INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………6 CAPITOLUL I Secțiunea 1. -… [610206]

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
SPECIALIZAREA DREPT
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI
LUCRARE DE LICEN ȚĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,
Prof. univ. dr. LUHA V ASILE
ABSOLVENT: [anonimizat]
2019

2

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
SPECIALIZAREA DREPT
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI
LUCRARE DE LICEN ȚĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,
Prof. univ. dr. LUHA V ASILE
ABSOLVENT: [anonimizat]
2019
3

CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………6
CAPITOLUL I
Secțiunea 1. – 1.1 Înfințarea APIA……………………………………………………………………
1.2. Organizarea APIA……………………………………………………………….
1.3. Funcționarea APIA………………………………………………………………
Secțiunea 2. – 2.1. Schemele de plăți…………………………………………………………………
2.2. Trans
II.Modelul juridic de predare a drepturilor de finanțare APIA către terți
1.Contractul cadru
1.1concept
1.2 izvor
1.3 mecanism
2. Functionarea contractului cadrului
III. Cesiunea drepturilor de finan țare apia
1.natura juridica
1.2 cesiuni de creanta – teoria obligatiilor
1.3 scont
1.4 gajare (amanetare) (ipotecare imobiliara)
2. REGIMUL JURIDIC AL DREPTULUI DE CREANTA AL FERMIERULUI
IMPOTRIVA APIA
(Este un drept de creanta dublu, afectat de A: o conditie rezolutorie [Conditie de
valabilitate a actului juridic civil. ]și B: de un termen suspensiv [Termen care amana
inceperea exercitarii drepturilor si executarii obligatiilor, pana la implinirea lui. ]
4

DACA DREPTUL EXISTA INSEAMNA ca poate fi CESIONAT, SCONTAT sau
GAJAT
IV . CONSECINTE PRACTICE ale interpretarii
-Jurisprudenta 1
-Jurisprudenta 2
INTRODUCERE
5

În prezenta lucrare vom analiza aspecte teoretice și consecinte practice privind
funcționalitatea Agentiei de Plati și Intervenție pentru Agricultura în relatiile cu tertii privite ca
rapoarte de drept civil.
Ca o paralelă a anului în care APIA devine o instituție oficială în România, 2004 este
același an în care țara noastră aderă la NATO și devine oficial un stat membru al acestei Alianțe.
Putem spune că acest an marchează începutul dezvoltării țării noastre atât pe plan internațional
cât și în domeniul infrastructurii, la inițiativa statului prin programul APIA, vizând
subvenționarea producatorilor agricoli , persoane fizice și juridice,în încercarea statului de a
ridica și susține nivelul de trai al țării.
Sprijinind financiar cetățeanul persoană română, APIA aflată în subordinea Ministerului
Agriculturii și Dezvoltării Rurale, urmărește să motiveze și să susțină elementul de bază al
populației patriei noastre: producătorul agricol.
Înfințarea acestei instituții reprezintă o posibilă schimbare majoră în viața și existența
persoanelor fizice și juridice române denumiți în continuare producători agricoli, care pot
beneficia la cerere, de un ajutor din partea statului care urmărește subvenționarea acestora,
remunerând chiar și dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor subvenționabile încadrate
în circumscripția acestui program. Așadar, deținerea și îngrijirea patrimoniului subvenționabil
aduce o susținere bănească nerambursabilă, prin această instituție (unealtă) a statului numită în
continuare Agenție.
Pe parcursul acestei lucrări vom vedea că nașterea acestei instituții are ca efect secundar
apariția efectelor obligațiilor născute de aceasta în relațiile publice.
Infințarea acestei instituții finanțate integral de la bugetul de stat semnalează începutul
unei noi ere în agricultura românească, promovând și susținând agricultorii români sub forma
unui program de dezvoltare locală, urmărind cel puțin menținerea actualelor gospodării și
proprietăți-teren lucrate, prin motivarea proprietarilor funciari și de animale sub formă bănească,
înspre prezervarea și de preferat dezvoltarea acestora.
Pe parcursul următoarei lucrări vom asista la nașterea, formarea și dezvoltarea Agenției,
folosința contractului cadru care stă la baza obligațiilor născute între APIA și terț, procedura de
scontare realizată de bancă și vom viza consecințele practice ale respectivelor obligații născute
între aceștia.
6

