reconstruiasc ă. S ă mai spun ă înc ă o dat ă povestea, dar cu alt ă voce.
M. Preda organizeaz ă faptele cu o superioar ă contemplare, asemeni lui Ilie Moromete,
fiind în acela și timp și „ în lume și în literatur ă”2. Prin 1987, Marin Mincu sus ținea c ă Marin
Preda este scris de Morome ții, acest paradox ilustrând un adev ăr, c ă o oper ă autentic ă poate
scrie via ța autorului, c ă opera lui Preda nu se compune din texte individual izate, ci reprezint ă
un stil existen țial numit morome țianism.
E drept c ă primul strat al culturii prediste este cel al univ ersului rural la care se vor ad ăuga
și alte experien țe de via ță c ăpătate în alte medii tr ăite. Și din acest prim univers provine și codul
moral ustur ător pe alocuri care ajunge la cititor. E ironia mor ome țian ă, fin ă, prin care scriitorul,
dac ă nu poate reconstrui lumea, m ăcar o apostrofeaz ă, sperând la o schimbare.
Tema țărăneasc ă este un dat cu care scriitorul se avânt ă în lumea scrisului, ca un zvâc
incon știent, celelalte sunt asumate con știent, c ăutate, generate, obsesii ale autorului care s-a
dorit a fi cel mai bun prozator.
Și pentru a reu și, M. Preda s-a eliberat de prejudec ăți tehnice, de artificii și pre țiozit ăți,
de teorii scriitorice ști care ar garanta succesul, abordând o fraz ă aparent simpl ă, cu tendin țe
comportamentiste, prin care a surprins st ări, idei, conflicte. Marele merit al crea ției obiective a
lui Marin Preda const ă în faptul c ă personajul e l ăsat liber, f ără niciun fel de imixtiuni din partea
creatorului s ău, s ă-și releve propria ideologie. Preocuparea sa priorita r ă era de a dezv ălui „ o
stare sufleteasc ă, o idee care îl obsedeaz ă pe erou, un conflict care se na ște […], s ă faci în a șa
fel încât ceea ce tr ăie ște în imagina ția ta ca o pl ăsmuire cu o putere de via ță imens ă s ă se
transmit ă și în cuvinte ”. 3 Astfel crea ția sa nu înceteaz ă s ă ridice un sens moral, s ă pun ă

1 Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda , Bucure ști, Editura Albatros, 1973, p.210
2 Andrei Grigor, Marin Preda Incomodul , Gala ți, Editura Porto-Franco, 1996, p.3
3 Florin Mugur, op. cit., p. 143-144

probleme de con știin ță, s ă se constituie ca un r ăspuns la întreb ările fundamentale, toate derivate
din eterna: Ce este omul? Ce este un om?
Cu modele precum Tolstoi, Dostoievski, Balzac, Cara giale, Preda nu putea decât r ămâne
în sfera moralit ății, a con știin ței care se m ărturise ște pe sine pentru a se cunoa ște și pentru a
oferi cunoa ștere, adev ăruri esen țiale, r ăspunsuri. S-a spus despre Preda c ă este „ un autor din
familia de spirite a lui Caragiale ”4, întrucât un fenomen comic se produce în manifesta rea
personajelor pe scena epic ă, personajele lui apar ținând unui realism al mentalit ăților, devenind
permanen țe psihologice ale naturii umane.
Eroii s ăi, țărani sau intelectuali filozofi sunt adep ții ideii c ă la temelia vie ții umane se afl ă
un soi de cultur ă. Moromete tr ăie ște dup ă principiile culturii tradi ționale, rustice, care a
consolidat civiliza ția țărăneasc ă de sute de ani. Drama lui Moromete este provocat ă de risipirea
pân ă la dispari ție a vechii culturi populare. Pe de cealalt ă parte, Victor Petrini are o alt ă religie
– filozofia culturii, singura for ță salvatoare a omului onest care locuie ște într-o „ er ă a
tic ălo șilor ”. Pentru Petrini cultura înseamn ă filozofie întemeiat ă pe iubire: „ dac ă dragoste nu
e, nimic nu e ”.
Romancierului român îi displac omniscien ța și ubicuitatea; el este interesat de resorturile
lăuntrice și exterioare ale personajului și mai pu țin de cadrul desf ăș ur ării lui. Personajele lui
Marin Preda „ tr ăiesc în istorie sau sunt tr ăiți de istorie ”5; sunt o umanitate fictiv ă, dar
verosimil ă, lipsit ă de fard, autentic ă, animat ă de personaje care, prin complexitatea lor, devin
universale.
Marin Preda infuzeaz ă discursului narativ o atitudine proprie fa ță de personaj: „ Dac ă prin
comportamentism în țelegem c ă nu înf ățișă m cu prec ădere gândurile eroilor, ci c ăut ăm s ă ne
dăm seama la ce se gândesc urm ărindu-le comportarea, f ără s ă elimin ăm deliberat și
programatic analiza, atunci eu sunt un astfel de sc riitor, comportamentist. Rareori, cum am
spus, fac o investiga ție direct ă în gândirea unui personaj, ca s ă indic sursa ac țiunilor sale.
Prefer s ă înf ățișez omul în mi șcare, iar mi șcarea o v ăd când din afar ă, când din perspectiva
eroului ”6.
Unui caracter exhaustiv explicat, Marin Preda îi pr efer ă destinul incomplet, realizat prin
înf ăț ișarea unei perioade temporale determinate a existen ței individuale. Personajul nu intr ă în
ac țiune cu un portret dat. Elementele lui se dezv ăluie treptat, prin comportament și dialog,
portretul fizic constituindu-se ca un reflex al por tretului spiritual.
Pentru a putea realiza atâtea deziderate, atâtea id ealuri în construc ția unui personaj, este
necesar ă o implicare afectiv ă total ă, pân ă la punctul în care scriitorul pune în crea ția sa îns ăș i
experien ța lui de via ță , îns ăș i via ța sa, a șa cum nu a ezitat s-o fac ă Marin Preda: „ Actul de
crea ție este rezultatul vie ții interioare, secrete a scriitorului; nu se mai știe și nu mai știe nici
el exact dac ă ceea ce se poveste ște i s-a întâmplat lui cu adev ărat, dac ă și-a imaginat numai
sau dac ă e vorba de un amestec de fapte reale și de inven ții. ”7
Personajul iese din tarele biograficului, devenind protagonist pe scena vie ții transpuse în
roman, asumându- și rolul de purt ător de cuvânt al autorului. De aceea putem spune c ă „ via ța
personajelor lui Marin Preda nu este o însumare de experien țe, ci una de revela ții. Personajul
nu înva ță , ci descoper ă, mereu uluit, fascinat .” 8
Pe scurt, lumea ce anim ă romanele lui Marin Preda este coerent ă, concret ă, radiind de
semnifica ții, l ăsând posibilitatea de a realiza o adev ărat ă hart ă a sentimentelor umane. Noutatea

4 Voicu Bugariu, Existen țe ironice. Personajele lui Marin Preda , Editura LiterNet, 2006, p.6
5 Ion B ălu, Marin Preda , Editura Albatros, 1976, p. 115
6 Florin Mugur, op. cit., p. 143
7 Florin Mugur, op. cit., p. 86
8 Cezar Iv ănescu, Pentru Marin Preda , Editura Timpul, Ia și, 1996, p. 159

pe care o aduce Preda în arhitectura personajelor e ste „ jocul superior și deta șat al spiritului
reflexiv problematizant, organul creator de valori culturale ”. 9
Dac ă prin fenomenologia personajelor putem s ă-l asociem spiritului caragialesc, prin
tema rural ă și inten ția de a da o imagine realist ă, autentic ă despre satul românesc, îl punem
al ături de Rebreanu sau Sadoveanu, de și pe primul îl contrazice, intr ă în polemic ă scriind
Morome ții . Fa ță de țăranii lui Rebreanu prea instinctuali, domina ți doar de valori utilitare
precum p ământul, sau fa ță de țăranii lui Sadoveanu, mereu uniformi, cei ai lui Pre da se
elibereaz ă de instinct, de biologic, de animalitate, de pitor esc, de exotism. Ei se situeaz ă într-
un univers existen țial uman autentic, univers ce î și dezv ăluie dimensiuni spirituale.
Valeriu Cristea men ționa c ă în lumea predist ă, cititorul descoper ă omul, cu întreaga lui
natur ă, motiv pentru care „ într-un chip numai aparent paradoxal, ne recunoa ștem mai bine în
țăranii lui Marin Preda decât în intelectualii lui Ca mil Petrescu sau în aristocra ții Hortensiei
Papadat-Bengescu ”10 .
Tematic, exist ă câteva obsesii. Una se țese în jurul temei timpului istoric, proza sa
căpătând din acest motiv un caracter meditativ-confesiv . Timpul istoric dezintegreaz ă
comunitatea rural-tradi țional ă în Morome ții , love ște în destinul individului în Risipitorii ,
Marele singuratic , Cel mai iubit dintre p ământeni , interac ționeaz ă în Delirul , construind rela ții
între grupuri și indivizi afla ți la mare distan ță unii de al ții.
Așadar, istoria este o obsesie, aspect m ărturisit și de scriitor în opera nonfic țional ă și
reflectat în cea fic țional ă prin personajele sale. Porne ște de la o istorie care abia se insinueaz ă
în oper ă – ca în nuvele de debut sau Morome ții I – înspre o istorie absurd ă și delirant ă – ca cea
din Delirul , Morome ții II , Marele singuratic , Intrusul , Risipitorii , Cel mai iubit dintre
pământeni . Marin Preda recunoa ște c ă scrie o literatur ă legat ă de istorie și de evenimente, dar
asta nu înseamn ă c ă trebuie c ăutat adev ărul a șa cum a fost, cu cum l-a sim țit, perceput autorul.
Cu alte cuvinte, topirea vie ții reale/ a istoriei în imaginarul epic, în fic țiune și a imaginarului
epic în real.
Marin Preda î și reprezint ă eroii în confruntare cu timpul, cu societatea sau cu ei în șiși,
viziunile și interpret ările asupra lumii, fiind expresia inconfundabilei l umi interioare a
scriitorului și dobândind în oper ă o organizare specific ă, transmi țând și pe aceast ă cale
cople șitoarea convingere c ă prozatorul a fost cu adev ărat un centru al con știin ței, prin
intermediul c ăruia totul poate fi v ăzut și auzit.
Istoria în care s-a n ăscut, tr ăit, scris și-a pus pecetea asupra crea ției. Istoria și regimul
comunist, totalitarismul, în cultur ă și arte, deci și în literatur ă, au însemnat suprema ția în sfera
gândirii și creativit ății, realismul socialist devenind vizibil și obligatoriu în crea ție, începând cu
1949. De atunci putem vorbi de o literatur ă angajat ă social, o literatur ă pentru mase, care a
câ știgat numero și adep ți. Eroul central era comunistul, omul nou, muncitor ul sau țăranul care a
în țeles sensul vie ții noi și a p ășit hot ărât pe drumul luminos și ascendent al comunismului. Se
promova și ura de clas ă, se cultiva conflictul, într-o manier ă primitiv ă, între personajele pozitive
– for țele progresului, partidului – și cele negative – vr ăjma șii partidului, sabotori, chiaburi.
Prozatorul erei comuniste are mereu de ap ărat, de justificat, de incriminat ceva prin interme diul
personajelor sale; el depune m ărturie în ceea ce prive ște istoria și totodat ă intr ă în polemic ă cu
ea.
În condi țiile unui asemenea regim, literatura nu poate spune în întregime adev ărul,
demistificarea are limite și se realizeaz ă numai în interiorul anumitor conven ții. Dar nu
cantitatea de adev ăr intereseaz ă prioritar, ci valoarea estetic ă.
Majoritatea romanelor prediste s-au bucurat, în mom entul apari ției, de succes la public,
un public însetat de adev ăr, s ătul de minciuni, de fic țiunea în care tr ăia, c ăutând în aceste opere
certitudinile care lipseau de prea mult timp din vi a ță.

9 Vasile Popovici, Eu, personajul, Editura Cartea Ro mâneasc ă, Bucure ști, 1988, p. 116
10 Valeriu Cristea, Domeniul criticii , Bucure ști, Editura Cartea Româneasc ă, 1975, p.167

Preda propune sintagma „ obsedantului deceniu ” pe care îl descrie în termenii urm ători:
„în acest deceniu s-a produs un teribil șoc de con știin ță. Ceea ce s-a tr ăit atunci abia urmeaz ă
să se scrie, și s ă se scrie lucruri care nu s-au scris niciodat ă în literatura român ă, lucruri
revelatoare, pe care eu am încrederea c ă cei ce le-au tr ăit le vor scrie ”11 .
Și da, Preda însu și va scrie și va descrie consecin țele obsedantului deceniu în romanele
sale, începând cu Morome ții II , continuând cu Risipitorii , Intrusul sau Cel mai iubit dintre
pământeni .
Istoria în care tr ăie ște Preda, dar și personajele lui aduce o lume nou ă și implicit un om
nou care înseamn ă: partid, ședin țe, progres, cote, plan de munc ă, comisii, limbaj de lemn,
colectivizare for țat ă, alfabetizare, șantiere în care vin intru și, majoritatea din mediul rural,
pentru a construi societatea, femei care se emancip eaz ă social, muncitori care se calific ă rapid
și ajung în func ții de conducere, ora șe industriale care se ridic ă peste noapte, intelectuali care
sufer ă ororile comunismului. Toate aceste aspecte, cu plu suri și minusuri, sunt surprinse în
opera predist ă.
Eugen Simion nota c ă „ Nu exist ă un subiect, o problem ă care s ă intimideze spiritul curios
al lui Marin Preda ”12 . E capabil s ă vorbeasc ă despre ceea ce-l obsedeaz ă, despre istorie, adev ăr,
literatur ă, moralitate, f ără ca vocea sa s ă ezite în fa ța vreuneia. Subiectele abordate atac ă fie
temele literaturii, fie pe cele ale civiliza ției contemporane, dar magnetic revine în confesiuni le
sale, la condi ția creatorului, raporturile cu propria biografie și amprenta patern ă a operei sale.
Alt ă tem ă, a subteranului fiin ței umane nu este nou ă în proza româneasc ă, dar Marin
Preda g ăse ște o alt ă modalitate de abordare. Dac ă în perioada interbelic ă se analizau
profunzimile, se disecau st ările de angoas ă, se aborda introspec ția din nenum ărate unghiuri,
Marin Preda, nu pune accent pe dezlegarea misterulu i interior, ci pe fotografierea exact ă a
semnelor misterului, a șa cum se manifest ă ele în țes ătura dens ă a cotidianului.
Și o alt ă observa ție trebuie f ăcut ă în leg ătur ă cu fragila, chiar falsa omniscien ță.
Prozatorul accept ă teoria unei imposibile omniscien țe și o exprim ă într-o formul ă original ă: o
nara țiune strict obiectiv ă menit ă s ă fac ă dovada c ă lumea altui decât a celui propriu nu poate fi
cunoscut ă.
Valeriu Cristea descoper ă legea care guverneaz ă scrisul lui Marin Preda, respectiv
mi șcarea dubl ă, contradictorie dup ă care s-a dezvoltat crea ția sa: „ centrifug ă mai întâi, de
smulgere din universul marelui roman și din câmpul gravita țional intens pe care îl reprezint ă,
centripet ă, apoi, de periodic ă revenire, consecin ță a unei atrc ții irezistibile .” 13

11 Marin Preda, „ Crea ție și moral ă”, edi ție de Victor Cr ăciun și Corneliu Popescu, prefa ță și note de Victor
Cr ăciun, Bucure ști, Editura Cartea Româneasc ă, 1989, p. 602-603
12 Eugen Simion, Scriitori români de azi , vol. I, ed. a II-a, Bucure ști, Editura Cartea Româneasc ă, 1978, p. 450
13 Valeriu Cristea, Domeniul criticii , Bucure ști, Editura Cartea Româneasc ă, 1976, p.174

CAPITOLUL II
RECEPTAREA CRITIC Ă A OPEREI LUI MARIN PREDA

Critica literar ă l-a receptat pe Preda tipologic, proza fiind ident ificat ă ca realist ă,
obiectiv ă, legat ă la început de tradi ția romanului țărănesc. Și a fost de succes. Morome ții a fost,
cu siguran ță, de la apari ție, o carte aplaudat ă, o reu șit ă recunoscut ă și acceptat ă prin recenzii,
iar scriitorul v ăzut ca unul remarcabil al vie ții țărăne ști.
Când a abordat alte teme care au ie șit din spa țiul rural, au existat și voci critice supuse
prejudec ăților vremii care au stabilit c ă un scriitor care nu- și poate dovedi prin documente
statutul, forma ția intelectual ă, nu ar putea intui resorturile suflete ști sau de gândire ale unui
personaj intelectual.
Și astfel, Marin Preda s-a dovedit a fi un scriitor incomod, care a contrariat, a încurcat și
jenat orgolii, a generat conflicte acolo unde s-a l ovit de obtuzitate în actul de receptare a operei.
Da, a existat și poate mai exist ă, o categorie de litera ți care au considerat c ă Preda nu este un
scriitor de prim ă m ărime, iar succesul s ău antum este nemeritat.
Dar în marea istorie literar ă, aceste adversit ăți nu au însemn ătate.
Ceea ce are însemn ătate, ceea ce ne intereseaz ă este doar opera și valoarea ei artistic ă, ce
a adus nou, tematica, personajele, via ța care palpit ă în firul ro șu al nara țiunii, ce îl face pe Preda
să aib ă parte de o actualitate ca și Caragiale. Cum și-a scris Marin Preda c ărțile? Le gândea? Le
tr ăia? Vasile Popovici îl citeaz ă pe F ănu ș Neagu: „ Nu l-am v ăzut scriind, era actul lui cel mai
de tain ă, dup ă lucru ar ăta h ămesit, sc ăzut, slab, desfigurat. Lua bastonul și umbla pe sub
pământ. Era efectiv un om care- și t ăiase venele .” 14

II.1. Proza scurt ă

Cartea de debut a prozatorului este volumul Întâlnirea din p ământuri (1948), de și
adev ăratul debut s-a produs în 1942 când publicase schi ța Pârlitu ′ în revista „ Timpul ”, nr. 15-
16 din aprilie. Schi ța î și va g ăsi ecoul în povestirea O adunare lini știt ă, reg ăsibil ă și ea în
Morome ții . Schi ța Pârlitu ′ este un monolog în care un țăran – Manolea al Stoichii – se plânge
în fa ța prietenilor s ăi de ginerele lui, Ilie, un om „ țănduros ”: „ Da ăsta e om, m ă? Om e ăsta,
mă?… C ă nu-mi cade în gheare c ă l-aș bu șuma eu ni țel… ”. Discursul țăranului este degresiv,
plin de oralit ăți crude, întrerupt de interoga ții adresate ascult ătorilor. Furia lui realizeaz ă un
adev ărat spectacol:
„Și-acuma, ca s ă ști ți și voi cam ce fel de om e Ilie ăsta-gineri-meu ăsta – sta ți s ă v ă spui
ce-a f ăcut el în armat ă. Ieri am aflat și eu, mi-a spus Ghi ță , c ă lu’ Ghi ță al lui Nae Barbu i s-a
întâmplat cu el. Ști ți, m ă? Sau ști ți!…
– Nu știm!
– Sta ți s ă v ă spun eu, acum. Ghi ță ăsta al lui Niculae Barbu când s-a dus în armat ă,
Ilie (lua-l-ar dracii, c ă pui eu mâna p ă el, d ă el d ă dracu) era s ărgent m ă, ști ți, s ărgent
și Ghi ță r ăcute. Acu, Ghi ță nu știa. Se duce el acolo și întreab ă d ă Ilie: «M ă, Ilie Ghioc, care-
i m ă ăla?» Și ăia îi spun: «Dom’ s ărgent Ghioc e la clancenare, da’ vezi, nu te du aco lo c ă te
ia la b ătaie; dai d ă dracu!» Ghi ță : «Ce vorbe ști, m ă? P ăi e din sat de la mine.» Ăia dând din
cap: «Du-te! treaba ta!» M ă, oameni buni, ști ți ce-a f ăcut Ilie atunci? Manolea se opri din
vorb ă și r ămase cu gâtul întins întrebând din ochi oamenii car e a șteptau r ăspunsul foarte
lini ști ți.”
Cam acela și tip de discurs se poate reg ăsi și în O adunare lini știt ă, într-un cadru epic
diferit, dar cu aceea și intensitate, în acela și registru. Ginerele Ilie devine vecinul Miai, iar în
locul lui Manolea apare Pa țanghel, un regizor creativ, spectaculor și un orator cu mult ă ironie.

14 Vasile Popovici, Eu, personajul , Editura Cartea Româneasc ă, Bucure ști, 1988, p. 115

Schi ța Pârlitu ′ avertizeaz ă talentul autentic ce nu va putea fi contestat, pe un fond realist,
apropiat de stilul de comediograf al lui Caragiale.
Alte schi țe, povestiri, încerc ări publicate sau r ămase în sertar din aceast ă perioad ă de
debut sunt: Noaptea – prezint ă o explozie de cruzime a unor tineri țărani, Beldie și Ganea lui
Teican, care ducând caii la p ăscut noaptea îl bat pe un al treilea individ cu bes tialitate f ără un
motiv clar, subiect și stil reg ăsit apoi în La câmp ; Strigoaica – o proz ă care valorific ă supersti ții
legate de vârcolacii care atac ă luna și atunci un sat întreg intr ă într-o stare de panic ă și demen ță,
iar o femeie singuratic ă, urât ă și du șmănoas ă, Maria, devine strigoaic ă; Rotila – o schi ță în care
personaj este Nil ă (nume folosit și în Morome ții ) care î și caut ă câinele pierdut dup ă ce s-a b ătut
cu doi fl ăcăi de seama lui; Plecarea – schi țeaz ă o discu ție fragmentar ă dintre ni ște ofi țeri afla ți
într-un spital în leg ătur ă cu o lupt ă pierdut ă; Măriti șul (1946, publicat ă în Veac nou , intitulat ă
ini țial De capul ei ) – creeaz ă scene de via ță, schi țe de personaje care se vor integra mai apoi în
Morome ții ; Întâia moarte a lui Anton Tudose (1946, într-o prim ă variant ă numit ă Nepotu l
publicat ă în Studentul ) – prezint ă una din temele obsedante ale lui Preda, moartea, r evela ția
ira ționalit ății mor ții, a șa cum o percepe un tân ăr țăran, nepotul lui Anton Tudose care nu
în țelege de ce unchiul s ău de 48 de ani moare a șa de curând, din senin. Și cum neîn țelegerea se
trateaz ă deseori, în via ță și în literatur ă, cu b ăutur ă, nepotul bea și apoi se înfurie și se sup ără
pe toat ă lumea din jur. Unchiul îi spusese tân ărului înainte de moarte c ă i-a intrat un vierme pe
os și c ă nu mai e nimic de f ăcut pe lumea asta, c ă și-a încheiat rostul. Revolta nepotului este
violent ă, el se manifest ă la parastas și cum nimeni nu-i poate r ăspunde, se potole ște și amu țește.
Scena este prezent ă și în Morome ții II prin reac ția lui Niculae la moartea lui Sandu, dar tema
este tratat ă pe o schem ă epic ă diferit ă și în Înainte de moarte ; fragmente ca Diminea ță de iarn ă,
Casa de-a doua oar ă, Povestea unei c ălătorii , Casa lui Ilie Moromete fac parte din scenariul
Morome ților , din dosarul Morome ților în care se pot observa alte fire epice gândite de scriitor
pentru anumite personaje, alte schi țe de protagoni ști care nu au p ătruns pân ă la urm ă în țes ătura
elaborat ă a marelui roman, dar pe care Preda le-a folosit ca s ă-și perfec ționeze spiritul creator,
să p ătrund ă în psihologia tulbure a lumii țărăne ști, s ă st ăpâneasc ă mijloacele prozei
comportamentiste; Fântâna alb ă – prezint ă doi țărani Paraschiv și Arif, care au ridicat o fântân ă
și când trebuie s ă o sfin țeasc ă, se ceart ă nu se știe prea bine de ce, stilul epic fiind asem ănător
cu cel din O adunare lini știt ă, discursul fiind împleticit, tipic țărănesc.
Volumul Întâlnirea din p ământuri cuprinde proze publicate anterior în periodice, în care
sunt imaginate conflicte rurale inedite, sunt intui te momentele de criz ă de con știin ță ale unor
țărani, cu o viziune deosebit ă fa ță de Rebreanu. Țăranul este pentru Preda un individ complex,
cu p ărți întunecate, dar și cu un spirit capabil s ă ajung ă la contempla ție. În acest volum se
prefigureaz ă „ natura morome țian ă: ironic ă, subtil ă, imaginativ ă, în stare de reprezenatre
complex ă despre lume” 15 .
În ce const ă originalitatea scriitorului, noutatea viziunii lui artistice având în vedere c ă
despre lumea satului au scris Creang ă, Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, Galaction, Zaharia
Stancu? Ce mai e de spus despre satul tradi țional? În primul rând, țăranul predist nu mai este
obiectul literaturii, ci subiectul ei. Satul lui Ma rin Preda nu mai are idilismul lui Sadoveanu, nu
este o matc ă a virtu ților str ămo șești, dar nici primitivitatea, instinctualul de la Re breanu, nu mai
este descris cu simpatie, dragoste, nu este nici ap ărat modul de via ță țărănesc. Satul nu e nici
mai bun, nici mai r ău decât ora șul, este locul în care se tr ăie ște ca peste tot, cu acelea și probleme
umane. Țăranul nu este unicizat, nu e nici un erou idilic, n ici un individ f ără individualitate.
Uneori psihologia țăranului îmburghezit, pragmatic, egoist e judecat ă cu un fel de uluire, ca o
monstruozitate, de psihologia țăranului care- și p ăstreaz ă nealterat ă demnitatea uman ă.

15 Eugen Simion în Prefa ță la Întâlnirea din p ământuri , Editura Curtea Veche, colec ția Biblioteca pentru to ți,
Jurnalul Na țional, Bucure ști, p. 23

Psihologia țăranilor lui Preda presupune o acumulare lent ă și t ăcut ă și în final exploziv ă.
Gesturile lor au o m ăre ție simbolic ă ce reprezint ă spe ța uman ă, au valoare universal ă.
Comportamentul lor semnificativ și firesc angajeaz ă în povestire natura uman ă.
S-a remarcat în scrierile de tinere țe categoria personajelor marcate de psihologia
insignifian ței, de un anumit complex de inferioritate discret.
Locul comun al scrierilor de început a fost conside rat violen ța, parc ă un exces de
naturalism, ie șiri ciudate, gesturi violente, energii devastatoare , st ări de trans ă care tulbur ă
cotidianul, îi modific ă limitele și aduc personajele într-o stare tipic ă de buim ăceal ă. Lectura
atent ă a nuvelelor pun în lumin ă un autor inedit, fantastic, anxios, un adev ărat poet al
terifiantului în Colina , Calul , La câmp , Înainte de moarte , Amiaz ă de var ă, construite pe
observa ția realit ății rurale. Au existat, evident, prejudec ăți c ă realismul exclude imaginativul,
fabulosul, sondarea în zonele nelini știte ale con știin ței, ceea ce i-a f ăcut pe unii critici s ă-i
repro șeze lui Preda formula realist ă în care crede c ă s-a fixat. Dar Eugen Simion afirma în
ap ărarea scriitorului c ă și „ Albert Beguin descoperea un Balzac romantic, vizion ar, tenebros,
sub nota ția rece și crud ă, un poet al oniricului, surprinz ător la un doctor în știin țe sociale.
Rebreanu e, în Adam și Eva, fantastic și metafizic în genul lui Eminescu, obsedat de arhet ip,
tinzând spre mari construc ții narative în chipul romanticilor. La scriitori cu un stil unitar,
disocierile de acest fel nu anuleaz ă o formul ă și o metod ă, fixat ă în elementele ei de baz ă: o
completeaz ă numai pe un plan special de percep ție. Exist ă un punct de unde observa ția
minu țioas ă, supus ă obiectului, lunec ă spre zonele subliminale ale con știin ței. […] Exist ă o
mitologie a realismului, un fantastic care deriv ă nu din transcrierea supranaturalului,
neverosimilului în ordinea existen ței, ci, ca la Dostoievski, din studiul st ărilor obsesive .” 16 Așa
și Marin Preda, are o sl ăbiciune pentru fabulos, mister, de care se apropie cu mijloacele prozei
de analiz ă sau de evocare.
În proza scurt ă predist ă nota terifiant ă deriv ă din sugestia unei realit ăți morale ascunse –
Calul – sau din observarea minu țioas ă a formelor pe care le ia presim țirea mor ții – Înainte de
moarte . În aceste texte nu se observ ă consecvent determinarea social ă/ istoric ă a vie ții suflete ști.
Marin Preda exerseaz ă în decuparea unor felii de via ță stranii, înf ățișând, de exemplu un fl ăcău
care are vedenii – Colina –, un b ătrân care î și omoar ă și jupoaie calul – Calul – , doi ciobani
mâna ți de porniri animalice – La câmp –, un om care înainte de a muri sugrum ă medicul aflat
lâng ă el etc. Fixeaz ă momente f ără în țelesuri generale.
Ov. S. Crohm ălniceanu afirm ă c ă tipurile umane prediste, atât de captive în confli ctele
diverse ale vie ții, sunt exemple tipice de ceea ce s-ar putea numi literatur ă kafkian ă. Ne referim
la un fel de a scrie destul de r ăspândit în romanul recent occidental și care tinde s ă dea
corespondentul literar al ideii de nelini ște (angoas ă) teoretizat ă de profe țiile f ăcute între patru
pere ți de singuraticul profesor danez Soren Kierkegaard. Neantul se relev ă omului prin
angoas ă, adic ă printr-o stare sufleteasc ă de temere, în care cel ce sufer ă nu poate numi obiectul
fricii, nelini știi sale. […] Pe plan literar, scriitorii care priv esc sub acest unghi sau sub cel
similar al francezului Albert Camus aleg s ă redea o imaginar ă absurditate a vie ții. În mod
caracteristic, vor situa omul în cadrul unorîntâmpl ări ob i șnuite, pe care îns ă le vor contempla
mi șca ți de ideile de mai sus. […] Via ța va avea aspectul unui mecanism absurd, al unui
automat, func ționând ca mi șcat de o voin ță exterioar ă.17
În acest volum Marin Preda se apleac ă asupra acelor aspecte marginale și extreme ale
vie ții omene ști care nu pot fi exprimate decât aluziv, nu împ ărt ășite, pentru c ă sunt aspecte
inumane ale omului: în fiecare om e o latur ă de umbr ă, o fric ă ira țional ă, o durere cumplit ă, un
impuls, un instinct sexual orb, o furie, iar scriit orul compune fire epice reduse scormonind
îndr ăzne ț în adâncul sufletului omenesc.

16 Eugen Simion, op. cit. , p. 398
17 Ov.S. Crohm ălniceanu, „ Întâlnirea din p ământuri ”,în Contemporanul, nr. 82, 1948

În ceat ă este prezentat monologul unui țăran înfuriat, rostit ca în prada unui delir cu
accente de patetism, ilustrându-se astfel tipicul o mului rural în universul s ău agricol, familial.
Este prima nuvel ă și din ea izbucne ște exploziv invectiva țărăneasc ă, aspr ă, concret ă, carnal ă,
plin ă de patim ă, mirosind a p ământ, de la primele cuvinte: „ Uita ți-vă la el, s ări-i-ar bolbo șile
ochilor! De ce t ăce ți din gur ă? Am treizeci de cl ăi de grâu. Îi sparg capul ăluia care s-o apropia
de mine. Mecanicul m ănânc ă, m ă duc la șira mea, o stropesc pu țin și-i dau foc. Dau foc și la
mua șin ă, m ă duc la fiecare șir ă și o aprind, la toate t ărgile astea cu paie, dau foc la toat ă aria !”
Acest monolog continu ă delirant aproape 9 pagini în care nu se petrece ni mic decât faptul
că Ilie Resteu vorbe ște pe ner ăsuflate, cu elocven ța și frumuse țea pe care i-o inspir ă patima și
condi ția fireasc ă a graiului țărănesc. Discursul s ău e plin de imagini verbale haotice adunate
dup ă criterii ale unei memorii afective, dar intriga se construie ște rotund, echilibrat în mijlocul
lor. Doar din aluzii. Autorul pare c ă nu exist ă, e ca și cum i-a dat ceva s ă bea lui Resteu, o
licoare ce i-a dezlegat limba, întâmpl ările, amintirile, furia adâncite pân ă acum în subcon știent.
De la primele rânduri cititorul este cucerit de far mecul epic, de firul ro șu al întâmpl ării.
Ilie Resteu este un s ărac revoltat, un timid indignat, nedrept ățit de o rud ă bogat ă și
neomenoas ă, c ăruia Preda îi analizeaz ă cu interes umanitatea armonioas ă, normal ă, capabil ă s ă-
ți înc ălzeasc ă inima. Se înrude ște îndeaproape cu Țugurlan din Morome ții, dar și cu eroii din
proza scurt ă, Ilie Barbu, Anton Modan, Vasile Bodescu. Ilie Res teu reprezint ă, în cadrul
orânduirii bazate pe inegalitatea social ă, condi ția s ărăciei și a exploat ării extreme a țăranului,
care îl duce la r ăzvr ătire, la impulsul vindicativ irezistibil, anarhic. Ilie Resteu e dur, lipsit de
speran țe (mizerie nu-i îng ăduie s ă le aib ă), st ăpânit de o mânie care arde mocnit, neobservat ă,
dar care, provocat ă, poate izbucni, cu o disperat ă impetuozitate 18 .
El r ămâne cu grâul netreierat dup ă dou ă zile de munc ă grea, epuizant ă, pe batoz ă pentru
al ții și îl învinov ățește pe Beleag ă care condusese ceata fa ță de care nu- și poate domoli revolta.
Cuvintele lui Ilie Resteu respect ă o retoric ă ele mentar ă, dar de efect. Teatralitatea apare
adesea în scrierile lui Marin Preda. Ță ranii au sentimentul unui auditoriu nedefinit ca nu m ăr.
Ei particip ă la o rela ție de tip actor – spectator. Foarte rar comunicarea dintre ei este alb ă, lipsit ă
de conota țiile teatrale date de sentimentul vorbitorului c ă este ascultat de întreg satul, prezen ță
ocult ă la toate conversa țiile purtate în perimetrul s ău. Vorbitorul simte, cu o pl ăcere complicat ă
de actor, c ă satul este cu ochii pe el. De men ționat c ă nemul țumitul din În ceat ă, la fel ca multe
alte personaje locvace ale lui Marin Preda, nu cuvâ nteaz ă numai pentru a-i convinge pe cei de
fa ță c ă are dreptate. Monologul s ău are o func ție compensatorie. Învins în plan obiectiv, Ilie
Resteu î și r ăscump ără suferin ța, vorbind.

În Colina fantasticul e o proiec ție a spaimei. Latura psihologic ă este evident ă. Personajul,
Vasile Catrina, dup ă un somn agitat, cu vise cumplite – în somn este sp a țiul na șterii fricii
specifice omului care tr ăie ște aproape de natur ă – merge la câmp razna și cu o team ă
inexplicabil ă în suflet și, acolo, înconjurat de o cea ță deas ă, ame țește, îi pare c ă p ăduricea se
aprinde și piere, colina se umfl ă ca o b ășic ă enorm ă, se clatin ă, se scufund ă. Apoi apare, nu se
știe de unde, și un mo șneag, care dispare destul de repede, iar țăranul, spirit lucid, în fa ța acestor
semne de irealitate, se întreab ă realist: „ Ei! Ce, m-au g ăsit dracii?!.. .” pentru ca, în final,
cople șit de atâtea semne, s ă fug ă însp ăimântat.
În câteva pagini, Preda a realizat un eseu des ăvâr șit de psihologie descriptiv ă asupra
complexului bizar care îl cuprinde pe omul singur î n prezen ța p ădurii și a p ământului.
Cadrul nara țiunii e acela al vie ții comune și nimic nu anun ță accentul fabulos de la sfâr șit.
Totul pare un vis r ău, prelungit la lumina zilei și tr ăit în stare de luciditate. Textul e în fapt
transcrierea unei halucina ții, cu gradarea nara țiunii specifice scriitorului analist.

