Introversiunea Si Extroversiunea Vizavi de Fobie la Tineri Si Adulti

LISTA TITLURILOR TABELELOR ȘI

REPREZENTĂRILOR GRAFICE

Tabel 1 …………………………………………………………………………………………………….17

Tabel 2 …………………………………………………………………………………………………….52

Figura 1. ………………………………………………………………………………………………. …52

Tabel nr. 3 ………………………………………………………………………………………………..53

Figura 2 ……………………………………………………………………………………………………54

Tabel nr. 4 ………………………………………………………………………………………………..54

Figura nr. 3 …………………………….. ……………………………………………………………….54

Tabel nr. 5 ……………………….. ……………………………………………………………………55

Figura nr. 4 ………………………… …………………………………………………………………..55

Tabel nr. 6 ………………………………………………………………………………………………..55

Figura nr. 5 ……………………………………………………………………………………………….56

Tabel nr. 7 ………………………………………………………………………………………………..56

Figura nr. 6 …………………………………………………………………………………………….56

Tabelul nr. 8 ……………………………………………………………………………………………..57

Figura nr. 7 ……………………………………………………………………………………………….58

Tabelul nr. 9 ……………………………………………………………………………………………58

Figura nr. 7 ………………………………………………………………………………………………59

Tabelul nr .10 ……………………………………………………………………………………………59

Figura nr. 9 ……………………………………………………………………………………………….59

Tabelul nr. 11 ……………………………………………………………………………………………60

Figura nr.10 ………………………………………………………………………………………………60

Tabelul nr. 12 ……………………………………………………………………………………………61

Tabelul nr. 13 ……………………………………………………………………………………………61

Figura nr.11 ………………………………………………………………………………………………61

Tabelul nr. 14 ……………………………………………………………………………………………62

Figura nr. 12………………………………………………………………………………………………62

Tabelul nr. 15 ……………………………………………………………………………………………62

Figura nr.13……………………………………………………………………………………………….63

Tabelul nr. 16 ……………………………………………………………………………………………63

Figura nr.14……………………………………………………………………………………………….63

Tabelul nr. 17 …………………………………………………………………………………………..64

Figura nr. 15……………………………………………………………………………………………..64

Tabelul nr. 18 …………………………………………………………………………………………..64

Figura nr. 16……………………………………………………………………………………………..65

Tabelul nr. 19 …………………………………………………………………………………………..65

Figura nr. 17……………………………………………………………………………………………..65

Tabelul nr. 20 …………………………………………………………………………………………..66

Figura nr. 18 …………………………………………………………………………………………….66

Tabelul nr.21 ……………………………………………………………………………………………66

Figura nr.19………………………………………………………………………………………………67

Tabelul nr. 22……………………………………………………………………………………………67

Figura nr.20………………………………………………………………………………………………67

Tabelul nr. 23……………………………………………………………………………………………68.

Figura nr.21………………………………………………………………………………………………68

Tabelul nr. 24……………………………………………………………………………………………68

Figura nr. 22……………………………………………………………………………………………..69

Tabelul nr. 25 …………………………………………………………………………………………..69

Figura nr. 23……………………………………………………………………………………………..69

Tabelul nr. 26 …………………………………………………………………………………………..70

Figura nr.24 ……………………………………………………………………………………………..70

Tabelul nr. 27 …………………………………………………………………………………………..70

Figura nr. 25 …………………………………………………………………………………………….71

Tabelul nr. 28 …………………………………………………………………………………………..71

Figura nr. 26 …………………………………………………………………………………………….71

Tabelul nr. 29……………………………………………………………………………………………72

Figura nr. 27 …………………………………………………………………………………………….72

Tabelul nr. 30……………………………………………………………………………………………72

Figura nr. 28 …………………………………………………………………………………………….73

Tabelul nr. 31 …………………………………………………………………………………………..73

Figura nr. 29 …………………………………………………………………………………………….73

Tabelul nr. 32 …………………………………………………………………………………………..74

Figura nr. 30 …………………………………………………………………………………………….74

Tabelul nr. 33 …………………………………………………………………………………………..74

Figura nr. 31 …………………………………………………………………………………………….75

INTRODUCERE

Mulți dintre noi găsesc folositor să facă diferența între oamenii care sunt prietenoși și deschiși și cei care nu sunt; oameni care sunt temători și cei care nu sunt; între persoane timide și persoane curajoase. Combinația de trăsături sau caracteristici care, luate ca un întreg descriu comportamentul unei persoane, se consideră ca fiind personalitatea respectivei persoane

Am ales această temă pentru că mă simt într-un fel atras de tipologiile clasice, respectiv teoriile moderne referitoare la dimensiuniile personalității, care sunt bine elaborate și reconsiderate. Cred că acestea sunt utile și ne ajută mult în descifrarea și cunoașterea comportamentului uman, ne facilitează interacțiunea socială, acordându-ne niște modele și repere pe care le putem ușor adapta și utiliza în relaționarea optimă cu societatea.

Această lucrare dorește să atingă unele probleme foarte cunoscute, pentru care s-au făcut nenumarate cercetări și s-au emis multe teorii respectiv relația dintre dimensiunea personalității introversie – extraversie și anxietatea socială dar pentru care orice cercetare ulterioară, formulare de ipoteze, experimente și noi teorii sunt foarte importante pentru întregirea tabloului de simptome și ameliorarea acestora

. Astfel în primul capitol subcapitolul unu vom discuta despre relația dintre introversiune – extroversiune și instabilitate – stabilitate emoțională. Aici vom mai discutate deasemenea despre tipologii temperamentale și despre tipurile psihologice în teoria lui Carl Gustav Jung. În finalul acestui subcapitol vom face o prezentare a binecunoscutei teorii a lui Eysenk.

Tot în primul capitol însa în subcapitolul doi vom discuta despre fobii și implicațiile acestora în structura personalității tinerilor și adulților .

Tulburările mentale ating fiecare particică din experiența umană. Ele pot influența modul în care oamenii gândesc, simt și funcționează toate acestea având repercursiuni în relațiile cu semenii.

Luate împreună, aceste forme diferite de tulburări de anxietate incluzând fobiile, obsesiile, compulsiile și îngrijorarea extremă, reprezintă cel mai comun tip de comportament anormal.

În acest subcapitol prezentăm definiții și puncte de vedere referitoare la anxietate și fobii, clasificarea fobiilor dar și relația dintre fobie și “timiditate”.

În capitolul al doilea și al treilea prezentăm partea de cercetare a lucrării .

Obiectivele lucrării sunt :

Ipotezele lucrării sunt:

Pentru demonstarea ipotezelor au trebuit alese loturi de subiecți atât din viața de zi cu zi precum și subiecți monitorizati în spitale de psihiatrie. Loturile conțin câte 15 subiecți fiecare cărora le-au fost aplicate Inventarul de personalitate Eysenck (Eysenck Personality Inventroy-EPI si teste de anxietate . Am făcut corelația între acestea, iar rezultatele confirmă ipotezele lucrării.

Finalul lucrării este rezervat concluziilor și rezultatelor cercetării în practică.

CAP.1 CADRUL TEORETIC PRIVIND INTROVERSIUNEA – EXTROVERSIUNEA FAȚĂ DE FOBII LA TINERI ȘI ADULȚI

„ Tipul unei persoane determină trăsăturile ei de personalitate, aceste trăsături determină modurile obișnuite, habituale de a răspunde, iar aceste obiceiuri la rândul lor determină răspunsurile ei specifice.” (Minulescu, 2004, p. 204)

1.1. Relația dintre introversiune – extroversiune și instabilitate –

stabilitate emoțională

Introversie – extraversie este dinensiunea fundamentală a personalității, care semnifică direcția majoră de orientare a energiei. Este foarte rar de întâlnit o persoană extravertită sau introvertită complet, în schimb aceste tendințe pot fi mai accentuatm discuta despre relația dintre introversiune – extroversiune și instabilitate – stabilitate emoțională. Aici vom mai discutate deasemenea despre tipologii temperamentale și despre tipurile psihologice în teoria lui Carl Gustav Jung. În finalul acestui subcapitol vom face o prezentare a binecunoscutei teorii a lui Eysenk.

Tot în primul capitol însa în subcapitolul doi vom discuta despre fobii și implicațiile acestora în structura personalității tinerilor și adulților .

Tulburările mentale ating fiecare particică din experiența umană. Ele pot influența modul în care oamenii gândesc, simt și funcționează toate acestea având repercursiuni în relațiile cu semenii.

Luate împreună, aceste forme diferite de tulburări de anxietate incluzând fobiile, obsesiile, compulsiile și îngrijorarea extremă, reprezintă cel mai comun tip de comportament anormal.

În acest subcapitol prezentăm definiții și puncte de vedere referitoare la anxietate și fobii, clasificarea fobiilor dar și relația dintre fobie și “timiditate”.

În capitolul al doilea și al treilea prezentăm partea de cercetare a lucrării .

Obiectivele lucrării sunt :

Ipotezele lucrării sunt:

Pentru demonstarea ipotezelor au trebuit alese loturi de subiecți atât din viața de zi cu zi precum și subiecți monitorizati în spitale de psihiatrie. Loturile conțin câte 15 subiecți fiecare cărora le-au fost aplicate Inventarul de personalitate Eysenck (Eysenck Personality Inventroy-EPI si teste de anxietate . Am făcut corelația între acestea, iar rezultatele confirmă ipotezele lucrării.

Finalul lucrării este rezervat concluziilor și rezultatelor cercetării în practică.

CAP.1 CADRUL TEORETIC PRIVIND INTROVERSIUNEA – EXTROVERSIUNEA FAȚĂ DE FOBII LA TINERI ȘI ADULȚI

„ Tipul unei persoane determină trăsăturile ei de personalitate, aceste trăsături determină modurile obișnuite, habituale de a răspunde, iar aceste obiceiuri la rândul lor determină răspunsurile ei specifice.” (Minulescu, 2004, p. 204)

1.1. Relația dintre introversiune – extroversiune și instabilitate –

stabilitate emoțională

Introversie – extraversie este dinensiunea fundamentală a personalității, care semnifică direcția majoră de orientare a energiei. Este foarte rar de întâlnit o persoană extravertită sau introvertită complet, în schimb aceste tendințe pot fi mai accentuate sau mai puțin accentuate.

Introvertirea si extravertirea

Introvertirea și extraverirea se referă la modul cum preferăm să interacționăm cu lumea, atutudinea noastră față de lume și direcția în care ne canalizăm energiile. Carl Jung a stabilit conceptele de „extraversiune” și „introversiune” pentru a descrie cum anume trăim în lumea din exteriorul, respectiv în cea din interiorul nosrtru. Fiecare individ are o preferință înnăscută pentru lumea exterioară ori pentru cea interioară, deși din necesitate, cu toți activăm în amândouă. Indiferent ce predispoziție avem ea reprezintă sursa noastră de energie. Cu alte cuvinte activitatea din lumea pe care o preferăm ne sporește energia; activitatea din cealaltă lume ni se pare mai dificilă și ne obosește. Pe cei care preferă lumea exterioară îi numim extravertiți, iar pe cei care o preferă pe cea interioară îi numim introvertiți. Astfel putem spune că oamenii cu firea deschisă sunt extravertiți, iar cei cu firea închisă sunt introvertiți.

Extravertiții simt nevoia să comunice; ei vorbesc mult și tare, se exprimă cu ușurință, uneori gesticulează intens pentru a convinge și sunt mai degrabă expansivi decât rezervați. Introvertiții au nevoie de singurătate, de perioade în care să reflecteze și să cântărească lucrurile; ei vorbesc mai rar și mai încet, mimica și gesturile lor fiind mai puțin expresive, ei sunt mai curând rezervați decât expansivi.

În fața solicitărilor lumii extravertiții “ies” din ei înșiși pe când introvertiții „intră” în ei înșiși. Extravertiții sunt sociabili și prietenoși, simțind nevoia să intre în contact cu oamenii, să interacționeze, să le împărtășească și celorlalți ideile și problemele lor, ei „își încarcă bateriile” alături de alții și, de obicei cunosc o mulțime de oameni, ei sunt de obicei persoane „populare”. Le place să fie în centrul acțiunii, sunt abordabili și tind să-și facă noi cunoștințe, frecvent și cu ușurință. Când privesc o situație ei de obicei se întreabă: „Cum o influențez?” Prezența introvertiților, acasă sau la serviciu, îi neliniștește, iar pasivitatea și neputința acestora de a comunica îi fac să-și piardă răbdarea. Ei nu înțeleg nevoia acestora de a avea un spațiu care să le aparțină doar lor. Ca să-și protejeze acest spațiu, introvertiții devin din ce în ce mai retrași, determinându-i astfel pe extravertiți să-i „invadeze” și mai mult. Introvertiții sunt cât se poate de diferiți: ei sunt mai reținuți, acționează mai încet, sunt mai răbdători și mai detașați. Au nevoie de momente de liniște, răgazuri, în care să nu fie tulburați pentru a-și „încărca bateriile”. Ei preferă interacțiunea socială la o scară mai redusă – bilaterală, sau în grupuri mai reduse. Evită să se afle în centrul atenției și preferă să facă cunoștințe ceva mai lent. Când privesc o situație ei de obicei se întreabă: „Cum mă influențează?” Când au în preajmă extravertiți, acasă sau la serviciu, se simt extenuați: Adesea se închid în sine, ascunzându-și emoțiile.

Deseori extravertiții trebuie să vorbească pentru a gândi, ei își clarifică gândurile și ideile pe măsură ce le expun, ceea ce, desigur, duce uneori la idei „pe jumătate coapte”. Introvertiții ajung la același rezultat în urma cugetărilor solitare, ei fac o pauză înainte de a răspunde la o întrebare, pentru a-și „coace” ideile înăuntru, acestea fiind expuse doar după ce sunt bine formulate.

De obicei extravertiții sunt interesați de multe lucruri, dar nu neapărat la un nivel foarte profund. Introvertiții au mai puține interese, dar le urmăresc mai în profunzime.

Singurătatea îi neliniștește pe oamenii puternic extravertiți, căci comunicarea este pentru ei o necesitate. O dată ce reușesc să comunice, își pot relua, pentru o vreme, activitățile solitare. La rândul lor persoanele puternic introvertite își pierd orice interes, obosesc și simt nevoia să se retragă atunci când sunt obligate să stea vreme îndelungată în compania oamenilor. “Realimentate” de singurătate, aceste persoane pot redeveni sociabile.

Pentru a deveni mai echilibrați atât extravertiții cât și introvertiții ar trebui să-și dezvolte mai accentuat trăsăturile opuse să facă față mai optim la diferite situații de singurătate respectiv compania oamenilor.

Cu toate acestea fiecare persoană în parte își dezvoltă într-o măsură mai mare sau mai mică o latură opusă, accentuând trăsăturile opuse, în funcție de situația în care se află individul (oamenii în mare parte fiind ambiverți), ceea ce ajută în a intra în contact cu ceilalți.

Instabilitate – stabilitate emoțională

Această grupare a fost postulată de Wilhelm Wundt numită “emotivitate” și cuprinde gama de manifestări situate între instabilitatea și stabilitatea externă. W. Wundt (1903) definea tipurile de personalitate în conformitate cu un sistem dimensional de putere emoțională și de viteză a schimbării emoției. El a făcut diferența între persoanele cu emoții puternice și schimbare rapidă a emoției cum este colericul (SE / FC), oamenii cu emoții puternice, dar schimbare emoțională lentă precum melancolicul (SE / SC), oamenii cu emoții slabe și schimbare emoțională rapidă cum este sangvinicul (WE / FC) și oamenii cu emoții slabe, dar cu schimbare emoțională lentă precum flegmaticul (WE / SC).

Și analiza factorială a arătat că pe lângă gruparea extraversiune-introversiune există și o grupare importantă de caracteristici ale comportamentului uman care se subsumează altei dimensiuni generale și exprimă emoționalitatea oamenilor. Acest factor de nevrotism a primit diverse denumiri ca: anxietate(în psihologia americană), stabilitate-instabilitate emoțională sau emoționalitate (în caracterologia franceză) emotivitate, adaptare, stabilitate-instabilitate afectivă, emotivitate nevrotică, labilitate emoțională, etc.

Indivizii instabili (cu neuroticism ridicat) se caracterizează printr-o labilitate emoțională accentuată, sunt înclinați spre anxietate și iritabilitate, își restabilesc cu greu echilibrul psihic după șocuri emoționale. Forța eului acestor persoane este mai redusă, avînd capacitate mai reduse de control și de adaptare în exprimarea tensiuniilor. Sunt înclinați spre sentimente de culpabilitate și sunt frământați de numeroase griji. Se plâng, în general, de dereglări somatice difuze, ca de exemplu dureri de cap, dureri dorsale, tulburări de alimentație, insomnii, etc.

“Numim emotiv (instabil) pe acela care este tulburat cînd majoritatea oamenilor nu sunt deloc și care în circumstanțe date,este mai evident emoționat decât media” (G. Berger, 1952, p. 22)

Sub efectul stresului, aceste persoane sunt predispuse mai accentuat la tulburări nevrotice grave, decât persoanele stabil emoțional. Totuși persoanele cu nevrotism accentuat se pot adapta în mod adecvat exigențelor muncii, ale vieții de familie și pot fii persoane valoroase ale societății.

Indivizii stabili au răspunsuri emoționale de un nivel scăzut fiind stabili și echilibrați din punct de vedere emoțional. Datorită forței eului (ego-strength) persoanele acestea sunt în general, calme, pașnice, temperate și controlate în exprimarea tensiuniilor, rezolvarea problemelor, etc.

Reacționează mai lent și cu grad de intensitate mai scăzut la evenimentele șocante, riscante și emoționale, fiind greu de impresionați. Se adaptează și se integrează ușor chiar la situații ciudate și stresante.

Tipurile psihologice in teoria lui Carl Gustav Jung

Tipologia psihiatrului elvețian C.G. Jung este în mare măsură cuprinsă în cartea sa Tipuri psihologice (1923). Această tipologie are ca și criteriu direcția majoră de orientare a energiei psihice, după care se diferențiază tipul extravertit și cel introvertit.

Pe baza dimensiunii extraversie-introversie, se pun în evidență diferențele interindividuale, exprimând modalitatea dominantă a interacțiunii individului cu lumea, precum și orientarea energiilor sale. Altfel spus Jung distinge două atitudini diferite față de viață, două moduri de a reacționa la împrejurări, pe care el le găsește suficient de pronunțate și de răspândite încât să le descrie ca fiind tipice: “Există o întreagă clasă de oameni – spune el –, care în momentul reacției față de o situație dată, mai întâi dau puțin îndărăt, ca la un neauzit <Nu>, ca numai după aceea să fie capabil să reacționeze; și există o altă clasă de oameni care, în aceeași situație, pornesc înainte cu o acțiune imediată, în aparență încredințați că comportamentul lor este în mod vădit corect. Prima clasă ar fi, în consecință, caracterizată de o anumită relație negativă cu obiectul, iar celaltă de o relație pozitivă… Prima clasă corespunde atitudinii introvertite, iar cea de-a doua atitudinii extravertite” („Psychological Theory op Types”, Modern Man in Search of a Soul, p. 98, C.W., vol.6).

Atitudinea extravertită este caracterizată printr-o revărsare exterioară a libidoului, prin interesul față de evenimente, oameni și lucruri, prin reacția cu acestea și dependența de ele. Acesta este tipul extravertit care este motivat de factori din afară și este în mare măsură influențat de mediu, apoi este sociabil, inițiază ușor contacte sociale și este sigur pe sine în ambianțe nefamiliare.

Adultul extravertit este sociabil, el merge în întâmpinarea celorlalți și este interesat de oricine și de orice. Îi plac organizațiile, grupurile, întrunirile comunitare și partidele, fiind de obicei activ și, în general, util, este tipul care face să meargă viața noastră economică și socială. Intelectualii extravertiți au calități similare și se simt excelent lucrând cu ceilalți, fiind cadre didactice fac să circule într-un fel oarecare cunoștințele lor; buna lor relație cu lumea îi ajută să facă pe deplin acest lucru.

