Introspectie In Iertare

Argument

Înainte să elucideze eficacitatea variilor traiectorii terapeutice și restaurative, studiile viitoare asupra iertării sinelui în contextul transgresiunilor relaționale ar trebui să urmărească clarificarea dinamicii dintre stilul de atașament, tendința de comparare socială și nivelul de narcisism, pentru a putea prezice impactul acestora asupra modalităților de procesare defensivă. Elucidarea unui model conceptual în acest sens va deschide posibilitatea testării unor strategii terapeutice având scopul lărgirii “ferestrei de toleranță” între hipo- și hiper-reactivitate la stimulii legați de transgresiune – adică sporirea capacității de analiză și integrare a implicațiilor propriilor acțiuni fără riscul suscitării nevoii de evitare sau de pedepsire a sinelui -, sporind motivația individului de înțelegere a surselor distresului psihologic resimțit și de restaurare a identității sale relaționale. Creșterea auto-eficacității pe dimensiunea eticii interpersonale va rezulta în mod natural în diminuarea distresului psihologic sau în convertirea acestuia în eustres adaptativ.

Iertarea este principalul remediu vindecător pe care îl port pretutindeni cu mine.

Îmi place senzația de libertate pe care mi-o conferă ridicarea poverii grele a autocriticii, fricii, vinovăției, resentimentelor și rușinii, în astfel de momente, mă pot ierta cu ușurință pe mine, la fel cum îi pot ierta și pe ceilalți. Iertarea eliberează ambele părți implicate. Sunt dornică să scap de povara trecutului. Refuz să mai trăiesc în trecut. Mă iert pe mine însămi pentru că am purtat atâta vreme această povară. Mă iert pentru că nu am știut cum să mă iubesc pe mine însămi și cum să îi iubesc pe ceilalți. Fiecare om este responsabil pentru propriul comportament, iar viața îi oferă exact experiențele care corespund vibrației gândurilor și sentimentelor sale. De aceea, nu mai simt nevoia de a pedepsi pe cineva. Cu toții ascultăm de legea propriei noastre conștiințe, inclusiv eu. De aceea, mă concentrez asupra renunțării la acea parte a minții mele care refuză să ierte, înlocuind-o cu iubirea. în acest fel, mă vindec.

Tot ceea ce face omul (prin fapte, cuvinte, gânduri) lasă urme, bune sau rele, în sufletul lui și al aproapelui său. Suntem un tot unitar în imesitatea Universului, un conglomerat de suflete, energii, vibrații care se interpătrund și care sunt de fapt un singur corp comun.

Negativele din viața noastră lasă răni în suflet, care cer timp că să se vindece. Dar așa cum de un ostaș se zice că e un "războinic încercat" pentru că are multe cicatrici, ei bine, tot așa, pe măsură ce rănile sufletești ale omului se vindecă, el devine mai "încercat", adică mai înțelept în cele sufletești.

La fel, când omul face rău aproapelui său, el pune cumva un soi de pecete proprie pe rana ce a făcut-o în sufletul aceluia, și pătimește în mod tainic cu acela pe care l-a rănit. Uneori îi vin necazuri și nu știe de unde – unele pot fi legate tocmai de aceste răni pe care le-am făcut noi în sufletele altora…

Toți uităm câteodată că a iubi e mai important decât a avea dreptate.

b#%l!^+a?

Capitolul 1 Psihoterapia integrativă

1.1 Considerente generale

Obiectivul general al psihoterapiei este asistarea și depășirea impasului existențial, creat de confruntarea cu pierderile, relațiile perturbate și evenimentele traumatizante, afecțiunile somatice, psihice și psihosomatice, accidentele și situațiile-limită, modificările de mediu cu impact catastrofal, confruntările și discriminările sociale, economice, politice si religioase etc.

De aceea, vorbim nu doar de terapii individuale, ci și de terapii de cuplu, de familie, de grup și chiar organizaționale sau colective (sociale).

Abordarea existențialistă are ca punct central ideea că procesul de consiliere sau psihoterapie nu reprezintă un set de tehnici, ci o manieră de a înțelege felul de a fi al oamenilor în lume. b#%l!^+a?

O altă idee importantă este că sensul existenței noastre nu este fixat, odată pentru totdeauna, ci că noi ne construim continuu idealurile și dezvoltarea. Dimensiunile de bază ale existenței umane conform modelului existențial al lui G. Corey ( 1990, p.78-83) sunt:

1. Capacitatea omului de a fi conștient și de a lua decizii.

Noi avem potențialul de a acționa, ne alegem acțiunile noastre și ne construim, parțial, destinul.

2. Libertatea și responsabilitatea.

Cele două merg mână în mână. Noi suntem în întregime responsabili pentru viață noastră și pentru acțiunile noastre. Suntem autorii propriei vieți în sesnul că ne construim destinul, viața și chiar problemele cu care ne confruntăm.

3. Străduință pentru construirea identității și a relațiilor cu alții. Fiecare om își dorește să se descopere pe sine și în același timp fiecare om intră în relație cu semenii pentru a evita singurătatea și nefericirea. Construirea identității și a relațiilor interpersonale presupune: curajulde a fi, experiența singurătății, relaționarea cu ceilalți.

4. Căutarea sensului vieții. În abordarea existențială, consilierul sau psihoterapeutul îl ajută peclient să-și clarifice direcția propriei vieți. Căutarea înțelesului propriei vieți este corelată cu:debarasarea de valorile împrumutate de la ceilalți, conștientizarea faptului că ființarea în lumenu are un înțeles în sine, căutarea unui nou înțeles.

5. Anxietatea, ca o condiție a vieții. b#%l!^+a?b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Existențialiștii consideră anxietatea ca o condiție a vieții. A învața să accepți anxietatea este un pas în direcția unei vieți autentice.

6.Confruntarea cu moartea.

Această confruntare și nu fugă din fața acestei idei, ne face să realizăm că viața este finită și că nu avem o eternitate la dispoziție pentru a ne atinge scopurile. “Este necesar să ne gândim la moarte, dacă vrem să ne gândim la viață”. (G. Corey,1990, p.80).

În structura personalității, fiecare om are o constelație de nevoi proprii, însă există câteva care pot fi considerate fundamentale și comune pentru majoritatea oamenilor.

A. Maslow ierarhizează aceste nevoi fundamentale ale oamenilor obținând o piramidă cu 5 trepte:

-nevoi biologice;

-nevoi de siguranță și confort;

-nevoi de relaționare personală;

-nevoia de valorizare;

-nevoia de a fi liber, creativ.

Pe măsură ce trebuințele dintr-un stadium sunt parțial satisfăcute, intră în funcțiune nevoile din straturile superioare. Actualizarea presupune parcurgerea piramidei de jos în sus, atingerea și împlinirea nevoilor ce țin de vârful piramidei. Nevoia personală (fiziologică sau psihică) activată crează tensiune în organism. Pentru a-și satisface nevoia, persoana își adună resurse și acționează în direcția împlinirii nevoii. Acțiunea este urmată de contactul cu obiectul care poate satisface nevoia persoanei. După contact urmează ultima etapă: retragerea.

Atunci când o nevoie este activată, persoana se orientează către ceva specific din mediu care să i-o satisfacă.

În termenii psihologiei gestalt, avem detașarea unei figure din fondul perceptiv al persoanei. La persoana normală există o mobilitate a figurilor și o legătură unitară între figură b#%l!^+a?și fond. La persoană bolnavă (psihic sau somatic) fondul și figura sunt “rupte”, dihotomizate: figura poate să rămână fără fond, sau contextual fără figură. Retragerea, ultima etapă a ciclului gestalt, închide o etapă și creează premisele deschiderii către o altă nevoie. Satisfacerea unei nevoi conduce, implicit la îmbogățirea și schimbarea personală.

Psihoterapia integrativă își are rădăcinile într-o sumă de tradiții diferite care s-au adunat b#%l!^+a??laolaltă în secolele nouăsprezece și douăzeci, dar care au la temelie idei filosofice mult mai timpurii. În această mișcare putem vedea originile provocării umaniste la adresa psihologiei pozitiviste, provocare ce a fost sprijinită de evoluțiile filosofice care au avut loc prin intermediul lui Kant, Hegel și a scriitorilor din secolul nouăsprezece, în cadrul tradițiilor fenomenologice și existențialiste. Kant (1724 – 1804), în particular, a atras atenția asupra relației dintre percepția unui obiect și obiectul în sine, susținând că însuși obiectul nu poate fi cunoscut și că, așadar, cunoașterea rezidă doar în obiect așa cum ni s-a prezentat nouă, fenomenul. Aceste idei plasează un focus aparte asupra naturii realității percepute și, important pentru psihoterapie, asupra naturii și rolului celui care percepe. De la un asemenea punct de plecare, devine imposibilă declararea drept adevăr ”potențial” a oricărei perspective teoretice în cadrul terapiilor psihologice. Aceste idei umaniste timpurii au pavat drumul mai departe pentru o gândire care a avut orelevanță directă pentru practica psihoterapiei și care este subliniată prin evoluțiile din tradțiia fenomenologică. O importană deosebită pentru practica și gândirea de mai târziu în câmpul psihoterapiei a avut-o noțiunea de co-creare între observator și observat, idee b#%l!^+a?care stă la baza poziției fenomenologice și care formează baza poziției noastre integrative asupra co-creării tuturor relațiilor, și a naturii inseparabile a figurii și fundalului.

Psihoterapia integrativă, ca o cale de formare a specialiștilor în cadrul tradiției umaniste, își asumă ca punct de plecare fundamental poziția filosofică conform căreia nu poate fi doar un singur adevăr. Luarea în serios a acestui punct de plecare necesită dezvoltarea unei capacități de a lucra la un meta-nivel, de a susține un interes în conținerea ambiguităților și a unor puncte de plecare diferite, de a avea dispoziția și abilitatea de a articula punctele de plecare fundamentale filosofice ale diferitelor conceptualizări terapeutice, și de a avea dedicarea de a găsi o cale transparentă prin toate acestea și care crează în sine o formă coerentă.

1.2 Iertarea cheia spre libertate și acțiune

Mulți dintre noi așteptăm sfârșitul anului pentru a ne împaca și pentru a-i ierta pe cei cu care am avut conflicte sau care ne-au rănit, alții așteptăm un motiv pentru care să iertăm. Motivația de a ierta a fiecăruia este diferită, unii iertăm pentru că așa este creștinește, iar alții pentru că istoria ne-a arătat că progresul face „casă bună” cu iertarea și împăcarea. Dacă tu nu ai reușit să ierți la sfârșit de an, sau deja anul nou a venit cu o situație „de iertat”, iată de ce și b#%l!^+a??cum să ierți.

Iertarea este un act nobil și puternic și presupune o foarte mare iubire în suflet, este un act creator care ne transformă din prizonierii trecutului în oameni liberi, împăcați cu trecutul și b#%l!^+a?cu amintirile noastre.

Cel mai familiar loc în care învățăm despre iertare, accesibil fiecăruia dintre noi încă din cea mai fragedă vîrstă, este biserica. Acolo aflăm că pentru a accede la puterea și iubirea din sufletul nostru este obligatoriu să trecem mai întâi printr-un profund proces de iertare și împăcare cu ceilalți și cu noi înșine. Rugăciunea Tatăl Nostru cuprinde în ea și această condiție – a iertării… Iertarea nu e un simplu proces rațional, există necesitatea conștientizării, a înțelegerii necesității ei, însă presupune și are nevoie de o mare iubire în suflet, o capacitate de “a lasa” energiile neiubirii să plece. Iar noi,oamenii, putem realiza aceasta cu superficialitate. De aceea, cheia spre o iertare în profunzime este, în creștinism, rugăciunea pentru ca, prin ea, să primim puterea de a ierta complet, deplin și definitiv.


Iertarea este o alegere și nu o constrângere a celui care a fost neîndreptățit, o alegere de a-și vindeca rănile. Iertarea nu are loc instantaneu, ea este un proces lung și dureros de transformare și de dezvoltare personală a celui rănit. Iertarea nu înseamnă uitare, ci, dimpotrivă, trebuie să recunoaștem că acel eveniment a avut loc, să acceptăm tot ceea ce trăim, să înțelegem și să încetăm în a mai judecă pe cel care ne-a pricinuit durere. Iertarea nu este un dar pentru agresor, ci este o binecuvântare pentru noi înșine, pentru că noi să ne putem bucură din nou de viață.

Nimeni nu ne poate obliga să iertăm agresorul, dar fără aceasta nu putem atinge liniștea profundă dinlăuntrul nostru, nu putem capătă și menține pacea în interior.

Pentru că suntem oameni, sublimi în imperfecțiunea noastră, iertarea nu va veni către noi nici repede și nici ușor. Să nu ne amăgim crezând că, prin simplă conștientizare a problemei, această s-a și rezolvat! Acest fapt ar însemna că ne mințim pe noi înșine, ascunzînd mai adînc problema inițială.

Poate că un pas salutar îl reprezintă acela, deloc ușor, de a înceta să îl mai judecăm pe celălalt, fie că ne-a greșit el nouă, sau noi lui.

Este previzibilă relația persoanei ranite cu persoana care i-a provocat durerea atunci b#%l!^+a?când nu a intervenit iertarea, și de asemenea e lesne de înțeles cum se simte cel rănit. Multe persoane rănite ajung să gândească chiar că au meritat să fie rănite, iar gândul acesta le b#%l!^+a?poate!^+a?macina. Dar, eliberarea poate avea loc iertând. Iertăm pentru a ne elibera de sub jugul resentimentelor sau iertăm pentru a-i elibera pe cei care ne-au rănit.

Lynn Ponton (2007) propune că iertarea să reprezinte un cadou pe care ni-l oferim nouă înșine. Este o oportunitate de a elibera durerea și de a avea un nou început.

Autoarea menționează câțiva pași simpli spre iertare:

• Recunoaște-ți propria durere interioară.

• Exprimă acele emoții în moduri nevătămătoare, fără a țipă sau atacă.

• Protejează-te de la victimizare în continuare.

• Încearcă să înțelegi punctul de vedere și motivațiile persoanei care urmează să fie iertată; înlocuiește mania cu compasiunea.

• Iartă-te pentru rolul tău în relație.

• Decide dacă să rămâi în relație.

• Efectuează actul deschis de iertare verbal sau în scris.

1.3 Iertarea de sine în psihoterapia integrativă

O idee foarte greu de digerat, într-o societate în care ne-am obișnuit să ne găsim scuze la tot pasul, să dăm vina pe alții pentru ce nu merge în viață noastră, să cultivăm asiduu o b#%l!^+a?mentalitate de victimă. Mai mult, această idee este greu de acceptat și de către persoanele considerate "supraresponsabile" . Căci una este să îți asumi responsabilitatea propriilor acțiuni și alta este să îți asumi responsabilitatea pentru actele violente ale unor oameni cu care nu ai avut nimic de-a face și cu care singura legătură pe care o ai este că locuiți împreună în același oraș.

Mulți psihologi ar spune că o astfel de gândire nu face decât să ne culpabilizeze în mod excesiv.

Accesul la miracol și, implicit, la supraconstient nu este posibil decât atunci când reîncepem să privim lumea prin ochii unui copil. E vorba despre redescoperirea inocenței, nu despre cultivarea infantilității. Problema adulților este că și-au pierdut inocența, dar și-au accentuat infantilitatea, prin evitarea sistematică a asumării responsabilității. b#%l!^+a?

