Introspectia Eu Lui

Introducere

Tema aleasă pentru dezvoltarea lucrării de disertație reprezintă o introspecție a Eu-ului. Se face referire la identitate, subiectivitate și portret. De asemenea, se vorbește despre arta contemporană și despre varietatea acesteia și despre cât de complexă și diferită este noțiunea de portret din perspectiva unui artist contemporan.

Portretul reprezintă una dintre temele care rezistă cel mai bine trecerii timpului, fiind mereu actuală, plină de sens și de încărcături subtile. Înregistrează caracteristicile fizice, dar și pe cele emoționale și culturale. Fără acest aspect psihologic, nu s-ar putea vorbi despre un portret, ci doar despre o reprezentare generică.

Va fi adusă în discuție identitatea proprie, prezentând mai multe tipuri de identitate și definirea acesteia din perspectivă personala trecând prin cultură, religie, sentimente, amintiri, viziuni. Definirea acesteia se va face printr-un înțeles în contextul experienței moderne prin intermediul artei, refuzându-se identitatea oferită de cultură și societatea tradițională.

Contemporan, individului i-a revenit sarcina primordială în a-și define propria identitate, astfel transformându-se într-un rezultat exclusiv al unui travaliu personal.

Oricine are o identitate. Această este definită ca o conștientizarea a sinelui. Cuprinde: identitatea de sine, identitatea socială, amintirile, gândurile, sentimentele și experiența personală.

Cu toții avem atât o identitate interioară ce constă în gânduri și sentimente, acest tip de identitate reprezentând identitatea personală, dar și o identitate exterioară ce constă în exteriorul persoanei fiecăruia. Ceilalți sunt lăsați să vadă această identitate exterioară care este cunoscută ca și identitate socială sau identitate culturală.

"Accept what you can't change and change what you can't accept." – Reinhold Niebuhr

Capitolul I

Definirea conceptelor de subiectivitate, identitate și portret

Subiectivitate

“When we become more fully aware of how we want to be within our own being and of all the influences that have kept us from choosing to actually be that way, then we are in the process of change.”

“Ceea ce Paul spune despre Peter, spune mai mult despre Paul decât despre Peter” – Spinoza

Definiția experienței subiective o reprezintă produsul minții unui individ. Aceasta nu poate fi măsurată în mod obiectiv de către alții fiind o experiență reală și profundă. Atunci când cineva ascultă muzică, nota muzicii, viteza, volumul, vibrațiile pot fi măsurate prin instrumente științifice, dar experiența estetică a ascultătorului nu se poate. Această experiență este trăită numai de ascultător. Chiar dacă îi este cerut, ascultătorul nu poate traduce în totalitate experiența sa altora, în parte pentru că este dincolo de cuvinte.

Eva Kunze – Loop

Subiectivitatea reprezintă o constantă integrantă a experienței umane fiind redată prin dragoste, poftă, antipatie, placere, miros, gust, opinii despre artă, urât și frumos. Este puțin probabil că doi oameni să aibă aceleași percepții subiective, pot avea percepții similare, însă nu identice.

Noțiunea este utilizată că o explicație a ceea ce informează și influențează, de asemenea distorsionează judecățile oamenilor despre adevăr sau realitate, este adunarea experiențelor, percepțiilor, așteptărilor, a înțelegerii personale sau culturale și a credințelor specifice unui individ. Este adesea folosită în contrast cu termenul de obiectivitate, termen descris că o vedere a adevărului sau realității care nu este sub influența niciunui individ.

La nivel social subiectivitatea este o parte integrantă, fiind atât un proces de individualitate, dar și unul de socializare, fără că individul să fie izolat într-un mediu autonom, însă angajat constant cu lumea înconjurătoare. Cultura reprezintă totalitatea vie a subiectivității oricărei societăți în mod constant de transformare.

Limitele societăților și culturilor sunt de nedefinit, arbitrare, iar subiectivitatea este parte din fiecare, poate fi recunoscută că fiind o anumită experiență sau organizare a realității, include opinia și interacțiunea individului cu omenirea, obiectele, conștiința și natura.

Politic, acest concept este în curs de dezvoltare din perspectiva științelor sociale și umaniste, fiind o referire la un cuprins profund în sistemele sociale de putere și sens.

"Politicality", scrie Sadeq Rahimi în înțelegere, nebunie și subiectivitate politică, "nu este un aspect adăugat al subiectului, dar într-adevăr, modul de a fi al subiectului, care este, este exact ceea ce subiectul este."

Adrian Ghenie – Untitled

Subiectivitate presupune un subiect, unul care experimentează toate fenomenele care fac și produc subiectivitate. Subiectul este formă unei ființe existente, în timp ce subiectivitatea este conținutul, iar procesul de subiectificare este modificarea a ceea ce înseamnă să fii acel subiect.

O gama largă de lucruri determina percepția și experiență subiectivă a unei persoane. Această include gene, educație, cultură, unde și când s-a născut, experiențe personale, călătorii, personalități, prieteni, cunoștințe, temperamente naturale, abilități mentale, abilități fiziologice (calitatea vederii, auzului, mirosului), talente, limbă , sănătate, hobby-uri și muncă.

Influența micilor lucruri, cum ar fi ce jucărie a avut un copil de șase ani și ce ceai a băut bunica pot aduce înapoi amintiri unei persoane prin mersul pe jos într-o țară străină, mirosul de ceai de iasomie, aspectul jucăriei într-un film. Toate acestea vor modifică reacția emoțională a cuiva și interpretarea. Nu este vorba doar de ceai și o jucărie, ci milioanele de lucruri mici care influențează, inclusiv evenimente uitate.

Dacă un observator de păsări și un colecționar de roci fac împreună o plimbare în parc pot avea o experiență la fel de măreață, unul din cauza păsărilor din copaci și celălalt din cauza pietrelor de pe teren. Deși au fost cot la cot, ei vor da net diferite descrieri ale plimbării.