18 Matei C ălinescu, Întâlnirea din p ământuri , în Gazeta literar ă, nr. 32, 1960

Întâlnirea din p ămînturi este și ea o scriere deosebit ă în care se observ ă preferin ța
autorului pentru o psihologie abisal ă. Aici drama erotic ă e plin ă de candoare și surprinde
subtilit ățile sufletului rural: doi feciori î și disput ă o fat ă. Dugu o vede pe Drina goal ă,
sc ăldându-se în râu și se îndr ăgoste ște fulger ător; pentru a o cuceri trebuie s ă se bat ă cu Achim,
un fl ăcău care revendic ă prioritate asupra fetei. Duelul cu ciomegele, la c are lupt ătorii vin c ălare
și cu câte unul sau doi înso țitori și care se desf ășoar ă dup ă reguli nescrise, dar stricte, nu este
unic. Ce este unic? Modul în care Preda surprinde t rezirea pe nea șteptate a iubirii în sufletul
adolescentului, transformarea la care iubirea îl su pune. Lupta pentru iubire, pentru Drina este o
prob ă de maturizare, o ini țiere în iubire conform unor tipare ale lumii țărăne ști și îl va ajuta pe
Dugu s ă treac ă din lumea adolescen ței în cea a maturit ății, a b ărb ăției. Dup ă ce câ știg ă b ătălia,
Dugu î și schimb ă comportamentul, e mai autoritar când vorbe ște cu cei din familie, cu p ărin ții,
ba chiar merge diferit, „ calc ă” altfel.
Dup ă un spectaculos duel purtat pe câmpie, cel mai tân ăr iese înving ător și este gata s ă se
însoare. Psihologia lui se maturizeaz ă brusc, de la o zi la alta. Conflictul se desf ăș oar ă în absen ța
unor oficialit ăț i punitive; ță ranii apar încremeni ți în reguli imuabile de via ță ; înfruntarea se
desf ăș oar ă într-un fel moderat, f ără v ărsare de sânge, fiind urmat ă de o cavalcad ă armonioas ă.
Povestirea nu este totu și o idil ă decorativ ă, existând o semnifica ție ascuns ă a conflictului:
victoria în duel nu se produce datorit ă for ței fizice brute, ci pentru c ă înving ătorul are marea
energie psihic ă a unei fiin țe naturale. Dugu dore ște f ără re ținere și f ără calcul. Achim, cel învins,
„om cu armata f ăcut ă” și vag citadinizat, este deprins cu anumite convenie n țe sociale;
avansurile f ăcute de el fetei au ceva deliberat; nu din pasiune vrea el s ă se însoare, ci pentru a
respecta un obicei al mediului s ău social. Pentru el, Drina este o fat ă aleas ă la rece, nu fiindc ă
nu s-ar fi putut altfel, ci în urma unor calcule. D ugu, în schimb, cavaler f ără prihan ă al iubirii
la prima vedere, este dominat de o adev ărat ă mistic ă a alegerii ireversibile. A șa fiind, ac țiunile
și vorbele lui au o mare putere de sugestie. Acestea modific ă atitudinea fetei și pe cea a rivalului.
Pe scena satului, regulile oportuniste ale convie țuirii moderne nu și-au f ăcut apari ția, iar
succesul, supravie țuirea, țin de izbucnirea for ței telurice. Achim arat ă c ă, în timpul cât a f ăcut
armata, a deprins regula de aur a civiliza ției și a maturit ăț ii, a înv ăț at s ă renun țe. Dugu, în
schimb, n-a aflat înc ă nimic despre distan ța dintre dorin ță și realizare. Transliterat ă în al ți
termeni, Întâlnirea din p ământuri poate fi socotit ă o poveste a tinere ții, un basm localizat în
Câmpia Dun ării.
E de observat o dat ă lectura anecdotic ă, apoi o tehnic ă bun ă a dialogului, dar și
dinamizarea nara țiunii care se precipit ă cu fiecare episod.

În O adunare lini știt ă pl ăcerea de a povesti este evident ă și chiar esen țial ă, prioritar ă.
Nuvela anticipeaz ă stilul ironic din Morome ții și indic ă cert prezen ța unui mare prozator.
Personajul Pa țanghel este un fel de Nichifor Co țcariul de-al lui Creang ă situat acum în câmpia
dun ărean ă, un fel de Ilie Moromete surprins într-unul din mo mentele de voie bun ă cu prietenii
săi. Țugurlan, Anghelache, Matei sunt spectatorii care pr efigureaz ă pe ascult ătorii din poiana
lui Iocan și pe b ătrânii liberali din Morome ții II . Modan, care bate r ăspicat la u șă și se adreseaz ă
lui Pa țanghel (gazda) cu vorbe aspre: „ ce faci, m ă pârlitule, prostule ”, veste ște pe Coco șil ă,
prietenul și adversarul politic al lui Moromete. Iar c ărp ănosul Miai, tovar ășul de c ălătorie la
munte și vecinul posesiv, este dornicul de îmbog ățire B ălosu. Nevasta lui Pa țanghel, care
intervine când și când în relatare pentru a domoli elanul inventiv al so țului („ Ei, hai, Tudore,
n-o mai încornora și tu a șa”) anun ță pe Catrina sau orice alt ă țăranc ă din Morome ții . Dar rostul
femeii nu este s ă stea al ături de povestitor, cu atât mai mult s ă intervin ă sau s ă-l contrazic ă, s ă
strice pl ăcerea spunerii, rostul ei este de a aduce țuic ă, gogo și, elemente nutritive pentru
spectacol și apoi s ă se retrag ă. Pa țanghel le spune spectatorilor cum a f ăcut o c ălătorie cu vecinul
Miai, a înregistrat ni ște întâmpl ări și le relateaz ă acum, în timpul prezent al nara țiunii, în fa ța
ascult ătorilor, f ără grab ă, revenind asupra faptelor, aducând lumini noi acol o unde un element

pare întunecat. Ideea de spectacol e urm ărit ă pe mai multe planuri. Pa țanghel nu comenteaz ă de
la început faptele, doar le expune, parc ă se teme s ă arunce asupra lor o interpretare moral ă. Le
poveste ște pe ocolite, cu elemente vagi, voit confuze, pent ru a atrage aten ția asupra unei situa ții
absurde. El organizeaz ă o mic ă scen ă, distribuie rolurile, pentru a fi mai limpede: „ Dar asculta ți
aicea, s ă v ă spun eu vou ă! N-am nicio nevoie. Ce? Miai? Îl dau dracului și gata. Dar numai
așa, ca s ă vede ți și voi. Uite, m ă s ă zicem a șa: Matei, tu e ști Miai, în țelegi? Acum tu, Miai
mergi cu mine la munte și, ascult ă aici, s ă te superi tu c ă nu vrei s ă-mi dai și mie merticul t ău.
Știi, m ă? Adic ă eu, Pa țanghel, î ți cer ție, tu Miai, s ă-mi dai merticul t ău, și tu te superi c ă nu
vrei .”
Aceast ă bufonerie fin ă anun ță tema de suprafa ță a nuvelei: sup ărarea absurd ă a
culpabilului Miai. Tema va fi reformulat ă în toate momentele pricipale ale nara țiunii. Ori de
câte ori Pa țanghel vrea s ă trag ă din fapte o judecat ă moral ă, el revine la ideea sup ărării lui Miai.
Acest Miai este str ăin de sat și asta înseamn ă pentru Pa țanghel c ă este str ăin de codul moralei
rurale. În fond, vina fundamental ă a lui Miai de aici porne ște, c ă nu respect ă legile existen ței
țărăne ști, nu știe s ă se poarte în familie, este zgârcit, apuc ător, nu este bun tovar ăș de c ălătorie
și tot el este cel dintâi care manifest ă o sup ărare agresiv ă. Țăranul nu vrea decât s ă arate
caracterul vecinului s ău lacom, dornic de înavu țire și se folose ște, evident, de ironie, printr-o
vorbire țărăneasc ă spumoas ă, specific ă, pe care cititorul o va întâlni și în Morome ții , ironie prin
care se țese psihologia personajelor lui Marin Preda, cele d in mediul rural:
„- Ești mai prost ca mine, Modane (…) și e prost și ăla unde ai citit, c ă a scris a șa cum
spui tu (…).
– Uite, Pa țanghele, zice Modan, s ă presupunem c ă nu e ști prost, mai ales c ă stai cu mine
de vorb ă…”.
Dar mai puternic ă decât demascarea caracterului r ău al lui Miai, este pl ăcerea povestirii.
Ea acapareaz ă și înfierbânt ă min țile unor țărani, într-o sear ă de iarn ă, înaintea c ăderii
întunericului, pe când «satul trosnea de ger și de t ăcere» (singurele elemente date de prozator
privitor la cadrul fizic al nara țiunii) 19 .
De observat, ca atuuri ale stilului lui Preda sunt autenticitatea și complexitatea limbajului.
Pa țanghel vorbe ște în mai multe feluri, discursul s ău fiind format din mai multe limbaje: fa ță
de ascult ători utilizeaz ă un limbaj oral afectuos cu întreb ări retorice și formule rezumative, fa ță
de personajul relat ării sale, vecinul, limbajul este ironic, furios, sa rcastic. Pa țanghel variaz ă
accentul în func ție de situa ție și de individ. Exist ă o violen ță a lui Pa țanghel, dar ea este doar
joc, e parte din ceremonial, ca și contrazicerile pe care le provoac ă sistematic prin întreb ări abile
adresate spectatorilor, pentru a putea aduce justif ic ări noi și a lungi, în acest fel, povestirea. O
adunare lini știt ă prefigureaz ă o bun ă parte din tipurile, situa țiile și arhetipurile vie ții țărăne ști
care vor domina romanele sale. Se fixeaz ă de acum stilul nara țiunii necunoscut pân ă la Preda
în proza rural ă. Critica literar ă tot face trimiteri la Creang ă sau Slavici, dar mai mult se apropie
de ironia lui Caragiale din Momente și schi țe. Dar dac ă la Caragiale ironia este a lui, nu
apersonajelor sale care tr ăiesc într-un vid al limbajului, la Marin Preda iron ia st ă în spatele
vorbelor lui Pa țanghel, Modan sau viitorul Moromete. Autorul este a bsent din nara țiune. Rolul
său este preluat de personajele care monteaz ă piesa de teatru, o comenteaz ă singure cu vorbe
vigilente, amenin țătoare uneori. Nara țiunea are o construc ție ingenioas ă, fiind o povestire
amânat ă. E limpede c ă nu faptele reale intereseaz ă pe ascult ători, ci felul în care sunt relatate,
realitatea lor imaginar ă rezultat ă din spectacolul spunerii. Exist ă în toate momentele nara țiunii
un ceremonial bazat pe încetinirea cronologiei prin replici de tipul „ E!… Dar l ăsa ți c ă v ă spui
eu mai pe urm ă!”. Tocmai când nara țiunea devine mai precipitat ă, intervine câte un „ stai s ă
vezi.. .” sau „ stai, s-o lu ăm de la cap ăt” sau „ aștepta ți, am s ă v ă spun cum s-a întâmplat ”,
formule care înnoad ă, dar și deznoad ă firele povestirii, care altfel s-ar termina prea r epede. Este

19 Eugen Simion în Prefa ță la Întâlnirea din p ământuri , Editura Curtea Veche, colec ția Biblioteca pentru to ți,
Jurnalul Na țional, Bucure ști, p. 28

o tehnic ă ingenioas ă care leag ă evenimentele din instoria personajului, dar și încetinesc
curgerea lor pentru a putea stârni curiozitatea asc ult ătorilor, ad ăugând noi și noi nuan țe.

În Calul, textul cel mai original din categoria celor în care Preda î și manifest ă înclina ția
pentru ipostaze umane neobi șnuite – despre care s-a mai vorbit c ă surprinde și un mit al
asasinatului – nu se petrece nimic în afar ă de faptul c ă un țăran omoar ă un cal b ătrân, devenit o
piedic ă în supravie țuire, o povar ă în gospod ărie. Țăranul ia aceast ă decizie, pentru c ă se supune
pragmatismului lumii rurale, și pân ă la locul de sacrificiu, dialogheaz ă omene ște cu animalul,
ca mai apoi s ă-l omoare și s ă-l jupoaie de piele. Nara țiunea are o tehnic ă narativ ă excelent ă.
Scriitorul relateaz ă impersonal toate gesturile, în șelând a ștept ările cititorul, preg ătind încet
finalul. Nota liric ă este totalmente absent ă. Este doar o prezentare rece, concentrat ă a faptelor.
Omul, Florea Gheorghe, se scoal ă diminea ța devreme, hot ărât s ă ispr ăveasc ă înainte de toate,
un lucru la care se gândise în ziua precedent ă. Scoate calul din grajd, vorbe ște blând cu el, îi d ă
ap ă, apoi, dup ă ce str ăbate satul, îl omoar ă, f ără grab ă, într-o lupt ă inegal ă, trist ă. Nu e nimic
simbolic și nimic care s ă dea alt ă inten ție tragicului.
Florea Gheorghe merge ca un somnambul la opera ție pe care Preda o întârzie cât poate
de mult și apoi o prelunge ște parc ă cu inten ția de a realiza imaginea absurdului.
Relatarea acestui episod prea crud pentru un citadi n, este de în țeles pentru un cunosc ător
al vie ții de la țar ă. Un ță ran î și ucide calul cu brutalitate, punând în gesturile s ale o frenezie
dement ă. Cazul lui nu ține, îns ă, de patologie. Sadismul intempestiv este, aparent paradoxal,
dar psihologic explicabil, o prelungire a dragostei nutrite de ță ran pentru animalul îmb ătrânit în
târla lui. Și felul cum prima lovitur ă declan șeaz ă o criz ă de furie isteroid ă este normal. Ță ranul
vrea s ă termine mai repede treaba început ă. Sentimentalismul contraf ăcut le este str ăin ță ranilor
lui Marin Preda.
Replica final ă a unui martor: „ Ia uite, b ăă (…) unu, bele ște un cal! Cu-țu, naaa!… Na,
bobica, naaa!… ” cade șocant peste peisajul înfrico șător al mor ții și plaseaz ă, astfel, evenimentul
în ordinea fireasc ă a faptelor banale care construiesc destinul. Fioru l rece al mor ții nu apar ține
vreunui personaj, ci prozatorului care împrumut ă și cititorului aceea și senza ție. De și prozatorul
rămâne doar un comentator rece al acestui spectacol.

O alt ă povestire provocatoare prin estetic ă, în țelesuri este La câmp , unde doi ciobani,
Stroe și Bâlea, surprind o fat ă dormind pe câmp și o violeaz ă. O replic ă brutal ă la vechile scrieri
despre amorul câmpenesc. Scena pare filmat ă cu încetinitorul, f ără comentarii, l ăsând cititorul
să în țeleag ă evenimentele acestei psihologii abisale. Modul în care nareaz ă scriitorul este
interesant de observat, pentru c ă nu pare s ă dea vreun sens moral întâmpl ării, ba chiar îl prezint ă
ca pe un fapt divers al lumii țărăne ști, un amor câmpenesc instinctual firesc. Dar de fa pt,
povestirea pune în centrul discu ției o analiz ă psihologic ă a unor tipi pe care îi surprinde în
manifestarea lor cea mai animalic ă, primar ă, cu gesturi banale. De la Rebreanu, psihologia
țăranului a început s ă fie privit ă ca o alc ătuire de for țe divergente. Intui ția sigur ă a lui Marin
Preda este de a se fi orientat spre zonele neguroas e ale psihologiei, unde sublimul, în formele
speciale ale eticii s ăte ști, se une ște cu trivialul, afec țiunea cu duritatea, spiritualul cu
patologicul.
Întreaga scen ă pare nereal de brutal ă, naturalist ă, aspect de care a tot fost acuzat Preda,
iar Al. Oprea chiar remarca faptul c ă „ Cu privire la primele crea ții ale lui Marin Preda, în
critica literar ă s-au folosit urm ătoarele etichete: «galeria de cazuri», «fiin țe elementare cu
tr ăsături bestiale, oameni instinctuali, nefire ști, morbizi, nereali» etc., sau, dându-se dovad ă
de indulgen ță , «crea ții adânc atacate de morbul naturalismului». […] Cee a ce îl intereseaz ă
în fond pe Marin Preda este reprezentarea concret ă a treptelor unei evolu ții suflete ști pe care
trebuie s ă le cucereasc ă «umili ții și obidi ții» de alt ădat ă pentru a ajunge la profilul moral al

omului contemporan – și aceasta cred c ă a f ăcut ca, la data apari ției, nuvelele de fa ță s ă aib ă
o însemn ătate care nu poate fi mic șorat ă.”20
Viziunea esen țial ă a acestei realit ăți morale va fi valorificat ă estetic în toate operele sale.
Nuvelele sunt experien țe preg ătitoare, sunt un exerci țiu literar autonom. Ecouri ale
întâmpl ărilor din volumul Întâlnire din p ământuri sau personaje care aici sunt doar schi țate, se
vor întâlni și în Morome ții , scrierea fundamental ă a lui Marin Preda. Uneori analiza psihologic ă,
moralizarea este dublat ă de pl ăcerea de a povesti, iar alteori de spiritul comic a l sciitorului. Ca
un Creang ă uneori, ca un Caragiale alteori, Marin Preda înreg istreaz ă tipicitatea prin ziceri,
gesturi, reac ții, ironizând cu pl ăcere de comediograf.

În Înainte de moarte se surprinde oscilarea uman ă între teribila incertitudine și spaima de
certitudine în leg ătur ă cu ceasul mor ții. Este povestea unei agonii m ărunte, o form ă dramatic ă
a nelini știi. Stancu lui St ăncil ă st ă s ă moar ă. Știa, ca membru al unei specii muritoare, c ă va
muri. „Junghiul” are rostul de a transfera moartea colectiv ă – to ți oamenii din sat vor muri, nu
e noutate – în spa țiul strâmt și inconfortabil al mor ții individuale. R ăspunsul medicului este un
ultim pai. Stancu lui St ăncil ă vrea s ă știe dac ă mai tr ăie ște, î și r ăspunde singur c ă „e pe moarte”,
dar, raportându-se înc ă la o comunitate, la o tradi ție, pretinde precizarea momentului pentru „a
se preg ăti”. Scena pe care o joac ă sper ă efecte exorcizante. Se fere ște s ă pronun țe cuvântul
hot ărâtor, pare c ă are sentimentul c ă poate opri un destin fatal. Acceptând moartea, rat ându-i
surpriza, o poate ține la distan ță. A fi pe moarte ar putea deveni o lung ă a șteptare, ar putea fi
chiar via ța. De aceea el insist ă: „ E greu s ă-mi spune ți? Uite, m ă, omule, în cutare timp,
preg ăte ște-te, și gata! ”. Formula „în cutare timp” este evaziv ă. Când pseudodescântecul s ău
eșueaz ă – doctorul îl anun ță c ă nu trece toamna – Stancu lui St ăncil ă se manifest ă s ălbatic
împotriva doctorului, apostrofeaz ă cu o violen ță tr ădând toat ă neîn țelepciunea lui fa ță în fa ță cu
propria moarte: „- De unde știi tu, m ă? (…) Soarele și dumnezeii m ă-tii, de unde știi, tu? Spune,
de unde știi tu… Arhanghelii și steau’… De unde?… Deunde?… ”. Reclam ă, în fond, unicitatea
și taina destinului s ău. E singurul care- și poate presim ți, în condi ții privilegiate, moartea. E
inaccesibil accesul celuilalt – un str ăin – la un mister intim, lui însu și inaccesibil. Faptele sunt
înregistrate metodic și rece, f ără alunec ări sentimentale.
Întâlnirea cu moartea trebuie s ă se petreac ă în singur ătate și cu discre ție, ca orice act
natural. De aceea, personajele lui Preda vor repeta , rând pe rând, gestul întoarcerii cu spatele la
lume în momentul mor ții. E un semn c ă nu mai sunt acolo pentru nimeni, cine știe dac ă nu cu
speran ța c ă moartea îns ăți va fi p ăcălit ă.

O alt ă schi ță cu note de fantastic, în care întâmplarea relatat ă pare a fi mai degrab ă o
halucina ție, este Amiaz ă de var ă, de un vesel realism. Într-o zi canicular ă de var ă o țăranc ă aude
ma șina de cusut mergând singur ă și, pentru c ă nu în țelege nimic și e însp ăimântat ă, cheam ă o
vecin ă cu care s ă împ ărt ășeasc ă teama, neputin ța de a în țelege, pân ă când vocea dur ă, aspr ă,
autoritar ă a b ărbatului venit de la câmp le scoate din starea în c are se aflau și atmosfera de
vr ăjitorie însp ăimânt ătoare dispare brusc.
Iluzia auditiv ă a femeii este doar un pretext, naratorul fiind pre ocupat s ă creioneze cu
ironie, figurile a dou ă ță rănci cam toante.

Un laitmotiv cu deosebite semnifica ții reg ăsit în volumul de proz ă scurt ă este
„de șteptarea”. E ca un fel de trezire din visul/ iluzia unei realit ăți și con știentizarea celei
considerate reale. Scriitorul ia și el cuno știn ță de sine și asemeni lui și personajele sale se
descoper ă, se în țeleg sau fac eforturi de a se în țelege, de a- și percepe reala valoare. Trezirea

20 Al. Oprea, Nuvelele lui Marin Preda , în Luceaf ărul, nr.34-36, 1966

aceasta face posibil ă nara țiunea, trecându-se din starea nonfictiv ă în starea/ lumea prielnic ă
povestirii.
Spre exemplu, în Colina : „ Într-o diminea ță de toamn ă, înainte de rev ărsatul zorilor,
Vasile Catrina se trezi deodat ă din somn cuprins de o spaim ă grozav ă” sau în Calul Florea
Gheorghe „ se scul ă în diminea ța aceea mai devreme ”; în Întâlnirea din p ământuri : „ Când se
trezi diminea ța, auzi un pâlpâit de aripi, apoi cântecul lung al unui coco ș. Într-o fulgerare,
fl ăcăul (Dugu) sim ți în el bucuria zilei, se gândi c ă e duminic ă, e o nunt ă unde o va întâlni pe
fat ă”; în În ceat ă: „ M-am culcat și am adormit pân ă diminea ță ca un bu ștean. Când m-am
sculat diminea ța, ochii mi se lipiser ă și parc ă m ă b ătuse cineva cu m ăciuca ”; în La câmp : „ ea
tres ări, ca și când abia atunci s-ar fi de șteptat din somn și svâcnica un pe ște în sus ”; în Înainte
de moarte : „ Stancu lui Stâncil ă dormea acum în b ătaia galben ă a asfin țitului. Se scul ă obosit
cum nu se mai sim țise niciodat ă…”; în Amiaz ă de var ă: „ Brusc femeia care dormea se trezi, se
ridic ă în capul oaselor și cu gesturi reflexe î și acoperi picioarele și î și drese părul ”; în
Desf ășurarea : „ Ilie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi, u șor și lini știt, ca din nimic, cu
toate c ă se culcase seara frânt de osteneal ă. Se trezi ca de obicei …”
Nara țiunea se intereseaz ă de cei care iau cuno știn ță de trezia lor și astfel literatura devine
o problem ă de con știin ță, o intrare în alt ă lume. Trezirea cap ătă diverse sensuri: simbolice,
supersti țioase, altele sunt doar fire ști, reale.

Volumul Întâlnirea din p ământuri , a șa cum apare el editat de la moartea lui Preda
încoace, se compune din trei p ărți: prima parte con ține cele opt povestiri discutate anterior,
partea a doua se compune din Albastra zare a mor ții , Soldatul cel mititel , Îndr ăzneala și Friguri ,
iar partea a treia din Desf ășurarea și Situa țiile pre ședintelui , realizându-se astfel un întreg al
prozei scurte prediste.

În Soldatul cel mititel , verva de povestitor este reg ăsit ă. Personajul central, un pitic
„trapu”, d ă dovad ă de eroism pe front.
Întâmpl ări din r ăzboi afl ăm și în O or ă din august , ap ărut ă în 1971, reeditat ă apoi sub
titlul Albastra zare a mor ții . De aceast ă dat ă, fapta de eroism apar ține unui grup. Ță rani
îmbr ăca ți în haine militare lupt ă și mor cu un curaj firesc, deloc dramatizat. Accente le ironice
ale naratorului sunt rare, arta de caracterolog est e prezent ă. Textul nu re ține aten ția într-un mod
deosebit.

Nuvela Îndr ăzneala (1959) prezint ă prin personajul ei central, Anton Modan, un indivi d
din categoria uman ă a lui Ilie Barbu sau Moromete. Îl st ăpâne ște dorin ța naiv ă de a fi în rând
cu oamenii. La secerat, nevasta emotivului Anton î și anun ță so țul c ă este îns ărcinat ă. Tocmai
atunci, bogatul satului, strig ă ironii la adresa h ărniciei lui Modan și îl trimite pe un copil pentru
a afla „ cum se taie de lene ”. Indignarea lui Modan este mare, dar neputincioas ă. El se îndrept ă
către locurile celuilalt, prea ostentativ, prea teatr al, ar ătând c ă n-are energie decât pentru o
ripost ă simbolic ă. El se rezum ă la câteva vorbe de ocolit ă amenin țare. Drumul și vorbele lui
teatrale au rezultate pur morale. Este o revolt ă în genunchi, mai amar ă decât înghi țirea t ăcut ă a
umilin ței: „ Toat ă lumea în țelesese c ă, de fapt, amenin țarea aceasta sem ăna mai mult cu o
flac ără care mai r ămâne o clip ă în aer, de și paiele de dedesubt sunt cenu șă , decât cu o
amenin țare adev ărat ă. Fiindc ă un om îndr ăzne ț nu se clatin ă pe drum, sau dac ă se clatin ă se
întoarce înd ărăt și nu mai amenin ță , fiindc ă și s ă înghi ți nu e pu țin, și pentru asta î ți trebuie
curaj .”
În izbucnire domin ă cabotinismul neputincios, dar exist ă și punctul de plecare al unei
mi șcări de maturizare. Modan particip ă la r ăzboi și se întoarce mult schimbat, nemaisim țind
pentru vechiul lui du șman decât un dispre ț rece. Transformarea lui nu este totu și total ă. El are
o nou ă criz ă de sl ăbiciune și izbucne ște în plâns, dovedind c ă lipsa lui trecut ă de for ță vital ă n-

a disp ărut. Încheierea maturiz ării sale se produce doar dup ă ce este mobilizat din nou, de data
aceasta pentru a lupta împotriva nazi știlor. Îndârjirea lui este parc ă o peniten ță , menit ă s ă
ștearg ă trecuta lui lips ă de îndr ăzneal ă. La încheierea r ăzboiului Modan pare cu totul vindecat
de sl ăbiciune.
Prozatorul este preocupat de psihologiile unor oame ni umili ți și ajuta ți de noile vremuri
să-și ia revan șa. Trebuie îns ă subliniat faptul c ă personajele de acest tip (lor li se pot al ătura și
altele, precum Țugurlan din Morome ții ) nu sufer ă doar datorit ă împrejur ărilor sociale
nefavorabile, ci și pentru c ă sunt fragile psihic. Reac țiile violente ale lui Anton Modan, Ilie
Barbu sau Ilie Resteu la ironii și jigniri sunt cele ale unor hipersensibili, cu org olii aflate în
permanent ă stare de alert ă. Nici vorb ă, s ărăcia nu aduce calm și echilibru. Totu și, respectivii
acuz ă, dincolo de m ărimea loturilor lor de p ământ, un complex de inferioritate. Critica s-a
referit la un anume infantilism, persistent, datora t unor cauze sociale. Realitatea nuvelelor arat ă
că lucrurile nu stau astfel. Nu este vorba despre ni ște simple victime ale inechit ăț ii sociale. Nu
doar pentru c ă sunt s ăraci sunt lua ți peste picior și chiar jigni ți Ilie Barbu sau Anton Modan, ci
și fiindc ă în comportamentul lor exist ă o inadecvare specific ă. Ceilal ți o simt și o pedepsesc, cu
cruzimea instinctiv ă a unor f ăpturi str ăine de astenia psihic ă a citadinilor și de consensul tacit
al acestora de a și-o menaja reciproc.
Un ță ran din Îndr ăzneala dovede ște c ă Marin Preda n-a exprimat doar mecanismul simplu
al apari ției unor suferin țe psihice din motive exclusiv sociale. De și este foarte s ărac, Hum ă nu
cunoa ște niciuna dintre tr ăirile negative ale lui Anton Modan, p ărând a fi solid instalat în situa ția
sa obiectiv ă. În persoana lui, prozatorul a ilustrat nu numai l ocul comun al ță ranului s ărac,
promovat social în noile condi ții istorice, ci și posibilitatea real ă ca anumi ți indivizi s ă posede
premisele psihice ale unei vie ți demne și echilibrate, în ciuda condi ției lor de oameni s ăraci.
Spre deosebire de Hum ă, Anton Modan manifest ă setea excesiv ă de demnitate a unor indivizi
cu o caren ță de maturitate. El nu este nici slug ă cu voca ție, capabil s ă suporte umilin țele f ără s ă
clipeasc ă, dar nici om st ăpân pe sine. Tocmai statutul incert este principala cauz ă a conflictelor
suferite.
În Îndr ăzneala tonalitatea relat ării tinde și reu șește s ă devin ă aproape în întregime
obiectiv ă. Câteva interven ții ironice ale naratorului mai exist ă totu și, f ără a fi relevante. Apare
astfel o dialectic ă a autoneg ării.

Nuvela Friguri (1963) î și are originea într-o c ălătorie a prozatorului în Vietnam, în 1957.
În cursul acestui voiaj, evocat cu am ănunte în confesiunile sale, Marin Preda a avut o vi ziune
inedit ă, nucleu al viitoarei nuvele: „ Se f ăcea c ă un b ărbat șade în noroi, îngropat pân ă la gât,
și a șteapt ă s ă treac ă ziua, pentru ca, pe întuneric, s ă porneasc ă ac țiunea pe care o are de
îndeplinit. ..”.
În Friguri sunt narate, mai ales în stil obiectiv, întâmpl ări din perioada când vietnamezii
luptau împotriva francezilor. Personajul central, m ilitarul Nang, este un b ărbat curajos și tenace.
Acesta preg ăte ște și apoi conduce un atac împotriva aeroportului, foar te bine ap ărat și în
aparen ță inatacabil, de la Cat-Bi. Am ănuntele istorice lipsesc aproape cu totul, fiind pr ezente
doar câteva detalii necesare localiz ării geografice. Marin Preda a m ărturisit, de altfel, c ă în
cursul c ălătoriei sale în Vietnam nu s-a documentat în mod spe cial, fiind interesat mai degrab ă
de intuirea specificului psihosocial al autohtonilo r.
Profesionalitatea probat ă de nuvel ă putea apar ține și unui alt prozator suficient de rutinat.
Câteva elemente îi confer ă totu și o tonalitate original ă, sco țând-o din categoria textelor
ocazionale. Astfel, Nang este ță ran de origine și aduce aminte, prin câteva atitudini timid-
ezitante, de personajele anterioare ale lui Marin P reda. Un efect de particularizare îl au și câteva
dialoguri. Un prozator mediocru, dezinvolt în fa ța oric ărui subiect, ar fi încercat poate s ă
calchieze exprim ările ceremonioase și întortocheate ale asiaticilor. Autorul nostru, în schimb,
le-a atribuit vietnamezilor sintagme neutre sau chi ar asem ănătoare celor folosite de ță ranii

români din Muntenia. Ceva din inocen ța lui Ilie Barbu și din curajul greu ob ținut al lui Anton
Modan a trecut astfel în Nang, profesionistul r ămas uman. Și modul de-a vorbi al altor personaje
are ceva cunoscut. Iat ă cum dialogheaz ă Nang și copilul Tuy: „- Yên nu m ănânc ă, mai zise el,
diminea ța m ănânc ă. – De ce? – Zice c ă nu-i e foame! D ă cu piciorul dac ă o scol.[…] – Dar
diminea ța m ănânc ă? zise Nang. – Diminea ța m ănânc ă și por ția de asear ă și pe-aia de
diminea ță . Pe-amândou ă le m ănânc ă! exclam ă b ăiatul cu atâta admira ție pentru pofta de
mâncare a sorei lui și mai ales pentru priceprea ei de a- și aranja astfel de por ții duble încât
Nang zâmbi …”
Dup ă cum se vede, timbrul este cunoscut. Farmecul impec abilei nuvele provine tocmai
din transplantarea într-o structur ă de balad ă exotic ă a unor modalit ăț i tipice pentru autorul
Morome ților.

În 1952 Marin Preda public ă Desf ăș urarea , într-o variant ă modificat ă fa ță de cea ap ărut ă
ini țial în revista Via ța româneasc ă. Ulterior, nuvela a mai suferit perfec țion ări, prin renun țarea
la o serie de fraze-slogan, prin complicarea psihol ogic ă a personajului principal și prin
imaginarea unor premise mai plauzibile ale evolu ției acestuia.
Subiectul este unul dintre cele câteva frecventate de proza din epoc ă. Într-un sat din
Muntenia, comuni știi militeaz ă pentru constituirea unei gospod ării colective, înfruntând grupul
„reac ționarilor” avu ți. Conflictul urmeaz ă schema demasc ării „elementelor du șmănoase” fa ță
de noul regim, culminând cu un final moderat senza țional.
Personajul central este Ilie Barbu, ță ran s ărac, adus de evenimente în noua elit ă a satului.
Ilie Barbu, om inocent și credul, ar ătând uneori curajul timidului, are farmec. Desf ăș urarea
începe cu mirarea copil ăreasc ă a personajului, care este marca lipsei de interes pentru eficien ță
practic ă și a preferin ței pentru contemplare: „ Ilie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi, ca
din nimic, cu toate c ă se culcase seara frânt de oboseal ă. Se trezi ca de obicei, cu capul pe
marginea c ăpătâiului și acolo unde trebuia s ă fie capul lui, era al muierii. «Uite, domnule, s-a
făcut diminea ță », gândi el cu mirare. ”
Gustul pentru bucurii inocente, prospe ținea copil ăreasc ă a percep țiilor, nu înseamn ă
modestie intelectual ă (personajul are, de altfel, talent matematic), ci rafinament de artist
poten țial. Aparent n ătângul Ilie nu prea este în stare s ă aplice regulile de convie țuire ale satului.
Una dintre acestea, elementar ă, folosit ă de orice adult cu un minimum de sim ț diplomatic,
presupune disimularea atent ă a propriei st ări afective. Ceilal ți participan ți la evenimente î și
ascund sau î și falsific ă tr ăirile, în func ție de necesit ăț ile momentului. Ilie, în schimb, este
incapabil de a șa ceva și nu pare a- și da seama c ă procedeul este avantajos. El este deschis și
credul. În secven ța înscrierii în colectiv ă, el se comport ă ca un copil: „ Rămas f ără cei doi
prieteni, el începu s ă se uite în dreapta și în stânga la oameni, s ă se întoarc ă pe loc, s ă dea
noroc… Se uita la toat ă lumea cu ochii larg deschi și, f ără s ă clipeasc ă. «M ă vede ți? Eu sunt,
Ilie Barbu! Ei, ce zice ți?» ”.
Comportamentul lui este pueril și prompt sanc ționat de cei din jur prin ironii și chiar prin
jigniri. Ilie, cu sensibilitatea sa de outsider, le recep ționeaz ă din plin.
El ader ă f ără s ă clipeasc ă la ideea colectiviz ării. Decizia lui nu este rezultatul unei
sincroniz ări automate a autorului la o anumit ă schem ă literar ă, ci decurge logic din moralitatea
de copil inteligent a personajului. În schimb, tran sformarea brusc ă a lui Ilie Barbu în om de
ac țiune, din a doua parte a nuvelei, este o concesie f ăcut ă cli șeului literar al „combativit ăț ii”.
Abstrac ție f ăcând de finalul nuvelei, Ilie Barbu este atr ăgător. El face parte dintr-o familie
spiritual ă adesea ilustrat ă în proza ulterioar ă a lui Marin Preda. Viitorul socotitor al colective i
este un morome țian. Când nu se simte oprimat sau ironizat și i se acord ă o oarecare importan ță ,
Ilie înflore ște și devine spiritual. Ca și Ilie Moromete, Ilie Barbu are o înclina ție pentru
teatralism și pentru umor, având îns ă nevoie de un public binevoitor.

Întocmai ca Moromete, Ilie Barbu monologheaz ă în stil comic, parodiind câteva locuri
comune din presa vremii: „- Aha, morm ăi Ilie. Radio! Faci progrese însemnate, Voicule! Î ți
ridici nivelul cultural. Foarte frumos, continu ă el cu alt glas, parc ă ar fi r ăspuns cuiva; ce
găse ști dumneata r ău în asta? .” Sau sofismele sale, construite în maniera lui Il ie Moromete: „-
Mă, ăș tia, ce s ă v ă spun eu vou ă!? Dac ă v ă spun c ă este, voi o s ă m ă face ți mincinos, dac ă v ă
spun c ă nu este, atunci m ă pun eu singur în situa ția de mincinos .”
De re ținut este pozi ția exprimat ă de vocea auctorial ă. Departe de obiectivitate, naratorul
adopt ă o atitudine ironico-umoristic ă, perfec ționat ă în primul volum al Morome ților . O lumin ă
colorat ă de fars ă bonom ă modific ă discret contururile unor întâmpl ări aparent grave. Naratorul
prive ște întâmpl ările cu o ironie sub țire, ce se transform ă în umor, distan țându-se de ele și
pactizând cu cititorul în spatele personajelor. Apa re astfel o ambiguitate estetic avantajoas ă.
Interven țiile de acest fel ale naratorului învioreaz ă relatarea. Când prezint ă preg ătirile de
plecare ale lui Ilie Barbu, stilul predist se carac terizeaz ă printr-o ironie patern ă: „ Tot dichisindu-
se, ajunse în scurt ă vreme și la p ălărie. O cump ărase cu șase ani în urm ă. O lu ă în mână și
începu s ă dea cu peria peste ea. Ciudat lucru, în loc s ă se cure țe, p ălăria se umplu de pete, și
cum da mai tare cu peria, cu atât petele se albeau și se f ăceau mai mari. Ce-are a face!
Netulburat, Ilie începu s ă scuipe pe ea și în cele din urm ă petele trebuir ă s ă piar ă.”
Alteori naratorul tinde s ă banalizeze întâmpl ările relatate, atr ăgând aten ția în mod expres
asupra unor nuan țe umoristice. Este o strategie inedit ă, destinat ă parc ă cititorilor din viitor.
Ambiguitatea ob ținut ă astfel, precum și alte detalii ale unui stil aparent obiectiv, pun asupra
textului o amprent ă de incertitudine. Citit ă ast ăzi, nuvela arat ă o nuan ță autoparodic ă: ilustrând
o schem ă literar ă de mare circula ție în epoc ă, autorul îi observ ă sl ăbiciunile și se delimiteaz ă
de ea într-un mod original.
Comentariile naratorului sunt uneori pur umoristice , f ără ironie. Intercalarea lor în
contextul unui conflict socotit foarte serios în ep oc ă are de asemenea un efect de parodie.
Atitudinea naratorului se transmite uneori și personajelor secundare. Anghel, una dintre
apari țiile mai pu țin conven ționale, particip ă prin câteva replici la consolidarea unei atmosfere
generale de fars ă. Vorbind la telefon cu un activist stereotip în gâ ndire, de la raion, Anghel face
pe seriosul, cu efecte comice: „- Da, da! Bine! Bine, tovar ăș e Sergiu, spuse Anghel cu gravitate.
Da, da, o s ă c ăut ăm s ă nu ne l ăsăm prin și în plasa chiaburilor. Sigur, ave ți dreptate. Asta era
problema și voiam s ă știu ce sfaturi ne da ți.”
Atmosfera comic ă este înt ărit ă de curierul Stan. Acesta joac ă, în bun ă m ăsur ă, rolul
bufonului. Atitudinile lui excesive, servilismul fa ls, replicile lui de un umor gras sunt tipice. Și
alte personaje manevreaz ă un comic de limbaj, distan țându-se astfel de locurile comune
recomandate de re țetele retorico-literare ale epocii.
Desf ăș urarea poate fi, deci, considerat ă o scriere realist ă, în ciuda schematismului.
Scepticismul ță rănesc în fa ța noului este real. În plus, nuvela sugereaz ă un mod de-a tr ăi
neconform cu mentalitatea ță răneasc ă tradi țional ă, deschizând seria unor personaje dominate
de sim țul umorului. Posesorii acestui sim ț (inclusiv naratorul) cultiv ă comicul paradoxal al
ironiei sau pe cel benign al glumei gratuite, opunâ nd lumii obiective fic țiuni lingvistice
ingenioase. Cuvintele lor bine g ăsite, f ără în țeles pentru cei preocupa ți de eficien ța practic ă,
sunt delectabile pentru rudele lor spirituale.