Ce este iertarea de sine? Putem răspunde prin relevarea faptului că suntem ființe complicate din punct de vedere cognitiv și emoțional. Avem multe credințe și dorințe care b#%l!^+a?deseori se află în conflict și exercită tractiuni motivaționale în direcții opuse. Uneori, fie intenționat, acționând împotriva propriei judecați, prin neglijență sau lipsa de pasăre, fie din cauza unei nevinovate carențe la nivel de abilități, comitem greșeli morale, îi lezăm, ofensăm sau dezamăgim pe alții. Frecvent, dar nu întotdeauna, astfel de momente de decădere morală sunt ocazionate de trăsături de caracter sau dispoziții atitudinale sau comportamentale. La momentul respectiv, sau mai târziu, credințele și dorințele noastre ne pot trage în direcție opusă, b#%l!^+a?și atunci regretăm ce am făcut. Constienzand greșeală, remușcările ne îndeamnă să căutăm iertarea. Însă cei care studiază capacitatea de acțiune morală susțin că iertarea interpersonală capătă valoare și autenticitate numai odată ce iertarea de sine a fost atinsă, în sensul că am acceptat un eșec moral care a constituit o trădare directă a imaginii de sine în calitate de agent moral, ne-am căit față de noi înșine cu bună credință, iar acum dorim să facem bine celuilalt. În caz contrar, plasăm responsabilitatea asupra celuilalt, refuzând astfel să acceptăm responsabilitatea radicală față de obligația noastră ontologică de a sprijini o reprezentare coezivă a sinelui. Persoană care lucrează habitudinal spre atingerea unei stări de iertare a sinelui autentică, pe lângă faptul că exprimă respect față de victima, față de sine și față de obligațiile sale morale, dovedește o virtute importantă: își recunoaște propria valoare intrinsecă, pe care o păstrează în ciuda greșelilor.

Este indubitabil faptul că procesul iertării de sine este unul complex, în special în cazuri de vătămare serioasă. Din cauză că vinovăția, rușinea și regretul care acompaniază frecvent b#%l!^+a?transgresiunile personale pot fi extrem de dureroase, nu ar trebui să ne surprindă faptul că oamenii caută scurtături care să le ofere destindere emoțională rapid și cu un preț cât mai mic. De exemplu, e probabil ca ei să încerce să-și diminueze sentimentul responsabilității sau perceperea severității daunei. Cu toate că astfel de conduite auto-protective ar putea face oamenii să se simtă, la un anumit nivel, mai bine, ei o fac fără să promoveze repararea relațională sau dezvoltarea personală.

Sugerăm că toate aceste răspunsuri constituie obstacole majore în calea iertării sinelui.

Iertarea de sine a fost definită drept “disponibilitatea de a abandona resentimentele față de sine în condițiile recunoașterii propriei greșeli, acompaniată de cultivarea compasiunii, generozității și iubirii față de propria persoană” (Enright & The Human Development Study b#%l!^+a?Group, 1996, p.107-126). Hall și Fincham (2005, p.24) au definit iertarea de sine drept un set de schimbări motivaționale prin care un invidid devine din ce în ce mai puțin motivat să evite stimulii b#%l!^+a?asociați cu trangresiunea, să recurgă la represalii împotriva sinelui (auto-pedepsire, conduite auto-distructive etc.), și din ce în ce mai motivat să acționeze benevol față de sine.

Mills (1995, p.405-406) argumentează că iertarea de sine (1) este un act intrapsihic primar motivat dintr-un conflict al reprezentării morale a sinelui, (2) este un process necesar în susținerea unei imagini de sine coezive în calitate de agent moral, și (3) are prioritate ontologică și morală mai mare decât iertarea interpersonală. De vreme ce pentru Snow (1993) iertarea de sine este condiționată de iertarea interpersonală – plasând astfel locul controlului la ceilalți -, Mills consideră că iertarea interpersonală capătă autenticitate și valoare numai odată ce s-a realizat iertarea de sine. Dacă procesul iertării de sine nu este inițiat anterior iertării interpersonale, b#%l!^+a?responsabilitatea este plasată asupra celuilalt, persoană refuzând astfel să accepte responsabilitatea radicală față de obligația să ontologică.

Pentru a ne reabilita, pentru a recâștiga încrederea în sine, trebuie să acceptăm că am greșit, să ne recunoaștem punctele slabe care ne-au dus pe cai greșite, și să căutăm să ne ameliorăm în acest sens. Acest proces nu reclamă un angajament față de o perspectiva scindată a sinelui, cu o parte mai bună sau elevată și cu o parte mai primitivă sau josnică.

Luând în calcul natură interdependență a relațiilor apropiate, iertarea de sine constituie un mijloc de exprimare a grijii față de celălalt în timp ce ne îngrijim propriul sine (Pelucchi, Paleari, Regalia & Fincham, 2013, p.541-549). Astfel, nu ar trebui să ne mire faptul că ofensatorii care rumineaza în legătură cu transgresiunea sunt mai puțin motivați să-și ceară iertare și să caute să obțină reconciliere cu victima (vanOyen-Witvliet, Hinman, Exline & Brandt, 2011, p.223-238).

Abilitatea de a ne ierta pentru greșelile noastre poate facilita abilitatea ta de a-i ierta pe ceilalți, de exemplu, prin faptul că ne ajută să îi percepem nu doar că pe niște agresori sau criminali, ci că pe semeni egali nouă care, la fel că noi, trebuie să se străduiască – uneori cu succes limitat – să-și depășească imperfecțiunile (Snow, 1993, p.75-80).

A ne uri pe noi înșine pentru propriile greșeli din trecut nu exprimă respect față de victimă, moralitate sau față de noi în calitate de agenți morali; înseamnă pur și simplu că ne urăm, și e distructiv pentru toată lumea. Este necesară iertarea de sine autentică dacă e să ne recunoaștem propria noastră valoare intrinsecă și să ne onorăm rolurile veritabile de agenți morali (Holmgren, 1998, p.75-91). b#%l!^+a?

Când oamenii realizează că au rănit sau jignit pe cineva, ar fi de înțeles că ei să resimtă b#%l!^+a?unele emoții negative față de acțiunile lor. Însă acesta nu e întotdeauna cazul. Oamenii au conceput multe tehnici pentru a evita să se privească într-o lumina proastă. Printre aceste tactici b#%l!^+a?de consolidare a sinelui se numără exagerarea circumstanțelor comiterii faptei, omiterea informațiilor care pun transgresorul într-o lumina negativă, și descrierea acțiunilor proprii drept justicate și comprehensibile (Stillwell & Wotman, 1990, apud Fisher & Exline, 2010). Oamenii mai pot evita discomfortul și prin suprimarea emoțiilor, invocarea pretextelor sau învinuirea altora (Fisher & Exline, 2010). Hall și Fincham (2005) folosesc termenul pseudo-iertare de sine pentru a se referi la astfel de încercări de a reduce emoțiile negative fără acceptarea responsabilității.

Alegerea de a nega responsabilitatea pentru o ofensă poate asigura, cel puțin pe termen scurt, alinare emoțională. Totuși, această scurtătură către alinare presupune deseori costuri interpersonale.

Atunci când oamenii au raportat, la o măsurare bazată pe scenariu, tendința de a se ierta cu ușurință pe ei înșiși, aceștia au relevat patternuri agresive și antisociale cuplate cu lipsa empatiei (Tangney, Boone & Dearing, 2005, p.143-158). Fisher și Exline (2006) au arătat că studenții care nu și-au asumat responsabilitatea pentru ofense au resimțit remușcări în mică măsură. Aceste niveluri scăzute ale remușcărilor și ale responsabilității (percepute) au fost asociate cu egotism, și au prezis, de asemenea, conduite reparatorii și atitudini umile în proporții scăzute. Comparativ cu cei care au prezentat iertare de sine autentică, cei care și-au trecut cu vederea ofensele au manifestat și o tendința mai crescută de a se angaja în comportamente negative precum mușamalizarea faptelor lor (Fisher & Exline, 2004, apud Fisher & Exline, 2010).

1.4 Funcții ale iertării de sine

Iertarea de sine pentru transgresiuni morale este esențială în menținerea capabilității de a acționa în calitate de agent moral. Este un proces teleologic orientat către atingerea scopului b#%l!^+a?final al restaurării sau reabilitării sinelui (Snow, 1993).

Procesarea eficientă a unei transgresiuni trebuie să implice acceptarea responsabilității b#%l!^+a?pentru greșeala comisă, însă aceasta poate duce la creșterea riscului excluziunii sociale, iar oamenii sunt fundamental motivați să evite acest tip de amenințare (Woodyatt & Wenzel, 2013).

În pseudoiertarea de sine, ofensatorii apelează la minimizarea pagubei, derogarea victimei, negarea greșelii și/sau neasumarea responsabilității sau a vinovăției de dragul restaurării sau menținerii sentimentului demnității personale, caz în care reafirmarea valorilor b#%l!^+a?violate este crucială procesului dobândirii iertării de sine autentice, deoarece înseamnă transgresorii garantează atât lor înșiși, cât și celorlalți angajamentul lor față de valorile împărtășite, contracarând implicațiile recunoașterii propriei vinovății și reafirmând valoarea lor intrinsecă și moralitatea lor esențială (Wenzel, Woodyatt & Hedrick, 2012).

Absența iertării de sine este considerată o conduită intra-punitivă (Matlby, Macaskill & Day, 2001), putând fi obstructivă sănătății și bunăstării, de exemplu, prin generarea ruminației în legătură cu transgresiunea (Wohl & Thompson, 2011).

Dacă procesul iertării de sine nu este inițiat anterior iertării interpersonale, responsabilitatea este plasată asupra celuilalt, persoana refuzând astfel să accepte responsabilitatea radicală față de obligația sa ontologică.

Pentru a ne reabilita, pentru a recâștiga încrederea în sine, trebuie să acceptăm că am b#%l!^+a?greșit, să ne recunoaștem punctele slabe care ne-au dus pe căi greșite, și să căutăm să ne ameliorăm în acest sens. Acest proces nu reclamă un angajament față de o perspectivă scindată a sinelui, cu o parte mai bună sau elevată și cu o parte mai primitivă sau josnică.

Luând în calcul natura interdependentă a relațiilor apropiate, iertarea de sine constituie un mijloc de exprimare a grijii față de celălalt în timp ce ne îngrijim propriul sine (Pelucchi, Paleari, Regalia & Fincham, 2013). Astfel, nu ar trebui să ne mire faptul că ofensatorii care ruminează în legătură cu transgresiunea sunt mai puțin motivați să-și ceară iertare și să caute să obțină reconciliere cu victima (vanOyen-Witvliet, Hinman, Exline & Brandt, 2011).

Abilitatea de a ne ierta pentru greșelile noastre poate facilita abilitatea de a-i ierta pe ceilalți, de exemplu, prin faptul că ne ajută să îi percepem nu doar ca pe niște agresori sau criminali, ci ca pe semeni egali nouă care, la fel ca noi, trebuie să se străduiască – uneori cu succes limitat – să-și depășească imperfecțiunile (Snow, 1993).

A ne urî pe noi înșine pentru propriile greșeli din trecut nu exprimă respect față de victimă, moralitate sau față de noi în calitate de agenți morali; înseamnă pur și simplu că ne urâm, și e distructiv pentru toată lumea. Este necesară iertarea de sine autentică dacă e să ne recunoaștem propria noastră valoare intrinsecă și să ne onorăm rolurile veritabile de agenți morali (Holmgren, 1998).

Pelucchi et. al. (2013) au explorat natura bidimensională a iertării de sine într-un studiu vizând transgresarea în relații romantice, relevând o dimensiune pozitivă ce reflectă atât compasiunea și bunăvoința față de sine, cât și dezvoltarea sinelui (iertarea de sine), și o b#%l!^+a?b#%l!^+a?dimensiune negativă ce captează atât lipsa bunăvoinței și compasiunii față de sine, cât și prezența resentimentelor față de sine și a imaginii de sine negative (neiertarea de sine). Atât pentru femei, cât și pentru bărbați, cele două dimensiuni prezintă legături moderate sau chiar slabe. Reducerea reacțiilor critice și negative față de sine nu implică o creștere a sentimentelor binevoitoare și simpatetice, iar prezența gândurilor și afectelor pozitive față de sine nu scutește ofensatorul de trăirea ambivalentă a celor negative. Ba chiar, asocierea dimensiunilor este una pozitivă, mai degrabă decât negativă, rezultat explicat prin faptul că iertarea de sine include un sentiment al creșterii de sine ce derivă din recunoașterea trangresiunii comise și din efortul individului de a se schimba cu scopul evitării repetării unor greșeli asemenătoare, unde creșterea de sine implică totodată recunoașterea fostelor aspecte negative ale sinelui, comune și neiertării de sine.

Satisfacția relațională raportată de ofensatori corelează pozitiv cu ambele dimensiuni, adică atât cu trăirea diminuării gândurilor și sentimentelor negative și cu sporirea celor pozitive, de vreme ce, pentru partenerii lor, satisfacția relațională raportată corelează doar cu neiertarea de sine, în sensul că numai diminuarea raportării negative la sine în ofensatori este asociată cu b#%l!^+a?satisfacția partenerilor victimizați în relație cu aceștia (Pelluchi et. al., 2013).

1.5 Iertarea de sine autentică: Procesul ideal de dizolvare a barierelor

Majoritatea definițiilor iertării de sine se referă la un proces în care emoțiile negative îndreptate împotriva sinelui (rușine, vinovăție, regret) sunt eliberate și înlocuite cu atitudini mai benevole, de acceptare (Enright & The Human Development Study Group, 1996; Hall & Fincham, 2005). De asemenea, așa cum am menționat anterior, acceptarea responsabilității și încercările de despăgubire sunt de obicei considerate o parte importantă a procesului iertării de sine. Studii care au examinat legătura dintre iertarea de sine și sănătatea mentală (Tangney, Boone & Dearing, 2005; Fisher & Exline, 2006; Fisher & Exline, 2010) au oferit o concluzie consensuală potrivit căreia abilitatea de iertare a sinelui este asociată cu sănătatea mentală. b#%l!^+a?

Odată ce a fost asumată responsabilitatea pentru propriile acțiuni, barierele principale care ajung de regulă să împiedice iertarea de sine constă în: rușine, vinovăție și regret (Fisher & Exline, 2010). Mai jos sunt descrise fiecare din aceste emoții, împreună cu posibile corelate și consecințe, pentru ca mai apoi să fie oferite sugestii legate de cum ar putea fi adresate fiecare.

Teoreticienii sugerează că iertarea de sine implică adresarea onestă a sentimentelor inconfortabile precum rușinea și vinovăția (Enright & The Human Development Study Group, b#%l!^+a?1996; Hall & Fincham, 2005; Mullet, Neto & Riviere, 2005). Participanții din studiul lui Fischer și Exline (2006) au exprimat, în general, faptul că iertarea de sine este dificilă și implică efort. Mai mult, faptul că au considerat procesul dificil și solicitant a prezis conduite reparatorii și atitudini umile în proporții crescute.