Extravertiții tind să fie atât optimiști cât și entuziaști, deși entuziasmul lor nu durează mult. La fel putem remarca despre relațiile lor cu ceilalți oameni, care se fac și se desfac la fel de ușor și de repede. Slăbiciunea extravertiților constă în tendința către superficialitate și în trebuința de a face bună impresie; nimic nu-i bucură mai mult decât audiența la public. Nu le place singurătatea, iar lucrul acesta, laolaltă cu lipsa de autocritică, îi face mai atractivi pentru străini decât pentru familia lor sau pentru anturajul imediat, unde ei pot fi văzuți fără mască. Deoarece sunt bine adaptați la societate, de obicei acceptă moravurile și convingerile momentului, tinzând astfel să fie oarecum convenționali în raționamentele lor; dar sunt, cu toate acestea, oameni foarte utili și absolut necesari pentru orice viață în comun. Pot devenii mai echilibrați dacă reușesc să-și dezvolte trăsături introvertite.

Atitudinea introvertită, dimpotrivă, este una de retragere; libidoul se revarsă înlăuntru, se concentrează asupra unor factori subiectivi, iar influența predominantă este “necesitate interioară”. Acesta este tipul introvertit, care este lipsit de încrederea în sine în relația cu oamenii și lucrurile, tinde să fie nesociabil, are tendințe spre solitudine și preferă reflecția în locul activității.

Adulții introvertiți, nu iubesc societatea și se simt stingheri și pierduți în marile adunări. Ei sunt impresionabili și le este teamă să nu pară ridicoli, adesea părând incapabili să învețe cum să se comporte în situații sociale: sunt neîndemânatici sau sunt prea sinceri, ori scrupuloși și de o ridicolă politețe. Tiind să fie hiperconștiincioși, pesimiști și critici, păstrându-și întotdeauna pentru ei înșiși cele mai bune calități, așa încât, firește, sunt lesne rău înțeleși.

Întrucât își pot demonstra darurile numai în anturaje pline de simpatie, au mai puțin succes decât colegii lor extravertiți; cu toate acestea ei au cantități mari de energii depozitate și canalizate pe activități individuale, astfel adesea posedă cunoștințe ieșite din comun sau dezvoltă vreun talent care depășește standardele.

Introvertiții se simt în largul lor în singurătate sau în grupuri mici și familiare, preferă propriile lor gânduri conversației și cărților, precum și ocupațiile liniștite unei activități zgomotoase. Pe parcursul vieții când trebuie să se-nfrunte cu tensiuni, au tendința să se retragă în viața lor interioară. În pofida lipsei lor de farmec social, introvertiții își fac adesea prieteni loiali și plini de înțelegere cu care se pot degaja. Propria lor judecată independentă și lipsită de convenționalitate este mai importantă pentru dânșii decât opinia general acceptată. Pot devenii mai echilibrați dacă reușesc să-și dezvolte trăsături extravertite.

Diferențierea pe aceste două atitudini par adesea să înceapă foarte de timpuriu în viață; de fapt, există temeiuri să se considere că atitudinea poate fi înnăscută, dar aceasta poate fi schimbată de educație și ambianță până ce se consolidează. În aceeași familie se pot găsi atât copii extravertiți, cât și introvertiți, situație uneori nefericită pentru cei din urmă, care tind să fie puși în umbră de frații și surorile lor sociabile:

“Cel mai timpuriu semn de extraversiune la copil este rapida sa adaptare la mediu, atenția ieșită din comun pe care o arată față de obiecte, în special efectului său asupra acestora. Circumspecția față de obiecte este foarte mică, copilul se mișcă și trăiește printre ele cu încredere. El le percepe timpuriu, dar la întâmplare. În aparență el se dezvoltă mai repede decât un copil introvertit, deoarece este mai puțin precaut și, de obicei, nu-i este teamă. În aparență, de asemenea, nu simte nici o barieră între sine și obiecte și de aceea se poate juca cu ele liber, învățând cu ajutorul lor. Își împinge cu încântare inițiativele până la extremă și își asumă riscuri. Orice lucru necunoscut i se pare ademenitor” („Psychological Types”; Contributions to Analytical Psychology, p. 303, C.W.6).

Acesta este tipul de copil iubit atât de către părinți cât și de către învățători. Se spune despre el că este “bine adaptat” și adesea este considerat mai “strălucit” decât e în realitate, din cauza dezvoltării sale precoce și a capacității de a face bună impresie.

Copilul introvertit este timid și ezitant. Lui îi displac situațiile noi și se apropie de obiectele noi cu circumspecție și câteodată cu frică. Preferă să se joace singur, având mai degrabă un singur prieten decât mai mulți. Din cauza răspânditei preferințe pentru extraversiune, astfel de copii intravertiți le cauzează adesea anxietate părinților, pe când ei sunt la fel de “normali” și de inteligenți ca și celălalt tip de copil. Ei sunt meditativi și adesea au o bogată viață imaginativă. Au mai mare nevoie de timp pentru a-și dezvolta mai puțin evidentele lor înzestrări și a învăța să se simtă acasă în lume.

Fiecare tip îl subapreciază pe celălalt, văzând mai degrabă negativul decât calitățile pozitive ale atitudinii opuse, fapt care conduce la neînțelegeri reciproce. Fordham (1967) arată că orientările celor două tipuri de personalitate sunt esențial diferite, fapt care are consecințe pe planul percepției reciproce; de exemplu extravertitul va percepe introvertitul ca fiind “egocentric și plictisitor”, pe când introvertitul va percepe pe extravertit ca fiind “superficial și nesincer”.

În încercarea de a împărți ființele umane în tipuri recognoscibile, Jung se ocupă în principal cu psihologia conștiinței; când o persoană este descrisă fie ca extrovertită fie ca introvertită, aceasta înseamnă că atitudinea sa conștientă obișnuită este fie una, fie cealaltă. Nimeni însă nu trăiește complet o atitudine sau alta, ci manifestă câteodată atitudinea inconștientă, deși într-un mod atenuat. Atunci când dispozițiile interne și condițiile externe “favorizează foarte adesea un mecanism” al orientării introversiunea sau extraversiunea, aceasta nu înseamnă excluderea completă a celuilalt “care aparține și el, de asemenea, activității psihice. Astfel nu putem avea niciodată un tip pur, care să nu posede decât unul din mecanisme, celălalt fiind total atrofiat” (C.G. Yung, 1963).

“Din punct de vedere dinamic, introversiunea-extroversiunea se relevă ca expresie a două procese contrarii, de interiorizare și exteriorizare, care coexistă la același individ. Aceste procese vor determina, deci, la fiecare subiect, trăsături de personalitate ale ambelor tipuri. Faptul pare a fi în contradicție cu exigențele clasificării tipologice a cărei rațiune constă în separarea cât mai netă a claselor de însușiri opuse și, în funcție de acestea, a grupelor de subiecți introvertiți și extravertiți.” (R. Crăciunescu, 1991, p.98-99).

“În Tipuri psihologice, Jung urmărește influența pe plan istoric a celor două atitudini, modul în care este afectat discursul filosofic și dezvoltarea religiei; el urmărește efectele acestora asupra poeziei, esteticii și, în sfârșit, asupra psihologiei. În această viziune, deosebirea dintre “școlile psihologice”, în special dintre acelea ale lui Sigmund Freud, Alfred Adler și propria-i școală, se bazează pe această deosebire de atitudine. Atitudinea freudiană este extravertită, deoarece plasează factorii determinanți ai caracterului în oameni și evenimente din afară. Atitudinea adleriană este intravertită deoarece pune accentul pe importanța atitudinii interne, pe “voința de putere”. Atitudinea jungiană poate fi calificată drept introvertită, devreme ce factorii care îl interesează cel mai mult pe Jung aparțin lumii interioare și în special “inconștientului colectiv” (F. Fordham, 1998, p. 64-65.).

Jung a mai subliniat că introversiunea normală nu are nu are nici o legătură cu nevroza, contrar lui Freud, care aprecia această constituție deja un stadiu incipient al nevrozei.

În concepția psihiatrului elvețian Herman Rorschach sensul extraversiunii-introversiunii nu este același ca la Jung. Le numește intratensiv-extratensiv și sunt considerate tendințe caracteristice, proprii ființei umane, ce pot fi întâlnite la toți indivizii, în etape diferite din viața lor. Aceste noțiuni apar în opera s-a intitulată “Psychodiagnostic” în 1921 care conține metoda proiectivă a petelor de cerneală (testul Rorschach) și rezultatele experiențe diagnostice a acestuia. Originalitatea sa se referă la stabilirea experimentală a relației percepție-personalitate. El arată că răspunsurile kinestezice (de mișcare) sunt în relație cu imaginația și tendința spre introversiune, în timp ce răspunsurile culoare se referă la viața afectivă și la tendința spre extravertivitate.

La H. Rorschach intratensivitatea are în vedere caracterul activ sau pasiv al acestei proprietăți, fixitatea, mobilitatea. Kinestezia exprimă replierea asupra lui însuși, gust pentru viața interioară, căutând, mai curând, sprijin în interiorul său psihic pentru a găsi satisfacții pulsionale și fantasmatice, favorizând conduitele intelectuale, creativitatea, producțile imaginare, uneori în detrimentul afectelor, relativ independent de obiectele externe. La subiecții normali ea este mobilă, constituie un fenomen pasager, ușor de dominat. Astfel el face distincție între procesul de introversiune și starea de introversiune, care este patologică. Subiectul normal, având o structură a tipului kinestezic, nu trebuie considerat ca introvertit, ci doar capabil de introversiune. Starea de inroversiune este caracterizată prin predominanța stabilă a tendinței spre introversiune.

Extratensivul la H. Rorschach corespunde în general tipului (culoare), care este nu ca un psihism contrar introversiunii, ci ca un psihism diferit. Culoarea exprimă sensibilitatea pentru lumea externă, gustul pentru contactul cu această lume în activități exterioare, relaționare, privilegiind mai ales sensibilitatea la mediu și exprimarea afectelor, .manifestând o dependență față de obiectele externe.

Jung distinge două niveluri la care se poate manifesta extraversiunea și introversiunea. Dacî la nivelul conștient se manifestă extraversiunea, atunci la nivelul inconștient va acționa tendința contrară, de introversiune. În cazul existenței unei introversiuni conștiente, în inconștient va apare tendința de extraversiune.

Structura personalității Jung mai adaugă dimensiunii extraversie-introversie, în explicarea structurii personalității, patru funcții psihologice, polarizate două câte două: gândire-sentiment (afect), respectiv senzație-intuiție:

Gândirea (G) și afectul (Af) reprezintă două modalități alternative de a emite judecăți de valoare asupra unei realități, judecăți care vor constitui baza unor raționamente decizionale. De pildă, o persoană poate lua decizii bazate pe funcția gândire (evaluarea rațională a alternativelor, calculul avantajelor și dezavantajelor, etc.) sau bazate pe funcția sentiment (aprecierea valorii afective a alternativelor). Jung consideră că există o echilibrare între gândire și sentiment, personalitatea adultă valorizând ambele alternative.

Senzația (S) și intuiția (It) reprezintă modalități complementare de a extrage informații despre realitate. Senzația, presupunând contactul direct al organelor de simț cu realitatea, tipul “senzație” va fi interesat predominant de detalii, de concret, concentrându-și atenția mai ales pe elemente, eșuând informațiile, nefiind preocupat de detalii, deoarece intuiția presupune surprinderea unor relații comprehensibile implicit, fără apelul la pașii progresivi ai unui raționament.

În concluzie:

Gândirea ca funcție psihologică fundamentală se bazează pe acordarea de semnificații unui conținut, pe o relaționare conceptuală;

Afectul sau sentimentul reflectă produsul unui proces care are loc între Eu și anumite conținuturi, prin care Eul conferă acestora o anumită valoare; este tot un mod de a judeca, diferit însă, de judecata intelectuală, deoarece are loc nu pentru realizarea unei legături logice, ci pentru acceptarea sau respingerea subiectivă a unui conținut;

Senzația, ca fenomen psihic elementar, constituie un dat imediat, nesupus legilor rațiunii; un individ care își orientează atitudinea generală după acest principiu, aparține tipului senzație;

În intuiție, ca percepție inconștientă, orice conținut este un tot gata conturat, fără posibilitatea descoperirii modului în care a luat naștere conținutul; conținuturile sale au caracterul a “ceva dinainte dat”, contrar caracterului de “dedus” specific gândirii.

Din combinarea fiecărei dimensiuni (extraversie-introversie) cu fiecare dintre cele 4 funcții psihologice (gândire, afect, senzație și intuiție) rezultă 8 tipuri de personalitate. Cele 8 tipuri de personalitate precum și principalele particularități ale acestora sunt (Clonninger,1993, p.66).

Tabel 1. Caracteristicile psihotipurilor elaborate de Jung

Funcția care va direcționa și controla personalitatea se va numi funcție dominantă (sau principală), celelalte devenind funcții auxiliare. Ca funcție auxiliară poate interveni numai o funcție a cărei natură nu contrastează cu cea a funciei dominante; de pildă, pe lângă funcția de gândire nu poate interveni ca a doua funcție, sentimentul, ci intuiția sau senzația. Dacă funcția dominantă la un individ este senzația, fie intuiția, atunci auxiliară trebuie să fie gândirea sau sentimentul (relații compensatorii), (I. Macsinga, 2000, p. 27).

Pe baza Chestionarul de personalitate M.B.T.I. (Myers-Briggs Type Indicator) elaborat de constructelor teoretice identificate și elaborate de Jung, a fost construit instrumentul de cercetare și măsurare a funcțiilor psihologice Myers și Briggs (1976) și îmbunătățit ulterior de către Mc Caulley (1990).

Tipologia lui Jung a avut un larg ecou, a fost mereu reluată, de pe noi poziții de cercetare, constituindu-se în prezent ca o contribuție modernă la teoria clasică a celor patru temperamente.

Teoria lui Eysenck

Eysenck a reactualizat și a sintetizat concepția categorială clasică a celor patru temperamente (Hipocrate, Galenus, Kant, Pavlov) și cea modernă, bidimensională (Wundt) preluând conceptele introvertit-extravertit din tipologia realizată de Jung. În urma studiului realizat prin tehnica factorială, el a concluzionat că personalitatea poate fi descrisă prin două dimensiuni majore: introversie-extraversie și neuroticism (instabilitate)-stabilitate.

Descrierea structurii personalității Eysenck alături de Allport și Cattell, este reprezentantul perspectivei multidimensionale a abordării personalității, teoria sa având puncte comune cu cea a celorlalte cercetări, dar și multe diferențe specifice.

Aspectul care unifică cele trei abordări se referă la viziunea generală a personalității, adică, la elementele descriptive ale acestuia. În acest sens toți pornesc de la premisa că tipul de personalitate, ca structură ce reunește indivizii pe baza unor similitudini, este un descriptor mult prea general pentru surprinderea particularităților individuale. Este cert că toți indivizii au o structură primară, comună a personalității, dar diferă între ei tocmai în funcție de manifestările trăsăturilor particulare. Aceste observații au condus la impunerea noțiunii de personalitate, prin care persoanele “să nu fie plasate, în mod rigid, în câteva categorii” (S. Hampson, 1988, p.61).

În acest sens putem observa diferențe semnificative dintre concepția lui Allport și cea al lui Cattel și Eysenck. Pentru Allport trăsătura este o descriere calitativă a personalității individului, însă Cattell și Eysenck prin noțiunea de factor surprind mult mai sensibil diferențele dintre oameni, în funcție de gradul în care se manifestă, pe plan comportamental, o trăsătură de personalitate.

Eysenck a reactualizat și a sintetizat concepția categorială clasică a celor patru temperamente (Hipocrate, Galenus, Kant, Pavlov) și cea modernă, bidimensională (Wundt) preluând conceptele introvertit-extravertit din tipologia realizată de Jung.

Eysenck, pe un lot de 700 de subiecți, foști soldați, diagnosticați ca nevrotici, prin tehnica factorială, a analizat rezultatele obținute, a testelor și chestionarlor. Pentru descrierea personalității, Eysenck pornește de la inventarierea a 39 de puncte referitoare la aspecte, ca: situație socială, trăsături de personalitate, simptomatologie nevrotică. Trebuie subliniat faptul că cercetarea lui Eysenck se realizează în domeniul clinic, unde a studiat bolnavii spitalizați, luând în considerare aspectele de mai sus. Pentru a înțelege modul de funcționare a personalității normale, a pornit de la cercetări și studii asupra personalității patologice. Cele două dimensiuni pe care Eysenck le identifică în structura personalității sunt relevante pentru personalitatea normală, acestea dobândind doar o anumită specificitate în cazul patologiei. În urma studiului, el a concluzionat că personalitatea poate fi descrisă prin două dimensiuni majore: introversie-extraversie și nevrotism (instabilitate)-stabilitate. Cele două dimensiuni au o distribuție normală la nivelul populației, majoritatea persoanelor plasându-se în zona centrală a curbei de distribuție și doar câteva la ambele extreme, așadar acesta nu reprezintă două categorii sau tipuri rigide de oameni, ci mai degrabă există un continuum care are la cei doi poli trăsături extreme, iar subiecții se situează undeva pe acest continuum.

“Prezentăm, mai jos câteva dintre caracteristicile pe care Eysenck le-a asociat pozițiilor extreme ale acestor dimensiuni și celor patru factori:

Introversiune-Extraversiune (E). Introvertiții tipici sunt serioși și rezervați, preferând solitudinea și activitățile individuale. Sunt precauți, ordonați și cumpătați. Extravertiții tipici sunt sociabili, permanent în căutare de companie; sunt atrași de activitățile excitante și sunt gata să-și asume riscuri. Sunt impulsivi, permanent în activitate, optimiști, dar nu întotdeauna demni de încredere.

Nevrotism (Instabilitate)-Stabilitate (N). Indivizii cu nevrotism ridicat sunt înclinați spre anxietate și iritabilitate. Se plâng, în general, de dureri de cap și suferă de tulburări de alimentație și somn. Indivizii stabili au răspunsuri emoționale de un nivel scăzut; sunt în general, calmi temperați și controlați.” (Birch și Hayward, 1999, p.69)

Reamintim că aceste descrieri se aplică doar extremelor dimensiunilor personalității, astfel încât majoritatea oamenilor se plasează într-o poziție centrală a continuumului delimitat de aceste extreme.

Pentru a percepe și înțelege mai bine diferențele dintre comportamentul extravertit și introvertit, prezentăm un exemplu desfășurat la o petrecere. Să ne imaginăm că doi buni prieteni, unul extravertit iar altul introvertit, sunt la o petrecere, amândoi se îmbată, apoi se dezbracă și în pielea goală și dansează pe o masă. A doua zi dimineața extravertitul va întreba ce s-a întâmplat și unde îi sunt hainele?! Când i se va povesti el va râde și va începe să facă aranjamente pentru o nouă petrecere. Introvertitul, pe de altă parte, își va aminti absolut fiecare moment penibil și nu va mai ieși din cameră prea curând.

Așa cum a mai fost prezentat mai sus grecii au elaborat un sistem de descriere a personalității, cu patru categorii, după cum un om era socotit melancolic, coleric, flegmatic ori sangvin.

Psihologii contemporani consideră că această categorisire este întrucâtva utilă, deși, desigur, nu există persoane sută la sută melancolice colerice, flegmatice ori sangvine, Wilhelm Wundt, psiholog german, a atras atenția asupra faptului că atât la melancolici cât și la colerici, emoțiile sunt intense și instabile, în timp ce flegmaticii și sangvinicii tind să fie mai stabili. Wundt a postulat existența dimensiunii numită “emotivitate”, cuprinzând gama de manifestări situate între instabilitatea externă și stabilitatea externă. Adică a dedus clasificarea temperamentelor din două principii ale realității afective: forța și viteza schimbării sentimentelor. Colericii și melancolicii se aseamănă între ei printr-o puternică emotivitate, în timp ce sangvinicii și flegmaticii au trăiri afective mai slabe. Pe de altă parte sangvinicii și colericii au în comun o rapidă schimbare a sentimentelor, în timp ce la melancolici și flegmatici aceasta e mai lentă. Temperamentele emotive au dificultăți în viață, pe când cele cu emoționalitate mai scăzută se adaptează mai ușor. Mai putem preciza că cele două temperamente rapid schimbătoare (sangvinicii și colericii) reacționează adecvat la impresiile prezentului și la noile idei. Temperamentele lente sau neschimbătoare (melancolici și flegmatici) sunt mai preocupate de viitor și fără a reacționa la fiecare schimbare de impresie își urmăresc mult timp propriile idei. Dacă înlocuim termenii schimbător și neschimbător cu variantele mai moderne extravertit și intravertit, putem spune că Wundt a prefigurat și cea de a doua dimensiune esențială a personalității.