În Situa țiile pre ședintelui , text asem ănător ca tonalitate cu volumul al doilea al
Morome ților, este înf ăț ișat ă disputa dintre un pre ședinte de colectiv ă cam s ărac cu duhul și un
secretar de partid de la raion. Cel din urm ă este indignat și uluit de faptul c ă primul trimite
situa ții false referitoare la bunurile gospod ăriei, dar când este întrebat spune adev ărul.
Dialogul comic dintre cei doi pare a fi purtat de v orbitori ai unor limbi diferite. Ță ranul
face pe prostul, folosindu- și relativa imbecilitate autentic ă, cel ălalt se indigneaz ă, dar nu pe

deplin, fiindc ă în țelege c ă asist ă la o comedie menit ă s ă le p ăstreze ță ranilor o anumit ă
autonomie.

Înc ă un aspect important al stilului predist, al origin alit ății prozei sale este falsa
omniscien ță, o tr ăsătur ă reg ăsibil ă și în alte literaturi europene sau chiar în cea amer ican ă dup ă
al Doilea R ăzboi Mondial, e ca și cum ne afl ăm într-o alt ă er ă a povestirii. Tehnica putând fi
numit ă reprezentare. Adic ă, scriitorul fixeaz ă din incipitul operei o perspectiv ă. Nu a lui, ci a
unui personaj introdus repede în scen ă și prin intermediul acestuia cititorul descoper ă firul epic,
ceea ce urmeaz ă s ă se întâmple. Conceptul de povestitor omniscient, o mniprezent tipic
realismului de secol XIX dispare. Prozatorul pare c ă nu are controlul a nimic din oper ă, el afl ă
odat ă cu noi evenimentele, cunoa ște odat ă cu noi pe ceilal ți protagoni ști care au un rol în scen ă.
Personajul devine povestitor și mai toate personajele nuvelelor au talent literar , Pa țanghel,
Dugu, Ilie Resteu etc. Autorul nu mai are niciun ro l în povestire. El seam ănă din ce în ce mai
mult cu personajele sale, ba chiar ar putea deveni un fel de „al treilea personaj”. Evident, tot
acest ceremonial, acest joc al reprezent ării, aceast ă pseudoomniscien ță este o iluzie, de care
îns ă Preda are nevoie pentru a putea pune în centrul mo torului epic personajul cu realitatea lui.
Astfel putem afirma c ă o tem ă ce apare în volumul Întâlnirea din p ământuri este tema
literaturii, o obsesie predist ă, prin care ajungem la autenticitatea spre care a t ins scriitorul tot
timpul. Pentru c ă ineditul viziunii sale vine din rela ția omului cu natura, dar nu pentru c ă ar
avea ceva misterios, cosmic acest raport, ci prin p uterea cuvântului. Cuvântul, puterea de a
povesti, de a juca comedia uman ă este o adev ărat ă s ărb ătoare.

II.2. Romanele

II.2.1. Morome ții I, II. 1955/1967. Romanul poart ă un mesaj adânc, un cod de
profunzime care semnalizeaz ă o lume, organic ă, tradi țional ă, în care se înscrie realitatea
româneasc ă de dinaintea celui de-al Doilea R ăzboi Mondial. Este o carte pentru totdeauna a
satului românesc, a profilului civiliza ției române moderne, în straturile ei matricile, îns ă în
volumul al doilea, sub impulsul unui timp și al unei istorii ner ăbd ătoare, aceast ă lume organic ă
cu sistemul ei de valori intr ă într-o zon ă de crepuscul.
Romanul e alc ătuit din dou ă volume, între ale c ăror apari ții a trecut mai bine de un
deceniu.
Evenimentele întâiului volum sunt dominate de ideea filosofic ă a ireversibilit ății
temporale. Volumul este edificat pe trei secven țe epice, în care intr ă tot universul rural. Cea
dintâi, cuprinzând aproximativ jum ătate din materia volumului, începe într-o sâmb ătă seara,
continu ă în noaptea spre duminic ă și duminic ă pân ă dup ă-amiaza. Dup ă o lung ă prezentare a
întoarcerii familiei Moromete de la muncile câmpulu i, aten ția naratorului se îndreapt ă spre via ța
comunit ății rurale. Umanitatea comunei Sili ștea-Gume ști este surprins ă pe laturile ei esen țiale.
Dragostea neumbrit ă de considerente str ăine de esen ța ei este întruchipat ă de cuplul Polina-
Biric ă; dorin ța de acumulare excesiv ă este reprezentat ă de Tudor B ălosu; r ăzvr ătirea social ă
este simbolizat ă de Țugurlan, spiritul distructiv de Guica; atitudinea î n fa ța unei maladii
ireversibile de Vasile Bo țoghin ă.
Duminc ă diminea ța predomin ă manifest ările colective: participarea tineretului la
premilitar ă, adunarea din poiana fier ăriei lui Iocan, plata impozitelor ș.a. Automatismul
existen ței rurale ce caracterizeaz ă în bun ă m ăsur ă proza rural ă româneasc ă este l ăsat la o parte.
Hora abia este amintit ă. Nunta nu lipse ște, dar nu mai are for ța coagulatoare întâlnit ă la
Rebreanu.
A doua mare secven ță epic ă surprinde satul în febra seceri șului. Oboseala ucig ătoare a
muncii se îmbin ă în mari propor ții cu bucuria bun ăst ării materiale. Oamenii treier ă și macin ă
grâul îndat ă, spre a gusta întâia pâine din noua recolt ă. Gesturile grav ceremonioase, prin care

personajele împietresc în atitudini hieratice, ca î n picturile bizantine, se subsumeaz ă unui ritual
de neb ănuit ă vechime.
În ultima secven ță izbucne ște conflictul dintre Ilie Moromete și fiii lui, care a fost pân ă
acum doar sugerat, doar vag conturat prin imagini s ugestive.
Și pentru c ă suprapersonajul c ărții este timpul, prozatorul relateaz ă cu viteza cu care este
resim țit timpul în derularea destinelor umane. Mai întâi f ără grab ă, st ăruind asupra fiec ărui
am ănunt, gest, replic ă, de aceea prima parte cuprinde doar 24 de ore, apo i partea a doua vreo
dou ă s ăpt ămâni, ca ultima s ă ajung ă la dou ă luni, în apropierea toamnei. Astfel timpul î și
accelereaz ă mi șcarea și Moromete percepe nelini știt semnele lui.
Volumul al doilea are o structur ă narativ ă mai deosebit ă. Prima parte a romanului este
alc ătuit ă dintr-o succesiune cronologic ă de evenimente, distan țate prin spa ții temporale goale
și limitate la intervalul uneia sau cel mult al câto rva zile, ce acoper ă perioada cuprins ă între
anul 1938 și începutul verii anului 1951: întâlnirea lui Morom ete cu fiii s ăi, revela ția mor ții
tr ăit ă de Niculae, discu ția acestuia cu notarul din Sili ștea, ac țiunea preg ătit ă de Aristide,
întoarcerea în sat dup ă mult ă vreme a lui Niculae, activist de partid ș.a.
Ultimele trei capitole din partea întâi, urm ătoarele trei p ărți în întregime și primele opt
capitole din partea a cincea concentreaz ă ac țiunea în vara anului 1951, de la sfâr șitul lunii iunie
pân ă la începutul lui septembrie în alte trei nuclee ep ice: seceri șul, treieri șul, sedin ța
organiza ției de partid din sat, campania de strângere a cote lor obligatorii și cele dou ă ac țiuni
secundare ce îl au ca personaj principal pe Ilie Mo romete.
Capitolele IX-XII din partea a cincea, situate temp oral în anul 1961, evoc ă moartea lui
Ilie Moromete și schimb ările intervenite în via ța lui Niculae. Ultimul capitol urm ăre ște
desf ășurarea ac țiunii în anul urm ător, când Niculae tr ăie ște intens durerea provocat ă de moartea
tat ălui s ău. Trecerea de la un capitol la altul se face cu un firesc des ăvâr șit, încât discontinuit ățile
temporale sunt abia perceptibile.
În primul volum, timpul reprezenta o amenin țare posibil ă, în volumul al doilea, oamenii
universului morome țian se confrunt ă cu violen ța revolu ționar ă comunist ă, ce și-a propus
distrugerea bazelor economice ale satului, reprimar ea oric ărei împotriviri, sf ărâmarea
civiliza ției rurale și a structurilor ei tradi ționale.
Organizarea compozi țional ă a celor dou ă volume din Morome ții, a șa cum ni se înf ățișeaz ă
ast ăzi, a fost, sub aparen ța des ăvâr șirii, inten ționat gândit ă provizoriu. Cartea, declara Preda în
februarie 1969, „ nu e terminat ă, de și ambele volume sunt scrise din pruden ță, în a șa fel încât
să poat ă fi citite împreun ă și s ă par ă c ă nu mai au nevoie de altele .” 21
Amândou ă volumele au r ămas premeditat deschise unei continu ări poten țiale. În golurile
temporale dintre anii 1938-1950 Marin Preda a intro dus alte linii conflictuale. Înaintea întâlnirii
lui Ilie cu fiii s ăi la Bucure ști, prozatorul a imaginat satul sub teroarea legion ar ă, în prima partea
a romanului Delirul , iar imediat dup ă aceea a intercalat ultimele patru p ărți ale aceluia și roman,
sco țând din umbra istoriei perioada cuprins ă între lunile septembrie 1940 – septembrie 1941.
În țes ătura evenimentelor din Morome ții , autorul a dorit s ă încorporeze noi episoade, dar
decesul prematur a împiedicat ca proiectele sale s ă prind ă contur. Cele dou ă volume din
Morome ții și cu cele dou ă volume din Delirul , cum pl ănuia scriitorul, aveau s ă realizeze o
tetralogie.
Scenariul epic în primul volum surprinde, în princi pal, prezentarea familei Moromete, a
neîn țelegerilor din interiorul acesteia și a evolu ției lor pân ă la fuga celor trei b ăie ți mai mari la
Bucure ști. Conflictul dominant este intrafamilial și rezult ă din dezacordul intereselor divergente
ale Morome ților, o structur ă familial ă complicat ă cu șase copii proveni ți, unii din c ăsătoriile
anterioare ale p ărin ților, al ții din rela ția casnic ă dintre Catrina și Ilie.

21 Marin Preda, Crea ție și moral ă, ed. cit. p.382

Exist ă și un alt tip de conflict, mult mai estompat, cu izb ucniri rare și f ără urm ări grave,
între țăranii cu st ări materiale diferite: Țugurlan – Coco șil ă, Moromete – Tudor B ălosu, Biric ă
– Tudor B ălosu. Iar în subtext se constituie și un alt conflict, poate cel mai important și insidios,
între întemeierile tradi ționale ale satului românesc și modul economic capitalist. În plan
secundar se desf ășoar ă evenimente care duc la destr ămarea familiei lui Bo țoghin ă, a lui
Țugurlan sau la constituirea cuplului Biric ă – Polina.
Incipitul primului volum fixeaz ă romanul în formula realismului canonic, furnizând
informa ții necesare pentru situarea întâmpl ărilor într-un timp și spa țiu bine determinate: „ În
câmpia Dun ării, cu câ țiva ani înaintea celui de-al doilea r ăzboi mondial, se pare c ă timpul
avea cu oamenii nesfâr șit ă r ăbdare;via ța se scurgea aici f ără conflicte mari. ”
Aceast ă fraz ă „ a devenit celebr ă datorit ă formul ării ei simple și inspirate, dar și deselor
cit ări în interpret ări critice. Ea sintetizeaz ă una dintre temele mari și predilecte ale scriitorului
– raportul dintre individ și istorie – concretizat ă, aici, la destinul unei familii țărăne ști într-o
perioad ă când mica gospod ărie rural ă era decisiv ă pentru configura ția satului și a economiei
agrare române ști .” 22
Destinul unor clanuri sili ștene e marcat doar de evenimente particulare. V ăzut ă astfel,
via ța țăranilor predi ști se scurge „ fără conflicte mari ”. Este, îns ă, doar o iluzie între ținut ă o bun ă
parte din volum, ca spre final s ă i se dezv ăluie atât personajului, cât și cititorului adev ărul
dureros. În acest volum, țăranii î și permit s ă fac ă politic ă, s ă glumeasc ă pe seama regelui Carol,
să interpreteze istoria, sub auspiciile unui timp r ăbd ător, dar în finalul romanului, timpul devine
ner ăbd ător și face loc unei istorii delirante.
Romanul Morome ții surprinde apusul unei societ ăți solide, tradi ționale, primul volum
doar anticipeaz ă, iar al doilea prezint ă clar t ăvălugul istoriei, cum reforma agrar ă, impunerea
colectiviz ării aduce prefaceri greu de acceptat pentru un țăran ca Ilie Moromete.
Chiar dac ă reperele cronologice sunt destul de concrete, pers onajul se afl ă în acest prim
volum într-o zon ă atemporal ă, de patriarhat consevat în datele lui fundamentale . În structura
săteasc ă rudenia reprezint ă principiul unificator al func țiilor vie ții individuale și sociale,
reunind într-un ansamblu coerent ideologie, politic ă, economie, moral ă, educa ție.
În postura sa de „pater familiae”, Ilie Moromete ar trebui s ă fie factorul unic de dirijare,
de control și de corijare a func țiilor acestei microsociet ăți care, în principiu, ar putea s ă existe
prin ea îns ăși. Întreaga sa conduit ă, disimulat ă sau explicit ă, î și are originea într-un sistem de
convingeri care vizeaz ă conservarea acestui cadru de via ță: p ăstrarea intact ă a p ământului, v ăzut
ca garant al integrit ății și prosperit ății familiale, dirijarea eventualului surplus spre s atisfacerea
năzuin țelor fiec ărui membru al familiei, cu condi ția ca acesta s ă nu se abat ă de la norma statuat ă
de tradi ție – oroarea de bani ca valoare de schimb pentru pr odusul agrar care degenereaz ă astfel
în marf ă.
Constituit ă pe astfel de principii, familia apare drept un spa țiu protector, asumându- și atât
propria autonomie, cât și pe aceea a fiec ărui membru care o alc ătuie ște. Într-o astfel de structur ă,
Ilie Moromete nu avea nevoie de nimic afar ă de liberatea, independen ța pe care i-o d ădea cumva
și posesiunea pogoanelor de p ământ.
Este explicabil ă astfel conduita lui Moromete în momentele, nu lips ite de gravitate, în
ciuda deta șării lui, care presupun lu ări de contact cu lumea: încerc ările de imixtiune ale
autorit ății administrative care î și revendic ă, f ăr agresivitate, drepturile financiare, fraudele cel or
învesti ți cu puterea local ă, discursurile sun ătoare din parlament, tendin ța de capitalizare a
produsului agricol manifestat ă de unii ca Tudor B ălosu, accesele de furie politic ă ale
legionarilor r ămân evenimente care nu reu șesc s ă sl ăbeasc ă sistemul de convingeri și de
credin țe ale țăranului Moromete. Ele pot fi neutralizate prin cont empla ție, comentariu ironic,
disimul ări, tr ăsături generos analizate în numeroase studii dedicate personajului.

22 Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda , Editura Aula, Colec ția „Studii”, Gala ți, p. 17-18

Coeziunea și stabilitatea familiei între țin posibilitatea ca personajul s ă actualizeze oricând
aceste aptitudini, asigurându- și exiten ța într-un spa țiu tridimensional. Cea de a treia
dimensiune, a verticalit ății, o reprezint ă îns ăși fiin ța sa spiritual ă care se poate manifesta
nestingherit. Asta îl face unic în marea galerie de țărani care str ăbat literatura român ă. El apare
ca o fiin ță arhetipal ă care leag ă con știin ța prezentului, aflat mereu sub amenin țarea
dezr ădăcin ării, cu spiritul total al epocilor de alt ădat ă.
Drama lui are o substan ță bicompozit ă, pentru c ă rezult ă din convergen ța a dou ă cauze:
pe de o parte, ea ține de avatarurile existen ței și ale condi ției umane, pe de alt ă parte se datoreaz ă
multiplelor determin ări istorice care hot ărăsc soarta unor categorii umane și a indivizilor care
le compun. Și aceste determin ări ac ționeaz ă de la început, de când istoria pare a fi îng ăduitoare.
Satul românesc este atras îns ă în circuitul valorilor capitaliste, solicitând țăranului
modific ări de comportament. Modul economic natural se confo rmeaz ă în impozite, fonciirea
care îl preocup ă atâta pe Moromete și nu doar pe el. pentru a le pl ăti, surplusul agrar înceteaz ă
să mai fie obiect de troc și devine marf ă valorificabil ă în bani. Dac ă banii nu ajung, e nevoie de
împrumuturi la banc ă, de vinderea unui salcâm sau chiar a unei p ărți din p ământuri. De și nu
vede rostul banilor, Moromete va trebui s ă-i procure și pentru asta î și adecveaz ă conduita. Nu
și convingerile.
Pe de alt ă parte, timpul ner ăbd ător, istoria deschide por ți c ătre alte moduri de existen ță,
care fragilizeaz ă structurile s ăte ști tradi ționale. Apar țărani care „ manifest ă tendin țe
centrifugale fa ță de axa rural ă a lumii ”23 , cum ar fi Niculae care viseaz ă s ă fie înv ățător, Victor
Bălosu, comis voiajor, Sc ămosu, Ou ăbei care fac naveta la ora ș pentru nego ț cu produsele
agrare, Achim, Nil ă și Paraschiv care sunt atra și irevocabil de via ța citadin ă.
Toate aceste semne pun în eviden ță istoria ner ăbd ătoare, dar ea ac ționeaz ă discret, iar
țăranul î și p ăstreaz ă libert ățile esen țiale pe care i le-a statuat tradi ția, dispune de p ământul și
produsele sale, mai p ăcăle ște autorit ățile exploatând bun ăvoin ța acestora, se bucur ă chiar de
pre țuirea lor, chiar dac ă în bun ă m ăsur ă – cazul Aristide – respectul este interesat.
În satul lui Marin Preda, ierarhiile nu se alc ătuiesc în func ție de cantitatea de p ământ, ca
în romanul lui Rebreanu. Oamenii au valori diferite în con știin ța comunit ății, în raport cu for ța
lor spiritual ă, un mod de a vedea lumea, de a o gândi, de a-i da un în țeles. Tudor B ălosu și
Aristide sunt boga ții satului, dar au parte doar de ironii, de cuvinte zeflemitoare, pe când
Moromete și prietenii s ăi politici sunt admira ți și pre țui ți.
Evident, Moromete nu tr ăie ște doar o dram ă individual ă ci, ca exponent al lumii rurale,
tr ăie ște drama evanescen ței sociale a întregii comunit ăți. Și modul în care tr ăie ște aceast ă dram ă
este mu țenia, refuzul de a mai comunica cu lumea, dar în al doilea volum îl vedem adaptându-
se la realit ățile istorice, anterioare r ăzboiului, adic ă pleac ă iarna la munte din proprie ini țiativ ă
ca s ă vând ă porumb și cump ără de acolo purcei, șindril ă și țuic ă, pe care apoi le vinde în sat,
transformând totul în bani. Cuvântul cu care î și m ăsoar ă ac țiunile este „beneficiu”. Este clar c ă
Moromete nu și-a transformat firea, contrazicându- și principiile, ci face un compromis
con știent, nu din convingere. Modific ările lui sunt doar de atitudine, nu de structur ă. El sper ă,
de fapt, s ă-și recâ știge fiii pierdu ți în tenta țiile citadinului, și s ă-și readuc ă familia la vechea
configura ție și la sensul ei firesc.
Speran țele lui r ămân îns ă f ără r ăspuns, iar Moromete are revela ția devastatoare c ă
desprinderea celor trei e ireversibil ă. B ăie ții s ăi nu mai sunt țărani, dar nici n-au dobândit vreo
alt ă identitate social ă, s-au amestecat într-o lume confuz ă, indiferen ți fa ță de necesarele
diferen țieri individuale și de grup.
Pe de alt ă parte, Catrina cade în bigotism, ceea ce face impo sibil ă convie țuirea cu ceilal ți,
fetele nu-i recunosc autoritatea, iar Niculae se to t înstr ăineaz ă de tat ă și se adânce ște în frustr ări
ce vor deveni subiect în Marele singuratic .

23 Andrei Grigor, op. cit. , p. 20

Resemnat, Moromete î și reg ăse ște firea: ironia disimulat ă în naivitate, regizarea
gesturilor, flec ăreala politic ă. Politica pe care o profeseaz ă personajul este, de fapt, o form ă de
libertate a spiritului, de exprimare nestingherit ă a propriilor viziuni, cuget ări, observa ții,
nedumeriri și judec ăți.
Curând politica n ăvăle ște îns ă în via ța oamenilor, într-un mod brutal, afectând de aceast ă
dat ă comunitatea rural ă în ansamblul ei. Dac ă atunci când discut ăm despre destr ămarea familiei
morome țiene ne leg ăm de existen ța unor cauze interne, „ disolu ția structurilor sociale țărăne ști
se produce prin exercitarea unor presiuni exterioar e, în numele unui imperativ istoric și dup ă
un model procustian ”24 .
Aceste transform ări care desfigureaz ă satul românesc constituie problematica general ă al
celui de-al doilea volum, a c ărui autenticitate artistic ă r ămâne la un ridicat nivel valoric. S-a tot
discutat c ă acest volum este romanul fiului, iar tat ăl nu mai este o prezen ță conving ătoare.
E drept c ă Moromete nu mai apare în toate scenele, pare un pe rsonaj secundar, îns ă nu
trebuie s ă uit ăm c ă ne afl ăm într-o carte a unui scriitor obsedat de perfec țiunea artei de a scrie.
Așadar, Moromete nu mai o prezen ță fascinant ă pentru s ăteni sau pentru autorit ățile satului, dar
nici clasa social ă pe care o reprezint ă nu mai are viitor. Țăranii tr ăiesc o cumplit ă realitate a
dispari ției lor, sub presiunea evenimentelor ei înceteaz ă s ă mai existe. Țăranul vechi nu mai
poate domina timpul, istoria, este un obiect social , un num ăr, o cantitate consemnat ă în registrul
de cote.
Primul semn al unor vremuri grele pentru viitorul f amiliei lui Moromete a fost t ăierea
salcâmului care st ăpânea cu m ăre ție satul și care prin pr ăbu șire anun ță zdruncinarea din temelii
a existen ței echilibrate, tradi țional-arhaice a lui Moromete. Destr ămarea armoniei interioare a
personajului este, f ără doar și poate, legat ă de imaginea dezechilibrului cosmic prin t ăierea
salcâmului, care nu e altceva decât un cod ce relev ă importan ța scenei în planul memoriei
afective a scriitorului, scen ă cu leg ături adânci cu familia sa. Doborârea salcâmului se
desf ășoar ă pe fondul grav al bocetului ce vine dinspre cimiti r de parc ă ar ie și din p ământ,
sugerând o durere universal ă, în care se cuprinde om și natur ă, amintind de corul antic. Asemeni
unei fiin țe care vrea s ă tr ăiasc ă, salcâmul se împotrive ște mor ții, iar detaliile oferite de scriitor
motiveaz ă aceast ă reac ție: „ începu s ă dea ocol salcâmului, c ăutând un anumit locunde s ă
înceap ă a-l lovi. O clip ă el mai r ămase gânditor, apoi deodat ă ridic ă securea și-o înfipse cu
putere în coaja copacului. Din gât îi ie și un icnet adânc și lovitura țâșni de la r ădăcina
copacului, se lovi de uluci și se întoarse înd ărăt, f ăcând s ă r ăsune viroaga. (…) Amândoi
începur ă apoi s ă loveasc ă t ăcu ți și nu se oprir ă decât dup ă un timp îndelungat. În amândou ă
părțile f ăcuser ă în salcâm câte o t ăietur ă adânc ă și albă. Începur ă s ă izbeasc ă din nou și
așchiile s ăreau acum, mai m ărunte, uneori zbârnâind în aer. În curând ele încon jurar ă locul
într-o roat ă în ălbit ă”.
Cuvintele sunt expresive, creeaz ă atâta simbolism; salcâmul și efectele t ăierii lui, toate cu
grij ă dozate, subliniind t ăcerea de sfâr șit de lume; din în ălțimea lui, salcâmul se cl ătina, se
împotrivea ca și cum nu ar fi vrut s ă p ărăseasc ă cerul, pr ăbu șirea lui strive ște lini ștea dimine ții
ca o vijelie. Chiar și câinii din împrejurimi încep s ă latre, zgomotul loviturii copacului de
pământ îmbr ățișeaz ă gr ădina. Este ca o clip ă a de ștept ării naturii, dar dramatic ă de șteptare, la o
realitate trist ă care anun ță o evolu ție galopant ă spre extinc ție.
Se poate observa expresivitatea verbelor la perfect simplu prin care se actualizeaz ă
ac țiunea. Umorul și ironia lui Moromete, prea sup ărat pentru a fi mali țios, sunt acum amare. La
întrebarea lui Nil ă de ce taie salcâmul, Moromete îi r ăspunde: „ Așa, ca s ă se mire pro știi. (…)
Vrei s ă știi în ce fel s ă se mire pro știi? S ă se uite și s ă se mire pân ă li s-o apleca ”.
Salcâmul, semn al stabilit ății și al tr ăiniciei, martor și p ăstr ător atâtor tainice manifest ări
ale vie ții țărăne ști nescrise, prin moartea lui devine un simbol. El anun ță pr ăbu șirea satului și a

24 Andrei Grigor, op.cit. , p. 22

familie lui Moromete, moartea lui devenind o adev ărat ă dram ă care marcheaz ă începutul
eșecurilor și risipirea iluziilor lui Moromete: „ gr ădina, caii, Moromete însu și, ar ătau bicisnici ”.
Astfel, lumea Morome ților se desacralizeaz ă. Arborele sacru pare a fi acel axis mundi
care vegheaz ă la organizarea lumii, a microcosmosului rural și familial, f ăcând leg ătura între
sacru și profan. Odat ă distrus, haosul se instaleaz ă treptat, fiindc ă mânat de necesit ăți Moromete
a renun țat la libertatea lui, iar din pricina istoriei o va pierde definitiv în curând.
În ciuda drumurilor f ăcute la munte, a doborârii salcâmului, Moromete e t ot mai
îngrijorat, iar Achim și Nil ă sunt din ce în ce mai înver șuna ți împotriva tat ălui și a Catrinei, a
fetelor, o împotrivire surd ă se strânge în sufletul lor pân ă la du șmănie. Dac ă în primele pagini,
se strâng to ți în jurul mesei, f ără semne adânci ale neîn țelegerii mocnite și ale risipirii familiei,
în final asist ăm la fuga b ăie ților Paraschiv și Nil ă cu caii la Bucure ști, semn nu doar al disolu ției
familiei, ci și al deruraliz ării satului prin atragerea tineretului în special, c ătre via ța de ora ș.
În țelegând c ă Achim nu va trimite niciun ban, Moromete ia hot ărâri rapide și decisive,
ceea ce ne spune despre el c ă e capabil de ac țiune, contrar p ărerii copiilor s ăi. Bate la poarta lui
Bălosu și vinde o parte din p ământ și locul din spatele casei; cu banii ob ținu ți cump ără doi cai,
pl ăte ște fonciirea și datoriile la banc ă și lui Aristide, taxele de internat pentru Niculae. Eforturile
și iluziile lui Moromete de a p ăstra intacte loturile de p ământ, lini ștea sa netulburat ă,
independen ța proprie sunt profund periclitate. Supravie țuirea se dovede ște o iluzie, satul intr ă
în angrenajul istoriei str ăine și absurde cu for ța.
Alte destine, conturate prin câteva episoade epice semnificative care vorbesc de via ța
satului, curg paralel, nu se întrep ătrund cu destinul lui Moromete. Astfel, fuga Poline i cu Biric ă,
cearta cu tat ăl ei cap ătă propor ții epice și devine dramatic ă; Polina îl sile ște pe Biric ă s ă secere
grâul de pe p ământul ce trebuia s ă fie partea ei de zestre, ceea ce dezlân țuie b ătaia, pe câmp, a
lui Biric ă cu tat ăl ei și cu Victor, fratele Polinei. Focul ce-l pune Polin a casei p ărinte ști,
înver șunarea ei împotriva tat ălui care n-a primit-o acas ă cu b ăiatul s ărac pe care-l iubea, t ăcerea
mamei, supus ă b ărbatului, neavând niciun cuvânt în cas ă constituie elemente de via ță autentic ă
țărăneasc ă.
Cearta Anghelinei cu Vasile Bo țoghin ă din pricina hot ărârii acestuia de a vinde o bucat ă
de p ământ pentru a se duce la sanatoriu e prezentat ă obiectiv, într-o scen ă devenit ă comic ă prin
savoarea limbajului și prin mi șcarea scenic ă, caracteristic ă și ea tipului de cultur ă popular ă,
menit ă s ă-i men țin ă pe eroii- țărani în istorie, dar care pân ă la urm ă s-a destr ămat.
Țugurlan, cel care f ăcuse 13 copii și în fiecare an punea la stâlpul por ții câte o cruce nou ă,
îi bate pe b ăiatul primarului și pe șeful de post și ajunge la închisoare.
Între personaje se creeaz ă diverse opozi ții care relev ă contradic ția fundamental ă dintre
satul real cu schimb ările lui și universul interior al lui Moromete, ap ărător tenace al satului
tradi țional, cu un cod etic str ăvechi. Personajele romanului fac un scut din cultur a tradi țional ă,
sperând s ă se pun ă la ad ăpost de pericolul din partea istoriei.
Inima adev ărat ă a satului este poiana fier ăriei lui Iocan, a șezat ă la o r ăspântie de uli ți,
locul de adunare al celor mai de ștep ți oameni din sat, unde Moromete, Coco șil ă și Dumitru lui
Nae citesc ziarul și comenteaz ă politic ă ironic sau doar cu umor, dar cu inteligen ță, dându-le,
toat ă aceast ă atmosfer ă, iluzia libert ății și a demnit ății lor. Adun ările cele mai zgomotoase
aveau loc mai ales duminic ă diminea ța, dar dac ă de la ele lipseau Moromete și Coco șil ă, nu
aveau farmec. Oamenii veneau aici s ă afle ve ști, s ă schimbe p ăreri, pentru pl ăcerea sufletului,
colocviile dumnicale constituind un evenimnet aproa pe unic, a șa cum aveau ele loc din timpuri
îndep ărtate.
Aici totul se desf ășoar ă dup ă un ceremonial, începând cu drumul lui Moromete, de scris
cu am ănunte revelatore: era prea diminea ță, „ Moromete mergea încet pe lâng ă garduri, cu
secerile pe um ăr și se oprea de la o podi șcă la alta ”. Secerile stricate sunt, de fapt, un pretext
spre a merge la adunarea duminical ă. Drumul lui Ilie Moromete este întrerupt de scriit or prin
digresiunea în care sunt prezentate elemente din bi ografia lui Iocan printr-un stil indirect liber,

doar pentru a spori suspansul a ștept ării celorlal ți și a cititorului. Apropiindu-se de fier ărie,
moromete fu întâmpinat de departe cu exclama ții, semn c ă era a șteptat cu ner ăbdare și pl ăcere.
El este axis mundi în aceast ă adunare. Privirea scriitorului se mut ă apoi spre locul poienei,
înregistrând imaginea global ă: „ Iocan abia deschisese și poiana era plin ă. Unii st ăteau în
picioare, al ții pe ni ște butuci vechi, adu și acolo cine știe de când și toci ți de ședere, to ți
gălăgio și și parc ă ner ăbd ători. ” Ceremonialul duminical din poian ă este ilustrat și prin
îmbr ăcămintea celor prezen ți, care arat ă a s ărb ătoare, dar cel mai sigur semn c ă erau g ăti ți în
mod special erau fe țele lor rase proasp ăt. Despre aceast ă amânare a lui zice Vasile Popovici:
„Ca și scriitorul, Ilie Moromete amân ă s ă porneasc ă dezbaterile; se abate prin curtea cuiva,
de unde iese ras. Creatorul și fiin ța fictiv ă creat ă de el sunt st ăpâni ți de aceea și emo ție. O
lini ște trucat ă le încetine ște pasul. Ea îns ăși ne face s ă în țelegem prea bine c ă ei, Marin Preda
și Ilie Moromete, nu se în șal ă asupra importan ței evenimentului .” 25
Moromete con știent de autoritatea sa moral ă mai face un popas în curtea cuiva de unde
iese și el b ărbierit, doar ca s ă amâne momentul, nu pentru c ă nu-i face pl ăcere, ci tocmai pentru
a spori pl ăcerea audien ței de mai târziu.
Felul în care oamenii se grupeaz ă sau se a șeaz ă la aceast ă întrunire sugereaz ă o anumit ă
ierarhie știut ă și recunoscut ă în mod tacit, putând indica firea omului. Spre exe mplu, Constantin
Vasilescu era unul care st ătea pe margine, iar uneori f ăcea din p ământ diferite chipuri pentru
copii, Ion al lui Miai nu este b ăgat în seam ă când încearc ă s ă spun ă ceva, fiind considerat prost,
poate și datorit ă unei veselii de pe fa ța lui de neîn țeles.
Poiana lui Iocan este locul unde au loc dezbateri i deatice, scen ă f ără precedent în
universul romanului românesc de inspira ție rural ă. Momentul lectur ării ziarului relev ă
semnifica ția întâlnirilor, interesul și pl ăcerea oamenilor de a intra în alt ă lume, a politicii, ca
form ă de evadare în fic țiunea unei alte vie ți, o joac ă de oamneni mari, poiana fiind singurul
parlament. Discu țiile au loc pe marginea ziarelor Diminea ța, Mi șcarea , Curentul , în care sunt
urm ărite articole despre dezbaterile parlamentare, desp re luptele din Spania sau despre
probleme referitoare la via ța cons ătenilor. Dialogul se desf ășoar ă dup ă un cod intern de
distribuiere a rolurilor, în care Moromete este pur t ătorul de dialog, mai ales cu Coco șil ă sau
Iocan, Dumitru lui Nae fiind actorul care angajeaz ă discu ția, provocatorul.
Marin Preda are o viziune scenic ă asupra celor înf ățișate, urm ăre ște atent și înregistreaz ă
totul, mi șcarea, intona ția, dă profunzime cuvintelor sau r ăstoarn ă sensurile, este atent la pauzele
și efectele rostirii, la tonul comic-ironic, batjoco ritor, la pronun țarea special ă a neologismelor.
Moromete se dovede ște a fi un actor care tr ăie ște voluptatea cuvântului, st ăpâne ște o
adev ărat ă strategie a lecturii și urm ăre ște efectele; cite ște mai întâi în gând și apoi cu „ glas
schimbat și necunoscut, parc ă ar fi ținut el discurs celorlal ți”, cu „ grosimi și sub țirimi ciudate,
cu opriri care scormneau în țelesurile nem ărturisite sau încheieri definitive care trebuiau s ă
zdrobeasc ă de convingere pe cei care ascultau ”.
Moromete mimeaz ă dezbaterile din parlament, în mod parodic, cu umor , citind cu t ăceri
și pauze semnificative, încercând s ă în țeleag ă, s ă perceap ă con ținutul mai întâi pentru sine și
apoi dându-i o semnifica ție proprie. Totul se raporteaz ă și se interpreteaz ă prin universul
cunoscut, concret, al satului. El interpreteaz ă și explic ă realitatea, dar și construie ște o nou ă
realitate, senin ă, echilibrat ă, lini știtoare și savuroas ă. Lectura ziarului, discu țiile, totul înseamn ă
pentru el un spectacol superior, o competi ție spiritual ă – de aici, afinitatea cu Coco șil ă,
Țugurlan, Dumitru lui Nae – în care sunt nelipsite u morul și ironia, vorbele cu miez, poanta
anecdotic ă, însu șiri fundamentale ale culturii de tip popular, folcl oric. Moromete ironizeaz ă
cuvintele și expresiile preten țioase, neologismele care nu țin de cultura str ăveche.
Vocile și opiniile se întretaie pe un fond de veselie gener al ă, ilustrând vitalitatea
țărăneasc ă, discu țiile devin aprinse, se înv ălm ășesc în glasuri pân ă nu se mai în țelege nimic.