Transformarea energiei sale negative în vinovăție constructivă Tangney et. al. (2005) au sugerat că rușinea face iertarea de sine mai dificilă din cauza devalorizării globale a sinelui ce o caracterizează. Persoanele care trăiesc rușine deseori raportează că se simt mici, lipsiți de valoare și de putere, împreună cu sentimentul că sunt expuși și că ar vrea să se ascundă (Fisher & Exline, 2010). Pentru că rușinea poate fi sursa unui grad ridicat de distres, persoanele care resimt rușine deseori devin mai preocupate de a obține alinare emoțională decât de a empatiza sau de a repara daune relaționale. În urmărirea detensionării, ei pot încerca să își ascundă ofensele sau să evite contactul cu cei pe care i-au rănit. Indivizii predispuși la rușine au câteva caracteristici care se pare că împiedică iertarea de sine autentică. De exemplu, aceștia au b#%l!^+a?afectată abilitatea de asumare a perspectivei celuilalt (Leith & Baumeister, 1998, apud Fisher & Exline, 2010), niveluri scăzute ale empatiei și slabe abilități de gestionare a conflictelor, b#%l!^+a?recurgând deseori la agresiuni verbale și fizice ca răspuns la mânie (Tangney & Dearing, 2002, apud Fisher & Exline, 2010), tinzând mai degabă să dea vina pe alții și să se comporte în maniere ostile și defensive decât să ofere reparații și să învețe din propriile greșeli, aceste slăbiciuni interpersonale atrăgând deteriorarea relațiilor și dizolvarea prieteniilor. Fisher și Exline (2006) au descoperit că, atunci când indivizii își reamintesc transgresiuni din trecut, aceștia raportează niveluri moderate, atât ale condamnării de sine (versiune a rușinii specifică transgresiunilor) cât și ale remușcărilor (versiune a vinovăției specifică transgresiunilor), însă, dintre cele două, se pare că auto-condamnarea era cea asociată cu indicatori de distres psihologic, rușine și egotism, și cu o mai slabă înclinare spre iertarea sinelui.

Justiția restaurativă se focusează pe dezvoltarea empatiei, responsabilității personale și a sentimentului controlului, totodată cu eforturile de reducere a identității cetrate pe rușine – drept o persoană rea (Braithwaite, 2000, apud Fisher & Exline, 2010; Maruna, 2001, apud Fisher & Exline, 2010). În acest context, ritualurile ajută transgresorii să-și transceandă identitățile “criminale”, dedicându-se comportamentelor reparative și identităților prosociale (Exline & Fisher, 2010).

Pentru a face față rușinii, este util să lucrăm către un simț transcendental al umilității, al compasiunii față de sine și al acceptării de sine. Umilitatea a fost definită drept disponibilitatea b#%l!^+a?b#%l!^+a?nondefensivă de a accepta sinele în mod acurat, atât cu punctele sale tari, cât și cu limitele sale (Exline, Campbell, Baumeister, Joiner, Krueger, Kachorek, 2004, apud Fisher & Exline, 2010).

Compasiunea față de sine – concept înrudit – are trei componente: abilitatea de a extinde compasiune și înțelegere către sine, în locul judecării, recunoașterea faptului că defectele umane fac parte din amplitudinea experienței umane, și capacitatea de a practica mindfulness în legătură cu sentimentele dureroase, în schimbul supraidentificării cu acestea (Neff, 2003, apud Fisher & Exline, 2010, p.127-132). Un studiu calitativ (Bowman, 2005, apud Fisher & Exline, 2010) a conchis că indivizii aflați în procesul iertării de sine deseori ating acceptarea de sine, totodată menținând simțul responsabilității pentru greșeală.

Un scop important al iertării de sine este, așadar, acela de a reduce rușinea, pentru ca oamenii să-și poată confrunta limitele personale, totodată privindu-se într-o lumină optimistă. Totuși, din moment ce emoțiile negative pot fi necesare alimentării penitenței, s-ar putea dovedi b#%l!^+a?neînțelept să încurajăm oamenii să se descotorosească pur și simplu de orice sentimente negative legate de transgresiuni – în special în cazul în care faptele sunt grave.

Rezultatele obținute de Woodyatt și Wenzel (2013) în urma a două studii vizând b#%l!^+a?intervenții focusate pe transgresiuni interpersonale recente sugerează că îndeplinirea nevoii ofensatorului de identitate morală, prin afirmarea valorilor violate de fapta comisă, dar nu și afirmarea apartenenței sau a valorilor nerelevante situației, au sporit iertarea de sine autentică, prin intermediul recunoașterii rușinii – dovedită esențială dezvoltării încrederii de sine și motivației de a obține reconciliere.

Vinovăția este o emoție orientată spre celălalt care este legată de conduite empatice și prosociale (Tangney, Boone & Dearing, 2005, p.142). Remușcările (vinovăție specifică situațional) au fost corelate cu penitența, disponibilitatea de a accepta responsabilitatea și atitudini umile în condițiile comiterii unei fapte ofensive (Fisher & Exline, 2006).

Comportamentele reparatorii pot constitui mijloace eficiente de rezolvare a vinovăției. În mod ideal, remușcările vor provoca conduite reparatorii, iar conștientizarea de a fi reparat daunele va reduce vinovăția (Fisher & Exline, 2010).

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

Capitolul 2 Introspecție în iertare

Iertarea – calea spre vindecare

Iertarea este percepută astăzi mai degrabă ca pe o slăbiciune, iar cei mai multi consideră b#%l!^+a?că rezolvarea cea mai eficace a unui prejudiciu ce le-a fost adus este răzbunarea. Dar cel mai adesea răzbunarea atrage de fapt un conflict si mai mare, iar această escaladare pare fără de sfârsit.

La o analiză atentă se pare că tocmai lipsa capacitătii de a ierta a devenit una dintre cele mai răspândite “boli” ale oamenilor din societatea noastră.

Aceasta este dealtfel valabil nu doar în sensul figurat al cuvântului, ci chiar în sensul său propriu, pentru că – asa cum dealtfel s-a constatat cu claritate din punctul de vedere medical sau din cel social – atunci când nu iertăm, aceasta realmente ne poate ucide, atât prin bolile trupesti pe care le generează, cât si prin alterarea insidioasă, dar devastatoare a relatiilor si a mediului în care trăim.

În general, așa-zisul om “civilizat” al zilelor noastre nu mai cunoaște valoarea profundă a iertării în primul rând pentru că această valoare nu mai este cultivată suficient în educația b#%l!^+a?noastră. Trăim într-o lume a competiției acerbe, a judecății critice și a orgolilui afișat la vedere de către cei “puternici”.

Un precept spiritual spune că “Dacă vrei să transformi lumea, începe cu ține însuți”. Din păcate puțini oameni în ziua de astăzi își pun măcar problema de a-și conștientiza, armoniza și controla propria stare interioară. Cel mai adesea reperele esențiale ale vieții sunt raportate în societatea noastră doar față de aspectul trăirii exterioare, în timp ce conștientizarea stării interioare este – practic vorbind – complet ignorată.

Tocmai datorită acestei lipse de educație în principiile spirituale mulți dintre semenii noștri realizează constant anumite greșeli de atitudine care îi conduc inevitabil la suferință. Iar una dintre principalele trăsături spirituale pe care este esențial să o (re)învățăm este capacitatea de a ierta.

Este semnificativ să observăm că mulți oameni poartă în sufletele lor suferințe și răni ale unor greșeli pe care alții le-au făcut față de ei sau ale unor greșeli pe care le-au făcut chiar ei înșiși la un moment dat. Sunt răni care dor, răni care nu au trecut în ciuda anilor care s-au b#%l!^+a?așezat peste ele, răni care le marchează și le întristează viețile.

Însă ceea ce este cel mai dureros este faptul că ei nu pot ierta „greșeala inadmisibilă” care s-a produs și tocmai de aceea suferința se stinge foarte greu. “Aș vrea să iert, dar nu pot”, spun ei. Se creează un fel de cerc vicios în care deși ar vrea să nu mai sufere, nu pot accepta să treacă peste cauza care a adus acea suferință.

Emoțiile în stare pură vin și trec. Singurul lucru care le poate face să rămână stocate în organism este povestea pe care și-o spune mintea în legătură cu ele, analizarea lor sau ascultarea dialogului mental interior care face comentarii pe marginea lor. Nici o emoție nu poate dura mai mult de câteva momente dacă este lăsată în pace.

De aceea, atunci când treci de la un nivel emoțional la următorul, conștientizează faptul că te afli într-o siguranță perfectă, indiferent cât de puternică este emoția pe care o simți. Dacă nu te vei cramponă de ea, această va trece la fel cum a apărut.

A te iubi pe tine însuți este cel mai bun mod de a te vindeca, iar vindecându-te pe tine, vindeci lumea în care trăiești.

Iertarea este remediul care ne poate vindeca mintea și apoi și sufletul.Iertarea trebuie însă să fie totală, în profunzimea sufletului. Am iertat în întregime atunci cînd, oricîte eforturi am face să ne reamintim, nu mai știm care a fost cauza supărării, pentru că ea a dispărut. b#%l!^+a?

Iertarea trebuie exersată, chiar dacă la început ni se pare dificil. Cu timpul va deveni o obișnuință și în cele din urmă ne vom putea ierta și pe noi înșine pentru toate rănile și otrava pe b#%l!^+a?care le-am creat.

Iertarea de sine duce la acceptarea de sine și apoi la iubirea de sine.

Capacitatea de a simți face parte integrantă din ființă umană, așadar pornește de la premisa că emoțiile sunt ceva sănătos. Tot ce trebuie să faci atunci când simți o emoție intensă este să te oprești, să respiri profund și să o conștientizezi. Mai devreme sau mai târziu, ea va dispărea de la sine.

Noi nu mai vedem ce există în realitate, noi nu ne vedem decât propriile gânduri.

"Lumea este ceea ce credem că este", afirmă Serge Kahili King, doctor în psihologie.

Psihologia modernă tinde să ajungă la aceleași concluzii, de vreme ce afirmă că oamenii nu reacționează la evenimentele în sine, ci la propria lor percepție asupra evenimentelor.

Mai mult, studiile arată că oamenii tind să se conformeze percepțiilor altor oameni.

Altfel spus, dacă spunem în mod repetat unui copil că este rău, el va ajunge să se comporte că atare.

Dacă unui angajat i se laudă în mod repetat performanțele, chiar dacă acestea nu sunt tocmai grozave, el va ajunge să lucreze din ce în ce mai bine.

Acest fenomen se exprimă în felul următor: “dacă eu gândesc într-un anumit fel despre o persoană, acea persoană devine un "ostatic al gândurilor mele". Asta înseamnă că el tinde să se conformeze percepției mele și, mai devreme sau mai târziu, se va comportă în așa fel încât să-mi confirme percepția mea despre el.

Prin urmare, actele unei persoane sunt o consecință a ceea ce gândesc despre acea b#%l!^+a?persoană și trebuie să-mi asum responsabilitatea pentru acest lucru. De aceea, a nu judeca este singura atitudine corectă vizavi de o altă persoană.

Dacă este ceva de corectat, atunci acest ceva reprezintă erorile noastre de gândire.

Oamenii gândesc prea mult fiind prinși în rutina unor programe care rulează inconștient și care dovedește că intelectul nu poate rezolva problemele.

Cred că Einstein ar fi fost de acord cu el, din moment ce a declarat că "o problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de gândire care a generat-o".

De aceea, nu trebuie decât să conștientizezi problema pe care o resimți la nivel fizic, emoțional, mental etc., apoi să începi să îți purifici gândirea, care a atras problema. b#%l!^+a?

"Îmi pare rău. Te rog, iartă-mă. Îmi pare rău pentru că te-am făcut ostatic al gândurilor mele și fiindcă, prin negativismul gândurilor mele, ți-am influențat în mod distructiv comportamentul. "

Asta este ceea ce poate face conștientul: să se căiască și să ceară iertare.

Restul este treaba supraconstientului, el este armonizatorul, vindecătorul.

Suntem prizonierii propriei minți și nu putem evada folosindu-ne tocmai de minte, temnicerul însuși.

Dacă problema ține de sănătate, atunci putem spune corpului: "Îmi pare rău că ți-am făcut rău prin gândurile mele negative. Te rog, iartă-mă".

Și repetăm acest lucru cu sinceritate până problema dispare. Dacă copilul are probleme la școală, putem repetă mental:

"Îmi pare rău că ți-am creat aceste probleme prin gândurile mele. Te rog, iartă-mă".

Este esențial ca trăirea să fie autentică, iar cererea de iertare să fie pe deplin sinceră. Consecința imediată este un sentiment de iubire, iar acesta este un semnal că vindecarea a început.

Supraconstientul este receptiv tocmai la limbajul de copil, ignorând formulările savante. b#%l!^+a?

Interesant este că psihanaliza a ajuns la o concluzie asemănătoare: interpretările pretențioase, "deștepte", intelectualizate nu ajung la pacienți.

Accesul la miracol, și implicit, la supraconstient este posibil atunci când reîncepem să privim lumea prin ochii unui copil. E vorba despre redescoperirea inocenței, nu despre cultivarea infantilității.

Reinstaurând inocența – starea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedați de câștigul personal – viață noastră se poate schimba radical: renunțăm la a ne complica viața inutil și ne redobândim bucuria de a trăi, devenim mai creativi, ne adaptăm mai suplu și mai eficient schimbărilor; iar calitatea relațiilor noastre se îmbunătățește semnificativ. Cele mai frecvente declarații pe care bolnavii le fac celor apropiați pe patul de moarte. Acestea sunt:

IARTĂ-MĂ / TE IERT / MULȚUMESC / TE IUBESC

Iertarea este necesară în toate cazurile. Trebuie să îi iertăm pe ceilalți, și în același timp, este imperativ pentru sănătatea și starea noastră de bine, să ne iertăm pe noi înșine. Acesta este b#%l!^+a?secretul vindecării depline.

Ideile fixe devin obsesii, iar vinovăția creează obsesii subtile, înșelătoare, întrucât sinele inferior nu are capacitatea de a raționa. Dacă mintea conștientă preia ideea că persoana respectivă greșeste și o plantează în subconștient, și chiar și dacă mai târziu se produc schimbări b#%l!^+a?în mintea conștientă, subconștientul poate încă să creadă că a fost o greșeală. Aceasta poate da naștere bolii.

Emoțiile reprimate, cum sunt vinovăția și furia, dorința de răzbunare, creează adevărate toxine în corpul nostru.

b#%l!^+a?

2.2 Terapia psihoterapeutică

Termenul de ”transpersonal” a fost lansat de Abraham Maslow în psihologie și desemnează acele domenii ale psihicului omenesc aflate dincolo de ceea ce percepem în mod obișnuit drept o ”persoană”.

Acest termen este echivalent cu acela de ”spiritual” și a fost folosit pentru a introduce în limbajul academic noțiuni până atunci refuzate de cercetarea științifică, că aparținând misticismului.

Domeniile transpersonale ale psihicului sunt accesibile în stări de conștiiță lărgită. Ele sunt cunoscute de toate tradițiile mistice și metafizice. Constituie subiectul a ceea ce Aldous Huxley a numit ”filosofia perenă”, care a traversat mileniile de la începuturile umanității și pe care în zilele noastre suntem pe care să o redescoperim. .

Termenul de ”terapii transpersonale” desemnează toate acele mijloace, tehnici, sisteme b#%l!^+a?de credințe cu aplicații practice, „tehnologii ale sacrului” cum le numea Mircea Eliade, care exploatează dimensiunea terapeutică a reconectarii ființei omenești la adevăratele sale origini și dimensiuni.

Psihologia și medicina secolului XX a depășit cu greutate viziunea mecanicistă asupra ființei omenești. Progresele științei, mai ales în domeniile fizicii cuantice, biologiei și biochimiei au confirmat însă viziunea holistică a străvechilor sisteme de credință, astfel încât o nouă b#%l!^+a?viziune asupra Universului și a Ființei își face loc astăzi, configurând ceea ce este cunoscut sub numele de ”nouă paradigmă”. Adică un nou concept asupra lumii, în care toate lucrurile din Univers sunt interconectate.

Experimentarea, conștientizarea și integrarea acestei unități a tot ceea ce există, în sistemul de convigeri ale unei persoane are caracter terapeutic în sensul de vindecare holistică, la toate nivelurile: fizic, mental, emoțional, energetic, spiritual.