Chiar și atunci când au sentimente similare oamenii vor avea, de obicei, aceste sentimente în circumstanțe diferite, vor fi încântați artistic, dar pentru diferite opere de artă sau atunci când interpretează diferit aceeași lucrare de artă. Oamenii au sentimente similare de dragoste romantică, dar pentru oameni diferiți ca personalitate, cultură, interese, sex, rasă. Stările emoționale pot fi la fel, dar obiectele dorinței nu sunt. Aceștia cred că primesc perspective obiective importante, inclusiv adevăruri cosmice, prin puternice experiențe subiective, cum ar fi prin experiență sublimă a artei, epifania de muzică, natură, dragoste, poftă, experiență religioasă. Puterea psihologică a acestor experiențe este considerată o verificare a "adevărurilor".

Indivizii folosesc reguli estetice pentru definirea adevărurilor, inclusiv ceea ce este bun și rău, ceea ce este moral și imoral. Norme comune includ condiții de frumusețe, simetrie, culoare, ton (lumină versus întuneric), modă și ordine.

Dacă regulile ar fi valabile, ar însemna că adevărul este subiectiv. Dacă adevărul este frumos, definiția a ceea ce este frumos diferă de definițiile altora. Mai mult, percepția unui individ de frumusețe se schimbă cu timpul și experiența. La fel se întâmplă și cu percepția unei culturi asupra frumuseții, aceasta se schimbă cu timpul.

Definițiile "adevărului obiectiv" sunt formate de sensibilitățile culturale, inclusiv de modă, politică, sex, rasă, frumusețe, geografie, interes propriu, dorință de ordine socială etc. Nu este nici o indicație că aceștia sunt identificatori de adevăr obiectiv sau că au vreo legătură, dar sunt încă folosiți drept criteriu.

Acest accent exclusiv asupra minții umane sau experienței individuale a implicat, de asemenea, un fel de dominație afectivă, în care sentimentele, gândurile, preocupările și percepțiile, toate presupuse personale, depășesc indivizii și întunecă judecata. Se poate argumenta că această calitate modernă de definire a faptelor subiective sau a unor lucruri existente doar în minte, este corespondentul apariției neobosite de viziuni asupra lumii științifice și lucrurilor.

Cu toate aceastea, subiectivitatea modernă, sugerează cultivarea unui mod de a fi care își găsește realizarea să cea mai înaltă în acțiuni artistice – "individualitatea unui artist exprimată în lucrarea sa." Spre deosebire de obiectivitate, în acest sens, subiectivitate nu implică o eroare, dar denotă creativitate, posibilitatea unui subiect de a adopta o relație simbolic distinctivă cu lumea pentru a înțelege experiență trăită.

Subiectivitatea poate capătă prin ceea ce exprimăm, învelișul unei anumite proiecții personale. Intensitatea acesteia depinde direct proporțional de propriile emoții sau trebuințe, de gradul de cunoaștere a persoanelor și a situațiilor despre care se vorbește, de forța și integritatea propriului eu.

Lucian Freud – Woman in a white t-shirt

Clive Bell este cel care a teoretizat că emoția pe care un individ o simte atunci când el sau ea vede o operă de artă este subiectivă. El credea cu tărie că, pentru ca ceva să fie artă, aceasta trebuie să producă emoție estetică și că acea emoție este trezită de forme semnificative. Formele semnificative reprezintă o combinație de linii și culori utilizate în mod deosebit. Diferite părți ale formei semnificative pot evoca emoții estetice. Bazat pe definiția lui Bells, definirea artei că emoție estetică pe care un individ o simte este subiectivă. Două persoane pot avea emoții estetice, dar motivul pentru care au experimentat aceasta nu poate fi exact la fel. El afirmă că: "Nu avem alte mijloace de recunoaștere a artei decât sentimentul nostru pentru ea. Obiectele care provoacă emoție estetică variază în funcție de fiecare individ".

Există o incertitudine legată de faptul că arta este subiectivă, arta se bazează pe multă obiectivitate. Mulți artiști au încercat să captiveze publicul lor prin utilizarea metodelor pe care oamenii ar dori să le vadă. Artiștii merg la școală pentru a învăța aceste metode și păstrează aceste tehnici în minte atunci când crează arta lor. Așa că atunci când cineva face artă, nu este numai pe baza subiectivității emoționale, însă are și unele caracteristici obiective pentru că artistul păstrează tehnicile învățate.

Oricare ar fi răspunsul la problemă, se poate spune că subiectivitatea, reprezentată prin subiectul care se exprimă, suferă în mod continuu schimbări, dar păstrează anumite caracteristici constante în funcție de subiectul care are potențialul de a afecta subiectivitatea. Acest lucru este adevărat, că subiectivitatea este în curs de schimbare în mod constant, pentru că ceea ce face ca experiența noastră psihică să fie o gamă largă de percepții, senzații, emoții, gânduri și credințe, care prin trecerea timpului, și relația noastră în spațiu, este generată în mod constant de o transformare în ceea ce privește relația noastră subiectivă cu lumea.

Francis Bacon – Sketch for Lisa

Identitate

Termenul de identitate provine din rădăcina latinească idem (la fel) identitas care presupune asemănare și continuitate. Prin identitate, în limbaj comun se înțelege „similar cu”, „același”, „aparținând la” . În dicționarul de sociologie Oxford, identitatea este definită că și conștiința de sine a cuiva și sentimentele legate de propria persoană.

Conștiința de sine reprezintă suma elementelor ce fac din identitatea ființelor umane un fenomen definitoriu. „Conștiința răspunde la anumite experiențe cum ar fi cele ale durerii sau plăcerii; conștiința de sine se referă la o recunoaștere sau apariție a sinelui ca obiect”.

Identitate este exprimată prin simboluri, prezentată nu doar construită. Toate acestea au roluri: felul în care se prezintă cineva pentru a transmite ceva. Identitatea nu este numai ceea ce ești ci și ceea ce vrei să pari și chiar și ceea ce cred ceilalți că ești sau ceea ce crezi tu că alții cred despre tine. Imaginea mentală a unei persoane despre cine este ea este determinată de identitate, iar în The Penguin Dictionary of Sociology identitatea este definită că „sensul sinelui, al persoanei, al felului de persoană care este cineva”.

