Introducerea Sistemului de Management al Calitatii

În cadrul sistemului de management al unei organizații, o deosebită importanță este acordată sistemului de management al calității, care conține structurile organizatorice, procedurile, procesele și resursele necesare pentru managementul calității. Organizațiile de succes fiind structurate pe proiecte, sistemul de management al calității se aplică în mod necesar si implicit proiectelor.

Managementul calității reprezintă ansamblul activităților funcției generale de management al unei organizații care determină în domeniul calității obiectivele și responsabilitățile și care le implementează în cadrul sistemului calității, prin mijloace precum planificarea, controlul, asigurarea și îmbunatățirea calității. Sistemul calității reprezintă structura organizatorică, responsabilitățile, procedurile, procesele și resursele necesare pentru implementarea managementului calității, ținând cont de tipul specific de afaceri al organizației și de conformitatea acestor elemente cu normele internaționale.

Calitatea reprezintă ansamblul de proprietăți și caracteristici ale unui produs sau serviciu care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface cerințele exprimate sau implicite ale utilizatorului.

În condițiile economice actuale, în care calitatea are o importanță din ce în ce mai mare ca factor decisiv pentru competitivitatea organizațiilor pe piață, se observă faptul că tot mai multe întreprinderi se orientează spre sporirea eficienței și îmbunătățire prin implementarea unor sisteme de management al calității.

O astfel de orientare este favorizată de apariția standardului ISO 9000 versiunea 2000, care pune un accent deosebit pe satisfacerea cerințelor clienților prin integrarea proceselor ce intervin în relația cu clienții și pe îmbunătățirea continuă a tuturor proceselor din organizație.

În aceste condiții, organizațiile trebuie să acorde prioritate absolută managementului relațiilor cu clienții, aplicând tehnici și instrumente corespunzătoare pentru identificarea cerințelor acestora și evaluarea gradului lor de satisfacere, în raport cu oferta concurenților. In plus, este recunoscut rolul determinant al resurselor umane pentru asigurarea succesului în orice demers în domeniul managementului calității. Din acest motiv angajații trebuie să înțeleagă necesitatea îmbunătățirii continue în așa măsură încât să devină o parte integrantă a spiritului lor.

CAPITOLUL I – CALITATEA

1.1 Definirea conceptului de calitate

Conceptul calitate este una din cele mai vechi noțiuni cu care oamenii au operat încă din cele mai vechi timpuri. În ultima instanță, este un concept filozofic strâns legat de alte concepte fundamentale, cum ar fi cele referitoare la bine, frumos și adevăr.

Evoluția concepției despre calitate a fost strâns legată de evoluția industrială a omenirii. Acest lucru a fost cel mai pregnant în ultimii 50-60 de ani. De asemenea, evoluția managementului organizațiilor / întreprinderilor a fost puternic determinată de evoluția concurenței în economia mondială. De exemplu, sistemele de management al calității pot fi privite ca arme moderne (datează de numai 2 decenii ) și eficiente ale managementului organizației în lupta contra concurenței.

În România, preluarea și aplicarea primelor standarde de asigurarea calității s-a făcut în domenii precum aeronautica și energetica nucleară, domenii care impuneau o atenție mărită privind siguranța în funcționare și protecția mediului. Într-un sistem economic de stat, puternic centralizat, bazat pe furnizori unici, introducere primelor concepte și standarde de calitate are o importanță deosebită pentru evoluțiile ulterioare:

-începerea formării unei culturi specifice domeniului calității;

-formarea și dezvoltarea unor domenii specifice precum ingineria calității și supravegherea calității;

-formarea de specialiști în domeniul asigurării calității.

Schimbarea sistemului economic a condus la apariția și dezvoltarea concurenței, ceea ce a determinat o schimbare importantă de optică în abordarea și realizarea cerințelor referitoare la calitate.

La noi în țară această cerință a coincis cu preluarea Standardelor Internaționale din seria ISO 9000 și ulterior cu apariția Sistemului Național de Certificare a calității.

Această a doua etapă este caracterizată prin:

-alinierea „forțată” la condițiile impuse de „părți interesate motivate”;

-implicarea limitată a managementului de vârf în funcționarea și supravegherea sistemului calității;

-implicarea limitată a managementului calității în conducerea proceselor din cadrul organizației;

-nedefinirea unui sistem informațional și operativ care să transforme sistemul calității într-un instrument de îmbunătățire continuă;

-percepția eronată a semnificației și rolului certificării;

-management defectuos – stabilirea eronată a priorităților.

Evoluția intereselor legate de calitate depinde foarte mult de modul în care de dezvoltă din punct de vedere economic și social societatea românească. Dacă ne raportăm la declarațiile politice și la interesele integrării României în Comunitatea Europeană, atunci treptele evoluției prezentate vor fi parcurse rapid de agenții economici din cele mai diverse domenii.

Evoluția este dependentă de următorii factori:

-derularea procesului de privatizare – restaurare – retehnologizare;

-trecerea de la managementul de criză la managementul strategic;

Modul în care vom reuși, cei care suntem interesați și implicați în domeniul managementul calității, să realizăm acțiuni menite să convingă care sunt adevăratele efecte ale aplicării consecvente și motivate ale acestuia.

CALITATEA RĂMÂNE MULT TIMP DUPĂ CE PREȚUL A FOST UITAT(Gucci) acest lucru a fost dovedit de numărate sondaje privind comportamentul cumpărătorului. O anchetă desfășurată în 1992 privind punctele forte ale exportului german a avut următoarele rezultate:

Ce contează pentru client?

97% – calitatea și funcționalitatea produsului

94% – avansul tehnologic

89% respectarea termenelor de livrare

6% prețul.

1.2 Repere cronologice în abordarea calității

Cel mai vechi document care face referire la calitate este prima carte a Bibliei, Geneza, care ne relatează crearea lumii în șase zile. La sfârșitul fiecărei zile, de îndată ce Dumnezeu și-a terminat opera, textul biblic precizează că „Dumnezeu a văzut că aceasta a fost bine făcută”. Acesta a fost debutul acțiunii de conducere a calității.

Aristotel inventează conceptul „calitate” – ceea ce face el însuși, drept categorie a primului sistem – Logica.

Cicero dă numele clasic al conceptului calitate, pornind de la cuvântul latin „qualis”.

În Antichitate, realizatorul produsului, meșteșugar sau arhitect, era un creator total: realiza concepția, proiectarea, execuția și controlul.

Cel mai vechi „tratat” de control al calității reprezentat ca un ghid al calității, a fost descoperit in Egipt, la Teba în mormântul lui Reh-Mi-Re având o vechime din anul 1450 î.e.n. El arată cum un inspector egiptean verifică perpendicularitatea unui bloc de piatră cu ajutorul unei sfori, sub privirea celui care-l executase. În mormintele aztecilor s-a găsit un procedeu asemănător.

1598 e.n. conform unui document aflat în arhiva orașului Ulm (Germania) un țesător a fost condamnat la moarte și executat pentru că imprimase marca de calitate pentru țesături a orașului pe un balot de calitate inferioară.

Acum 400 de ani în Franța, la manufacturile textile din Lyon, ca și în fabricile de hârtie din Annoy, în registrul de fabricație se menționează: „muncitorul și contramaistrul, trebuie să ia măsuri de satisfacție a clientului stabilind măsuri în cadrul procesului de fabricație”.

1822. La întreprinderea din Le Havre a monopolului statului francez al țigaretelor se aplică o metodă statistică pentru tinerea sub control a distribuției greutății pachetelor de tutun: pornind de la ipoteza unei distribuții normale, se calculează greutatea medie zilnică a pachetelor realizate de un muncitor.

1833. Începutul erei căilor ferate; este definit conceptul de specificație (tehnică).

1900. E. Molina de la Bell Telephone Laboratories elaborează primele tabele de eșantionare statistică pe baza repartiției lui Poisson.

În anul 1907 în SUA, in cadrul companiei Ford, pe baza teoriei lui W. Taylor , în cadrul procesului de fabricație a mașinilor era prevăzut că „inspecția calității este un fundament al organizării muncii”.

1914. Este creat Departamentul Inspecției Aeronautice, AID la Royal Flying Corps (Anglia); AID elaborează un sistem de înregistrări prin care se asigură trasabilitatea fiecărui incident și un sistem de certificare a conformității produsului și procesului cu cerințele specificate.

1920. La compania Western din SUA care fabrica centrale telefonice, au fost create două departamente de calitate care ulterior au fost scoase din subordinea fabricației lucrând ca funcțiuni independente. Georges Edwards face ca această funcție (calitatea) să depindă direct de management.

Comitetul Western Electric pentru inspecția de eșantionare statistică (din care făcea parte și Joseph M. Juran (născut la 25 decembrie 1904 la Brăila) aplică eșantionarea la controlul operațiilor de vânzare.

În jurul anului 1930, în SUA, Walter Shewart a introdus calculul statistic ca un mijloc de conducere a calității. Ocupându-se de verificarea calității la recepție, în anul 1947 publică lucrarea „Analiza Secvențială”(Sequential Analysis).

În perioada anilor 1941-1944, Harold F. Dodge și henry C. Roming de la întreprinderea Bell System din SUA, au pus la punct tabele pentru eșantionarea loturilor în vederea efectuării controlului de calitate în fabricile de armament. Aceste tabele, după operarea unor îmbunătățiri se regăsesc și astăzi în STAS 3160.

In anul 1945, în SUA, dr. Armand V. Fiegenbaum care lucra la Institutul de Inginerie Electrotehnică, a publicat un articol intitulat „ Calitatea ca o componentă pentru management”, iar în 1951, ca urmare a dezvoltării experienței în controlul calității la general Electric, a publicat cartea „Total Quality Control”.

Începând cu anul 1950 profesorii W. Edwards Deming și Joseph M. Juran au început formarea cadrelor din industria japoneză în cadrul asistenței oferite de SUA, și au elaborat teorii ale căror rezultate le constatăm astăzi și care au ca slogan „calitatea este problema tuturor”.

În anul 1951 profesorul Joseph M. Juran a publicat cartea „Quality Control Handbook” (Manualul pentru controlul calității) care a devenit cartea de căpătâi în domeniul organizării controlului calității în întreprindere. În urma vizitelor și conferințelor susținute în România în anii 1971 și 1972, J.M. Juran a acceptat ca această carte să fie tradusă în limba română și în anul 1973 apare sub titlul „Calitatea produselor”. Dacă până în anii 1960 calitatea era un domeniu de acțiune a inginerilor și directorilor, ulterior s-a introdus principiul „calitatea este responsabilitatea tuturor factorilor din producție, din toate sectoarele de activitate și că defectele se produc în cea mai mare parte datorită erorilor umane”.

În anul 1950, ca urmare a războiului rece dintre USA și URSS, începe cursa cuceririi spațiului cosmic. Astfel, NASA elaborează un program minuțios pentru calitate sub codul NBH 5300-4 1/B, „Quality Program Provisions for aeronautical and space system contractors” – 1959, care explică și justifică ajungerea pe lună câțiva ani mai târziu.

În jurul anului 1950 se lansează industria nucleară și începe construcția centralelor nucleare. Americanii stabilesc o lege federală; 10 CFR 50 appendix B „Quality assurance criteria for nuclear plants”.

În anii 1961 și 1969 Philip B. Crosby, vicepreședinte pentru calitate al Trustului Internațional Telegraph and Telephone – SUA, examinat conceptul „zero defecte: al cărui principal subiect l-a constituit eliminarea numeroaselor controale succesive și conștientizarea tuturor factorilor că trebuie „făcut bine de prima oară”, având în vedere pentru aceasta 14 principii de bază.

Începând cu anul 1965 calitatea a devenit strategia de redresare a industriei japoneze; au evoluat teoriile privind costurile totale ale calității precum și costurile lipsei de calitate și s-au luat în considerare și costurile de mentenanță.

Japonia – este elaborat conceptul „ținerea sub control a calității în întreaga companie” (și chiar la nivelul întregii națiuni).

Japonia: la Tokyo are loc prima conferință internațională pentru Controlul Calității, din ale cărei concluzii menționăm: participarea totală a oamenilor la calitate începe cu un angajament total al conducerii de vârf; fără o educare prealabilă și instruire permanentă a tuturor angajaților, de la directorul general la muncitor, calitatea este un edificiu fără temelie: „controlul total al calității” înseamnă să decidem în mod colegial ce se înlătură. Manierele create de acordarea privilegiul unei funcții în favoarea obiectelor întreprinderii („ideea șefului în mâinile muncitorului”).

Are loc la Praga, al 13-lea Congres al Organizației Europene pentru Controlul Calității; este abordat rolul omului în sistemul de asigurare a calității; controlul calității – școala democrației în întreprindere; calitatea nu poate fi rezultatul unei administrări autoritare, al unui „las’ că merge”, ea trebuie să fie rezultatul unei cooperări democratice.

1969-1970. În Japonia: în contextul mișcării „controlul total al calității” (TQC – Total Quality Control), focalizat pe îmbunătățirea modului de lucru, Joji Akao, profesor la Tamagawa University inventează unul dintre cele mai eficiente instrumente – Desfășurarea Funcției Calitate (QFD – Quality Function Deployment). „Înainte de QFD noi încercam pur și simplu să ne imaginăm ce doreau clienții de la produsele noastre.” QFD este o metodă laborioasă a cărei aplicare necesită o echipă multidisciplinară. Un exemplu: 1988 la NEC, după enumerarea problemelor de soluționat, 21 de ingineri au lucrat timp de 6 luni pentru a elabora matricea complexă de calitate prevăzută de metodă. QFD asociază în procesul de concepție a produsului, rezultatele cercetării și nevoile și preferințele clientului. Pentru prima dată, QFD avea să fie aplicată în 1972 la Șantierele Navale Kobe din cadrul Mitsubishi Heavy Industries, LTD.