În acest sens, terapiile transpersonale depășesc cu mult cadrul psihologiei clasice, referindu-se la ființă omenească în integralitatea să. Nu este vorba deci despre o terapie în sensul clasic al cuvântului, ci despre efectul terapeutic al relaționării noastre cu diferitele niveluri ale ființei noastre .

Trairea unei experiente transpersonale are efecte terapeutice intrinseci.

In centrul conceptului de ”terapie transpersonală” se afla așadar reașezarea relației pe care o avem cu noi înșine – înțelegând prin aceasta toate nivelurile energetice ale ființei noastre , din perspectiva viziunii integrale și integrate asupra a tot ceea ce există. Din această perspectivă, terapiile transpersonale sunt o aplicatie practica la nivelul fiintei omenesti a viziunii cuantice asupra Universului.

Din multitudinea de metode existente, am ales pe cea care se repetă, poate sub denumiri diferite, în multe din tehnicile de psihodiagnostic și psihoterapie. Introspecția. Termenul „introspecție“ provine din latinescul „introspectio“, adică a privi în interior, deci a orienta b#%l!^+a?privirea spre interior, spre propriile stări subiective. Popularitatea imensă a observației interioare se explică prin crearea unui contact direct cu fenomenul psihic, considerat ca fenomen pur subiectiv, intern și absolut personal, accesibil pentru studiu numai celui care îl trăiește. Introspecția stă la baza terapiilor cognitive comportamentale.

Lumea noastră interioară este cea care ne trăiește pe noi.

În această lucrare am vrea să ne orientăm spre o formă de atenție și de observare, b#%l!^+a?accesibilă oricui, deoarece ne naștem cu această posibilitate și o folosim cel mai adesea inconștient, de multe ori de-a lungul unei zile. Ideea este de a transforma voit acest mod de utilizare inconștient într-unul conștient.

Deci, mai exact, ce să facem? Să ne observăm pe noi cu atenția pe care o are un cercetător care studiază, să spunem…, viața unui mușuroi de furnici. Exemplul ales mi se pare bun, pentru că arată caracteristicile de bază ale acestui proces de observație. Cercetătorul privește cu atenție la ce anume se petrece în mușuroi, fără a emite judecăți de valoare despre ceea ce observă și fără a dori să schimbe ceva, adică să dreseze sau să vindece furnicile, în ideea unei existențe considerate de acesta a fi mai bună. Doar privește și devine astfel conștient de viața din mușuroi.

Noi suntem robiți de trăirile noastre, adică de ceea ce simțim și de ceea ce judecăm legat de ceea ce simțim. Iar termenul robit este cel mai potrivit. Exact ca o patimă, lumea noastră interioară este cea care ne trăiește pe noi, și nici pe departe nu suntem noi cei care o trăim pe ea. Deși spunem: sunt trist, disperat, furios, agresiv sau oricum, mai corect am putea descrie cu b#%l!^+a?„tristețea mă trăiește acum, furia mă leagă, agresivitatea mă domină, neputința mă trăiește“. Sunt eu oare trăit de mine?

Metoda propusă constă în a fi atent, a observa aceste sentimente care se nasc în noi și judecățile noastre legate de ele. Nu contează deloc dacă ce trăim este din sfera bună, a sentimentelor nobile și luminoase sau din jumătatea întunericului, pentru că observația nu conține judecăți de valoare, de bine sau rău, doar conștiența că în mine se găsesc acele stări. În mine se petrece ceva. Și acceptarea lor ca ceea ce sunt. Privind așa, într-un timp descris de toți cei care au îndrăznit această metodă ca fiind unul scurt, se poate pricepe că eu, cel care observă, nu sunt tot una cu ceea ce se întâmplă în mine. Nu sunt tot una sau unul cu ceea ce judec despre asta. Că „eu“ și „mine“ sunt diferite. Iar, în mod cu totul stupefiant, eu sunt eu și chiar rămân eu, indiferent de furtunile cataclismice sau de câmpiile idilice cu flori și fluturi din mine. Privind așa, poate depresia care mă trăiește să fie hrănită de judecățile mele legate de ceea ce trăiesc și de credința că eu chiar sunt acele stări din mine? De identificarea cu ele? b#%l!^+a?

Durerea acceptată și trăită este altceva decât ceea ce numim noi durere.

Cu toate acestea, să admitem că rămâne frica de ceea ce putem să trăim, pentru că introspecția și concluziile fundamentale la care ea ne conduce nu au rolul de a controla ceva, ci doar de a nu ne lăsa controlați. Aici, psihoterapia integrativă aduce cel mai puternic răspuns. b#%l!^+a?Dacă ajungem să credem că primim ajutor, constatăm că ce ni se întâmplă e altfel când suntem ajutați. Chiar dacă primim sprijin nu înseamnă neapărat, deși poate însemna și asta, că evenimentele nu vor mai fi dureroase sau că nu vom mai avea necazuri. Astfel ne rămâne teama că nu putem trăi durerea inerentă evenimentelor neplăcute. Aici avem nevoie de atenție la durere, adică de observarea ei ca fiind în noi și de exprimarea acesteia. O să observăm că durerea acceptată și trăită primind sprijin de specialitate este altceva decât ceea ce numim noi durere. În plus, ceea ce vom trăi va fi real, pe când ceea ce ne temem că vom trăi e imaginar. Din păcate, când ne doare ceva, mai ales dacă depășește gradul de toleranță pe care-l avem, nu mai suntem atenți la durere și la mesajul ei, ci alunecăm în deznădejde, împotrivire, care sunt stări sufletești alimentate de imaginar și de credințele iraționale izvorâte din vechile scheme. Ne lăsăm conduși de ele și reluăm ciclul suferinței de care doream să ne eliberăm. Remediul, așadar, este acea atenție a observației în prezența specialistului.

Acest tip de psihoterapie este de fapt o combinație a două terapii: terapia cognitivă și terapia comportamentală.

Deși bazate pe principii diferite, cele două terapii se complementează foarte bine, astfel încât astăzi arareori mai poate fi întâlnit un terapeut care să practice terapie cognitivă pură sau terapie comportamentală pură. b#%l!^+a?

Terapia cognitivă.

Folosită în mod tradițional pentru tratamentul depresiei și al anxietății, terapia cognitivă a devenit tot mai folosită și în alte probleme. Practic, acest tip de tratament psihologic este o combinație de psihoterapie și educație, folosindu-se adesea teme pentru acasă. În general, este o terapie de scurtă durată, atunci când se adresează unor simptome discrete cum ar fi depresie, anxietate, fobii, stări conversive (fosta isterie), obsesii și compulsii; dar poate fi și de durată ceva mai mare atunci când este folosită cu pacienți cu dificultăți caracteriale (tulburări de personalitate), în special cu cei din grupul borderline (cu instabilitate emoțională, automutilări, tentative de suicid etc). Foarte populară în ultimii ani în Statele Unite este terapia dialectică comportamentală concepută de Marsha Linehan, o combinație de terapie cognitică și comportamentală special adaptată pentru lucrul cu pacienții borderline.

Terapia cognitivă lucrează la un nivel conștient și de aceea necesită o alianța terapeutică strânsă între terapeut și pacient, numită uneori relație colaborativă. Transferul b#%l!^+a? (important în psihoterapia psihanalitică și psihanaliză) nu are nici o importantă în acest tip de terapie, iar terapeutul joacă un rol activ (pune întrebări, oferă sugestii, educă pacientul, dă teme pentru acasă etc.), fiind în permanentă centrat pe niște obiective. Premiza acestui tip de terapie este aceea că sentimentele, emoțiile și comportamentele cuiva sunt influențate de modul de a gândi al acestuia, în momentul prezent. De aceea, terapia cognitivă este puțin sau deloc interesată de trecutul clientului. Mai degrabă, ceea ce interesează este modalitatea de a gândi în prezent, pentru că dacă cineva ar reuși să își schimbe modul de a gadi, va reuși să își schimbe și modul în care simte și se comportă. Și exact asta este ceea ce încearcă terapia cognitivă să realizeze, o schimbare a modului de a gândi, nu numai pe durata terapiei dar și după b#%l!^+a?terminarea acesteia.

Ședințele inițiale sunt folosite pentru colectarea de informații despre istoria personală a clientului și stabilirea unui contract verbal privind durata terapiei. Apoi, pacientul trebuie învățat modelul cognitiv – i se explică, folosind numeroase exemple furnizate chiar de client, cum îi sunt influențate stările emoționale de modul de a gândi. Terapia este astfel condusă încât să îi ofere pacientului structura și ajutorul necesar pentru a înțelege acest model.

Terapia cognitivă se concentrează asupra gândurilor automate și a schemelor.

Gândurile automate sunt acelea care apar imediat ce apare un anumit stimul (de exemplu, sună telefonul și primul gând este “S-a întâmplat ceva grav!”). Ele sunt specifice și concrete, considerate plauzibile și sunt specifice unei anumite persoane. Schemele sunt niște complexe sau unități de gânduri și credințe pe baza cărora un individ își planifică și își conduce viață. Gândurile automate sunt derivate din scheme și sunt mai ușor de identificat într-o perioada scurtă de timp. De aceea, terapia cognitivă de scurtă durata se concentrează mai mult asupra gândurilor automate, iar cea de lungă durata asupra schemelor.

Identificarea gândurilor automate se face atât în timpul ședințelor de psihoterapie, cât și între ședințe, prin intermediul unor jurnale pe care pacientul este sfătuit să le țină. Odată identificate aceste gânduri automate, terapeutul și pacientul încep să caute erorile din acestea. Erorile de gândire pot fi clasificate în trei erori majore și patru distorsiuni specifice. Erorile majore sunt: polarizarea, personalizarea su suprageneralizarea. Distorsiunile specifice sunt abstractizarea selectivă, diminuarea, inferenta arbitrară și catastrofizarea. Polarizarea se referă la tendința de a vedea toate lucrurile că fiind ori bune, ori rele. Personalizarea – tendința de a vedea totul în jur că având legătură cu persoană noastră. Suprageneralizarea – tragerea unor concluzii exagerate. Abstractizarea selectivă – concentrarea pe un detaliu și ignorarea b#%l!^+a?contextului. Diminuarea – incapacitatea de a acceptă laudele celorlalți. Inferenta arbitrară – a b#%l!^+a?sări direct la concluzii, fără a lua în calcul toate datele. Catastrofizarea – a te gândi la ce e mai rău, a exagera impactul negativ al unei situații. b#%l!^+a?

Odată identificate aceste erori de gândire, terapia cognitivă încearcă să le “dărâme” și practic să împiedice clientul să mai aibă gânduri automate. Pentru a realiza acest lucru, terapeutul este cât se poate de activ, oferă analogii, da exemple din propria-i experiență, folosește umorul. Uneori, terapeutul propune pacientului tot felul de experimente menite a testa validitatea gândurilor automate.

Ultima etapă a terapiei este aceea de a genera modalități alternative de a gândi. De exemplu, dacă un pacient face adesea eroarea de gândire numită personalizare, alternativă o reprezintă modalitatea de gândire numită decentrare, adică perceprea evenimentelor că neavând nici o legătură cu persoană pacientului. La final, pacientul este învățat să continue și după terminarea terapiei identificarea și corectarea gândurilor automate. Se face o evaluare finală și eventual se mai stabilesc una-două ședințe de control la intervale mai mari de timp.

Terapia comportamentală.

Acest tip de terapie pleacă de la premiza că cele mai multe tulburări psihologice își datorează existența unei învățări greșite. Fie persoanele persoanele implicate nu au dobândit abilitățile și comportamentele necesare pentru a face față problemelor vieții, fie au dobândit niște abilități și comportamente inadecvate.

Terapia comportamentală se bazează pe mai multe principii ale psihologiei clasice:

1. Condiționarea clasică. Este procesul prin care un organism învață că apariția unui b#%l!^+a?stimul (de exemplu, un clopoțel) este urmată de apariția altuia (de exemplu, mâncarea). În consecință, reacții care sunt îndeobște asociate cu cel de-al doilea stimul (salivatie la vederea mâncării) devin asociate cu primul stimul (salivatie la auzirea unui clopoțel – experimentele lui Pavlov). Comportamentalistii cred că multe fobii sunt dobândite astfel. Fobia este o reacție de teamă declasanta de un obiect inofensiv (stimulul condiționat), dar care a fost asociat în trecut cu ceva periculos (stimul necondiționat). Acel ceva periculos nu mai există, dar a rămas obiectul asociat care declanșează teamă (fobia). Corectarea acestei temeri se face prin extincție, adică prin expunerea repetată la obiectul sau situația asociată (expunerea la stimulul condiționat). De exemplu, dacă unui pacient îi este teamă de apă, i se cere în mod repetat să își imagineze că intră în apă și că alunecă sub suprafață apei. Treptat, acest stimul își pierde puterea de a evocă teamă. Expunerea la stimulul condiționat se poate face treptat sau dintr-o dată, ultima metodă numindu-se terapie prin implozie (un pacient căruia îi este frică de înălțimi, b#%l!^+a?va fi dus de către terapeut pe un bloc sau pe un pod suspendat unde, după ce inițial îi va fi foarte frică, se va obișnui încet-încet cu înălțimea).

O varianta mai ușor de suportat a expunerii treptate la stimulul condiționat este desensibilizarea sistematică. Mai întâi pacientul învață diverse tehnici de relaxare. Apoi se face o lista a situațiilor care îl sperie, de la cel mai puțin la cel mai mult. De exemplu, teamă de păianjeni. Cel mai puțin sperie gândul la un păianjen. Apoi poză unui păianjen. Ceva mai mult b#%l!^+a?sperie un păianjen văzut la televizor. Și mai mult sperie un păianjen viu închis într-un borcan. Cel mai mult sperie un păianjen viu ținut în palmă. Terapeutul cere apoi clientului să se gândească la un păianjen și în același timp să aplice tehnicile de relaxare învățate mai devreme. După ce pacientul s-a relaxat, i se cere apoi să privească poză unui păianjen și din nou să se relaxeze. Și tot așa. În cele din urmă, pacientul va reuși să fie relaxat în timp ce ține un păianjen în palmă – practic e vindecat de fobia să de păianjeni.

O altă tehnică bazată pe condiționarea clasică este terapia aversivă în care are loc asocierea unor stimuli neplăcuți cu stimulii plăcuți dar nocivi. De exemplu, unui bărbat care dorește să se lase de fumat i se cere ca de fiecare dată când dorește să aprindă o țigară să își provoace mai întâi o oarecare durere sau să dea mai întâi cu aspiratorul prin toată casa. După un timp, dorința de a fuma se va asocia cu durerea sau oboseala și, în consecință, va scădea în timp.

2. Condiționarea operantă. Se referă la faptul că, în general, comportamentul nostru este influențat de consecințele acestuia: dacă un anumit comportament are niște consecințe plăcute sau benefice pentru noi, vom avea tendința de a repeta acel comportament. Dacă are consecințe negative, neplăcute, frecvența comportamentului respectiv va scădea. Tehnicile comportamentale bazate pe operarea condiționată identifica mai întâi comportamentele nedezirabile sau problematice ale unui individ, caută apoi să înțeleagă care sunt consecințele pozitive care întrețin aceste comportamente și, în final, încearcă să schimbe ceva astfel încât să nu mai apară acele consecințe care întăresc comportamentul nedorit. De exemplu, o mama se plânge că nu se înțelege deloc cu copilul ei de 4 ani. Ori de câte ori acesta dorește ceva, face un scandal teribil, strigă, sparge, se agită foarte mult. Întrebată ce face în asemenea situații, mama a spus că încearcă să nu facă pe plac copilului dar că, în cele din urmă, aproape întotdeauna cedează nervos și îi face pe plac copilului. În acest caz, mama trebuie să înțeleagă că acest b#%l!^+a?comportament nedorit al copilului este consecință faptului că mama îl “încurajează”, întrucât copilul a învățat că de fiecare dată când face scandal, în cele din urmă primește ceea ce dorește b#%l!^+a? (consecință benefică ce încurajează comportamentul nedorit). Asftel de tehnici se pot folosi însă și în terapia cu adulți, prin înțelegerea modului în care comportamentele nedorite sunt încurajate de consecințe favorabile, adesea inaparente.