25 Vasile Popovici, Eu, personajul, Editura Cartea Ro mâneasc ă, Bucure ști, 1988, p. 109

Țugurlan este cel care stric ă adunarea cu privirile sale întunecate, certându-se cu Coco șil ă și
bătându- și joc de discu ția lor de mai devreme, chiar imitându-l pe Moromete citind dezbaterile.
Nimeni nu în țelege criza lui Țugurlan, dar inten ția autorului este de a surprinde aceast ă adunare
în stare de criz ă, pentru a insera adev ărul despre ceea ce în incipit era am ăgitor: timpul nu mai
are r ăbdare. Universul morome țian începe din ce în ce mai abrupt s ă se erodeze, s ă treac ă prin
evenimente care bulverseaz ă, destabilizeaz ă.
Poate c ă nicio alt ă împrejurare nu define ște mai bine spiritul lui Ilie Moromete, ca
întâlnirea lui cu Țugurlan la fier ărie, una din scenele cheie ale c ărții, în care Moromete î și
dezv ăluie structura intelectual ă, senin ătatea de sine în momente tensionate, limpezimea gnd irii
în antitez ă cu furia, vorbele mânioase ale lui Țugurlan, care este un r ăzvr ătit, în primul rând. El
are convingerea incompatibilit ății oric ărei speran țe în contextul social dat. Patima cu care
vorbe ște în poian ă aproape c ă înfioreaz ă oamenii.
Țugurlan însu și are senza ția de a se fi „trezit din be ție” și glasul îi sun ă întristat. O vreme,
nu-și poate explica deprimarea. Abia în gr ădina lui Moromete, ascultând relatarea despre Traia n
Pisic ă și copiii lui, î și d ă seama c ă este inutil s ă-și ironizeze cons ătenii: „…ei pluteau pe apa
aceasta a lor cu atâta senin ătate, încât era cu neputin ță s ă nu-ți dai seama c ă acest fel de a fi
era de fapt bucuria și libertatea lor. ”
Personajul tr ăie ște complexe procese intelectuale și exist ă posibilitatea ca Marin Preda s ă
fi inten ționat s ă fac ă din Țugurlan un erou structural, asem ănător cu Moromete. Liantul ce
solidific ă nuan țele comune este mai puternic decât sim țănântul de incongruen ță. Exist ă, deci o
identitate de substan ță între cele dou ă personaje.
Amândoi ajung s ă sesizeze în personalitatea celuilalt o lumin ă neînchipuit ă, o delicate țe
sufleteasc ă, astfel c ă singuraticul revoltat afl ă noble țea solidarit ății umane prin prietenia cu
Moromete. Țugurlan se împac ă cu lumea senin, luând-o a șa cum este și nu cum ar trebui s ă fie.
Anularea individualismului accentueaz ă spiritul justi țiar și, ca un corolar, ideea demnit ății
umane, tr ăit ă pe alte coordonate de Moromete. „ Inima pe care palma jandarmului o înghe țase
de moarte, îi spunea c ă dac ă o va l ăsa a șa, înghe țat ă de palma aceasta, niciodat ă nu va mai
bate cum b ătea ” și „ peste flac ăra îndr ăznelii în care ardea inima sa de totdeauna, s-ar fi
așternut o lespede de ghea ță”.
Prin prezen ța lui, Țugurlan spore ște coeficientul de complexitate al lui Moromete, și prin
intermediul amândurora, Marin Preda ofer ă o medita ție asupra condi ției umane. Țugurlan nu
constituie numai o replic ă la Moromete, ci un Moromete mai lucid, glasul inte rior al lui
Moromete, vocea pe care acesta o aude, dar nu o ros te ște spre a nu spulbera beatitudinea în care
se scufund ă în fiecare duminic ă diminea ță.
Dar atmosfera de la fier ărie se va destr ăma și în finalul primului volum, în urma lui
Moromete nu mai r ămâe decât statueta de lut f ăcut ă de Din Vasilescu care vegheaz ă acest topos,
semnificativ pentru iluzia de libertate pe care tim pul o d ă unor oameni, mândri c ă pot s ă-și
exprime opiniile, pot participa la spectacolul lumi i, pot s ă descopere tatonând, cu efecte hazlii,
adev ărul. Aceast ă imagine a capului de hum ă al lui Moromete r ămâne „ principala metafor ă a
romanului, simbol pentru drumul lui Moromete de la iluzie la realitate ”, remarc ă Andreea
Vl ădescu. 26 De și sunt diferi ți, eroii lui Marin Preda simbolizeaz ă aceea și realitate: drama unei
mentalit ăți și culturi în degradare.
Aspectele din via ța colectivit ății satului tradi țional se constituie într-o monografie
excep țional ă a satului românesc suddun ărean, arhetipuri mitice sunt prezentate atât în pri mul
volum, cât și în al doilea: c ălu șarii care joac ă în b ătătura casei lui B ălosu, c ălu șul în zilele de
Rusalii, ald ăma șul pe care-l bea Moromete cu vecinul dup ă vânzarea salcâmului, parastasul,
sp ălatul picioarelor de Rusalii, cina tradi țional ă cu masa joas ă, corvoada premilit ăriei,

26 Andreea Vl ădescu, Marin Preda sau Triumful con știin ței , Bucure ști, Editura Cartea Româneasc ă, 1991, p.

ceremonia de la sfâr șitul anului școlar, islazul cu via ța lui, unde se întâlnesc copii, fl ăcăi cu cai,
cu turme de oi, unde se joac ă bobicul și se m ănânc ă porumb copt, seceri șul.
Unul dintre cele mai ilustrative episoade care asig ur ă o compozi ție solid ă, o simetrie
arhitectonic ă este seceri șul, „ spa țiu simbolic în care se afirm ă cotidianul rural al anului 1937,
cântul final al epocii rurale .” 27
Scriitorul înf ățișeaz ă obiectiv o realitate arhetipal ă: mi șcările, gesturile, preg ătirea,
plecarea la câmp, toate se integreaz ă unui ritual. Via ța la sat e dur ă și pentru copii, mai mici sau
mai mari, lua ți din somn, s ă ajute ori îngrijind de cai ori s ă înve țe s ă secere. Seceri șul e tr ăit de
întregul sat la fel, ceremonial mitic, specific col ectivit ății arhaice, deci apar ține tradi ției.
Ca-ntr-o procesiune, c ăru țele ies din sat cu mult înainte de r ăsăritul soarelui, iar casele
rămân pustii. Oamenii tr ăiesc bucuria vie ții câmpene ști cu tot ce-i apar ține, animale, p ăsări,
flori, soare etc. Seceri șul î și are regulile lui, ca și plecarea de acas ă; momentul începerii întârzie,
stau în fa ța locului și se uit ă peste întinderea lui, se întorc spre soare, învârt esc secerile în mâini,
copiii se ceart ă pe seceri. În acest moment de a șteptare, cel mai harnic dintre copii va m ăsura
cu pasul p ărțile de loc pe care va trebui s ă le duc ă fiecare la cap ăt. Tat ăl leag ă snopii și-i a șaz ă
în cl ăi, iar cel mai vrednic dintre copii începe s ă taie spicele și s ă arunce m ănunchiurile în urm ă,
semn c ă seceri șul a început.
În bucuria și sub influen ța binef ăcătoare a câmpiei, omul î și reg ăse ște echilibrul, o bun ă
dispozi ție universal ă, cosmic ă îi cuprinde spiritul. Mai mult ca oricând, umorul și pl ăcerea
comunic ării se revars ă din l ăuntrul lui Moromete. Cu aluzii r ăut ăcioase bine ascunse și st ăpânite
– scena cu fasolea din tigaie, când îi d ă o lec ție lui Paraschiv în ceea ce prive ște l ăcomia.
Fascina ția pe care o exercit ă câmpul asupra omului, senza ția de bine, de tihn ă, bucuria
lini știt ă ce p ătrunde în toat ă fiin ța lui, în timpul seceri șului, ține parc ă de o alt ă ordine a
lucrurilor, mai fericit ă. Deliciile odihnei la câmp ating starea de beatitu dine, pentru c ă imaginile
câmpului se subsumeaz ă temei paradisului, pentru c ă aici în câmpia arhetipal ă, „ omul tr ăie ște
clipe în ălțătoare de purificare și inocen ță prin p ătrunderea în îns ăți intimitatea naturii ”. 28
Evenimentele din partea a treia a primului volum – fuga b ăie ților – pun în valoare un
moment critic din existen ța lui Moromete. El afl ă de la Sc ămosu, negustorul de g ăini, de
complotul fiilor împotriva sa, iar vestea tinde s ă-l smulg ă din structurile personalit ății sale
puternice: trece pe lâng ă oameni f ără s ă-i vad ă, replica de duh e înlocuit ă cu atitudinea brutal ă,
stârnind uimirea celorlal ți care înregistreaz ă cu nelini ște aceast ă schimbare.
Orgoliul lui a primit o lovitur ă puternic ă. Stând pe o piatr ă de hotar – o situare simbolic ă
– reflecteaz ă, „ cu capul în mâini în mijlocul sulfetului ”29 , cu un patetism re ținut, la aceste
întâmpl ări și la consecin țele lor. El nu s-a înstr ăinat de lume, dar îngropat în evenimentele cu
care ea îi contrariaz ă con știin ța, caut ă o sc ăpare. În țelege acum c ă istoria îl am ăgise ar ătându-i
un chip r ăbd ător și c ă sub aparen țele ei se desf ășoar ă un proces care îi îndreapt ă destinul într-o
direc ție tragic ă.
Convins c ă orice eveniment poate fi pus sub lumina vie a min ții și ținut astfel sub control,
personajul analizeaz ă și se autoanalizeaz ă, fiind în pragul unui r ăspuns dramatic, deocamdat ă
ipotetic: „ Și dac ă, lumea e a șa cum zic ei și nu e a șa cum zic eu, ce mai r ămâne de f ăcut?! ” Nu-
i r ămâne decât s ă triumfe moral, cu convingerea c ă a avut dreptate: „ N-au decât s ă se scufunde!
Întâi lumea și pe urm ă și ei cu ea .”
În volumul al doilea, Moromete vorbe ște f ără s ă fie auzit și e prezent f ără s ă fie v ăzut.
Autoritatea nu mai e deloc dispus ă s ă considere țăranul în individualitatea lui sau s ă manifeste,
precum Jupuitu odinioar ă, o atitudine tolerant ă și oarecum familiar-binevoitoare.
În aceste noi condi ții, cu o altfel de perspectiv ă asupra individului rural, „ romancierul î și
adecveaz ă viziunea artistic ă și tehnicile de construc ție a personajului. Importan ța social ă a

27 Mihai/C ? Ungheanu, Cucerirea tradi ției , Editura Cartea Româneasc ă, Bucure ști, 1985, p.
28 M. Popescu, Marin Preda, comentarii , Editura Recif, Bucure ști, 1995, p. 88
29 Marin Sorescu, Iona

țăranului fiind diminuat ă pân ă la nesemnificativ, scriitorul estompeaz ă statura personajului
său, integrându-l astfel cu naturale țe și consecven ță realist ă în sistemul de circumstan țe ale
epocii .” 30
Astfel, Niculae, care este mesagerul ideologic și atitudinal al noii puteri politice,
ac ționeaz ă și vorbe ște adesea în numele unui model abstract, c ăruia încearc ă s ă-i integreze nu
identit ăți vii, ci obiectuale. El știe c ă acest model trebuie aplicat, ignorând necesitatea ca și cei
cărora li se aplic ă s ă-l în țeleag ă și s ă-l accepte sau s ă-l resping ă în cuno știn ță de cauz ă. Cel mai
adesea, încerc ările lui Moromete de a p ătrunde în țelesurile lumii propov ăduite de Niculae
primesc o replic ă brutal ă și dispre țuitoare: „ Parc ă dac ă î ți spun o s ă în țelegi tu mai mult de-o
gr ămad ă”.
În ceea ce prive ște erosul țărănesc, în volumul II este excelent înf ățișat, prin oglinda unei
psihologii speciale. „ Povestea unei fete care iube ște f ără speran ță, povestea unui tân ăr care
este maltratat de fra ții și p ărintele fetei încât înnebune ște și umbl ă de atunci numai c ălare,
str ăbătând f ără rost câmpiile, o scen ă de isterie colectiv ă, alta de lesbianism țărănesc etc. sunt
tratate cu lini ște epic ă, f ără violen ța naturalist ă, f ără pudoarea prozatorului vechi care
întoarce ochii de la astfel de lucruri mai delicate ”31 . Se g ăsesc și nota ții mai dure, moravurile
rurale nu sunt totdeauna s ănătoase, natura uman ă are peste tot laturile ei umbroase, dar, trecute
în proz ă, ele se pierd în nara țiune. Preda este un realist care noteaz ă cu cruzime.
Țăranul nu mai are motive s ă se simt ă și nu mai este considerat st ăpân al p ământului. În
timpul seceri șului, cei de la partid se plimb ă pe arie, f ără s ă ia act de prezen ța țăranilor, pe care
nici nu-i salut ă, fiind interesa ți doar de recolt ă, evaluând cantitatea și calitatea ei. Moromete nu
în țelege de ce i s-au fixat cote absurde, dar nimeni n u se ostene ște s ă-i explice. Totul este o
impunere administrativ ă, cu caracter de lege.
Astfel diminuat și ignorat, lui Moromete nu-i r ămâne decât s ă caute singur modalit ățile
de comprehensiune ale acestei lumi, punându- și întreb ări care î și con țin r ăspunsurile. Într-o
astfel de lume, care se construie ște prin agresiune alienant ă asupra țăranului, Moromete
reprezint ă factorul de rezisten ță moral ă. El nu vede rostul lumii noi, nici nu are vreunul, dar e
con știent de neputin ța de a se împotrivi istoriei. Convins de inutilitat ea vreunei opozi ții
manifeste, nu-i r ămâne decât s ă-și conserve identitatea spiritual ă și s ă opun ă tendin țelor
aberante ale epocii valorile morale în care continu ă s ă cread ă.
Una dintre formele de opozi ție moral ă a personajului este neacceptarea unui limbaj
mistificator. Personajul, atât de dornic s ă foloseasc ă în trecut cuvinte de efect, se delimiteaz ă
acum de ele opunându-le o proprietate s ănătoas ă a limbajului. Limbajul devine pentru
Moromete, prin ironia con ținut ă, și un mod de a replica, inofensiv de altfel, realit ăților pe care
le respinge. Difer ă acum și natura ironiei care este rareori absent ă din vorbirea personajului.
Dac ă în primul volum, ironia avea multiple func ții: penaliza gre șelile, avertisment, corec ție
moral ă, deta șare superioar ă, acum e o form ă a neputin ței.
Rela țiile tat ălui cu Niculae sunt cam la fel ca și cu ceilal ți fii, pentru c ă fiecare și-a c ăutat
propriul drum, dincolo de hotarele satului, furat d e o alt ă imagine a lumii decât cea tradi țional ă.
Asemenea celorlal ți, Niculae atenteaz ă la baza economic ă a familei, tinzând s ă-i r ăpeasc ă
acesteia, prin colectivizare, mijloacele productive și de existen ță esen țiale. Tat ăl ar avea motive
să considere vina lui chiar mai mare, c ăci, dac ă în locul cailor și al oilor cu care au fugit cei trei
fra ți a putut cump ăra altele, furtul mijlocit de Niculae este definiti v.
Totu și, îl vedem pe Moromete atras inexplicabil de fiul întors în cetatea rural ă pentru ca,
animat de idei potrivnice valorilor na ționale, s ă o spulbere. Pentru Ilie, dizlocarea fugarilor la
Bucure ști s-a produs definitiv nu numai în plan social, da r și spiritual. Ei nu mai apar țin prin
nimic societ ății s ăte ști.

30 Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda , Editura Aula, 2003, p. 23

31 Eugen Simion, Scriitorii români de azi, p.428

O scen ă semnificativ ă, simbolic ă în toat ă alc ătuirea ei, din volumul al doilea, este cea în
care, sub o ploaie toren țial ă, Moromete sap ă un șan ț în jurul c ăpi ței de fân pentru a o feri de apa
care ar putea-o strica. E grija natural ă a ruralului pentru lucrurile care îi fac posibil ă existen ța,
atât timp cât ele îi apar țin. Trecute în proprietate colectiv ă, nu vor mai fi ale nim ănui, iar grija
și sim țul gospod ăresc vor disp ărea.
Moromete, și prin el scriitorul, ține un monolog în care vizionar, avertizeaz ă dramatic
asupra consecin țelor pe care le va avea rela ția individului cu administra ția abuziv ă și arbitrar ă.
Scriitorul observ ă, în acela și monolog, procesul de r ăsturnare programatic ă a valorilor umane
statuate, de confuzionare a lor și de favorizare a imposturii. Prostul nu mai umbl ă prin lume
„sub denumirea lui de prost ”, ci ajunge în func ții, ia decizii și î și transform ă complexele în
ac țiuni distructive. Și sunt destule exemple în roman: Bil ă, Plotoag ă, Ou ăbei, Isosic ă etc.
Alt ă consecin ță a dispari ției clasei țărăne ști sunt foametea care contrazice mitul bun ăst ării
și pe care Moromete o anun ță în vorbirea sa caracteristic ă, deteriorarea profund ă a rela țiilor
familiale și a înse și no țiunii de familie. E semnificativ c ă cele mai multe personaje prediste sunt
incapabile s ă întemeieze un cuplu statornic. Niculae e un exempl u.
Dar consecin ța cea mai grav ă este „ întreruperea codului moral care a f ăcut ca țărănimea
să-și construiasc ă identitatea și s ă supravie țuiasc ă încerc ărilor istoriei. Ruptura este tragic ă
și cu neputin ță de reparat, c ăci memoria colectiv ă se pierde iar noile valori impuse sunt
false .” 32
În acest context, întrebarea retoric ă a lui Moromete „ Ce le spui? Ce-i înve ți?” reprezint ă
un strig ăt dramatic al unei ultime și intense revolte.
Dizlocat din structurile sale, satul devine o lume f ără întemeieri morale și, deci, f ără
identitate. În chip simbolic, la scurt ă vreme dup ă rostirea acestui monolog, testamentar și
premonitoriu Moromete se stinge, cel din urm ă țăran moare și o dat ă cu el dispare și clasa
social ă pe care o reprezint ă.
Personalitatea lui Ilie Moromete se dezv ăluie în cadrul unei realit ăți sociale complexe –
satul interbelic cu nivelul și contradic țiile lui. Ilie Moromete devine exponentul ideologic al
acestei realit ăți sociale abia retrospectiv, pentru c ă în perioada ac țiunii primului volum, de și
particip ă la via ța comunit ății, este totodat ă un spectator care urm ăre ște cu aten ție și curiozitate
amuzat ă existen ța cotidian ă a satului și destinele cons ătenilor, rezervându- și dreptul de a judeca,
de a trage încheieri generalizatoare asupra condi ției umane. Aceast ă deta șare este ceea ce îl
caracterizeaz ă pe Moromete chiar fa ță de propriile sale fapte și interese. Cu timpul îns ă, el î și
pierde senin ătatea l ăuntric ă devenind un adevarat personaj tragic prin neputin ța de integrare în
noua form ă de existen ță moral ă aproape seismic ă.

II.2.2. Risipitorii. 1962. Dup ă terminarea Morome ților I , scriitorul trece printr-o criz ă de
crea ție, dup ă propriile m ărturisiri: „ M-am chinuit o iarn ă și o var ă. Zilnic luptam cu o neputin ță
de a scrie a c ărei explica ție îmi sc ăpa. Pur și simplu nu știam s ă scriu. […] Exasperat, am
abandonat totul și m ă gândeam chiar cu senin ătate s ă m ă las de scris. […] M ă îmboln ăvii de
exasperare, senin ătatea m ă p ărăsise, z ăcui în spital, dar m ă îns ănăto șii. Și într-o zi îmi veni
urm ătoarea idee: foarte mul ți oameni din vremea nostr ă p ățesc ce-am p ățit eu. Nu este oare
exasperarea, provocat ă de neputin ța de a-ți atinge un scop dorit, o realitate a lumii noastre
moderne? Șocurile la care suntem supu și din pricina pierderii senin ătății și echilibrului
sufletesc, senin ătate și echilibru supuse unei continue agresiuni a mediul ui și de care nici
măcar nu suntem totdeauna con știen ți, nu sunt ele cauza unor mari tulbur ări în
comportamentul omului de azi? Și a șa am început s ă scriu romanul Risipitorii, amânând și
chiar renun țând la continuarea Morome ților. Și deodat ă neputin ța de a scrie a disp ărut ”. 33

32 Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda , Editura Aula, 2003, p. 64-65
33 Marin Preda, Imposibila întoarcere , Editura Cartex Serv, Bucure ști, 2009, p.196-197

Atât Risipitorii cât și Intrusul sunt trepte parcurse de scriitor în c ăutarea identit ății
profesionale, c ăutare care l-a obsedat dup ă apari ția Morome ților .
Prin romanul acesta Preda p ărăse ște universul rural și investigheaz ă mediul urban,
experimentând o nou ă formul ă estetic ă. Trece prin trei variante, definitiv ă fiind cea din 1969.
Este un roman despre dou ă genera ții: p ărin ți și copii, scriitorul sondând lumea intelectualilor, a
medicilor, urm ărind politica, știin ța, tehnica, aventura sentimental ă, cerebral ă, dezgustul de
via ță, rivlitatea, nevoia de ideal, solidaritatea.
Romanul deschide seria de romane problematice, aici întâlnindu-se toate temele
„obsedantului” deceniu ’60, abordate în epoc ă: alfabetizarea, cooperativizarea, activismul
politic, rela ția omului cu puterea, cu autoritatea, dilemele inte lectualului și ale creatorului.
Opera analizeaz ă formele risipirii, toate ca reflex al excesivei tr ăiri morome țiene în spirit; ea
marcheaz ă continuitatea de esen ță cu Morome ții și cristalizeaz ă pentru mediul citadin reperele
morome țianismului.
Marin Preda explic ă de ce a scris Risipitorii de mai multe ori: „ Eram atât de entuziasmat
încât socoteam acest roman, în sinea mea, mai bun d ecât tot ceea ce scrisesem pân ă atunci. În
doi ani la-m terminat și avea peste opt sute de pagini. Urma s ă apar ă. Profitând îns ă de o
defec țiune editorial ă de ultim ă or ă, mi-am recitit romanul și nu l-am mai g ăsit atât de bun. Din
optsute de pagini l-am redus la trei sute cincizeci , pentru ca apoi, în șpalturi, s ă-i mai adaug o
sut ă. În ciuda acestor contrarieri și reveniri istovitoare, nu sim țeam nicio oboseal ă, ceea ce
ie șea îmi pl ăcea, aveam sentimentul c ă am biruit ceva, c ă am c ăpătat un stil al meu, al gândirii
mele directe, și nu cum era cel din Morome ții, în care gândirea mea se exprima indirect prin
aceea a țăranilor. ”34
Risipitorii sunt oameni surprin și într-o continu ă tensiune cu destinul lor sub presiunea
timpului în schimbare.
Ac țiunea se petrece în 1952 și protagoni știi apar țin unei familii care și-a schimbat
compozi ția: fiii celor doi fra ți Sterian, Petre și Toma, muncitori tinichigii, ies din mediul de
munc ă și existen ță al p ărin ților lor datorit ă studiilor și p ătrund în medii intelectuale sau în
mediul uzinei în care îns ă destinul lor nu e scutit de oscila ții, de c ăut ări dramatice și chiar de
eșec. Constan ța este profesoar ă, Vale, student, apoi inginer.
Căsătoria Constan ței cu doctorul Munteanu dezvolt ă unul dintre nucleele romanului, pe
de o parte prin traseul sinuos, nevrotic al persona jului feminin, pe de alt ă parte prin urcu șurile
și coborâ șurile doctorului Munteanu, carierist neconven țional, care nu suport ă înfrângerea și o
refuz ă printr-o tentativ ă de sinucidere.
Între personajele masculine se disting cele care il ustreaz ă o categorie intelectual ă, cea a
doctorilor, doctorul Munteanu, doctorul Sârbu, doct orul Strihan. În primul, scriitorul a
întruchipat o structur ă uman ă greu de calificat, pe care polarizarea bine-r ău nu o poate l ămuri
satisf ăcător. Ca și în cazul Constan ței sau al mamei ei, Rodica Petra șincu, o component ă psihic ă
de profunzime, subtil ă, inanalizabil ă, ac ționeaz ă subteran și produce la un moment dat ruptura
în manifestarea coerent ă a personajului.
Semnifica ția titlului a fost interpretat ă diferit de critici: risipitorii sunt urma șii care
abuzeaz ă sau nu știu s ă pre țuiasc ă ceea ce au mo ștenit sau eroi înzestra ți cu o anumit ă
disponibilitate pentru aventur ă, eroi capabili s ă se angajeze în rela ții cu semenii lor, cu climatul
social și politic al vremii, intelectuali de forma ție nou ă.
Romanul urm ăre ște destinul familiei Sterian începând cu anii dinai ntea r ăzboiului pân ă
pe la jum ătatea deceniului al șaselea. Întemeietorul familiei este un cazangiu de la Atelierele
Grivi ța, Petre Sterian, care o ia ăn c ăsătorie pe Rodica Petra șincu, fiica mijlocie a unui negustor.
În al doilea an al existen ței conjugale, tân ăra so ție are un comportament ciudat: în fiin ța ei pare
să fi intrat un fel de boal ă ne știut ă care, epuizând-o, paralizându-i voin ța, o smulge din realitatea

34 Marin Preda, Imposibila întoarcere , Editura Cartex Serv, Bucure ști, 2009, p.197-198

imediat ă și o face s ă fie dezgustat ă de tot ce vine dinspre aceasta. De și este un moment dificil
pentru familie, dragostea b ărbatului consecvent ă și r ăbd ătoare face ca Rodica s ă se vindece într-
un an și s ă-și asume poverile casnice.
Drumul acestei familei nu este u șor. Pe cât de sigur este instinctul familial al lui Petre, pe
atât de precar este cel social: devine incomod pent ru administra ția uzinei dinainte de r ăzboi, dar
și dup ă aceea, când în 1951, de și este pre ședintele comitetului de întreprindere, se retrage d in
via ța sindical ă, și la scurt ă vreme se pensioneaz ă.
Fratele s ău mai mic, Toma, e mai bine orientat în via ța social ă și va de ține func ții
importante în ierarhiile politice ale epocii. Cazan giul, a c ărui istorie revine episodic în roman,
are, îns ă voca ția activismului, se dedic ă muncii la sate și va accede, în final, la înalte demnit ăți
politice.
Familia Sterian are trei copii, Anghel, Constan ța și Vale. Anghel este îngâmfat, ajunge
șef, îi place gustul puterii și se comport ă abuziv și cameleonic. Constan ța devine profesoar ă,
dovedind o voin ță careîi surprinde pe ceilal ți membri ai familiei, se c ăsătore ște cu doctorul
Munteanu care, dup ă nici un an de c ăsătorie o p ărăse ște în favoarea unei partide mai profitabile
și a unei func ții de ambasador.
Fata repet ă, î ăntr-o form ă mai grav ă, criza existen țial ă a mamei, dar, ca și ea, o dep ășește
și se dedic ă energic ac țiunii de alfabetizare a muncitorilor. Câteva zeci d e pagini ale c ărții
vorbesc despre aceast ă experien ță dificil ă, înd ărătnicia elevilor, voin ța ferm ă a Constan ței și
devotamentul șoferului Iliu ță, pe care Constan ța îl ajutase cândva.
Prin Vale, devenit inginer, intr ă în scen ă doctorul Sârbu, pe care fiul cel mic al fostului
cazangiu îl caut ă pentru a- și l ămuri cauzele obscure care au dus la e șecul conjugal al Constan ței.
Afl ă c ă doctorul Munteanu e medic str ălucit, dar are un caracter îndoielnic. A fost neloi al în
prietenia cu doctorul Sârbu, am ăgind-o cu viclenie pe femeia iubit ă de acesta, doctori ța Tiberiu,
ca apoi s ă ia atitudine împotriva ei într-o ședin ță de demascare a unui du șman al poporului.
Vremurile sunt tulburi, iar r ăul uman iese la iveal ă în forme detestabile. Furat de meseria
pentru care are o real ă voca ție, doctorul Sârbu are o inocen ță social ă care îl face s ă fie prea
pu țin atent la intrigile care se țes în jurul s ău. Se caracterizeaz ă printr-o generoas ă
disponibilitate în rela țiile de prietenie.
Din acest moment, existen țele personajelor se deruleaz ă pe dou ă planuri: via ța social ă și
cea sentimental ă, ambele foarte importante pentru protagoni ști.
Vale Sterian sesizeaz ă mari nereguli în sec ția în care lucreaz ă – incompeten ță, neglijen țe,
favoritisme – și î și dedic ă o parte de energie înl ătur ării lor. O iube ște pe Anda, inginer ă, ca și
el, dar rela ția lor instituie și se desf ășoar ă cu o anume dificultate, c ăci fata e un timp imatur ă
din punct de vedere afectiv, iar b ărbatul nu are nici el priceperea și în țelegerea necesar ă. Dup ă
mai multe experien țe profesionale, se c ăsătore ște și e numit director al unui șantier de
construc ții. Iubirea lui contrariat ă și reac ția sa fa ță de abuzuri nu-l arat ă sensibil și meditativ,
capabil de o atitudine moral ă.
Gabi, nepotul lui Petre Sterian, este la rândul s ău inginer și se simte atras de Anny
Hollinger, dar se retrage din aceast ă rela ție când un avocat mai vârstnic, interesat de fat ă, îi
dest ăinuie c ă aceasta apar ține unei lumi cu o situa ție politic ă foarte complicat ă și
compromi țătoare pentru tân ărul pretendent. Se îndr ăgoste ște apoi r ăvășitor de Mimi
Arvanitache, șefa serviciului financiar din uzin ă, femeie matur ă pe care totu și o încearc ă uneori
inexplicabile crize existen țiale. Ca și Rodica Sterian și fiica ei, Constan ța, rena ște din ele o
energie și o pasiune sporit ă. Femeia are și ea o biografie politic ă înc ărcat ă, tat ăl ei a fost secretar
general la Externe într-un guvern T ătărescu, iar fratele acestuia, arhitect, fugise din țar ă în 1946.
Fratele ei, D ănu ț, a fost dat afar ă din facultate pentru c ă nu e fiu de proletar. Sunt aspecte la
care tat ăl lui Gabi, secretar raional de partid, este foarte sensibil. Cu toate acestea, tân ărul ia
decizia s ă se însoare. Un fapt nefericit întârzie îns ă concretizarea acestei hot ărâri: D ănu ț
Arvanitache a comis un act terorist, e arestat, con damnat și executat. Întâmplarea nu umbre ște

iubirea celor doi. Dar surprinz ător, îns ărcinat ă fiind, Mimi decide s ă se despart ă. Exist ă semne
că, dup ă na ștere, ea va reveni asupra acestei decizii și va ceda iubirii nestinse a b ărbatului.
Constan ța – fiin ță genuin moral ă, în ciuda unei spontaneit ăți primitive – î și continu ă cu
convingere campania de alfabetizare, pe care o desf ășoar ă printre oameni din clasele cele mai
nefavorizate social: bidin ărese, ciurari, sp ărg ători de lemne, spoitori de tingiri, comercian ți de
haine vechi, me șteri în punerea cozii la topor, țambalagii, c ărămidari, aproape to ți fiind locuitori
într-un cartier famat, țigani care se împu șcă cu revolverele sau se taie cu cu țitele. În acest mediu,
convingerea ei c ă le-ar putea schimba cursul vie ții prin înv ățătur ă începe s ă se clatine. Ne știuta
boal ă o încearc ă din nou, cu o violen ță și o persisten ță sporit ă de data asta, înso țit ă de angoase
puternice și spaim ă de moarte. Doctorul Sârbu o interneaz ă în spital, dar ameliorarea întârzie
să apar ă. Constan ța va mai tr ăi aceast ă stare abisal ă de mai multe ori, ca și cum via ța îi aminte ște
mereu c ă are un sfâr șit.
Un alt fir epic urm ăre ște avatarurile doctorului Munteanu, care, dup ă nici dou ă luni de la
numirea în func ția de consilier cultural la ambasada din Roma, este rechemat în țar ă în urma
unor denun țuri care îi acuz ă atitudinea. Nici noua c ăsnicie nu merge foarte bine, doctorul î și
bate so ția care tr ăie ște istericalele specifice gravidit ății, iar socrul, care îi putea sprijini cariera
diplomatic ă a fost trecut într-o func ție mai modest ă. Doctorul Munteanu e reintegrat cu greu în
spitalul din care plecase, unde actor exersat în ar ta intrigilor, pune la cale tot felul de jocuri
oculte. În urma unei ședin țe și a unor telefoane misterioase, dar mai ales a unui proces de
con știin ță sever, încearc ă s ă se sinucid ă și e readus la via ță numai gra ție profesionalismului de
care dau dovad ă doctorii Dr ăghici și Sârbu. Autoanaliza pe care și-a f ăcut-o îl purific ă și, în
final, va fi apt s ă-și practice onest profesia și s ă între țin ă rela ții de prietenie loiale.
Toate personajele parcurg un proces agitat de matur izare într-o vreme și ea agitat ă care le
desfiin țeaz ă destinele. La cap ătul acestui proces aproape to ți recupereaz ă ceea ce risipiser ă sau
își dau seama c ă trebuie s ă o fac ă.
Noutatea experimental ă pe care o aduce romanul și care e atestat ă de revenirile (în num ăr
de patru presupunând simplificare, concentrare, tra nsformarea psihologic ă a eroilor,
reconsiderare a problematicii și a structurii narative) asupra lui ține mai ales de spargerea
nara țiunii prin eseu și de tehnica de construc ție a personajelor prin prezentarea unei serii de
adev ăruri succesive, complementare sau contradictorii ca expresie a psihologiei ambigue a
omului modern.
Personajele sunt con știin țe tulburate, care tr ăiesc e șecul cu luciditate, sunt ascunse,
ambigue, evitând confesiunea direct ă. Iar Preda exploateaz ă situa ția clinic ă a unora dintre ele –
Constan ța – interesat de zonele vulnerabile ale interiorit ății care o dat ă tulburate pot provoca
dezechilibrul întregii fiin țe.
Doctorul Sîrbu, psihiatru, de și citadin și str ăin de „neseriozitatea” morome țienilor, el
aminte ște totu și de familia de spirite cunoscut ă din scrierile anterioare ale lui Marin Preda. F ără
a fi nesociabil, Sîrbu este un introvertit, î și reprim ă și î și economise ște elanurile afective,
preferând s ă observe și s ă nu participe. Prietenia lui cu amoralul doctor Mun teanu este unul
dintre cele mai interesante fire narative ale c ărții. Cei doi medici reprezint ă ipostaze umane
antipodice. Sîrbu, prudent și modest, contempl ă câmpul social de pe pozi ția moralistului, dintr-
un punct de vedere ideal. Munteanu este un om al ri scului, un practician prin excelen ță . El caut ă
performan ța, succesul obiectiv, nu doar o stare convenabil ă de con știin ță . Cei doi sunt un
spectator și un actor.
Personajele principale se afl ă angrenate în conflicte având tâlcuri moraliste. Cu toate
acestea, în general vorbind, prozatorul reu șește s ă le p ăstreze interesante, suficient de inefabile.
Privite în parte, cele mai multe dintre ele sunt au tentice. Un interes ceva mai sc ăzut îl au
apari țiile eminamente pozitive (Sîrbu, Vale). Doctorul Mu nteanu și Gabi Sterian au, în schimb,
o v ădit ă autenticitate. Evitând s ă abordeze în mod discursiv diversele aspecte ale id eii de
amoralitate, prozatorul le urm ăre ște în mod obiectiv evolu țiile, materializând subtile intui ții.