Organizarea întreprinderii se adaptează la cerințele de valorificare a creativității umane; conceptele clasice – organizare, administrație, organizare științifică a muncii încep să coexiste cu unele nou apărute, cum ar fi managementul afacerii, strategia calității.

Rolul esențial al managementului este de a face față in mod inteligent schimbărilor prin pregătirea metodică a acțiunii, valorificarea factorului uman, decizie colectivă, flexibilitate, adaptarea continuă la schimbări, căutarea permanentă a adevărului din spatele faptelor și cifrelor (atitudine obiectivă), folosirea accentuată a matematicii și informaticii (atitudine științifică), construirea de echipe intercompartimentale.

1978 – crearea organismelor de certificare a laboratoarelor: NATLAS în Anglia și RNE în Franța.

În 1979, l’AIEA „Agence Internationale pour le développement de l’Energie Atomique” editează: CODE 50 CQA: Assurance de la qualite pour la surete des centrales nucleaires.

1980 – în Anglia BSI, în Olanda KEMA, în Canada QMI

Germania DQS, TUV, Loyds; Italia – UNI; Spania AENOR; Suedia SQS; USA – AGA.

1984 – este înființat în Anglia NACCB (National Accreditation Council for Certification).

1985 – Kaoru Ishikawa: elaborează lucrarea „What is a Total Quality” (Ce este Calitatea Totală?).

1986. În contextul creat de Acordul privind barierele tehnice în comerț ( denumit și „Codul Standardelor”, GATT, 1980) apare primul standard internațional consacrat exclusiv (principiilor abordării) calității: prin ISO 8402, se inaugurează seria ISO 9000, una dintre cele mai celebre serii de standarde internaționale.

1987. În Japonia se dezvoltă conceptul KAIZEN.

La Tokyo are loc a 7-a Conferință a Academiei Internaționale pentru Calitate cu tema generală „Calitatea întâi – tot mereu” și subteme ca: elaborarea și menținerea sistemelor de control calitate, calitatea și analiza proceselor, relații vânzător-cumpărător, educație și forme continue, asigurarea calității.

La 20 august 1987 Congresul SUA aproba „The Malcom Baldridge National Quality Improvement” și lansează Premiul național pentru calitate Malcom Baldridge, „prima declarare a voinței noastre naționale de a obține supremația prin calitate” ( Armand V Feigenbaum ). Premiul a fost decernat pentru prima dată în 1988, de către președintele SUA, R. Reagan.

1988 – este înființat în Franța l’AFAQ (Association Francaise pour l’Assurance de la Qualite).

Motorola își declară ca obiectiv cincinal atingerea nivelului Șase Sigma, adică 3-4 defecte la un milion de componente ( 99,9997% sub curba lui Gauss ) în toate procesele („în tot ceea ce facem”). Nivelul din 1986 fusese de 6/1000. „Obiectivul final este satisfacerea totală a clientului – să furnizăm produse inovatoare înainte chiar ca clienții să își dea seama că le doresc” (M.C. Fisher, președintele firmei).

În 1988, firma Motorola avea să devină unul dintre primii laureați ai Premiului național pentru calitate în SUA. La începutul anilor 1990, Motorola ajunge la maximum 60 de defecte la fiecare miliard de componente.

1988. 14 mari firme din Vestul Europei – Siemens, Philips, Renault, Olivetti, VW, etc., creează European Foundation for Quality management (Fundația Europeană pentru Managementul Calității), EFQM, cu rolul de a promova calitatea ca proces fundamental pentru îmbunătățirea continuă în cadrul afacerii. La începutul anilor 1990, EFQM avea 200 de membri – mari firme europene convinse de rolul calității în realizarea avantajului concurențial.

SUA – Ministerul Apărării anunță introducerea TQM (Total Quality Management, Managementul Calității Totale) în activitățile sale de aprovizionare. Echipa de acțiune constituită din reprezentanți ai ministerului și ai fabricanților de armament recomandă ministerului: să elaboreze și să aplice, în acordarea contractelor, un sistem de clasificare a furnizorilor în care să se țină seama de realizările acestora în domeniul calității, să-i prefere pe acei furnizori care fac dovada unor eforturi pentru a ține sub control calitatea, să reducă aspectele de ordin tehnologic în directive (instrucțiuni/ specificații/ standarde), ideea de bază fiind aceea că relația Guvern – client trebuie să se concentreze pe definirea clară și exactă a ceea ce dorește și nu pe cum trebuie fabricate produsele (să nu îngrădească libertatea furnizorului și să nu se preia din responsabilitatea acestuia).

Ținerea sub control a calității = Asigurarea calității.

Japonia – Spa Resort Hawaians, complex de distracții din prefectura Fukushima, este primul câștigător – după 37 de ani – al premiului Deming (înființat în 1951) pentru firmele din afara sferei industriale.

„O organizație reprezintă efortul combinat al unor indivizi. Creșterea gradului de cultură privind calitatea presupune, deci, o schimbare de comportament la nivel individual. TQM nu implică echipamentele și metodele, ci modul de utilizare a acestora”. G.M. Harington, viitor președinte al Academiei Internaționale pentru Calitate.

În 1989, CEN (Comité Europeen de Normalisation) editează seria de norme EN 45000 în care se găsește norma: EN 45012: „Criteres generaux concernand les organismes de certification des systems qualite”(Criteriile generale ce privesc organismele de certificare a sistemelor calității).

În 1989 SUA. Premiul pentru calitate al Președintelui, echivalent guvernamental pentru Premiul Național pentru Calitate.

Motorola le solicită subcontractanților săi potențiali să se înscrie la Premiul Național pentru Calitate.

Florida Powers and Light este prima întreprindere din SUA care obține Premiul Deming. Documentația de înscriere a însumat 1000 de pagini.

20000 de manageri, plătind 84 milioane USD au urmat în anul 2000 cursurile firmei de consultanță Philip Crosby Associates Inc. Philip Crosby, autor celebru în calitate, și-a început cariera ca inspector în linia de asamblare și a ajuns vicepreședinte pentru calitate la ITT.

În februarie 1990 în România s-a înființat Comisia Națională pentru Standarde, Metrologie și Calitate, organism național unic, competent și neutru, însărcinat cu organizarea sistemului de certificare a conformității căruia îi sunt subordonate: Institutul Roman de Standardizare, Institutul Național de Metrologie, Oficiul de Stat pentru Metrologie, Oficiul de Stat pentru Calitate, Laboratorul Central de Încercări și Expertize și Comisii județene, Rețeaua de laboratoare Română (RELAR).

Se poate aprecia ca preocupările pentru calitate, apărute în timpurile foarte vechi, au fost accelerate în secolul XX, perioadă în care s-a produs și o spectaculoasă evoluție a acțiunilor și conceptelor calitate.

Tabel 1.11 Etapele traiectoriei produsului și instrumentele de realizare a calității

Trebuie să adăugat că preocuparea pentru asocierea problemelor de calitate cu cele de protecția mediului nu este nouă.

Cele două tipuri de preocupări și modul lor de abordare a evoluat în paralel, iar la ora actuală tind să se contopească așa cum se poate vedea în tabelul 1.2.

Tabelul 1.2 Relația dintre calitate – mediu și evoluția sa din anii 1960 până în 2002

TQM – Total Quality Management

CEM – Corporate Environement Management

O analiză cât se poate de completă a relației calitate – produs prietenos față de mediu ar trebui să implice corelațiile reprezentate schematic în figura 1.3.

Schema ar trebui analizată sub aspectul efectelor asupra:

A)Sănătății: – oamenilor

faunei

florei

B) Eficientei valorificării resurselor – umane

– naturale

– financiare; instituționale

C) Echității.

Fig. 1.31 Corelațiile în care îmbunătățirea calității poate avea efecte semnificative

Până la urmă, estimarea acestor efecte înseamnă a vedea cum se manifestă calitatea activității din fiecare din etapele traiectoriei produsului.

1.4 Conducerea eficientă prin intermediul asigurării calității

În efortul de a cuceri și menține un segment al unei piețe o organizație se confruntă cu o problemă de importanță primordială, și anume: calitatea produselor/ lucrărilor/ serviciilor oferite. Succesul comercial este condiționat de câștigarea încrederii cumpărătorului în capacitatea furnizorului de a asigura și de garanta calitatea cerută la un preț optim.

În ultimii ani s-a observat expansiunea rapidă a comerțului internațional ca rezultat al progresului tehnologic în transporturi, comunicații și informatică. O dată cu reducerea barierelor comerciale și liberalizarea economică din fostele țări socialiste, această tendință se accentuează continuu. Dezvoltarea sistemelor industriale multinaționale, în cadrul cărora subansambluri fabricate de companii din diferite țări sunt utilizate de organizații industriale pentru producerea echipamentelor (ex: computere, automobile, armament), este un alt factor care contribuie la intensificarea comerțului.

Marii producători se bazează din ce în ce mai mult pe țările în curs de dezvoltare pentru producerea de componente și subansambluri datorită mâinii de lucru mai ieftine.

Acceptarea acestor întreprinderi drept furnizori va depinde de posibilitatea lor de a respecta standardele internaționale ale calității. În plus, vor trebui să dea asigurări cu privire la capacitatea lor de a produce la calitatea cerută și să respecte angajamentele de livrare.

Astfel, înființarea sistemelor de certificare a calității în conformitate cu seria standardelor ISO 9000 a devenit o necesitate inevitabilă pentru intrarea și susținerea afacerilor pe piața exportului. În organizațiile care nu au implementat un astfel de sistem de asigurare a calității, eficacitatea controlului ar fi o funcție dependentă de persoană și este foarte dificil să se efectueze o coordonare eficientă fără o abordare sistemică a tuturor problemelor.

Calitatea trebuie planificată și inclusă în produs.

O organizație trebuie să își stabilească următoarele obiective cheie și responsabilități pentru calitate:

Să realizeze, să mențină și să urmărească îmbunătățirea continuă a calității produselor sale în raport cu condițiile referitoare la calitate.

Să dea încredere managementului intern și altor angajați că sunt îndeplinite și menținute condițiile referitoare la calitate și că îmbunătățirea calității are loc.

Să dea încredere clienților și altor părți interesate că sunt sau vor fi îndeplinite condițiile referitoare la calitatea produsului livrat.

Să dea încredere că sunt îndeplinite condițiile referitoare la sistemul calității.

Fiecare organizație indiferent de domeniul sau de activitate are cinci grupe de părți interesate:

Clienții – care au ca necesitate caracteristică respectarea calității produselor.

Salariații – care au ca necesitate caracteristică satisfacția în carieră/ muncă.

Proprietarii – care au ca necesitate caracteristică rentabilitatea capitalului.

Subfurnizorii – care au ca necesitate caracteristică posibilitatea unor afaceri continue.

Societatea – care are ca necesitate caracteristică o administrare responsabilă.

Conceptul de calitate trebuie generalizat la ansamblul activităților care concură la obținerea produsului. Calitatea devine afacerea tuturor – fiecare angajat se integrează într-o politică a calității. Clientul se află în centrul atenției angajaților întreprinderii, toate dorințele sale trebuind a fi îndeplinite.

Acțiunea tehnică ce permite determinarea stării sistemului este AUDITUL CALITĂȚII, care reprezintă examinarea sistemică și independentă în scopul de a determina dacă activitatea referitoare la calitate și rezultatele aferente satisfac dispozițiile prestabilite, precum și dacă aceste dispoziții sunt implementate efectiv și sunt corespunzătoare pentru realizarea obiectivelor.

Ca urmare, este necesară definirea unor indicatori și elaborarea de proceduri care să permită evaluarea capacității producătorului de a asigura calitatea produselor livrate pe piață și să genereze încredere în sistemul de calitate implementat.

Pot fi identificate patru aspecte care contribuie esențial la calitatea produselor astfel:

Calitatea datorată definirii necesităților pentru un produs, pentru satisfacerea cerințelor și posibilităților pieței.

Calitatea datorată proiectării produsului/ serviciului, a caracteristicilor care îi permit să satisfacă posibilitățile și cerințele pieței și să ofere valoare clienților și altor părți interesate.

Calitatea datorată conformității cu proiectul produsului adică menținerea consecventei zilnice în conformitate cu proiectul și asigurarea caracteristicilor și a valorii proiectate, pentru clienți și alte părți interesate.

Calitatea produselor și serviciilor este stabilă în relația dintre client și furnizor. Clientul e cel care impune cerințele, iar furnizorul caută soluții pentru a oferi în mod constant o calitate mai bună decât cerințele de bază specificate de client, aceștia devenind furnizori parteneri.

CAPITOLUL II. SISTEMUL DE MANAGEMENT AL CALITĂȚII

2.1 Aspecte generale

Conform standardului ISO 9000:2000, sistemul de management al calității reprezintă: „ansamblul de structuri organizatorice, responsabilități, proceduri și resurse care au ca scop realizarea efectivă a calității".

Astfel, sistemul de management al calității este axat pe organizarea întregii activități și asigurarea condițiilor pentru realizarea calității totale. Toate persoanele trebuie să fie antrenate în desfășurarea activităților, astfel încât să nu aibă ce-și reproșa în legătură cu calitatea acestora. Simpla conștientizare și antrenare a personalului nu sunt suficiente.