În toate științele sociale noțiunea de identitate este folosită pentru a descrie expresia și concepția individualității unei persoane. Acestea determină afilierea unei persoane la diverse grupuri, asta implicând identitatea de grup: identitate culturală, națională, socială etc.

Prin limbaj se poate face expunerea identității. Alegerea discursului – pronunții, alegeri gramaticale, cuvinte, toate acestea divulgă identități. Holmes susține că prin intermediul discursului se poate realiza identificarea identității cuiva. Cuvintele alese, strategiile de discurs și pronunțiile pot arată o identitate particulară. În opinia lui Hess mesajele despre sine apar prin limbaj și interacțiunile față în față, iar felul în care o persoană interpretează și apreciază aceste informații este decisiv în construirea identității sociale.

Potrivit conceptiei lui John Locke, identitatea unei persoane este asigurată în timp de identitatea de conștiință: „Pentru că, din moment ce conștiința acompaniază întotdeauna gândirea și ea este cea care âl face pe fiecare să fie ceea ce el numește eu si așadar, îl distinge de toate celelalte lucruri gânditoare numai în aceasta constă identitatea personală… și atât de departe cât poate fi extinsă înapoi această conștiință, către orice acțiune sau gând trecut, tot atât de departe se întinde și identitatea acelei persoane”.

Thomas Reid, filosof non-reducționist, afirmă că: „identitatea unei persoane este o identitate perfectă… și este imposibil ca o persoană să fie în aceeași parte diferită; pentru că o persoană este o monadă și nu este divizibilă în părți”.

Conform psihologilor, personalitatea unei persoane îi asigura identitatea psihică. Acesta reprezintă un sistem practic de elemente mentale interconectate care are capacitatea de a compune legi de structurare ce acționează în mod permanent. Deși sunt suferite schimbări pe parcursul întregii vieți, personalitatea individului are capacitatea de a-și păstra identitatea psihică deținând conștiința propriei continuități și stabilități temporale.

„Identitățile sunt fluide și schimbătoare” și există permanent posibilitatea achiziționării de noi identități. Descartes localizează sinele la originea aparentă a gândirii: „Gândesc, deci exist”. Hegel susține că „identitatea rezultă din cunoașterea reciprocă a eului și a celuilalt; ea este produsul unui proces conflictual în care se construiesc interacțiuni individuale, practici sociale obiective și reprezentări subiective”. Sartre și Heidegger consideră că persoanele sunt autocreate. Idei despre conceptul de identitate mai pot fi găsite și la Aristotel, Locke, Schoemaker sau Wittgenstein. Luhrmann și Eberl care susțin că în sociologia tradițională identitatea era concepută ca ceva dat, în timp ce în sociologia modernă, identitatea este ceva construit.

În psihologie, identitatea depinde de o variație de elemente precum imaginea de sine, stima de sine și individualitatea. O parte a identității este identitatea de gen, deoarece această determină în mod semnificativ felul în care o persoană se vede pe sine însăși atât că individ, cât și că ființă socială. În psihologia cognitivă, termenul de identitate se referă la capacitatea de instrospecție a individului și la conștiința de sine.

Conceptele de comportament și rol social sunt puse în relație cu termenul de „identitate”, astfel individul stabilește sensul identității sale prin interacțiunea cu ceilalți membri ai societății, căpătând un sens recunoscut și acceptat de ceilalți.

Identitatea noastră este influențată de naționalitate și cultură, dar este de asemenea conturată de caracteristicile unice și experiențele de viață. Vârsta, fizicul, sexul, sexualitatea, talentele proprii și interesele, toate ajută la definirea a ceea ce suntem.

În trecut individului îi erau furnizate repere identitare consistente de către societate, iar acesta le absorbea relativ inconștient. Perioada contempoara nu este la fel de darnică cu individul din acest punct de vedere. Acum individul este lăsat să-și răspundă singur la întrebarea: „Cine sunt eu?”, constatându-se în acest fel o trecere de la un individ colectivizat la unul individualizat, de la o concepție holistică la una puternic individualizată.

Schimbarea este una semnificativă de paradigmă deoarece este marcată trecerea de la o perioadă în care identitatea era desemnată din exterior spre una în care definirea acesteia este asumată individual, individul fiind lăsat într-o permanentă analiză a vieții.

Căutarea de sine este prezentă și identificabilă de-a lungul istoriei, însă ceea ce o transformă într-o trăsătură semnificatva a secolului XX este generalizarea acesteia fiind manifestată sub forma unui conformism social.

Secolul XX este perioada în care individul are rolul esențial în a-și defini propria identitate, devenind rezultatul exclusiv al unei munci individuale.

Prezentarea unor tipuri de identitate:

Identitatea socială

“ Mulțimea este o reuniune de indivizi oarecare, indiferent de naționalitate, profesie sau sex, indiferent de împrejurări, care îi adună împreună”.

Teoria identității sociale face diferența între comportamentul interpersonal, care este determinat de caracteristicile individuale – relatii strict personale – și comportamentul în grup, acesta fiind determinat de caracteristicile de grup – comportamentul de grup stereotipic si etnocentric. Accentul este pus pe definirea sinelui prin rolul apartenenței la grup. Baza identității sociale este reprezentată de familie.

Un individ "va încerca să își mențină apartenența la un grup și va căuta să adere la alte grupuri daca acestea pot să consolideze aspectele pozitive ale identității sale sociale".

„Atunci cînd identitatea socială este nesatisfăcătoare, indivizii tind fie să își părăsească grupul pentru a se alătură unui grup mai pozitiv, fie să își evidentieze grupul într-un sens pozitiv ".