Hans Eysenck a unit clasificarea făcută de greci cu descoperirile făcute de Wilhelm Wundt și a elaborat clasificarea categorial-dimensională a temperamentelor. Axele sunt cele două dimensiuni majore ale personalității: emotivitate/nevrotism, având ca opus stabilitatea, și extravertirea opusă introvertirii.

Flegmaticul este un introvertit stabil emoțional, sangvinicul este extravertit stabil, colericul este exravertit cu instabilitate emoțională, iar melancolicul este introvertit instabil.

Să analizăm mai pe larg aceste categorii de tipuri:

Dacă introvertitul este și stabil emoțional (flegmatic) atunci acesta este: pasiv, grijuliu, îngândurat (atent), pașnic, controlat, perseverent, loial, sigur, (demn de încredere, de nădejde), echilibrat, (temperat) și calm.

Dacă introvertitul este instabil (melancolic) atunci acesta este: întristat, neliniștit, (anxios), rigid, sobru, pesimist, rezervat, nesociabil, tăcut, (liniștit) meditativ, serios, suspicios și alarmist.

Dacă extravertitul este stabil (sangvinic) atunci acesta este: sociabil, vorbăreț, prietenos, (hazliu), bine dispus, (cu spirit de grup), energic (vivacitate), lipsit de griji (indolent), nonșalant (comod), tendință de dominare (atitudine de conducere, autoritar) și încrezător.

Dacă extravertitul este instabil (coleric) atunci acesta este: foarte sensibil (emotiv, reactiv), neastâmpărat (neliniștit), impulsiv, (irascibil, furios), agresiv, excitabil (excitabil), schimbător, (histrionic), optimist și activ.

În realitate, oamenii, în marea lor majoritate, se apropie de un punct de intersecție, nefiind nici extrem de stabili, nici extrem de instabili, nici total extravertiți, nici total introvertiți, ci “ambiverți” –undeva între extreme.

Așadar, personalitatea poate fi descrisă prin două dimensiuni majore: extraversia-introversia și stabilitatea-instabilitatea emoțională.

Studiile ulterioare, bazate pe analiza factorială, i-au permis lui Eysenck să identifice o a treia dimensiune – psihoticismul (P). În 1975, a fost construită o nouă scală, având inclusă și această a treia dimensiune a personalității, psihoticismul, care este mai puțin elaborată, scala fiind normalizată, în 1991, de către Zuckerman.

Psihoticismul nu se relaționează cu dimensiunea E sau cu dimensiunea N. Persoanele cu scoruri înalte pe scala psihoticismului au tendințe către singurătate și sunt lipsite de sentimente pentru cei din jur, fiind insensibile, agresive și ostile, manipulatoare și cautătoare de trăiri neobișnuite. Spre deosebire de celelalte două dimensiuni P nu se distribuie normal la nivelul populației. Majoritatea indivizilor obțin scoruri scăzute pentru această dimensiune (Eysenck și Eysenck, 1976), scoruri ridicate se întâlnesc la criminali și schizofrenici (Hampson, 1988).

Structura ierarhică a personalității Odată precizate și delimitate dimensiunile majore ale personalității, Eysenck propune un model de structurare ierarhică a personalității care include diferite aspecte ale acestuia, organizate în funcție de gradul lor de generalitate.

Personalitatea are o organizare piramidală, nivelurile cu gradul cel mai înalt de generalitate subordonându-și nivelurile inferioare. Nivelul cu gradul cel mai înalt de generalitate este nivelul tipului (nivelul 4), care cuprinde dimensiunea E sau N, (în cazul nostru acesta este reprezentat de extraversiune) la un nivel mai scăzut de generalitate sânt situate trăsăturile de personalitate (nivelul 3) caracterizate ca tendințe individuale spre acțiune(în cazul nostru sociabilitate, impulsivitate, asumarea riscului, acestea fiind doar trei din ansamblul subcomponentelor dimensiunii). Nivelul imediat următor, cu grad mai scăzut de generalitate, este cel al răspunsurilor habituale (nivelul 2), cuprinzând acțiunile repetitive ale subiectului în situații asemănătoare, cele care se automatizează (modalități tipice de comportament). La nivelul cel mai scăzut de generalitate se află răspunsurile specifice (nivelul 1), care se referă la preferințele subiectului de a acționa într-o anumită manieră (precum o discuție purtată în magazin sau citirea unei cărți în autobuz).

În mod similar, dimensiunea N sau P a personalității va subordona nivelul anumitor trăsături, ca tendințe manifestate la nivel individual; aceste trăsături se concretizează în răspunsuri habituale, iar acestea subsumează răspunsurile specifice într-o anumită situație.

Cunoscând situarea persoanei pe o anumită poziție între cele două extreme, se pot face predicții asupra nivelurilor următoare de integrare a personalității – care sunt trăsăturile de personalitate predominante, care sunt răspunsurile subiectului în situații tipice (acțiuni habituale) și, de asemenea, care sunt răspunsurile individuale într-o anumită situație (acțiuni specifice).

Bazele fiziologice ale personalității. “Zuckermann (1991) afirmă că teoria lui Eysenck asupra personalității poate fi considerată o teorie a temperamentului (deși Eysenck nu a folosit acest termen), deoarece cei 4 factori de descriere ai personalității (extraversiunea, introversiunea, stabilitatea și instabilitatea emoțională) sunt considerați factori dispoziționali. Termenul de dispozițional subliniează existența unei moșteniri genetice semnificative, a unui pattern înnăscut, de tip energic (I / E) și emoțional (N). Dezvoltarea personalității este influențată de elemente genetice, ereditare. Se cunoaște că unul dintre cele mai importante aspecte înscrise genetic este structura sistemului nervos. Activitatea nervoasă superioară, echilibrul excitație-inhibiție primește nuanțe genetice. Eysenck pune în legătură cele două dimensiuni majore ale personalității cu starea de excitație și inhibiție corticală, explicând că:

dimensiunea E/I este controlată de sistemul activator reticular (reticular activating system ARAS), funcția acestuia fiind aceea de a controla nivelul stimulării din S.N.C. Eysenck sugerează că, în cazul extraversiunii, sistemul activator tinde să inhibe răspunsurile neuronale, ceea ce are ca efect scăderea stimulării la nivel cortical. Cu alte cuvinte, extrovertiții au un nivel scăzut al excitabilității corticale (arousului), pragul de vigilență este mai înalt și de aceea, pe plan comportamental, inițiază acțiuni care să le crească stimularea (sociabilitate mare, căutarea contactelor, acțiuni riscante, căutarea de senzații tari). Sistemul activator al introvertițiilor determină o puternică excitație, acesta se declanșează mai rapid și mai ușor, pragul lor de vigilență fiind mai scăzută, ei devin astfel supraexcitați cortical (nivel crescut al arousului), de aceea vor iniția comportamente care să limiteze creșterea stimulării externe (implicații sociale mai slabe, tendințe de evitare a situațiilor potențial tensionate, evitarea senzațiilor tari)” (I. Macsinga, 2000, p.101).

După câte am văzut deja, extravertiții au un nivel de stimulare scăzut, iar introvertiții unul superior. Majoritatea oamenilor caută să-și mențină acest nivel la cotele intermediare. Extrema de jos și extrema de sus sunt resimțite ca neplăcute, astfel se tinde spre evitarea lor. Astfel se explică de ce extravertiții caută “senzații tari”, ei încearcă să-și ridice nivelul de stimulare printr-un comportament care să-i aducă în contact cu lumini puternice, zgomot mare, sexualitate intensă, acțiuni riscante, sociabilitate mare și așa mai departe. Din contra introvertiții evită excesul de contacte sociale, deoarece acestea le-ar aduce nivelul stimulării la valori prea ridicate și, deci, neplăcute.dimensiunea N are ca bază fiziologică sistemul nervos autonom (autonomic nervous system – ANS). Pe baza stimulării acestui sistem, relațiile emoționale intense se vor asocia cu reacții somatice (creșterea pulsului și a ritmului cardiac, transpirații, etc.). În cazul persoanelor al cărui comportament se situează spre polul instabilității emoționale, A.N.S. reacționează mult mai rapid și mai intens (provocând axietate) decât în cazul subiecților stabili emoțional.

Persoanele extravertite au deci o inhibiție puternică: când sunt confruntate cu un stimul traumatic, de exemplu un accident de mașină, creierul lor se inhibă, ceea ce înseamnă că devine “insensibil” la traumă astfel își va aminti foarte puțin din ceea ce s-a întâmplat. După accident totuși ar putea simți că a colapsat în timpul evenimentultui și ar putea începe să-i întrebe pe alții despre ceea ce s-a întâmplat de fapt. Dat fiind că ei nu simt în totalitate impactul accidentului, ei pot să fie gata să conducă din nou o mașină chiar și a doua zi. Un introvertit, pe de altă parte, are o inhibiție mai slabă: în cazul unei traume, cum este un accident, creierul său nu îl protejează destul de repede, nu se “închide”. De aceea ei sunt foarte atenți și învață repede, aducându-și aminte tot ceea ce s-a întâmplat. Ei pot să afirme că au văzut totul cu încetinitorul. În mod sigur ei nu vor mai urca la volan foarte curând, unii s-ar putea chiar să renunțe la șofat.

Așadar Eysenck consideră că factorii biologici pot explica diferențele dintre introvertiți și extravertiți, dintre nevrotici și stabili. “El a studiat interacțiunile dintre cele două dimensiuni și ce ar putea să însemne acest lucru, în legătură cu variatele probleme psihologice. A mai descoperit că oamenii cu fobii și cu nevroza obsesiv compulsivă, tind să fie foarte introvertiți, pe când oamenii cu nevroze de conversie (ex. paralizia histerică), sau nevroze disociative (ex. amnezia) tind să fie mai mult extravertiți. Explicația este că persoanele cu un grad ridicat de neuroticism răspund puternic la stimuli de care se tem. Dacă sunt introvertiți vor învăța bine să ocolească situațiile care le cauzează panică până la punctul de a se panica la simboluri mici ale situației respective; ei dezvoltă fobia. Alți introvertiți vor învăța repede și bine comportamente care evită producerea panicii – cum ar fi verificarea lucrurilor de mai multe ori, sau spălarea obsesivă a mâinilor. Pe de altă parte extravertiții neurotici ignoră și uită lucrurile care îi supără; se angajează în mecanisme de apărare clasice, cum ar fi refularea și negarea realității. Ei pot să uite un sfârșit de săptămână dureros, sauchiar sa „uite” abilitatea de a-și folosi picioarele. (www.ship.edu/~cgboeree/eysenckminitest.html).

Evaluarea reacției la stimularea senzorială este obținută printr-o probă fiziologică, “lemon test” care diferențiază pe extrovertiți de introvertiți. În timp ce extravertiții extremi nu prezintă nici o sporire de salivă la 20 de secunde după ce au fost stimulați cu 4 picături de lămâie plasate pe limbă, la introvertiții extremi creșterea este de aproape 1 gram. Pentru grupele intermediare se obțin cantități intermediare.

Relația dintre introversiune și excitația corticală și dintre extraversiune și inhibiția corticală (reactivă) a fost probată prin experimente de laborator. În experimentele de rapidă schimbare și mare varietate a stimulării sau în condiții naturale, extravertitul ar da un randament mai bun. În situații opuse în schimb, introvertitul ar da un randament mai bun.

Un prim argument îl constituie experimentele conform legii Yerkes-Dodson asupra raportului dintre motivare și performanță. Introvertiții ating un raport optim al performanței la un nivel mai scăzut de motivare, întrucât ei se află deja într-o stare de activare mentală mai crescută. Dar extravertiții dau un randament mai bun la o creștere a complexității sarcinii și a extensiunii stimulării.

Un al doilea argument îl constituie mai buna rezistență a introvertiților la privarea senzorială. Veghea corticală a acestora poate fi întreținută și de o slabă excitare a mediului, pe când la extravertit numai o amplă conexiune senzorială o face posibilă (Claridge, 1967, proba de vigilență).

Al treilea argument îl constituie randamentul mai bun al extravertiților la probe desfășurate în context social. S-a constatat că prezența grupului acționează ca un stimulent pentru extravertit, dar adesea îl inhibă pe introvertit.

Al patrulea argument este experimentul pe animale al lui Pavlov. În laborator unde stimularea este mai săracă, monotonă și repetitivă tipul vioi și excitabil (extravertitul) se inhibă. Invers, tipul care în condiții naturale este considerat mai puțin activ, inhibat (introvertit) în condiții de laborator devine subiect valoros de condiționare, adică cu excitabilitate corticală.

Datorită sensibilității lor la stimulare, introvertiții pot fi condiționați mai repede și mai puternic decât extravertiții. Această diferență a fost demonstrată de Franck (1956, 1957).

Datele biologice sugerează că, nivelul excitației este mai ridicat la introvertiți decât la extravertiți, sistemul lor nervos este mai disponibil să formeze asociațiile necesare unui reflex condiționat. Schackelton și Fletcher (1984) evidențiază că introvertiții, a căror condiționare socială este mai accentuată, sunt mai conformiști și mai precauți decât extravertiții.

“Unele cercetări din domeniul psihologiei muncii au evidențiat o anumită relație între dimensiunea E-I și performanța în muncă. Cooper și Payne evidențiază o relație între E și comportamentul de muncă în serie, în sensul că muncitorii mai extravertiți prezentau o adaptare mai slabă și tendință mai mare de “migrare în alte munci”, iar Taylor relevă corelația dintre E și absenteism. D.A. Laird stabilește din cercetările întreprinse că personalul de conducere se recrutează mai mult din rândul oamenilor extravertiți, în timp ce la activitățile de supraveghere, unde este nevoie de o mai mare vigilență, sunt de preferat introvertiții.” (M. Zăpârțan, 1990, p. 88-89).

Metode de cercetare Eysenck și colaboratorii săi au elabortat o serie de chestionare pentru evaluarea dimensiunilor E și N. Cea mai recentă și cunoscută versiune este Inventarul de personalitate Eysenck (Eysenck Personality Inventroy-EPI), elaborat de Eysenck (1964). Și mai recent, a fost elaborat Chestionarul de personalitate Eysenck (Eysenck Personality Questionnaire-EPQ, 1975), care, spre deosebire de EPI, conține și o scală. de evaluare a dimensiunii P.

Inițial, EPI și EPQ au fost destinate cercetării și mai puțin diagnozei clinice, dar, ulterior, ele au fost reconsiderate în privința fidelității și validității, acum fiind aplicate și în scopul evaluării tendințelor patologice ale personalității.

O prezentare mai largă se va face în cadrul lucrării la prezentarea metodelor și tehnicilor aplicate în cercetarea de față

Evaluarea teoriei lui Eysenck. Aprecieri și critici. Teoria lui Eysenck are o bază biologică reală fiind susținut de patru tipuri de date: date genetice, studii de laborator, date clinice și comportamentul real (în situații naturale). Chiar dacă acestea oferă garanție teoriei, există mulți teoriticieni și cercetători ai domeniului (Kendrick, Farrington, Cochrane, Lanyon, Heim), care o critică, spunând că nu există o bază solidă pentru unele aspecte ale teoriei, fiind destul de precare (dimensiunea P, condiționabilitatea socială, simplitatea și insuficienta validare clinică a EPI). În ciuda acestor critici, alți cercetători apreciază în mod deosebit teoria lui Eysenck și remarcă faptul că acesta a generat foarte multe studii și a propus un model al personalității de mare valoare pentru cercetători.

P.E. Vernon consideră și el dihotomia E-I ca o dimensiune principală a personalității, pe lângă trăsătura denumită de el “dependability” (cu semnificația de “a avea simțul răspunderii”). La acest autor sociabilitatea este identificată cu E-I.

Psihologul român D. Todoran a adăugat factrului E-I și însușirile psihice primare: iuțeala reacției, sensibilitatea și flexibilitatea.

Alți cercetători au ajuns la sisteme și mai complexe de trăsături. Chestionarul 16 PF al lui R. Catell, cel care pentru descrierea structurii personalității, regrupează 16 factori dintre care primele trei factori se aseamănă foarte bine cu cele descrise de Eysenck. Cei 16 factori surprind mai detaliat și mai fin diferențele dintre gradul de manifestare a unor trăsături individuale. În acest chestionar dimensiunea E-I este reprezentată prin factorul F “surgență-desurgență”(expansivitate-nonexpansivitate), respectiv factorul de gradul II “introversiune-extroversiune”cu sumarea factorilor intercorelaționali (A+, E+, F+, H+, Q-).

Un nou model de descriere și analiză a personalității se numeste BIG-FIVE (“Marele cinci”), care la fel are câteva puncte comune cu teoria lui Eysenck.Acest model reprezintă de fapt un compromis rezonabil între pozițiile extreme pe care se situează Eysenck și Catell. Cei cinci factori sunt următorii: extraversia (capacitatea de orientare a personalității către exterior), agreabilitatea (amabilitatea), conștiinciozitatea, stabilitatea emoțională (trăirile emoționale în ansamblu), cultura sau intelectul. Această teorie a fost concepută și elaborată de autorii: Fiske (1949), Norman (1963), Borgatta (1964), Costa și MCCrae (1985), Peabody și Goldberg (1989), și Digman (1990).

M. Zuckerman influențat de teoria personalității a lui Eysenck și prin teoria sa asupra bazelor neurologice ale personalității realizează un model complex al personalității. El se referă la 3 dimensiuni majore ale personalității și anume: psihoticism – impulsivitate (Ps-Im), neuroticism – emoție (Ne-Em), extraversiune . Sociabilitate (Ex – So).

Studiile ulterioare i-au permis lui Eysenck să identifice o a treia dimensiune – psihoticismul (P). A construit o nouă scală, având inclusă și această a treia dimensiune a personalității, psihoticismul, dar mai puțin elaborată, scala fiind normalizată de către Zuckerman (1991).

Fobiile și implicațiile acestora în structura personalității tinerilor și adulților

Anumiți oameni experimentează o frică marcată când sunt forțați să se implice în anumite activități, ca de exemplu discursuri publice, inițierea unei conversații, mâncatul în restaurante sau folosirea toaletelor publice care ar putea să implice observarea lor sau evaluarea de către alți oameni. Încercări de a evita aceste situații temute cauzează deranj în viața socială și activitățile ocupaționale ale persoanei.

Definiții și puncte de vedere referitoare la fobii

Termenul fobie este de origine grecească și se leagă de numele zeului Phobos, care își speria dușmanii. În prezent, în psihologie și psihiatrie, sub această denumire, sunt cuprinse fricile si comportamentele de evitare, neadecvate, raportate la obiecte sau situații temute.

Fobia este un tipar perturbator de evitare, bazat pe o frică exagerată de un pericol generat de un anumit obiect sau situație, acțiune, frică recunoscută ca fiind îndoielnică, fără temei (Popescu-Neveanu, 1986). Oamenii cu fobii realizează că teama lor este excesivă și nerealistă dar cu toate acestea, ei simt că nu pot face față situației, că frica nu le poate fi controlată, anulată și în consecință, trebuie să evite sursa generatoare de fobie.

Pentru psihanaliști, mecanismul cauzal este un conflict intrapsihic inconștient. Subiectului îi este teamă de impulsurile sale pe care nu și le poate asuma le neagă realitatea efectul fiind deplasarea acestei frici pe obiect sau situație.