Efortul necesar este mai mare și presupune, mai întâi, acțiuni concrete în toate domeniile activității desfășurate: asigurarea calității corespunzătoare a resurselor umane, a calității mijloacelor tehnice și tehnologiilor, a condițiilor corespunzătoare de mediu fizic, organizarea pe baze științifice a activității, asigurarea bazei materiale pentru activitățile de service etc. Este necesar, în al doilea rând, un management axat pe calitate, management care începe cu declarația directorului general inclusă în manualul calității și continuă cu acțiuni specifice pe întreg fluxul activităților, prin care se realizează satisfacerea cerințelor clienților cu oferta întreprinderii.

2.2 Etape în realizarea sistemului de management al calității

Implementarea strategiei este etapa aplicării în practică a planului, adică realizarea efectivă a activităților care vor conduce la funcționarea TQM în organizație și la realizarea calității totale. Aceste activități sunt:

1.Diagnosticul calității în organizație, analiza și explicarea situației existente în raport cu cerințele și recomandările ISO 9000:2000

autoevaluare;

evaluare de către organizații externe.

Obținerea informațiilor despre seria de standarde ISO 9000:2000

Identificarea cerințelor clienților și ale altor părți interesate, care sunt:

clienții și utilizatorii finali;

personalul;

furnizorii;

acționarii;

societatea, în ansamblu.

Stabilirea obiectivelor pe care organizația dorește să le atingă și care se pot referi la:

creșterea eficienței;

creșterea calității produselor sau serviciilor pentru a răspunde cât mai bine cerințelor clienților;

creșterea satisfacției clientului;

creșterea cotei de piață;

îmbunătățirea comunicării în organizație;

reducerea costurilor;

creșterea încrederii în forțele proprii.

Definirea și descrierea proceselor și a interacțiunilor dintre acestea:

analiza clauzelor ISO 9001:2000, secțiunea 7 „Realizarea produselor” pentru a determina dacă există excluderi ale unor clauze;

determinarea succesiunii și interacțiunii acestor procese;

determinarea metodelor și criteriilor pentru a se asigura că operarea și controlul acestor procese sunt eficace.

Aplicarea seriei de standarde ISO 9000 în propriul SMC:

se utilizează ISO 9001 dacă se dorește certificarea;

se utilizează ISO 9004 dacă se dorește realizarea SMC și participarea la premiile calității.

Obținerea informațiilor necesare pentru dezvoltări specifice ale SMC:

ISO 9000 – 3 pentru dezvoltarea de software;

ISO 10006 pentru managementul proiectelor;

ISO 10007 pentru managementul configurației;

ISO 10012 pentru sistemul de măsurare;

ISO/TR 1017 detalii privind aplicarea tehnicilor statistice;

ISO/TR 10014 pentru managementul aspectelor economice ale calității;

ISO 10015 pentru instruire;

ISO/TS pentru industria auto;

ISO 19011 pentru audit.

Stabilirea stadiului actual al problemelor în raport cu ISO 9000:2000

Stabilirea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor calității și a modalităților de asigurare.

Stabilirea unui plan pentru eliminarea problemelor identificate la punctul 7 și pentru documentarea proceselor de la punctul 3:

identificarea acțiunilor necesare pentru a elimina problemele;

alocarea resurselor necesare;

stabilirea responsabilităților.

11. Realizarea prevederilor din plan:

implementarea acțiunilor stabilite și urmărirea îndeplinirii lor;

stabilirea metodelor de măsurare a eficacității și eficienței fiecărui proces.

12. Audituri interne periodice pentru evaluare:

utilizarea ISO 19011 ca ghid pentru desfășurarea auditurilor.

13. Dacă este necesară demonstrarea conformității se trece la etapa următoare. Dacă nu, se trece peste etapa 13. Demonstrarea conformității poate avea la bază mai multe motive:

cerințe contractuale;

cerințe ale pieței sau preferințe ale clienților;

cerințe de reglementare;

managementul riscului.

Desfășurarea unui audit independent.

Îmbunătățirea continuă a activității (se aplică ISO 9004:2000 pentru îmbunătățire):

– aplicarea măsurilor pentru determinarea eficacității și eficienței proceselor;

– stabilirea măsurilor de prevenire și eliminare a neconformităților;

– determinarea mijloacelor de prevenire a neconformităților.

2.3 Sistemul de management al calității bazat pe standarde

2.3.1 Standardizare și standarde

Mediul în care evoluează organizațiile devine tot mai exigent: clienții, consumatorii și utilizatorii sunt tot mai calificați, instruiți și motivați să pretindă pentru banii lor produse mai bune. Ca urmare, tot mai multe organisme supraveghează tot mai multe aspecte ale vieții organizației.

Astfel standardizarea asigură elaborarea și adoptarea unor documente de referință, numite standarde, care cuprind indicații și soluții pentru diverse aspecte din activitatea umană, care au un caracter repetitiv și care interesează deopotrivă partenerii implicați în diversele activități dar și societatea în ansamblu.

Prin standard, în general înțelegem ”o specificație tehnică aprobată de un organism de standardizare, utilizată pentru aplicări repetate și continue, a cărei utilizare nu este obligatorie”.

Diverse documente din domeniu și diverși autori subliniază anumite particularități ale standardizării și standardelor, între care:

– caracterul comun și repetat al activității/elementului pentru care se elaborează standarde;

– vizarea unui grad optim (nu maxim) de ordine în contextul de referință;

– caracterul facultativ, de principiu, al standardelor ca reflectare a consensului care stă la baza adoptării unui standard. Obligativitatea aplicării unui standard este indicată prin reglementări ulterioare;

– caracterul deschis al participării celor interesați la elaborarea proiectului de standard;

– caracterul evolutiv al standardului: ca principiu, aspectele/elementele standardizate fac inițial obiectul unei specificații sau unui caiet de sarcini.

Pe măsură ce se evidențiază caracterul repetabil al aspectului respectiv, se trece la elaborarea și adoptarea unui standard. Ulterior, materia standardului poate fi amendată (modificările sunt publicate în revista de specialitate) și periodic se produce reeditarea standardului.

2.3.2 Obiectivele generale ale standardizării

Standardizarea are câteva obiective esențiale pentru domeniul și spațiul social de referință.

Un prim obiectiv vizează raționalizarea economică, prin asigurarea unei unități de comunicare tehnică și de concentrare a aplicațiilor tehnice în formule care să permită deopotrivă costuri minime și posibilitate de diversificare continuă și suficient de largă a rezultatelor.

Tipizarea produselor urmărește stabilirea unei game raționale de tipuri și mărimi pentru produse, în conformitate cu necesitățile spațio-temporale specificate și asigură rezultate superioare la nivelul producției, logisticii și exploatării. Tipizarea permite și stabilirea unor raporturi dimensionale ale bunurilor, în corelație cu dimensiunile ambalajelor, ale mijloacelor de transport și ale spațiilor de depozitare

Unificarea reprezintă aplicații extinse ale tipizării la anumite domenii ale activității, prin care se adoptă soluții unice pentru domeniul interesat, cu efecte benefice pe linia comunicării, producției/prestării și valorificării rezultatelor.

Modularea se referă la asigurarea posibilității de combinare variată, integrală sau parțială, a componentelor unui bun și realizarea unor finalități în variante multiple cu aceleași segmente ale întregului. Efectul modulării îl reprezintă lărgirea posibilităților de utilizare a unui bun.

Standardizarea contribuie la asigurarea și îmbunătățirea calității produselor și serviciilor, în standarde precizându-se nivelul minim al principalelor caracteristici de calitate ale produselor, metodele de analiză și încercări, modalitățile de efectuare a recepției calitative a loturilor de mărfuri, condițiile de ambalare, transport, depozitare etc., prin a căror respectare se asigură premisele realizării acestui obiectiv. Acest obiectiv este realizabil în condițiile menținerii permanent în actualitate a conținutului standardului. Standardele trebuie, prin urmare, revizuite, respectiv înlocuite, la perioade stabilite în corelație cu modificările care intervin în tehnologia mărfurilor.

Facilitarea schimbului de mărfuri și informației tehnico-științifice se realizează prin facilitarea comunicării și a utilizării convenabile a rezultatelor activității umane, standardizarea contribuind la stabilirea unui limbaj comun între părțile contractante, facilitând astfel schimburile comerciale pe piețele naționale, regionale și internaționale. Din aceste considerente, în contractele economice se fac, relativ frecvent, trimiteri la standarde recunoscute de părți.

Prin unificarea terminologiei, a metodelor de control a calității loturilor de mărfuri etc., sunt evitate eventualele litigii generate de inexistența unor sisteme unitare de referință.

2.3.3 Standardizarea internațională

Încă de la începutul secolului XX s-a recunoscut că standardele nearmonizate pentru domenii similare reprezintă o barieră tehnică în calea comerțului internațional. În contextul economic actual, importanța standardizării internaționale a crescut major ca urmare a dezvoltării pieței mondiale, afirmării accentuate a interdependențelor economice și tehnice, dezvoltării globale a sistemelor de comunicație.

Primele standarde internaționale au fost elaborate în domeniul electrotehnic, de către Comisia Electrotehnică Internațională (CEI), înființată în anul 1906. Un progres al cooperării în materie de standardizare internațională s-a realizat prin înființarea, în anul 1926, a Federației Internaționale a Asociațiilor Naționale de Standardizare (ISA), precursoare a Organizației Internaționale de Standardizare (ISO), înființată în anul 1946.

ISO are legături cu numeroase organizații internaționale, incluzând instituțiile specializate ale ONU și are statutul de organism consultant pe lângă Consiliul economic și social al ONU (ECOSOC). Colaborează de asemenea cu organisme regionale de standardizare. În general, este acceptat principiul ca standardele ISO să servească drept bază pentru toate standardele elaborate în scopul satisfacerii cerințelor specifice ale unei anumite regiuni geografice.

În activitatea ISO sunt implicați și circa 3000 de experți voluntari, iar în cadrul ISO au fost înființate o serie de comitete consultative. Un standard internațional este rezultatul acordului intervenit între comitetele membre ale ISO. Elaborarea unui asemenea standard presupune parcurgerea mai multor etape încheiate cu aprobarea publicării standardului, de către Consiliul ISO și publicarea standardului în catalogul ISO. Un standard internațional poate fi utilizat ca atare, sau poate fi aplicat după preluarea lui ca standard național. Preluarea standardelor internaționale în colecțiile naționale de standarde este voluntară.

În cadrul Organizației Națiunilor Unite (ONU) există mai multe organisme implicate în standardizarea internațională, între care: Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor (UIT), Organizația Mondială a Sănătății (OMS), Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO), Agenția Internațională pentru Energie Atomică etc., fiecare având obiective adaptate specificului din domeniile evocate de titulatură.

Comisia Codexul Alimentar a fost înființată, în anul 1962, de către FAO, împreună cu OMS, cuprinzând, în prezent, reprezentanți din peste 130 de țări. Are ca scop coordonarea activității de elaborare a unor norme alimentare, asigurând punerea de acord a normelor și publicarea lor, după aprobare, într-un "Codex Alimentarius", împreună cu normele alimentare adoptate de alte organisme. Normele Codexului Alimentar au ca principal obiectiv apărarea sănătății consumatorilor și armonizarea cerințelor referitoare la produsele alimentare, facilitând comerțul internațional cu astfel de produse. Aceste norme sunt recomandate guvernelor, pentru a fi incluse în legislația națională. În condițiile adoptării lor, guvernele se obligă să permită accesul liber pe piață pentru produsele care îndeplinesc cerințele definite de normele respective.

2.3.4 Standardizarea la nivel european

Cele mai importante organisme europene de standardizare sunt Comitetul European de Standardizare (CEN), înființat în anul 1961, grupând organismele naționale de standardizare din țările membre ale Uniunii Europene și AELS, Comitetul European de Standardizare în Electrotehnică, organizație similară pentru domeniul electrotehnic, înființată în anul 1962. Organismele naționale de standardizare din mai multe țări, printre care și România, au fost acceptate ca membri afiliați ai organismelor menționate și au dreptul să participe ca observatori la lucrările lor, putând prelua standardele europene ca standarde naționale.

Aceste organisme elaborează standarde propriu-zise (standarde europene EN) și alte documente de standardizare: documente de armonizare (HD) și prestandarde europene (ENV). Standardele europene (EN) sunt elaborate de comitetele tehnice și adoptate de Biroul tehnic al CEN.

Regulamentul CEN asigură prioritare standardizării europene față de cea națională, prin impunerea următoarelor principii:

obligativitatea preluării fiecărui standard european ca standard național de membrii CEN;

obligativitatea sistării elaborării unui proiect de standard național referitor la aceleași aspecte cu cele conținute de un standard european în curs de elaborare;

hotărârea majorității poate fi luată în considerare la adoptarea standardelor europene, deși principiul consacrat de adoptare este prin consens;

obligativitatea retragerii standardelor naționale care vin în contradicție cu cele europene.

2.3.5 Standardizarea națională

Standardizarea națională presupune înainte de toate crearea cadrului instituțional specific, respectiv o structură care să coordoneze activitățile în acest domeniu.