Contemporan, în sociologie, identitatea socială este abordată că proces social. Este stabilită sistematica și semnificația unor relații de potrivire sau de deosebire între persoane, între grupuri sau între persoane și grupuri. Esența vieții sociale este reprezentată de principiile dinamice ale identității, potrivirea și deosebirea. Pentru a se cunoaște pe sine, în cadrul grupului, fiecare individ se deschide spre altul atât conștient cât și inconștient.

Identitatea culturală

Definiția identității culturale reprezintă un sentiment de apartenență formală sau informală la grupuri prin simțul sinelui al unui individ. Astfel îi sunt transmise și întipărite individului cunoștințe, păreri, valori, tradiții și moduri de viață.

Atunci când o persoană se identifică cu cultura ei, îmbrățișează adesea tradițiile care au fost transmise de ani de zile. Identitatea culturală care se referă la patrimoniul unei persoane o ajută să se identifice cu cei care au aceleași tradiții și sistemul de convingeri de bază.

Unii oameni susțin că identitatea culturală a unei persoane este baza sau bazele pe care se construiește orice alt aspect al ființei lor. Este piatră de temelie a ceea ce le face cine sunt. Îmbrățișând cultura cuiva adesea înseamnă practicarea unei religii specifice și purtând un anumit tip de îmbrăcăminte.

Pentru a forma o identitate culturală sunt puse împreună rasa, naționalitatea, locația, vârsta, sexul, sexualitatea, istoria și religia. Prin combinarea acestor elemente, este creată o teorie care vizează de ce o persoană acționează și se comportă așa cum face.

Cultura este fundamentul de baza al tradițiilor și credințelor care ajută o persoană să se refere la lumea din jurul ei. Acesta reprezintă baza oricărei superstiții într-o cultură. Ne este oferit un punct de plecare definitoriu atunci când începem să căutăm rădăcinile noastre. Știind de unde o persoană vine ajută în a defini modul în care se uită la obligațiile ei de familie, precum și modul în care această sărbătorește evenimentele importante din viața sa.

Cultura este extrem de importantă în cazul în care un trib sau grup etnic intenționează să continue să trăiască în același mod ca și strămoșii lor. Triburile autohtone din Noua Zeelandă, Australia și alte țări din întreaga lume se luptă adesea pentru a păstra tradițiile vii. Națiuni de cuceritori încearcă să asimileze oamenii indigeni în societate, îndemnându-i să renunțe la sute de tradiții vechi. Cel mai categoric refuză, iar cel care este de acord să devină modernizat, de multe ori se lupta cu trecerea timpului.

Odată ce o persoană a renunțat la moștenirea ei, credințele tradiționale și alte aspecte ale culturii lui de origine încep să-și piardă sensul de sine. Ea nu se mai poate identifica cu lucrurile care au fost o dată cele mai importante lucruri din viață ei. Pierde direcția odată cu trecerea timpului și continuă să uite trecutul și tradițiile naturale, identitatea devine mai puțin și mai puțin pronunțată.

“Culture is the widening of the mind and of the spirit.” – Jawaharlal Nehru

Identitatea națională

Identitatea națională prin care o persoană se individualizează este redată de un ansamblu de trăsături și date. Această reprezintă caracteristica dominantă a membrilor unei națiuni și este redată prin obiceiuri și tradiții, viață economică, limbă, teritoriu. Apartenența la o comunitate națională, națiunea este reprezentată de orice persoană, identitatea fiindu-i influențată puternic de relațiile cu cei din jur.

Identitatea unui individ este asociată cu locul unde s-a născut sau de care aparține în prezent. Sentimentul național al unei persoane este reprezentat de atașamentul față de neamul din care acesta face parte. Acest sentiment este exprimat de membrii unei națiuni prin mândria națională și proveniență unui individ la acea națiune.

Comunitatea din care un individ face parte este legată de identitate și viață acestuia. Apartenența lui la o comunitate, dar și modul de organizare impus de acea comunitate au o influență puternică asupra indentității acestuia.

Identitatea de gen

Sexualitatea este o parte fundamentală a identității noastre.

Identitatea de gen se referă la sentimental interior al unei persoane, un simt profund de a fi un bărbat, femeie sau pangen (o combinație între feminin și masculin), care poate sau nu poate corespunde cu sexul atribuit la naștere. Deoarece identitatea de gen este internă și definită personal, nu este vizibilă pentru ceilalți.

Conceptul identității de gen este diferit de sexul biologic, un exemplu ar fi persoanele transgen pentru care sexul biologic și identitatea de gen sunt diferite. Majoritatea persoanelor sunt cisgen, identitatea de gen fiind bazată pe sexul desemnat la naștere.

Identitatea de gen este fundamental diferită de orientarea sexuală a unei persoane. Aceasta se formează în jurul vârstei de trei ani și este extrem de dificil să se schimbe după. Formarea se încheie frecvent între vârstă de patru și șase ani. Este afectată de influență altora, de interacțiuni sociale și de interesul personal propriu al copilului.

În cazul în care identitatea de gen a unei persoane este reprezentată de un anumit sex, dar organele lor genitale și caracteristicile sexuale secundare ale corpului lor sugerează un sex diferit, ei vor experimenta probabil ceea ce se numește dismorfie de gen.

Portretul

a. Definirea conceptului de portret

Termenul de portret, provenind din francezul portrait, este definit ca fiind pictură, desen, sculptură, fotografie etc. care înfățișează chipul unei persoane . În limba franceză, termenul are sensul de imagine a unei persoane, făcuta cu ajutorul uneia dintre artele desenului , iar pentru vorbitorii de limbă engleză este explicat ca fiind prezentarea unor aspecte ale unei anumite făpturi omenești, vazută de altul . O accepțiune contemporană, care să includă și exemplele moderne de portrete, ar fi cuprinsă undeva între cele doua limite extreme ale termenului: pe de-o parte „imaginea fidelă a modelului său” și pe de altă parte „ansamblu de semne, prin mijlocirea căruia fiecare, pictor sau spectator, reconstituie după plac imaginea unei persoane foarte vag determinată” . Pentru ca o reprezentare a unui chip uman să poată fi considerată portret, este necesară îndeplinirea a două criterii: trăsături individualizante și posibilitatea de a identifica modelul. De asemenea, arealul termenului de portret poate fi delimitat și mai exact dacă introducem înca două condiții pentru ca o imagine să fie încadrată drept portret: din partea autorului – intenția portretului, iar din partea modelului – consimțământ sau posibilitatea consimțământului.