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

Capitolul 3 Trauma de doliu

3.1 Trauma de doliu:caracteristici generale

Moartea și mai ales șocul morții cuiva drag poate produce o restructurare a personalității, uneori rapid și cu efecte covârșitoare.

În fața pierderii putem învăța iertarea, reorganizarea valorilor, accesarea resurselor uneori nebănuite a se afla în noi pentru reorganizarea propriei vieți sau chiar o redefinire a b#%l!^+a?vieții. Sau putem să ne cufundăm în depresie, să descoperim ura, să simțim tot mai mult un sentiment de pierdere interioară care ne face să ne fie tot mai greu să ne organizăm viața chiar dacă timpul trece. Toate acestea sigur încep să se cristalizeze după o perioadă imediată pierderii, o perioadă de zdruncinare interioară, bulversantă și însoțită de sentimente diferite

Neimeyer si colab. (2002, p.235-251) spune ca: “Doliul ca experiență umană este atât un eveniment natural, cat si un construct cultural. Pe de-o parte, caracteristicile esențiale ale raspunsului la pierdere reflectă evoluția noastră ca ființe biologice și sociale, raspuns înrădăcinat în ruperea legaturilor de atașament necesare pentru supraviețuirea noastră, pe de altă parte, noi răspundem la pierdere atât în mod biologic, cât și simbolic, prin semnificația pe care o atribuim simptomelor de separare pe care le traim și prin schimbările de identitate personală și colectivă care acompaniază moartea unui membru al familiei și al comunității”.

Doliul este expresia emoțională a experienței pierderii unei persoane importante din viața cuiva. În mod general, doliul se manifestă prin tristețe, deprimare, plâns, neputința de a se bucura de evenimente care altădată erau plăcute, retragere socială, toate acestea formând o stare depresivă a cărei intensitate depinde de mai mulți factori: individuali (proprii persoanei care traversează perioada de doliu, respectiv temperament, reactivitate emoțională, antecedente personale legate de deces, istoria de viață), semnificația dată pierderii (cât de apropiată i-a fost persoana pierdută), anticiparea/surpriza pierderii.

Viziunea în societatea post-modernă este că doliul este o situație pe care fiecare individ o traiește în mod particular, iar eforturile de a tipiza aceasta reacție și a-i descrie faze sau stadii pe care toată lumea le parcurge, sunt sortite eșecului. Cu toate acestea, majoritatea autorilor sunt de acord ca expresia doliului este dată de un proces care este constant identificabil în diferite proporții la toți indivizii care trec prin această încercare, proces căruia Parkes (2002, p.274-279) a descris trei componente:

– anxietatea separării cu dorința imperioasă de a plange și a cauta persoana pierdută; b#%l!^+a?

– nevoia de a reformula înțelesurile existenței și a lumii înconjuratoare;

– nevoia de a inhiba și controla emoțiile negative

În cultura vestică, expresia doliului este tradițional încurajată și dirijată spre exteriorizarea durerii separării de persoana atașată și cinstirea și comemorarea persoanei pierdute, iar reacția de pierdere parcurge astfel un traiect care se poate regăsi la majoritatea cazurilor, în proportii diferite.

Prima încercare de stadializare a reacției de pierdere a fost facută de Freud ca mai apoi de psihiatra Elisabeth Kubler-Ross în 1969 (Modelele stadiale ale doliului modificat după Rothaupt și Becker, 2007) să studieze “doliul anticipator” al indivizilor cu rude aflate în stadii terminale ale unor boli grave și să descrie cinci faze prin are acestia trec până la remitere.Aceste faze sunt:

– Faza de negare – individul nu acceptă ca persoana dragă a murit;

– Faza de manie/furie- împotriva lui însuși că nu a facut ce trebuie, de invinovățire a altora;

– Faza de negociere – de încercare a de a negocia în imaginar sau cu o forță supranaturală reintoarcerea persoanei pierdute;

– Faza de tristete – în care subiectul este inhibat, retras, deziluzionat, fără speranță;

– Faza de acceptare – individul realizează și acceptă pierderea prin contemplare, reflexie și găsirea unui înțeles pentru pierdere și continuarea vieții. b#%l!^+a?

Doliul psihologic este de asemenea și un proces a cărui desfășurare presupune parcurgerea mai multor etape:

1. Negarea, reprezintă refuzul acceptării pierderii, determinat de un blocaj emoțional și cognitiv astfel încât persoana nu poate accepta și înțelege cele întâmplate. Aceasta se manifestă prin refuzul acceptării evenimentului (decesului), uitarea selectivă sau prin negarea semnificației pierderii (acele persoane care încearcă să se comporte ca și cum ele nu suferă, pe ele nu le-a afectat pierderea).

2. Revolta, furia, se instalează treptat pe măsură de mecanismul negării ăși pierde puterea în fața realității covârșitoare. Aceasta este legată de sentimentul trăit al nedreptății că a fost părăsit și al frustării și neputinței că nu poți modifica situația. Persoana care experiențiază doliul își poate spune „De ce mi se întâmplă asta?” sau „De ce tocmai mie?” ori „De ce tocmai b#%l!^+a?acum?”. În această fază neajutorarea și panica ajung cote înalte.

3. Depresia este o altă etapă firească a doliului, în care se manifestă simptome specifice acestei afecțiuni, cu manifestări specifice (vezi Depresia) dar ele sunt depășite încet, încet, persoana reușind să se reechilibreze. În situața în care timpul trece iar manifestările tipic depresive nu scad în intensitate sau chiar se amplifică putem asista la instalarea uei tulburări depresive, fiind nevoie obligatoriu de intervenția specialiștilor (medic psihoatric și psiholog).

4. Acceptarea este ultima etapă, în care persoana acceptă pierderea ca una definitivă. Acum începe procesul vindecării și restructurarea și reorgaizarea vieții personale. b#%l!^+a?

În situația în care decesul apare ca o experiență neașteptată putem menționa și faza de șoc, anterioară fazei de negare. Acesta este un mecanism de apărare care protejează permițându-i persoanei să se comporte o perioadă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Parcurgerea etapelor doliului, prezentate anterior, este normală și sănătoasă pentru psihicul persoanei îndoliate, ajutând la depășirea evenimentului traumatic. Această parcurgere mai este cunoscută și sub denumirea de „travaliu de doliu”, expresie care pune împreună două concepte fundamentale cu privire la viață: nașterea și moartea, travaliul fiind asociat cu o naștere iar doliul, evident cu moartea. Poate nu întâmplător trecerea prin acest proces este o necesitate pentru adaptarea și reechilibrarea persoanei îndoliate, însănătoșirea fiind una dureroasă, travaliul este dureros dar precede nașterea, de aici optimisumul legat de reușita acestui proces. De asemenea ca și ritualurile tradiționale asociate decesului, realizarea travaliului de doliu are ca scop separarea, desprinderea de persoana care ne-a părăsit.

Parcurgerea acestui proces înseamnă o muncă emoțională și cognitivă pe care adesea o parcurgem fiecare cu ajutorul apropiaților și disponibilizându-ne resurse interioare ușor accesibile dar care uneori, pentru anumite persoane sau în anumit situați idevine dificilă astfel că este nevoie de un sprijin specializat (psiholog, psihoterapeut). Scopul acestui demers este alinarea rănilor sufletești, vindecarea și disponibilizarea pentru reorganizarea vieții fără persoana pierdută. Netraversara acestei perioade sau fixarea într-una din etapele prezentate anterior (fixare înseamnă imposibilitatea de a trece mai departe) conduce la patologie comportamentală, emoțional, cognitivă.

Ce simptome pot să apară:

Doliul psihologic se manifestă în mod normal printr-o serie de gânduri, emoții și comportamente specifice ca: b#%l!^+a?

– negarea, confuzia, gânduri obsedante în legatură cu persoana decedată/pierdută, b#%l!^+a?

– tulburări de somn, coșmaruri,

– tulburări de apetit,

– izolare socială,

– evitarea reamintirii persoanei sau vizitarea și îngrijirea mormântului și a obiectelor preferate de cel decedat,

– hiperactivitate, neliniște,

– plâns,

– frecvent apar senzații somatice ca și crampele stomacale, durerile toracale, hipersensibilitatea la zgomote, respirație sacadata, scăderea tonusului muscular, fatigabilitat

– simptome specifice depresiei

Există câteva situații în care intervenția terapeutică este absolut necesară:

– prelungirea perioadei de depresie mai mult de 6 luni, cu accentuarea acesteia în loc de diminuarea în timp a simptomatologiei depresive (tristețe, izolare, plâns, insomnii, coșmaruri, culpabilitate persistentă și o stimă de sine scăzută),

– imposibilitatea persoanei de a-și aminti de cel decedat, după mult timp fără manifestări emoționale intense (plâns zbuciumat, în crize),

– impulsuri auto-distructive, imitarea compulsiva a persoanei decedate, tristetț intensa care apare in aceeasi perioada a anului,

– fobie legata de moarte sau de îmbolnăvire, b#%l!^+a?

– tendința de a se izola și luarea de decizii drastice – negative – de a-și schimba radical viața,

– imposibilitatea desprinderii de lucrurile persoanei decedate.

3.2 Modelele pierderii.

Modelele teoretice, explicative ale pierderii au urmat evoluția istorică a conceptului de pierdere, de la psihologizare, patologizare și medicalizare până la teoriile post-moderniste.

Ele au izvorât din dorința de a oferii unui suport teoretic metodelor de intervenție și terapie.

3.2.1. Modelul psihanalitic: Freud consideră că scopul doliului psihologic este de a ajuta individul să-și recupereze energia emoțională investită în persoană dispărută (“cathexis”) și b#%l!^+a?astfel să devină detașată de aceasta (“decathexis”). El credea că prin travaliul de doliu persoană supraviețuitoare trece în revistă gândurile și amintirile legate de persoană dispărută, iar prin acest proces dureros dobândește detașarea necesară și legăturile cu persoană dispărută devin mai laxe. Freud schițează unele idei din care ulterior se vor naște alte modele.

Astfel el înțelege procesul de pierdere că un proces transformational, generațional. Astfel, Freud consideră procesul de doliu că un proces adaptativ de răspuns la pierderea unui “obiect drag” prin care se reconstruiește relația cu acesta și se restaurează o pace a minții, pace care trădează faptul că individual a acceptat realitatea pierderii (Kastenbaum, 1998). Freud b#%l!^+a?credea că doliul semnifică faptul că noi vrem să perpetuăm dragostea față de persoană pierdută.

El nu credea în posibilitatea că persoană supraviețuitoare să se reîntoarcă total la situația anterioară pierderii, pentru că relațiile cu ce s-a pierdut nu se vor șterge niciodată. Freud spunea: “Deși noi înțelegem că starea acută de doliu se va stinge treptat, știm totuși că vom rămâne de-a pururi neconsolați și că nimic nu va înlocui persoană dispărută.

Indiferent ce va umple golul lăsat de ea, niciodată acest gol nu se va umple complet, datorită faptului că dragostea față de persoan dispărută nu va dispare” (citat de Mallon, 2008).

3.2.2 Modelul atașamentului: John Bowlby (1973) a formulat teoria atașamentului în deceniul al 6-lea a secolului trecut. El a studiat impactul pe care-l are asupra copiilor mici separarea de mamă și a considerat această ca o reacție la pierdere. Bowlby consideră că principalul rol al legăturii de atașament este furnizarea siguranței iar reacția de pierdere ca un răspuns adaptativ care ar include atât pierderea actuală cât și experiența pierderilor anterioare. b#%l!^+a?El descria patru faze ale doliului care uneori se pot suprapune: șoc, dor intens și protest, disperare și revenire. Ulterior acest model a fost dezvoltat de Mary Ainsworth.

Ea a mers mai departe făcând o corelație între modul de constituire timpurie a legăturilor de atașament între părinți și copil și expresia doliului de mai târziu. Astfel Ainsworth consideră că există două feluri de legături de atașament, sigure și nesigure. Cele sigure, care conduc al încrederea în alți și la modalități adaptative de a depăși separarea și doliul. Legăturile de atașament nesigure pot fi de mai multe feluri:

atasamentulul anxios-ambivalent care generează o reacție prelungită de doliu,

atașamentul evitant care conduce la un doliu cu sentimente puternice de vinovăție și autorepros și (iii) atașamentul dezorientat și dezorganizat care generează doliu cu anxietate, panică și consum de alcool (Ainsworth și colab. b#%l!^+a?1978).

Izvorâtă tot din teoria atașamentului este și viziunea dezvoltată de Hogan și DeSantis (1996, p.43-65) care au aratat că în familie se continuă legătura de atașament cu unul din membrii săi chiar după decesul acesteia. Studiile lor au relevant că revenirea din doliul nu presupune ruperea legăturilor cu cel decedat, ci din contra, menținerea lor în narativele familiei.

3.2.3. Modelul tranziției psiho-sociale a lui Parkes: Colin Murray Parkes este elevul lui Bowlby și modelul lui pornește de la cel al atașamentului, la care adaugă influența societății și culturii în care s-a format și trăiește subiectul. El introduce conceptul de “lume ipotetică” care este lumea care s-a internalizat de-a lungul existenței noastre și prin care dăm sens experiențelor noastre ulterioare. Lumea ipotetică este lumea noastră internă plină de prezumptii și așteptări prin care noi recunoaștem ceea ce întâlnim și putem să facem față neprevăzutului, ea este cea care ne oferă credințele fundamentale, precum că lumea este frumoasă, pietenoasa, merită să fie trăită și ea ne împlinește. Parkes spune că în doliu noi trebuie să facem față unei discrepanțe majore între realitate și lumea ipotetică din noi, pierderea conduce la sfărâmarea imaginii ipotetice a lumii. Oamenii se simt nesiguri și înfricoșați să facă ajutări lumii noastre ipotetice pentru că aceste ajustări vor duce la schimbare psihosocială și incertitudine. Oamenii au nevoie de un sprijin de a reconstrui lumea lor ipotetică, plină de așteptări ideale, după pierderea cuiva drag care a cutremurat fundamentul pe care era sprijinită viață lor. Parkes descrie și el aceleași patru faze ale doliului că și Bowlby: șoc și perplexitate, dor intens și continuu, dezorganizare și disperare, revenire (Parkes, 1998, p.232-248).