Principalele obiective ale unui institut național de standardizare sunt următoarele:

supravegherea și coordonarea lucrărilor de standardizare la nivel național, cu concursul părților interesate în scopul elaborării de standarde naționale;

reprezentarea intereselor țării respective în organizațiile internaționale și regionale de standardizare;

stabilirea de legături cu instituții similare din alte țări, în scopul asigurării unui schimb reciproc de informații;

de a servi ca centru național de informare pentru toți cei interesați de activitatea de standardizare.

Organismul național de standardizare poate fi guvernamental sau neguvernamental.

Într-o serie de țări, considerându-se că guvernul trebuie să fie în întregime răspunzător de îndeplinirea misiunii sistemului național de standardizare și de dezvoltarea acestui sistem, s-a optat pentru prima variantă. În asemenea situații, institutului național de standardizare i se acordă o autonomie financiară suficientă și se urmărește ca reprezentanții tuturor părților interesate să fie implicați în activitatea de standardizare.

Standardele naționale pot fi elaborate în cooperare cu alte organizații ("organizații asociate"). Organismul de standardizare poate opta, de asemenea, pentru preluarea în colecția națională a unor standarde regionale sau internaționale. În cazul țărilor Uniunii Europene, preluarea standardelor europene EN în colecțiile naționale este obligatorie, dar aplicarea lor rămâne, de regulă, voluntară. Organismul național de standardizare gestionează mărcile în conformitate cu standardele naționale.

În România, activitatea de standardizare națională se desfășoară în condițiile prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 39/1998 și, între altele, urmărește:

îmbunătățirea calității vieții, protecția vieții, sănătății și securității persoanelor fizice, mediului înconjurător și apărarea intereselor consumatorilor;

obținerea unei economii globale de materiale, energie și efort uman

recunoașterea internațională a produselor și serviciilor românești;

promovarea rezultatelor consolidate ale științei și tehnicii, ținând seama de gradul de dezvoltare al economiei;

stabilirea unui sistem unitar de cerințe pentru certificarea conformității;

înlăturarea barierelor tehnice din calea comerțului internațional;

reprezentarea intereselor economiei naționale în activitățile de standardizare internaționale și europene.

Organismul național de standardizare este Asociația de Standardizare (ASRO), o asociație de drept privat, de interes public, fără scop lucrativ. Acest organism stabilește principiile și metodologia potrivit cărora se desfășoară activitatea de standardizare, elaborează și asigură implementarea programului de standardizare națională, aprobă standardele naționale, reprezintă interesele țării în cadrul organismelor internaționale și regionale de standardizare și în cadrul relațiilor de colaborare cu instituții similare din alte țări. Asigură, de asemenea, certificarea conformității produselor cu standardele naționale, acordând dreptul de utilizare a mărcilor SR de conformitate cu aceste standarde. Participarea la lucrările internaționale referitoare la stabilirea procedurilor de evaluare a conformității cu standardele se asigură prin comitetul român RO-CASCO.

Elaborarea standardelor naționale se face considerând următoarele principii:

– luarea în considerare a intereselor publice și cerințele părților interesate;

– standardele să fie părți ale unei colecții coerente, integrabilă în colecțiile regionale/ internaționale;

– planificarea și dezvoltarea standardelor să constituie un proces deschis, cu acces liber și voluntar al celor interesați, bazat pe transparență și disponibilitate publică;

– standardele să fie adoptate prin consens;

– asigurarea compatibilității standardelor cu cerințele reglementărilor aplicabile;

independență față de orice posibil interes specific predominant;

respectarea regulilor standardizării europene și internaționale;

caracterul fără scop lucrativ al organismului național de standardizare;

dezvoltarea standardizării naționale în corelare cu evoluția legislației.

În România se elaborează următoarele categorii de standarde:

standarde naționale – se identifică prin aplicarea siglei SR, care semnifică standard român;

standarde profesionale – se aplică în anumite domenii de activitate în cadrul organizațiilor profesionale, legal constituite, care le-a elaborat;

standarde de firmă – se aplică de regii autonome, societăți comerciale și alte persoane juridice, care le-au elaborat;

Aplicarea standardelor naționale (SR) are caracter voluntar. Standardele internaționale și europene pot fi publicate în România ca standarde numai după adoptarea lor ca standarde naționale. Aplicarea unui standard național poate deveni obligatorie, numai printr-o reglementare tehnică adoptată de către o autoritate, în cazul în care se impun considerente majore de ordin public, de protecție a vieții, sănătății și securității persoanelor fizice, a mediului înconjurător și de apărare a intereselor consumatorilor etc.

2.4 Documentele sistemului calității

Potrivit standardului ISO 10013, documentele utilizate pentru definirea și implementarea sistemului calității într-o întreprindere pot fi structurate ierarhic, pe trei niveluri principale. Oricare din documentele corespunzătoare celor trei niveluri poate fi utilizat separat sau în combinație cu documentele de la celelalte niveluri.

Manualul calității

Acest document prezintă politica în domeniul calității și descrie sistemul calității unei organizații, servind ca referință permanentă în implementarea și menținerea sistemului respectiv.

Potrivit standardului ISO 10013, manualul calității poate fi structurat astfel:

titlul, scopul și domeniul de aplicare a manualului;

cuprinsul manualului;

pagina introductivă referitoare la organizație și manual;

politica în domeniul calității și obiectivele referitoare la calitate;

prezentarea organizației, a responsabilităților și autorității;

descrierea elementelor sistemului calității și/sau indicarea procedurilor sistemului calității;

secțiune cu definiții (terminologie);

ghid al manualului calității;

anexă conținând date de referință.

Gradul de detaliere și forma de prezentare ale manualului calității diferă în funcție de nevoile specifice ale întreprinderii. Soluția structurării manualului pe elemente ale sistemului calității, recomandată și de standardul ISO 10013, este, în prezent, preferată în practica economică. Există însă și întreprinderi care își structurează manualul calității pe domenii de activitate.

Procedurile sistemului calității

Procedura este definită ca reprezentând modalitatea specifică de desfășurare a unei activități. Procedurile pot fi prezentate în scris, în acest caz fiind denumite proceduri scrise sau documentate. Ele se pot referi la activități individuale, la mai multe activități grupate pe domenii sau la elementele sistemului calității întreprinderii. În mod corespunzător, deosebim mai multe tipuri de proceduri: ale sistemului calității, proceduri operaționale, de încercare, inspecție etc.

O procedură documentată conține, de regulă, următoarele elemente:

scopul și domeniul de aplicare a procedurii;

ce trebuie făcut și de către cine;

când, unde, cum trebuie procedat;

ce fe1 de materiale, echipamente, documente trebuie utilizate;

cum trebuie activitatea specificată și ținută sub control.

Procedurile sistemului calității reprezintă forma documentației de bază, utilizată în cazul implementării unui sistem al calității, potrivit standardelor din familia ISO 9000. Ele descriu, fără a intra în detalii tehnice, obiectivele și modul de desfășurare a diferitelor activități cu incidență asupra calității, precum și responsabilitățile, autoritatea și relațiile dintre persoanele care coordonează, efectuează, verifică sau analizează activitățile respective. Aceste proceduri acoperă elementele de sistem din standardul ales ca referință (ISO 9001, ISO 9002, ISO 9003). Procedurile documentate ale sistemului calității pot fi anexate sau incluse în manualul calității.

Forma de prezentare a procedurilor documentate, numărul și volumul acestora diferă în funcție de mărimea întreprinderii, specificul activității sale, domeniul de aplicare și structura prevăzută pentru manualul calității. Ele trebuie formulate în termeni simpli, fără ambiguități. Procedurile sistemului calității pot fi detaliate prin alte documente ale calității: instrucțiuni de lucru, proceduri și instrucțiuni de inspecție, proceduri de încercare, fișe tehnologice, desene, specificații etc.

Înregistrările referitoare la calitate

Pentru a putea demonstra conformitatea produselor cu cerințele specificate și pentru a verifica funcționarea eficientă a sistemului calității întreprinderii, este necesară ținerea la zi a unor înregistrări referitoare la calitate. Aceste înregistrări pot fi generale sau specifice. Cele generale se referă la aspecte ale asigurării calității la nivelul întreprinderii (de exemplu la instruirea personalului). Înregistrările specifice diferitelor activități referitoare la calitate se regăsesc în fiecare din etapele traiectoriei produsului.

Următoarele înregistrări reprezintă, exemplificativ, câteva exemple:

înregistrări referitoare la recepție: note de recepție și constatare de diferențe, registre de intrări, rapoarte de respingere, buletine de analiză, fișe;

înregistrări referitoare la activitățile de inspecție, încercări și la activitățile de metrologie: cerere pentru încercări de laborator, buletine de analize, registrul pentru evidența analizelor efectuate, registrul de neconformități, buletin de verificare metrologică etc.;

înregistrări din perioada de garanție și post-garanție: registru de evidență a procedurilor și instrucțiunilor întocmite, registru de evidență a reclamațiilor clienților, planificarea și evidența lucrărilor efectuate etc.

Înregistrările calității se pot prezenta pe suport de hârtie, pe suport informatic sau alte tipuri. Ele trebuie identificate și arhivate astfel încât să poată fi ușor de regăsit, în conexiune cu produsele și activitățile la care se referă.

CAPITOLUL III.

POLITICILE ȘI NORMELE PRIVIND CERTIFICAREA CALITĂȚII

3.1 Cadrul conceptual al certificării conformității

Prin certificare, potrivit definiției date de Organizația Europeană pentru Calitate (EUQ), se înțelege "procedura și activitatea desfășurată de un organism autorizat pentru determinarea, verificarea și atestarea scrisă a calității produselor sau proceselor în concordanță cu obiectivele stabilite". O definiție relativ asemănătoare este prevăzută și în standardele europene EN 45000, potrivit cărora certificarea conformității reprezintă "acțiunea unei terțe părți care dovedește existența încrederii adecvate că un produs, proces sau serviciu, corespunzător identificat, este în conformitate cu un anumit standard sau cu un alt document normativ".

Prin urmare, certificarea reprezintă o modalitate de atestare a conformității produselor, serviciilor, proceselor, sistemului calității unei întreprinderi, cu un referențial prestabilit, atestare pe care o realizează un organism neutru, independent de producător și beneficiar, denumit organism de certificare.

Recunoașterea oficială a competenței unui organism de certificare se realizează prin acreditare. Scopul principal al acreditării este de a ține sub control organismele de certificare. Acest control poate fi exercitat direct de către stat, sau de un organism care se ocupă de toate aspectele tehnice ale acreditării. Pentru a asigura o bază unitară a acreditării, organismele europene de standardizare CEN (Comitetul European de Standardizare) și CENELEC (Comitetul European de Standardizare în Electrotehnică) au elaborat standardele EN seria 45000. Aplicarea acestor standarde este obligatorie în țările Uniunii Europene și ale Asociației Europene a Liberului Schimb. Ele au fost adoptate și de România, ca standarde naționale, în anul 1993.

3.2 Certificarea produselor, serviciilor și sistemelor calității

În condițiile diversificării și înnoirii rapide a ofertei de mărfuri și a mondializării piețelor, a apărut necesitatea introducerii unor practici noi, care să asigure creșterea încrederii între partenerii comerciali din diferite țări și, în special, a încrederii consumatorului privind calitatea produselor pe care le achiziționează.

Deoarece simpla afirmație a producătorului nu mai oferea garanții obiective privind calitatea produselor, într-o serie de țări, în primul rând în cele dezvoltate, s-a introdus sistemul certificării. Obiectivul său esențial este de a garanta, prin intermediul unui organism terț, independent de producător și de beneficiar, conformitatea unui produs, serviciu sau a sistemului calității întreprinderii cu un referențial prestabilit.

Certificarea a căpătat o largă extindere în comerțul mondial, mai ales după apariția standardelor internaționale din familia ISO 9000 și a standardelor europene EN 45000.

Certificarea produselor și serviciilor reprezintă atestarea, de către organismul de certificare, a conformității acestora cu un anumit standard sau cu un alt document normativ. Acest tip de certificare prezintă mai multe avantaje. În primul rând, certificarea oferă un avantaj comercial, contribuind la promovarea produselor și serviciilor. Ea reprezintă o dovadă obiectivă că sunt respectate caracteristicile de calitate menționate în standardul (documentul normativ) de referință, facilitând orientarea consumatorilor în alegerea produselor și serviciilor. Aceștia au mai multă încredere în produsele/serviciile certificate. Certificarea permite, în același timp, eliminarea încercărilor multiple și costisitoare, efectuate atât de producător, cât și de diverși beneficiari sau intermediari. În condițiile armonizării procedurilor de certificare și utilizării unor referențiale identice sau comparabile, certificarea poate contribui la înlăturarea barierelor tehnice din calea comercializării libere a produselor.

Ținând seama de toate aceste avantaje, furnizorii sunt interesați să-și îmbunătățească continuu calitatea produselor și serviciilor pe care le realizează, pentru a putea asigura satisfacerea condițiilor certificării.

Dovada conformității produselor poate fi sub forma unui certificat de conformitate sau a unei mărci de conformitate.

În țările Uniunii Europene și ale Asociației Europene a Liberului Schimb se practică două tipuri de certificare a produselor: obligatorie și voluntară. Certificarea obligatorie se referă la "domeniul reglementat": acest domeniu definește produsele/serviciile care cad sub incidența unor reglementări obligatorii – reglementări naționale referitoare la protecția vieții, sănătății consumatorului, protecția muncii și a mediului înconjurător, directivele europene de armonizare privind "cerințele esențiale".