Modelul cognitiv-comportamental După acest model, fobiile se dezvoltă pe un teren cu predispoziție biologică și psihică la reacții anxioase. Din această perspectivă, persoana suferind de fobie reacționează la solicitarea socială prin sentimente și gânduri negative, care-i orientează atenția mai degrabă asupra propriei persoane decît spre obligația creată de situația socială. Individul se întreabă dacă va fi capabil să stăpânească situația, dacă va fi anxios și dacă ceilalți își vor da seama de aceasta, care vor fi consecințele comportamentului său etc., în loc să-și îndrepte atenția asupra rezolvării sarcinii (de exemplu să asculte, să evalueze ceea ce aude, să formuleze un răspuns). Aceasta duce la creșterea anxietății și la activarea sistemului autonom, situație care din nou e percepută de individ, care amplifică tensiunea și împiedică găsirea unei soluții optime sarcinii respective. Dacă ulterior va găsi situații similare el va reacționa asemănător și va avea tendința de a le evita sau de a le suporta cu o neliniște mai mult sau mai puțin importantă.

Modelul psihofiziologic (comportamental) Concepția psihofiziologică subliniază interacțiunea factorilor psihici și biologici. Criza de panică nu este considerată ca fiind spontană, fără stimul declanșator intern sau extern, ci ca un produs de interacțiuni complexe între senzații corporale primare (de ex. o creștere a ritmului cardiac), procesele afectivo-cognitive și o reacție consecutivă a pacientului. Aceasta antrenează dezvoltarea anxietății și panicii care acționează, la rândul lor, asupra diferitelor elemente intensificându-le sau modificându-le. Derularea concretă e influențată de caracteristicile biologice și istoria însușirii de cunoștințe individuale, tipul și eficacitatea strategiei de control, cât și de particularitatea situației.

Modelul biologic Indivizii care se plâng de fobii sociale suferă de tahicardie, tremurături, de transpirație etc. atunci câd se află în situații ce implică o evaluare socială. Această indică o activitate autonomă crescută. Aceste observații au dat naștere ipotezei după care fobia socială ar fi consecința unei producții excesive de catecolamie în situații de stres sau a unei sensibilități crescute la creșterea normală de catecolamie. Acestă ipoteză a putut fi confirmată parțial, dar nu se dovedea suficientă pentru explicarea fobiei sociale.

Abordarea psihanalitică După Freud, fobia e legată de un conflict ce ține de fanteziile sexuale inconștiente. Angoasa asociată sadisfacției pulsionale este deplasată și proiectată în spațiu. După concepțiile psihanalitice mai recente, ar fi vorba totuși mai puțin de un conflict în ceea ce privește problema separației și a delimitării. După aceste cercetări, miezul conflictului s-ar găsi într-un conflict legat de dorința de a deveni autonom și adult, și dorința de a evita angoasa care presupune emancipare.

Clasificarea fobiilor

Deși fobiile sunt cunoscute înca din antichitate, descrierea lor s-a facut după numeroase clasificări abia în a doua jumatate a secolului XX. Descrisă la început ca nevroză fobică, în 1952 American Psychiatric Association a separat fobiile în clasificarea sa, plasând tulburările fobice în grupa tulburarilor anxioase suprimând termenul anterior. Revenirile urmatoare au incercat să sporească precizia și specificitatea criteriului de diagnostic. Clasificarea Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) din ediția a zecea (CIM 10/ ICD 10)

Consultând Manualul Diagnostic și Statistic al Tulburărilor Mentale (D.S.M. IV) găsim menționate următoarele tulburări anxioase (Irina Holdevici, dupǎ Bourne, 1995):

atacul de panică;

agorafobia;

fobia socială;

fobiile specifice;

tulburarea de anxietate generalizată;

tulburarea obsesiv – compulsivă;

tulburarea datorată stresului posttraumatic;

tulburarea acută de stres;

agorafobia fără atacuri de panică în istoria bolii;

tulburarea anxioasă datorată unor probleme somatice;

tulburarea anxioasă ca urmare a ingerării unor substanțe chimice.

Termenul de fobie implică, de obicei, disconfort extrem și chiar perturbare socială și ocupațională ca rezultat al anxietăților exagerate. (Maria Neagoe, 2002). Elementul esențial al acestei tulburări este frica persistentă de un stimul (obiect sau situație), alta decat frica de a nu avea un atac de panică.

Fobiile sunt extrem de numeroase și greu de clarificat, însă ele sunt de regulă împărțite în trei mari grupuri: fobii specifice, agorafobie, fobie socială. (Maria Neagoe, 2002).

Fobiile specifice Acestea implică o teamă puternică și evitarea unor situații sau obiecte precis delimitate. Expunerea directă la obiectul anxietății produce un atac de panică, iar teama și reacția de evitare sunt suficient de puternice pentru a interfera cu viața normală, activitatea profesională, relațiile sociale, producând un serios disconfort subiectului. Deși recunoaște caracterul irațional al fricii sale, acesta nu-și poate stăpâni anxietatea.

Cele mai răspândite fobii sunt:

Fobia de animale – se poate referi la teama de șerpi, șobolani, insecte, câini sau alte animale. De ce cele mai multe ori, aceste fobii debutează în copilărie, când sunt considerate frici normale.

În cazurile în care aceste frici persistă la vârsta adultă și perturbă existența obișnuită a subiectului, putem să considerăm că avem de-a face cu fobii specifice.

Acrofobia (fobia de înălțime) – subiectul cu acrofobie se teme să urce la etajele superioare ale unor clădiri, pe stânci, dealuri, poduri înalte etc. În astfel de situații, persoana respectivă trăiește:

– o senzație de amețeală

– tendința de a se arunca de la înălțime (de regulă, simte cum o forță uriașă o împinge să facă acest lucru).

Claustrofobia – reprezintă teama subiectului de a rămâne singur în spații închise, de regulă de dimensiuni mici.

Fobia de zbor cu avionul – de cele mai multe ori, implică teama subiectului că va cădea sau că avionul se va depresuriza, provocându-i asfixierea. Mai recent, a apărut fobia că avionul va fi deturnat sau că va exploda din cauza unei bombe. În timpul zborului, subiectul poate suferi un atac de panică, deși în antecedentele sale n-a existat o asemenea tulburare.

Fobia de medici și mai ales de stomatolog – aceasta debutează cu teama de proceduri medicale dureroase, generalizându-se apoi asupra oricărui contact pe care îl are subiectul cu medicii specialiști sau stomatologi. Pericolul constă în faptul că subiectul va evita chiar tratamentele medicale absolut necesare.

Fobia de tunete și fulgere – și această tulburare debutează în copilărie și este considerată fobie doar atunci când persistă la vârsta adolescenței și a maturității.

Fobia de sânge și traumatisme – subiectul are tendința de a leșina dacă vede sânge sau dacă suferă o durere provocată de traumatisme ori proceduri medicale. Subiecții care manifestă această fobie sunt de altfel sănătoși din punct de vedere clinic.

Fobia de boală – implică teama de a contracta sau de a muri de o anumită boală, de regulă cancer, atac de cord sau SIDA. Subiectul are nevoie de asigurări permanente din partea medicilor și evită toate situațiile care îi amintesc de boala incriminată. Fobia de boală este diferită de ipohondrie, în care persoana își imaginează diverse boli, fără să se concentreze asupra uneia singure.

Persoanele cu fobii specifice înregistrează, de regulă, succese notabile în toate celelalte domenii ale existenței și rareori se prezintă la medic numai pentru această tulburare. (Holdevici Irina, 2000).

Agorafobia Dintre toate tulburările anxioase, agorafobia este cea mai răspândită, aproximativ 5% din populație suferind în grade diferite de această tulburare.

Deși termenul de agorafobie semnifică teama de spații deschise, esența agorafobiei constituie spaima de a nu suferi un atac de panică.

Subiectul se teme să se afle în situații care ar exclude posibilitatea acordării ajutorului medical în cazul unui atac de panică. Majoritatea agorafobicilor se tem și de reacția oamenilor, în eventualitatea în care ei vor suferi un atac de panică. (Holdevici Irina, 2000).

Poate că cea mai frecvent întâlnită particularitate a agorafobicilor o constituie teama de a se afla departe de casă sau de o persoană care inspiră încredere

( partener de viață, părinte, prieten etc.).

În cazurile mai severe, persoana nu se poate depărta decât câțiva pași de casă sau nu este în stare să părăsească locuința.

Agorafobicii trăiesc permanent o anxietate anticipatorie, dominați de spaima că vor putea fi surprinși într-o situație în care vor fi cuprinși de panică. Datorită restrângerii sferei activităților, pacienții trăiesc și o stare depresivă.

Agorafobia are atât cauze ereditare, cât și cauze dobândite, acestea din urmă fiind următoarele: părinți perfecționiști sau hipercritici; părinți hiperprotectori; părinți excesiv de anxioși care le comunică în mod indirect copiilor faptul că lumea reprezintă un loc periculos

Agorafobia afectează persoana din toate straturile sociale și este mai răspândită în rândul femeilor, deși procentul acestora este în scădere (Holdevici Irina, 2000).

Fobia socială Aceasta reprezintă una dintre cele mai cunoscute tulburări anxioase, care se manifestă prin teama subiectului de a fi umilit sau de a se simți prost în situații în care este observat de ceilalți sau trebuie să realizeze o performanță în public. Teama respectivă este mai puternică decât cea pe care o încearcă oamenii normali în aceleași circumstanțe, făcându-i să suporte cu greu sau chiar să evite situațiile sociale.

În general, fobia socială apare mai timpuriu decât agorafobia, primele manifestări fiind înregistrate în copilăria târzie sau adolescență; ea se dezvoltă mai ales la copiii timizi, atunci când sunt supuși presiunii psihologice exercitate de colegi și profesori. De regulă, fobia socială persistă, în absența tratamentului, pe toată perioada adolescenței și în tinerețe, având tendința să se diminueze la vârsta adultă. (Holdevici Irina, 2000). Cea mai frecvent întâlnită fobie socială este teama de a vorbi în public, aceasta afectând mai ales persoanele care trebuie să ia cuvântul în prezența celorlalți: profesori, manageri, studenți, elevi etc.

Fobia socială poate avea manifestări emoționale, comportamentale și fiziologice. Semnele și simptomele emoționale și comportamentale includ:

frica intensă de a fi în preajma unor persoane pe care nu le cunoști,

frica de situații în care poți fi analizat și judecat,

îngrijorarea că te-ai putea face de râs sau ai putea fi umilit în public,

teama că alții s-ar putea să observe că ești anxios,

afectarea activităților zilnice, munca, școala sau alte activități,

evitarea anumitor situații din cauza fricii de a nu te face de rușine,

evitarea acelor situații în care ai putea fi în centrul atenției,

evitarea contactului vizual cu alte persoane.

Semnele și simptomele fizice pot fi:

înroșirea feței,

transpirație exagerată,

tremurături sau frisoane,

greață, diaree sau alte probleme cu stomacul,

dificultate în a vorbi, voce tremurată,

tensiune musculară,

palpitații, bătăi puternice și/sau accelerate ale inimii,

mâini reci și umede,

congestia feței,

senzația de gură uscată.

Definiții și puncte de vedere referitoare la anxietate

Anxietatea este una dintre cele mai frecvente tulburări psihice. Pe parcursul vieții, 29% dintre oameni pot avea o tulburare anxioasă, fie ea atac de panică, anxietate generalizată, nevroză obsesiv-compulsivă, fobie, stres posttraumatic sau variate combinații ale acestor(Clark și Beck, 2010).

Anxietatea este frecvent întâlnită de-a lungul vieții, contribuie la activarea mecanismelor de alertă ale organismului și la pregătirea pentru acțiune. Astfel, în fața unei situații nou apărute, anxietatea îl ajută pe om să se adapteze mai bine.

Anxietatea, teama și instinctul de a fugi sunt mecanisme de apărare împotriva unui pericol. Temerile nu mai sunt considerate normale când ele devin cvasipermanente și împietează asupra vieții cotidiene. Anxietatea patologică este dinstinctă de neliniștea sau teama obișnuită, resimțită de orice subiect în fața unei situații noi sau cu un grad de dificultate sporit, al cărei răsunet asupra activităților este pozitiv ( concentrare, mobilizare a forțelor ).

Paul Popescu-Neveanu definește anxietatea ca “teamă fără obiect”, spre deosebire de fobie, care este “teamă cu obiect”. Deseori anxietatea se manifestă sub forma unei stări de frică cauzată de o incertitudine în care subiectul are impresia unei nenorociri iminente, care planează pretutindeni, îl înconjoară, îl pătrunde, dar nu o poate defini și nici îndepărta.

Frica reprezintă una dintre emoțiile de bază. Se distinge prin faptul că are un obiect “real”, precis, însă în funcție de natura ei o întâlnim sub două forme: normală și irațională (Irina Holdevici, 2002).

Există mai multe categorii de factori, care pot transforma frica firească în anxietate patologică ((Barlow, 2002):

factori biologici. Individul poate avea predispoziție genetică de a reacționa excesiv la stimuli negativi – neuroticism, mai dezvoltată decât la media populației.

Nu există o determinare genetică a anxietății specifice, dar există o determinare genetică de a avea o sensibilitate mai mare pentru stimulii negativi și o reactivitate mai mare la aceștia, față de media populației. Atunci când, pe fondul acestei vulnerabilități, apare un episod de stres acut sau cronic, probabilitatea de apariție a anxietății crește (Barlow, 2002).

factori ce țin de experiența personală de viață. Cel mai important factor se referă la experiența controlului. Un control redus sporește șansele transformării anxietății normale într-una patologică.

stresul – sarcini foarte numeroase și diverse, o situație nouă, pentru care persoana nu se simte pregătită. Stresul nu produce anxietate, dar funcționează ca un catalizator: accelerează și intensifică anxietatea normală, până când ea devine patologică.

Iolanda Mitrofan privește anxietatea ca pe o teamă fără obiect, neliniște însoțită de tensiune intrapsihică, agitație, iritabilitate și simptome somatice.

M. Golu interrelaționează într-o oarecare măsură anxietatea cu angoasa, descriind-o pe aceasta din urmă în funcție de prima; angoasa apare astfel sub forma unei neliniști dusă la extrem, a unei frici iraționale acutizate, agravări și intensificări ale anxietății.

După părerea majorității specialiștilor, anxietatea și angoasa se disting :

fie prin intensitate (angoasa ar putea fi o formă de anxietate majoră);

fie prin apartenență (angoasa este somatică, cu simptome vegetative evidente, în timp ce anxietatea este în primul rând psihică; uneori se consideră că și timiditatea, stânjeneala și neliniștea țin tot de anxietate. Timiditatea și stânjeneala sunt de asemenea însoțite de semne vegetative: tremurat, transpirație, înroșire..).

Angoasa și anxietatea sunt aproape sinonime, angoasa fiind o formă de anxietate majoră, iar anxietatea o formă de angoasă minoră.

Anxietatea se manifestă la nivelul celor trei paliere ale ființei umane – la nivel fiziologic, psihologic și comportamental (Holdevici, 2000):

la nivel fiziologic, anxietatea produce amețeli, nod în gât, transpirații abundente, tahicardie, etc;

la nivel psihologic, apare o stare de aprehensiune, de teamă față de un pericol iminent, însoțită de un disconfort general. În formele extreme, subiectul se poate simți detașat de propria persoană sau speriat de gândul că va muri sau va înnebuni;

la nivel comportamental, anxietatea poate compromite capacitatea subiectului de a acționa, de a se exprima și de a face față unor situații.

Spielberger arată că anxietatea este o stare emoțională sau condiție neplăcută, caracterizată printr-o senzație tensionată subiectivă, teamă și supărare, ea fiind stimulată de activarea sistemului nervos autonom.

Anxietatea ca particularitate stabilă a persoanelor (trait anxiety) este considerată ca o dimensiune care-l afecteză, nemijlocit eficiența funcțională a sistemului cognitiv (Spielberger, Gorsuck și Lushene, 1970). În general i se atribuie o combinație negativă în legătură cu performanța indiferent că este vorba de performanțele academice sau profesionale. În orice activitate pe care o desfășurăm, reacția anxiogenă constituie o condiție mai mult sau mai puțin prezentă, dar existentă, uneori cu cazul ușor de identificat (prezentarea la un examen, contractul cu o situație necunoscută etc.), alteori cauzele rămân necunoscute.

C. Horney propune noțiuni care ar putea echivala cu cele descrise de Cattel – anxietatea fundamentală și anxietatea specifică. Anxietatea fundamentală este o atitudine caracterială (sau trăsătură după Cattel) obținută în urma repetării unor reacții specifice caracteristice. Anxietățile specifice sunt reacții nevrotice la situații de conflict bine motivate, determinate, nealterând structura personalității.

C. Horney distinge.

anxietate fundamentală (sau nevroză caracterială)

anxietatăți specifice (sau nevroze simple, situaționale echivalent după Cattel – anxietate ca trăsătură, anxietate ca stare).

Anxietatățile specifice pot fi provocate de o cauză reală, anxietate fundamentală continuă să existe chiar dacă nu există nici un stimul. Prima constă din reacții nevrotice la situații conflictuale de moment, din partea indivizilor ale căror relații personale sunt netulburate și există o relație neadecvată între situația conflictuală și reacția nevrotică. Această relație lipsește în nevroza caracterială. Cea mai ușoară provocare poate determina o reacție din cele mai puternice.

Deși formulele de manifestare ale anxietății sau de protecție împotriva acesteia sunt nenumărate și variază de la individ la individ, anxietatea fundamentală este mereu mai mult sau mai puțin aceeași, variind doar în extensiune și în intensitate. Aceasta poate fi descrisă prin senzația de a fi mic, insignifiant, abandonat, periclitat, într-o lume care se arată plină de abuzuri, înșelăciune, atacuri, umilință, trădare și invidie.

Anxietatea fundamentală stă la baza tuturor relațiilor cu oamenii. Se manifestă printr-o neâncredere funciară față de toată lumea, care se poate disimula în convingerea superficială că oamenii în general sunt plăcuți, iar această convingere poate coexista cu instituirea mecanică de bune relații cu ceilalți; disprețul profund față de toată lumea se poate camufla în dispoziția de a-i admira pe toți.

Anxietatea fundamentală are implicații precise în atitudinea individului față de sine și față de ceilalți. Aceasta înseamnă izolare emoțională, cu atât mai greu de suportat cu cât ea coincide cu un simțământ de slăbiciune intrinsecă a Eului. Aceasta înseamnă o slăbire a veritabilei temelii a încrederii în sine.

Erik Erikson considera că principala sursă a anxietății adultului o constituie parcurgerea precară a stărilor de criză specifice fiecărui stadiu de dezvoltare. Dacă în stadiul infantil și în mica copilărie părinții nu oferă copilului securitate și afecțiune, atunci acesta va dezvolta anxietate și suspiciune față de lumea din jur. Dacă la 1-3 ani copilul nu este susținut pentru a-și exercita voința autonomă, la vârsta adolescenței el va fi anxios în fața oricărei îngrădiri, dezvoltând un comportament paradoxal (Sava Nuț, 2003).

Anxietatea la tineri și adulți

Anxietatea este frecvent întâlnită de-a lungul vieții, contribuie la activarea mecanismelor de alertă ale organismului și la pregătirea pentru acțiune. Astfel, în fața unei situații nou apărute, anxietatea îl ajută pe om să se adapteze mai bine.

Anxietatea are grade diferite de profunzime. Cînd este prezentă într-o proporție mult. mai redusă, ca atare generalizată, poate fi considerată fenomen normal cu valențe motivationale și chiar cu rol declanșator al creativității, iar cînd este mai accentuată și mai profundă devine simptom al unor tulburări psihice.

Anxietatea deține două elemente fundamentale o situație văzută de individ ca amenințătoare și convingerea individului de incompetența sa de a face față situației respective.

Teoretic, nu există lucruri care să nu poată fi sursă de anxietate, menționând în special, prezența elementului de subiectivitate. Aceasta depinde în mare măsură de gradul de cunoaștere a realității și de sentimentul propriei puteri în fața lumii exterioare.