Astfel, Munteanu „ apare ca un juc ător preocupat aproape obsesiv de posibile câ știguri. El este
un om f ără trecut. Pentru el, ideea de fidelitate fa ță de altceva decât propria dorin ță de succes
este un nonsens. Comportamentul lui este fascinant, atrage aten ția, ca o ciuperc ă veninoas ă,
viu colorat ă, aflat ă între banale criptograme comestibile. Versatilitat ea lui oportunist ă
seam ănă într-atât cu for ța, încât oamenii inteligen ți din jurul s ău se las ă în șela ți, admirându-i
curajul de a risca .” 35 Declinul lui Munteanu se datoreaz ă și unor cauze subiective. De la un
moment dat, medicul oportunist nu mai reu șește s ă joace „în for ță ” și intr ă pe panta unei
complicate rat ări. În stil de moralist, prozatorul sugereaz ă c ă amoralitatea duce la ratare. Dintr-
un poten țial supraom lipsit de scrupule morale, Munteanu aju nge, în chip de penitent, s ă cultive
rela ții dintre cele mai inocente. El se împrietene ște cu doctorul Dr ăghici, un ins aparent umil,
dar realizat în raport cu propriul s ău ideal de via ță . Aceast ă convertire nu este tocmai reu șit ă
literar vorbind, ap ărând ca o concesie didacticist ă:
Spre deosebire de sofistul Munteanu, Gabi Sterian n u d ă o aten ție deosebit ă vorbelor.
De și are studii superioare, el se manifest ă cu spontaneitate animalic ă, putând fi seduc ător pân ă
la un moment dat, dar dezam ăgind repede. Mimi, iubita lui, una dintre apari țiile reu șite ale
cărții, îi intuie ște de la bun început infirmitatea sufleteasc ă. Finalul romanului ni-l arat ă pe Gabi
urmând o terapeutic ă de umanizare, ajutându- și fosta iubit ă în muncile casnice.
Prozatorul deschide seria intelectual ă, aflându-se în c ăutarea propriei teme, men ținând
tema familiei, urm ărit ă în spa țiu citadin și în alt ă dinamic ă a rela țiilor. De și personajele se afl ă
într-o anumit ă rela ție de rudenie, leg ăturile dintre ele nu stau sub semnul intimit ății,
convie țuirea nu dep ășește nivelul cuplului, atât la nivel obiectiv, cât și subiectiv.
Preda se distan țeaz ă de literatura realismului socialist sp ărgând schemele luminoase prin
care personajele ar fi trebuit s ă ilustreze triumful claselor noi.
Inten țiile acestui roman sunt cel mai bine formulate de î nsu și Preda care m ărturisea c ă
una din temele pe care le-a urm ărit este sentimentul prieteniei, pe care oamenii îl sacrific ă
constant și premeditat, pentru c ă mai mult îi încurc ă în via ța lor social ă. Iar a doua tem ă este
suferin ța, care nu cru ță pe nimeni de-a lungul existen ței.
Cele dou ă teme formulate de scriitor sunt reflectate de doct orul Munteanu și de Constan ța.
Romanul antreneaz ă îns ă un num ăr extrem de mare de personaje, care chiar dac ă au prezen ță
episodic ă, iute, în scene foarte scurte, dau consisten ță tipologiilor rezultate din temele amintite.
Preda se dovede ște și aici a fi un bun observator moral și, f ără a avea, o inten ție etic ă
programatic ă, „ creeaz ă tipuri umane autentice, cu solide justific ări psihologice și sociale ”36 .
Critica literar ă a punctat câteva neajunsuri ale c ărții: o imperfec țiune datorat ă multitudinii
planurilor epice șia aglomera ției personajelor antrenate în desf ășurarea narativ ă, situa ții și
sintagme care ar putea plictisi sau chiar irita – o rganiza ția de baz ă, ședin ța de partid, carnetul
ro șu, biroul organiza ției, tovar ășul X sau prescurtat, tovul etc. – dar sunt elemente care definesc
o epoc ă și un comportament social și datorit ă voca ției sale realiste, scriitorul nu poate face
abstrac ție de împrejur ările concrete în care î și situeaz ă tipurile umane observate, analizate.
Și, în definitiv, romanul vorbe ște despre oameni și adev ăruri care r ămân valabile, par țial
dac ă nu în întregime, în orice conjunctur ă.
Marin Preda a urm ărit s ă r ăspund ă la întreb ări dramatice și în aceast ă oper ă ca și în
celelalte: cum se construie ște un destin? Cum este el asumat? Prin ce împrejur ări un individ
ajunge într-o intersec ție nefericit ă și cum se schimb ă el l ăuntric dup ă un asemenea conflict?
De cât ă libertate dispune omul în aventur sa de autodescop erire? Când omul în țelege c ă el însu și
risipe ște timpul dat pentru a c ăuta fericirea? Este risipa irecuperabil ă?
Risipitorii este o carte care abordeaz ă problematica uman ă prin viziunea și mijloacele
existen țialismului, prin explica ții psihanalitice ale comportamentelor, pentru a l ămuri de unde
țâșnesc zonele abisale ale con știin ței, ce mecanism obscur ac ționeaz ă acolo.

35 Voicu Bugariu, Existen țe ironice. Personajele lui Marin Preda , Editura LiterNet 2006, p. 46
36 Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda , Editura Aula, 2003, p. 155

Determinarea unora dintre ciud ățeniile personajelor e mai mult subcon știent ă decât
metafizic ă. Frustr ări ne știute și îndelung acumulate pot conduce la deregl ări grave și intratabile
ale conduitei. Crizele personajelor feminine aminti te mai sus pot avea o astfel de explica ție. La
fel și actul terorist al lui D ănu ț Arvanitache, crescut în spiritul unei mândrii de s ine exacerbate,
dar incapabil s ă dea sus țineri reale acestui sentiment.
Impulsurile erotice reprimate pot fi cauza unor ati tudini sau op țiuni inexplicabile.
Eșecurile trecute determin ă deseori teama și opozi ția violent ă fa ță de o nou ă experien ță. Se
întâmpl ă acest lucru mai ales personajelor feminine, vulner abile și în ceea ce prive ște
reprimarea instinctului matern. Frustr ările sunt, în acest caz, greu, dac ă nu imposibil de
remediat, iar op țiunile compensatorii sunt de multe ori surprinz ătoare.
Evolu țiile personajelor au semnifica ții relativ lipsite de ambiguitate, transcriptibile în
no țiuni ale moralei. Sunt evolu țiile unor „risipitori”. Fiecare se risipe ște, investind prietenie,
iubire, devotament. Singur doctorul Sîrbu, teoretic ian al „pruden ței afectuoase”, pare a fi scutit,
într-o oarecare m ăsur ă, de dezavantajele consumului excesiv de energie af ectiv ă. În cele din
urm ă, totu și, datorit ă e șuării prieteniei sale cu doctorul Munteanu, poate fi și el încadrat în
categoria risipitorilor. Privind astfel lucrurile , „Risipitorii este un „roman de educa ție”, în
sensul dat de Georg Lukács acestui termen în Teoria romanului, o carte a adapt ării, unde
fiecare personaj g ăse ște o cale spre echilibrul moral. ”37
Tehnica romanului const ă în a prezenta o serie de adev ăruri succesive, complementare
sau contradictorii, dovedind astfel c ă psihologia omului modern se constituie dintr-o sum ă de
ambiguit ăți. Prozatorul clasic închidea individul într-o cate gorie a melancolicului sau
pesimistului pe care o și studia cu obiectivitate, în timp ce scriitorul mo dern a pierdut aceast ă
siguran ță, obiectul lui, și anume psihologia individului, s-a dovedit a avea adâncimi la care
vechile instrumente de analiz ă nu mai ajung. În limbajul literaturii au p ătruns termeni ca dublu,
refulare, complex, via ță secret ă, împrumuta ți din psihanaliz ă, care dezv ăluie o nou ă concep ție
asupra persoanei și o nou ă metod ă de analiz ă.
Risipitorii reprezint ă un caz interesant de rescriere a unei c ărți publicate. Variantele
editate sunt mult deosebite între ele. Trecerile de la o edi ție la alta nu înseamn ă neap ărat și
sporiri valorice. Urm ărirea variantelor lumineaz ă dialectica întregii opere.
Numeroase modific ări sunt elementare: schimbarea timpurilor verbale, renun țarea la
anumite detalii analitice, adoptarea unor nuan țe stilistice mai personale, eliminarea unor pasaje
socotite a fi parazitare, ajustarea unor cuvinte și a unor expresii dialectale, înlocuirea unor
termeni prea frecven ți. Un alt tip de modific ări con ține transform ări sau amplific ări ale
afabula ției.
Sub toate aspectele, Risipitorii , este un roman care are meritele de a recupera și de a
impune teme, viziuni și mijloace artistice persecutate înc ă în epoca în care apare. Este un text,
care dincolo de imperfec țiunile anun țate, se dovede ște „ o construc ție epic ă solid ă și bine
articulat ă, cu personaje puternice și profunde .” 38

II.2.3. Intrusul. 1968. Este romanul unui destin, al omului care tr ăie ște o experien ță
tragic ă. C ălin Surup ăceanu, eroul principal, electrician, salveaz ă de la moarte un lucr ător ce
intrase într-o cistern ă inundat ă de un gaz inflamabil. Urm ările acestei fapte de curaj sunt
nea șteptate: tân ărul mutilat este nevoit s ă-și p ărăseasc ă locul de munc ă, se înstr ăineaz ă de
prieteni, de familie, trebuie s ă renun țe la tot. Mutilat fizic, el va fi, treptat mutilat și psihic de
către universul ora șului care îl respige, îi este ostil.
Romanul exploateaz ă tema omului revoltat al lui Camus, eroul parcurge o experien ță
tragic ă, p ăstrându- și integritatea moral ă. C ălin Surup ăceanu a fost pus în rela ție cu un personaj
emblematic al literaturii existen țialiste, Mersault din Ciuma lui Albert Camus. Despre Intrusul ,

37 Voicu Bugariu, Existen țe ironice. Personajele lui Marin Preda , Editura LiterNet 2006, p.47
38 Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda , Editura Aula, 2003, p. 157

prozatorul precizeaz ă: „ Ce este un intrus? Un om care se introduce f ără s ă întrebe într-o
adunare, într-o cas ă, sau într-un ora ș. Cum în cazul nostru ora șul e chiar al eroului, aici apare
jocul dialectic între existen ță și idee. Existen ța eroului și a ora șului, în rela ția care se creeaz ă,
este imprevizibil ă, iar în cazul nostru împins ă la limit ă. Sunt subiecte care atrag totdeauna pe
scriitori. […] Eroul meu e un senin, care e silit s ă devin ă sumbru. P ăstreaz ă în el aceast ă stare,
dar redevine în cele din urm ă senin. Cu ce pre ț? Iat ă subiectul c ărții .” 39
Romanul este construit pe mitul lui Icar, C ălin Surup ăceanu, untân ăr din S ăvine ști, fiind
un solar – ca to ți morome țienii – cunoscând în ălțarea în spirit și c ăderea, confruntarea cu realul.
Dar c ăderea înseamn ă pentru erou un nou început, o nou ă speran ță, prefigurându-l pe Victor
Petrini. Tân ărul naiv, încrez ător, c ăruia par a i se deschide zorii unei vie ți depline, asist ă la
pr ăbu șirea toturor coloanelor templului exiten ței sale, paradoxal, în urma unui act de curaj, act
umanitar, respins de o societate ce pretindea a fi umanist ă. Salveaz ă de la moarte un om, un
be țiv, pe care îl red ă familiei, societ ății viu, dar aceast ă societate care cere mereu jertfe, modele
de umanitate, îi cere omului s ă iubeasc ă omul, îi imput ă acest act care i-a pus în pericol
integritatea sa fizic ă. So ția îi întoarce spatele, dezgustat ă, prietenii îl ocolesc, îl marginalizeaz ă
pân ă la uitare, se afl ă într-o lupt ă continu ă s ă supravie țuisc ă cu o pensie insuficient ă, dar C ălin
Surup ăceanu nu se las ă doborât, de și totul se surp ă la picioarele sale. Pare a fi un nou Me șter
Manole care crede în for ța interioar ă a spiritului s ău cutez ător și î și continu ă via ța și biruie.
Intrusul este scris în întregime la persoana întâi. Formal, interven țiile vocii auctoriale sunt
inexistente. Modul de-a gândi și de-a se exprima ale personajului-narator poart ă o pecete
stilistic ă cunoscut ă din scrierile anterioare ale lui Marin Preda. Avan tajul relat ării la persoana
întâi este suprapunerea dintre dou ă voci: a personajului și a naratorului. Condi ția este ca nivelul
intelectual și social relevat al personajului s ă nu fie disonant în raport cu modul s ău de-a vorbi.
În linii mari, Intrusul respect ă aceast ă condi ție. Rareori logica intern ă a personajului nu justific ă
reflec țiile acestuia, aspect relevat de critic ă.
Intrusul inaugureaz ă un conflict literar mult ilustrat ulterior la noi, cel dintre individ și
istoria româneasc ă a anilor ’50, când indivizii erau obliga ți s ă adopte un model uman
rudimentar.
Nonconformismul personajului central, C ălin Surup ăceanu, este cauza imediat ă a
nedrept ăț ilor suferite de el. Este totu și simplist ă considerarea personajului drept o victim ă a
istoriei, cum zeci de comentarii critice au repetat . Pân ă la un anumit punct, lucrurile stau într-
adev ăr a șa. C ălin Surup ăceanu poate fi socotit un sacrificat politic, victi m ă a unor discrimin ări
imorale. Privit astfel, Intrusul este un roman politic, primul dintr-o lung ă serie româneasc ă.
Personalitatea lui C ălin Surup ăceanu este îns ă mai complex ă. Nedrept ăț itul se distinge prin
modul existen țial contradictoriu al celor cu voca ția e șecului. Ca și alte personaje ale lui Marin
Preda, el d ă gre ș pe planul eficien ței practice, realizându-se în spirit, prin expresiv itatea propriei
existen țe.
Intrusul nu este un roman politic obi șnuit, adic ă o travestire literar ă a unor elemente
senza ționale de esen ță publicistic ă, de un interes tot mai sc ăzut pe m ăsur ă ce prototipurile reale
se îndep ărteaz ă în timp, ci un roman al condi ției umane, întemeiat pe intuirea tipologic ă precis ă
a morome țienilor.
Romanul focalizeaz ă un singur erou, un singur e șec. Prozatorul se arat ă preocupat în acest
roman de fundamentarea intrigii printr-un eveniment senza țional, un accident care are valoare
doar simbolic ă demonstrând capacitatea lui de a împinge spre extr eme existen ța uman ă
cotidian ă relevându-i adev ărata valoare.
Astfel actul lui C ălin plin de eroism devinde un sacrificiu inutil, re spins de comunitate.
Preda a plecat de la un caz real pe care nu a putut s ă-l exploateze în plan jurnalistic, printr-un
reportaj, dar care a r ămas în memoria afectiv ă a scriitorului și a ie șit la iveal ă în planul fic țiunii.

39 Marin Preda, Imposibila întoarcere , Editura Cartex Serv, Bucure ști, 2009, p.212-213

Ca în majoritatea operelor sale, scriitorul complic ă consecin țele situa țiilor limit ă prin
tema cuplului, eroul fiind p ărăsit și de so ție, care consider ă gestul de sacrificiu dovada unei
amenin țătoare lipse de iubire. Maria, so ția lui C ălin, face parte din categoria personajelor
substan țial feminine ale lui Preda prin for ța cu care î și tr ăiesc sentimentul f ără șanse, ceea ce
îns ă nu le determin ă ulterior s ă accepte orice form ă de r ăspuns de la el.
Eroul a fost receptat ca o alt ă ipostaz ă a personajului contemplativ consacrat de
Moromete, datorit ă rezisten ței în fa ța agresiunii evenimentelor. Dac ă pentru Moromete aceast ă
form ă de rezisten ță era umorul și dialogul în sine, pentru C ălin refugiul este în vis, starea oniric ă
compensând sau figurând realitatea.
Evolu ția personajului începe într-o familie modest ă dintr-o mahala bucure ștean ă. Tat ăl
pare un om r ăut ăcios și m ărginit, capabil totu și s ă intuiasc ă în fiul s ău o „vrabie alb ă”, un ins
incapabil s ă fie „în rând cu oamenii”. B ătrânul simte c ă orgoliosul s ău fiu s ău va da gre ș,
indiferent de ceea ce va face în via ță .
Călin Surup ăceanu este inteligent și sensibil, dar într-un mod capricios și paradoxal. Îi
stârnesc aten ția am ănunte neinteresante pentru un om obi șnuit: „ Glasul îi r ămânea parc ă str ăin
de înf ățișarea ei și m ă uimea chiar în fa ța mea, cât era de șoptit și de melodios și cum umplea
în acela și timp cu via ța din el tot aerul care o înconjura. ”
În preajma unei fete se comport ă ciudat, f ăcând gafe dintr-o spontan ă, vanitoas ă pornire
de a înc ălca regulile: „ Mă a șezai și f ără s ă știu de ce începui s ă-i povestesc despre vizitele mele
pe terasa doamnei Sorana și râsei. Ea nu în țelese veselia mea. M ă încurcai în țelegând c ă n-
aveam de ce râde de aceast ă femeie și c ă Nu ți n-ar fi în țeles dac ă eu personal a ș fi avut cu
adev ărat ceva cu ea. M ă hot ărâi c ă nu trebuie s-o vorbesc decât de bine de și glasul ei care îmi
pl ăcea atât de mult m ă îndemnase s ă încep a povesti despre ea râzând. Intram parc ă în pielea
altcuiva, care acest altcineva ar fi râs .”
Un laitmotiv al c ărții este râsul personajului-narator. Surup ăceanu râde foarte des, când
trebuie și când nu, dovedindu- și astfel incapacitatea înn ăscut ă de-a se adapta vreodat ă pe deplin
unui context obiectiv. Pentru a fi conving ător într-o scen ă amoroas ă, el trebuie s ă intre cu efort
în rolul de îndr ăgostit, unde nu rezist ă prea mult. Repede redevine el însu și. Râde din nou,
ar ătându-se în contratimp cu situa ția. Este o ironie f ără cuvinte: „ Și cu toate astea trupul ei era
atât de viu c ă din tremurul acela repede a luat parc ă foc, a scos un șuierat și o dat ă a început
să plâng ă… Am scos și eu atunci un hohot, dar nu de plâns. O țineam în bra țe, și odaia se
umplea de râsul meu care acum era gros și aspru, ca un nechezat .”
Și în alte prilejuri, cuprins subit de sentimentul p ropriei superiorit ăț i, C ălin izbucne ște în
râs, contrariindu-i pe ceilal ți și stârnindu-le antipatia. El are „ tendin ța de-a nu se implica, de-a
se situa psihologic al ături de contextul social obiectiv, în chip de spect ator blazat sau amuzat
al tuturor, inclusiv al propriei sale existen țe”40 . Efect al unei vanit ăț i aproape patologice,
veselia nemotivat ă a personajului promite ratare în plan practic. Pe de alt ă parte, observând
am ănunte menite s ă-i înt ăreasc ă sentimentul propriei superiorit ăț i, C ălin tinde spre postura unui
autor virtual de literatur ă.
Călin descoper ă la unii „o gândire nenatural ă”, adic ă un mod conformist, mulat pe
oportunit ăț ile momentului, reprezentând, de fapt, antipodul ne gativismului tr ăit de el însu și.
Totu și, voca ția sa de moralist este destul de modest ă. Reac țiile sale sunt cel mai adesea urm ări
ale spiritului s ău de contradic ție. Vorbele sale mari sunt mai degrab ă cele ale unui teoretician
vanitos. El practic ă în special delimitarea ironic ă, de nuan ță estetic ă. Sceptica sa duplicitate
metafizic ă îi interzice accesul la convingeri ferme, de indif erent ce natur ă. Atitudinea lui fa ță
de persecutorii s ăi este semnificativ ă. C ălin î și d ă seama c ă nu are o imagine prea bun ă, dar nu
se gânde ște s ă se schimbe. Lipsa instinctului de conservare, ar ătat ă de el, este caracteristic ă

40 Voicu Bugariu, op.cit., p. 67

naturilor artistice. El continu ă s ă-și spun ă p ărerile cu franche țe. Dup ă cum el însu și o remarc ă,
îi lipse ște „masca social ă”, comportamentul menit s ă protejeze propria fiin ță .
Surup ăceanu nu este un cinic, cum ar putea uneori s ă par ă. Actele sale au în permanen ță
o anume amoralitate gratuit ă, ce se autocontempl ă cu inocen ță . Mai mult chiar, în câteva
împrejur ări personajul se dovede ște un sentimental, cu reac ții neobi șnuite, provenite dintr-o
anomalie existen țial ă și nu una moral ă. Semnificativ este comportamentul s ău fa ță de Maria,
so ția sa. La început, incapabil de empatie, el nu în țelege cu niciun chip c ă este iubit, afi șând o
seme ție de r ău augur, exprimat ă prin ironii vulgare: „ Că eu tot la dumneavoastr ă m ă gândesc
neîncetat și nu am pe nimeni, nici un prieten. Ei, na, cu asta , dup ă un an de cumin țenie, m-a
făcut praf, uite, am râs eu, tronc mari țo în p ăpu șoi, cum zicea mama când cineva spunea
deodat ă ceva deplasat… Iat ă-ne acum și «prieteni». Scrisoarea urm ătoare îns ă era și mai și,
începea pur și simplu a șa: dragul meu! Ie-te-te! Iar la nu mai târziu de o lun ă îmi scria ca o
femeie: iubitul meu, mi-e dor de tine. Se dusese dr acului vremea lui dumneavoastr ă.”
Mult ă vreme, incapabil de implicare total ă, se refer ă cu deta șare la rela ția sa cu Maria, de
parc ă ar fi fost vorba despre altcineva. În mod semnific ativ, decizia de a se c ăsători o ia la
sugestia unei ter țe persoane. Neîntrerupta sa dedublare ironic ă, generat ă și generatorare de
sentiment al propriei superiorit ăț i, se arat ă a fi o infirmitate sufleteasc ă. Posedând tehnica
ner ămânerii într-o postur ă sufleteasc ă anumit ă, C ălin se dovede ște incapabil de a aprofunda un
sentiment. Ata șamentul fa ță so ția sa, ap ărut în timp, este contradictoriu. Inteligen ța sa negativ ă,
vie, la pând ă, se simte stingherit ă de sentimente. Fapt de re ținut, C ălin abia dac ă aminte ște de
câteva ori, în treac ăt, rece, de feti ța sa. Damnat al delimit ării, personajul nu se arat ă împ ăcat
nici cu ideea de-a r ămâne prea mult ă vreme acolo unde munce ște. Evenimentele par a trece pe
lâng ă el f ără s ă-l ating ă. Este efectul incapacit ăț ii sale de implicare deplin ă în via ța de zi cu zi.
În schimb, arat ă nedumeriri de filozof fa ță de diferite aspecte abstracte ale convie țuirii umane.
Se mir ă pueril de m ăș tile sociale, sesizeaz ă cu naiv ă uimire tendin ța oamenilor de a face
lucrurile de-a-nd ăratelea, de a ocoli spontaneitatea. În acest sens, personajul este un
reprezentant al mentalit ăț ii artistice.
Surup ăceanu exprim ă și mentalitatea ță răneasc ă. De și tr ăie ște într-un ora ș, el se arat ă
foarte atent la opinia public ă, caut ă s ă afle ce zice lumea despre el și despre fapta sa temerar ă,
uitând c ă în mediul citadin vechile ritualuri au fost abolit e, iar moraliz ările vorbite din sat nu
mai au nicio relevan ță . Inadaptarea lui aminte ște de nesiguran ța unui ță ran nimerit într-un ora ș
dispre țuit, dar și temut. El este prea atent la reac țiile celor din jurul s ău, de parc ă s-ar afla într-
un sat patriarhal, unde toat ă lumea cunoa ște în detaliu vie țile tuturor, iar „gura lumii” înseamn ă
ceva. Aceast ă vulnerabilitate tipic ă pentru familia morome țienilor este marca unor existen țe
condamnate la singur ătate afectiv ă, din cauza înclin ării lor spre delimitare. Dedublarea se arat ă
a fi o adev ărat ă damnare. Cine o tr ăie ște trebuie s ă se obi șnuiasc ă cu ideea c ă este sortit unor
eșecuri pe plan practic, gustul s ău pentru contemplare și mai ales autocontemplare
neîng ăduindu-i s ă fie un lupt ător. Când so ția sa îl anun ță c ă trebuie s ă se separe, C ălin simte
mai ales curiozitate: „ Mă uitai la ea fl ămând de curiozitate și fascinat de calmul ei, care o
îndep ărta deodat ă vijelios de mine și m ă f ăcea s ă v ăd în ea o str ăin ă, pe care o cuno șteam îns ă
bine și îmi tremura inima dup ă ea .”
În loc s ă lupte pentru a- și salva familia, personajul are dileme de scriitor, neinteresat atât
de întâmpl ările obiective cât de vorbele potrivite pentru expr imarea acestora: „ Aveam
sentimentul c ă neputin ța mea venea din faptul c ă nu eram în stare s ă g ăsesc un r ăspuns bun la
toate, fiindc ă de obicei a șa cum te asalteaz ă întreb ările î ți vin și r ăspunsurile, numai c ă se bat
cap în cap și unele și altele .” C ălin nu apeleaz ă la vorbele potrivite momentului. Incapabil s ă
sesizeze oportunit ăț ile practice ale situa țiilor de via ță , se las ă în voia primului impuls. Este
grosolan, f ără s ă-i treac ă prin minte c ă situa ția ar cere un cu totul alt tip de dramatizare. El a rat ă
că nu știe s ă cear ă și, mai mult, nu este convins c ă i se cuvine ceva în mod special.

Comportamentul personajului exprim ă o preferin ță complicat ă pentru e șec, de neîn țeles
pentru sim țul comun. Surup ăceanu asist ă aproape impasibil la propria sa dec ădere, se arat ă
ezitant, p ărând neconvins de dreptatea sa, cerând parc ă în mod tacit s ă fie dat la o parte,
dovedindu-se neîncrez ător în propriile șanse.
Spectator al vie ții, Surup ăceanu î și tr ăie ște via ța f ără convingere, ca pe o succesiune de
scene str ăine, ca și cum s-ar afla, amuzat, în întunericul unei s ăli de teatru. În personaj se afl ă
voca ția renun ță rii ironice. El nu cunoa ște forma pur ă a sentimentului tragic, fiindu-i accesibil ă
doar ipostaza compozit ă a tragicomicului.
Câteva alte apari ții din Intrusul sunt memorabile, capabile s ă reliefeze prin contrast figura
central ă. Expresiv ă este Maria, so ția lui Surup ăceanu, enigmatic ă întrupare a eternului feminin.
Ea este o fiin ță practic ă, î și interpreteaz ă consecvent rolul social, aflându-se la antipodul l ipsei
de convingere a so țului s ău. Maria este o persoan ă eficient ă. Pentru ea, dedublarea tr ăit ă de
so țul s ău nu este decât sminteal ă. Râsul nemotivat, una dintre manifest ările constante ale lui
Călin, îi stârne ște neîncredea și iritarea. Ea este o femeie simpl ă. So țul ei, în schimb, „ este un
morome țian, literat poten țial. El tinde s ă-și transforme în literatur ă nu numai cuvintele, dar și
actele sociale. Maria dore ște cu ardoare normalitatea. Necunoscând compensa țiile spirituale
oferite de sim țul umorului, ea prefer ă faptele ”41 .
Cruzimea, duritatea ar ătat ă de ea dup ă accident fa ță de C ălin se plaseaz ă în logica firii ei.
Repro șurile ei descriu postura social ă a lui C ălin, ironia, deta șarea, refuzul utilelor locuri
comune. Aspect interesant, ea î și condamn ă so țul, dar îl și admir ă, dovedind c ă nu-i lipse ște cu
totul sim țul estetic. Acest sim ț trebuie l ăsat la o parte, pare a sugera ea, atunci când este vorba
despre practica vie ții de zi cu zi. De re ținut este și modul cum Maria î și compartimenteaz ă
existen ța, f ără a amesteca în mod p ăgubos punctele de vedere. Cu vorbe simple, Maria su rprinde
neputin ța lui Surup ăceanu de-a se implica pe deplin.
Roluri semnificative au și alte dou ă personaje feminine. Doamna Sorana, o fost ă actri ță ,
care teatralizeaz ă cu modera ție și roste ște idei interesante despre oameni și epoc ă. Vorbele ei
adaug ă romanului, mai degrab ă, o not ă eseistic ă. În câteva scene ea condamn ă câteva dintre
sloganurile politice la mod ă. Admira ția lui Surup ăceanu pentru ea are leg ătur ă cu o asem ănare
în ceea ce prive ște sim țul umorului.
Inginera Polihroniade, alt personaj interesant, est e o intrigant ă inteligent ă. Surup ăceanu
nu înva ță nimic din arta ei de-a între ține rela ții utile.
Printre mentorii lui Surup ăceanu se afl ă și un inginer, intelectual naiv și inadaptat. Acesta
este închis pentru c ă nu reu șește s ă aplice noile reguli de supravie țuire. El nu în țelege c ă în
anumite epoci demnitatea este un lux. De și abia schi țat, consisten ță lui caracterologic ă este
real ă.
La un prim nivel de lectur ă, Intrusul înf ăț ișeaz ă ecloziunea și dezvoltarea unei confrunt ări
între individ și context politic. La un al doilea, sesiz ăm un conflict intern, psihologic, ce
mineaz ă evolu ția social ă a personajului central. E șecul lui C ălin Surup ăceanu se datoreaz ă în
egal ă m ăsur ă mediului social-politic și felului s ău de a fi. Raportul dintre cele dou ă cauze este
imposibil de decelat, aici aflându-se unul dintre m eritele romanului. Nu se poate stabili cine
este mai vinovat pentru e șecul personajului: istoria (cum majoritatea critici lor au considerat)
sau propria fire sucit ă, de experimentator, a unui spectator al propriei e xisten țe.
Un aspect important al romanului, „ cel mai adesea ignorat de critic ă, sunt episoadele și
personajele de nuan ță comic ă. Acestea fortific ă o atmosfer ă de refuz al tragediei, specific ă
prozei lui Marin Preda ”42 . Unele personajele au manifest ări comice discrete sau absente pentru
care autorul î și reprim ă înclinarea pentru comic. Altele au manifest ări comice de diverse nuan țe.
Apare astfel, comicul generat de tembelismul inofen siv și chiar simpatic.

41 Voicu Bugariu, op.cit., p. 70
42 Voicu Bugariu, op.cit., p. 71

O apari ție comic ă este tat ăl lui C ălin, piticul cu voce autoritar ă și intui ții de psiholog. La
fel, duiosul și incoerentul Aanei Petre. Acesta spune vorbe f ără sens la ședin țe. D ămăceanu Ilie,
în schimb, prefer ă lozincile scurte, rostite cu glas foarte hot ărât. Nea Fane este un umorist în
toat ă regula. În mod semnificativ, el nu se mul țume ște cu vorbirea umorului și a ironiei. Având
reac ții paradoxale și contrastante, înc ălcând proste ște regulile convie țuirii, el cade „ în patima
spunerii adev ărului ” și ajunge „ să nu-l mai poat ă suferi nimeni ”. Aceste reac ții, al ături de be ție
(explicabil ă la un om cu un excesiv sim ț al umorului și o înclina ție spre dedublarea psihologic ă)
îl oblig ă în cele din urm ă s ă renun țe la munca de pe șantier, de și era unul dintre cei mai buni
muncitori.
Multe dintre scenele evocate de Surup ăceanu au o acuzat ă tent ă comic ă. În mod instinctiv,
parc ă, sunt re ținute întâmpl ări cu un anume poten țial comic, unele dintre ele cu tâlc. Dac ă Ilie
Moromete ar fi povestit, poate c ă ar fi folosit aproape acelea și cuvinte. Al ături de anecdote,
episoadele comice ne reamintesc natura contradictor ie a unei voca ții literare.
Se observ ă c ă istorioarele comice ale lui Marin Preda, chiar atu nci când par cu totul
gratuite, țin de un specific realism al mentalit ăț ilor, au ceva tipic românesc, unind viclenia
balcanic ă și ingeniozitatea tehnic ă.
Exist ă în Intrusul și digresiuni moraliste lipsite de orice tent ă comic ă. Acestea se
întrep ătrund cu evenimentele tr ăite în mod nemijlocit de personajul principal, cont urând epoca
prin surprinderea unor mentalit ăț i. Din aceast ă categorie fac parte relatarea despre un activist
de partid necinstit și neomenos, povestea distrugerii absurde, din tembe lism politic, a pre țioasei
arhive a unui istoric, întâmplarea unui fost colone l, distins în luptele antihitleriste, arestat și
condamnat pentru o vin ă inexistent ă.
Exist ă în roman și alte specula ții privitoare la raportul individ-sistem. Intui ția sociologic ă
a autorului nu se dezminte. Este analizat ă reac ția grupului social fa ță de anumite manifest ări ale
indivizilor. Interesant ă este, de pild ă, reac ția opiniei publice a ora șului dup ă nefericita
interven ție salvatoare a lui Surup ăceanu. F ără a lua în calcul eroismul gestului, vocea anonim ă
a ora șului (de fapt, o extrapolare a „gurii lumii” din sa t) g ăse ște, cu abia ascuns dispre ț, c ă este
vorba mai degrab ă despre un act prostesc. La fel judec ă și Maria, considerând actul de eroism
o ac țiune gratuit ă, f ăcând parte din șirul incon știen țelor lui C ălin. Cineva spune despre or ăș eni
că „ ăș tia orice-ai face nu e bine ”. Este sugerat ă ideea c ă adev ărul moral nu este asumat de
grupul social în forma lui pur ă, ci, s-ar spune, într-o form ă de întrebuin țare.
Dup ă cum am ar ătat, evolu ția spre e șec a lui Surup ăceanu nu trebuie în țeleas ă ca o
consecin ță exclusiv ă a unei conjuncturi istorice nefavorabile. Prin mod ul s ău ironic de-a vorbi
și de-a tr ăi, personajul î și delimiteaz ă progresiv chemarea pentru o postur ă de outsider, de om
incapabil s ă-și asume pe deplin regulile de convie țuire social ă. A șa fiind, accidentul fizic suferit
de el nu este o cauz ă, ci un catalizator al evenimentelor. Logica intern ă a personajului ar fi dus
oricum la un asemenea deznod ământ. Privind romanul din acest punct de vedere, fi rul narativ
legat de accident pare oarecum parazitar. El ar fi putut lipsi, f ără ca destinul personajului s ă fie
modificat în mod esen țial. Considerând, îns ă, Intrusul un roman al condi ției umane, constat ăm
că accidentul și consecin țele sale par îndrept ăț ite artistic. Accidentul materializeaz ă, eventual,
modul cum obscura instan ță a întâmpl ării pedepse ște p ăcatul trufiei. E șecului lui C ălin
Surup ăceanu i se adaug ă astfel o component ă poetic ă.
Romanul acuz ă o relativa lips ă de echilibru artistic, fiindc ă în dubla partitur ă a
personajului central (povestitor și interpret principal) apar uneori desincroniz ări. Cu toate
acestea, Intrusul rămâne o carte interesant ă.