Certificarea voluntară se referă la "domeniul nereglementat", deci la produsele și/sau serviciile pentru care nu există reglementări obligatorii. Acest tip de certificare este utilizat de întreprindere ca instrument pentru păstrarea piețelor de desfacere sau pentru cucerirea unor noi segmente de piață.

Certificarea sistemelor calității reprezintă atestarea, de către organismul de certificare, a conformității acestora cu un standard de referință din familia ISO 9000 sau echivalentele acestora. Ea se poate realiza și pe baza unui alt standard sau document normativ. În acest caz, organismul de certificare trebuie să demonstreze că documentele în cauză au în vedere un sistern al calității de nivel și conținut comparabile cu standardele ISO menționate.

Dovada conformității cu standardul (documentul normativ) stabilit o reprezintă certificatul sistemului calității.

Certificarea sistemului calității unei întreprinderi se realizează atât în scopuri externe (publicitar, alinierea la diferite reglementări, la directivele comunitare etc.), cât și în scopuri interne (realizarea obiectivelor stabilite, potrivit politicii întreprinderii în domeniul calității, motivarea personalului pentru îmbunătățirea calității, asigurarea capabilității proceselor privind realizarea anumitor performanțe). Astfel, certificarea sistemului calității de către organisme terțe, independente, având un prestigiu recunoscut, poate să reprezinte o dovadă a superiorității întreprinderii față de concurenți, prin existența unui sistem al calității eficient, capabil să asigure, în mod constant, obținerea unor produse corespunzătoare pentru satisfacerea cerințelor clienților.

Pe de altă parte, un sistem al calității certificat dă mai multă încredere conducerii întreprinderii că toate procesele și activitățile sunt ținute sub control, permițând obținerea unor rezultate prestabilite. EI poate determina personalul să se preocupe mai mult de îmbunătățirea calității propriei activități, în favoarea rezultatelor de ansamblu ale întreprinderii.

3.3 Cadrul legal și instituțional al certificării conformității în România

Recunoscându-se necesitatea unor mutații profunde în modul de abordare a aspectelor referitoare la calitate, asistăm, în ultimii ani, în România, la intensificarea preocupărilor în domeniul calității, atât la nivelul agenților economici, cât și la nivelul unor organisme guvernamentale și neguvernamentale, asociații, firme de consultanță.

Multe întreprinderi manifestă un interes deosebit pentru modelele de asigurare a calității, propuse de standardele ISO 9000, aflându-se în diferite faze de implementare a unui asemenea model. Se apreciază că acest proces va fi facilitat de preocupările actuale din România privind perfecționarea cadrului legal și instituțional al evaluării conformității și a celui referitor la standardizare.

Acreditarea se desfășoară în condițiile prevăzute de O.G. nr. 38/1998, urmărind, în principal:

să confere încredere în competența tehnică, imparțialitatea și integritatea organismelor și laboratoarelor care efectuează evaluarea conformității;

să contribuie la creșterea competitivității produselor și serviciilor, în contextul globalizării piețelor;

să contribuie la promovarea liberei circulații a produselor și serviciilor;

să promoveze protecția vieții, sănătății și securității persoanelor fizice, precum și a mediului înconjurător și apărarea intereselor consumatorilor.

Potrivit aceleiași ordonanțe, principiile de bază ale acreditării în România sunt următoarele:

transparență și disponibilitate publică;

reprezentarea intereselor publice;

caracterul voluntar;

independență față de posibila predominare a oricăror interese specifice;

participarea organelor de specialitate ale administrației publice;

tratarea imparțială a contestațiilor;

armonizarea cu regulile acreditării europene și internaționale;

accesul liber la acreditare al tuturor solicitanților, fără discriminări;

asigurarea confidențialității și protecția secretului comercial;

aplicarea standardelor din seria SR EN 45000, SR EN ISO 9000 și SR EN ISO 14000, precum și a acelora care vor mai fi adoptate în acest domeniu;

caracterul fără scop lucrativ al organismului național de acreditare.

Din anul 1998, organismul național de acreditare este Asociația Rețelei Naționale de Acreditare din România (RENAR), persoană juridică de drept privat, având statutul de asociație independentă, neguvernamentală și non-profit. Potrivit statutului său, RENAR acreditează laboratoare și organisme care desfășoară activități atât în domeniul reglementat, cât și în cel nereglementat (laboratoare de încercări, laboratoare de etalonare, organisme de inspecție din domeniul asigurării calității produselor și serviciilor, organisme de certificare a produselor, sistemelor calității, personalului, organisme de certificare a sistemelor de management de mediu).

Cele mai importante atribuții ale RENAR sunt următoarele:

acreditarea laboratoarelor și organismelor menționate anterior și emiterea certificatelor de acreditare;

acordarea dreptului de utilizare a mărcii naționale de acreditare;

supravegherea laboratoarelor și organismelor acreditate;

elaborarea și actualizarea regulilor acreditării, în funcție de evoluția practicii europene și internaționale în acest domeniu;

stabilirea și aplicarea criteriilor de selectare a auditorilor /experților tehnici implicați în procesul de acreditare/supraveghere și a criteriilor de monitorizare a activității acestora;

reprezentarea României în organizațiile de acreditare europene și internaționale;

prestarea de servicii de instruire și transfer de cunoștințe în domeniul acreditării;

colectarea, prelucrarea, stocarea și diseminarea de informații privind acreditarea;

elaborarea și publicarea unui raport anual de activitate;

editarea, publicarea și difuzarea de documente privind acreditarea.

3.4 Certificarea conformității produselor și serviciilor cu standardele române

Potrivit practicilor întâlnite în multe țări, a fost instituit și în România sistemul certificării conformității produselor și serviciilor cu standardele naționale de referință. În acest scop s-a reglementat aplicarea "mărcilor de conformitate cu standardele române", mărci gestionate de Asociația de Standardizare din România – ASRO.

În vederea realizării certificării conformității au fost înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, marca "SR" și marca "SR-S". Marca "SR" este o marcă de certificare a conformității produselor și serviciilor cu standardele române de referință iar marca "SR-S" este o marcă de securitate, utilizată pentru certificarea conformității cu standardele române de securitate. Prin "Regulamentul general al mărcii SR de certificare a conformității produselor și/sau serviciilor cu standardele române", au fost stabilite condițiile de organizare generală, utilizare și gestionare a celor două mărci, cerințele generale pentru comitetele de marcă, regimul financiar și sancțiunile aplicabile în cazurile de nerespectare de către titulari a regulilor specificate. Potrivit acestui regulament, certificarea produselor și serviciilor se face de către organisme de certificare. De asemenea, încercările necesare certificării se fac numai în laboratoare acreditate.

Dreptul de utilizare a mărcilor "SR" și "SR – S" este acordat de Asociația de Standardizare din România, pe baza avizului Comitetului de marcă, corespunzător domeniului din care face parte produsul sau serviciul în cauză.

Plecând de la principiile de bază stabilite prin Regulamentul general, au fost elaborate două regulamente, care detaliază modalitățile de utilizare a mărcilor de conformitate cu standardele române, respectiv activitatea comitetelor de marcă. Titularii dreptului de utilizare a mărcilor de conformitate cu standardele române pot să aplice aceste mărci pe produse, pe ambalajele acestora sau pe documentele referitoare la produsele și serviciile respective. De asemenea, au dreptul să facă referiri la mărcile de conformitate în contracte sau alte documente privind produsele sau serviciile certificate. Aceste mărci pot fi utilizate în cadul unor acțiuni de publicitate sau de informare în relațiile comerciale.

3.5 Politicile certificării produselor, serviciilor și sistemelor calității in Uniunea Europeană

Potrivit Rezoluției din 21.12.1989 privind o abordare globală în domeniul evaluării conformității și Decizia din 13.12.1990 referitoare la modulele utilizate pentru evaluarea conformității produselor și serviciilor cu directivele de armonizare tehnică, Consiliul Comunității Europene a adoptat următoarele principii de bază ale noii politici în domeniul evaluării conformității:

promovarea unei concepții modulare privind evaluarea conformității produselor și serviciilor;

generalizarea utilizării standardelor europene armonizate, în special a seriei EN 45000, referitoare la organismele de certificare și la funcționarea, evaluarea și acreditarea laboratoarelor de încercări și a standardelor din familia ISO 900 referitoare la managementul calității;

realizarea unor acorduri de recunoaștere reciprocă în materie de certificare și de încercări, între organismele care operează în domeniul nereglementat; constituirea unui organism european cu rol esențial în promovarea unor asemenea acorduri;

promovarea unei politici unitare și coerente față de partenerii din țările terțe, prin stabilirea condițiilor de încheiere a unor acorduri de recunoaștere reciprocă a rapoartelor de încercări, certificatelor și mărcilor de conformitate.

Ținând seama de importanța crescândă a certificării sistemelor calității, în anul 1990 a fost creată Rețeaua europeană pentru evaluarea și certificarea sistemelor calității (European Network for Quality System Assessment and Certification – EQNET). Această rețea cuprinde 16 organisme de certificare, din țările membre ale UE și AELS (câte un organism din fiecare țară), acreditate în baza standardului european EN 45012. Obiectivul principal urmărit este acela de a facilita recunoașterea certificatelor pentru sistemele calității, acordate întreprinderilor din țările respective, utilizând ca referențial standardele EN ISO 9000.

S-a stabilit, de asemenea, utilizarea unei mărci distincte, marca "CE". Prin această marcă se atestă conformitate produselor cu "cerințele esențiale", prevăzute în directivele "Noua abordare". Ea este obligatorie pentru toate produsele care intră sub incidența acestor directive, reprezentând un "tip de pașaport", care conferă produselor dreptul de liberă circulație în țările comunitare.

Marca "CE" se aplică, de regulă, direct pe produs, dar există și posibilitatea aplicării pe ambalajul acestuia, sau pe documentele însoțitoare. În cazul produselor purtând această marcă pot fi utilizate și alte mărci, de exemplu, mărci naționale de conformitate cu standardele europene sau cu cele naționale.

În prezent, politica Uniunii Europene este îndreptată spre promovarea politicii în domeniul calității, elaborându-se Cartea Albă referitoare la Piața Unică europeană („Creștere, competitivitate, angajare-provocări și căi spre secolul 21”). Acest document a fost urmat de „Politica europeană de promovare a calității sau Calea Europei către excelență”, care include o viziune strategică privind calitatea. Această viziune presupune luarea în considerație a două categorii de cerințe, alături de cerințele tehnice ale calității și de abordările din plan legislativ ale standardizării și tehnicilor de certificare:

cerințe ale mediului extern – cerințe ale consumatorului și ale societății referitoare la protecția mediului, din perspectiva calității vieții;

cerințe ale mediului intern al organizației care se referă la desfășurarea eficientă a proceselor și la dezvoltarea resurselor umane.

Programul european de promovare a calității cuprinde următoarele obiective principale:

creșterea responsabilității personalului, a angajamentului și al motivării acestuia, precum și dezvoltarea resurselor umane ale organizațiilor;

perfecționarea aparatului productiv european;

asigurarea coeziunii tuturor factorilor implicați în promovarea culturii europene a calității.

Concluzia documentului Uniunii Europene privitoare la politica europeană din domeniul calității este aceea că certificarea ISO 9000 nu oferă mijloacele necesare pentru asigurarea competitivității unei organizații, ci doar un început al procesului către un management integrat al calității, care să permită atât satisfacerea cerințelor mediului extern, cât și pe cele ale mediului intern al unei organizații.

În contextul actual al globalizării, iar la nivel european, al formării pieței unice europene, apare ca evidentă necesitatea de combinare a culturii particulare a diverselor organizații, pe această linie inscriindu-se și preocuparea Uniunii Europene de formare a unei viziuni strategice în domeniul calității și de promovare a culturii calității.

3.6 Premiile calității

Calitatea si satisfacerea clienților reprezintă subiecte de o importanță tot mai accentuată în lumea întreagă, iar asigurarea calității a devenit un concept de bază al organizațiilor ce doresc să atingă excelența.

În condițiile pieței concurențiale globalizate în cadrul căreia consumatorii, încearcă să achiziționeze doar produse cu raport de calitate/preț și servicii cu raport calitate/tarif favorabil, aceste obiective se realizează în mod exclusiv, prin obținerea și îmbunătățirea calității produselor/serviciilor și prin reducerea la maximum a prețurilor/tarifelor acestora.

Fiecare organizație, acționând pe o asemenea piață, își propune să fie cel mai bun, deci să exceleze în realizarea obiectivelor mai sus menționate.

Premiile pentru calitate din SUA, Europa și multe țări, inclusiv România, au criterii și subcriterii bazate pe un așa numit model al excelenței. Acesta este de fapt un referențial-standard (elaborat pe baza studierii caracteristicilor celor mai performante organizații la nivel mondial) utilizat pentru evaluarea și autoevaluarea ”gradului de excelență” al organizațiilor candidate.

Unul dintre premiile cele mai importante din Europa dar și din lume este Premiul European al Calității. Pe lângă acesta o impotanță deosebită o au și premiile calității din Japonia – W. Deming (1951) și din Statele Unite ale Americii – M.Baldrige (1987).

În România, prima ediție a premiului pentru calitate ”J. M. Juran” a fost lansată în luna mai a anului 2000 de către Fundația ”Premiul Român pentru calitate J.M. Juran” (FPRC-JMJ) în scopul recunoașterii publice, la nivel național, a eforturilor și rezultatelor acelor organizații din România care au dorit, știut și reușit să devină excelente printr-un management performant al calității.