„Situația care crează starea de spaimă, neliniște poate fi descrisă astfel: subiectul este pregătit de pericol, manifestîndu-se printr-o exaltare a atenției senzoriale și a tensiunii motrice. Această stare de așteptare și de pregătire este incontestabil o stare favorabilă, fără de care subiectul ar fi fost expus unor urmări grave. Din această stare decurg pe de o parte, acțiuni motrice-fuga, și apoi-apărarea activă, iar pe de altă parte, ceea ce trăim ca pe o stare de neliniște – anxietatea”. (Huber, 1997, p. 86)

Totodată, trăsăturile individuale în această predispoziție la anxietate vor duce la reacții deosebite de anxietate în condiții de stress. Anxietatea ca trăsătură are capacitatea de predispoziție în natură. Este predispoziția de a fi anxios.

Anxietatea ca stare este anxietatea trăită într-o anumită situație și este în mod direct, o funcție a conduitelor stresante și are o caracteristică de coprezență.

Anxietatea este determinată de stress fiziologic, iar stress-ul se reflectă prin deprivarea amenințării unei satisfacții anticipate. Predispoziția spre anxietate influențează gradul de reacție al anxietății. Incertitudinea asociată cu factori externi ambientali și interni cognitivi reprezintă un ingredient cheie în succesul producerii anxietății ca reacție la condițiile stressului. Reacția la stress variază, printre altele, și în funcție de vârsta individului astfel:

La adolescenți anxietatea se manifestă prin:

lipsa încrederii în sine;

sentimentul inadecvării personale;

timiditate;

tendința de retragere;

În perioada adultului tânar, personalitatea este antrenată în trăiri afective intense,

aspirații puternice, nu totdeauna în acord cu posibilitățile personale. Se manifestă conflicte de rol și statut, deoarece adultul tânar, pregătit teoretic întâlneste la locul de muncă persoane mai limitate, mai pragmatice. O mare parte din disponibilități nu se utilizează social, ceea ce creează nesiguranță și derută latentă. În această perioadă anxietatea este asociată frecvent cu :

nivele de aspirație excesiv de înalte ;

stabilirea unor scopuri imposibile.

Eșecul este asociat cu:

scăderea autostimei;

retragerea în sine;

susceptibilitate crescută la stresori din mediu, care produc atât anxietate, cât și reacții de tip depresiv.

Adulții conștientizează simțul reușitei și împlinirii sau al nereușitei și neîmplinirii în combinații de reușită, cu neîmplinire și simț de ratare latent sau nereușităă cu împliniri (la persoane foarte creative), nereușită și neîmplinirea (simț de ratare activ)

La adulți anxietatea este frecvent asociată cu:

nemulțumire;

supărare refulată.

La tineri și adulți semnele și simptomele anxietății generalizate pot varia în combinație și severitate și se pot manifesta prin:

agitație și nerăbdare;

senzație de nod în gât;

oboseală, stare de slăbiciune;

dificultăți în concentrare, senzația de „cap gol” sau de „vid mintal”;

stare de nervozitate sau iritabilitate;

tensiune musculară sau stare de încordare;

tulburări de somn (dificultăți în a adormi, trezit în mijlocul nopții, trezit devreme dimineața, somn excesiv) sau somn neodihnitor;

preocupare exagerată pentru lucruri cotidiene, obișnuite sau pentru subiecte minore.

Relația dintre fobie și „timiditate”

Fobia socială este frecvent confundată cu timiditatea. Între aceste două afecțiuni într-adevăr există și puncte comune. Totuși timizii spre deosebire de subiecții cu fobie socială, nu resimt anxitatea externă în anticiparea situației sociale și nu există circumstanțele anxiogene. În contrast, indivizii cu fobie socială nu sunt neapărat și timizi

Timiditatea apare în cele mai multe cazuri la vârsta copilăriei, dar de cele mai multe ori se diminuează odată cu trecerea timpului. Pentru unii (cei timizi), anumite situații sociale (a vorbi în public, a participa la o întâlnire în care majoritatea persoanelor sunt necunoscute) cauzează un anumit nivel de anxietate, frică, însă acest lucru nu va constitui o preocupare sau un motiv de îngrijorare. Odată ce sunt acolo, se adaptează situației respective și vor deveni mai puțin anxioși, iar data viitoare se vor simți mai bine. Persoanele nu se așteaptă să fie evaluate negativ. Lucrurile stau diferit în cazul unei persoane cu fobie socială. Aceasta va începe să devină îngrijorată, va simți discomfort în situația respectivă, iar data viitoare preocupările ei vor deveni și mai accentuate.

Timiditatea cuprinde elemente de „stângacie” și poate fi echivalentă cu o anxietate socială moderată, care implică o frică de evaluare negativă, dar nu conduce la disconfort sau evitare semnificative. Diferența între timiditate și fobia socială constă în intensitatea stării de tensiune și disconfort interior resimțite în contexte ce implica sfera socială. Astfel, persoanele timide reușesc să facă față anumitor situații sociale (uneori, cu dificultăți mari și un consum de energie emoțională mare) în timp ce, persoanele care se confruntă cu tulburarea fobică – socială nu reușesc, de cele mai multe ori, să treacă cu bine prin relația cu socialul.

Timiditatea îngreunează relația cu tot ceea ce înseamnă social (relații, inter-relații, interacțiuni, comunicare inter-relațională) în timp ce fobia socială conduce la disfuncționalități majore în ceea ce privește capacitatea individului de a se integra în social și de a putea socializa.

Două grupuri de cercetători au comparat persoane cu fobie socială cu persoane timide pentru a vedea prin ce diferă. S. Turner, Beidel și Larkin (1986) au examinat răspunsurile fiziologice și cognitive ale clienților cu fobie socială și a studenților timizi și lipsiți de timiditate după ce au participat la trei teste: conversație cu un străin de același sex, conversația cu un străin de sex opus, un scurt discurs neanunțat dinainte. Anxietatea la indivizii cu fobie socială și la studenții timizi a fost semnificativ mai mare decât la studenții care nu erau timizi.

Nyman și Heimberg (1985) compară răspunsurile subiecților cu fobie socială cu cele ale studenților timizi și lipsiți de timiditate la câteva chestionare și la un test care presupunea participarea la un joc de rol bazat pe interacțiuni sociale. Anxietatea a fost semnificativ mai mare la subiecții cu fobie socială și la studenții timizi în comparație cu studenții care nu erau timizi; au fost diferențe semnificative între subiecții cu fobie socială și studenții timizi în ceea ce privește comportamentele și gândurile disfuncționale și anxietatea.

S. Turner, Beidel și Townsley (1990) compară fobia socială și timiditatea pe șase dimensiuni: caracteristici somatice, caracteristici cognitive, răspunsuri comportamentale, funcționarea zilnică, desfășurare clinică și circumstanțele debutului. Deși sunt foarte multe similitudini între fobia socială și timiditate, acestea diferă pe cel puțin patru dimensiuni:

Indivizii cu fobie socială se angajează în mai multe comportamente de evitare.

Persoanele cu fobie socială experimentează mai multe dificultăți în funcționarea zilnică.

Suferința este mai mare în cazul persoanelor cu fobie socială

În cazul fobiei sociale posibilitatea de a raporta un element declanșator al anxietății este mai mare.

Loo (1979), Rocklin și Revelle (1981), au găsit și alți factori plecând de la alte chestionare sau de la alte analize factoriale, complectând teoria lui Eysenck. Rezultatul lor este că factorul de extraversie se combină cu alți doi factori: un factor de impulsivitate și un factor de sociabilitate, deoarece cele două trăsături sunt puternic colerate cu factorul de extraversie.

Gillian Butler (1989) arată că fobia reprezintă o teamă exagerată și persistentă de un obiect sau de o situație care de regulă sunt nepericuloase. Subiectul se teme de lucruri cum ar fi evaluările negative, critică sau teama de a fi respins. Fobiile sociale se pot contra pe unele aspecte concrete cum ar fi teama de a vorbi, în public, de mânca în public. În aceste cazuri evitarea situației anxiogene este mai dificil de realizat decăt în cazul altor fobii.

Russell Davies (1987) consideră că stările de anxietate sunt deseori învățate prin condiționare clasică (Hayward Sheila, 1999 ). O situație care provoacă anxietate apare în același timp ca un stimul diferit (de exemplu, un copil învață că durerea este asociată cu medicul), astfel că oricând apare perechea stimul – obiect, anxietatea va fi “trezită” (în cazul exemplului nostru, medicul nu este singura cauză a durerii, dar se poate face asocierea; de fiecare dată când apare medicul, anxietatea revine chiar dacă durerea este absentă).

Barnet ( 1985 ) definește fobia drept o teamă persistentă de un obiect sau situație și deseori, teamă de reacțiile proprii față de respectvul obiect sau situație. Deseori, teama este recunoscută ca fiind exagarată, însă persoana respectvă tinde să evite stimulul fobic, iar funcționarea sa normală are de suferit. De regulă, nu se cunoaște exact originea fobiilor. Rareori persoana fobică poate descrie un eveniment psihotraumatizant despre care spune că stă la originea fobiei. Autorii sunt de părere că acestea sunt frici dobândite prin condiționare ca urmare a unor experiențe nefericite, conduite amplificate de reacții excesive ale anturajului sau de insecuritatea datorită absenței mamei. Uneori această condiționare se fizează în perioada de stres puternic sau în stări de supraactivare când reacțiile caracterizate prin teama se invață cu ușurință.

Barnet (1985) arată că anxietatea este o teamă difuză, fără obiect bine precizat, adesea însoțită de acuze somatoforme: presiune toracică, tahicardie, transpirație, cefalee, tendința imperioasă de a urina.

Cercetările lui Furnham (1981) bazându-se pe teoria lui Eysenck referitor la comportamentul social arată că extravertiții manifestă tendințe spre competivitate socială, relaționare intimă și afirmare socială, iar introvertiții au tendința de a evita stimulările de natură socială, au relații puține, dar calitative, evită situațiile de competitivitate socială.

Introducând conceptul de fobie socialã, Marks (1969) a avut în vedere subiecții care în situații sociale descriu apariția unei anxietãți fobice însoțite de comportamente de evitare. După Marks, prezența și natura factorilor precipitatori nu au o legătură directă cu tulburarea fobică și nu este necesar să cunoaștem cauza care a produs fobia pentru a o trata cu succes.

Luchins (1957) bazându-se pe cercetările făcute de Eysenck, a observat relațiile interpersonale și comportamentul de grup, constatatând că oamenii îi judecă pe ceilalți ca “introvertiți” sau “extravertiți” în funcție de primele informații (efectul de întâietate, prima impresie) pe care le au despre aceștia, chiar dacă ele sunt contrazise mai târziu.

Dacă vorbim de anxietate ca trăsătură (Spielberg 1966) avem în vedere predispoziția pentru anxietate, adică deosebirile între indivizi. Astfel predispoziția pentru anxietate poate fi considerată ca trăsătură de personalitate ce influențează reacția la stress.

Clark (Clark, 1995) a propus un model integrativ folosind un cadru cognitiv. Dupã el elementul central al suferinței îl constituie dorința subiectului de a crea o impresie favorabilã dublatã de neîncrederea în propriile abilitãți sociale. Printr-un proces de influențare reciprocã între predispoziții înnãscute și situații de viațã specifice, fobicul dezvoltã convingeri disfuncționale legate de pericol în situații sociale și de consecințele dezastruoase pe toate planurile ale eșecurilor sale. Preocuparea permanentã cu propriile frãmântãri interioare face ca fobicul sã selecteze doar informațiile care par sã-i confirme prejudecãțile și sã le ignore pe cele care ar permite o evaluare corectã a realitãții și a resurselor. Dupã Clark subiecții par tensionați ceea ce ar antrena mai puține semne de prietenie din partea anturajului. Frecvent, deși nu au deficite ale abilitãților sociale și performanța lor este adecvatã și în ciuda unui comportament suportiv explicit din partea celor apropiați, fobicii se apreciazã pe ei înșiși într-un mod defavorabil și evocã argumente privind nemulțumirea mediului social.

Cattel și Scheier (1958, 1961, Cattel, 1966) în urma unor studii, de analiză, factorială identifică doi factori distincți ai anxietății anxietatea ca stare și anxietatea ca trăsătură. Anxietatea ca trăsătură descrie o particulă a persistenței relativ stabilă, accentul căzând pe diferențele individuale sau comportamentul anxios ce-i caracterizează pe diferiți indivizi.

CAP.2 METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1. Organizarea cercetării

Cercetarea s-a desfășurat pe parcursul anului 2011-2012 Subiecții aleși pentru această aplicație sunt împărțiți în două loturi distincte.

un lot format din 28 de subiecți adulți cu vârste cuprinse între 45 și 62 ani. care au fost selecționați din spitale de psihiatrie cu un diagnostic dinainte stabilit de medicul psihiatru.

un lot format din 34 de subiecți tineri aleși la întâmplare cu vârste cuprinse între 19 și 23 ani

Am aplicat o baterie de teste cuprinsă din inventarul de personalitate Eysenck, cu cele trei scale : scala de nevrotism , scala de intoversie – extroversie, scala de labilitate și Chestionarul de personalități accentuate Schmiescheck

Într-o următoare etapă care a fost cea finală, a avut loc cotarea și interpretarea datelor, am întocmit tabelele și graficele și am procedat la întocmirea lucrării.

2.2. Obiectivele și ipotezele cercetării

Obiective:

În elaborarea lucrării de față ne-am propus următoarele obiective :

studierea relației dintre dimensiunile personalității introversie – extraversie și vârstă;

studierea relației dintre dimensiunile personalității extraversie – neuroticism și vârstă ;

evidențierea diferențelor semnificative, în ceea ce privește structurarea specifică a trăsăturilor de personalitate, la două grupe de vârstă diferite: tineri și adulți .

Ipoteze:

Pentru atingerea obiectivelor am plecat de la următoarele ipoteze:

1. Considerăm că există o relație semnificativă între dimensiunile de personalitate introversie și extraversie și vârstă;

2. Considerăm că subiecții adulți cercetați au un nivel mai ridicat de nevrotism față de subiecții tineri;

3. Considerăm că la subiecții adulți supuși cercetării unele trăsături precum anxietatea sunt mai accentuate față de subiecții tineri.

2.3. Metode și procedee utilizate în cercetare

Din întregul “arsenal” al metodelor și materialelor de investigație psihologică, la această cercetare am utilizat următoarele:

Interviul

Observația

Inventarul de personalitate Eysenck (Eysenck Personality Inventroy-EPI);

Chestionarul de personalități accentuate Schmiescheck.

2.3.1. Interviul

Interviul ca interacțiune psihologică și socială

Conversația reprezintă o activitate distinctiv umană și un tip de interacțiune psihologică și socială. Interviul personal față în față, cel mai răspâdit procedeu de intervievare, presupune interacțiunea dintre două persoane. Una dintre principalele supoziții ale interviului este consistența relației dintre vorbă și faptă, dintre atitudinea exprimată verbal și comportament.

2.3.2. Observația

A fost utilizată pe tot parcursul cercetării. S-a luat în considerare atitudinea subiectului față de sarcină, față de sine, factorii care l-au influențat (persoane și/sau factori de mediu).

A observa înseamnă a cunoaște, a examina un obiect sau un proces, a face constatări și remarci ( critice ) referitoare la ceea ce ai privit cu atenție. Acesta este sensul termenului de “observație” la nivelul simțului comun. Percepția, procesul psihic pe care se bazează observația, Rezultă de aici implicarea subiectului cunoscător în actul observației: personalitatea și factorii socioculturali sunt prezenți în procesul observării și în produsul acestui proces, observația.

În științele socioumane observația este înainte de orice observarea omului de către om, fapt ce o particularizează față de observația din științele naturii, fiind vorba de un raport între două persoane care “își dau seama” și acționează ca atare.

Avantajele recursului la metoda observației constau: în superioritatea acesteia față de anchetă sau față de studiul documentelor când se studiază comportamentul nonverbal; înregistrează comportamentele în condiții naturale de desfășurare a lor; este slab reactivă în comparație cu experimentul sau cu ancheta pe bază de chestionar sau de interviu; elimină în bună măsură artificializarea studiului vieții sociale;

Dezavantaje: un control redus asupra variabilelor externe care pot afecta datele cercetării; dificultăți de cuantificare; limitarea la studiul unor eșantioane mici; dificultatea de a studia comportamente intime ( de exemplu, comportamentul sexual poate fi studiat cu ajutorul interviului, chiar telefonic, dar nu prin metoda observației ).

2.3.3.Inventarul de personalitate Eysenck ( EPI)

A fost elaborat de Eysenck (1964) cu scopul de a măsura dimensiunile E / I (extraversiune-introversiune) și N (neuroticism). Elaborarea acestui inventar a fost precedat de alte câteva instrumente, și anume, chestionarul clinic Mandsley (“Mandsley Medical Questionnaire”) și inventarul de personalitate Mandsley (1959).

Cadrul teoretic care stă la baza construirii celor două scări ale chestionarului E.P.I. – scala de extraversie și de nevrotism – presupune că oamenii cu fobii și cu nevroza obsesiv compulsivă, tind să fie foarte introvertiți și obțin note ridicate la scala de nevrotism și note scăzute la extraversie, pe când oamenii cu nevroze de conversie (ex. paralizia histerică), sau nevroze disociative (ex. amnezia) tind să fie mai mult extravertiți și psihoticii se caracterizează prin note mai ridicate la extraversie . În ceea ce privește notele la scala de nevrotism ele ar trebui să situeze acești subiecți pe o poziție intermediară, între normali și cei cu fobii și cu nevroza obsesiv compulsivă

( note la nevrotism mai ridicate decat ale normalilor, dar mai scăzute decat notele introvertiților) .

Inventarul E.P.I. are două forme (A și B) care permit retestarea subiectului, din diverse motive, fără ca rezultatele să fie invalidate de către memorarea răspunsurilor la anumiți itemi. Întrebările nu sunt identice, dar au același conținut. Cele două forme pot fi utilizate separat sau împreună. La această cercetare am aplicat doar varianta A a testului, fiindcă numai aceasta a fost etalonată la populația României. Acesta poate fi găsit la anexa 1. Fiecare formă a chestionarului conține 57 de întrebări (itemi) grupate în trei scale:

scala pentru evaluarea extraversiunii și introversiunii (notat cu E)

H.J. Eysenck și S.B.G. Eysenck descriu ’’portretul tipic ’’al extravertului și al introvertului, dar menționează că ele nu se întalnesc ca atare în realitate ci reprezintă extremele idealizate ale unui continuum, față de care persoanele reale se apropie mai mult sau mai puțin, deci ar fi tipuri teoretice, abstractizate din nenumărate cazuri particulare.

Notele ridicate la E sunt semnificative la extraversie. Subiecții care obțin cote standard ridicate (mai mari de 6) la E au tendința de a fi expansivi, impulsivi, sociabili și de a participa nemijlocit la activitățile grupului.

Extravertitul tipic este sociabil, are mulți prieteni și îi place să fie înconjurat de oameni.Are tendința de a fi agresiv și dominant ;își pierde încrederea în sine. Îi place să riște, caută schimbarea precum și emoțiile puternice; preferă mișcarea și acțiunea. În general este optimist și nepăsător.

Introvertitul tipic este ponderat și introspectiv, îi place viața liniștită, ordonată, care se desfășoară în cadrul unor coordonate precise. Față de majoritatea oamenilor este rezervat și distant, excepție făcând doar prietenii săi intimi. Este un om mai degrabă pesimist, prevăzător, la care implicarea eului în activitate se realizează mai greu. Evită senzațiile tari. Își stăpanește impulsurile de moment și în general nu se manifestă agresiv. De regulă își controlează sentimentele într-o măsură mai mare decât exravertitul.

scala pentru evaluarea neuroticismului (notat cu N)

Cotele standard ridicate (mai mult de 6) la scara N sunt indici ai nevrotismului. Persoanele care obțin astfel de scoruri se caracterizează printr-o labilitate emoțională accentuată și cu reale dificultăți în restabilirea echilibrului psihic după șocuri emoționale. Se plâng frecvent de dereglări somatice difuze, ca de exemplu dureri de cap dureri dorsale, tulburări digestive, insomnii etc. Pe plan psihic, acuză stări de anxietate și sunt frămantați de nenumărate griji. Sub efectul stresului, aceste persoane sunt predispuse la tulburări nevrotice. Predispozițiile amintite nu se confundă însă cu adevarata depresie nervoasă; un subiect cu cota N ridicată, se poate adapta totuși în mod adecvat exigențelor muncii, ale vieții de familie,etc..