Edgar Degas – Absintul

Portretul este încercarea artistică de a surprinde imaginea fizică și emoțională a unei persoane. Astfel, el poate să existe numai atunci când, în mod conștient, artistul distinge între interesul pe care-l resimte pentru propriile sale percepții și o intenție cu totul deliberata de a ne face sensibilă aparența unei alte individualități decât a sa. Când un artist creează figuri printre celelalte semne din domeniul formelor capricioase ale imaginației sale, el nu face portrete. Portretul implică o reflecție asupra situației omului într-o societate și nu asupra poziției unui artist în raport cu universul .

Henri Matisse – Portretul doamnei Matisse André Derain- Henri Matisse

Portretul, în sensul definit anterior, se dezvoltă în artele plastice începând din antichitate și ocupă un loc bine delimitat și generos reprezentat până în prezent.

Dincolo de redarea figurii umane corporale, artistul a intuit viața spirituală a omului și s-a ridicat pănâ la simbolismul acestor însușiri, creând în portret, omul ca simbol al celor mai înalte aspirații ale umanității. Pe drept cuvânt, portretul a fost considerat ca paradigmă a personalității . Problema reprezentării grafice apsihologiei umane este responsabilă pentru începuturile portretisticii în artă. Heraclit, considera caracterul omului ca fiind echivalent cu destinul său. Acest cult al personalității a supraviețuit până în prezent.Trăsăturile de caracter pregnante în multe din portretele cunoscute, unele duse prin intenția artistului chiar spre forme caricaturale, relevă personalitatea subiectului.

Esența ființei a fost înfățișată în toate timpurile prin ceremonialul atitudinilor și al gesticii. Astfel expresiile afecțiunii, bunăvoinței și demnității umane din frescele egiptene, se regăsesc peste secole în catedralele medievale.

Artiștii renașterii, mai ales cei ai renașterii italiene, au folosit în metodele lor de lucru conceptele fizionomiștilor romani pentru care „totul se găsește în fizionomie”. Aici intervenea acțiunea de “scrutare a sufletului prin figură” .

Pablo Picasso – Autoportret Amedeo Modigliani – Jeanne Hébuterne

Toate genurile de portrete consemnate în istoria artei au fost determinate despiritul vremii (Zeitgeist). În funcție de acesta, de canoanele impuse portretiștilor, de raportul lor cu mecenatul sau donatorii, a avut loc evoluția artei portretului.

În ierarhia genurilor, portretul ocupă un loc ambiguu, chiar dacă reprezintă ființa umană creată dupa chipul și asemănarea lui Dumnezeu.Această categorie de lucrări cunoaște o răspândire considerabilă, fiind opera civilizațiilor evoluate, rezultatul unei meditații de ordin superior. Un primitiv nu acceptă să i se înfățișeze chipul, indiferent dacă e vorba de o reprezentare fidelă sau de una stereotipă. Imaginea are în ochii lui caracterul de realitate: ea nu reprezintă ci există prin sine, fiind capabilă să acționeze și totodată să suporte o acțiune venită din afară .

Arta portretului, are de înfruntat voința modelului de a părea ceea ce și-ar dori el să fie. Artistul poate depăsi această dorintă, uneori inconștientă, dar mai trebuie să depășească și propria aservire față de un stil deja constituit .

Tipuri de portrete

Clasificarea portretelor se poate face după:

Tehnica abordată: În funcție de încadrare:

Pictură – Portret intreg

Desen – Portret cu mâini

Sculptură – Bust

Fotografie

După orientarea modelului: Dupa subiect:

din fața – Autoportret

din profil – Portret individual

semi-profil( trei sferturi) – Portret colectiv

Dupa statut: Dupa veridicitate:

Portret oficial (de aparat) – Portretul realist

Portret intim – Portretul idealizant

Portret religios – Portretul alegoric

Portret de familie

Portret istoric

b. Repere istorice ale artei portretului

Deși reprezentări generice ale figurii umane există încă din epoca preistorică, sub formăde siluete pictate sau gravate și de figurine modelate sau sculptate, acestea nu sunt portrete. Nici primele civilizații ale deltei Eufratului sau ale Văii Nilului nu creează portrete, deși abundă în reprezentări umane și manifestăun simț ascuțit al observației, dețin mijloace tehnice de transpunere și manifestăinteres pentru ceea ce este temporal și trecător. Imaginile antropomorfe pe care le realizeaza sunt supuse unei uniformități stereotipice ce exclude ideea de portret.

Portretul ca gen, apare în cultura greco-romană, în a cărei concepție omul este măsura tuturor lucrurilor, iar chipul său, un etalon. Toate formele artistice și arhitecturale sunt subordonate unor proporții umane idealizate. Un chip nu poate deveni etalon purtând în același timp marca individului, deci reprezentările umane devin rigide, în această căutare a unui ideal de frumusețe. Depăsirea acestui blocaj conceptual survine odată cu apariția creștinismului, care canalizează căutarea perfecțiunii în domeniul divinității, eliberând omul de șablonul idealizant și permițând exprimarea diversității umane în toată imperfecțiunea sa particularizantă. Când mai tarziu, din considerente iconoclaste reprezentarea chipului uman este repudiată, portretul continuă să dăinuie, dar nu din rațiuni dogmatice, ci din rațiuni istorice.

În arta civilizațiilor anterioare erei noastre întâlnim două motivări fundamentale ale portretului sau ale tendinței spre portretizare: ideea depășirii morții și ideea exercitării eficace a funcției imperiale. Creștinismul face ca prima din aceste două rațiuni să dispară. Depășirea morții nu mai ține de imagine, sufletul fiind separat complet de trup.