Pentru a primi un asemenea premiu, o organizație candidată trebuie să demonstreze în mod convingător că modul său specific de abordare a Managementului Calității Totale (TQM) a contribuit semnificativ, în timp de mai mulți ani, la obținerea și creșterea satisfacției tuturor celor implicați și interesați în functionarea sa performantă: clienții, personalul, acționarii, furnizorii, societatea civilă, etc.

Premiul Român pentru Calitate ”J.M. Juran” se acordă periodic în cadrul următoarelor șase categorii de organizații:

întreprinderi mari de producție (cu peste 250 angajați);

întreprinderi mari prestatoare de servicii (cu peste 250 angajați);

întreprinderi mici și mijlocii de producție (sub 250 angajați);

întreprinderi mici și mijlocii prestatoare de servicii (sub 250 angajați);

organizații din sectorul public;

organizații neguvernamentale.

Un avantaj esențial de care beneficiază toate organizațiile candidate, indiferent de locul pe care îl ocupă în ierarhia candidaților este reprezentat de ”Raportul de evaluare” întocmit de evaluatori pentru fiecare organizație. Acest document substanțial conține o listă de puncte tari și de posibilități de îmbunătățire referitoare la modul în care candidatul satisface fiecare din criteriile modelului de excelență, precum și punctele acordate de evaluatori, facilitând astfel cosiderabil comparațiile cu alte organizații românești și străine.

CAPITOLUL IV

INTRODUCEREA SISTEMULUI DE MANAGEMENT AL CALITEATII IN PROCESUL DE AMELIORARE A PLANTELOR GRAMINEE

Importanța ameliorării plantelor

Ameliorarea plantelor – ad melior (limba latină) = la mai bine – reprezintă știința aplicativă care folosește legile geneticii, legile eredității în vederea obținerii de material biologic nou, soiuri și hibrizi precum și pentru producerea de sămânță și material săditor pentru cultură.

Crearea de soiuri și hibrizi prezintă importanță pentru faptul că în economia unei culturi, soiul contribuie cu 30% din prețul produsului respectiv. Odată creat un material biologic, acesta își menține proprietățile, caracterele și însușirile o perioadă de 10-20 de ani timp în care se economisește 30% din prețul produsului respectiv.

Este o știință aplicată și care are legătură cu alte discipline după cum urmează: Genetica – folosește legile acesteia pentru orice combinație hibridă, pentru obținerea efectului heterozis, pentru selecția formelor mutante, pentru obținerea formelor poliploide;

Fiziologia – în procesul de creare a soiurilor este nevoie să se cunoască procesele de creștere și dezvoltare, perioada de vegetație, diferite fenofaze pentru fiecare specie în parte;

Biochimia – pentru cunoașterea proceselor de acumulare a diferiților compuși chimici, substanțelor organice, substanțelor minerale care vor alcătui produsul principal.

Fitopatologia – pentru a cunoaște biologia fiecărui agent fitopatogen pentru care să găsim gene de rezistență care vor fi inoculate în materialul respectiv;

Entomologia – pentru a cunoaște biologia dăunătorilor în crearea de soiuri rezistente;

Management, marketing – în sensul de a putea cunoaște cerințele pieței în momentul în care soiul va fi terminat și scos în producție.

Obiectivele ameliorării plantelor

Definiție: totalitatea caracterelor și însușirilor pe care trebuie să le întrunească materialul biologic creat, soiuri sau hibrizi pentru a răspunde parametrilor de productivitate și calitate constituie obiective de ameliorare.

Pentru a fi realizate aceste obiective este nevoie să se cunoască baza genetică a materialului inițial, valoarea ameliorativă a surselor de germoplasmă și factorii care condiționează alegerea acestor obiective.

Factorii care condiționează alegerea obiectivelor de ameliorare – există 3 categorii de factori:

factori naturali locali

factori tehnologici

factori economici

Factorii naturali – fiecare zonă de cultură este guvernată de anumite condiții de climă și sol, motiv pentru care amelioratorii trebuie să creeze un material biologic adaptat pentru zonele respective, astfel pentru zonele mai nordice sau pentru altitudinile mai mari este nevoie de soiuri și hibrizi cu o perioadă de vegetație mai redusă pentru a putea ajunge la maturitate în timpul cât în zona respectivă există o sumă a gradelor de temperatură care să asigure condiții pentru buna dezvoltare a soiurilor respective.

Pentru zonele cu ierni aspre, cu geruri mari, trebuie să se creeze soiuri și hibrizi care să reziste la aceste temperaturi.

Pentru zonele cu deficit pluviometric sau cu exces de umiditate trebuie să se creeze material biologic adaptat pentru aceste condiții.

În general clima din România este de climat continental dar există suficiente microzone care nu se încadrează în caracterizarea generală și care ne forțează să alegem acele obiective de ameliorare pe care urmărindu-le să realizăm material biologic pentru zonele respective.

În ceea ce privește condițiile de sol, problema nu se pune chiar atât de acut pentru că există mijloace agrotehnice, agrochimice pentru a influența proprietățile fizico-chimice, biologice ale solului, astfel că putem aduce solul spre cerințele plantelor și nu plantele la cerințele solului.

Se pot aplica amendamente, corectarea salinității, a fertilității.

Factorii tehnologici – realizarea producțiilor scontate pentru asigurarea hranei, în condițiile demografice actuale, impune generalizarea tehnologiilor moderne pentru toate speciile din cultură astfel încât să se asigure pe de o parte ușurarea activităților iar pe de altă parte eficiența economică a fiecărei culturi.

Din acest motiv alegerea obiectivelor de ameliorare va depinde de tehnologia prevăzută a exista în momentul în care apare soiul pe care dorim să îl obținem.

Factorii economici țin de un așa numit studiu de piață în ideea de a prevedea care sunt cerințele consumatorilor la o anumită perioadă de timp, privind cantitatea de produse sau calitatea producției obținute.

Ameliorarea capacității de producție

Productivitatea – este o însușire complexă determinată pe de o parte de baza ereditară a materialului cu care se lucrează, care condiționează valorile elementelor de productivitate, iar pe de altă parte de condițiile de mediu și condițiile de cultură.

Datorită faptului că este condiționată poligenic, capacitatea de producție este un obiectiv care se obține suficient de greu, aceasta și datorită faptului că în perioada de vegetație acționează aproape toate genele de care dispune planta respectivă.

Apar fenomene de înlănțuire a acestor gene pentru a determina un anumit caracter, apar fenomene de interacțiune între gene, astfel că toate acestea complică activitatea de îmbunătățire a productivității plantelor.

Productivitatea este determinată pe de o parte de fertilitatea plantei respective, pe de altă parte de capacitatea de a exploata această fertilitate, în sensul ducerii până la capăt a produsului final.

Se deosebesc 2 categorii de fertilitate:

fertilitatea potențială

fertilitatea reală

Fertilitatea potențială reprezintă capacitatea plantelor care compun soiul sau hibridul de a da naștere la formațiuni florale, muguri de rod, inflorescențe și flori care diferă de la cele anuale la multianuale.

Fertilitatea reală este dată de capacitatea de fecundare a florilor, de totalitatea florilor capabile să se fecundeze.

Întotdeauna fertilitatea reală este sub nivelul fertilității potențiale fie datorită factorilor de mediu, fie datorită unor condiții genetice.

Raportul între fertilitatea potențială și reală este cunoscut sub numele de coeficient de fertilitate, cu cât acest coeficient are o valoare mai apropiată de 1, cu atât soiul respectiv va avea o productivitate ridicată.

În procesul de creare a producției se deosebesc 2 categorii de productivitate:

productivitate inițială

productivitate finală

Productivitatea inițială este dată de totalitatea fructelor sau semințelor care s-au format pe plantă în primele faze de după fecundare.

Această însușire este determinată de fertilitatea reală, de condițiile de mediu și de structura genetică a materialului respectiv.

Productivitatea finală este reprezentată de capacitatea plantelor de a reține și a matura fructele care s-au format, însușire care de asemenea depinde de productivitatea inițială, de unii factori ecologici, de însușirile genetice.

Raportul între productivitatea inițială și finală poartă numele de indice de productivitate și la fel ca și la coeficientul de fertilitate, cu cât valoarea indicelui de productivitate este apropiată de 1 cu atât capacitatea de producție a soiului este ridicată.

Se apreciază că productivitatea este determinată de 2 categorii de factori:

factorii intrinseci care țin de materialul biologic;

factorii de influență.

Factorii intrinseci sunt reprezentați de elemente de productivitate caracteristice de la o specie la alta dar și de o serie de procese fiziologice și biochimice.

Factorii de influență sunt reprezentați de apariția unor agenți fitopatogeni și rezistența plantelor la acțiunea acestora, apariția unor perioade foarte reci și rezistența plantelor la aceste condiții, apariția secetei, rezistența soiului la secetă, șamd.

Dacă factorii de influență nu pot fi controlați pentru capacitatea de producție, se urmărește să se acționeze asupra elementelor de productivitate în sensul creșterii intensității de exprimare a acestora.

Pentru realizarea acestui obiectiv sunt obligatorii următoarele direcții în care trebuie să se acționeze:

cunoașterea tuturor surselor de germoplasmă autohtone și mondiale în vederea identificării tuturor surselor de gene care sunt legate într-un fel de controlul elementelor de productivitate;

utilizarea mutagenezei pentru obținerea a noi surse de gene utile în această direcție;

hibridarea unor genotipuri foarte diferite în vederea obținerii unor recombinări de gene care să conducă la acumularea unor gene valoroase;

creșterea plasticității ecologice pentru mărirea gradului de adaptabilitate a soiurilor și hibrizilor la cultivarea în diferite condiții climatice;

ruperea corelațiilor negative care există între productivitate și calitate, între productivitate și precocitate sau între productivitate și diferite însușiri fiziologice care crează rezistența.

Ameliorarea calității – la fel ca și productivitatea, calitatea este determinată pentru introducerea în cultură a noilor soiuri create.

Valoarea calitativă a unui material biologic este conferită de: conținutul în substanțe utile, natura chimică a acestor substanțe, însușirile tehnologice și culinare ale produsului principal și cu deosebire pentru speciile horticole calitatea este dată și de aspectul exterior.

În ceea ce privește substanțele utile, se are în vedere conținutul de proteină la principalele specii, conținutul de hidrați de carbon, zaharuri, unele substanțe minerale, unele vitamine, enzime, șamd.

Se pune problema existenței unei corelații negative între capacitatea de producție, între productivitate și însușirile calitative.

Pentru îmbunătățirea valorilor nutritive a substanțelor utile, trebuie să se cunoască și să se influențeze natura chimică a acestor substanțe, astfel proteinele trebuie să aibă un conținut ridicat și echilibrat în aminoacizi esențiali.

STUDIU DE CAZ – DESCRIEREA ȘTIINȚIFICĂ ȘI TEHNICĂ

a programului de ameliorare din cadrul firmei Barenbrug România.

3.1 MATERIALUL BIOLOGIC

Cercetările referitoare la crearea de material inițial pentru obținerea de soiuri au luat în studiu patru specii de graminee perene de pajiști, parteneri ai amestecurilor simple sau complexe de pajiști care sunt incluse în programul de ameliorare din cadrul firmei Barenbrug România.

Dactylis glomerata L. – golomăț, considerată specia cea mai valoroasă dintre gramineele perene, are următoarele caracteristici furajere:

Plasticitate ecologică deosebit de largă, lfiind răspândită în toate zonele cu climat temperat ale globului, bine adaptată condițiilor de climă și sol din țara noastră;

Capacitate mare de producție și de refacere după cosire și pășunat; în primul an are un ritm de creștere scăzut și o capacitate de concurență mică, dar începând cu anul al doilea de vegetație competitivitatea este ridicată.

Este principalul partener al lucernei în amestecuri, cu care formează o cultuă de pajiște temporară intensivă, de lungă durată (3-5 ani).

Se folosește atât în cultură pură, cât și în amestecuri simple sau complexe de pajiști cu alte speci de graminee și leguminoase perene de pajiști, asigurând un furaj cu un raport proteic ridicat;

Poate fi folosit ca fân, însilozat sau prin pășunat când acesta se execută raționall;

Grad ridicat de consumabilitate și digestibilitate, îndeosebi în fazele tinere

Festuca pratensis L – păiuș de livezi este o specie valoroasă pentru pășuni și fânețe semănate, fiind

Bine adaptată la climatul răcoros, umed, dar cu rezistență redusă la secetă.

Specia este prezentă în aproape toate tipurile de amestecuri complexe de pajiști, destinate înființării de pajiști temporare, valorificate sub formă de fâneață, pășunat sau mixt.

Are o palatabilitate foarte bună și produce un fân de calitate

Foliajul bogat și finețea frunzelor conferă furajului o valoare nutritivă ridicată;

Lolium perenne L – raigras peren este specia de graminee

cea mai răspândită în cultură în țările europene, iar în România este principale specie de pășune din Transilvania, nordul Moldovei și Câmpia de Vest.

Are o pornire rapidă în vegetație, se reface bine după pășunat și formează o țelină deasă.

Are o competitivitate ridicată față de alte specii și este un bun partener al trifoiului alb.

Din punct de vedere al valorii furajere este specia de graminee de pajiști cu valoarea nutritivă cea mai mare (conținutul cel mai scăzut în celuloză) și cu gradul cel mai ridicat de consumabilitate.

Phleum pratense L – timoftica,

Este cultivată în special pentru fân, în amestec cu trifoiul roșu, în stațiunile umede și răcoroase din zonele de deal și munte.