La polul pozitiv al acestei dimensiuni se situează subiecții cu note standard scăzute (mai mici de 4) la scara N, note specifice persoanelor stabile din punct de vedere emoțional. Caracteristic acestora este gradul ridicat de integrare, puterea eului, autocontrol ridicat.

Deoarece cele două dimensiuni ale personalității sunt considerate independente, toate combinările de note posibile pe plan teoretic pot fi întâlnite și în practică: scor ridicat la E și la N – extravertit nevrotic, scor scăzut la I și ridicat la N – introvertit nevrotic și scor scăzut la E și la N – introvertit stabil .

scala pentru evaluarea minciunii (notat cu L).

Descrierea scalei pentru evaluarea minciunii (notat cu L) este justificată de tendința subiectului de a oferi răspunsuri dezirabile examinatorului, de a se pune într-o lumină favorabilă în cursul autodescrierii.

Itemii chestionarului E.P.I. sunt prezentați sub formă de întrebări dihotonizate, adică ele obligă subiectul să aleagă între două posibilități de răspuns. Acest fapt limitează „libertatea” de exprimare a subiectului, dar ușurează cotarea răspunsurilor.

Cotarea răspunsurilor se face cu ajutorul unei grile de cotare, care se așează pe chestionar în așa fel încât cercurile cu asteriscuri de pe grilă să corespundă celor de pe chestionar. Pentru fiecare răspuns care apare într-un cerc al grilei se acordă un punct, suma acestora constituie nota (cota) brută la scara respectivă.

Scalei L îi corespund 9 itemi (Da – 6,24,36, Nu -12,18,30,42,48,54), scalei E îi corespund 15 itemi (Da–1,3,8,10,13,17,22,25,27,39,44,46,49,53,56),iar scalei N îi corespund23 itemi (Da2,4,7,9,11,14,16,19,21,23,26,28,31,33,35,40,43,45,47,50,52 55).

Interpretarea rezultatelor se face pe baza etalonului românesc elaborată de Institutul de Psihologie al Academiei de Științe Sociale și Politice – din 1975.

Pe baza mediilor obținute la scala E și N, se constată că între cele două sexe nu există diferențe în privința gradului de extraversiune. În schimb diferențele între medii sunt semnificative în privința neurotismului. Iată motivul care a determinat elaborarea a două etaloane diferențiate pe sexe, unul pentru populația masculină și altul pentru cea feminină (Anexa 1) (Tăciulescu, 1985, p.157)

Cu ajutorul tabelelor-etalon, cotele brute ale subiecților se transformă în cote standard. În general, notele standard de 4, 5, și 6 se consideră a fi cote medii. Subiecții cu note mai mici sau mai mari decât punctele de secțiune, dispun într-un grad mai scăzut sau mai înalt decât media, de trăsătura considerată, ei fiind calificați introvertiți sau extravertiți, respectiv stabili sau instabili.

Pentru depistarea și evaluarea minciunii (incertitudinii), notat cu L, avem în total nouă itemi și un scor de peste 5 coincidențe, subiecții sunt considerați nesinceri, iar aceasta ne sugerează că nu putem conta pe o prelucrare fidelă și adevărată.

Chestionarul poate fi aplicat subiecților începând de la vârsta de 16 ani, indiferent de climatul socio-cultural.

Chestionarul E.P.I. este aplicat și în scopul evaluării tendințelor patologice ale personalității, în general, scorurile înalte ale celor două dimensiuni fiind un astfel de indiciu.

2.3.4. Chestionarul de personalități accentuate Schmiescheck.

Dr. H.Schmieschek a întocmit un chestionar pentru depistarea personaliăților accentuate, tradus, experimentat și adaptat pentru țara noastră de psihologul I.M.Nestor.

Chestionarul este alcătuit din 88 de întrebări, prezentate amestecat, formând 10 grupe (de la I la X), fiecare grupă urmărind explorarea/evidențierea unor trăsături “accentuate”( vezi anexa nr 2):

Grupa I-a, cu 12 întrebări se referă la demonstrativitate;

Grupa a II-a, cu 12 întrebări se referă la hiperexactitate;

Grupa a III-a, cu 12 întrebări se referă la hiperperseverență;

Grupa a IV-a, cu 8 întrebări se referă la nestăpânire/neînfrânare;

Grupa a V-a, cu 8 întrebări se referă la hipertimie;

Grupa VI-a, cu 8 întrebări se referă la distimie;

Grupa VII-a cu 8 întrebări se referă la ciclotimie;

Grupa VIII-a, cu 4 întrebări se referă la exaltare;

Grupa IX-a, cu 8 întrebări se referă la anxietate;

Grupa X-a, cu 8 întrebări se referă la emotivitate.

La acest chestionar, subiectul răspunde în scris subliniind sau încercuind pe “Da” sau “Nu” în dreapta fiecărei întrebări. Autorul recomandă ca subiectul să fie făcut atent că la acest chestionar nu este vorba de examinarea unor aptitudini ci a unor trasături de personalitate.

Timpul de lucru este liber, nu există presiune sau constrângere. În linii mari timpul de lucru (exclusiv întrebările și răpunsurile) variază între 30 și 60 de minute, în funcție de ritmul gândirii si gradului de înțelegere al fiecărui subiect.

Schmieschek precizează că, la unele întrebări răspunsul “nu” este cel simptomatic, contând deci, drept “da” (simptomatic) și va fi astfel înglobat printre răspunsurile pozitive (simptomatice). Numerele acestor întrebări cu răspuns “nu” dar contând “da” sunt următoarele: 5, 12, 25, 31, 36, 46, 51, 53, 59, 65.

Grupele I -X nu au toate același număr de întrebări, de aceea au fost introduși coeficienți de ponderare. Aceștia ajută la compararea cantitativă a rezultatelor, întrucât după înmulțirea cu coeficienții respectivi se obțin valori standard comparative; 24 indică un procentaj simptomatic de 100%; valoarea 18 indică 75%; valoarea 12 indică 50% iar valoarea 6 indică 25%.

Cu referire la interpretarea cotelor se avansează ideea că putem vorbi de o “accentuare” în cazul în care numărul de raspunsuri “da” trece de 50%, adică mai mult de jumătate din numărul de întrebări specifice fiecăreia din cele 10 grupe de simptome.

Autorul consideră că este indicată și o confruntare a rezultatelor obținute de la cele 10 grupe pentru o mai adecvată caracterizare a accentuării, unele simptome corelând clinic cu altele. De accea se recoandă, în cazul unei evaluări individuale, alcătuirea unu profil, care prin prezentarea sa grafică prilejuiește intuirea mai operativă a personalității.

Psihologul își poate structura o opinie suplimentară analizânnd numărul total de răspunsuri “da”, în vederea stabilirii unui “coeficient de dezechilibru emoțional”.

O analiză atentă a chestionarului Schmieschek prilejuind reflecția că în fond se urmărește depistarea unor tipuri umane și că metoda închide o tipologie umană cu o orientare mai mult clinică. Dar, indiferent de considerațiile noastre teoretice sau generale din punct de vedere practic nu se pot trage decât foloase prin utilizarea unor asemenea metode de descifrare a personalității. ,,Mediul’’ de astăzi (social, școlar, industrial, clinic) cu coordonatele sale multilaterale și complexe, cer în vederea unei integrări eficiente o cât mai amănunțită cunoaștere a structurilor de personalitate. (Leonhard, K., 1972).

De pe poziția cercetătorului preocupat și de aspectele deontologice ale încercărilor de a descifra ,, firea ” umană se accentuează că nu este indicat să se acorde, teoretic, o valoare infailibilă unui singur instrument de explorare. În acest context, este indicată compararea /corelarea rezultatelor metodei Schmieschek cu rezultatele altor chestionare și altor tehnici.

2.3.5. Operaționalizarea datelor

În lucrarea de față s-au folosit ca variabile de cercetare :

– dimensiunea introversie – extraversie;

– dimensiunea neurotism ;

– vârsta;

– anxietatea.

2.4. Prezentarea lotului investigat

Eșantionul de subiecți aleși pentru lucrarea de cercetare de față este format dintr-un număr de 62 de subiecți, cu vârste cuprinse între 19 și 62 ani. Am grupat subiecții în două categorii de gupe de vârstă obținând astfel două gupe: prima grupă formată din 34 de subiecți cu vârste cuprinse între 19 și 23 ani și cea de-a doua grupă formată din 28 de subiecți cu vârste cuprinse între 45 și 62 ani.

Referindu-ne la structura eșantionului, în funcție de sex, aceasta se prezintă astfel: 26 de subiecți de sex masculin și 36 de sex feminin (vezi Tabelul 4 și Figura 1).

Tabelul 2. Structura eșantionului, în funcție de vârstă și sex

Fig. 1. Structura eșantionului, în funcție de vârstă și sex

CAP.3 PREZENTAREA, ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR.

În cercetarea de față s-a pornit de la ideea că există o legătură între dimensiunea fundamentală a personalității intoversie-extraversie și tulburările de anxietate. Se consideră că, oamenii cu fobii și cu nevroză obsesiv compulsivă, tind să fie foarte introvertiți pe când oamenii cu nevroze de conversie (ex. paralizia histerică), sau nevroze disociative (ex. amnezia) tind să fie mai mult extravertiți.Toate aceste aspecte au fost măsurate prin intermediul chestionarelor date subiecților.

Vom prezenta în cele ce urmează corelația dintre măsurători, verificarea ipotezelor ipoteză și prezentarea cantitativă și calitativă a datelor .

3.1. Corelare între măsurători

După aplicarea, cotarea și interpretarea celor două probe am calculat frecvența trăsăturilor de personalitate ale participanților.

Din studiul nostru rezultă că vârsta influențează dimensiunea de personalitate introversia-extraversia (vezi tabelul nr.3 și figura 2). Cele mai multe studii de specialitate arată că introversia crește în mod semnificativ odată cu vârsta.

Informațiile culese au fost prelucrate și sunt prezentate sub forma unor tabele și grafice.

Tabelul nr. 3 frecventa introversie-extraversie

Figura 2 frecventa introversie-extraversie

Din studiul nostru rezultă deasemenea și că emotivitatea crește pe măsura avansării în vârstă,(vezi tabelul nr.4 și figura nr.3) ca și anxietatea (tabelul nr.5 și figura nr.4) și distimia (tabelul nr. 6 și figura nr.5)

Tabelul nr.4 Frecventa emotivitate

Figura nr. 3 frecventa emotivitate

Tabelul nr. 5 frecventa anxietate

Figura nr. 4 frecventa anxietate

Tabelul nr. 6 frecventa distimie

Figura nr. 5 frecventa distimie

Diferențe semnificative s-au înregistrat între rezultatele obținute de cele două grupuri la dimensiunea nevrotism .

În ceea ce privește dimensiunea de personalitate nevrotism, este explicată la grupul de adulți de anxietate și distimie

Tabelul nr. 7 frecventa nevrotism

Figura nr. 6 frecventa nevrotism

În ceea ce privește “scala L”, a minciunii sau a deformării prin tendința de supra sau subevaluare a unor trăsături, situația se prezintă în felul următor:

Pentru lotul de adulți:

distimicii,

nevroticii,

prezintă o tendință mai accentuată de deformare a realității.

Pentru lotul de tineri :

nestăpâniții,

labilii,

manifestă o tendință mai accentuată de deformare a realității.

3.2. Ipoteze

3.2.1. Analiza cantitativă

Ipoteza 1 Considerăm că există o relație semnificativă între dimensiunile

de personalitate introversie și extraversie și vârstă.

La variabila introversie-extraversie a chestionarului E.P.I.-Eysenck rezultatele obținute de noi arată că 40,5% din lotul de adulți studiați se caracterizează prin introversie, 49,6% sunt ambiverți pentru ca numai 6,4% să fie extraverți.

Tabelul nr. 8 valori introversie-extraversie adulti

Figura nr. 7 valori introversie-extraversie adulti

Analiza repartiției acelorași trăsături în grupul de tineri arată că 50,7% dintre tineri se evaluează ca ambiverți, 29,2% ca introvertiți (un procent destul de mare care ne face să ne gândim la criza de identitate specifică acestei vârste și care-i determină pe mulți tineri să se plieze mai mult asupra propriului eu), pentru ca numai 14,7% să se evalueze ca extraverți.

Aceste rezultatele prezentate se înscriu pe linia premiselor teoretice prezentate mai sus, evidențiind faptul că introversia crește odată cu avansarea în vârstă confirmând totodată ipoteză 1 a cercetării noastre.

Tabelul nr. 9 valori introversie –extraversie tineri

Figura nr. 8 valori introversie –extraversie tineri

Ipoteza 2 Considerăm că subiecții adulți cercetați au un nivel mai ridicat

de nevrotism față de subiecții tineri.

În ceea ce privește variabila “nevrotism”, 37,7% dintre adulții investigați se încadrează în valorile normale prezentate de autorul probei, 22,8% prezintă tendințe nevrotice, pentru ca cei mai mulți și anume 39,2% să se încadreze în categoria de accentuări cu tentă patologică.

Tabelul nr .10 valori nevrotism adulti

Figura nr. 9 valori nevrotism adulti

Aceste rezultate corespund ipotezelor teoretice conform cărora, subiecții adulți au un nivel mai ridicat de instabilitate emoțională (nevrotism) față de tineri acestea fiind datorate în pricipal eforturilor adaptative; confirmând și ipoteza 2 a studiului nostru

La lotul de tineri 38,6% dintre subiecți se încadrează (conform etaloanelor românești) în valorile normale, 20% manifestă “tendințe nevrotice”, pentru ca 41,4% să se incadreze în categoria de risc patologic.

Tabelul nr. 11 valori nevrotism tineri

Figura nr.10 valori nevrotism tineri

Rezultatele obținute la “scala L”/ scala minciunii a chestionarului E.P.I.- Eysenck, un procent de 92,4% de adulți și de 88% dintre tineri dau răspunsuri sincere la întrebările acestui chestionar.

Tabelul nr. 12 scala L -adulți

Tabelul nr. 13 scala L – tineri

Figura nr.11 scala L

Ipoteza 3 Considerăm că la subiecții adulți supuși cercetării unele trăsături

precum anxietatea sunt mai accentuate față de subiecții tineri.

Din studiul nostru rezultă că emotivitatea crește deasemenea pe măsura avansării în vârstă,(vezi tabelul nr.6 și figura nr.3) ca și anxietatea (tabelul nr.7 și figura nr.4) și distimia (tabelul nr. 8 și figura nr.5), rezultate ce conduc la confirmarea ipotezei 3.

Analiza rezultatelor obținute de cei 28 de adulți la proba vizând accentuările de personalitate arată că ordinea descrescătoare a accentuărilor de personalitate specifice lotului de adulți este următoarea

– personalitatea emotivă cu numai 32,9% valori normale;

Tabelul nr. 14 valori emotivitate adulti

Figura nr. 12 valori emotivitate adulti

– personalitatea hiperexactă cu 39,2% valori normale;

Tabelul nr. 15 valori hiperexactitate adulti

Figura nr.13 valori hiperexactitate adulti

– personalitatea hipertimică cu 45,55% valori normale;

Tabelul nr. 16 valori hipertimie adulti

Figura nr.14 valori hipertimie adulti

– personalitatea hiperperseverentă, cu 50,63% valori normale;

Tabelul nr. 17 valori hiperperseverenta adulti

Figura nr. 15 valori hiperperseverenta adulti

– personalitatea labilă cu 60,7% valori normale;

Tabelul nr. 18 valori labilitate adulti

Figura nr. 16 valori labilitate adulti

– personalitatea distimică cu 68,3% valori normale;

Tabelul nr. 19 valori distimie adulti

Figura nr. 17 valori distimie adulti

– personalitatea anxioasă cu 70,9% valori normale;

Tabelul nr. 20 valori anxietate adulti

Figura nr. 18 valori anxietate adulti

– personalitatea exaltată cu 77,2% valori normale;

Tabelul nr.21 valori pers. exaltata adulti

Figura nr.19 valori pers. exaltata adulti

– personalitatea nestăpânită, cu 88,6% valori normale și

Tabelul nr. 22 valori pers. nestapanita adulti

Figura nr.20 valori pers. nestapanita adulti

– personalitatea demonstrativă , cu 89,8% valori normale.

Tabelul nr. 23 valori demonstativitate adulti

Figura nr.21 valori demonstativitate adulti

Ordinea descrescătoare a accentuărilor de personaliate specifice lotului de

tineri este următoarea :

– personalitate emotivă, cu 40% coeficient de normalitate;

Tabelul nr. 24 valori emotivitate tineri

Figura nr. 22 valori emotivitate tineri

– personalitate hipertimică, cu 41,33% valori normale;

Tabelul nr. 25 valori hipertimie tineri

Figura nr. 23 valori hipertimie tineri

– personalitate exaltată, cu 44% valori normale;

Tabelul nr. 26 valori pers. exaltata tineri

Figura nr.24 valori pers. exaltata tineri

– personalitate labilă cu 53,3% valori normale;

Tabelul nr. 27 valori labilitate tineri

Figura nr. 25 valori labilitate tineri

– personalitate nestăpânită cu 65,33% valori normale

Tabelul nr. 28 valori pers. nestapanita tineri

Figura nr. 26 valori pers. nestapanita tineri

– personalitate hiperexactă cu 77,6% valori normale;

Tabelul nr. 29 valori hiperexactitate tineri

Figura nr. 27 valori hiperexactitate tineri

– personalitate hiperperseverentă cu 79,6% valori normale;

Tabelul nr. 30 valori hiperperseverenta tineri

Figura nr. 28 valori hiperperseverenta tineri

– personalitate anxioasă cu 80% valori normale;

Tabelul nr. 31 valori anxietate tineri

Figura nr. 29 valori anxietate tineri

– personalitate distimică cu 94,6% valori normale

Tabelul nr. 32 valori distimie tineri

Figura nr. 30 valori distimie tineri

– personalitate demonstrativă cu 94,6% valori normale.

Tabelul nr. 33 valori demonstrativitate tineri

Figura nr. 31 valori demonstrativitate tineri

3.2.2. Analiza calitativă

Ipoteza 1 Considerăm că există o relație semnificativă între dimensiunile

de personalitate introversie și extraversie și vârstă

Conform rezultatelor prezentate mai sus, reiese că ipoteza noastră cu privire

la relația dintre dimensiunile de personalitate introversie și extraversie și vârstă s-a

confirmat.

Analiza rezultatelor obținute de cei 28 de adulți la proba vizând dimensiunea introversie – extraversie a chestionarului E.P.I.-Eysenck arata ca lotul de adulți studiați se caracterizează prin introversie într-un procent ridicat pentru ca numai 6,4% să fie extraverți. Aceste rezultatele prezentate se înscriu pe linia premiselor teoretice prezentate mai sus, evidențiind faptul că introversia crește odată cu avansarea în vârstă.

Ipoteza 2 Considerăm că subiecții adulți cercetați au un nivel mai ridicat de nevrotism față de subiecții tineri.

Conform acestei ipoteze subiecții adulți au un nivel mai ridicat de instabilitate emoțională (nevrotism) față de tineri.

Rezultatele la analiza cantitativă în ceea ce privește variabila “nevrotism” arată că 37,7% dintre adulții investigați se încadrează în valorile normale prezentate de autorul probei, 22,8% prezintă tendințe nevrotice, pentru ca cei mai mulți și anume 39,2% să se încadreze în categoria de accentuări cu tentă patologică. Prin comparație tinerii investigați au obținut procent mai mare la valorile normale,

Aceste rezultate corespund ipotezelor teoretice conform cărora, echilibrul emoțional scade o data cu vârsta, acestea fiind datorate în pricipal eforturilor adaptative. Cu aceste rezultate se confirmă ipoteza a doua.