II.2.4. Imposibila întoarcere. 1971. Este o carte dens ă, scris ă de o mân ă de maestru care
reia o serie de confesiuni și eseuri publicate de Marin Preda în revista Luceaf ărul , în anii 1970
și 1971. Cartea s-a adunat, dac ă se poate spune a șa, dintr-un șir de confesiuni s ăpt ămânale în

urma întreb ărilor puse de poetul Adrian P ăunescu. „ Răpunsurile lui Preda umpleau o rubric ă
de un extraordinar impact dintr-o revist ă literar ă”43 .
Unanima primire excelent ă din partea criticii aminte ște de succesul primului volum al
Morome ților . Explica ția este, mai întâi, valoarea strict literar ă a c ărții (autenticitate global ă, idei
unitare, scriitur ă incitant ă). Intr ă în discu ție, apoi, medita țiile orgolioase asupra condi ției
scriitorului în lumea de azi, flatante pentru ceila l ți scriitori contemporani lui Preda.
Imposibila întoarcere este via ța îns ăși, ca o prad ă pentru literatur ă, v ăzut ă, în țeleas ă și
transpus ă în cuvinte, este un fel de carte de medita ții, de impresii ale unui scriitor care are o
putere de observa ție ce absoarbe din întregul cotidian date, întâmpl ări, împrejur ări ce scap ă
aten ției altora. Sunt medita ții sociale, politice, filozofice și cu privire la art ă, amintiri inedite,
mărturisiri pre țioase pentru cercet ătorul operei scriitorului, note de lectur ă, portrete de
personaje care nu par doar schi țate, ci c ă tr ăiesc într-o real ă poveste.
Valeriu Cristea crede despre Imposibila întoarcere că este „ o carte de con știin ță și de
idei. De con știin ță, nu numai în sens moral și civic, ci și în acela de bog ăție a tr ăirii, de
atotcuprindere, de l ărgime a orizontului. De idei, nu atât în sens teore tic, speculativ și abstract,
ci ca profunzime a gândirii, ca medita ție original ă, proprie, ca rod al unei ample experien țe
lăuntrice .” 44
În aceast ă carte Preda este mai estetician decât esteticienii , mai filozof decât filozofii sau
mai reporter decât reporterii. Și în aceast ă calitate, de reporter, Marin Preda scrie despre
inunda țiile din prim ăvara anului 1970 în Cărțile deasupra apei . Autorul ajunge la fa ța locului,
pentru a scrie despre tragica întâmplare. Îi atrage aten ția o femeie „ cu buzele arse, n ările
spuzite, ochii pu țin albi ți”. Femeia, a c ărei cas ă din Baldovine ști fusese luat ă de ape, cu tot cu
sat, nu salvase din dezastru decât copiii. Marin Pr eda noteaz ă impresiile și reac țiile nu doar ale
oamenilor întâlni ți, dar și pe ale sale, ca într-un proces de sondare a psiho logicului s ău, fiind
uimit de empatia, de contactul organic emo țional pe care îl creaz ă cu femeia, cu tragedia ei:
„Dup ă câ țiva pa și, m-a lovit emo ția cumplit ă. Apropierea a fost brusc ă. Distan țele au pierit,
fiin ța pe care ai avut-o în fa ță parc ă ți-e sor ă sau mam ă. Dar oare nu a șa ar trebui s ă se
întâmple tot timpul? Trebuie oare s ă vin ă o nenorocire ca s ă ne sim țim atât de apropia ți și s ă
avem vie în minte ideea c ă, înainte de a fi orice-am fi, suntem oameni? ”.
În Ora desp ărțirii de un prieten scrie despre moartea lui Miron Radu Paraschivescu. Este
patru diminea ța și pe masa lui Preda cânt ă în șoapt ă un tranzistor. Realizeaz ă c ă pentru prietenul
său disp ărut nimic niciodat ă nu va mai cânta. M ărturise ște c ă, dup ă Eugen Lovinescu, nimeni
n-a iubit la noi profesiunea de scriitor și nimeni n-a luptat mai mult s ă îi p ăstreze întreaga
noble țe precum Miron Radu Paraschivescu. Despre voca ția de mentor spiritual a celui disp ărut
Marin Preda scrie: „ La el, o revist ă literar ă era ca o fiin ță vie. Tr ăia din pasiunea mistuitoare
pe care i-o insufla, și nu e de mirare c ă viitorul scriitor g ăsea în paginile și în atmosfera ei
zilnic ă, ambian ța ideal ă, f ără de care, dac ă unul sau altul dintre noi se poate lipsi, o litera tur ă
sufer ă”.
Într-un alt text Câ ți oameni cunoa ștem? se întreab ă despre adev ărul rela țiilor umane, cum
difer ă ele de la citadin la rural. Preda m ărturise ște c ă nu vede, în câteva luni, în Bucure ști, atâta
lume cât ă vede în câteva zile, atunci când se afl ă în satul s ău. și exprim ă îndoiala cu privire la
forma de existen ță a cet ăț enilor din mediul urban, de și știe c ă pe oricare uli ță , dac ă nu e ști atent,
ți se aud șoaptele și toat ă lumea cunoa ște despre toat ă lumea.
În fragmentul care d ă titlul c ărții, intitulat Imposibila întoarcere , se întreab ă oare ce se
mai întâmpl ă cu poiana fier ăriei lui Iocan, în care ță ranii morome țieni se adunau s ă fac ă politic ă.
Lumea aceea i se pare îndep ărtat ă și pierdut ă. Poiana parc ă și-ar fi mic șorat dimensiunile, iar
pe oameni nu îi mai recunoa ște. Caii, care alt ădat ă erau du și în poian ă pentru a fi potcovi ți,
fuseser ă omorâ ți cu ciomegele în curtea cooperativei și fuseser ă da ți la porci, pentru c ă, aflase

43 Revista Cultura , Nr. 300/18 noiembrie 2010 http://revistacultura.ro/nou/2010/11/imposibila-int oarcere/
44 Valeriu Cristea, Domeniul criticii , Editura Cartea Româneasc ă, Bucure ști, 1975, p. 184

autorul, consumau mult și mâncau f ără s ă munceasc ă. O disperare grea, o durere neîntrerupt ă
str ăbate rândurile lui Preda, care știe c ă nu se mai poate întoarce între oamenii care „ erau foarte
săraci, dar nu p ăreau doritori s ă afle cauza s ărăciei lor, erau mai degrab ă interesa ți s ă pun ă
în discu ție situa ția din Parlament, ce a zis Iorga cel care avea doi creieri, ce a zis Madgearu,
ce a zis Br ătianu ”.
Cu Imposibila întoarcere , Marin Preda se întrege ște ca scriitor prin lu ările de pozi ții și în
diverse chestiuni existen țiale, printr-un ton ironic, de o substan țialitate extraordinar ă,
caracteristic ă prozatorului. Între volumul de eseuri și romanele scriitorului, exist ă o rela ție de
interdependen ță , în sensul c ă Imposibila întoarcere dezv ăluie anumite deziderate privind
evolu ția personajelor sale, pe de o parte, iar pe de alt ă parte, sus ține crezul artistic al
prozatorului.
Superioritatea moral ă a toposului rural reprezint ă un aspect omniprezent al crea ției sale.
Satul – axis mundi al destinului literar al prozato rului – înso țește scriitorul, pe tot parcursul
existen ței sale. El a r ămas acela și om neîntinat de filistinismul societ ăț ii urbane a sistemului
comunist. Interioritatea fiin ței sale a r ămas imaculat ă, chiar dac ă, de multe ori, romancierul era
con știent de condi ția sa de alienat, în cadrul noii provoc ări socio-politice.
Un alt aspect, dedus din cadrul exegezelor, este at itudinea extrem de incisiv ă a autorului,
fa ță de problemele complexe ale omului și ale artei. Personalitatea puternic ă, firea uneori
ranchiunoas ă, încrederea în sine sunt câteva tr ăsături care definesc profilul prozatorului.
Eugen Simion vorbe ște despre ceea ce se întrevede în proza lui Marin P reda, dar și în
eseistica sa, despre tema povestitorului care se id entific ă cu experien ța complex ă a prozatorului.
Important pentru în țelegerea ansamblului operei este chiar eseul Tema povestitorului unde
prozatorul se întreab ă de ce în primul volum al Morome ților propria sa subiectivitate nu se afl ă
exprimat ă. El afirm ă apoi c ă o carte axat ă pe propriile sale dileme este de domeniul viitorul ui
incert.
O împlinire a „temei povestitorului” este îns ăș i Imposibila întoarcere , unde Marin Preda
configureaz ă, într-un mod nesistematic, dar pregnant, o constel a ție de idei despre lumea real ă
și despre aceea a literaturii, manifestând cunoscuta sa tendin ță de a dep ăș i o genuin ă postur ă de
ironist și de a- și asuma, cu gravitate univoc ă, un ideal.
Un eseu axat tot pe psihologia crea ției este Adev ăr și închipuire . Pornind de la frecventa
întrebare adresat ă scriitorilor în leg ătur ă cu raportul dintre adev ăr și fic țiune în c ărțile lor,
autorul arat ă c ă în scrierile sale „ adev ărate sunt sentimentele, fic țiuni sunt împrejur ările ”.
Considera țiile despre rolul scriitorului și al literaturii în lumea de azi par a fi rodul uno r
medita ții îndelungate și acaparatoare. În Despre evazionism, literar și social , pendulând
imprevizibil între fapte și problematiz ări, autorul constat ă c ă la originea evazionismului literar
se afl ă un evazionism social. Punând între paranteze lumea real ă, scriitorul nu poate da c ărți de
valoare; el trebuie s ă fie tot timpul animat de curiozitate și de dorin ța de a zgudui într-un fel
inedit con știin țele cititorilor s ăi.
Dincolo de intui țiile cu privire la evolu ția social ă și psihologic ă, literatura trebuie s ă fie
un generator de solidaritate uman ă, dar nu doar pe calea repet ării elocvente a unor idei
generoase, ci și pe aceea misterioas ă, niciodat ă pe deplin elucidat ă, a expresivit ăț ii capabile s ă
stârneasc ă sentimente.
Exegezele despre Sadoveanu, Rebreanu, Caragiale, C ălinescu etc. reprezint ă, de fapt, o
încercare de a- și defini propria interioritate. Reflec ția asupra celorlal ți nu reprezint ă decât o
medita ție asupra propriei fiin țe. Chiar dac ă este folosit ă persoana a III-a, o persoan ă a
obiectivit ăț ii, este evident ă substan ța subiectivit ăț ii.
Preocup ările pentru marile teme sunt transferate din proza scriitorului, în cadrul
Imposibilei întoarceri : familia, satul, via ța, iubirea, istoria și crezul artistic sunt câteva obsesii
care se reg ăsesc și în aceast ă carte. Este interesant de observat similitudinea o bsesiilor
scriitorului cu cele ale mentalului rural, din care provine. Interoga țiile lui sunt și interoga țiile

lumii satului, aflat în perioada metamorfozelor soc io-politice, impuse de noua ideologie
politic ă. În acest sens, titlul volumului este deosebit de sugestiv. El reprezint ă neputin ța
universului rustic de a se întoarce la valorile sal e consacrate, datorit ă noilor transform ări
politice. Civiliza ția industrial ă, caracteristic ă prezentului, se situeaz ă oarecum în opozi ție cu
primitivismul satului. Destinele umane din cadrul s pa țiului rural sunt deosebit de dure, ele
strecurându-se în mod natural, nefiind influen țate decât de con știin ța uman ă.
„Marin Preda î și pune întrebarea în ce m ăsur ă cultul „ma șinii” este benefic pentru om.
Cert e c ă factorul istoric se situeaz ă deasupra voin ței umane. De foarte multe ori, „ma șina”
pe care omul o ocrote ște îl transform ă în victim ă a acesteia. Ceea ce este interesant este faptul
că Marin Preda respinge orice tendin ță de modernizare, care strive ște, persifleaz ă și
stigmatizeaz ă personalitatea omului ”45 .
Concep țiile lui Preda nu fac decât s ă urm ăreasc ă statutul omului într-o lume aflat ă într-o
perpetu ă mobilitate. Raportul omului cu noua structur ă politic ă îl determin ă pe romancier s ă
analizeze condi ția individului, prezent, de multe ori involuntar, î n acest spectacol regizat de
aparatul ideologic, și din care nu poate s ă decid ă singur când s ă ias ă. Totul depinde de voin ța
„marelui regizor ”. Aceast ă alteritate a fiin ței determin ă numeroase drame pe care prozatorul le-
a cooptat în universul s ău romanesc.
În Imposibila întoarcere , scriitorul vorbe ște de profilul moral al spectatorului și al
actorului universului rural. Frecvent, romancierul este pus în fa ța „ spectacolului ” pe care îl
analizeaz ă dintr-o dubl ă perspectiv ă. Aceste dou ă lumi sunt trecute prin filtrul con știin ței
auctoriale, prin intermediul tehnicii confesiunii. Preda a cunoscut acest univers, în mod direct.
Scriitorul ia în calcul toate aspectele vie ții (sociologice, istorice, tehnice) și le trece prin sita
ontologic ă. În toate aceste schimb ări, Preda urm ăre ște ca omul s ă nu fie lezat de sentimentul
demnit ăț ii. În fond, individul este cel care conteaz ă în acest spectacol. Atunci când Marin Preda
evadeaz ă din spa țiul satului, pentru a descrie diverse elemente cult urale, nu ajunge departe, și
se întoarce imediat în universul originar. Pentru e l, satul este mult mai primitor decât
imprevizibilitatea ora șului, în pofida provoc ării modernismului.
Un alt aspect remarcat const ă în absen ța atitudinii idealizatoare a prozatorului fa ță de
istorie. Aceea și pozi ție o adopt ă și fa ță de lumea patriarhal ă. Nu îl mul țume ște opinia anumitor
critici literari, care îl încadrau în categoria scr iitorilor tradi ționali ști. În acest context, putem
justifica titlul volumului Imposibila întoarcere . Eseistul adopt ă o atitudine lucid ă în fa ța
metamorfozelor acesteia. Poporul român, consider ă scriitorul, are o capacitate de adaptare
extraordinar ă. De multe ori îmbr ăț ișeaz ă o atitudine superficial ă, pentru a ie și dintr-un impas.
Aceast ă pozi ție, recunoa ște Preda, „ ne cost ă”. El este preocupat sincer de ce se va întâmpla cu
oamenii, dincolo de procesul colectiviz ării. Prezentul genereaz ă medita ția grav ă asupra
viitorului incert al individului, sub raportul inte riorit ăț ii și al exteriorit ăț ii.
În eseul Spiritul primar agresiv și spiritul revolu ționar , Marin Preda puncteaz ă diferen ța
dintre cele dou ă atitudini umane. Prin spiritul primar agresiv Pred a în țelege „acea mentalitate
sau acea stihie care apare în timpul unor intense f r ământ ări sociale și care tinde s ă conteste
valorile spiritului ”. Prozatorul sus ține c ă nu le poate substitui cu nimic. „ Cultura occidental ă
trecut ă de apogeu ”, mai ales intelectualitatea „ de stânga ”, a folosit spiritul primar, adoptând o
pozi ție nihilist ă fa ță de valorile „ burgheze ”, împotriva „ tuturor no țiunilor care consacrau o
viziune despre lumea stabil ă și o moral ă nezdruncinat ă”. Ace știa nu au devenit niciodat ă
comuni ști. Ei l-au chemat „ la judecat ă” pe Flaubert, care „ a fost f ăcut responsabil de
represiunea Comunei din Paris fiindc ă n-a luat atitudine în timpul acelor evenimente ”. În acest
context, este contestat ă atitudinea lui Jean – Paul Sartre și Jean Genet. Preda este de p ărere c ă
„spiritul primar agresiv și apoi spiritul anarhic, de nega ție, înfloresc și ele pe terenul liber al
marilor r ăsturn ări, și nu o dat ă, în istorie, asist ăm la stingerea temporar ă a spiritului

45 Gheorghe Andra șciuc, Marin Preda – vocea istoriei , Nord Literar, nr. 1 (80) ianuarie 2010 http://www2.nord-
literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&i d=845&Itemid=9

revolu ționar și la înflorirea, nu chiar efemer ă, a celor dou ă din urm ă”. Ceea ce provoac ă
indignare prozatorului este lipsa unei viziuni luci de a celor chema ți s ă fac ă aceast ă „ revolu ție ”.
Ei nu sesizeaz ă c ă, în spatele „ inamicului burghez ”, se ascund marile referin țe clasice ale acestei
lumi. Preda combate graba multora de a condamna val orile burgheze, „ fără s ă ne d ăm seama
că nu spiritul filistin, mic-burghez și nici spiritul reac ționar burghez cad victime, ci marile
valori clasice și contemporane și pân ă la urm ă noi în șine, când e prea târziu s ă ne mai putem
ap ăra și trebuie s ă ne degrad ăm în triste, sumbre și isterice palinodii ”.
Un alt aspect care îl preocup ă pe Marin Preda este condi ția fatalit ăț ii în istorie. Acest
lucru îl determin ă pe scriitor s ă reflecteze asupra condi ției umane, în marele mecanism
supraindividual.
În eseul Circuitul universal , Marin Preda pune problema traducerilor. Eseistul consider ă
că sunt anumite repere na ționale intraductibile. Oricât de mult s-ar str ădui traduc ătorii s ă
transpun ă expresivitatea unei limbi, tot nu reu șesc s ă g ăseasc ă expresii echivalente. Este cazul
lui Creang ă, Rabelais sau Pu șkin. Opinia lui Preda este c ă traduc ătorii ar trebui s ă g ăseasc ă un
limbaj al traducerilor cât mai apropiat de „ geniul na țional ”. Sunt și anumi ți scriitori care nu
sunt lega ți în mod direct de un limbaj na țional, cum ar fi Dostoievski, „ a c ărui oper ă este cea
mai pu țin dependent ă de limbaj ”.
Activitatea eseistic ă a lui Marin Preda reprezint ă o m ărturie vie a statutului scriitorului
și, în general, al omului. Vocea prozatorului se ind ividualizeaz ă prin preocuparea fa ță de
problemele comunit ăț ii rurale, dup ă momentul colectiviz ării. Eseurile incit ă interesul celor care
își propun s ă g ăseasc ă r ăspunsuri la anumite interoga ții privind perioada „ obsedantului
deceniu ” și nu numai.

II.2.5. Marele singuratic. 1972. Marele singuratic este un roman atr ăgător. Prin el,
Marin Preda face înc ă un pas spre împlinirea dorin ței sale de comunicare nemijlocit ă, dincolo
de expresivitatea personajelor și a conflictelor. Reapare cunoscuta contradic ție dintre postura
de povestitor ironic și aceea de eseist grav.
Romanul poate fi reprezentat prin dou ă sinusoide interferate periodic. Relat ările unor
întâmpl ări diverse se întretaie cu un angrenaj complicat de medita ții ale vocii auctoriale pe
marginea alternativelor participare-solitudine, vio len ță -moralitate, autenticitate-mimetism.
Cartea înainteaz ă pe dou ă c ăi șerpuitoare, ce se întretaie și se despart. Romancierul însceneaz ă
conflicte, dar nu le urm ăre ște decât arareori cu senin ătate și deta șare, ar ătându-se mai totdeauna
obsedat de tensiunea dintre câteva concepte contrad ictorii și dorind s ă le elucideze prin
intermediul câtorva personaje problematizatoare.
Scris cu neglijen ța unui autor lipsit de dubii în privin ța propriilor sale intui ții, romanul se
rote ște în cercuri concentrice în jurul câtorva dileme d e literat moralist, oferindu-le solu ții
speculative sau ilustrându-le prin întâmpl ări cu personaje din diverse categorii sociale. Rezu lt ă
de aici, cum ar ătam, o structur ă dual ă, de natur ă s ă dezechilibreze întrucâtva cartea, nelipsind-
o totu și de șarmul literaturii lui Marin Preda.
Este un roman al fiului, al lui Niculae Moromete, e ste întâlnirea temei povestitorului prin
întoarcere la universul biografic, este proiec ția în fic țiune a problematicii din Imposibila
întoarcere . Niculae Moromete nu este str ăin de lupta cu timpul viclean, cu istoria din fa ța c ăreia
se retrage, ca și C ălin Surup ăceanu, într-un efort de recuperare a propriului des tin.
Eșecul politic al personajului, prezentat în Morome ții II și reluat aici într-o alt ă
perspectiv ă, este dep ășit dup ă o perioad ă de retragere într-un univers „vegetal” (Niculae af lat
la treizeci și ceva de ani, este inginer horticol la o ferm ă de lâng ă Bucure ști) izolat de lume și
datorit ă sprijinului afectiv, dar mai ales voli țional pe care i-l acord ă pictori ța Simina Golea,
iubit ă, înso țitoare și, în mod deosebit, confesor capabil s ă în țeleag ă partenerul. Simina îns ăși
este un model de angajament total, pl ătit cu via ța, pe care Niculae se hot ărăște s ă-l urmeze
revenind la misiunea sa de a fundamenta o „nou ă religie”.

În țes ătura epic ă a romanului se împletesc episoade ale trecutului – reapare Ilie Moromete,
un personaj ordonator al prozei prediene, cu câ țiva ani înainte de moartea sa și prezentul ilustrat
prin Niculae Moromete.
În Sili ștea Gume ști se auzise într-o vreme c ă fiul cel mic al lui Moromete, disp ărut f ără
urm ă, ar fi murit. Câ țiva sili șteni mai curio și descoper ă locul unde acesta se ascunsese, dar
descuraja ți de ursuzenia ostil ă a lui Niculae, renun ță și la aceast ă curiozitate.
Din acest punct porne ște traseul epic din romanul Marele singuratic .
Nara țiunea începe cu o fraz ă devenit ă memorabil ă prin semnifica ția adânc ă pe care o
con ține: „ Un țăran, dac ă vine la Bucure ști, tot țăran caut ă”. Sunt reluate scene din Morome ții
cum ar fi c ălătoria tat ălui la Bucure ști, dragostea lui Niculae pentru Ileana, destituire a lui din
munca de activist. Scene care sunt îmbog ățite prin detalii și semnifica ții. Alte episoade
retrospective îl înf ățișeaz ă pe Niculae copil, trecând prin criza întreb ărilor adolescentine. Dar,
mai ales, romanul prezint ă un alt Ilie Moromete, cu totul diferit de cel cuno scut pân ă acum,
tân ăr, la dou ăzeci de ani, frumos, poreclit Mutul din pricina t ăcerilor care-l înv ăluiau, misterios.
Afl ăm pu țin din acest fel al s ău din Morome ții II , în scena întâlnirii și iubirii târzii cu Fica, sora
mai tân ără a primei so ții, care îl iubise din tinere țe tocmai pentru acest fel al s ău misterios, fel
care se refer ă la cum vede el lumea, un contemplator filosofic.
Și Niculae e un mut, un izolat. Rareori iese din izo larea sa. Cu un an înainte de
întâmpl ările din roman, a fost c ăutat de un fost notar care i-a propus s ă-și reia activitatea
politic ă, dar a refuzat. Dezam ăgirea și umilin ța îndurat ă au r ămas vii și greu de vindecat. Uneori
îl mai viziteaz ă tat ăl s ău care, de și resemnat, nu înceteaz ă s ă critice în modul s ău morome țian
noua lume la instaurarea c ăreia a contribuit și fiul.
O dat ă la dou ă luni Niculae o viziteaz ă pe M ărioara lui Fântân ă, la S ăftica, cu care a avut
o rela ție de scurt ă durat ă, dar cu care are un fiu și îi pl ăte ște pensie alimentar ă.
Uneori merge la Bucure ști și locuie ște în casa gr ădinii, unde rememorând diferite
întâmpl ări din via ța sa, îi place s ă-și aranjeze amintirile, s ă se uite la oameni, dar pur
contemplativ, asemeni tat ălui. Refuz ă s ă intre în rela ții stabile, pentru c ă îi este team ă c ă
leg ăturile cu oamenii ar putea s ă-i dea iluzia salv ării, ar deveni o marionet ă în mâinile semenilor
săi și și-ar pierde libertatea.
Niculae și Ilie sunt dou ă personalit ăți solitare paralele. Fiul, izolat de lume, î și evit ă
prietenii, tr ăie ște o perioad ă de înseninare în munca de inginer horticol, apropi indu-se mai mult
de via ța naturii și pl ăcerea contempla ției. Din aceast ă stare îl va scoate iubirea Siminei Golea,
un amestec de feminitate și luciditate rece. Prin ea și prin iubirea ei, el dep ășește sentimentul
de înfrângere, scepticismul, se salveaz ă, se reg ăse ște, se reumanizeaz ă în plan individual și
deta șându-se de politic reîncepe s ă tr ăiasc ă.
O cunoa ște pe Simina la Mogo șoaia, locul în care se reunesc arti ști din diverse domenii:
pictori, scriitori, actori, muzicieni. Simina Golea este fosta so ție a pictorului P ătra șcu, artist
talentat și celebru, c ăzut în patima petrecerilor bachice și primitiv în rela țiile de familie.
La rândul ei, pictori ță, Simina nu și-a g ăsit înc ă afirmarea, î și caut ă o identitate artistic ă
proprie și împlinirea afectiv ă. Mediile în care se mi șcă sunt marcate de snobism și
superficialitate și nu-i ofer ă decât dezam ăgiri. Niculae este un tân ăr venit din lumea
manifest ărilor oneste și o atrage ca o promisiune a reg ăsirii de sine. Rela ția lor are un parcurs
dificil, îndr ăgosti ții vin din lumi diferite, cu mentalit ăți, criterii diferite.
Niculae nu tolereaz ă spumosul mediului artistic, prea degradant, de și interesant și
spectaculos totodat ă. O anume promiscuitate și lips ă de cavalerism îi repugn ă. Aici afl ă c ă doi
curtezani ai femeii iubite î și rezolvaser ă rivalitatea dând cu banul. Întâmplarea este povest it ă
chiar de unul dintre ace știa, un scriitor pe care Simina îl considera un mit oman. Adev ărat sau
nu, faptul are o ambiguitate jenant ă și provoac ă desp ărțirea temporar ă a îndr ăgosti ților.
Între timp, Niculae î și termin ă studiile și devine inginer horticultor. Este pus în diverse
situa ții în care ia act de obtuzitatea șefilor. Pe de alt ă parte, în lumea oamenilor comuni de la

Mogo șoaia, se nasc conflicte simple care tind s ă se dezvolte spre rezolv ări grave. Cu toat ă
înc ărc ătura lor bufon ă, cele dou ă lumi de care ia act Niculae, îi dezv ăluie aspecte ne știute ale
existen ței, oricât l-ar contraria.
Universul, atmosfera arti știlor „ îi stârne ște interesul prin discu țiile de multe ori autentice
despre crea ție și existen ță. Probabil acesta este și motivul pentru care aceste episoade sunt
numeroase și ample. Prin ele, scriitorul dezbate aspecte ale c rea ției, î și expune discret propria
opinie și dezv ăluie concep ții și atitudini existen țiale inedite. E u șor de observat c ă sub masca
unora dintre personaje se ascund persoane reale din via ța artistic ă româneasc ă a
momentului ”46 . În contrast cu aceast ă lume este lumea muncitorilor care î și exprim ă adev ărurile
cu o simplitate amuzant ă, sub care s-ar putea b ănui conflicte grave. Divergen țele se rezolv ă aici
natural, printr-o înjur ătur ă, o be ție și deseori, prin violen ță.
Simina tinde s ă devin ă un factor de echilibru între aceste elemente contr adictorii și
alunec ătoare și e con știent ă de acest lucru. Curând existen ța lui Niculae e deturnat ă de la acest
traseu calm și promi țător de împliniri îndelung a șteptate. Într-una dintre nop ți, chiar în
apropierea sa, într-o odaie din casa gr ădinii, se petrece o crim ă. Cineva l-a ucis pe agresivul
Damian Gheorghe, lovindu-l cu toporul în cap.
Ițele crimei sunt foarte încurcate, iar investiga ția ce se declan șeaz ă îl cuprinde pe Niculae
fără s ă vrea, pentru c ă anumite coinciden țe îl fac suspect. Anchetatorul e fost coleg cu Nicu lae,
promovat în școala normal ă din mila profesorilor, devenit procuror militar, p ornit s ă descopere
du șmanii poporului și trecut în mili ție cu gradul de colonel. Colonelul îi va prezenta l ui Niculae
modul cum se desf ășoar ă investiga ția și rezolvarea crimei. Vinovatul era Pecingine Ion,
cumnatul victimei, pe care tân ărul Moromete îl v ăzuse fugind din casa gr ădinii în noaptea
crimei, de și printre b ănui ți se aflaser ă și Anghel Savu și Niculae. Mobilul crimei r ămâne totu și
confuz, cert este c ă evenimentul tulbur ă profund via ța calm ă a micii comunit ăți de la castel.
Din acest moment, existen ța marelui singuratic se afl ă aproape exclusiv sub semnul
dragostei pentru Simina, de și aceast ă rela ție continu ă s ă fie marcat ă de sinuozit ăți și se
desf ășoar ă prin desp ărțiri categorice și reveniri pasionale.
Fiecare îndr ăgostit pare c ă are de luptat cu demoni l ăuntrici, cu ceva care îi împiedic ă s ă
fie ferici ți. Apoi din cauza unor zvonuri, iar se despart, o r uptur ă ce p ărea definitiv ă, dar Niculae
își înfrânge fricile și pleac ă dup ă ea la mare și admite c ă o iube ște profund și definitiv.
Un episod aparte îl reprezint ă zilele petrecute de cei doi îndr ăgosti ți în Sili ștea-Gume ști.
E un fel de consacrare a iubirii lor. Simina cunoa ște acum o lume care nu avea înainte contur
decât din relat ările lui Niculae. Simina se descoper ă pe sine, cu o voca ție și o identitate creatoare
reprimate îndelung de fostul ei so ț și picteaz ă cu pasiune aceast ă lume pe cale de a disp ărea.
Chiar și b ătrânul Ilie Moromete întinere ște în prezen ța tinerei femei oferindu-i prilejul
rememor ării iubirii sale, o șans ă la vitalitate.
Dar febrilitatea creatoare a fetei nu dureaz ă mult, pentru c ă epuizarea îi declan șeaz ă o
boal ă incurabil ă, cu scaden ță rapid ă.
Internat ă în spital, sub privirile neputincioase ale lui Nic ulae, lovit înc ă o dat ă de fatalitate,
Simina moare și Niculae cunoa ște astfel o nou ă decep ție. Se retrage o perioad ă în singur ătatea
ini țial ă. E un timp al deliber ărilor adânci, la rezolvarea c ărora contribuie și Nicoleta P ăce șil ă,
inginera zootehnist ă, care îl impresioneaz ă cu vitalitatea ei, cu firea ei lupt ătoare și
înc ăpățânarea de a nu se da b ătut ă în fa ța obtuzit ății și a indolen ței noilor autorit ăți. De și firav ă.
O nou ă promisiune de fericire pare a se contura prin imag inea plin ă de energie a acestei tinere
femei. Din epilog se în țelege c ă marele singuratic renun ță la singur ătate, la egoism și reintr ă în
jocul energic al vie ții, în ritmul istoriei, cu o nou ă iluzie.
Semnalele de alarm ă la adresa totalitarismului devin tot mai ascu țite.

46 Andrei Grigor, op. cit., p. 139

Marele singuratic este un „ roman ideologic (…): un roman al solu țiilor de via ță, al ideii
de istorie, societate și al rela țiilor dintre individ și aceste no țiuni (…), un roman de familie, în
continuarea Morome ților , o scurt ă, apoi, povestire poli țist ă (asasinarea lui Damian Gheorghe)
inserat ă în codul nara țiunii realiste, și, în fine, prin episodul Simina, Marele singuratic este și
un roman de dragoste ”. 47
Punctul nevralgic al romanului este reprezentat de amintirea secret ă a personajului care
anticip ă, prin semnul șopârlei, lansarea sa într-o nou ă ac țiune de putere pozitiv ă. Aceast ă scen ă-
cheie cu func ție anticipativ ă, un „mise en abyme” este considerat ă de Eugen Simion „ un
procedeu al prozei moderne, folosit azi intens de n oii romancieri, comparabil cu rolul oglinzii
într-un tablou de Memling sau de Quentin Metsys. Gi de crede c ă prezen ța oglinzii în pictur ă
nu este întâmpl ătoare, ea d ă o imagine sintetic ă a tabloului și d ă ochiului putin ța de a descoperi
în acest plan secund, reflectat, miniatural, profun zimile celui dintâi .” 48
Personajul Niculae Moromete este foarte interesant, prin profunzimile sale, prin
înc ăpățân ările lui, prin asem ănarea cu alte instan țe prediste, ceea ce îl include în universul uman
creat de Preda pornind de la prototipul morome țian. Niculae tr ăie ște ironic, implicarea total ă
fiindu-i practic inaccesibil ă. Contextul grav, dominat de evenimente tragice, al evolu ției sale,
nu este prielnic pentru manifest ări neserioase. Totu și, personajul arat ă destul de clar c ă este un
ironist. În prezen ța Siminei, el manifest ă o ironie global ă, aflat ă dincolo de anumite întors ături
de fraz ă. În schimb, singur fiind, el gânde ște în cuvinte de o senin ă ironie, ceea ce îi d ă o trufie
de artist.
Aflat departe de mentalitatea unui o ștean disciplinat al partidului, fiul lui Ilie Morom ete
este un scriitor poten țial, întristat pentru c ă n-are prilejul s ă se exprime. O dovad ă sunt lungile
monologuri de rememorare rostite de el în prezen ța Siminei.
Niculae Moromete „ este obsedat de sine, neatent, grosolan, dar expres iv, niciodat ă
plicticos. Pictori ța nu renun ță la el poate tocmai dintr-o nevoie de expresivitate . Atrac ția dintre
ei este cea dintre dou ă naturi artiste. Amândurora le repugn ă locurile comune. Niculae tr ăie ște
aceast ă repulsie, Simina doar o înglobeaz ă în strategia ei profesional ă. Ea intuie ște
expresivitatea genuin ă a lui Niculae și o simte favorabil ă propriei sale realiz ări artistice ”49 .
Mentalitatea lui Niculae pare a fi a unui ță ran-artist megaloman, mai ales când îi
poveste ște iubitei sale cum a ajuns s ă cread ă c ă-i este rezervat ă o soart ă neobi șnuit ă și m ărea ță .
În Marele singuratic este inclus ă o fenomenologie a dragostei. Niculae ar vrea o iub ire
despuiat ă de orice ritual cunoscut, tr ăit ă în singur ătate.
Stilistic, autorul se arat ă dominat de contradic ția dintre preferin ța sa pentru acumularea
spontan ă a unor episoade comice și tenta ția unei construc ții eseistice, având un înalt sens
moralist, presupunând o atitudine mental ă univoc ă, lipsit ă de ambiguitatea fundamental ă a
ironiei. F ără s ă ocoleasc ă pasajele grave, el se simte la largul s ău doar când contextul îi permite
să acumuleze poante comice și anecdote savuroase. Apare și cunoscuta intui ție sociologic ă și
psihologic ă a romancierului. Sunt selectate aspecte revelatoar e pentru mentalit ăț ile unor grupuri
sociale și ale unor indivizi caracteristici. Se ive ște astfel un anumit fragmentarism. Analizarea
acestuia scoate la iveal ă o semnifica ție important ă a operei. Destul de multe scurte episoade
comice nu sunt doar amuzamente de povestitor, ci și parabole de moralist. Nu întotdeauna îns ă
se produce saltul de la acumularea umoristic ă la degajarea unor semnifica ții, nu toate
specula țiile eseistice sunt valide. Între gratuit ăț i glume țe, panseuri e șuate, întâmpl ări
semnificative, grosol ănii de gândire, ra ționamente și exprim ări autentice se întinde îns ăș i opera
vie a lui Marin Preda.

47 Eugen Simion, op.cit. , p. 439
48 Eugen Simion, op.cit., p. 441
49 Voicu Bugariu, op. cit., p. 87

II.2.6. Delirul. 1975. Romanul marcheaz ă o nou ă etap ă în concep ția scriitorului asupra
istoriei în sensul desprinderii de fatalismul tolst oian, pentru c ă nu de pu ține ori s-a invocat
modelul romanului lui Tolstoi, Război și pace . Istoria este, a șadar, motivul fundamental al
cărții, raportul omului cu timpul, cu evenimentele grav e și consecin țele lor. Este rezultatul unei
aspira ții mai vechi a autorului, aceea de a scrie o carte în care scena pe care evolueaz ă eroii s ă
fie istoria întregii noastre țări. Munca de documentare sus ținut ă, pasional ă chiar, pe care s-a
ridicat istoria în acest roman a schimbat raporturi le cu fic țiunea care nu tinde s ă transfigureze
istoria real ă, ci s ă se insereze în ea. Romanul surprinde tema principa l ă a scrisului predist: omul
captiv în fatalitatea rela țiilor cu sine, cu lumea.
Într-un interviu realizat de Mihai Ungheanu, Preda definea atât de frumos rela ția între
individ și istorie: „ Toate fiin țele umane existente pe p ământ fac istorie ”. 50
Fiind întrebat dac ă între volumul I al Morome ților și Delirul este str ăbătut drumul de la
boicotarea istoriei la asumarea ei, Marin Preda pre cizeaz ă c ă în Morome ții I timpul se confund ă
cu istoria, iar eroul principal tr ăie ște într-o oaz ă care pentru el reprezint ă timpul de fericire și
iluzie, care ulterior când istoria devine fapt prez ent și r ăscolitor, oaza iluziei se risipe ște. Iar în
volumul al doilea și apoi și în celelalte c ărți descrie via ța oamenilor într-o istorie convulsionat ă.
Întrebat când i s-a relevat istoria pentru prima oa r ă, Preda a r ăspuns prompt c ă în timpul
războiului, c ă de și era tân ăr și-și tr ăia vârsta cu senin ătate și încredere ca în Delirul , avea totu și
con știin ța c ă omenirea se afl ă încle ștat ă într-o conflagra ție.
Înainte de Morome ții , Marin Preda s-a gândit la Delirul . Aceasta era cartea pe care î și
dorea s ă o scrie, ea reprezint ă aspira ția, în timp ce Morome ții rămâne romanul voca ției.
Cartea este întemeiat ă pe documente și pe fapte tr ăite, este o medita ție grav ă asupra
istoriei, din perspectiva unei con știin țe, Paul Ștefan, v ăr cu Niculae Moromete, fiul lui
Parizianu. Se reintr ă în spa țiul citadin și se evoc ă anii tragici prin care a trecut România în
timpul guvern ării generalului Antonescu, în anii 1940-1941. Istor ia este surprins ă ca o for ță
capabil ă s ă agreseze omul, în ipostaza ei politic ă, istoria este bolnav ă și d ă posibilitatea unor
oameni bolnavi s ă conduc ă.
Problematica romanului, esen ța lui ideatic ă const ă în tema povestitorului care se
împline ște, scriitorul ie șind din universul obsesiv al tat ălui f ără s ă abandoneze îns ă total spa țiul
morome țian.
Structurat în cinci p ărți, scris cu scopul de a completa ciclul Morome ților , Delirul ne
poart ă în partea întâi în universul morome țian. Primele episoade nareaz ă întâmpl ări dramatice
petrecute în Sili ștea Gume ști, acolo unde timpul nu mai are r ăbdare: înmormântarea lui Dumitru
lui Nae, ucis de rebelii legionari ai satului, cei trei fii ai lui Moromete din prima c ăsătorie au
părăsit satul și se afl ă la Bucure ști, iar Ilie Moromete e printre prietenii s ăi, Coco șil ă, Iocan,
Țugurlan, Marmoro șblanc. Înnodarea firelor cu romanul Morome ților se face prin Ilie
Moromete care este surprins în ac țiunea lui de recuperare a fiilor fugi ți, sumar prezentat ă acolo.
Se produce astfel o nou ă lectur ă a evenimentului în consecin țe atât de importante în destr ămarea
familiei: ce s-a întâmplat la Bucure ști când Ilie a venit cu chimirul plin de bani s ă-și conving ă
fiii s ă se întoarc ă și de ce ace știa l-au refuzat. Preda recurge la o tehnic ă a revenirii, scena
întâlnirii dintre tat ă și fii fiind relatat ă printr-un martor, un personaj reflector, Paul Ștefan, venit
cu Ilie la Bucure ști, care o reia de mai multe ori, ceea ce amplific ă semnifica ția momentului și
lumineaz ă astfel și finalul Morome ților .
Punctul de plecare este și aici satul Sili ștea-Gume ști, un axis mundi al universului epic
lui Marin Preda, îns ă dup ă 50 de pagini de preg ătire, ac țiunea trece în mediul citadin, Bucure ști,
în vâltoarea evenimentelor politice ale timpului, î n sferele înalte ale puterii și ale lumii bune a
capitalei și de aici, pe urmele evenimentelor, ajunge dezinvol t și în alte centre europene, în
cabinetul lui Hitler, cartierul general al armatei engleze, frontul de r ăsărit.