Este mai tardivă decât celelalte specii de graminee perene,

Producția cea mai ridicată se obține la prima cosire sau ciclu de pășunat când se înregistrează și cea mai mare cantitate de precipitații;

Este foarte rezistentă la ger, dar are sistemul radicular superficial și rezistența la secetă și arșiță este scăzută.

Este o componentă valoroasă și în amestecurile complexe destinate valorificării prin pășunat. Furajul pe bază de timoftică are o valoare furajeră foarte bună și este bine consumat de animale

2.2.Selecția resurselor genetice valoroase la gramineele perene furajere

Experiența anterioară dobandită demonstrează că la baza ameliorării plantelor ierboase perene furajere stă selecția genotipurilor valoroase din punct de vedere al următoarelor caractere:

Productivitate exprimată în producția de masa verde și substanță uscată

Calitate exprimată prin palatabilitate și digestibilitate

Adaptabilitate la condiții variate, inclusiv extreme, de sol și climă

Rezistență la factori nefavorabili de mediu, biotici și abiotici (boli, dăunători, poluare etc.)

Selectarea bazei genetice referitoare la aceste caracteristici se face într-o primă fază în câmpul de selecție (foto 2.1.), prin observații vizuale și măsurători asupra plantelor individuale :

vigoarea

caracteristicile tufei

caracteristicele foliajului

precocitatea

rezistența la boli

rezistența la dăunători

perenitatea

rezistența la îngheț

rezistența la secetă

regenerarea vegetativă după cosire Foto 2.1. Câmpul de selecție

Sursele genetice pot fi populații locale, soiuri tradiționale, linii ameliorate, soiuri moderne, linii mutante. În cadrul cercetărilor noastre, un număr de 200 până la 1000 de plante din fiecare sursă a fost supus selecției pozitive pe baza observațiilor făcute anterior, pe parcursul a unul până la patru ani.

Plantele individuale necesare sunt produse prin semănat în seră încălzită pe timpul iernii, urmată de repicarea individuală în ghivece de mici dimensiuni (aproximativ 250 cm2). Se aplică lucrări de întreținere pentru creșterea normală a plantelor, așa încât la plantarea în primăvară plantele să aibă 10-12 lăstari viguroși: udare, plivitul buruienilor, fertilizare fazială, combaterea bolilor de colet, tunderi repetate pentru stimularea înfrățirii. O deosebită atenție se acordă asigurării unui tratament egal fiecărei plante, pentru evitarea variabilității datorate factorilor externi, așa încât încă din această fază timpurie plantele individuale să-și exprime potențialul genetic real.

Terenul destinat câmpului de selecție trebuie să fie cât mai uniform ca planeitate, fertilitate, structură și textură, expoziție solară și lucrări de pregătire.

Foto 2.2. Plante individuale în câmp de selecție

Cele mai bune plante premergătoare sunt cele care lasă terenul liber de buruieni și dăunători de sol, de preferință cultivate în rânduri dese pentru asigurarea uniformitîții. Se execută arătură adâncă de toamnă la 28-35 cm adâncime, urmată primăvara devreme de fertilizare de bază (în cantitate de 80-100 kg substanță activă azot, fosfor și potasiu plus calciu, magneziu și microelemente) și lucrări superficiale de mărunțire, nivelare și tasare ușoară.

Plantarea se face într-o grilă pătrată cu latura de 45-80 cm, în funcție de vigoarea speciei. În mod obișnuit se plantează la distanțe egale de 60 cm pe rând și între rânduri, câte 10 plante pe rând și 50-100 de rânduri pe fiecare bloc. Se asigură în acest mod un spațiu de nutriție egal pentru fiecare plantă, și ușurință în efectuarea lucrărilor de întreținere și observarea plantelor.

Pe parcursul perioadei de vegetație se execută lucrări de întreținere: erbicidare, prășit mecanic pentru aerarea stratului superficial de sol și de asemenea pentru combaterea buruienilor rezistente. Nu se mai aplică fertilizări pentru a se observa reacția plantelor la resurse nutritive limitate.

Fiecărei plante i se dă un număr de ordine pentru strictețe și ușurință în evaluare, și anume un număr compus din numărul blocului, numărul rândului și numărul plantei pe rând. Se organizează tabele de observații în care se trec notele și abrevierile caracterelor urmărite, astfel încât să se poată obține o caracterizare cât mai completă a fiecărei plante în vederea selecției (de exemplu : vigoare vmc mică, vmj mijlocie și vmr mare, rezistență la boli foliare 1- foarte sensibil 9-imun). Pe baza acestor observații timp de 2-4 ani se aleg genotipurile valoroase din punct de vedere al obiectivelor de ameliorare urmărite.

2.3.Combinarea genotipurilor valoroase și obținerea soiurilor sintetice

Data fiind autoincompatibilitatea precum și natura heterozigotă a speciilor de plante ierboase perene furajere, cea mai potrivită și des folosită metodă de ameliorare o constituie încrucișarea plantelor individuale valoroase prin polycross în vederea obținerii soiurilor sintetice, alcătuite dintr-un număr mare de indivizi asemănători din punct de vedere fenotipic dar cu un grad mare de heterozigoție.

Pentru aceasta, plantele selectate pe baza însușirilor fenotipice valoroase se iau din câmpul de selecție, se împart prin secționarea tufei în 5-10 porțiuni și se plantează în câmpul de polycross. Clonele sunt plantate în condiții de izolare în interiorul unui câmp cultivat cu secară, urmărindu-se asigurarea unei distanțe suficiente de izolare (în mod obișnuit 15-20 metri), prevenindu-se astfel impurificarea cu polenul purtat de vânt de la alte combinații sau de la plantele din flora spontană.

Plantarea se face conform unei scheme de randomizare pentru a se asigura accesul egal fiecărei plante la polenul celorlalți parteneri de încrucișare.

Foto 2.3. Polycross izolat în câmp

Pentru obținerea unei cantități mari de semințe de bună calitate, se asigură plantelor cele mai bune condiții de nutriție și de protecție împotriva factorilor nefavorabili de mediu. Se aplică diverse lucrări de întreținere (prășit, fertilizare, irigare) și de protecție împotriva bolilor, dăunătorilor și buruienilor.

Plantarea în câmpul de polycross se face primăvara, obținându-se semințe în vara aceluiași an, sau toamna, urmând ca plantele să crească și să se dezvolte pe o durată mai mare de timp, până în vara anului următor.

Recoltarea semințelor se face la momentul maturității, cu deosebită atenție pentru prevenirea scuturării. Semințele se recoltează separat pe fiecare plantă iar în funcție de cantitatea de semințe se pot elimina unele proveniențe care produc semințe în cantitate mică, dovedind o slabă capacitate combinativă.

Condiționarea semințelor s-a efectuat urmărind asigurarea unor cerințe specifice: puritatea genetică, puritatea fizică și germinația. O deosebită atenție se acordă procesării separate a fiecărei probe pentru prevenirea impurificărilor accidentale.

Principale etape sunt:

separarea semințelor de spice, prin frecare manuală sau mecanică

eliminarea fragmentelor de spic, a semințelor de buruieni și a altor impurități mari prin cernere

eliminarea semințelor șiștave, a paleilor și impurităților mici prin vânturare

uscarea până la umiditatea optimă păstrării în bune condiții

cântărirea cu precizie a fiecărei probe, etichetarea și evidența în caietul de semințe și electronic

determinarea germinației, în condiții controlate

stocarea, în condiții de umiditate și temperatură scăzută

Tabelul 2.2

Condiționarea semințelor

Foto2.4. Separatorul Bernstein

Foto 2.5. Vânturătoarea Veltrop

Foto 2.6. Determinarea germinației în cutii Petri

Foto 2.7. Camera frigorifică

După condiționare se amestecă semințele provenite de la plante mamă din aceeași proveniență, obținându-se o familie, care este supusă unui nou ciclu de selecție și evaluată în paralel în culturi comparative de orientare. Soiul sintetic constă dintr-una sau mai multe familii care să îndeplinească toate caracterele dorite, inclusiv distinctivitate, uniformitate și stabilitate.

2.4.Evaluarea agronomică a combinațiilor hibride

Pentru determinarea valorii agronomice a combinațiilor hibride obținute în procesul de ameliorare se urmăresc o serie de caractere:

producția de masă verde și uscată

palatabilitatea și digestibilitatea

perenitatea

rezistența la secetă și la iernare

rezistența la boli foliare și la dăunători

Metoda cea mai des folosită este de evaluare în culturi comparative prin semănat în rânduri dese și cosiri repetate.

Pentru aceasta, fiecare proveniență se seamană în parcele de 6 m2, în trei repetiții, aranjate în blocuri randomizate. Această metodă experimentală asigură eliminarea în bună măsură a erorilor experimentale datorate neuniformității terenului. În acest sens se încearcă de asemenea să se dea experienței o formă cât mai pătrată, prin alegerea numărului de variante și a dimensiunilor parcelei și drumurilor. Pentru eliminarea efectului de margine se seamană cu aceeași specie drumuri și parcele-border pe toate laturile experienței. Pentru comparare se folosesc martori aleși dintre soiurile consacrate ca producție și calitate.

Pentru pergătirea terenului se fac următoarele lucrări: erbicidarea totală a buruienilor, arătură adâncă de toamnă, fertilizare de bază cu NPK 100:120:120 (s.a.), pregătirea patului germnativ prin cultivație totală, frezare și tasare superficială cu tăvălugul inelat.

Semințele plantelor ierboase furajere sunt mici și trebuie semănate în partea superioară a orizontului de sol, de aceea se urmărește efectuarea lucrărilor solului astfel încât să se pregătească un pat germinativ nivelat, uniform ca structură, ușor tasat și lipsit de resturi vegetale și buruieni.

Aspectul general al unei experiențe se poate vedea mai jos.

Schema generală de obținere a soiurilor sintetice este prezentată mai jos:

Semănatul experienței se face cu ajutorul semănătorii speciale pentru loturi experimentale Wintersteiger.

Aceasta este purtată de tractor și prevăzută cu un mecanism precis de distribuție, reglabil, care asigură distribuirea uniformă a semințelor pe lungimea dorită a parcelei. Lățimea parcelelor este de 1,5 metri, cu 12 rânduri dese. Semănătoarea este deservită de un operator care alimentează semănătoarea cu semințele necesare fiecărei parcele, conform schemei de randomizare.

Foto 2.8. Semănătoarea pentru parcele

experimentale Wintersteiger

Semințele necesare fiecărei parcele sunt cântărite în prealabil și așezate în pungi mici de hârtie. Semănatul se face în suveică, conform schemei alăturate. Traseul parcurs de către tractor cu semănătoarea este marcat în prealabil prin pichetarea terenului pe ambele dimensiuni, astfel încât să se asigure forma și dimensiunea exactă a parcelelor.

Foto 2.9. Schema de semănat mecanic

Viteza de deplasare este redusă pentru o precizie cât mai bună a lucrării, în funcție și de abilitatea operatorilor.

Semănatul se face primăvara devreme, în cursul lunilor martie-aprilie, sau toamna la sfârșitul lui august-începutul lui septembrie. Semănatul toamna are avantajul câștigului de timp, astfel că se pot face determinări de producție începând cu primăvara anului următor. Foto 2.10. Semănatul mecanic al parcelelor

După semănat se tăvălugește ușor terenul pentru punerea mai bună a semințelor în contact cu solul. Se aplică irigații numai în cazuri extreme de secetă prelungită după semănat. Întreținerea culturilor comparative se face conform unui protocol de lucrări cât mai apropiate de tehnologia uzuală aplicată în ferme de producție moderne, urmărindu-se două deziderate majore :

respectarea regulilor de tehnică experimentală pentru asigurarea uniformității factorilor de mediu și tratamentului aplicat fiecărei variante, eliminându-se pe cât posibil erorile tehnice

asigurarea condițiilor optime de creștere și dezvoltare plantelor, conform cerințelor specifice speciei, așa încât să-și exprime la maxim potențialul productiv

Principalele lucrări efectuate sunt:

combaterea buruienilor prin erbicide selective, testate în prealabil pentru prevenirea fitotoxicității

fertilizări faziale, după fiecare cosire, folosind azotat de amoniu 50-80 kg s.a. primăvara devreme și în timpul vegetației și NPK 80:120:120 s.a toamna târziu, după ultima cosire; la fiecare fertilizare se folosesc . Foto 2.11. Fertilizatorul Basrijs

îngrășăminte din același lot pentru asigurarea aprovizionării cu cantitați egale de substanțe nutritive fiecărei parcele; în acest sens se folosește mașina de fertilizat specială Basrijs pentru parcele experimentale, dotată cu mecanism de distribuție reglabil și precis

combaterea dăunătorilor, îndeosebi a cârtițelor și rozătoarelor, în mod deosebit preventiv, înaintea apariției pagubelor semnificative

Determinarea productivității se face prin cosiri repetate în vegetație, în mod obișnuit 3-4 coase / an și căntărirea masei verzi pe fiecare parcelă în parte. se folosesc cositori mecanice autopropulsate de mici dimensiuni, adaptate dimensiunilor parcelelor. Înaintea cosirii fiecărei experiențe se execută toaletarea câmpului experimental prin tunderea drumurilor și cosirea parcelelor de margine (border). Iarba rezultată se îndepartează. Cosirea parcelelor se face cu atenție pentru prevenirea pierderilor și amestecarea masei verzi între parcele. Cantitatea de masă verde corespunzătoare fiecărei parcele se cântărește separat și se notează în caietul de cântăriri. Se iau de asemenea probe din fiecare parcelă pentru determinarea masei uscat .