El conceptualizează pierderea ca o expunere la o serie de fotografii care se prezintă individului pentru un moment și care generează un puseu de durere și apoi dispar, ca mai apoi un alt set de fotografii să apară împreună cu un val de durere. Aceste fotografii compun experiență pierderii, care nu este constanța și astfel el explică de ce pierderea nu este trăită uniform, ci în valuri sau pusee. Tipul de pierdere și unicitatea individului colorează fotografiile și explică individualitatea experienței pierderii. Schimbarea acestor fotografii explică fazele pierderii care includ: perplexitatea, dorul intens, dezorganizarea și disperarea și revenirea. El explică așa și de ce pierderea durează așa de mult după decesul persoanei dragi, că și când cineva mereu vizitează un mormânt sau o fotografie a celui decedat (Parkes, 2002; Wright și Hogan, 2008, p.140-143)

3.2.4. Modelul social constructivist: Neimeyer (1999) și Neimeyer și colab (2002a) au dezvoltat un model nou a teoriei pierderii în care locul central îl ocupă conceptual de b#%l!^+a?reconstrucție. El spunea că trebuie să mergem dincolo de presupunerea că doliul este un proces secvențial și privat de schimbare emoțională. S-a văzut că există societăți în care expresia doliului este tipizată și nu este loc de o exprimare liberă a doliului, de unde se poate conchide că doliul are în unele privințe o exprimare publică care uneori nu este congruentă cu gândurile și sentimentele intime. Aici este vorba de o masca a doliului care poate ascunde aceste gânduri și sentimente. Pe aceste considerente, Neimeyer clădește un model constructivist social al doliului. El consideră că oamenii se bazează pe o lume clădită pe un set de credințe, așteptări, rutine zilnice care le generează înțelesul vieții, siguranță și comfort. Orice disrupție a acestei lumi pe care o cunoaștem, că în cazul unui deces, ne conduce la un sens de nesiguranță și de pierderea înțelesului vieții. Prin doliu noi încercăm să restabilim, să recreem înțelesul vieții folosind resursele psihologice, sociale, culturale și cognitive disponibile.

3.2.5. Modelul lui Worden: William Worden, profesor de psihologie la Universitatea Harvard introduce conceptul de “travaliu de doliu” în deceniul al 8-lea a secolului XX, travaliu care are patru sarcini de rezolvat. El a ales cuvântul sarcini pentru a sublinia mai bine travaliul pe care cineva îl străbate până la revenire.

1. Prima sarcina este să accepte realitatea pierderii. El face distincția dintre acceptarea intelectuală și cea emoțională, care este mai dificilă și uneori insurmontabilă.

2. A doua sarcină este să facă față cu durerea, anxietatea, mania, vinovăția și alte sentimente asociate cu pierderea.

3. A treia sarcină este să se adapteze cu decesul persoanei dragi, ceea ce implică trei feluri de adaptare:

3.1. adaptare externă: realizarea rolurilor pe care decedatul la juca în viață lui și dezvoltarea strategiilor de a umple aceste roluri în absența lui;

3.2. adaptarea internă, care se referă la modurile în care subiectul trebuie să redefinească propria identitate după pierdere, de ex. de a fi o văduva, etc.

3.3. adaptarea spirituală, pierderea provoacă credințele spirituale conducând la analize existențiale mai profunde;

4. A patra sarcina este relocarea emoțională a decedatului și continuarea existenței ce presupune continuarea legăturii cu decedatul; aceasta presupune că supraviețuitorul a găsit mijloacele să meargă mai departe și în același timp să mențină legăturile emoționale cu decedatul. (Wright și Hogan, 2008, p.214-232) Teoria lui pune accentual de nevoia de a rupe legăturile cu persoană pierdută pentru a investi într-o nouă viață. b#%l!^+a?

3.2.6. Modelul cognitiv al doliului: Modelul cognitiv al pierderii implică trei procese care explică experiență doliului și posibilitatea că el să evolueze spre cronicitate sau potologizare (Boelen și colab, 2006, p.68-76):

a. elaborare și integrare deficitară și distorsionată a pierderii în memoria autobiografică a subiectului; stimuli nesemnificativi pot conduce subiectul la reamintirea neintentionala a persoanei decedate, lucru care întreține emoțiile negative;

b. existența de credințe global negative și interpretări distorsionate a reacției la doliu genarand reacții emoționale ample și angajarea în strategii inadecvate de evitare a durerii și pierderii; c. ineficientă efortului de coping cu depresia și anxietatea pe fundalul existenței credințelor negative de baza. Acest model stă la baza intervenției cognitive în cazul doliului complicat.

3.2.7. Modelul procesului dual: Modelul dual înfățișează doliul ca un proces oscilator în care individul alternează experiențele de doliul cu evitarea suferinței în același timp, spre deosebire de modelele anterioare care priveau doliul ca un proces liniar. Stroebe și Schut (1999) concep acest model ca răspuns la limitările modelelor anterioare care propuneau stadii, faze sau sarcini. Acest model încorporează concepția lui Worden și unele aspecte ale teoriei cognitive a stresului. Autoarele afirmă că persoană în doliu încearcă să depășească suferință oscilând între două modalități de coping:

(i) pierderea orientării și

(îi) restaurarea orientării.

Pierderea orientării se referă la acceptarea suferinței, ceea ce implică suferință mentală a pierderii precum durerea sufletească, plânsul, disperarea, fixația pe pierderea persoanei și evitarea schimbărilor restaurative. Restaurarea orientării include evitarea durerii pierderii, încercarea de a rezolva aspectele secundare ale pierderii și focusarea pe viitor și pe schimbările de rol, identitate și relații. Această modalitate oscilatorie oferă subiectului momente de respiro din suferință, ceea ce moderează povara pierderii. Acest model furnizează explicația faptului că persoana în doliu fie evita realitatea pierderii, fie persistă în suferință.

3.2.8. Modelul transformativ, al dezvoltării personale, a doliului Modelele timpuri ale pierderii considerau că în timp doliul descrește în intensitate, conducând în ultima instanța la b#%l!^+a?revenirea la starea “normală”. Recent, cercetători în domeniu au identificat că doliul îi face pe adulți că și pe copii să fie diferiți față de ce erau înainte de pierdere. Astfel adolescenții și-au schimbat prioritățile, s-au măturat mai repede decât prietenii lor, au devenit mai compătimitori, mai înțelegători și mai toleranți cu ei înșiși și cu alții și în general mai grijulii cu familia lor. Ei cred că au devenit mai puternici pentru că au învățat să facă față greutăților atunci când s-au confruntat cu moartea unui frate/sora (Hogan și Schmidt, 2002, p.97-120)

3.2.9. Modelul experiențial al doliului Acest model are două componente:

(i) prima în care supraviețuitorul este martor la cursul bolii persoanei iubite până la moartea acesteia și

(îi) a doua definește procesul de pierdere din momentul decesului, prin suferință și final prin creștere personală, care este evidențiată de speranța pentru o viață împlinită în ciuda pierderii. Indiferent de cauza morții (boală, accident, suicid sau homicid), supraviețuitorul adult trăiește disperare, detașare față de alții, confuzie asupra felului cum vor trăi ei fără persoană decedată și apoi experimentează creștere personală indicată de transformarea să că rezultat al suferinței. (Hogan, Morse, Tascon, 1996, p.125-147). Suportul social mediază suferința și ajută supraviețuitorul să găsească noi înțelesuri și scopuri ale vieții. Suferința se încheie când acesta găsește noi înțelesuri pentru viitor și devine mai iertător, compasiv, tolerant cu alții și cu el b#%l!^+a?însuși. Relația cu dispărutul poate continua într-un fel nou și doliul se transformă în dezvoltare personală. Scopul doliului este de a trăi împreună cu cel dispărut, iar procesul doliului este de a vorbi despre cel dispărut. Procesul doliului este o conversație reflexivă nesfârșită cu sinele și alții prin care se încearcă să se dea un sens existenței noastre. Povestind întâmplările existenței noastre noi construim narativele biografice ale identității noastre.

Capitolul 4 Terapia doliului

Ca tip de psihoterapie, în cazul persoanelor care au pierdut pe cineva drag, este recomandată psihoterapia contextual-modulară-Francisc Macnab.

Francisc Macnab se înscrie în rândul psihoterapeuților umaniști care cred în potențialul sanogenetic al ființelor umane și care, folosind acest potențial ca punct de plecare, a creat în1966 și a revizuit în 2000 un model de introducere în terapia traumei (sau a persoanelor traumatizante) care să scurteze durata și să crească eficiența procesului terapeutic. Scopul modelului este acela de a ajuta persoana să revină cât mai rapid la nivelul anterior de funcționare fizică, psihică și socială, sau chiar la un nivel superior.

Modelul psihoterapeutic al lui F. Macnab constă într-un număr de șase ședințe, fiecare cu un scop specific. Iată-le prezentate pe scurt:

•Prima ședință

– stabilirea relației terapeutice; analiza evenimentului traumatizant și al efectelor lui negative asupra clientului; analiza resurselor personale, sociale și spirituale ale clientului; stabilirea traumei centrale și a traumelor secundare;

•Ședinta a doua

– analiza originii anxietății centrale (stabilită în relație cu trauma centrală), pe baza temerilor, emoțiilor, sentimentelor resimțite de client, anxietate ce stă la baza suferinței persoanei;

•Ședinta a treia

– analiza originii anxietății centrale și stabilirea conexiunilor inconștientecare amenință să dezintegreze eul. Prin utilizarea genogramei va fi descoperită astfeldinamica psihică internă a sinelui clientului. Vor fi folosite tehnici specifice de desprinderede sursa anxietății sale, lăsând loc liber unor alegeri conștiente referitoare la propria persoană, la noile conexiuni și la contextul în care persoana va urma să trăiască;

•Ședinta a patra

– identificarea și modificarea gândurilor negative, delimitarea cognițiilor de emoții și / sau terapia amintirilor și flash – back- urilor traumatizante. Se vor descoperi capacități ale persoanei de concentrare, de selecție a amintirilor și a imaginilor ce pot îmbogăți viața psihică a persoanei;

•Ședinta a cincea

– căutarea și urmarea unui nou sens al vieții clientului în perspective oferită de evenimentul traumatizant, ce constituie astfel șansa unei reorganizări și ierarhizări mai adecvate a priorităților persoanei pentru o viață stabilă și satisfăcătoare;

•Ședinta a șasea

-descoperirea capacității de poziționare a persoanei în diferite contexte ale vieții sale (altfel spus, varietatea fațetelor eu-lui) și a resurselor sale ce pot fi folosite în aceste contexte.

Psihoterapia experiențială, prin accesul la natura transformărilor de sine și a relațiilor interumane, prin valorile ei pozitive care stau la baza înțelegerii, explorării și asistării ființei umane, se constituie într-o paradigmă a restructurării dezvoltării persoanei. „Procesul de însănătoșire este pentru existențialist o redescoperire de sine, o reîntoarcere la izvoarele proprii[…) o armonizare a tendințelor contrarii printr-o clarificare de sine și învățarea strategiei de alucra asupra sieși și de a te autoschimba. […] Concepția și modalitatea de abordare este holistă.Calea este armonizarea cu sine, și cu alții și cu lumea, obiectivul este autodezvoltarea, autotransformarea sanogenă și autocreația, iar ținta este înaintarea întru cunoaștere și transpersonalizare” (Mitrofan I.,1997,p 15).Terapeuții experiențialiști consideră că lucrul cel mai important care trebuie protejat la om este unicitatea sa. Fiecare individ dispune de un potențial latent ce se cere valorificat. De aceea psihoterapia experiențială pune în primul plan al preocupărilor sale trăirea empatiei și exprimarea experienței prezente, principiul său de bază fiind experiența „aici și acum”. În aceste condiții i se permite celui care vine la terapie conștientizarea propriilor percepții, gânduri șitrăiri, emoții. Dobândind experiența propriului Eu, persoana va fi capabilă să se pună în acord cu semnificațiile lumii sale interne și externe și să se dezvolte prin fenomene de autorestructurare.Tradițional, literatura psihologică, medicală și socială s-au centrat pe vulnerabilitatea în fața adversităților și a impactului negativ al acesteia asupra stărilor psihice ale persoaneitraumatizate. Recent, însă s-a produs o nouă orientare în cercetarea traumelor și răspunsurilor umane la evenimente înalt stresante. Este vorba de studiul fenomenului de creștere și succes posttraumatic care presupune deplasarea accentului pe ceea ce individul câștigă în urma întâlnirii situațiilor extrem de stresante.Președintele Asociației Americane de Psihologie, Martin Seligman afirma în 1998 că aexistat o preocupare prea mare față de ce anume îi face pe oameni să fie bolnavi, decât față deceea ce îi face să fie sănătoși. Boala și disabilitățile noastre se bazează cel puțin în parte pe forțași competențele noastre.Succesul (sau evoluția) posttraumatică este definit ca mobilizarea eficientă a resurselor individuale și sociale ca răspuns la risc sau amenințare, mobilizare ce duce la rezultate mentalesau fizice pozitive și / sau rezultate sociale pozitive. Succesul posttraumatic reprezintă mai multdecât întoarcerea la starea de echilibru, homeostazie. Deseori, în cabinetele de psihologie, clienții vorbesc despre cum au fost provocați sau obligați să învețe ceva, să-și îmbunătățească anumitea specte ale personalității sau relațiilor lor fără ca acest lucru să însemne neapărat o suferință mai mică.

Studiu de caz – doliu al unui adult.S. a venit la cabinet însoțită de mama sa.

Mama ei, foarte panicată, relatează simptomele fiicei (senzație de rău din senin, « dospire » în pat mai multe zile, motiv pentru care trebuie să-și ia mereu concediu medical), diagnosticată fiind cu tulburări anxioase de către psihiatru. Mama dă vina pe munca epuizantă de profesor, cei 2 copii de acasă și soțul care muncește toată ziua.

Cu cât mama vorbește mai mult, cu atât fiica se simte mai rău, este palidă, cu mușchii feței încleștați, stă cu capul plecat, își duce mâna în dreptul gâtului și are senzații de sufocare.Am invitat-o pe mama sa să ne lase singure și am obținut câteva informații de la S. referitoare la starea ei din acel moment: « mă duc undeva într-un abis și totul se învârtește cu mine; uneori parcă nu vorbesc eu, parcă ar vorbi altcineva în locul meu, uneori parcă nu sunt eu… ». Vorbea numai pe fazele de inspir, așa că în momentul expirației se îneca, simțea nevoia să înghită foarte des, și automat își ducea mâna în dreptul gâtului spunând că se sufocă și că simte nevoia să se întindă undeva.

S-a lucrat cu un complex de exerciții pentru atacuri de panică somatizate, care implicau o bună coordonare între inspir, expir, mișcarea toracelui, abdomenului, brațelor și picioarelor.Am venit în întâmpinarea disponibilității ei de a-și prelungi șederea în poziția culcat și am introdus un fond muzical cu melodii de meditație (“The secret garden”; “The dreamer”;“Before the rain”; “Body in balance”), moment în care S. a exclamat: “e așa de bine!”Cu delicatețe am inițiat un exercițiu terapeutic de relaxare corporală gen “Păpușa de cârpă”, cu scopul de a localiza rezistențe și tensiuni și de a estima gradul de încredere pe care o acordă efectiv persoanei cu care intră în contact, de a stabili o relație de încredere client-terapeut.Exercițiul presupunea și atingere corporală ceea ce a făcut-o pe clientă să se simtă acceptată ca pe o ființă corporală și să se conștientizeze în forma ei primară a existenței, comună și neconstrânsă de normele evoluției.Această primă ședință a avut rol de realizare a unui prim contact și de psihodiagnoză corporală deoarece blocajele clientei erau atât de puternice încât comunicarea verbală era compromisă și epuizantă pentru ea.Contactul corporal e un tip de comunicare mai spontan și mai ușor.S. și-a demonstrat starea de neliniște prin modul greșit de a respira. Goethe era conștient de acest lucru atunci când spunea: « în respirație e o grație de două feluri – când aspiri aerul și când îl elimini – iată de ce îi mulțumesc lui Dumnezeu când mă strânge și mă eliberează din nou ».