Odata cu reluarea în renaștere a rațiunilor estetice ale antichității, portretul își câștigă o tot mai mare independență , dezvoltându-se proporțional cu antropocentrismul.

Renee Magritte – The Son of Man Renee Magritte – High Society

Capitolul II

Arta contemporană. Portretul

Arta contemporană reprezintă ansamblul artistului, ceea ce gândește, simte și vrea. Este diferită față de arta tradițională fiind o descriere a artistului. O parte dintre portretele picturii contemporane conțin persoane demne de admirație – din perspectiva artistului; sau ce doresc să fie admirate. Transpunerea emoțiilor, sentimentelor sau gândurilor artistului include o diversitate de la picturi abstracte la monstruozități.

Debutul artei contemporane este stabilit undeva în timpul și după era Pop art a anilor 1960. Apariția conceptualismului la sfârșitul anilor 1960 indică momentul în care arta contemporană ia locul artei moderne. Având o delimitare cronologică largă, cuprinde o gama bogată de mișcări nefiind o perioadă sau stil determinate în mod clar.

Un aspect unic în arta contemporană este desemnat de o diferențiere a artei moderne de cea postmodernă printr-un angajament teoretic al ideologiilor lumii înconjurătoare. În scopul explorării codurilor politice, culturale și de ideologie socială în contextul imediat, artiștii postmoderni au încercat să depășească limitele stabilite de către modernism deconstruindu-i marele narativ.

La Londra, în 1910, Societatea de Artă Contemporană a fost fondată de către criticul Roger Fry ca o societate privată. Astfel se realiza achiziționarea operelor de artă pentru a le plasa în muzee publice. O serie de alte instituții care folosesc termenul, au fost fondate în anii 1930, iar un număr tot mai mare după 1945. Un exemplu ar fi Societatea de Artă Contemporană din Adelaide, Australia, formată in 1938. Multe, cum ar fi Institutul de Artă Contemporană din Boston a schimbat numele de la cel de "artă modernă", în această perioadă , așa cum modernismul a devenit definit o mișcare de artă istorică, arta "modernă" a încetat să mai fie "contemporană".

Definirea a ceea ce este contemporan este în mod natural mereu în mișcare, ancorat în prezent cu o dată de începere care se mișcă înainte, iar lucrările Societății de Artă Contemporană cumpărate in 1910 nu mai pot fi descrise ca artă contemporană.

„Arta contemporană“, scrie Belting, „manifestă luciditate față de istoria artei, dar nu o duce mai departe.“De asemenea, el vorbește de „o pierdere relativ recentă a credinței într-o mare istorisire constrîngătoare despre cum trebuie văzute lucrurile“.

Nu oferă senzația că ar fi total diferită de arta modernă, iar cu arta trecutului nu are de găsit nicio dispută, artistul chiar se folosește după bunul plac de calitățile acesteia. Modul în care arta trecutului era produsă este singurul de care nu poate avea parte. Max Ernst susține că paradigma contemporaneității este cea a colajului – colajul „este întîlnirea a două realități într-un plan care le este ambelor la fel de străin“.

Pe lângă informațiile pe care un portret le transmite spectatorilor cu privire la aspectul subiectului, este de asemenea important pentru arta contemporană, ca un portret să conțină un context, întrebări de identitate, probleme sociale.

Comunitea globală prin intermediul dezvoltărilor tehnologice drastice a influențat arta contemporană în mod direct. Schimbările rapide sunt reflectate printr-o bogată varietate, iar cu viteză epocii informaționale stilurile și curentele apar și dispar. Compromisul evoluției pe care artiștii au fost siliți să-l urmeze a dus la ruperea spontaneității și cunostinelor naturale de către critici. Aceptarea modernității – că pe un element necesar – de către artistul contemporan este esențială, acesta trebuie să se încadreze în stilul epocii, altfel este abrogat, dar de asemenea este criticat dacă pictează la comandă.

Portretele au reprezentat în mod tradițional o amintire asupra imaginii unei persoane. Acesta servea pentru înfățișarea bogăției și egoului celor nobili și avuți. În timp acest lucru s-a schimbat în mod semnificativ. Stuart Pearson Wright, afirmă într-un articol recent: "Dacă cineva vă cere să îi faceți să arate mai atractivi, cereți-le să părăsească imediat atelierul. Narcisismul este problema lor. Trebuie păstrată integritatea artistică… .Începând cu ignorarea a una sau două linii pe frunte, sau de a face doar nasul o fracțiune mai mic, în curând va fi ca producerea unui groaznic pastel de John Singer Sargent produs pe jumătate de Royal Society of Portrait Painters."

Portretele sunt probabil cel mai vechi răspuns la întrebarea “Cine suntem?” – o întrebare demonstrabil pusă și solicitată de către toate culturile cunoscute. Ele nu sunt o mărturie doar a imaginii și ideii de caracter particular portretizat, ele încearcă să contrazică noțiunea de identitate individuală în sine – în contrast cu o identitate colectivă.

Omul se uită la el: A incetat să se mai ia pe sine de-a dreptul, ca fiind unul cu natura sau vreun ordin cosmic: El sau ea stă singură – prin urmare, trebuie să stabilească și să definească natura, relația sa cu restul lumii, restul societății și chiar cu Dumnezeu. Este încercarea de a se vedea dintr-o perspectivă exterioară. Miturile și icoanele au personificat imaginea de sine – înainte de ideea de "sine": oamenii s-au creat în forme obiective, astfel, putand intra intr-un dialog cu ei înșiși, ca să spunem așa. "Cunoaște-te pe tine însuți" – Socrate a cerut – astfel cei sfătuiți, învață să pășească în afara lor în a putea să se vadă obiectiv.

Portretul este înălțat ca gen, deoarece, în conformitate cu punctul de vedere standard într-un portret de succes privitorul nu se confruntă numai cu "originalul", subiectivitatea "unică" de portretist, dar și de cea a unui portretizat. Linda Nochlin a exprimat această abundență de originalitate astfel: in portret privim "întâlnirea a două subiectivități”.