Cu tote că am putut semnala mai înainte tendința de infrumusețare a propriei imagini a adulților, cât și cea de exagerare a elementelor negative practicate de tineri, rezultatele obținute la “scala L”/ scala minciunii a chestionarului E.P.I.- Eysenck, ne semnalează faptul că un procent de 92,4% de adulti și de 88% dintre tineri dau răspunsuri sincere la întrebările acestui chestionar.

Ipoteza 3 Considerăm că la subiecții adulți supuși cercetării unele trăsături precum anxietatea sunt mai accentuate față de subiecții tineri.

În ceea ce privește trăsăturile de personalitate analizele realizate confirmă rezultatele obținute în ceea ce privește evoluția unor trasături de personalitate odată cu vârsta .Astfel crește nota de:introversie, distimie și de anxietate În concluzie și ipoteza a treia a cercetării s – a confirmat.

3.3. Limite și perspective ale prezentei cercetări. Propuneri

Limitele cercetării :

o limită a cercetării se datorează lotului mic de subiecți (N=62), astfel încât rezultatele obținute nu pot fi generalizate.

analiza mult mai detaliată a datelor obținute prin compararea lotului de subiecți în funcție de anumite caracteristici.

Analiza rezultatelor subiecților investigați ne determină să tragem următoarele concluzii:

Acceptând rolul de “filtru “al imaginii de sine, trebuie să facem câteva considerații asupra modului în care se realizează filtrarea. Astfel dacă imaginea de sine este mai pozitivă, atitudinea față de sine este mai permisivă, în sens de autoacceptare

Putem spune în sens metaforic că sita este mai puțin deasă iar nota de obiectivitate a autoaprecierii crește, dacă din contră imaginea de sine este predominant negativă și egocentristă, sita devine deasă (non permisivă), rezultatele obținute sunt mai puțin adecvate realității obiective. Putem spune că proba Smiescheck ne furnizează date semnificative în ceea ce privește fenomenul de autoevaluare/atopercepție.

Analizele comparative, realizate pe grupe de vârstă diferite, ne-au determinat să interpretăm rezultatele obținute la probele de personalitate, mai mult ca pe niște autoevaluări, cu un grad mai înalt sau mai scăzut de deformare .

Nota de nevrotism este ușor subevaluată de adulți și supraevaluată de tineri, exemplificând cu succes cele două tendințe contrare de distorsionare .

Analizele realizate pe lotul de adulți confirmă rezultatele obținute de alți autori în ceea ce privește evoluția unor trasături de personalitate odată cu vârsta .Astfel crește nota de:

introversie

distimie

anxietate

Raportându-ne la proba E.P.I.-Eysenck, analizele realizate confirmă calitățile predictive și fidelitatea de construcție a probei, trăsăturile selectate acoperind cu precizie aria specificată.

Propuneri:

Pentru a îmbogății rezultatele acestei cercetări și pentru a-i depăși limitele mai sus menționate, propunem câteva direcții de urmat în eventualele cercetări viitoare. Așadar este necesar pentru eventualele cercetări viitoare să se stabilească un lot mult mai mare de subiecți, pentru evitarea modificărilor prezentate mai sus și pentru a obține rezultate mai exacte.

CONCLUZIILE ȘI APLICAȚIILE REZULTATELOR

CERCETĂRII ÎN PRACTICĂ

Această lucrare dorește să atingă unele probleme foarte cunoscute, pentru care s-au făcut nenumarate cercetări și s-au emis multe teorii respectiv relația dintre dimensiunea personalității introversie – extraversie și anxietate, dar pentru care orice cercetare ulterioară, formulare de ipoteze, experimente și noi teorii sunt foarte importante pentru întregirea tabloului de simptome și ameliorarea acestora

Sperăm ca rezultatele obținute să contribuie la îmbogățirea literaturii de specialitate în domeniul studierii tulburărilor anxioase , a factorilor de personalitate și relația dintre acestea. Apoi, de asemenea, să constitue un punct de plecare valid pentru noi cercetări.

Cercetarea de față oferă informații utile în raza activității psihologiei clinice într-o formă nouă care îmbină teoriile vechi și clasice a personalității cu teoriile moderne referitoare la dimensiunile personalității.

Rezultatele obținute indică fapul că există o relație semnificativă între vârstă și dimensiunile extraversie-introversie și stabilitate-instabilitate a personalității pe de o parte, iar pe de altă parte că acestea influențează considerabil anxietatea

Să reexpunem rezultatele pe scurt, pentru fiecare ipoteză în parte.

Așadar există o relație semnificativă între dimensiunile de personalitate introversie și extraversie și vârstă în sensul că dimensiunile mai “profunde” ale personalității, se caracterizează mai ales prin discontinuitate, prin modificări mai mult sau mai puțin pronunțate, mai timpurii sau mai târzii, diferitelor trăsături în funcție. Rezultatele au confirmat prima ipoteza

Conform ipotezei a doua subiecții adulți au un nivel mai ridicat de instabilitate emoțională (nevrotism) față de tineri Rezultate corespund ipotezelor teoretice conform cărora echilibrul emoțional scade o data cu vârsta, iar ipoteza a fost confirmată

La subiecții adulți supuși cercetării unele trăsături precum anxietatea sunt mai accentuate față de subiecții tineri. În ceea ce privește trăsăturile de personalitate analizele realizate confirmă rezultatele obținute de alți autori cu privire la evoluția unor trăsături de personalitate odată cu vârsta . Astfel crește nota de:introversie, distimie și de anxietate

Deși nu considerăm nici pe departe subiectul epuizat, încheiem fiind conștienți de necesitatea multiplicării studiilor cu privire la această topică de cercetare.

INDICE DE NUME

Allport pag 19,20

Birch, A., pag. 20

Beck, pag. 35

Barlow pag.35,36

Briggs pag. 19

Claridge pag.26

Berger, G. pag. 12,

Borgatta, pag.28

Catell, R., pag. 19, 20, 28, 29,37, 44,

Clark P, pag.35,43

Caulley, M. pag. 19

Clonninge pag. 18

Crăciunescu R. pag. 16

Costa, pag.28

Carver, pag.41

Eysenck pag. 19,20,22,23,24,25, 27,43,47,48,58

Fordham F. pag. 16

Franck pag. 26

Fletcher pag.27

Freud, pag.30, 31,

Fiske, pag.28

Golu, M., pag. 36

Goldberg, pag. 28

Hampson, S., pag.20,23,

Hayward pag. 20,

Holdevici, I., pag. 31,33,34,35,36

Horney, C., pag.37

Huber pag.39

Jung , C.G. pag. 9,12, 13, 15,16, 18,

Leonhard, K pag. 52

Minulescu,M. pag. 9,

Macsinga I. pag.19,24,

Myers pag.19

Mitrofan, I., pag.36

Neagoe, M., pag. 31

Nuț, S., pag.38

Norman, pag. 28

Popescu-Neveanu, P., pag. 29

Pavlov , pag.26,

Rorschach, H., pag. 16

Schackelton pag. 27

Schmieschek, H. Pag 50

Scheier, pag 41

Tăciulescu, pag . 50

Todoran, D., pag. 28

Vernon, P.E. pag.28

Zuckerman pag.21,23, 24,28,

Zăpârțan, M. pag. 27

Wundt W.Pag. 11,19,21,22,23

ANEXA 1

INVENTARUL DE PERSONALITATE EYSENCK E. P. I.

Vă rugăm să răspundeți la fiecare întrebare de mai jos prin DA sau NU, în dreptul cifrei corespunzătoare întrebării respective. Nu există întrebări juste sau nejuste, acest chestionar nefiind un test de inteligență sau de aptitudini, ci doar o masură a modului în care dvs. vă comportați. Acționați rapid la prima citire și nu vă gândiți prea mult asupra înțelesului exact al fiecărei întrebări!

1. Doriți adesea să fiți într-o situație care să vă stimuleze?

2. Aveți frecvent nevoie de prieteni înțelegători care să vă înveselească?

3. De obicei nu vă faceți griji?

4. Vă este greu să acceptați un refuz?

5. Vă opriți pentru a vă gândi înainte de a face ceva?

6. Dacă promiteți că veți face ceva, vă țineți întotdeauna de cuvânt, ori cât v-ar fi de neplăcut?

7. Vi se schimbă adesea dispoziția?

8. În general, vorbiți și acționați repede fără a vă opri pentru a reflecta asupra lucrurilor?

9. Vă simțiți vreodată “pur și simplu nefericit” fără un motiv serios?

10. Ați face aproape orice cînd sunteți pus la ambiție?

11. Vă simțiți vreodadă intimidat cînd doriți să vorbiți cu o necunoscută atrăgătoare/ tor?

12. Vi se întîmplă să vă pierdeți din când în când stăpânirea de sine și să vă înfuriați?

13. Acționați adesea pe inspirația momentului?

14. Vă necăjiți adesea pentru lucruri pe care nu trebuia să le spuneți sau să le faceți?

15. Preferați,în general,să citiți în loc să vă întâlniți cu alți oameni?

16. Vă simțiți jignit cu ușurință?

17. Vă place să ieșiți des în oraș?

18. Vi se întâmplă să aveți, din când în când, gânduri și idei care nu v-ar plăcea să fie cunoscute de alții?

19. Vă simțiți uneori plini de energie iar alteori apatici?

20. Preferați să aveți prieteni puțini, dar aleși?

21. Visați mult cu ochii deschiși?

22. Cînd oamenii țipă la dvs răspundeți și dvs la fel?

23. Aveți adesea sentimente de vinovăție?

24. Sunt toate obiceiurile dvs. bune și de dorit?

25. De obicei,vă puteți destinde și petrece foarte bine când participați la o petrecere veselă?

26. Credeți despre dvs că sunteți încordat sau foarte sensibil?

27. Sunteți considerat de cei din jur că sunteți foarte vioi?

28. După ce ați făcut un lucru important,vi se întîmplă frecvent să plecați cu sentimentul că ați fi putut să-l faceți mai bine?

29. Când sunteți cu alți oameni, sunteți în majoritatea cazurilor tăcut?

30. Bârfiți cîteodată?

31. Vi se întîmplă să nu puteți dormi din cauza unor idei care vă umblă prin minte?

32. Dacă doriți să aflați un lucru, preferați să-l căutați într-o carte, în loc să discutați cu cineva despre acest lucru?

33. Aveți vreodată palpitații sau o greutate pe inimă?

34. Vă place genul de muncă în care trebuie să fiți atent?

35. Aveți crize de tremurături și frisoane?

36. Ați declara întotdeauna la vamă tot ce aveți,chiar dacă ați ști că nu veți fi prins niciodată?

37. Vă displace să fiți într-o adunare (societate) în care oamenii joacă feste unul altuia?

38. Sânteți o persoană iritabilă?

39. Vă place să faceți lucruri în care trebuie să acționați repede?

40. Vă frământați în legătură cu anumite lucruri îngrozitoare care s-ar putea întâmpla?

41. Sunteți lent și lipsit de grabă în felul dvs.de a vă mișca?

42. Ați întârziat vreodată la întâlnire sau la serviciu?

43. Aveți multe coșmaruri?

44. Vă place atât de mult să vorbiți cu oamenii,încât nu scăpați niciodată ocazia să vorbiți cu un necunoscut?

45. Aveți junghiuri sau dureri?

46. Ați fi foarte nefericit dacă n-ați putea să vedeți mulți oameni în majoritatea timpului dvs.?

47. Vă considerați a fi o persoană nervoasă?

48. Din toți oamenii pe care-i cunoașteți, sunt unii care,.categoric nu vă plac?

49. Considerați că aveți suficientă încredere în dvs.?

50. Puteți fi cu ușurință ,jignit, când oamenii vă găsesc defecte personale sau greșeli în muncă?

51. Vă vine greu să vă distrați efectiv la o petrecere însuflețită?

52. Sunteți frământat de sentimente de inferioritate?

53. Vă vine ușor să înviorați o petrecere plictisitoare?

54. Vorbiți câteodată despre lucruri despre care nu știți nimic?

55. Sunteți îngrijorat în legătură cu sănătatea dvs.?

56. Vă place să faceți farse altora?

57. Suferiți de insomnie?

Foaie de răspuns – EPI

Forma:

Etalon test Eysenck

Scala minciună (L)

DA: 6, 24, 36.

NU: 12, 18, 30, 42, 48, 54.

Dacă L>5, atunci profilul se invalidează.

Scala Extraversie (E)

DA: 1, 3, 8, 10, 13, 17, 22, 25, 27, 39, 44, 46, 49, 53, 56.

NU: 5, 15, 20, 29, 32, 34, 37, 41, 51.

Daca E>7, atunci profilul denotă extraversie.

Daca E<3, atunci profilul denotă introversie.

Daca E = 4, 5, 6, atunci profilul denotă ambiversie.

Scala Nevrotism (N):

DA: 2, 4, 7, 9, 11, 14, 16, 19, 21, 23, 26, 28, 31, 33, 35, 38, 40, 43.

NU: -.

Daca N>15-16, atunci sunt prezente elemente simptomatice ale nevrotismului.

Etalonul Masculin

Etalonul Feminin

ANEXA 2

Chestionarul de personalități accentuate Schmiescheck

Firea demonstrativă Atenție! – nu se poate pune bază pe răspunsurile primite de acest tip de subiecți (se descriu asa cum ar vrea să pară în momentul respectiv.) Din întrebări rețin posibilitatea de a părea în ochii celui care îi chestionează ca avînd o însușire pozitivă și profită de o astfel de ocazie.

Își atribuie fel de fel de însușiri pozitive.

Exagerează în manifestările lor afective.

Exagerează în mimică, în gesturi, în felul în care vorbesc (manifestări lipsite de autenticitate).

Apelează la autolaudă sau autocompătimire cu care încearcă să se pună într-o lumină favorabilă.

Încearcă să se arate nu așa cum sunt în realitate, ci așa cum li se pare că ar fi avantajos să apară în împrejurările date.

Sunt plini de fantezie.

Găsesc cu ușurință pretexte și mici munciuni pentru a ieși din încurcătură.

Avînd tendința de a evita dificultățile, se constată destul de des schimbări în profesie si înclinația de a schimba locul de muncă

Se pricep să mintă și să înșele fără să-și dea seama

Manifestă o capacitate excesivă de refulare.

Pot realmente să uite complet ceea ce nu vor să știe, fiind în stare să mintă fără să fie totuși conștienți de acest fapt.

Pot refula uneori și dureri de ordin fizic.

Mint cu o expresie de nevinovăție totală.

Comportamentul pare extrem de sigur de sine.

Poate fi atît de prins de rolul său încît să iute pentru un timp țelul pe care-l urmărește.

Scopul urmărit poate să scape dintr-o situație dificilă sau dintr-un conflict care-l apasă.

Încearcă să evite eforturile.

Dorește mult să se bucure de stima celorlalți, să se impună în societate (lipsindu-i complet metoda în realizarea acestui deziderat).

Istericul înlătură prin refulări inhibițiile pe care le are de obicei un om atunci cînd este tentat să se impună pe primul plan în detrimentul altora.

Pot să se laude singuri, bucurîndu-se fără rezerve de aureola pe care sin guri și-au făurit-o.

Se caracterizează prin laudă de sine (pe plan verbal) precum și prin străduința de a stîrni interesul plin de respect al colectivității (pe plan practic)

Dorința de fi în centrul atenției de a-i impresiona pe cei din jur – tendință de autocompătimire.

Valorizează excesiv lamentările și rolul de martir.

Se refugiază în boală din dorința de a impresiona lumea.

Trăiesc exclusiv în prezent;manifestă o bună capacitate de adaptare la alți oameni iși dau excesiv silința de a se face iubiți.

Dau dovadă de egoism, folosind metode necinstite pentru a-și înlătura concurenții.

Manifestă pripeală în decizii (chibzuiesc puțin, se hotărăsc repede).

Copii care pârăsc sunt aproape întotdeauna personalități demostrative.

Copii isterici citesc cu plăcere pentru alții sau spun poezii.

Amabilitatea apare numai acolo unde poate de folos.

Dacă ia naștere o dușmănie, diferendul este de preferință rezolvat pe ascuns, adică pri intrigi, instigații.

Istericul flatează persoana cu care se găsește și o bîrfește pe cea absentă.

Prefăcătoria este forma caracteristică de exprimare a comportamentului.

Manifestă o nevoie excesivă de a-și da importanță și de a fi iubiți.

Mulțumire de sine

Trăiesc fără teamă și fără mustrări de conștiință

Dovedesc lipsa oricărei autocritici,patetism în vorbă, mimică si gesturi.

Comportamentele sunt exagerate, ostentative

Cînd unui isteric i se dă de înțeles că nu este crezut, el exagerează și mai mult.

La întrebările dezagrabile, deviază de la subiect, dovedind posibilități nelimitate de a mistifica.

Reguli pentru formularea întrebărilor Trebuie să li se ceară să-și fundamenteze răspunsurile prin exemple concrete.

Întrebați cu tact, admit că posedă talent actoricesc, sunt în stare să inventeze mici istorioare.

Este important să îi punem să-și povestească întreaga viață.

Firea hiperexactă Dă dovadă de manifestări altruiste și ale simțului datoriei. Meticulozitate exagerată.

Fac mereu remarci că nu se pot lăuda singuri.

De cele mai multe ori au nevoie de mai mult timp decît alltii pentru a-și termina munca.

Răspunderea devine pentru ei o sursă de suferință atunci cînd nu pot executa totul așa cum le-o dictează conștiinciozitatea.

Nu pot fi prea raționali acasă.

Le vine mai ușor să renunțe la o responsabilitate decît să-i facă față în mod defectuos.

Dau dovadă de o aproape permanentă îngrijorare anxioasă, însoțit de prea multe controale, de lipsa capacității de refulare.

Nu pot lua o decizie nici atunci cînd există toate premisele pentru aceasta.

Chibzuiesc totul pînă la ultimele consecințe înainte de a acționa. În caz de nevroză (psihastenică) luarea hatărîrilor importante devine o problemă.

Manifestă frecvent teama, care face ca o primejdie minimă să apară amenințătoare; ea devine atît de puternică, datorită nehotărîrii permanente privitoare la faptul dacă există sau nu motiv de teamă.Dintr-o asemenea frămîntare dominată de îndoieli, cu o veșnică oscilare între doi poli, ia naștere frica patologică a nevroticilor obsesivi, frică pe care ei înșiși o consideră neîntemeiată, dar pe care nu o pot învinge.

Vesnic preocupați de problemele de serviciu.

Recurg lapermanente verificări.

Înainte de a adormi își reactualizează problemele profesionale din ziua precedentă și-și planifică activitatea pe ziua următoare.

Grijă excesivă de a evita accidentele.

Bucuria de a trăi și posibilitatea de a savura clipele fericite sunt pentru ei mult reduse.

Dovedesc mereu hiperconștiinciozitate.

Se atașează puternic de locul său de muncă pe care nu-l părăsește fară motive temeinice.

Este conștiincios și în treburile casnice.

Poate exagera printr-o grijă excesivă pentru propria bunăstare.

Lucrări de mică importanță pe care le-ar putea încredința altora le face tot singur.

Verifică în secret colegii dacă își efectuează corect lucrările.

Copiii manifestă și ei un comportamentul conștiincios și ordonat.

Dezvoltările anancaste presupun o anumită persistență a afectului. Dezvoltările anacaste sunt de c ele mai multe ori de natură hipocondriacă.

Copii sunt nesiguri, inhibați, timizi.

Cînd i se face o nedreptate o pune la inimă, nu este însă în stare să lupte pentru dreptul său.

Apar adesea fobii ale unor situații.

Specificul întrebărilor puse personalităților hiperexacte Chestionarea trebuie începută cu profesia subiectului: cum își privește îndatoririle, dacă le ia în serios.

Dacă nu verifică, adesea fără să fie necesar, încă o dată ceea ce a lucrat.

Dacă nu se întreabă mereu dacă a făcut totul cum se cuvine.

După terminarea serviciului nu se simt deloc eliberați de preocupările legate de aceata.

Chestionați în mod special asupra conștiinciozității si seriozității lor.

Dacă și în viața particulară domnesc exactitatea și puntualitatea (de obicei acasă nu sunt prea ordonați).