Vocea pierdută se pare că se conectează în cazul ei cu o pierdere a unui statut sau că nu are nimic de zis în aceasta situație; gâtul încordat denotă o rupere între mental și afectiv, poate o reprimare a emoțiilor de orice fel; genunchii blocați, mușchii picioarelor întăriți, rigizi,rigiditate care se extinde în sus spre sacrum și pelvis, conduc spre o anxietate de cădere și asociată cu forma ca de piedestal a corpului de la pelvis în jos formulează ipoteza că a depășit o suspendare de moralitate sexuală și se află într-un stadiu de tranziție între această suspendare de iluzie și a avea picioarele bine înfipte în pământ datorita unui control inconștient sau blocaj.Situațiile care îi cer acest lucru îi produc o anxietate severă.Am apelat la training-ul psihosomatic, pentru distensia psihică prin regularizarea respirației – cât și fizică, prin relaxarea musculaturii contractate deoarece în felul acesta se transmit clientului informații directe și clare despre propriul corp și astfel ele retrezesc și reactivează în acest mod raporturi, relații și diverse posibilități de comunicare.Bolnavul psihosomatic care și-a transferat suferința asupra corpului, tinde să-l uite, gândind că nu-i mai servește la nimic. De aceea întrerupe orice relație între « psyche » și« soma » (corp).De asemeni relaxarea pe care i-am făcut-o lui S. i-a creat o stare de confort regresivă – pasivitate primită voluntar, care constituie punctul de plecare pentru o nouă și productivă comunicare. Mi-am formulat deci și o altă ipoteză: că relația lui S. cu ea însăși și cu mediul va suferi o schimbare fundamentală și că va ajunge de la relaxare la verbalizare.« Am practicat în fiecare seară exercițiile de respirație și senzațiile de sufocare și înec nu au mai fost atât de accentuate, uneori chiar au dispărut. Însă, mi se răcesc picioarele și nu le mai simt. Mă dor tare genunchii, mi se încleștează gura și mă gândesc la ceva rău. Singurele care numă deranjează sunt mâinile. De fapt ele sunt cele de care mă ajut întotdeauna și pot face orice cu ele ».Am manifestat surprinderea și curiozitatea față de acel “orice” și am invitat-o să-mi spună mai multe variante de “orice”.S.: să ating; să iau; să duc; să desenez; să modelez; să scriu; orice… .După ce am enumerat obiecte din cabinet cu care mâinile ei ar putea intra în contact, ne-am oprit și la mâinile mele. S. își face propria terapie, iar eu o însoțesc.Cu fotoliile față în față am intrat în contact direct cu palmele și i-am propus să încerce ce poate face în acest context cu mâinile ei.

T: Înteleg că cele doua exerciții ți-au oferit stări emoționale diferite, ca și când…

S: Parcă n-aș fi fost tot eu, ca și când aș fi fost o S. de-un fel și o S. de-un altfel.

T: Le poți da un nume?

Și în acest moment S. își identifică ce le două părți aflate în conflict: S. cea încrezătoare și S. cea neîncrezătoare.S.: S. cea neîncrezătoare pledează de fapt pentru libertate, pentru independență, iar S. cea încrezătoare pledează pentru dependența socială care unește pe toți oamenii. De fapt cea neîncrezătoare este independentă, iar cea încrezătoare, dependentă.

T.: Înțeleg că ai în fața ta acum o S. independentă și o S. dependentă…S. modelează din plastilină o sferă pe care o tot netezește căutând să fie perfectă ca aspect: « Doresc să nu se observe delimitări de nici un fel, să fie un întreg. Asta-i starea mea de acum » (privește cu mulțumire sfera și o plimbă dintr-o mână în alta). Încrederea în mâinile ei compensează inadecvarea la situația din care singură nu își dă voie să iasă și reprezintă o modalitate de adaptare la mediu / de a-l manipula / o strategie de relaționare cu el. Îi place să fie în centrul atenției, să fie băgată în seamă, dar stările competiționale o bulversează din cauză căare un complex de inferioritate, nu are încredere în ea și devine suspicioasă. Dacă este trădată, dezamăgită, mai ales dacă a fost încheiată și o înțelegere, rupe imediat relația și devine precaută, vigilentă, neîncrezătoare, proiectând în celalalt motivul renunțării. Își ascunde adevăratele sentimente ca să nu sufere din nou o pierdere.

La terapie răspunde foarte bine. Intră imediat în jocul terapeutic și este foarte creativă și are o mare capacitate de resemnificare ceea ce mă face să cred că se va conecta ușor la resursele ei energetice. Mișcarea, metapozițiile și modelajul au venit de la sine în funcție de necesitățile de moment și tendința de evoluție ale clientei. Nu știe să-si gestioneze altfel emoțiile neplăcute decât prin strategii extreme: « ori albă,ori neagră », principiul excluderii intră în funcțiune așa cum excesul spre un anumit capăt al polarității presupune un deficit în celalalt capăt. Balanța relațională a lui S. este mereu în dezechilibru. Datorită faptului că este blocată în acest joc al extremelor îi este greu să privească o relație și din altă perspectivă.

Folosesc ritmul care joacă un rol important în descărcarea agresivității, iar exercițiul de relaționare cu un obiect (o carioca) a avut menirea de a-i schimba perspectiva asupra relaționăriicu copiii din clasa la care este dirigintă și asupra relaționării în general.Traducând simbolistica psihologică se pare într-adevăr că există probleme serioase și în relația cu mama (« ca o apă care mă acoperă și nu pot să o stăvilesc »).Dialogul dintre cele două jumătăți ale capului pe care le–a modelat din plastilină îi amintește lui S. de dialogurile obișnuite dintre tatăl (umbra) – decedat în urmă cu patru ani și mama sa (frica). Între cele două jumătăți, dreapta și stânga capului exista un spațiu liber gol care semnifică o ruptură psihică majoră.S. resemnifică și are un insight: de cele mai multe ori mama i se adresează ei așa cum i se adresa tatălui său și o face să se simtă ca și cum l-ar fi substituit; o influențează atât demult sfaturile mamei încât parcă i s-ar fi înregistrat undeva pe creier și se declanșează automat atunci când trebuie să procedeze așa cum dorește ea, care este total opus a ceea ce își dorește mama tocmai ca o revoltă inconștientă împotriva fuziunii cu mama cea critică. S. se identifică, rând pe rând, când cu mama, când cu tatăl, pierzându-și identitatea proprie. De aici și stările de confuzie de identitate.Fac eforturi și o întreb care sunt temerile ei cele mai mari. Îmi înșiruie câteva, dar cap de lista este frica de moarte. La S., această teamă existențială are două modele: resemnarea-acceptare și neacceptarea-împotrivire, iar ea este prinsă la mijloc.Am rezumat atitudinile diferite ale părinților ei referitoare la anxietatea existențială și ne-am propus să le explicăm din prisma transgeneraționalului, prin analiza genogramei.Tatăl, B., provine dintr-un neam încercat de pierderi în lanț, multiple, ceea ce l-a făcut să înțeleagă că nu te poți împotrivi sorții și să accepte moartea ca pe ceva firesc, intrat în normalitatea muritorului, ca și cum s-ar fi repetat niște tipare. Era și el dator cu o moarte.Tot din genograma lui S. reiese că există și o teamă la nivel de etnie. Fiind provenițidin Turcia, din Iran, odată veniți în grupuri mici au suferit tot felul de jafuri, de falimentări care le-a produs o nesiguranță, compensată prin tendința lor de a agonisi mereu, de a avea o bunăstare materială care să le ofere un anumit statut social.

S. a înțeles că nu este singura responsabilă pentru stările anxioase pe care nu și le poate stăpâni, că realele surse anxiogene sunt transgeneraționale și are doua variante: să repete modelele de viață moștenite și să se lase invadată de personalitățile altora sau să spargă tiparul și să-și dea voie să fie autentică și naturală.O introduc fără să-și dea seama în dialog cu mama sa, folosindu-mă de fotoliul din fața ei care o aștepta demult (tehnica scaunului gol). Și-au împărtășit unul altuia sentimentele lor, și-au mărturisit gândurile lor, și-au răspunsla întrebări rămase cândva fără răspuns. Au înțeles ce înseamnă unul pentru celălalt, și-au mulțumit, s-au iertat și și-au luat la revedere. Momentul salutului de adio a fost unul de descărcare puternică și profundă pentru S. care a plâns în hohote consumând un moment întârziat. După câteva momente de liniștire răsuflă ușurată că l-a înțeles pe tatăl ei dintr-o altă perspectivă, una pozitivă, deoarece a conștientizat că i-a lăsat ca moștenire trei resurse foarteimportante: ORIGINALITATEA, CREATIVITATEA și OPTIMISMUL.Folosind un exercițiu de amplificare, am mărit spațiul dintre cele două jumătăți ale capului imaginate de S. și în urma unei călătorii imaginare de reconectare la resurse, aceasta« l-a umplut » cu:

•dorința de viață, de a fi îndrăgostit; optimism și puterea de a merge mai departe; curajul de a-mi asuma riscuri; puterea de a spune « nu », atunci când vreau; libertate; răbdare și liniște sufleteasca; fericirea pe care o simt când îmi aduc aminte de copilărie; iubirea sinceră; dorința de a începe un nou drum, de a realiza ceva în viață; acceptarea persoanei mele așa cum este și lipsa prejudecăților.A transformat apoi desenul celor două jumătăți într-un soare care era deosebit, după cum spune ea, prin însăși spațiul explorat care acum îl decora.Cădem de comun acord să încercăm un contact cu copilul interior și o creștere a lui.Folosesc o relaxare corporală, tehnica vizualizării și un model de imaginație dirijată. Relaxarea facilitează contactul și stabilirea unei relații simpatetice cu copilul interior.S. a înțeles că nu este singura responsabilă pentru stările anxioase pe care nu și le poate stăpâni, că realele surse anxiogene sunt transgeneraționale și are două variante: să repete modelele de viață moștenite și să se lase invadată de personalitățile altora sau să spargă tiparul șisă-și dea voie să fie autentică și naturală.Trecând la exercițiul existențial, am rugat clienta să-și deseneze pe un cerc trei valori pecare le consideră ca fiind esențiale pentru viata ei.S. a așezat în cerc următoarele valori:

•Autenticitatea;

•Familia;

•Credința în Divinitate.În continuare, am discutat modul în care aceste valori se manifestă în viața ei, modul încare îi influențează deciziile, măsura în care îi dau forță.În partea a doua a exercițiului, am rugat-o ca, pornind de la acest cerc, să își dea seamacare ar fi sensul vieții sale. Clienta a definit ca sens al vieții sale « a crea ». Discuția a continuat asupra modului în care acest sens se manifestă în viața sa de zi cu zi, ce simte atunci când îl împlinește.Finalul ședinței a însemnat realizarea unui climat psihologic favorabil unui « la revedere » spus ședințelor de terapie, lansându-se însa ideea că S. poate reveni când simte nevoia.S. a conștientizat că a reprezentat un efect al traumei legate de pierderea unor persoane semnificative cu toate implicațiile emoționale și somatizările descrise anterior, un« rezervor de colectare » a anxietăților transgeneraționale și că a devenit un misionar menit să împlinească dorințele reprimate ale strămoșilor ei. Ea reprezintă sfârșitul și începutul la un loc, ceea ce a presupus însă într-adevăr o mare energie creatoare care să disloce și să reunească în același timp alte perspective oferite în dar ei și generațiilor viitoare.

Poem de Kelly Osmont

Priveste-ma dincolo de lacrimile mele

Ma intrebi: – Cum iti merge?

Si, dupa cum vezi ochii mi se umplu de lacrimi,

Iar tu, stanjenit, privesti in alta parte

Si te grabesti sa vorbesti despre vreme.

Iar eu simt ca interesul pe care mi l-ai aratat prêt de cateva clipe

S-a spulberat….

Cum imi merge?

Imi merge mai bine cand sunt ascultat

Chiar daca imi mai scapa o lacrima sau doua,

Pentru ca durerea mea e adanca si indescriptibila.

N-o poti intelege decat daca ai cunoscut-o si tu.

Cu toate astea am nevoie de tine….

Pentru ca, de cate ori privesti pe langa mine si vorbesti despre vreme

Ma simt iarasi singura… singura cu durerea mea.

Nu vei sti niciodata cat de mult inseamna pentru mine atentia ta…

Si stii ceva? Lacrimile nu sunt un semn rau!

Asa pot eu sa ma vindec,

Asa pot eu sa eliberez durerea din mine…

Stiu ca, purtandu-te asa, incerci sa ma protejezi de durere,

Dar te inseli, caci amintirea mortii celui drag

E mereu cu mine, la distanta de numai un gand…

Durerea mea devine vizibila prin lacrimi,

Dar e o durere de care nu ai cum sa ma protejezi,

Ea e acolo, cu mine…

Oare cand plang, te simti neputincios si nu stii ce sa faci?

Nu esti neputincios…

Si nu-ti cer nimic altceva decat sa fii langa mine.

Cand imi permiti sa plang langa tine… ma ajuti.

Nu trebuie sa spui nimic, pentru ca eu am nevoie de tacerea ta…

Am nevoie sa fii rabdator si sa nu te temi de mine,

De lacrimile mele…

Am nevoie sa intrebi cu inima cum “Cum iti merge?”

Ca sa-mi pot lasa durerea sa iasa in voie…

Caci atunci cand lacrimile mele sunt libere,

Ma simt mai usoar…

Ele curata spatiul dintre noi

Facand loc, usor, unor stari mai bune,

Poate voi plange un minut sau doua.

Apoi imi voi sterge lacrimile

Poate chiar voi zambi.

Stii ca de cate ori inchid lacrimile in mine,

Ele se aduna intr-un nod in gat,

Imi umplu pieptul de durere

Si-mi fac stomacul sa tremure?

Tot corpul meu e prin intr-un efort enorm:

Efortul de a te proteja pe tine de lacrimile mele!

Si astfel si eu, si tu suferim:

Eu… pentru ca imi tin durerea in interior,

Ca un scut fata de intimitatea dintre noi.

Tu… pentru ca nu stii ce sa faci si iti vine sa fugi.

Asa ca, te rog, ia-mi mana si priveste ma dincolo de lacrimi

Caci asa ne putem gasi intimitatea.

Concluzii

Obiectivul principal al lucrării este de a realiza într-o abordare personală, un studiu longitudinal, privind potențialul aptitudinal pentru practica de consiliere, dezvoltare personală și psihoterapie și în acest context dezvoltarea și validarea unui model structural teoretic-explicativ și aplicativ al „PREZENȚEI” și a iertării de sine.

Indiferent de locul unde s-a dezvoltat în lume, psihoterapia integrativă își are fundamentul teoretic în psihologia umanistă și gândirea existențialistă și fenomenologică.

Este un fapt aproape evident că noi oamenii am învățat să ne raportăm unii la alții într-un fel dihotomic, ne-am obișnuit și am fost învățați să gândim, să ne purtăm, să actionăm, să decidem, să evaluăm ce este în jurul nostru în termeni de „e bun … e rău”, „e alb … e negru” etc.

De obicei, poate cei mai mulți dintre noi, când ne înbolnăvim, suntem supărați, ne gândim că ni s-a întâmplat un lucru tare, tare rău… Însă, câți dintre noi conștientizăm că o bolă, o suferință pe care o avem, a apărut ca urmare a faptului că am uitat să avem grijă de noi, că am uitat ce și cum mâncăm, că am intrat într-un iureș în care nici timp „să respirăm” nu ne mai acordăm… Și atunci, boala, suferința de care ne amintește corpul nostru este rea … sau bună pentru că ne-a trezit puțin și ne aduce aminte într-o formă, uneori nu tocmai plăcută, chiar dureroasă alteori, de NOI, de alte lucruri importante pe care le-am uitat sau ignorat?