50 interviu realizat de Mihai Ungheanu în Luceaf ărul nr. 17/1975 și reprodus în Timpul n-a mai avut r ăbdare

Se urm ăre ște povestea unor tineri care î și preg ătesc cariera social ă și tr ăiesc marile lor
pasiuni sentimentale într-o epoc ă plin ă de evenimente cople șitoare: instaurarea dictaturii
militare, rebeliunea legionar ă, începutul celui de-al Doilea R ăzboi Mondial. Cartea con ține
viziunea cea mai adânc ă a nebuniei tragice. Tabloul de vârst ă al romanului este animat și, într-
o puternic ă not ă de consecven ță, erosul îl face s ă vibreze. Trei tineri, Paul Ștefan, Adrian
Popescu și doctorul Spurcaciu, intr ă într-o rivalitate oscilant ă, f ără deznod ământ, pentru o
tân ără student ă la medicin ă Luchi, structur ă feminin ă orgolioas ă, imprevizibil ă, intransigent ă.
Personajul principal, Paul Ștefan, fiul lui Parizianu, tân ăr de 20 de ani, rud ă prin alian ță
cu Ilie Moromete, nepot, pleac ă din sat, spre împlinirea intelectual ă, în Bucure ști, unde ajunge
ziarist la cotidianul Ziua . Convins c ă menirea unui ziarist este de a spune adev ărul, Paul Ștefan
– alter-ego al scriitorului – face eforturi uria șe de a r ămâne el însu și, dincolo de presiunile
istorice, întruchipând ziaristul onest.
Pân ă la un punct, destinul lui Ștefan este asem ănător cu al lui Niculae. Îi place s ă înve țe,
a f ăcut câ țiva ani de școal ă, dar familia nu mai are bani s ă-i subven ționeze studiile. Spre
deosebire de fiul lui Moromete, Paul Ștefan ia îns ă hot ărârea s ă plece la Bucure ști, împreun ă
cu Ilie, care face o ultim ă încercare de a- și convinge b ăie ții cei mari s ă se întoarc ă acas ă.
Înainte de plecare, se întâlne ște cu Niculae și petrece o prim ă și ultim ă noapte de dragoste
cu Ioana, fat ă s ărac ă pe care o iube ște din adolescen ță și la care se gânde ște de multe ori în
timpul experien ței sale bucure ștene.
Tot acum, o tragic ă întâmplare consumat ă în sat anun ță c ă timpul istoric se tulbur ă, iar
marele ora ș în care se aventureaz ă Ștefan poate fi scena unor confrunt ări aprige: Victor B ălosu
conduce un deta șament de legionari pentru care crima devine un mod de a face ordine, iar prima
victim ă este Dumitru lui Nae, b ătut cu frânghiile în fa ța prim ăriei, lovit cu pietre de copiii
instiga ți de fostul comis voiajor și legat la stâlpul infamiei pân ă î și d ă sufletul. Fostul comis-
voiajor r ăzbun ă astfel o veche jignire, o glum ă lipsit ă de r ăutate pe care i-a adus-o cândva
bătrânul lieral și pe care nu a putut-o uita.
Întâmpl ările se petrec cu un an înaintea intr ării României în r ăzboi, dup ă diktatul de la
Viena, venirea lui Ion Antonescu în fruntea guvernu lui și constituirea statului legionar. Destinul
lui Ștefan se desparte de cel al Morome ților și urmeaz ă un traseu propriu. Morome ții r ămân în
urm ă, numele lui Ilie sau al copiilor s ăi vor mai fi evocate când și când, existen țele lor se vor
mai intersecta pe alocuri cu aceea a personajului p rincipal.
În țelegem pe parcursul c ărții c ă istoria se manifest ă aberant, ca un delir al luptei pentru
putere, fiind incluse în pagini numeroase știri din via ța politic ă a vremii, care îi confer ă un
caracter de cronic ă. Sunt conturate mari personalit ăți ale timpului: Antonescu, Hitler, Stalin, iar
autorul mediteaz ă pe margina evenimentelor, a unor momente decisive pentru destinul
României, încercând s ă descifreze sensul, conexiunile și ra țiunea celor petrecute, cu gravitate
și sobrietate.
Ștefan este un tân ăr ajutat și de noroc, care face impresie bun ă directorului de la ziar, care
îl încredin țeaz ă pentru ucenicie lui Niki Dumitrescu, ziarist exper imentat, bun cunosc ător și fin
analist al circumstan țelor grave pe fundalul c ărora se desf ășoar ă evenimentele ini țiatice ale
tân ărului sili ștean: amenin țarea r ăzboiului, jocul confuz și periculos al marilor puteri europene,
calculele politice ale partidelor române ști și caracterul lor ambiguu, abdicarea lui Carol al II –
lea, ascensiunea legionarilor la putere și instalarea generalului Antonescu în fruntea statu lui,
asasinarea lui Iorga, masacrele din închisori.
Toate aceste evenimente istorice sunt expuse sub di ferite pretexte epice în roman, într-o
cronic ă succint ă, dar coerent ă și l ămuritoare asupra împrejur ărilor în care se deruleaz ă
întâmpl ările. Prin intermediul lui Niki Dumitrescu, Ștefan o cunoa ște pe sora acestuia, Luchi,
o femeie tân ără și pe care o contrariaz ă, dar o și atrage prin comportamentul s ău frust, inedit în
mediile intelectuale bucure ștene.

Fata, student ă la Medicin ă, are un trecut sentimental sumar și nesemnificativ. N-a iubit
înc ă pe nimeni, dar a fost și continu ă s ă fie curtat ă de Adrian Popescu, ziarist și literat marcat
de un anume cabonitism, și de aparent sobrul, dar complexatul doctor Mihai S purcaciu, firi
complet diferite, a c ăror rivalitate, manifestat ă malonest, a derutat-o, i-a creat un sentiment de
neîncredere și insecuritate și a f ăcut-o s ă-și p ăstreze castitatea pân ă la întâlnirea cu Ștefan.
Între ea și tân ărul sili ștean, iubirea apare rapid și la început de an 1941, se concretizeaz ă
într-o experien ță erotic ă memorabil ă pentru amândoi.
Desf ășurate pe un plan paralel cu cel în care se deruleaz ă destinul personajului,
evenimentele politico-sociale se precipit ă. Semnele delirului legionar pe cale s ă explodeze sunt
din ce în ce mai frecvente, iar generalul Antonescu face o vizit ă lui Hitler, la Berlin, cu inten ția
de a primi mân ă liber ă pentru a-i îndep ărta pe oamenii lui Horia Sima de la putere.
Atitudinea lui în fa ța dictatorului german este demn ă și hot ărât ă, în opozi ție cu a
pre ședintelui ceh Hacha, care, cu trei ani înainte, fus ese alergat de Goring și Ribentropp în jurul
biroului și silit s ă semneze actul de anexare a țării sale. Antonescu valorific ă inteligent
ambiguitatea r ăspunsului pe care i-l d ă Hitler și, printr-un act politic decis, înl ătur ă câ țiva capi
legionari din guvern, determinând astfel, în mod de liberat, rebeliunea c ămășilor verzi și
folosind aceast ă ac țiune pentru a declan șa interven ția armat ă împotriva lor.
În acest punct, planurile epice se intersecteaz ă. Patronul ziarului Ziua își someaz ă
angaja ții s ă-și declare deschis op țiunile și s ă ac ționeze în conformitate cu ele. Paul Ștefan este
trimis în plin teatru al opera țiunilor pentru a face proba aptitudinilor sale gaze t ăre ști. Orori de
care doar auzise sau și le imaginase, reconstituind episoade povestite de al ții, se deruleaz ă acum
pe viu sub privirile tân ărului ziarist.
Fanatismul legionarilor e grotesc. Ei ac ționeaz ă în hoard ă, iar spectacolul crimei îi bucur ă.
Trag la întâmplare în tot ceea ce li se pare potriv nic. Un soldat care ignor ă pericolul e trântit în
zăpad ă, stropit abundent cu benzin ă și ars de viu. Marele ziarist, Grigore Patriciu, est e el însu și
ținta unui atentat dejucat de un pluton de solda ți chema ți la locul evenimentelor de Paul Ștefan.
De și ac țiunea legionar ă pare haotic ă, rebeliunea se arat ă a fi fost atent preg ătit ă:
principalele institu ții publice sunt ocupate, radioul și redac țiile marilor cotidiane sunt preluate
și exploatate în scop de propagand ă, deta șamente ale mor ții descind în casele celor considera ți
incomozi, mul ți dintre ei evrei, îi încarc ă în camioane și îi execut ă rapid pe un teren viran din
fa ța Abatorului.
Panica și confuzia se instaleaz ă în Capital ă, cu atât mai mult cu cât generalul Antonescu
întârzie s ă dea o ripost ă hot ărât ă. Atitudinea sa ascunde o strategie politic ă abil ă și bine gândit ă:
pentru a nu stârni delirul distructiv al lui Hitler , interven ția sa împotriva legionarilor, agrea ți de
șeful nazist, trebuie decis ă numai într-o situa ție extrem ă, dup ă ce a creat impresia c ă a epuizat
modalit ățile de împ ăcare, negociere. Când lucrurile ajung în acest mome nt, el nu ezit ă s ă ordone
reprimarea rapid ă și total ă a exalta ților rebeli.
Pe fondul agitatelor evenimente, Ștefan î și continu ă avatarurile sentimentale și
gazet ăre ști, construindu- și personalitatea și o viziune proprie asupra lumii. Încearc ă s ă în țeleag ă
mersul istoriei, pe cont propriu sau dezb ătând cu Niki Dumitrescu și Grigore Patriciu.
În acela și timp, indecizia lui Luchi, mereu derutat ă, care încearc ă s ă valorifice ce crede
ea c ă ar fi mai bun în cei trei b ărba ți atât de diferi ți ce o iubesc și o curteaz ă, îi contrariaz ă
perspectiva asupra iubirii și îl îndeamn ă la solu ții sumare, dar limpezi.
Prins în vârtejul acestor întâmpl ări agitate, în plan social și afectiv, personajul se formeaz ă
în spiritul unei individualit ăți puternice, pentru c ă de și aparent nu are sim țul competi ției și o
refuz ă, superior, f ără prea multe deliber ări, tr ădeaz ă în toate ac țiunile sale spiritul lupt ătorului.
Pe de alt ă parte, natura nedisimulat ă și orgolioas ă a verilor sili șteni, îi este mai agreabil ă
decât complicatul joc practicat în mediile bucure ștene în care s-a integrat cu o aparent ă u șurin ță,
dar c ărora nu le accept ă mecanismul deseori insidios. Existen ța celor trei Morome ți care au ales
via ța citadin ă devine și ea obiectul unor succinte, dar semnificative secv en țe epice.

Paraschiv, care este mereu nemul țumit și pus pe ceart ă, îl invidiaz ă pe Ștefan pentru
ascensiunea sa rapid ă în lumea bun ă, crezând c ă s-a dat cu legionarii și îi prezice o soart ă umil ă.
Când se vede nevoit s ă accepte c ă s-a în șelat, o face totu și cu demnitate, parc ă bucuros c ă
previziunile sale au fost gre șite și se resemneaz ă cu traiul pe care îl are al ături de țiganca lui, o
femeie bun ă și în țeleg ătoare.
Achim, un om mândru, pare c ă și-a g ăsit împlinirea al ături de Angela, femeia pe care o
iub șete în stilul înv ățat în Sili ștea, cu un cavalerism temeinic care conduce rela ția spre c ăsătorie.
Nil ă, mai greoi în în țelegerea vie ții, evenimentelor, este p ătruns de importan ța
sentimentului familial și a pre țuirii de care se bucur ă în fa ța domnului Algiu, proprietar al
blocului cu acela și nume unde devine portar.
Pe to ți trei, r ăzboiul îi va dizloca din a șez ările lor. Nil ă va muri în marea conflagra ție, iar
Paraschiv și Achim sunt concentra ți în locuri mai pu țin primejdioase.
Ștefan este și el prins în fatalitatea r ăzboiului. În locul c ălătoriei la Paris, pe care patronul
ziarului i-o promisese ca semn de pre țuire și recuno știn ță pentru faptul c ă-i salvase via ța, va fi
trimis corespondent de r ăzboi pe frontul de la Odessa. Ororile și tragismul întâmpl ărilor tr ăite
aici îi zguduie con știin ța și îi provoac ă o mutilare fizic ă ce nu pare prea u șor remedial ă:
încercând s ă se scuture de o bucat ă de carne care îi c ăzuse pe um ăr din trupul sfârtecat al unui
artilerist român, tân ărul gazetar r ămâne cu un tic dezagreabil.
Întors în capital ă, e nevoit s ă ia act de fapte care îi pun în suspensie încredere a în oameni
și în firescul principal al lumii:articolele sale, c ronici autentice ale tragsimului luptelor, fuseser ă
complet modificate de c ătre prietenul s ău, Niki Dumitrescu, transferate într-un discurs
conven țional și oficial, în conformitate cu interese politice car e lui îi scap ă.
Ștefan, pornit s ă cucereasc ă lumea, va trebui s ă suporte umilin ța la care îl supune doctorul
Spurcaciu, preferat de Luchi ca variant ă mai sigur ă și cu capacit ăți protectoare.
Romanul Delirul „se încheie în acest punct, l ăsând în incertitudine destinul lui Ștefan
Paul și creând frustr ări cititorului cu formula «Sfâr șitul volumului I». Timpul nu i-a mai
îng ăduit prozatorului s ă-l scrie și pe al doilea .” 51
Ștefan, o individualitate intelectual ă, un spirit ironic, îi intrig ă pe cei din jurul s ău prin
neobi șnuita sa non șalan ță fa ță de locurile comune ale convie țuirii. Nerespectând modul de
comportare al unui ță ran obi șnuit, el se singularizeaz ă f ără ostenta ție, într-un mod natural. El
se vede nevoit s ă se structureze sub ap ăsarea unor întâmpl ări dramatice. Veselia lui genuin ă,
râsul s ău de om deta șat sunt semne ale unei firi de spectator introverti t. El urm ăre ște cu aten ție
evolu țiile celorlal ți, distrându-se, dar fiind atent mai ales la mi șcările din propria con știin ță :
„Avea o veselie ciudat ă, inexplicabil ă, din care nu r ăzb ătea în afar ă, pe în țelesul celorlal ți,
decât câte un cuvânt sau câte o expresie pe care o repeta pân ă te scotea din s ărite. […] Alteori
îns ă era t ăcut și aproape orb; trecea pe drum, întorcea capul și te vedea, dar nu- ți d ădea bun ă
ziua, oricine ai fi fost .”
O anume aviditate cognitiv ă, dar și pasiunea de a- și întemeia personalitatea îl determin ă
să se implice și s ă consume evenimentele cu un fel de inocen ță firesc juvenil ă. Ucenicia
gazet ăreasc ă nu e doar un mod de a se rostui social. Experien țele tr ăite sunt trepte ale cunoa șterii
lumii, ale descoperirii sinelui și ale situ ării adecvate în complicata urzeal ă a determin ărilor
existen țiale. Pentru el, important ă este implicarea vie, dinamic ă în evenimente, asumarea și
transformarea lor lucid ă în argumente pentru o ascensiune spiritual ă. Prin Ștefan Paul se sus ține
conving ător dimensiune ini țiatic ă a c ărții.
Ștefan apar ține familiei de spirite a morome țienilor. El este obsedat de sine, arunc ă priviri
curios-ironice asupra oamenilor, caut ă resorturile întâmpl ărilor, are naivitatea și orgoliul unui
intelectual predestinat s ă sufere din lips ă de sim ț practic. Al lu’ Parizianu apare, pân ă la un
punct, ca un favorizat al întâmpl ării, în afara unui incert talent de ziarist, el nef iind prin nimic

51 Andrei Grigor, op. cit., p. 129

superior altor tineri dota ți intelectual, de vârsta lui. Înainte de a pleca di n sat, o fat ă i se ofer ă,
ajuns la ora ș este repede angajat la un ziar important, unde dev ine repede mâna dreapt ă a
directorului. Apoi, ob ține cu u șurin ță dragostea frumoasei surori a altui șef de la ziar.
Corespondent de r ăzboi al ziarului s ău, Paul sufer ă un șoc pe front, întorcându-se la
Bucure ști cu un tic urât. Aici g ăse ște și alte motive pentru a- și pierde iluziile.
Personajul este neverosimil ca evolu ție social ă, este plauzibil ca psihologie. „ Impresia de
inautenticitate a parcursului s ău social este creat ă de o contradic ție. O structur ă ironic ă cu
greu ob ține un succes social atât de net. Dimpotriv ă, acest fel de-a fi duce la e șec practic și la
compensare în fic țiune. Cu Paul Ștefan lucrurile se petrec tocmai invers, ar ătându-ni-l pe
prozator într-o eclips ă de intui ție artistic ă, încheiat ă, ce-i drept, prin imaginarea unui final
punitiv ”52 . A șa fiind, evolu ția plin ă de succese (în stil de roman comercial) a lui Paul Ștefan
apare mai degrab ă ca un roman în roman, ca un posibil scenariu himer ic visat.
Comportamentul personajului este realist. Reac ția mediului social este lipsit ă de
autenticitate, tributar ă unor cli șee ale literaturii senza ționale. Aceast ă inadecvare este totu și o
sc ădere scuzabil ă. Interesant în sine, personajul leag ă în mod ingenios episoade altfel eterogene,
propunând și considera ții eseistice atr ăgătoare. Pu țin reu șit ca pivot al unui roman de moravuri,
Paul Ștefan se dizolv ă util în masa eseistic ă a c ărții.
La personajul central din Delirul , morome țianismul apare colorat cu o nuan ță oarecum
original ă de orgoliu. Morome țienii din celelalte romane, dup ă cum s-a v ăzut, sunt mai
contemplativi, le lipse ște trufia f ăț ișă și resentimentul surd, tr ăite de Paul Ștefan. Atitudinea
personajului din Delirul este u șor de în țeles. Intelectualitatea sa de ță ran trufa ș este superficial ă;
incapabil s ă se apropie de sufletul proteic al ora șului, el îl prive ște cu dispre ț. Al lu’ Parizianu
reac ționeaz ă în acest fel nu numai din voca ție, dar și datorit ă împrejur ărilor. El a nimerit într-o
lume antipatizat ă, unde nu reu șește s ă se implice pe deplin.
Delirul ar putea fi definit și ca o istorie a trei tineri care iubesc aceea și femeie în timpuri
grele. Unul este intelectual de provenien ță rural ă, dar cu un mare instinct de adaptare, Paul
Ștefan, al doilea
Romanul Delirul nu se îndep ărteaz ă, astfel, de tema principal ă a scrierilor lui Preda: omul
prins în fatalitatea rela țiilor cu lumea, cu timpul, istoria, cu sine însu și.
Un rol important îl au în roman numeroasele fragmen te documentare. Scene cu personaje
colective reconstituie evenimente legate de rebeliu nea legionar ă și de reprimarea ei, precum și
câteva opera ții de pe fronturile r ăzboiului. Inserând pagini parc ă desprinse dintr-un tratat de
istorie, naratorul le adaug ă specula ții asupra puterii politice și asupra naturii r ăzboiului.
Exist ă scene care construiesc un mozaic uman al epocii. O sumar ă clasificare a lor ar
începe cu secven țele de via ță privat ă și s-ar încheia prin apari țiile, în carne și oase, ale
conduc ătorilor politici. Între ace ști doi poli ar putea figura numeroase episoade inte rmediare,
cu grupuri umane angrenate de vârtejurile istoriei. De exemplu, Paul Ștefan vorbe ște despre
legionari, relatarea sa fiind asumat ă de c ătre narator. Afl ăm am ănunte despre spiritul delirant și
antiuman al mi șcării. Un profesor legionar i-a repro șat lui Ștefan refuzul dogmei: „ Profesorul
se uit ă la mine cu ochii m ări ți: «Nici eu nu m-am în șelat cu tine, îl aud c ă îmi spune, și tu e ști
un om care t ăgăduie ști și nu unul de bun ă credin ță , c ăruia îi place s ă afle adev ărul. Cunosc
specia: ai mereu ceva de zis, cu toate c ă ți se r ăspunde cinstit la toate întreb ările. Tipul acesta
de om din care faci parte o întoarce mereu cu obiec ții peste obiec ții, cu ra ționamente,
distinc țiuni, diversiuni, denatur ări, reprob ări… În fundul inimii tale ne e ști du șman… Ai un
spirit negativ, care se pune imediat în mi șcare îndat ă ce ți se afirm ă ceva înalt… […] Nu vrei
să pui um ărul, s ă ac ționezi cot la cot… Te consideri inspector din ofi ciu al istoriei
contemporane, nu vrei s ă te încadrezi, ne pânde ști… […] Absorbirea fiin ței tale într-un ideal
(care te dep ăș ește!) ți se pare subjugare nedemn ă.. .»”

52 Voicu Bugariu, op. cit., p. 99

Unele considera ții eseistice despre mi șcarea legionar ă sunt la fel de interesante. Este
sesizat ă tendin ța c ătre anularea moral ă a individului și înregimentarea acestuia în mul țimi
abstracte. De re ținut și specula țiile referitoare la posiblitatea manevr ării emo ționale a maselor
de c ătre indivizi lipsi ți de scrupule. Asistând la demonstra ția de for ță a legionarilor, Paul Ștefan
simte o emo ție impur ă. Amplificat ă, aceasta s-ar putea transforma într-o adeziune: „ Începeau
să m ă emo ționeze, cu toate c ă acest efect pe care îl resim țeam îmi d ădeam foarte bine seama
că era în afara con știin ței mele. Exist ă vibra ții ale sufletului str ăine de noi. Aceast ă stare s-a
accentuat pe m ăsur ă ce asistam la ceea ce se petrecea .”
Interesante sunt reflec țiile naratorului în marginea câtorva dintre dilemel e clasice ținând
de filozofia istoriei (raportul dintre personalitat e și context obiectiv, rolul sentimentelor de grup
în istorie, raportul dintre legitate și întâmplare, existen ța sau inexisten ța unor legi impenetrabile,
misterioase, capabile s ă decid ă conflictele armate).
Scrise cel mai adesea într-un stil al febrilit ăț ii intelectuale, specula țiile asupra r ăzboiului
și asupra umanit ăț ii primejduite de delirul hitlerist reprezint ă tendin ța prozatorului de-a dep ăș i
postura de contemplator ironic al lumii. Manevrarea intelectual ă a unor ipoteze antinomice,
aproape la fel de argumentabile, creeaz ă o tensiune favorabil ă a lecturii. Pornind, spre exemplu,
de la ipotetica finalitate, situat ă dincolo de indivizi, a fiec ărui eveniment istoric, naratorul
men ționeaz ă și apoi abandoneaz ă o idee a lui Lev Tolstoi: „ Indignat de excesul istoricilor care
prea explicau totul numai prin gesturile și cuvintele lui Napoleon, Tolstoi era îndrept ățit s ă
afirme c ă via ța de roi a omenirii se conduce dup ă legi c ărora li se supun popula ții și șefi în
mod egal. Noi îns ă am descoperit în secolul nostru ceva nou și nu prin primul, ci prin al doilea
război mondial, c ă roiul poate fi dus într-o v ăgăun ă și asta nu prin voin ța lui colectiv ă, ci a
unuia singur sau a câtorva .”
Latura eseistic ă a romanului este fortificat ă și prin considera ții rostite de personajul
central care sunt asumate (ca stil și spirit) și de narator. Cele despre mentalitatea rural ă cap ătă
uneori o turnur ă poetic ă. Paul Ștefan î și aminte ște, în mod excep țional vorbind f ără ironie, de
ultima sear ă petrecut ă în sat; spusele sale exprim ă o oarecare melancolie de dezr ădăcinat. Iat ă
cum î și motiveaz ă neputin ța de a- și aduce iubita la ora ș: „ Fiindc ă la ele munca e un rost mare,
sunt fericite când muncesc, le-am v ăzut chipurile aprinse sub basma, în timp ce întorce au peste
mân ă jerba de grâu… […] S ărb ătorile sunt pu ține, petrecerile s ărace… Mai mult sufletul
petrece decât trupul… Câmpul e o s ărb ătoare mare, de și trupul trude ște. Se simt întregi în
cântecul ciocârliei și al pitpalacului și în r ăpăitul ploilor care le spal ă chipurile arse de soare…
Mi-e drag de ea acolo, s ă-i v ăd mâinile vrednice înnegrite de ar șiță , dar nu aici, într-o camer ă
unde poate ar tânji dup ă soare, dup ă p ăsări și animale. ..”
Romanul abordeaz ă a șadar mai multe teme, iar personajele sale puternice , prin
reconstituirea riguros realist ă a unei epoci confuze și prin recuperarea unor adev ăruri istorice
tabu, fac ca aceast ă carte s ă ocupe un loc însemnat în crea ția predist ă și în literatura român ă.

II.2.7. Via ța ca o prad ă. 1977. Este o carte generat ă de aceea și pasiune pentru adev ăr,
pentru descoperirea propriei fiin țe.
Via ța ca o prad ă, a fost numit roman autobiografic, memorial, roman indirect. Andrei
Grigor este de p ărere c ă aceast ă carte este de fapt „ romanul scrierii unui roman, c ăci ampla
confesiune este determinat ă de c ăutarea dramatic ă a unui subiect pentru o viitoare carte…
Inspira ția întârzie s ă-l duc ă în preajma unui fapt cu semnifica ție creatoare și prozatorul sper ă
că amintirile, l ăsate s ă se exprime liber, i-o vor oferi .” 53 Reînviate involuntar în memorie,
întâmpl ări trecute se organizeaz ă firesc, într-o epic ă bine articulat ă, și tind s ă se ordoneze în
jurul unui în țeles. De aici rezult ă o accentuat ă dimensiune ini țiatic ă a confesiunii, de-a lungul

53 Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda , Editura Aula, 2003, p.71

căreia personajul narator tr ăie ște o impresionant ă aventur ă a con știin ței, în tentativa ei de a- și
afla identitatea moral ă și intelectual ă.
Dou ă sunt elementele esen țiale care structureaz ă cartea: tat ăl s ău care îi tuteleaz ă procesul
de formare moral ă, și c ărțile sub impresia c ărora se definitiveaz ă con știin ța intelectual ă.
Amândou ă sunt antrenate în în țelegerea evenimentelor tr ăite și în c ăutarea unor solu ții
existen țiale oneste.
Aventura con știin ței începe cu evocarea unei întâmpl ări care st ă sub semnul autorita ții
paterne. E vorba de episodul pâinilor, în care copi lul ia pentru prima dat ă act de realitate. Dar
nu direct, ci mediat, mijlocitorul fiind chiar tat ăl, învestit deopotriv ă cu o func ție moral ă și una
protectoare. Copilul se simte într-adev ăr protejat, dar accesul la realitatea interioar ă și
exterioar ă, de care devine con știent începând cu aceast ă întâmplare, îi va fi mult ă vreme de
acum încolo mediat de viziunea tat ălui asupra acestei realit ăți: „ Aventura con știin ței mele a
început într-o zi de iarn ă când o anumit ă întâmplare m-a f ăcut s ă în țeleg deodat ă c ă exist. Era
mult ă lume în cas ă, fiin țe mari, a șezate în cerc pe scaune mici și care se uitau la mine cu priviri
de recuno ștere, dar parc ă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, e ști de-al nostru, dar ce faci?
Atunci am auzit o voce: «L ăsa ți-l în pace! Na, m ă, și pe asta!» Si cel ce rostise aceste cuvinte
a luat de undeva de pe sob ă o pâine mare și rotund ă și mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama
că țineam strâns ceva în bra țe, tot o pâine, și c ă asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra
mea .” 54
Începe lupta pentru luarea în posesie a propriei re alit ăți, în care se interpune statura
impun ătoare a tat ălui, modul s ău de a vedea și de a evalua lumea. Nu numai cum tat ăl leag ă
rela ții cu lumea, dar și imaginea ei și codul ei moral sau codul dup ă care este judecat ă ajung la
copil printr-o reflectare mediat ă. Pozi ția lui e pasiv ă, adev ărurile înc ă m ărunte, iar imaginea
lumii e mereu citit ă prin ochii tat ălui și prin reac țiile lui.
Plecat de acas ă pentru a- și urma destinul presim țit, în 1940, pleac ă la școal ă la Bucure ști,
deoarece Scoala Normal ă de la Cristur-Odorhei a fost transferat ă aici. Toamna, conducându-l
la gar ă, dup ă ce îi pl ăte ște biletul de tren, tat ăl îi spune c ă nu mai are bani s ă-l țin ă în școal ă și
că de acum va trebui s ă se descurce singur, sugerându-i s ă foloseasc ă tehnica amân ării în plata
taxelor, aceste vorbe f ăcându-l pe adolescentul Preda s ă con știentizeze c ă rostul lui de acum e
altul, separat de familia lui,c ă trebuie s ă-și ia via ța în mâini: „ desp ărțirea era irevocabil ă, n-am
ce mai c ăuta în sat, eram aruncat în via ță și trebuia s ă m ă descurc ca orice vie țuitoare, s ă aflu
singur secretele p ădurii .” 55 Tr ăind în condi ții mai mult decât precare, cite ște mult, scrie mult,
fiind ho ărât s ă debuteze cu orice pre ț: „ Rămâneam pierdut ceasuri întregi cu coatele sub ceaf ă,
în mica odaie a lui Nil ă, de la mansard ă, st ăpânit de admira ție pentru marele Gogol … și
dorind s ă scriu ca el, s ă surprind și eu, asemeni lui, spectacolul vie ții care poate stârni în noi
acel sentiment de salvare, de eliberare, de liberta te a gândului .” 56
Înc ă de copil descoper ă func ția magic ă a cuvintelor prin care se exprim ă sufletul omenesc.
Dar pentru el trebuie s ă numeasc ă exclusiv aspecte ale realului. De aceea reflec țiile fantastice
din compunerile unui coleg îl uimesc, ca și capacitatea acestuia de a imagina stâlpi de foc c are
tr ăsnesc în mijlocul casei și las ă în urm ă fum, fl ăcări și miros de pucioas ă. Intuie ște îns ă în
aceste pove ști dorin ța omului de a ie și din real, de a se abandona fic țiunii, și mai târziu, va
în țelege c ă este o predispozi ție a arti știlor.
Unele capitole prezint ă evenimente tr ăite la școala normal ă, prezint ă profesori care l-au
fascinat sau pur și simplu i-au r ămas în memoria afectiv ă prin caracterul lor sau prin aspecte
profesionale. Cel de istorie st ăpâne ște bine materia, dar nu are sim ț pedagogic, cel de
matematic ă e prea îngâmfat, cel de geografie e violent și aplic ă elevilor pedepse fizice nedrepte.

54 Marin Preda, Via ța ca o prad ă, Editura Cartea Româneasc ă, Bucure ști, 1977, p.5
55 Idem, p. 74-75
56 Idem, p. 108-109

Apoi școala de la Cristur-Odorhei va fi închis ă și tân ărul începe s ă observe determin ările
istoriei. Se mut ă în Bucure ști, dar tat ăl îi retrage suportul financiar și asta îi provoac ă „ o
cutremurare adânc ă în con știin ță”57 .
Din acest moment, nara țiunea nu mai urmeaz ă cronologia întâmpl ărilor. Unele capitole
avanseaz ă în timp pân ă la anul de debut al scriitorului, sau chiar mai de parte, în perioada
acumul ărilor interioare care au dus la scrierea primului s ău roman. Altele schimb ă direc ția
evoc ării spre evenimente petrecute înaintea plec ării din sat. Aceste întreruperi epice nu
distorsioneaz ă îns ă coeren ța epic ă a textului. Personajul continu ă via ța de elev, înfruntând
greut ățile ce apar din cauza lipsurilor financiare, dar do rnic s ă cunoasc ă lumea sub toate
aspectele ei.
Vremurile sunt din ce în ce mai tulburi, Europa est e în r ăzboi, iar via ța politic ă intern ă
este confuz ă, se comit asasinate politice. În școal ă unii profesori s-au înscris în mi șcarea
legionar ă, de ale c ărei idei tân ărul Preda va lua cuno știn ță într-o discu ție cu unul dintre șefii
mi șcării. Gândirea acestora nu-l atrage, contravine fond ului s ău moral jalonat de principiile
simple dar sigure ale tat ălui, care îl țin circumspect în afara exalt ărilor.
Pe de alt ă parte, instinctul îi orienteaz ă pasiunile spre domeniul cultural, alternativ ă
puternic ă la convulsiile trec ătoare ale istoriei. Fascina ția tân ărului nu e determinat ă de aura
mistic ă a vreunui c ăpitan, ci de orbul Pavel, fratele uneia dintre so țiile falsului librar, care are
o personalitate puternic ă, format ă prin lectur ă și prin reflec ții asupra vie ții. Un om care gândea
literatura într-un mod limpede și o judeca în termeni corec ți și fermi, incitându-i tân ărului
dorin ța de lectur ă și mai ales de a supune c ărțile propriei judec ăți.
În câteva episoade î și fac apari ția și fra ții personajului, Ilie și Nil ă, fiecare cu istoria sa
social ă și conjugal ă. Nil ă este portar de bloc și a șteapt ă s ă i se nasc ă un copil, iar Ilie a fost mai
întâi m ătur ător de strad ă, dar apoi s-a calificat ca sudor autogen la Societ atea de Tramvaie
Bucure ști și se manifest ă agresiv fa ță de cei care înva ță. A tr ăit mai întâi cu o femeie delicat ă,
dar a p ărăsit-o în favoarea unei țig ănci.
Protagonistul are mereu con știin ța în alert ă și evenimentele îi intensific ă dorin ța de
cunoa ștere. Î și pune deseori întreb ări despre sensul vie ții lui, dar și al altora: „ De ce unii vor s ă-
i omoare pe al ții? Cine face timpurile? Oamenii sau altcineva str ăin de ei? Și acel cineva str ăin,
dac ă exist ă, nu poate fi gonit?… De ce a fugit frate-meu Ili e de Florica? ”.
Nicio experien ță nu r ămâne f ără efect în con știin ța personajului. Se întoarce în sat, cu
inten ția de a petrece s ărb ătorile de iarn ă în familie, dar în țelege c ă înstr ăinarea de ai s ăi s-a
adâncit, și se întoarce la Bucure ști. S ărb ătore ște revelionul la cantina refugia ților ardeleni cu
Dobrinescu și Codrin, primul actual, cel ălalt fost coleg normalist la Cristur-Odorhei. Afl ă de la
ei despre ororile s ăvâr șite în Ardel, despre delirul istoriei, care nu întâ rzie s ă se manifeste și în
capital ă, unde izbucne ște rebeliunea legionar ă, reprimat ă de generalul Antonescu. Personajul e
martor al câtorva scene care îl fac s ă reflecteze mai adânc la moarte.
Pe fundalul acestor întâmpl ări, absolv ă ciclul secundar al școlii normale, redeschis ă între
timp, și tr ăie ște o scurt ă experien ță pe un șantier CFR din Fierbin ți, al ături de un alt coleg al
său, Niculescu, b ăiat orfan care știe s ă vad ă partea profitabil ă a fiec ărei întâmpl ări. Dup ă o
încercare nefericit ă, nereu șit ă de a se angaja la editura lui Georgescu Delafras, îl caut ă pe
Nichifor Crainic, ministru al culturii, în speran ța c ă acesta îi va publica în revista Gândirea un
text literar. Nici acesta nu se dovede ște a fi prea generos, ba dimpotriv ă îi reteaz ă cu cinism
elanul. Mai aproape de imaginea pe care protagonist ul și-o formase despre scriitorii importan ți
este Victor Ion Popa, dar micul ajutor financiar of erit ca împrumut, nu îi este de prea mare folos.
Lipsa de bani îl face s ă închirieze o camer ă cu înc ă trei b ăie ți, muncitori, s ăraci și ei.
E o perioad ă de mari dificult ăți, dar personajul continu ă s ă scrie și, curând, o alt ă
întâmplare norocoas ă îl duce în preajma lui Geo Dumitrescu și, prin el, e adoptat de gruparea

57 Andrei Grigor, op. cit., p. 68

albatrosist ă, în care se afl ă și pitorescul Miron Radu Paraschivescu. Devine corec tor la ziarul
Timpul , în paginile c ăruia debuteaz ă cu schi ța Pârlitu , ce f ăcuse o impresie bun ă poetului. Se
împrietene ște cu acesta și cu Ion Caraion și are prilejul s ă cunoasc ă încântat via ța literar ă, dar
și primejdiile pe care crea ția le poate atrage în vremuri tulburi.
Traseul ini țiatic al personajului este completat cu o prim ă experien ță erotic ă. Femeia,
medic ocultist care îi recomandase prima pereche de ochelari, r ămăsese adânc în gândurile și
în fanteziile tân ărului înc ă din anii școlii normale. E o prim ă promisiune de fericire, dar și o
capcan ă pe care o ignor ă, de și primise avertismente.
Acesta este ultimul episod evocat din traseul forma tiv al scriitorului. Confesiunea a avut
func ția de a oferi prozatorului, aflat la Sinaia, un sub iect pentru romanul pe care se str ăduie ște
să-l scrie, iritat c ă inspira ția îl ocole ște. Din diferite episoade se ob țin informa ții, detalii despre
via ța literar ă din preajma anului 1950, despre subordonarea ei fa ță de autoritatea politic ă și
consecin țele nefaste ale acestei subordon ări asupra crea ției. Sunt relatate întâmpl ări reale la care
particip ă personaje cunoscute ale epocii: Zaharia Stancu, Pa ul Georgescu, J. Popper, Eusebiu
Camilar, Nicolae Moraru etc.
Aceast ă epoc ă agitat ă o continu ă pe cea anterioar ă, cu primejdii înc ă și mai mari. Asupra
scriitorului însu și planeaz ă grave pericole, pentru simplu fapt c ă a scris în acord cu con știin ța
și voca ția sa artistic ă.
Ăsta ar putea fi un motiv de ce spa țiul țărănesc îi tutelase existen ța, pentru c ă îi oferea o
alternativ ă moral ă la impasul în care ajunsese istoria și în plan personal, destinul creatorului. Și
tot scriind și spunând tot despre sine, despre amintirile p ăstrate bine în memoria afectiv ă,
găse ște r ăspunsul. Amintirile legate de tat ă, de salcâmul t ăiat care îi vin în minte ca simboluri
ale unei lumi ce și-a pierdut echilibrul au avut ca rezultat scrierea romanului Morome ții , un
roman al aventurii con știin ței.
Așadar „ Via ța ca o prad ă este romanul scriiturii unui roman, Morome ții și m ărturisirea
unei con știin țe care a ajuns în deplin ătatea maturit ății și î și poveste ște aventura form ării ”58 .
Nume precum: Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Caragiale , Sadoveanu, Balzac, Shakespeare,
Voltaire, Diderot, Montesquieu, Hugo, Francis Jamme s, Nietzsche, Stendhal n ăvălesc în
memoria sa intens activat ă. De la to ți înva ță câte ceva, de mul ți se desparte, deoarece în c ăutarea
propriului drum, romancierul nu ezit ă s ă se elibereze chiar și de presiunea marilor sale modele.
Teritoriul tematic al viitorului roman esta deja de limitat, prin for ța fascina ției pe care o exercit ă
lumea țărăneasc ă v ăzut ă ca un tot în care dobândise con știin ța de sine, dar inspira ția întârzie.
Alegoria vie ții ca o prad ă, inspirat ă de amintirea unor câini care tr ăgeau de le șul unui cal, e
cum nu se poate mai potrivit ă: via ța e aceea și, dar pu țini știu de unde s ă o apuce și s ă o
transforme în mare literatur ă. Si deodat ă, în toat ă aceast ă agita ție a spiritului, un punct luminos
se ive ște: „ Salcâmul era îns ă un cod care nu trebuie divulgat. Scena cu doborâre a lui îmi
ap ărea acum ca o poart ă pe care dac ă știam s-o deschid intram pe un teritoriu în care tr ăia o
lume miraculoas ă pe care o cun șteam și pe care o putem povesti .” 59 Răspunsul la aceast ă
pâlpâire este romanul Morome ții , iar Via ța ca o prad ă reprezint ă admirabil imaginea unei
anticamere a capodoperei și a unei înalte con știinte artistice.
Genului de scriitur ă din Via ța ca o prad ă, unic în literatura român ă, Eugen Simion îi
găse ște coresponden ța în literatura francez ă a secolului XX: „ Via ța ca o prad ă este și un jurnal,
în sensul Cuvintelor lui Jean-Paul Sartre, despre n a șterea și criza voca ției literare. Acest
aspect este, de altfel, esen țial și neobi șnuit în literatura noastr ă. Prin alte aspecte, cartea poate
fi apropiat ă și de formula lui Gide din Jurnalul Falsificatorilor de bani, o prelungire a
literaturii în con știin ța individual ă și a tipologiei livre ști în via ță .” 60 Romanul prezint ă etape
ale form ării scriitorului și praguri ale biografiei sale interioare, sub auspi ciile lecturilor vaste în

58 Andrei Grigor, op. cit., p. 76
59 Idem, p. 267
60 Eugen Simion, prefa ță la vol. Marin Preda, Via ța ca o prad ă, p.17

special din domeniul filozofiei și al prozei. Balzac, Stendhal, Hugo, Baudelaire sun t doar câ țiva
dintre scriitorii francezi men ționa ți în paginile c ărții.