Foto 2.12. Cosirea parcelelor experimentale

Determinarea substanței uscate pentru fiecare probă se face după următorul protocol :

cântărirea cu precizie a 200 grame masă verde

etichetarea și ambalarea în săculeți de pânză

uscarea naturală timp de 20-30 de zile

uscarea forțată în etuvă la temperatura de 100-105 0C timp de 6-8 ore

Foto 2.13. Etuva Memmert

cântărirea cu precizie a masei uscate

calculul procentului de substanță uscată și a producției de masă uscată/hectar

Pe parcursul vegetației se fac observații vizuale referitoare la rezistența la boli, rezistența la secetă, rezistența la iernare, densitatea covorului vegetal, competitivitate, regenerare, care se notează în caietul de observații.

Toate datele referitoare la productivitate, calitate și rezistența la factori dăunători de mediu se analizează statistic cu ajutorul calculatorului și programelor specializate, corectându-se de asemenea eventualele erori depistate. Prin compararea cu media experienței sau cu martorii folosiți se determină astfel care dintre proveniențele testate au valoarea agronomică cerută prin obiectivele stabilite la începutul programului de ameliorare.

Prin parcurgerea etapelor descrise mai sus au fost testate un număr mare de proveniențe, dintre care au fost alese cele prezentate în tabelele sintetice.

În tabelul 2.3 sunt prezentate numărul de plante individuale, combinații hibride și experiențe făcute pe parcursul anului 2010.

Tabelul 2.3

Numărul de plante și proveniențe testate în anul 2010

Pentru a răspunde obiectivelor urmărite – crearea de soiuri productive și cu rezistență sporită la aciditatea solului, se vor lua în studiu acele proveniențe ale căror însușiri agronomice, productiv-adaptative au fost validate în culturi experimentale, datele obținute de Barenbrug România în județul Brașov fiind coroborate cu rezultatele experiențelor din Cehia, Elveția și Statele Unite. Pe baza observațiilor și măsurătorilor efectuate asupra plantelor individuale și experiențelor de mai sus au fost alese câte 10 proveniențe valoroase din fiecare specie, prezentate în urmatoarele tabelele sintetice:

2.4.1. Rezultatele evaluării agronomice a proveniențelor selectate de DACTYLIS GLOMERATA

Tabelul 2.4

2.4.2. Rezultatele evaluării agronomice a proveniențelor selectate de FESTUCA PRATENSIS Tabelul 2.5

2.4.3. Rezultatele evaluării agronomice a proveniențelor selectate de PHLEUM PRATENSE Tabelul 2.6

2.4.4. Rezultatele evaluării agronomice a proveniențelor selectate de LOLIUM PERENNE DIPLOID Tabelul 2.7

2.4.5. Rezultatele evaluării agronomice a proveniențelor selectate de LOLIUM PERENNE TETRAPLOID Tabelul 2.8

2.5. Interpretarea rezultatelor

În cadrul lucrării s-au efectuat determinări privind producția de masă verde și substanță uscată și prelucrarea statistică a datelor la un numar de 50 culturi comparative de orientare: 7 la specia Dactylis glomerata, 7 la Festuca pratensis, 11 la Phleum pratense, 16 la Lolium perenne 2n si 9 la L. perenne 4n (vezi tabelul 2.3.), fiecare cultura comparativă cuprinzând între 15 – 25 de variante: soiuri de perspectivă, soiuri omologate românești și străine.

Determinările de producție s-au făcut la coasa a 2-a, la începutul lunii octombrie, condițiile climatice nefavorabile din perioada de vegetatie a anului 2007, cu repercusiuni nefavorabile asupra proceselor de regenerare, nepermițând decât efectuarea a 2 coase, față de 3 – 4 în anii climatici normali.

Producțiile înregistrate au evidențiat o mare variabilitate, oferind informații prețioase privind rezistența la secetă a speciilor și soiurilor de graminee perene de pajiști. Din totalul soiurilor evaluate au fost selectate acele proveniențe care au avut capacitatea de a suporta perioadele de uscăciune și de a se reface fără a-și reduce capacitatea de producție.

Pe lângă determinările de producție, în această perioadă, s-au făcut observații privind rezistența la boli și regenerarea după coasă, la toate variantele experimentale incluse în culturile comparative. (Tabelul 2.9)

Tabelul 2.9

Evaluarea producției de masă verde și substanță uscată și a unor însușiri agronomice la specii de graminee perene de pajiști – coasa a II-a 2010

La specia Dactylis glomerata, (tabelul 2.9), producțiile înregistrate la coasa a II-a au fost cuprinse între 20,98–17,88 t/ha masă verde, respectiv 5,90-4,14 t/ha substanță uscată. Din cele 10 soiuri alese pe baza însușirilor agronomice valoroase evidențiate în anii anteriori, au fost selectate ca materiale inițiale pentru selecția la stres hidric, acele proveniențe care au depășit media experienței, având o capacitate mai ridicată de a suporta perioadele de uscăciune, respectiv: Dgl 10R00, 14R00, 75R00, 77R01, 83R00, 84R00. Aceste soiuri s-au caracterizat și prin perenitate crescută, respectiv o densitate mai mare/m2. Regenerarea după coasă a fost în general bună, cu cele mai bune notări, comparativ cu celelalte specii.

Producțiile înregistrate la specia Festuca pratensis s-au situat sub nivelul speciei Dactylis glomerata, fiind cuprinse între 12,28 și 10,73 t/ha masă verde, respectiv 3,63-2,32 t/ha substanță uscată, specia fiind mai puțin productivă, dar și mai puțin rezistentă în cazul condițiilor climatice nefavorabile. Ca materiale valoroase s-au evidențiat sinteticii de perspectivă: Fp 19R00, 23R00, 77Ro7, 99L2 și soiurile omologate Pradel (Elveția) și Barvital (Olanda).

Phleum pratense este o specie cu capacitate de regenerare mai scăzută în condiții de stres hidric și termic, producțiile înregistrate fiind mai mici decât la speciile prezentate anterior. Valori peste medie s-au evidențiat la sinteticii de perspectivă: Phl 10010, 10385, 14R00, 34R00, 1BV00, producțiile obținute fiind de peste 11 t/ha masă verde și peste 3 t/ha substanță uscată

Lolium perenne este considerată specia cea mai sensibilă la stresul hidric din atmosferă și sol, la care unul din principalele obiective de ameliorare îl reprezintă creșterea rezistenței la secetă. Cu toate aceste considerente, producțiile de masă verde înregistrate atât la proveniențele dipliode cât la cele tetraploide testate, se situează în medie, peste cele obținute la speciile Festuca pratensis și Phleum pratense, fiind cuprinse între 13,04 și 10,91 t/ha masă verde la proveniențele diploide și între 12,95 și 11,20 la cele tetraploide. Au fost selectate ca surse de material inițial proveniențele tetraploide: LpT 30A99, 31A99, 40018, 40026, 40019, 40021 și proveniențele diploide: LpD 2002, 2003, 20020, 20062 și soiurile Mara și Barplus.

Semințele recoltate de la proveniențele selectate au fost condiționate pentru asigurarea purității genetice și fizice: cernere, vânturare, uscare, cântărire, stocare în condiții controlate de temperatură și umiditate, determinarea germinației și a masei 1000 de boabe (MMB). Stocarea semințelor se face în camera frigorifică, în condiții controlate de temperatură (120C) și umiditate (35%)

Din aceste semințe au fost pregătite probe care vor fi utilizate pentru experiența ulterioară din cadrul lucrării: cultivare în seră în condiții de aciditate crescută a solului.

Tabelul 2.10

Rezultatele condiționării semințelor de graminee perene de pajiști

Determinările privind capacitatea germinativă a semințelor recoltate în anul 2007 au evidențiat valori ridicate, de peste 90% la toate speciile și soiurile de graminee perene de pajiști, ca urmare a unei atenții deosebite acordate momentului și modului de recoltare.

În cadrul derulării a lucrării s-au efectuar determinări privind capacitatea productivă la 4 specii de graminee perene de pajiști: Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Phleum pratense și Lolium perenne diploid și tetraploid, specii incluse în programul de ameliorare al firmei Barenbrug Romania, la care se intenționează ameliorarea privind rezistența la secetă și aciditate crescută. Determinările de producție s-au făcut la coasa a II-a, după o perioadă prelungită de stres hidric și termic din vara anului 2010.

În cadrul fiecărei specii au fost selectate acele variante (proveniențe) care au avut producții peste medie, considerând capacitatea productivă ca estimare a rezistenței la condițiile climatice nefavorabile și care constituie surse de material inițial pentru viitoarele lucrări privind ameliorarea speciile de graminee perene de pajiști.

4.1. Principii generale privind producerea, prelucrarea, controlul și certificarea calității

In conformitate cu prevederile Legii nr. 266/2002, privind producerea, prelucrarea, controlul și certificarea calității, comercializarea semințelor și a materialului săditor, precum și inregistrarea soiurilor de plante, Institutul de Stat pentru Testarea și Inregistrarea Soiurilor examinează tehnic soiurile romanești și străine pentru care se solicită inscrierea in Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din Romania, in vederea comercializării pe teritoriul Romaniei și al statelor membre ale Uniunii Europene.

Inregistrarea soiurilor din speciile de culturi de camp se face pe baza testului de distinctivitate, uniformitate și stabilitate (DUS) și a testului de valoare agronomică și de utilizare (VAU).

Un soi este acceptat pentru inregistrare numai dacă este distinct, stabil și suficient de

uniform și are valoare agronomică și de utilizare satisfăcătoare.

Valoarea agronomică și de utilizare a unui soi trebuie considerată satisfăcătoare dacă, comparată cu alte soiuri inscrise in Catalogul oficial, calitățile lui, luate ca un intreg, oferă, cel puțin in privința producției, in orice zona luata in considerare, o imbunătățire clară, fie pentru cultivare, fie pentru modul de folosință a recoltei sau a produselor derivate din ea.

Oriunde caracteristicile superioare sunt prezente, caracteristicile individuale inferioare

pot să nu fie luate in considerare.

Examinarea valorii agronomice și de utilizare nu este ceruta in următoarele situații:

a) pentru inregistrarea soiurilor de ierburi, dacă amelioratorul declară că sămanța din soiul lui nu este destinată pentru producția de furaje;

b) pentru acceptarea soiurilor a căror sămanță este comercializată in alt stat membru care a acceptat deja soiurile, in privința valorii lor agronomice și de utilizare ;

c) pentru inregistrarea soiurilor (linii consangvinizate, hibrizi) care au numai destinația componente pentru soiurile hibride și care satisfac cerințele de la punctul 1.

Examinarea soiurilor se organizează in cadrul Centrelor de Testare a Soiurilor (CTS), care sunt amplasate in diferite condiții ecologice ale țării și care formează rețeaua oficială a testării soiurilor.

In experimentarea agricolă, ca și in alte domenii ale cercetării aplicative, se lucrează

după anumite reguli bine determinate și se folosește o terminologie adecvată. In cadrul activitățiii de testare a valorii agronomice și de utilizare a soiurilor, experiențele se execută in camp și sere.

6.1.2 Scopul verificării in pre și postcontrol

Verificarea autenticității și purității varietale a soiurilor se efectuează pe plante

obținute direct din semințe sau plante tinere din categoria "Certificată".

Verificarea semințelor in precontrol (a priori) și postcontrol (a posteriori)

urmărește:

– interzicerea folosirii la multiplicare și comercializare a loturilor de semințe

necorespunzătoare ca identitate, puritate varietală sau stare sanitară in anumite

cazuri;

– supravegherea și monitorizarea activității operatorilor economici autorizați și

acreditați care produc, multiplică, prelucrează și/sau comercializează sămanță

și material săditor;

– verificarea funcționării sistemului național de asigurare a calității și trasabilității

semințelor și materialului săditor.

. Bazele genetice ale înmulțirii soiurilor.

Clarificarea factorilor care destabilizează un soi stă la baza elaborării metodologiei producerii de sămânță. Pentru a răspunde la această problemă, trebuie clarificat, ce este de fapt un soi.

Ameliorarea pune la dispoziția cultivatorilor soiuri, care sunt populații de plante care prezintă trei caracteristici fundamentale.

Un soi se diferențiază de alte soiuri printr-un caracter sau mai multe caractere care în combinația lor pot fi descrise și precizate. Această caracteristică a soiului este distinctibilitatea. Aceste elemente specifice soiului trebuie să caracterizeze toți indivizii componenți ai populației soiului, excepție putând face un număr foarte mic, în funcție de modul de reproducere a plantelor. Această caracteristică de asemănare a tuturor indivizilor dintr-un soi este denumită omogenitate. Un soi se păstrează valoros, dacă însușirile și caracterele specifice lui și omogenitatea se mențin la sfârșitul fiecărui ciclu de reproducere așa cum au fost în momentul lansării în producție. Această ultimă caracteristică a soiului este stabilitatea.

Ca o concluzie, înmulțirea unui soi, pe parcursul generațiilor, trebuie să păstreze cele trei caracteristici: distinctibilitatea, omogenitatea și stabilitatea. Pentru a se rezolva acest deziderat, înmulțirea soiurilor și a formelor parentale ale hibrizilor se face controlat, fundamentat științific, prin metode care înlătură acțiunea factorilor care destabilizează populațiile genetice.