Una din primele lecții pe care e necesar să o învețe un psihoterapeut este lecția iertării. Ea poate fi predată în școală, dar e mult mai important să fie experimentată de fiecare în parte, asumată și mai ales conștientizată în viața de fiecare zi. Deși suntem atât de diferiți unii de alții, suntem la fel de vulnerabili în fața greșelilor. Facem zilnic greșeli, mai mari sau mai mici, față de noi sau față de ceilalți, conștient sau inconștient. Suntem mai mult sau mai puțin vinovați de răul de lângă noi

Iertarea nu poate există în afara vinei. Deoarece triunghiul vină-pedeapsă-iertare a fost pus sub lupă de mii de ori, din tot atâtea perspective posibile: juridice, religioase, logico-etice, științifice, în această lucrare am propus o nouă abordare, și anume cea psihologică.

În plan existențial iertarea poate fi reprezentată grafic pe două axe: iertarea inter-umană, asociată axei orizontale, și iertarea divină, iertarea de la o instanță supremă, asociată axei verticale.

Este evident că iertarea în plan orizontal este cea mai frecventă, cea mai exersată și cea mai discutată în toate abordările (cu excepția preemptorie a celei religioase, lucru absolut firesc).

A săvârși o acțiune prin care o persoană umană sau o ființă vie este lezată în integritatea ei fizică sau spirituală înseamnă a săvârși un act care trebuie pedepsit sau iertat. De fapt, în cele mai multe cazuri, pedeapsa și iertarea sunt două fenomene care se întrepătrund. Numai persoana umană ca entitate spirituală poate recurge la actul complex și ziditor al iertării în dimensiunea orizontală a acesteia. Atât pe sine cât si pe ceilalți.

Pe plan orizontal iertarea poate avea efectul de undă, de rezonanță și ne putem gândi astfel și la aspectul câmpului asociat sentimentului de pedepsire, de răspuns cu rău la rău, cu dreptate la injustiție, cu rău la binele făcut asupra noastră, cu legea dintelui pentru dinte, în comparație cu aspectul câmpului cuantic care apare atunci când răspundem cu bine la răul suferit, cu iertare la injustiție, cu compasiune și milă la insulta nemeritată.

Simțim nevoia să stabilim o corelare a vinei, din punctul de vedere al proporției, al premeditarii sau al traumelor produse. Un factor important asociat actului iertării este gradul de participare emoțională a celui care îl săvârșește. Una este să ierți sec, detașat emoțional și alta e să dezvolți compasiune pentru cel care te-a rănit s-au te-a părăsit, alta e să stabilești o relație personală cu vinovatul față de tine.

Mai ușor se produce iertarea celorlalți dacă intervine rugămintea iertării. Asta înseamnă activarea triunghiului EU care iert, Tu care-mi ceri iertare și Relația dintre noi.

S-au scris râuri de cuvinte despre iertare și vină, iertare și pedeapsă, iertare și iubire în diverse paradigme: psihologice, religioase, sociale, culturale și, în ultima perioadă, transpersonale. Mă întreb cât de multă acoperire au scrierile respective cu trăirile personale ale autorilor, cu experiențele lor concrete de viață?

Foarte mulți dintre noi se roagă, mai des sau mai rar, spunând rugăciunea “Tatăl nostru”. Și rostim, cu buzele sau din preaplinul inimii, “și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. Conștientizăm oare dorința noastră de a fi iertați în plan divin în raport cu capacitatea sau disponibilitatea noastră de a-i ierta pe cei de lângă noi? Realizăm cât de mult ne condiționăm inconștient iertarea?!

În concluzie, iertarea este vindecătoare, este actul care zidește și pune temelie bunei conviețuiri între oameni, este balsamul peste orgoliile și resentimentele lumii în care trăim. Ea minimalizează efectele urii, stinge conflictele, aduce compasiunea și recunoștința la cotele înnobilatoare ale generozității umane. Însă plusul care pune profunzime în iertare este discernământul, implicarea reciprocă afectivă a subiecților. Insist asupra aspectului inteligenței emoționale deoarece numai ea schimbă coordonatele existențiale în care trăim, altfel este act sec, eminamente rațional, fără eliberare de energie vindecătoare.

Rolul psihoterapeutului este major în a-l ajuta pe client să-și conștientizeze nevoia de a ierta (iertarea celorlalți și iertarea personală) și să-și identifice emoțiile aferente acestei nevoi. Conștientizăm mai greu nevoia noastră de a ne acorda iertarea. Uneori poate suntem mai atenți la ceilalți, uitând să privim vindecător cu multă iubire și bunătate în adâncul ființei noatre.

Procesul iertarii trece din conștient în inconștient, drumul de la ego (cel care decide iertarea) la sine (cel din care izvorăște în fapt iertarea) este extrem de imprevizibil și, cred eu, unic pentru fiecare.

Adevărata iertare se simte mai întâi. Acordarea iertării înseamnă eliberare, bucurie, vindecare. Uneori rugăciunea, meditația sau ascultarea muzicii baroce sunt utile în intervenția terapeutică deoarece ele au rolul de a modifica frecvența activității cerebrale și mintea acordă mai usor iertarea.

Iertarea, alături de celelalte virtuți creștine și morale, reprezintă actul reparator prin care umanitatea merge încă înainte, reprezintă extensia către posibilitatea iubirii. Iubirea radiantă către sinele nostru și către sinele celui de lângă noi..

Întorcându-mă la cele două axe ale iertării, constat că ele se intersectează în centrul ființei noastre. Am senzația că aducerea lor la nivelul făptuirii zilnice seamănă cu încercarea de a reprezenta pe hârtie infinitul. Infinitul situațiilor, al stărilor, al senzațiilor, al raporturilor cu noi înșine, cu semenii și, în final, cu Divinitatea. Aceasta este lecția iertării pentru mine.

Bibliografie

Ainsworth MDS, Blehar MC, Waters E, Wall S (1978): Patterns of attachment: A psychological study of the strange situation. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

Altmaier EM (2011): Best practice in counseling grief and loss: Finding benefit from trauma, Journal of Mental Health Counseling,.

Attig T (2004): Disenfranchised grief revisited: Discounting hope and love, Omega, Becvar DS (2003): The impact on the family therapist of a focus on death, dying, and bereavement, Journal of Marital Family Therapy, 29: 469-478.

Boelen PA, van den Hout MA, van den Bout J (2006): A Cognitive-Behavioral Conceptualization of Complicated Grief, Clinical Psychology and Science Practice 13: 109-128.

Bowen M (1978): Family therapy in clinical practice, London: Aronson.

Bowlby J (1973): Attachment and Loss: Separation, Anxiety and Anger, Volume II. London: Hogarth Press.

Bowlby, J. (2011), O bază de siguranță, Editura Trei, București

Corey, G., ( 1990) Existential-phenomenological alternatives for psychology Fromm, E. (1995), Arta de a iubi, Editura Anima, București

Corey, G. – Material extras din cartea Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică și școlară, Ed. Sper, București, 2005, paginile 51-57

Enright, R. D., & the Human Development Study Group. (1996). Counseling within the

forgiveness triad: On forgiving, receiving forgiveness, and self-forgiveness

Fisher &Exline ,(2010) Three pathways to self-forgiveness

Harwood, R. și col. (2010), Psihologia copilului, Editura Polirom, Iași

Holmgren, M. R. (1998). Self-forgiveness and Responsible Moral Agency. The Journal of Value Inquiry

Hogan NS, DeSantis L (1996): Basic constructs of a theory of adolescent sibling bereavement, in: D Klass, P Silverman, and S Nickman (Eds.). Continuing Bonds: New Understandings of Grief. Washington, DC: Taylor & Francis.

Hogan NS, Greenfield DB, Schmidt LA (2001): Development and validation of the Hogan Grief Reaction Checklist, Death Studies

Morand de Jouffrey, P. (2004), Psihologia copilului, Editura Teora, București

Maslow, A., (2008), Motivație și personalitate, Editura 3, București

Ruppert, F. (2012), Traumă, atașament, constelații familiale. Psihoterapia traumei,

Editura Trei, București

Neimeyer RA, Botella L, Herroro O, et al (2002a): The meaning of your absence: Traumatic loss and narrative reconstruction, in J Kauffman (Ed.): Loss of the assumptive world: A theory of traumatic loss, London: Brunner-Routledge.

Neimeyer RA, Prigerson HG, Davies B (2002b): Mourning and meaning, American Behavioral Scientist

Parkes CM (1964): Effects of bereavement on physical and mental health: A study of

the medical records of widows, British Medical Journal

Pelucchi, S., Paleari, F. G., Regalia, C. & Fincham, F. D. (2013). Self-Forgiveness in

Romantic Relationships: It Matters to Both of Us. Journal of Family Psychology

Rygaard, N.P. (2011), Tulburările severe de atașament în copilărie, Editura Polirom,

Iași

Snow, N. E. (1993). Self-forgiveness. The Journal of Value Inquiry

Tangney, J. P., Boone, A., & Dearing, R. (2005). Forgiving the self: Conceptual issues and empirical findings. În E. L. Worthington (Ed.), Handbook of Forgiveness

Năstas, D. (2014). Atenția autocentrată. În I. Dafinoiu, Ș. Boncu (Eds.) Psihologie socială

clinică (pp. 83 – 96). Iași: Polirom.

vanOyen-Witvliet, C., Hinman, N. G., Exline, J. J. & Brandt, T. (2011). Responding to our own transgressions: An experimental writing study of repentance, offence rumination, selfjustification,

and distraction. Journal of Psychology and Christianity

Vasti Radu, 2012, Ghid Practic de Interventie în Criza. Evaluarea și Intervenția în crizade Doliu, Editura All, București

Trauma familiala si resursele compensatorii, Diana Lucia Vasile, Editura Sper

Wenzel, M., Woodyatt, L., & Hedrick, K. (2012). No genuine self-forgiveness without

accepting responsibility: Value reaffirmation as a key to maintaining positive self-regard. European Journal of Social Psychology, Published online in Wiley Online Library (wileyonlinelibrary.com)

Woodyatt, L., & Wenzel, M. (2013). A needs-based perspective on self-forgiveness: Addressing threat to moral identity as a means of encouraging interpersonal and intrapersonal restoration. Journal of Experimental Social Psychology

Woodyatt, L.,& Wenzel, M. (2013). Self-Forgiveness and Restoration of an Offender Following an Interpersonal Transgression. Journal of Social and Clinical Psychology

Woodyatt, L., & Wenzel, M. (2013). The psychological Immune Response in the Face of

Transgressions: Pseudo Self-forgiveness and Threat to Belonging. Journal of Experimental Social Psychology

Wohl, M. J. A., & Thompson, A. (2011). A dark side to self-forgiveness: Forgiving the self and its association with chronic unhealthy behaviour. British Journal of Social Psychology.

http//: willing.ro/iertarea-o-iluzie/- Lynn Ponton ( 2007 ) accesat la data de 29.03.2015

Bibliografie

Ainsworth MDS, Blehar MC, Waters E, Wall S (1978): Patterns of attachment: A psychological study of the strange situation. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

Altmaier EM (2011): Best practice in counseling grief and loss: Finding benefit from trauma, Journal of Mental Health Counseling,.

Attig T (2004): Disenfranchised grief revisited: Discounting hope and love, Omega, Becvar DS (2003): The impact on the family therapist of a focus on death, dying, and bereavement, Journal of Marital Family Therapy, 29: 469-478.

Boelen PA, van den Hout MA, van den Bout J (2006): A Cognitive-Behavioral Conceptualization of Complicated Grief, Clinical Psychology and Science Practice 13: 109-128.

Bowen M (1978): Family therapy in clinical practice, London: Aronson.

Bowlby J (1973): Attachment and Loss: Separation, Anxiety and Anger, Volume II. London: Hogarth Press.

Bowlby, J. (2011), O bază de siguranță, Editura Trei, București

Corey, G., ( 1990) Existential-phenomenological alternatives for psychology Fromm, E. (1995), Arta de a iubi, Editura Anima, București

Corey, G. – Material extras din cartea Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică și școlară, Ed. Sper, București, 2005, paginile 51-57

Enright, R. D., & the Human Development Study Group. (1996). Counseling within the

forgiveness triad: On forgiving, receiving forgiveness, and self-forgiveness

Fisher &Exline ,(2010) Three pathways to self-forgiveness

Harwood, R. și col. (2010), Psihologia copilului, Editura Polirom, Iași

Holmgren, M. R. (1998). Self-forgiveness and Responsible Moral Agency. The Journal of Value Inquiry

Hogan NS, DeSantis L (1996): Basic constructs of a theory of adolescent sibling bereavement, in: D Klass, P Silverman, and S Nickman (Eds.). Continuing Bonds: New Understandings of Grief. Washington, DC: Taylor & Francis.

Hogan NS, Greenfield DB, Schmidt LA (2001): Development and validation of the Hogan Grief Reaction Checklist, Death Studies

Morand de Jouffrey, P. (2004), Psihologia copilului, Editura Teora, București

Maslow, A., (2008), Motivație și personalitate, Editura 3, București

Ruppert, F. (2012), Traumă, atașament, constelații familiale. Psihoterapia traumei,

Editura Trei, București

Neimeyer RA, Botella L, Herroro O, et al (2002a): The meaning of your absence: Traumatic loss and narrative reconstruction, in J Kauffman (Ed.): Loss of the assumptive world: A theory of traumatic loss, London: Brunner-Routledge.

Neimeyer RA, Prigerson HG, Davies B (2002b): Mourning and meaning, American Behavioral Scientist

Parkes CM (1964): Effects of bereavement on physical and mental health: A study of

the medical records of widows, British Medical Journal

Pelucchi, S., Paleari, F. G., Regalia, C. & Fincham, F. D. (2013). Self-Forgiveness in

Romantic Relationships: It Matters to Both of Us. Journal of Family Psychology

Rygaard, N.P. (2011), Tulburările severe de atașament în copilărie, Editura Polirom,

Iași

Snow, N. E. (1993). Self-forgiveness. The Journal of Value Inquiry

Tangney, J. P., Boone, A., & Dearing, R. (2005). Forgiving the self: Conceptual issues and empirical findings. În E. L. Worthington (Ed.), Handbook of Forgiveness

Năstas, D. (2014). Atenția autocentrată. În I. Dafinoiu, Ș. Boncu (Eds.) Psihologie socială

clinică (pp. 83 – 96). Iași: Polirom.

vanOyen-Witvliet, C., Hinman, N. G., Exline, J. J. & Brandt, T. (2011). Responding to our own transgressions: An experimental writing study of repentance, offence rumination, selfjustification,

and distraction. Journal of Psychology and Christianity

Vasti Radu, 2012, Ghid Practic de Interventie în Criza. Evaluarea și Intervenția în crizade Doliu, Editura All, București

Trauma familiala si resursele compensatorii, Diana Lucia Vasile, Editura Sper

Wenzel, M., Woodyatt, L., & Hedrick, K. (2012). No genuine self-forgiveness without

accepting responsibility: Value reaffirmation as a key to maintaining positive self-regard. European Journal of Social Psychology, Published online in Wiley Online Library (wileyonlinelibrary.com)

Woodyatt, L., & Wenzel, M. (2013). A needs-based perspective on self-forgiveness: Addressing threat to moral identity as a means of encouraging interpersonal and intrapersonal restoration. Journal of Experimental Social Psychology

Woodyatt, L.,& Wenzel, M. (2013). Self-Forgiveness and Restoration of an Offender Following an Interpersonal Transgression. Journal of Social and Clinical Psychology

Woodyatt, L., & Wenzel, M. (2013). The psychological Immune Response in the Face of

Transgressions: Pseudo Self-forgiveness and Threat to Belonging. Journal of Experimental Social Psychology

Wohl, M. J. A., & Thompson, A. (2011). A dark side to self-forgiveness: Forgiving the self and its association with chronic unhealthy behaviour. British Journal of Social Psychology.

http//: willing.ro/iertarea-o-iluzie/- Lynn Ponton ( 2007 ) accesat la data de 29.03.2015