II.2.8. Cel mai iubit dintre p ământeni. 1980. Ap ărut spre sfâr șitul lui februarie, în trei
volume, romanul este o oper ă complex ă, un roman apogeu, cu un erou intelectual pus mereu în
situa ții limit ă, o proz ă realist ă, o evocare social-politic ă și reflec ție asupra perioadei 1940-1960,
un roman despre iubire și despre adev ăr. O carte cu peste o mie dou ă sute de pagini, în care un
om vorbe ște continuu despre sine. Formula acestui tip de nar a țiune problematizant ă a fost
sesizat ă și în Via ța ca o prad ă, dar aici este aplicat ă într-un mod total. Structura c ărții poate fi
reprezentat ă printr-un șir de nuclee epice, în jurul c ărora graviteaz ă problematiz ări.
Romanul este de fapt confesiunea lui Victor Petrini care, aflat în închisoare pentru un
motiv dezv ăluit abia înspre final, risc ă o condamnare pe via ță și î și retr ăie ște, m ărturisindu-se,
cele mai importante evenimente ale celor trizeci și cinci de ani, câ ți are în momentul deten ției.
Naratorul, Victor Petrini, este asistent universita r de filozofie, având abilit ățile unui
creator de sistem. El este personajul cel mai apt p entru înlocuirea ironiei prin seriozitatea ideilor
tr ăite, fiind în stare s ă materializeze pe deplin „tema povestitorului”, abo rdat ă începând cu
prima variant ă a romanului Risipitorii . Lecturile și medita țiile lui Petrini coincid cu ale
naratorului.
Petrini nu este str ăin de seria personajelor morome țiene, cum ar putea eventual s ă par ă la
prima vedere. Stilul comport ării și gândirii sale poart ă amprenta unei existen țe ironice. El
exprim ă, în plus, la un nivel neatins în romanele anterioa re, dep ăș irea ironiei ca form ă de
existen ță , al c ărei prototip era Ilie Moromete. „ Împrejur ările și dialectica propriei sale gândiri
îl îndeamn ă spre asumarea unor idei, dincolo de postura comod ă a deta șă rii inteligente ”61 .
Petrini este un spectator zeflemist, niciodat ă participant în mod deplin. El este un
însingurat, are voca ția nefericit ă a contrazicerii. Revolta lui juvenil ă dep ăș ește limitele
obi șnuitului, prevestind o existen ță de damnat. Mai târziu, matur fiind, el se las ă dus de un
neconformism genuin, legat de intimitatea fiin ței sale. Astfel se explic ă trufia misterioas ă, u șor
de ghicit în actele sale. În ciuda unora dintre dec lara țiile sale retorice, el pare a nu avea ce
pierde. Aceasta fiindc ă în mod structural nu este capabil s ă-și asume pe deplin nici propriile
eșecuri. Neîntrerupta sa pendulare psihic ă îi confer ă o anumit ă invulnerabilitate. El sufer ă doar
cu jum ătate din con știin ța sa. Cealalt ă jum ătate prive ște cu sarcasm sau doar cu rece curiozitate,
de parc ă ar fi vorba despre altcineva. „ Personajul folose ște chiar metafora coexisten ței, într-un
singur om, a unui actor și a unui spectator ”62 . Și astfel, suferin ța sa nu poate fi niciodat ă total ă.
Pe trufa șul Petrini, durerile sufletului nu-l ating niciodat ă în profunzime. Nici preferin ța lui nu
poate fi deplin ă. Cele patru iubiri ale sale, înf ăț ișate într-o conving ătoare manier ă analitic ă, se
desf ăș oar ă în moduri analoge. Din motive aparent de neîn țeles, Petrini nu reu șește s ă p ăstreze
dragostea femeilor. La un moment dat, partenerele l ui simt c ă o parte a con știin ței sale st ă
deoparte și zâmbe ște cu cruzime, amuzându-se și contrazicând în mod subtil ceremonialul grav
al iubirii. Râsul, caracteristic dup ă cum s-a v ăzut și altor personaje ironice ale lui Marin Preda,
i se ive ște pe buze în cele mai nepotrivite prilejuri, stârn ind resentimentul instinctiv al
privitorilor: „ La acest gând izbucnii în hohote lungi de râs, la f el de stranii pentru mine însumi,
ca și dorin ța de mai înainte de a-i vorbi înc ă, de a-l convinge. El se uit ă la mine cu o expresie
de derut ă care ținu cel pu țin câteva secunde …”
Fiu al unui fost monteur de avioane, cu orgoliul me seriei sale și dispre țuitor de cultur ă, și
al unei femei înclinate spre bigotism și spre o moralitate excesiv ă, personajul se formeaz ă
paradoxal, în opozi ție cu firea p ărin ților: e tentat de aventura cunoa șterii în spa ții spirituale cât
mai largi și manifest ă un ateism rebel.

61 Voicu Bugariu, op. cit., p. 110
62 idem

În dezacord cu ambii p ărin ți, Victor Petrini î și asum ă o adolescen ță rebel ă. În liceu tr ăie ște
prima experien ță amoroas ă cu Nineta, o tân ără care tr ăie ște cu o team ă ciudat ă c ă trupul ei se
deterioreaz ă repede în timp scurt, și care i se d ăruie ște cu naturale țe și simplitate. Personajul
confund ă fascina ția și orgoliul sexualit ății împlinite cu dragostea și pretinde o exclusivitate pe
care nu o poate avea.
Iubirea lor se termin ă capricios, când în timpul unei plimb ări obi șnuite, Petribi refuz ă s ă
urmeze un traseu sugerat de Nineta. Ea î și va urma via ța aventuroas ă pentru care a optat, se
mărit ă cu un maior b ătrân din Bucure ști pe care îl va p ărăsi pentru un negustor bogat, dar tot
bătrân, face și doi copii cu acesta, dar e șueaz ă într-o dubl ă leg ătur ă cu un inginer c ăsătorit și un
intelectual fin dar amator de travestiuri erotice.
Petrini î și urmeaz ă pasiunea cunoa șterii prin studii la facultatea de filozofie și pe fondul
unei licen țe str ălucite, tr ăie ște o poveste sentimental ă cu C ăprioara, student ă modest ă
intelectual, cu sentimente f ără prea mare consisten ță, dar de o frumuse țe fascinant ă. Și aceast ă
poveste se încheie brusc și tragic, deoarece C ăprioara are o aventur ă cu un student de la
Medicin ă și r ămâne îns ărcinat ă, iar în urma avortului, dispare f ără urm ă. Se va afla ulterior c ă
a murit din vina medicului care o supusese unei ope ra ții rudimentare și neglijente, și cum
ini țiativa avortului îi apar ținuse, se încarc ă la rându-i cu un vag sentiment de culpabilitate, c hiar
dac ă ancheta prin care trece îl absolv ă.
Experien ța r ăzboiului nu-l atinge în mod direct, c ăci în aceast ă perioad ă Petrini este înc ă
student și rezum ă ideile despre conflagra ție în câteva reflec ții. Odat ă terminate studiile, Petrini
își face stagiul preuniversitar într-o școal ă normal ă, unde pred ă logica și se împrietene ște cu
Petric ă Nicolau, profesor de român ă, autor al unui volum de versuri și partener într-un
matrimoniu ciudat cu arhitecta Matilda. Poetul afla t mai tot timpul într-o stare de indignare, e
un bun observator al evenimentelor vremii, le anali zeaz ă p ătima ș și î și tr ăie ște ideile cu
intensitate surprinzând gândirea relativist ă a interlocutorului cu vizionarismul s ău tragic,
privitor la condi ția intelectualului în regimul comunist pe cale de a se instaura. Între discu țiile
lungi despre politic ă, Petrini observ ă o dram ă conjugal ă, care la început îi provoac ă o înduio șare
amuzat ă și îndemnuri la solu ții casnice mai contondente. Dar se va îndr ăgosti de Matilda, sau,
mai degrab ă se simte atras orgolios de ea, î și tr ădeaz ă prietenul f ără prea multe probleme de
con știin ță, consacrând ruptura dintre cei doi so ți și contribuind în acest fel la divor țul lor.
Din confesiunea naratorului personaj se în țelege c ă sentimentele lui la vremea respectiv ă
pentru Matilda au fost mai degrab ă induse de un soi de dedublare. Un alt eu, mult mai vanitos,
mai obscur pare s ă-l fi determinat s ă ia aceast ă decizie, de a se implica într-o aventur ă erotic ă
și cognitiv ă: „ O iubeam pe Matilda? Bineîn țeles c ă nu, mi-era str ăin ă, dar altcineva din mine,
un alt eu însumi îmi șoptise tot timupl c ă da. Contemplam (…) acest alt eu însumi care îmi
făcuse ceast ă figur ă datorit ă c ăreia irupsesem în existen ța altora, crusesem s-o dezagreg și s ă
pun mâna pe femeie .”
Eroul tr ăie ște iluzia c ă e șecul conjugal al lui Petric ă s-a datorat sl ăbiciunii și neputin ței
acestuia de a cunoa ște și a în țelege feminitatea complex ă a Matildei, care prin câteva m ărturisiri
ce par sincere, îi alimenteaz ă convingerea c ă ra ționamentele sale sunt îndrept ățite.
Urmeaz ă o perioad ă de împliniri, în care personajului i se pare c ă orice dorin ță i se poate
realiza. Ajunge asistent la facultate, unde îi sunt apreciate calit ățile, se ambi ționeaz ă s ă
întemeieze un sistem filozofic original, o „nou ă gnoz ă”. Încrez ător în puterea sa de a cunoa ște,
a domina și de a- și supune realitatea, se angajeaz ă într-o c ăsnicie în care comportamentul
arhitectei îl face s ă în țeleag ă destul de repede și mult mai bine frustr ările prietenului s ău poetul
Petric ă Nicolau, și s ă tr ăiasc ă neputin ța de a cunoa ște limitele dintre sublim și abjec ție.
Începutul c ăsniciei cu Matilda coincide cu grave evenimente soc iale și politice care
anun ță o perioad ă dramatic ă în via ța personajului. A șadar vremurile sunt grele: inflama ția a
redus valoarea salariilor universitare, hainele se pot cump ăra pe puncte de la economate, începe
epurarea bibliotecilor din care c ărțile considerate nes ănătoase sunt eliminate, e supus ă epur ării

chiar și arhitectura ora șului, dac ă elemente decorative cu nuduri par obscene noii con duceri.
Chiar în universitate se petrec lucruri alarmante: marele poet și filozof, Lucian Blaga, la catedra
căruia era asistent la catedra de filozofia culturii, este izolat, îndep ărtat din amfiteatre, iar
catedra care fusese constituit ă special pentru el, va fi desfiin țat ă.
Prins în vârtejul propriilor avataruri sentimentale , al ambi țiilor profesionale și al pasiunii
de a se autodefini ideatic și abstract, Petrini ignor ă deocamdat ă gravitatea întâmpl ărilor c ărora
nu le d ă decât valoarea unor știri anecdotice și amuzante. De exemplu, avertismentul Matildei
că nu e bine s ă lipseasc ă de la manifesta ția de 7 noiembrie i se pare neclar: „ Nu era bine în ce
sens? Ce mi se putea face? ”.
Personajul pare a avea voca ția turnului de filde ș, politica nu-l intereseaz ă și nici nu crede
că îl va afecta în vreun fel. Nici arestarea brutal ă a unui coleg la manifesta ția cu pricina, nu-i
deturneaz ă prea mult aten ția spre dramatismul evenimentelor intrate într-o is torie a terorii. Îi
pare suficient s ă-și țin ă seminariile în care exerci țiul spiritual și schimbul de idei cu studen ții
se desf ășoar ă înc ă liber.
Matilda și comportamentul ei bizar, alternând indiferen ța și înstr ăinarea cu tandre țea dus ă
la pasionalitate sunt pentru el mai importante și îi solicit ă intens capacit ățile analitice și de
în țelegere.
Singurul refugiu real r ămân c ărțile fundamentale în lectura c ărora se cufund ă cu pasiune.
Eroziunea cuplului a început și pare a continua implacabil, momentele de fericire de la
începuturi nu mai sunt de g ăsit. Petrini e mereu la pând ă, nu-i convin înstr ăinarea Matildei, dar
nici apropierile ei care i se par sufocante, iar Ma tilda începe s ă aib ă o team ă de îmb ătrânire și
ur ățire. Cu timpul totul devine o rutin ă care îl face pe personaj s ă nu mai analizeze atâta c ăsnicia
și sufletul feminin, și începe s ă fie mai atent la pericolele și la absurditatea lumii, la cercul
terorii politice care începe s ă se strâng ă: „ Se instal ă în noi o anume nep ăsare variabil ă, asemeni
zilelor și anotimpurilor, sentiment, cred, comun tuturor oam enilor, c ăci altfel n-am putea vie țui
cu cineva în aceea și cas ă, atâ ția amar de ani, cât dureaz ă o c ăsnicie activ ă”.
Sunt prezentate câteva scene care s ă întregeasc ă tabloul documentar al epocii: se trece
înv ățământul sub tutel ă politic ă cu un șir de reforme aberante, marele poet și filozof e concediat,
profesori mari ajung b ătaia de joc a sistemului, mustra ți c ă nu știu ruse ște și soma ți s ă înve țe.
Un alt episod relateaz ă întâlnirea dintre Stalin și Gheorghiu-Dej, în care acesta din urm ă cere
celuilalt un sfat privitor la felul cum ar putea co ntracara devia ționi știi din partid. Cu harta
Românie în fa ță, Stalin traseaz ă cu mâna o linie între Dun ăre și Marea Neagr ă și sugereaz ă
românului s ă construiasc ă acolo un canal exploatând munca adversarilor polit ici reali sau
imaginari. O solu ție tragic ă.
Pentru toate Petrini caut ă s ă explice, considerându-le anomalii trec ătoare, se converseaz ă
în leg ătur ă cu fr ământ ările sale cu Ion Micu, marxist convins, fost ilegal ist trecut prin închisoare
și ajuns asistent la Litere f ără s ă-și fi luat licen ța, dar cu o gândire lucid ă, onest ă, nedogmatic ă,
din care spiritul critic nu a disp ărut. Prin cei doi se confrunt ă dou ă viziuni asupra realit ății, una
abstract ă, a lui Petrini, tentat s ă conceptualizeze, cealalt ă, întruchipat ă de Ion Micu, mai
pragmatic ă și sceptic ă, pentru c ă se întemeiaz ă pe concretul evenimentelor. Întâlnirile lor se
desf ășoar ă în locuri ferite, discu țiile se poart ă în șoapt ă c ăci oriunde, oricine, poate fi un
informator: chelnerul, vecinul de mas ă, un cer șetor.
Tot în perioada asta îl cunoa ște pe Ștefan Pop, fost judec ător, care demisionase în
favoarea avocaturii pentru a nu fi nevoit s ă dea verdicte nedrepte sub presiunea autorit ăților
politice. Acesta îi va deveni prieten apropiat și îl va ap ăra în procesul care i se intenteaz ă dup ă
ce-l ucide pe fostul so ț al lui Suzy. Observ ă fericirea matrimonial ă a lui Ștefan Pop, pe care îl
nume ște Ciceo, și devine mai dramatic con știent de propria nefericire și de o iminent ă desp ărțire
de Matilda, care se amân ă datorit ă na șterii unei feti țe, Silvia.
Petrini va deveni chiar el o victim ă a terorii politice. Un fost coleg stabilit în str ăin ătate îi
trimite o scrisoare încheiat ă cu o replic ă care pentru ei era o glum ă nevinovat ă ce le amintea de

timpul petrecut împreun ă în studen ție: „ Aștept ordonan țele dumneavoastr ă”. Scrisoarea este
prins ă de securitatea care consider ă c ă termenul ordonan țe este suspect, iar Petrini intr ă în lista
celor b ănui ți c ă ar avea leg ături cu organiza ția legionar ă Sumanele negre , anticomunist ă. De și
nu se poate dovedi vinov ăția sa, Petrini prime ște trei ani de închisoare, pedepsindu-se mai mult
gândirea, intelectualitatea. E trimis în minele de plumb de la Baia-Sprie, unde experien ța
deten țional ă tr ăit ă este terifiant ă și îl marcheaz ă definitiv. Eroul afl ă dureros concretul lumii în
care tr ăie ște, era tic ălo șilor care pân ă acum era doar o teorie. Descoper ă c ă primitivismul are
acces la putere, analfabetismul devine du șmanul neîmp ăcat al intelectului și agresiv în mod
primar îl conduce.
Un gardian î și manifest ă ura supunându-l unui regim de exterminare. Perioad e de carcer ă
sever ă, în întuneric, frig și umiditate, sub pericolul permanent al unei lovitu ri de gra ție pe care
gardianul amenin ță s ă o aplice în tâmpla de ținutului pentru c ă acolo de afl ă r ăul. În asemenea
condi ții, e firesc ca fiin ța uman ă s ă decad ă și s ă reac ționeze instinctiv. Pentru a r ămâne în via ță,
Petrini î și ucide c ălăul, aruncându-l într-un pu ț p ărăsit al minei de plumb unde este condamnat
la munc ă silnic ă. Dup ă eliberarea din închisoare, eroul încearc ă o serie de umilin țe, morale,
sociale și afective. Reintegrarea în structurile universitar e îi este interzis ă. Oriunde ar dori s ă
munceasc ă este privit cu circumspec ție și team ă și este respins.
Se angajeaz ă, într-un final, ca lucr ător la serviciul de deratizare public ă și se afund ă, cu
un soi de voluptate a degrad ării, dar și cu ostenta ție orgolioas ă, într-un mod de via ță în care
rudimentarul e dominant, iar dimensiunea spiritual ă pare c ă a disp ărut cu totul. Particip ă la
vânarea șobolanilor, cu mjloace și strategii dintre cele mai primitive și mai dezgust ătoare.
Constat ă c ă și șobolanii au o strategie lor, iar acest r ăzboi „ reflect ă, de altfel, parabolic,
înfruntarea animalic ă aflat ă în plin ă desf ășurare în lumea oamenilor ”63 .
Ajunge s ă tr ăiasc ă momente de be ție, violen ță al ături de membrii echipei sale de
deratizare, în cârciumi sordide și constat ă c ă via ța poate fi uneori mult mai simpl ă și mai lesne
de tr ăit, dac ă nu e complicat ă cu savante și inutile considera ții intelectuale și puneri în ecua ții
metafizice. Aceast ă experien ță, de și dureroas ă, se constituie într-o oportunitate cognitiv ă pentru
protagonist, pe care împrejur ările îl silesc s ă ia act și de acest aspect al existen ței.
În spa țiul conjugalit ăți lucrurile nu merg mai bine. Matilda pare a fi sup ortat destul de
bine excluziunea social ă a so țului ei, condamnat pe nedrept. Și-a dovedit chiar devotamentul
marital, ascunzându-i manuscrisele care îi puteau a duce o pedeaps ă mai sever ă, chiar dac ă, se
pare, a trebuit s ă sacrifice fidelitatea conjugal ă pentru a ob ține sprijinul lui Mircea, un influent
om politic al momentului. Se ofer ă s ă-l ajute s ă reintre în înv ățământul superior, dar Petrini
refuz ă, de și n-ar fi fost dezonorant s ă accepte.
Dar Matilda nu poate face eforturi la nesfâr șit, r ăbdarea ei se termin ă sau poate se
folose ște de acest moment al dec ăderii sociale a so țului pentru a pune cap ăt unei c ăsnicii care
oricum devenise o povar ă. Îl p ărăse ște, luând cu ea și feti ța, copilul fiind unul dintre pu ținele
elemente care dau echilibru vie ții lui Petrini. Îi este astfel retras și miracolul paternit ății care
abia i se oferise. Scurtele momente când î și vede copilul vor r ămâne și cele mai fericite.
De ce Petrini se comport ă uneori mai r ău decât colegii s ăi din echipa de deratizare? De
ce î și bate so ția, înjur ă f ără întrerupere și chiar, mai mult, gânde ște josnic, ca și cum cultura sa
n-ar fi decât un fragil ambalaj? În aceste manifest ări vulgare trebuie s ă vedem mai degrab ă
consecven ță caracterologic ă. Faptul c ă Petrini tr ăie ște ca și cum filozofia ar fi o meserie
oarecare, practicat ă un num ăr de ore zilnic și apoi lep ădat ă ca o salopet ă, respect ă logica
personalit ăț ii sale. Înjur ăturile și violen țele sunt ironie în ac țiune. Practicându-le, personajul se
neag ă pe sine, se distan țeaz ă de propriile sale idei și sentimente. Obiectul b ătăii de joc devine,
pe lâng ă cei înjura ți sau lovi ți, propria fiin ță .

63 Andrei Grigor, op. cit., p. 86

Aduc ătoare de „vinov ăț ie” ca stil al fiin ței, ironia fortific ă spiritul de observa ție. Omul
ironic este un autor poten țial de literatur ă. Contemplând câmpul social, Petrini î și transform ă
ironia în sarcasm. Nenum ărate lucruri pot fi batjocorite, atunci când vorbe ști despre o epoc ă a
gre șelilor politice. Petrini are ochi de comediograf. E l re ține f ără gre ș scene comice, de la
bufonerii sadice ale func ționarilor prea zelo și și pân ă la confrunt ări de un umor negru, unde
oamenii apar transforma ți în marionete ale incon știen ței sau ale suferin ței. Sarcasmul este
dătător de verv ă; din cuvintele de povestitor cu voca ție ale lui Petrini se ivesc tragicomedii ale
confuziei de valori și ale uzurp ării gândirii vii prin sloganuri.
Urmeaz ă o perioad ă de mare dezorientare, din care personajul î și construie ște treptat o
stare de lini ște și echilibru. La aproximativ treizeci de ani a tr ăit marile experien țe ale vie ții, a
în țeles c ă omul este o entitate nesemnificativ ă aflat ă în voia istoriei și a determin ărilor ei
aberante și a devenit contemplativ, împ ăcându-se cu fatalitatea. Mama sa moare, iar tragicu l
eveniment determin ă o stare de neutralitate a sentimentelor pe care o echivaleaz ă în mod ciudat
cu fericirea.
Pe de alt ă parte, istoria nu mai pare atât de agresiv ă, ori lumea s-a acomodat și s-a
resemnat sistemului, ori sistemul nu mai e chiar at ât de terorizant, oricum societatea d ă semne
că se rea șaz ă, pe alte coordonate, evident, f ără valori autentice înc ă.
Petrini ajunge contabil la Oraca, într-un birou ban al, de unde ține eviden ța achizi țiilor de
animale, func ție care este un progres fa ță de cea de la serviciul de deratizare.
Și când sufletul îi era amor țit afectiv, spiritual, o nou ă experien ță îi d ă târcoale. O
reg ăse ște pe Suzy, care îi las ă pe birou o floare simbol al ispitei c ătre o nou ă aventur ă, pe care
nu o refuz ă, dar în care se încrede cu dificultate, ca unul ca re a trecut prin infern. Tr ăie ște
aceast ă nou ă poveste de dragoste cu mult ă pruden ță, ironizeaz ă în gând comportamentul femeii,
o studiaz ă, încearc ă s ă se conving ă c ă este o fiin ță obi șnuit ă și chiar s ă amâne momentul când
se va îndr ăgosti de ea: „ O iubesc? Bineîn țeles c ă nu… sau mai bine zis nu înc ă? (…) Dar dac ă
aceste zile vor r ămâne în amintirea mea cele mai frumoase, tocmai fii ndc ă n-o iubeam…? ”.
Orice rela ție erotic ă presupune nu doar reciprocitatea sentimentelor, câ t mai ales a
cuno șterii, fiecare dintre parteneri încercând s ă smulg ă celuilalt personalitatea, eul s ău interior,
acel nedefinit. Rela ția cu Suzy e una calm ă și matur ă și asta poate pentru c ă au un trecut cu
experien țe traumatizante și tânjesc dup ă iubirea care s ă-i împlineasc ă. Spre deosebire de femeile
de dinainte care nu- și dezv ăluiser ă esen ța, Suzy î și deschide sufletul, povestindu- și trecutul și
îi d ă încredere lui Petrini c ă se apropie de mitul fericirii întruchipat de Ciceo și so ția sa.
Dar și Suzy ascunde ceva: este înc ă c ăsătorit ă cu un b ărbat dipsoman, de și nu mai tr ăiesc
împreun ă de mul ți ani. Fatalitatea intervine înc ă o dat ă în destinul protagonistului, când în
timpul unei scurte vacan țe la munte, apare fostul so ț și îl atac ă pe Petrini în cabina teleferic ă,
iar acesta ap ărându-se îl ucide pe atacator aruncându-l în pr ăpastie.
Protagonistul va fi iar arestat și judecat. Cum fusese descoperit ă și crima din prima
deten ție, circumstan țele sunt grave, iar personajul risc ă s ă fie condamnat la moarte. În a șteptarea
verdictului, el scrie aceast ă lung ă și dens ă confesiune din care se constituie substan ța romanului.
Ca și Delirul , Cel mai iubit dintre p ământeni urm ăre ște acela și moment de alienare a
istoriei, dictatura, raportat la individul care tr ăie ște înstr ăinarea în mijlocul colectivit ății.
Marea tem ă a romanului este „vindecarea” sau, mai degrab ă, ameliorarea atitudinii
ironice. Petrini r ămâne un ironic, fiindc ă a șa îi este firea, dar suferin ța, dragostea, medita ția,
asumarea definitiv ă a câtorva idei morale îl vor apropia de postura om ului întreg, capabil de
participare deplin ă.
Un demers umanizator este și actul de-a scrie literatur ă. Dup ă ce și-a terminat lunga
mărturisire, Petrini constat ă c ă s-a schimbat prin însu și faptul de-a o fi scris. El intuie ște c ă
spectaculoasa zeflemea este derizorie și c ă m ăsura omului este dat ă de participare și de alegere.
Cuvintele sale se încheie printr-un elogiu al iubir ii: „ Mul ți dintre semenii mei au gândit poate
la fel, au jubilat ca și mine, au suferit și au fost ferici ți în acele și fel. Mitul acesta al fericirii

prin iubire, al acestei iubiri descrise aici și nu al iubirii aproapelui, n-a încetat și nu va înceta
să existe pe p ământul nostru, s ă moar ă adic ă și s ă renasc ă perpetuu. Și atâta timp cât aceste
trepte urcate și coborâte de mine, vor mai fi urcate și coborâte de nenum ăra ți al ții, aceast ă
carte va m ărturisi oricând:… dac ă dragoste nu e, nimic nu e! …”
În Cel mai iubit dintre p ământeni , documentul, memorialistica deghizat ă și eseul tr ăiesc
în simbioz ă cu fic țiunea, amalgamul rezultat fiind agregat de for ța centripet ă a vocii naratorului.
Victor Petrini este, în acela și timp, personaj și autor al propriului s ău roman, nu numai datorit ă
rolului s ău în strategia narativ ă, ci și în mod implicit, gra ție „privilegiului ironiei”, acordat de
autor.
Esen ța ironiei este delimitarea hibridat ă de sentimentul propriei superiorit ăț i, de trufia
celui str ăin de suferin ță și de iubire, crezându-se spectator și judec ător al tuturor. Existen ța
ironic ă, materializat ă în ac țiuni și, mai ales, în cuvinte, are drept motor secret toc mai acest
sentiment. Astfel se explic ă faptul c ă restul personajelor din roman, de și nu lipsite de autonomie
epic ă, sunt situate pe un palier inferior celui al narat orului. Ele au rolul unor reflectori sau al
unor entit ăț i ironizabile. O situa ție analog ă exist ă în Morome ții . Naratorul arat ă acolo o
constant ă pre țuire admirativ ă fa ță de personajul principal, acordându-i un statut de preeminen ță .
Cel mai iubit dintre p ământeni nu este atât un roman de caractere, cât mai degrab ă unul
al scenelor revelatoare de mentalit ăț i. În epoca respectiv ă, exista o dominare absolut ă a
structurii politice asupra indivizilor. Ca urmare, personajele sunt relevante mai ales pentru
destinul determinat de „sistem” al unor grupuri soc iale anumite. O anume irelevan ță a unor
personaje se datoreaz ă și formulei narative. Fervent c ăut ător de semnifica ții, dar și colec ționar
de scene comice, naratorul nu procedeaz ă ca un romancier realist, nu- și „fortific ă” treptat
personajele. Sunt preferate secven țele revelatoare, cu personaje subordonate unor dete rmin ări
net supraindividuale. Apari țiile umane tind s ă devin ă semne în ecua ții ale mentalit ăț ilor.
Reapare astfel preferin ța persistent ă a lui Marin Preda pentru acumularea unor episoade
caracteristice pentru anumite mentalit ăț i. În Cel mai iubit dintre p ământeni asemenea secven țe
abund ă. Ele sunt tr ăite sau auzite de c ătre narator și au darul de a-l introduce pe cititor în diferite
„lumi” ale epocii: a medicilor, a închisorilor, a s criitorilor, a marii politici, a înv ăță mântului
superior, a justi ției, a industriei siderurgice etc. Multe întâmpl ări auzite sau tr ăite de narator
surprind conflicte etern umane, nuan țate de spiritul epocii. Multe episoade, relatate de diverse
personaje, exprim ă rela ția dintre intelectuali și o politic ă bazat ă pe anihilarea, perfid ă sau
brutal ă, a diversit ăț ii de opinii și a „du șmanilor de clas ă”. Un medic renumit, foarte devotat
profesiei sale, este obligat s ă devin ă vidanjor; o student ă se sinucide în urma unei înscen ări
crude referitoare la originea sa social ă. O scen ă petrecut ă în timpul primei deten ții a lui Petrini
este simbolic ă pentru ura surd ă împotriva intelectualilor, ce infesta destule con știin țe ale epocii.
Un temnicer îi spune naratorului c ă obiectul urii sale este creierul: „ El ridic ă atunci ceva negru
pe care îl ținuse ascuns la spate și îl apropie încet de tâmpla mea. Era un v ătrai. «Uite, m ă, o
mie trei, aici, uite aici ar trebui s ă te lovesc…»[…] Capul! Da, iat ă ce ne deosebea. Eu aveam
alt cap decât al lui și atunci luase v ătraiul în mân ă și venise s ă-mi spun ă. […] Și aversiunea lui
turbure se limpezise, avesiunea lui ancestral ă pentru astfel de capete devenise clar ă și
distinct ă.”
Numeroase scene sunt de pur ă comedie, participând la între ținerea unei atmosfere de fars ă
tragicomic ă. Personajele sunt mai toate oameni cu sim țul umorului. Ei țin minte întâmpl ări bune
de povestit, cu pl ăcere sau cu sarcasm. Prima temni ță unde a stat naratorul era: „… o închisoare
unde toat ă lumea de de ținu ți mi s-a p ărut n ăscut ă dintr-un co șmar al comicului ”. Mai întâi,
Petrini f ăcuse papuci, iar apoi intrase într-o echip ă specializat ă în co șuri. El auzise o prelegere
rostit ă de un „civil”: „ Domnilor, începu el, cu ajutorul acestui instrument ingenios, numit cosor,
o s ă înv ăță m s ă facem lucruri foarte utile oamenilor, ță ranilor în special, dar și altor categorii,
și anume co șuri! Ce este un co ș? Este un obiect din nuiele …”. Specialistul în co șuri de nuiele
își bate joc de de ținu ții intelectuali, vorbindu-le ca și când tema ar fi deosebit de dificil ă. Nici

ascult ătorii nu se las ă mai prejos, simulând imbecilitatea: „ Gâtul mini ștrilor, matematicienilor,
inginerilor se întinse la auzul acestui început de prelegere, asemeni școlarilor cumin ți care
înc ă nu în țeleg ce li se spune, dar al c ăror instinct îi ține în banc ă holba ți, s ă se str ăduiasc ă și
să înve țe totul .”
Vintil ă, „purt ătorul de cuvânt” al vân ătorilor de guzgani, este cel mai hâtru. Istoriile l ui
se organizeaz ă într-un fel de decameron. Vintil ă îi poveste ște lui Petrini tot soiul de ispr ăvi
amoroase, ale lui și ale altora. El are o în țelepciune special ă, o „filozofie” a rela țiilor dintre
bărbat și femeie. Ca un Freud de mahala, dar niciodat ă pe deplin serios, Vintil ă se învârte ște în
jurul problemei sexuale, într-un neîntrerupt caboti naj inteligent. Dup ă desp ărțirea lui Petrini de
grupul baroc al deratizatorilor, Vintil ă mai apare o singur ă dat ă, dup ă ani, cu prilejul unei
petreceri de pomin ă, pur ă comedie. Fo știi vân ători de șobolani apar emancipa ți, c ăță ra ți pe
diferite cr ăci mai comode ale arborelui social. Petrini se duce la întâlnirea lor din chemare
pentru comedie, dar și pentru a se contrazice pe sine însu și.
Ironia și umorul naratorului nu se manifest ă într-un mod indistinct, în toate situa țiile. Fa ță
de sentimentele elementare (iubirea patern ă și filial ă, iubirea-pasiune) și fa ță de propriile
convingeri o asemenea atitudine este, de altfel, gr eu de imaginat. Petrini este îns ă un spirit
zeflemitor. El nu se poate manifesta dac ă nu se situeaz ă pe sine m ăcar cu pu țin mai sus decât
ceilal ți. Drept urmare, niciodat ă acceptarea lui nu este întreag ă, nici chiar atunci când
încuviin țeaz ă felul de-a fi al cuiva.
„O structur ă eseistic ă alc ătuie ște coloana vertebral ă a romanului. În ultimul roman al
lui Marin Preda semnifica țiile comunicabile no țional sunt cel pu țin la fel de importante ca și
partitura epic ă. Exist ă, dup ă cum s-a v ăzut, și personaje din categoria existen țelor
nec ăut ătoare de semnifica ții, oameni str ăini de demonul filozof ării, fiin țe „naturale”, alergice
din instinct la reflec ția aprofundat ă, ca la ceva promi ță tor de nenorocire. Neinteresa ți de
semnifica ții sunt și figurile pitore ști, re ținute de narator din instinct de comediograf, precu m și
apari țiile unor instrumente ale momentului politic, mario nete malefice ”64 .
Marin Preda a fost un mare moralist, citind opera l ui, înve ți o mare lec ție despre via ță . S-
a luptat cu bezmeticii și cu spiritele primare agresive care populau fauna noastr ă uman ă. A fost
sincer precum Camus care zicea c ă libertatea este dreptul de a nu min ți, într-o lume cuprins ă de
minciun ă și dela țiune. Lecturile lui preferate au fost Biblia, Dosto ievski, Balzac, Celine,
Sadoveanu, Carageale, a citit Cnoza din Princeton, pe Nietzche, l-a preocupat teozofia și
filozofia…
Marin Preda a r ămas una din marile con știin țe ale secolului dou ăzeci, al ături de Camus,
Marlaux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Prust, Joyce. A fost o con știin ță lucid ă într-un timp când
nimeni n-a avut t ăria s ă ridice un deget asupra timpurilor, dând dovad ă de un extraordinar curaj
civic.

64 Voicu Bugariu, op. cit., p. 117