Firea hiperperseverentă Specifică este hiperperseverevța afectului. Apare în mod frecvent tendința spre manifestări egoiste de ambiție și susceptibilitate față de jigniri.

Dovedesc o sensibilitate excesivă față de ceea ce-i prejudiciază personal, ca și o reacție lăuntrică puternică față de jigniri, tendință spre ranchiună.

Pot ierta ofensele dar nu le uită.

Nedreptatea suferită le rămîne mereu în memorie.Tendință la susceptibilitate, ambiție.

Jignirea apare de obicei cînd prestigiul personal pare știrbit.

Manifestă o permanentă năzuința de a se evidenția.

Subiecții pretind să li se dea întotdeauna și în toate dreptate.

Ei se situează d.p.d.v. profesional deasupra mediei.

Estomparea afectelor are loc mult mai încet (de obicei – afecte egoiste).

Reacționează puternic cînd sunt atinse interesele personale, i se aduc prejudicii sau acte de agresiune.

Manifestă predispoziția se a simți cu ușurință jignit. Sunt setoși de prestigiu personal, dovedind un mai pronunțat sentiment al propriei valori.

Sunt bănuitori.

Manifestă adesea o intensificare neîntreruptă a afectului rezultă numai în cazul unei alternanțe între succes și insucces.

Pot apărea idei prevalente sau idei fixe obsesive ( idei fixe ).

Individul paranoid se cramponează de ceea ce consideră a fi dreptul său, vrea să aibă întotdeauna dreptate.

Dacă datorită unei situații obiectiv indecise, intervine o oscilație între speranță și teamă, anxietatea se intensifică mai mult ca de obicei.

Au nevoie de aprecierea reaslă a celorlalți oameni.

Uneori nu încearcă să-și atingă țelul numai prin realizările sale ci și prin discreditarea și înlăturarea oamenilor în care ar putea să aibă concurenți .

Încearcă să-și impună punctul de vedere; încăpățânare .

Pot ajunge la dezvoltări ipohondrice .

În copilărie este foarte periculoasă “educația oscilantă” (severitate excesivă alternată cu îngăduință exagerată)

Tipuri de întrebări specifice pentru personalitățile hiperperseverente

Cum reacționează când i se face o nedreptate , dacă poate accepta aceasta cu calm .

Dacă a avut conflicte frecvente pe motiv că nu a putut suporta o nedreptate .

Dacă a părăsit vreodată un loc de muncă fiindcă nu a vrut să se acomodeze situației existente sau a fost intransigent într-o divergență de păreri .

Firea nestăpânită Se caracterizează prin inconstanță în viață, stare de indispoziție, înclinație spre acte impulsive . Manifestă adesea o iritabilitate neînfrînată, cu izbucniri de furie .

Efortul fizic le face plăcere (pot fi foarte capabili de muncă) .

Tristețea le poate genera acțiuni nechibzuite (chiar încercare de sinucidere)

Dau o impresie de primitivitate: din mimică se vede că sunt lipsite de agerime spirituală .

În timpul convorbirii au un aer indispus și răspund monosilabic la întrbări .

Lipsa de stăpânire generează devieri în viața socială: alcoolism cronic , impulsuri sexuale excesive .

Pentru reacția comportamentală sunt hotărâtoare nu considerentele raționale ci impulsurile, instinctele și emoțiile.

Manifestă frecvent o dorința vie de descărcare nervoasă, resimțită mai mult fizic, reacționează impulsiv.

Starea aproape permanentă este de proastă dispoziție și iritabilitate .

Dau dovadă de nestatornicie în activitatea profesională.

Sunt mai iuți la fapte decât la vorbe .

Nu prea au tendința de a vorbi mult .

Nu se poate susține atât că acțiunile lor sunt pripite , cât mai degrabă s-ar putea spune că iritația lor crește atât de mult în intensitate încât impune o descărcare .

Nu manifestă ritmuri foarte rapide a reacțiilor afective ( rezultă umflări excesive ale afectelor), cu ample manifestări de mânie.

Exploziile de mânie și iritabilitate sunt dominate mai mult de tensiune afectivă decât de iritare. Sunt tăcuți, morocănoși, nu răspund decât la strictul necesar.

Sunt nestăpâniți și în ceea ce priveește mâncarea și băutura, dar și d.p.d.v. sexual, putând fi însă atașați și de o singură persoană.

Scrupulele morale joacă un rol destul de mic.

Se recunosc din copilărie, prin înclinația de fugă impulsivă, nemotivată..

Manifestă acte de violență din cauza marii tensiuni afective .

Nu au înțelegere pentru acele cerințe sociale care reclamă o judecată mai profundă .

Au o gândire lentă și greoaie .Au o capacitate de înțelegere încetinită .

Vorbesc cu amănunte exagerate (intră în cele mai neînsemnate detalii, se opresc mereu asupra acestora , înaintează cu greu în narațiune și adesea nu ajung să spună decât târziu și incomplet ceea ce este esențial .

Este destul de dificilă influențarea prin educație.

Au de obicei o conformație atletică a corpului.

Sunt puternici și pot deveni brutali.

Manifestă incapacitatea de a se stăpâni.

Impulsivitatea poate duce la sinucidere.

Manifestă o exagerată detaliere a gândirii și inerție spirituală.

Firea hipertimică (hipomaniacală) Se caracterizează în principal prin locvacitate , veselie , bună dispoziție .Mimica denotă agerime intelectuală. Reprezintă de cele mai multe ori punctul central al grupului. Replica este promptă. Manifestă frecvent combinația veselie – dorință de acțiune și nevoia permanentă de a vorbi.

Au dei amuzante .

Manifestă o bogăție de idei în profesie.

Uneori sunt oarecum iritabili ( în familie) .

Atitudinea persoanei față de viață este nepăsătoare .

Principalele riscuri sunt digresiuni în gândire și agitație fără rost .

Viața este privită mai mult în latura ei plăcută, se trece cu mai multă ușurință peste necazuri.

Nevoia de acțiune poate genera realizări de valoare .

Bogăția de idei poate însă merge până la digresiunile gândirii .

Vorbesc mult fără să devină plictisitori, pentru că nu rămân mult timp la același subiect.

Poate apărea însă ușor tendința spre superficialitate, combinată cu lipsa simțului datoriei, a lipsei de remușcări .

Nevoia de acțiune se poate solda cu o activitate febrilă dar sterilă.

Există tendința ca veselia să se transforme în iritabilitate .

Manifestă capacitatea de a-și face cu ușurință relații.

Mimică și gestică sunt expresive

Firea distimică Se caracterizează în principal printr-un fel de a fi tăcut și posomorât .Mimica lor nu este prea vioaie . Dovedesc înclinație spre seriozitate . Nu cunosc bucuria și relaxarea. Agravarea acestei tipologii generează “psihopatia subdepresivă”, lipsa bucuriei de viață și încetinirea generală a reacțiilor (temperament distimic sau subdepresiv).

Sunt afectați în mai mare măsură de evenimentele triste ale vieții , decât de cele vesele .

Evenimentele traumatice pot adânci starea de spirit serioasă până la depresia reactivă.

Imboldul spre acțiune este diminuat.

Gândirea este mai lentă decât la ceilalți oameni .

La reuniuni nu participă decât puțin la conversație .

Manifestă tendințe altruiste și o ținută etică serioasă .

Duc o viață liniștită , retrasă . Au mai puțini prieteni

Sunt conștiincioși .

Manifestă dificultăți în a stabili adevărate contacte interumane.

Izbutesc cu greu să se distreze .

Stabilesc greu contactul cu ceilalți oameni , iar când se află printre oameni străini au sentimente de inferioritate .

Trăsăturile lor sunt ușor de depistat încă din copilărie , aceștia fiind în principal:tăcuți, greoi și lenți, serioși ( nu râd niciodată din toată inima), foarte timizi, (năuciți , stingheriți în societate ), nu le place sa faca cumparaturi, nu se apara si nici nu au prieteni care să le ia apărarea, plîng ușor, sunt abătuti, neputincioși vorbesc în șoaptă, recunoscători pentru orice atenție, colectiv ul de copii le întoarce de obicei spatele, pentru un presupus prieten este în stare de orice.

Evenimente exterioare provoacă dezvoltarea unei predispoziții înăscute pentru depresiune.

Evenimentele exterioare reprezintă mai curînd un prilej de declanșare decît o cauză.

Firea labilă Principala caracteristica o reprezintă alternanța între comportamentul hipertimic si cel distimic. Pot prezenta și un comportament mediu, dar în urma unor împrejurări traumatice unele persoanalități hipertimice devin brusc profund depresive. Cînd aceste oscilații devin mai accentuate este vorba de o fire ciclotimică.

Indivizii cu dispoziție labilă devin într-o societate veselă cei mai veseli, iar într-un anturaj serios, cei mai serioși.

Evenimentele fericite nu produc numai bucurie normală , ci întregul tablou al hipertimiei (dorința de a acționa și a vorbi, tendința către digresiune în (gîndire); evenimentele triste nu declanșează numai depresiune ci și o ncetinire în gîndire și acțiune.

Este foarte semnificativ cum două trăsături accentuate sau chiar psihopatice, nu produc prin confluență o accentuarea mai pronunțată, respectiv o psihopatie, ci din contră duc la o fire medie, normală. – Din două psihopatii asociate poate rezulta un om normal.

Personalitatea exaltată ( temperament anxios-fericit) Principala caracteristică o reprezintă oscilațiile dintre entuziasm și disperare. Reacționează mult mai intens la diferite întîmplări din viața lor decît oamenii obișnuiți .

Evenimentele îmbucurătoare le provoacă foarte repede entuziasmul , iar cele triste îi duc la fel de repede la disperare .

Exaltarea implică porniri altruiste.

Reacțiile lor pot fi provocate de cauze banale .

Pot fi disperați din cauza milei resimțite pentru un om sau un animal.

Pot fi profund nefericiți din cauza unui eșec ușor de remediat .

Frica și grija pentru propria lor persoană pot deveni de asemenea excesive .

Teama este deosebit de susceptibilă la accentuare, probabil fiindcă la o anumită intensitate, se transformă într-o stare fizică, devenind în acest fel copleșitoare.

Firile artistice se descurcă adesea greu în viață , datorită reacțiilor lor deosebit de sensibile , nefiind înarmate pentru a face față cerințelor brutale ale vieții .

Sensibilitate afectivă este accentuată .

Manifestă emoții puternice în ocazii solemne .

Atenție: risc suicidar; în stare de depresie, revolta împotriva altor oameni sau împotriva soartei devine imposibilă.

Personalitatea anxioasă Principala caracteristică o reprezintă hiperexcitabilitate a sistemului nervos vegetativ.Este semnalizată din copilărie: le este teamă să rămînă seara singuri în pat; le este frică de întuneric în diferite împrejurări; le este frică de cîini, de furtună; se tem de ceilalți copii; sunt timorați; devin de cele mai multe ori în grup “țapi ispășitori”; le este foarte teamă de unii profesori; neajutorarea lor provenită din frică, provoacă atacurile copiilor mai puternici.

Specific pentru adulți : incapacitatea de a se afirma în cazul unei divergențe de opinii cu o altă persoană; timizi cu o notă de docilitate ( timiditate orientată spre mediul exterior , observarea anxioasă a acestuia);

La psihastenici jena este provocată de faptul că propriul comportament stă în centrul atenției altora .

Oscilația teamă-jenă poate genera o supracompensație .

Manifestă tendința spre spaimă .

Nu prea au prieteni. Sunt izolați .

Sunt mai puțin acceptați în comunitate .

Le lipsește aproape cu desăvârșire încrederea în sine.

Nu au capacitatea de a se impune.

În general evită pe vcît posibil străinii .

Manifestă tendința spre neroză ipohondrică .

Personalitatea emotivă Se caracterizează prin reacții de mare sensibilitate ( cu un prag scăzut de declanșare ).Sunt ușor impresionabili .

Reacțiile afective nu sunt așa de exagerate și nici nu progresează atît de rapid ca la exaltați Reacționează într-un mod mai sentimental .

Cauze relativ minore dau naștere unor sentimente profunde ( “oameni cu inima sensibilă”.

Simt mai repede mila , sunt mai repede înduioșați , mai deschiși bucuriilor produse de artă și natură .

Se caracterizează printr-o mare duioșie a firii lor .

Sensibilitate legată de mobilitatea mimicii.

Le dau ușor lacrimile, care pot fi lacrimi de bucurie sau de înduioșare.

Din cauza acestei sensibilități afective, o traumă psihică poate fi resimțită cu o intensitate patologică , dînd naștere unei depresii reactive .

Atenție: risc suicidar( sub forma unor ccțiuni impulsive regretate ulterior ).

La personalitățile emotive , gravitatea depresiei merge paralel cu gravitatea evenimentelor exterioare (nu au o predispoziție specială pentru depresie ).

Evenimentele existențiale ca atare determină trăirile sufletești , ele nu scot la iveală dispoziții sufletești preexistente ca la ciclotimici .

Încă din copilărie trăiesc evenimentele vieții mai intens decât alții. O personalitate cu o fire emotivă este într-atât doborâtă de un eveniment exterior, încât își poate pierde orice forță de rezistență.

Copii cu o fire emotivă sunt de obicei și anxioși .

Reacționează puternic la cele mai ușoare critici sau admonestări.

Personalitatea extravertită Caracteristica individului extravertit constă în faptul că este orientat mai mult spre lumea percepției decît spre lumea imaginației.În extraversie predomină lumea percepută. Hotărârile sunt rapide, impulsivitatea este mai mai mare.

Atitudinea este activă în lumea esterioară.

În general femeia este mai puternic afectată decît bărbatul de întîmplările obiective ale vieții (au mai mult simț practic).

Un om care trăiește mai mult în lumea percepției găsește de obicei mai ușor contactul cu ceilalți oameni

Extravertitul este în căutare de impresii exterioare.

Este prezent acolo unde crede că se va întîmpla ceva interesant (cinema, televizor, în societatea unor oameni vioi si amuzanți).

Acceptă tot ce vine din afară fără o examinare mai riguroasă.

Este influențabil și credul.

Acceptă drept fapte certe toate comunicările și afirmațiile făcute pe un ton ferm.

Tot ce spun “ceilalți”, tot ce a scris în ziare, tot ce se spune la radio (la femei tot ce spune bărbatul), reprezintă pentru oameni cu această fire adevăruri obiective.

Concepțiile nu sunt prea puternice.

Intrebări specifice pentru extravertit:

Cum își petrece timpul liber, dacă și-l petrece în societatea altora, purtînd conversații obișnuite sau dacă preferă să se ocupe de colecționarea unor obiecte;

Ce fel de cărți apreciază, mai mult, dacă cugetă la ele și dacă lectura îl duce la gînduri proprii;

Dacă atunci cînd vizionează o emisiune la televizor sau citește o carte, îl interesează în special faptele concrete;

Extravertiții sunt de obicei foarte dispuși să dea explicatii (raspund prompt și dau răspunsuri “în acord” cu felul în care le-a fost adresatăs întrebarea;

Nu trebuie puse întrebări în așa fel încît să fie sugerat răspunsul.

Personalitatea introvertită

În introversie predomină lumea reprezentărilor;

Introvertitul șovăie din cauza unor factori care șin de gîndire, dar și fără ei este mai puțin prompt în luarea hotărîrilor;

Introvertitul sesizează (după Jung) de la bun început situația obiectivă, cu o notă accentuată de subiectivism;

Rezenvați în conversație, devenind volubili doar atunci cînd vorbesc despre ideile și preferințele lor (răspunsurile pot fi șovăitoare);

Întrebari specifice pentru firea introvertită

Dacă are dificultăți în stabilirea de relații cu anturajul săau și în special cu sexul opus;

Dacă preferă să fie singur urmărindu-și propriile-i gînduri;

Dacă în copilărie îi plăceau jocurile în comun sau dacă dimpotrivă, avea tendința de a se ocupa cu ceva de unul singur (să meșterească ceva);

Dacă are idei proprii despre evenimentele sociale, politice și alte întîmplări publice;

Dacă are puncte de vedere care diferă de cele ale colectivității;

Cum își petrece timpul liber în familie, cu prieteni sau singur (cu preocupări propri, cu lecturi, poate cu lecturi ieșite din comun) sau cu un hobby personal;

Dacă îi place să se plimbe singur, lăsîndu-se în voia gîndurilor.

BIBLIOGRAFIE

ADLER, A. (1996) – Cunoașterea omului, Ed. Iri, București;

ALLPORT, G.W. (1989) – Structura și dezvoltarea personalității, Ed. Didactică și Pedagogică, București;

Atkinson, R.L. și Co. (1997) – Pszichológia, Ed.Osiris, Budapest;

BARLOW, D.H. and CRASKE, M.G. – Mastery of your anxiety and panic – II, Graywind Publications, Albany, NY,

BENSON, N.C. (2000) – Câte ceva despre psihologie, Ed. Curtea Veche;

BERGER, G. (1958) – Traité partique d`analyse du caractére,Ed. P.U.F., Paris;

Birch, A. și Hayward, S. (1999) – Diferențe interindividuale, Ed. Technică, București;

Carver, C.S. și Scheier, M.F. (1999) – Személyiség pszichológia, Ed. Osiris, Budapest;

CLONNINGER, S. (1993) – Theory of Personality, Prentice Hall, New Jersey, U.S.A.

Cosmovici, A. și Jacob, L. (1998) – Psihologie Școlară, Ed. Polirom, Iași;

CRĂCIUNESCU, R. (1991) – Introversiune-Extraversiune, Ed. Științifică, București;

Doron, R. și Parot, F. (1999) – Dicționare de psihologie, Ed. Humanitas, Bucursști;

Eysenck, H. Eysenck, M. (2001) – Descifrarea comportamentului uman, Ed. Teora, București;

Fordham, F. (1998) – Introducere în psihologia lui C. G. JungEd. Iri, București;

HAMPSON, S. (1988) – The Construcțion of Personality, Routledge, London;.

HOLDEVICI, I., (2002), – Psihoterapia anxietății, Ed. Dual Tech, București;

HOLDEVICI, I., (1995), Psihoterapia tulburărilor anxioase(să ne eliberăm de frici, obsesii și fobii). Ed. Ceres, București;

HORNEY, K., (1996), Personalitatea nevrotică a epocii noastre, Ed, Iri, București;

Hedges, P. (2000) – Personalitate și temperament (Ghidul tipurilor psihologice), Ed. Teora, București;

INTERNET: www.ship.edu/~cgboeree/eysenckminitest.html;

Leonhard, K., (1972) ,,Personalități accentuate în viață și în literatură’’, Editura Enciclopedică Română, Bucuresti traducere Dr. Virgil Sorin și Mariana Zoltan).

Lieury, A. (1998) – Manual de psihologie generală, Ed. Antet, Oradea;

Macsinga, I. (2000) – Psihologia diferențială a personalității, Ed. Vest, Timișoara;

MORDEA, M. (1998) – Psihologia în exemple și modele explicative, Ed. Aliter, Focșani;

MINULESCU, M., (2003) – Teorie și practică în psihodiagnoză, Ed. Fundației România de Mâine, București;

NEAGOE, M.,; IORDAN, A.,- (2002), Psihopedagogia adaptării și a anxietății școlare, Ed. Fundației Humanitas, București;

NUȚ, SAVA. (2003), -Anxietate și performanță la tineri, Ed. Eurostampa, București;

SAVA, F.( 2000) – Caiet de seminar pentru statistică socială, Ed. Vest, Timișoara;

Șchiopu, U. (1997) – Dicționare de psihologie, Ed. Babel, București;

TĂCIULESCU, S. (1985) – Inventarul de personalitate Eysenck, p.150-171, București;

TIEGER, P.D. și TIEGER B.B. (1999) – Descrierea propriei personalități, Ed. Teora, București;

TURNER, S.M., and BEIDEL, D.C. – Social phobia: clinical syndrome, diagnosis and comorbidity. Clinical Psychology Review 9 , p. 3–18.

YUNG, C.G. (1963) – Types psychologigues, Genéve, Georg;

ZĂPÂRȚAN, M. (1990) – Eficiența cunoașterii factorilor de personalitate în orientarea școlară și profesională a elevilor, Ed. Dacia, Cluj;