Potrivit lui Richard Brilliant, profesor de istoria artei la Universitatea Columbia și teoretician al portretisticii, continuarea fascinației asupra asemănării artistice este înrădăcinată în dependența infantilă de recunoaștere facială, o abilitate esențial necesară în mod egal pentru atașarea față de mamă și dezvoltarea unei identități separate.

Portretistica, de fapt, duplică aceste experiențe timpurii critice și consolidează eforturile noastre constante de a ne înțelege în raport cu altele. Brilliant definește sarcina artistului portretist ca o investigație a trei simple, dar provocatoare, întrebări: 1) Cum arăt? 2) Cum sunt? 3) Cine sunt? Atunci când aceste întrebări sunt formulate de un model, provocarea artistului revine în aplicarea ingeniozității lui sau a ei și înțelegerea empatică față de o serie de dezvăluiri care nu lumineaza doar aspectul unic al unei persoane, dar, de asemenea sugerează un element de caracter. Artiștii portretiști descriu frecvent eforturile lor ca o "colaborare", recunoscând că procesul necesită atât asemănarea subiectului, dar și prezența necesară a artistului.

Una dintre principalele caracteristici ale portretisticii este reprezentarea aspectului unui individ și a personalității. Printre cele mai mari influențe ale mișcării artei conceptuale în arta contemporană, în general, este critica față de reprezentarea pură.

Cu toate acestea, în arta contemporană, portretele sunt mult mai mult decât o reprezentare pură. Portretistică a reușit să adapteze genul la cerințele artei contemporane, această fiind încă în viață, populară și plăcută de oameni.

„Arta contemporană beneficiază de o structură instituțională extrem de complexă ce se desfășoară pe două axe sistemice: polul non-profit constituit de muzee și spații alternative și polul orientat spre profit, adică piața de artă cu ale sale galerii comerciale și case de licitații. Acest tip de organizare instituțională este fără precedent atât datorită caracterului său eminamente internațional cât și datorită interesului majorității statelor naționale de a sprijini creația contemporană. Un alt argument în favoarea perspectivei externaliste asupra artei ține de modul în care artiștii înșiși se raportează la propria lor activitate de mai bine de două decenii: artistul se consideră pe sine un profesionist ca oricare altul ce trebuie să se supună acelorași rigori precum un antreprenor, de pildă.”

Astăzi, artiștii tratează muzeul de parcă acesta ar conține nu artă moartă, ci opțiuni artistice vii. În sensul său cel mai evident, «contemporan» înseamnă pur și simplu ce se întîmplă în clipa de față: arta contemporană ar fi așadar arta produsă de contemporanii noștri. Adică arta care n-a trecut încă proba timpului.

2.1. Michael Borremans

Artist de origine belgiană, acesta crează picturi realiste într-un mod avangardist pe teme bizare. Picturile sale au un aer solitar ce atrag privitorul. Multe dintre acestea fiind compuse din imagini cu oameni în stări parțial statice, adesea în posturi de manechine ce mentind în același timp tonuri foarte vii ce aduc cu persoanele în viață. În plus față de aceste portrete ce inspiră o stare de neliniște, Borremans pictează și peisaje cu o tema similară, melancolică și misterioasă. Dincolo de aparență claritate a imaginilor sale, descoperim o lume tulburătoare care ne îndeamnă la o observație mai atentă. Compoziții în general de dimensiuni mici, localizate în interoare, picturile sale reprezintă anumite caracteristicii ale picturii clasice, însă mențin uneori apariția unor eboșe. Borremans are că inspirație artiști precum Manet, Degas , Velazquez.

Picturile sale ambiguee cu tonuri deranjante oferă interpretări individuale depinzând de perspectiva și experiențele privitorului. Pictură să nu este despre ceea ce este, adică imagine și lume ci pictură să este despre pictură. Artistul spunea într-un interviu: „fac picturi deoarece subiectul meu, într-un sens larg, este pictură.”

Răzvan Boar

Artist român, acesta trăiește și lucrează în București, crează picturi, desene și colaje ce au o calitate fragmentată, reflectând asupra confuziei ce uneori poate fi resimțită ca o lume ce se dizolvă. Compozițiile sale evidențiază un anumit automatism, o abordare aproape expresionist abstractă, astfel subiectele sale sunt plasate într-un joc dinamic al noțiunilor configurării și sublimării.

Discursul artistului oscilează între o logică a “obiectului parțial” atunci când imaginea presupune, în același regim, amputarea și etalarea și o poetică a restului, a reziduului materiei picturale descompuse în ștersături studiate. Artistul se folosește de culoare pentru a delimita și a-și contura ideile și subiectele , acesta reușește să îl atragă pe privitor în interiorul unui labirint conceptual în care stilul și substanță se contrazic tematic una pe cealaltă, acest spațial conferind lucrărilor sale o materialitate distinctă.

Capitolul III

Reflectii asupra productiei artistice proprii

„Să faci din tine o ființă de neînlocuit.“

Artistic identity

What is "artistic identity"? As an artist, you've probably reinvented yourself numerous times through your work. At some point in your career, though, didn't things kind of come together and you discovered your style, your look, your signature piece?

Most artists who have been at it a while will tell you this usually takes some time. You don't just decide to do art and then see the definitive essence of your work after a few tries–there's lots of trial and error. Many factors come together to help form your artistic uniqueness.

Perioada renascentistă, prin antropocentrismul său, a fost una de maximă înflorire a portretisticii. Contemporaneitatea vine cu o liberalizare socialăși o evoluție culturală fără precedent. Intersectând aceste caracteristiciale celor douăperioade – antropocentrismul și liberalizarea socială – avem premisele unei arte inovatoare. Atâta timp cât vor exista oameni, portretul, în formele sale schimbătoare, îi va însoți pretutindeni.

”Nimic dintr-un portret nu este întâmplător. Gesturile, grimasa, vestimentația, chiar și decorul – toate conlucrează în definirea personajului.” (Charles Baudelaire)

Dorința de a face studii de portret și intenția de a aduce în contemporaneitate o temă renascentistă, au fost elementele ce au condus spre alegerea acestui subiect. A fost ales portretul feminin și tratat într-o manierăproprie, lucru observabil în vestimentația personajelor, precum și în materialele și suportul, diferite față de cele ale secolului al XV-lea.

Astăzi publicul este mult diferit față de cel al perioadei renașterii, datorită schimbărilor sociale și evolției culturale.Portretele secolului al XV-lea infățișează femeile după un canon al societățiipatriarhale. Acestora le este impusă imaginea femeii ideale în accepțiunea masculină a epocii. Portretele feminine ale vremii erau menite etalării unor posesii de preț: soția sau fiica.Reinterpretarea lor în manieră contemporană aduce posibilitatea de a prezenta femeile fără intermediar, în starea lor pură, exprimând simpla bucurie de a fi. Astfel personajele apar dezinvolte, lipsite de atitudini formale, libere să existe în starea lor naturală.

Privirea personajelor, îndreptată în exteriorul cadrului, le îngăduie o relație vizuală cu elemente inaccesibile celor ce contemplă lucrarea. Astfel, personajul își păstrează un domeniu propriu, o lume a sa,în care se simte în siguranță și din care se înfățișează privitorilor. Analizând lucrările, avem o relație vizuală directă cu fiecare personaj, dar și o altă relație, indirectă, cu punctul de fugă al privirii acestuia. Legătura vizuală nu este reciprocă, personajul nu ne poate vedea, el rămânând prins în contemplarea propriului spațiu al privirii.

Cadrelor le lipsește acțiunea, personajul este static, nu desfășoară niciun fel de activitate, dar în același timp nici nu pozează, nu se găsește într-o etalare a propriei imagini. Personajul pur și simplu există și se lasă surprins în toată naturalețea sa.

Lucrările înfățișează modelele în posturi similare, dintr-un profil descriptiv, în stare de relaxare. Totodată, fiecare personaj are o atitudine proprie și o încărcătură emoțională unică. Se poate vedea starea persoanei, plăcerea cu care a pozat, tristețea sau bucuria, îngândurarea sau graba.Personalitatea modelului transpare prin direcția privirii, poziția gurii și arcuirea sprâncenelor. Individualitatea fiecăruia este accentuată de proporțiile anatomice.

Redarea modelelor din profil oferă privirii cele mai multe trăsături definitorii ale acestora. Putem observa forma frunții, a nasului, buzele, bărbia și gâtul. Totodată este poziționată foarte exact urechea și se poate întrevedea chiar și forma craniului, precum și poziția umerilor.Din punct de vedere psihologic, orientarea spre stânga denota întoarcerea spre trecut, iar un sens al privirii spre dreapta sugerează îndreptarea spre viitor.

Privirea este un mijloc de comunicare a emoțiilor, a sentimentelor și a stărilor sufletești.Atunci când personajul privește în față, el vizualizează un spațiu, obiecte sau personaje accesibile doar lui. Privirea lăsată în jos sugerează introspecție, tristețe sau timiditate.

Relativitatea conceptului de frumusețe lasă aprecierea fiecărui personaj să varieze în funcție de privitor și de relația emoțională pe care acesta reusește să o stabilească cu portretul, precum și de măsura în care își regăsește personificate propriile amintiri sau aspirații.

Reprezentările sunt lipsite de sexualitate explicită, nimic din postură, costume sau gesturi nu face trimitere la senzualitatea cu care femeile sunt asociate tot mai mult în societatea contemporană. Totodată, imaginile sunt pline de feminitate, puterea de atracție a figurilor fiindexercitată prin intermediul privirii și prin gestica reținută, caracteristică fiecărui model în parte. Liniștea și repaosul acestora lasă privitorului posibilitatea de a avea inițiativa interferării.

Costumația și machiajul sunt reduse ca importanță, în imagini transpare naturalețea, fărăstaruință sau osteneală în a masca eventualele defecte. Astfel, deși tenul nu este perfect, nu s-a încercat ascunderea eventualelor defecte prin sulimenire. Textura pielii este redată, ea particularizând personajele, dând relief și naturalețe chipului. Prinderea părului într-un coc degajat, făcut cu gesturi simple și fără prea mult dichis, descoperă fața și gâtul personajelor, conferindu-le o eleganță involuntară. Se exprimă farmecul firesc al nevinovăției vârstei și frumusețea naturală. Prinderea părului creează un traseu compozițional ce redă claritate și o recunoaștere aparte a fiecărui personaj.

Lumina difuză, lipsită de o direcție dominantă, elimină umbrele purtate și înmoaie volumele, care sunt redate doar prin umbrele proprii. Astfel nici o trăsătură a modelului nu este ascunsă de întuneric, iar liniile de expresie sunt fine, accentuând tinerețea și oferind personajelor un aer diafan, rafinat.

Dimensiunea lucrărilor (35×45 de centimetri) permite redarea personajelor la o scară apropiată de cea reală. Acest lucru apropie privitorii de lucrări, făcând relația cu personajele cât mai naturală. În apropierea lucrărilor ne simțim relaxați, ca în compania unei persoane plăcute. Ele pot fi contemplate, dar la fel de ușor pot fi ignorate. Datorită evitării supradimensionării, lucrările nu au un caracter dominant, nu agresează spatiul în care sunt dispuse.

Culorile folosite sunt curate și dispuse în armonie, ceea ce potențează frumusețea figurilor. Fundalul este neutru, într-un gri colorat, menit săaducăpersonajul în prim plan.

Valorile cu care ma identific

Valori spirituale

Cu ce ma identific eu?

Identificare in anumite culture: ex. Cum vad eu lucrurile intr-o cultura diferita si invers

Actul de identitate

Identitate culturala

Motivarea temei: Autocunoastere, Cunoasterea identitatii artistice, Ce exprim,Cum exprim

Ideea de moarte si viata

Libertatea interioara

Concluzii

Anexe