CAPITOLUL I
Secțiunea 1.
1.1 Înfințarea Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură
Potrivit articolului 1 alin. 1 al legii 1/2004 adoptată de Parlamentul României „ Se înființează
Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, denumită în continuare Agenție, organ de
specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării
7

Rurale, cu personalitate juridică, finanțată integral de la bugetul de stat ”. Agenția apare ca mișcare
de dezvoltare națională, pe fondul intrării României în Uniunea Europeană cu scopul ridicării
standardelor române la nivelul Uniunii. În următorii ani, Legea de înfințare, organizare și
funcționare a APIA, va suferi modificari atât prin legi convenționale dar și prin OUG care cu timpul,
va câștiga teren între institutiile de stat din subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării
Rurale.
Conform art. 2 alin. 2 al legii 1/2004 „P ână la data aderării României la Uniunea
Europeană Agenția va pregăti structura instituțională pentru gestionarea fondurilor europene
pentru agricultură, iar de la data aderării Agenția va fi responsabilă cu derularea și gestionarea
acestor fonduri privind: a) plățile directe și măsurile de piață; b) unele măsuri finanțate din fonduri
europene pentru agricultură, dezvoltare rurală și pescuit, stabilite prin ordin al ministrului
agriculturii și dezvoltării rurale. ”, așadar, aderarea României la Uniunea Europeană, marchează
termenul limită pentru a stabili demersurile necesare functionării Agentiei.
Demararea operatiunilor necesare functionarii Agentiei ia naștere odată cu intrarea în vigoare
a legii de înfințare și obligă pe aceasta la asumarea unei totalități operaționale până în anul 2007, an
în care România devine stat membru al Uniunii Europene.
Pe parcursul celor trei ani, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale va face demersurile
necesare înfințării Agenției și reglementează funcționarea acesteia sub controlul statului. Așadar,
APIA devine o instutuție oficială persoană juridică cu răspundere la nivel național.
Principalul rol al Agen ției devine acela de a autoriza plata către beneficiari în urma verificării
cererilor de plată sau să îi înștiințeze pe aceștia cu privire la eventualele nereguli sesizate, în vederea
soluționării acestora, întocmai pentru a spori nivelul de subvenționare națională, cu punerea în
vedere a dezvoltării imediate urmărind în prim plan creșterea nivelului agriculturii la nivel național.
1.2 Organizarea Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură
Ca oricare altă instituție administrativă, Agenția pentru Plăți și Intervenție în Agricultură are
la bază o ierarhie. Aceasta ierarhie este bazată pe surbordonare susținând integritarea și stabilitatea
instituției, raportată la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.
Prin organizare înțelegem pregătirea unui plan pentru funcționarea rațională a programului,
asigurând desfășurarea acestuia în condiții optime, coordonând activitățile fiecărora dintre membrii
după calitatea și funcția acestora, urmărind eficiența în activitățile Agenției.
8

Potrivit art. 1 alin. 3 lege a 1/2004 „Structura organizatorică, statul de funcții și regulamentul
de organizare și funcționare ale aparatului central al Agenției se aprobă prin ordin al ministrului
agriculturii și dezvoltării rurale. ”, așadar Agenția va dispune de o ierarhie numită iar aceasta va fi
condusă de un director general prin ordin al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale. Acesta are
rol de conducere a Agenției și de reprezentare a acesteia în raporturile cu celelalte organe ale
administrației publice centrale și locale, persoane fizice și juridice dar și în justiție. De asemenea
directorul general are rolul de ordonator secundar de credite, revenindu-i obligația să gestioneze
fondurile publice aprobate, sumele care vor reprezenta finanțarea și cofinanțarea schemelor de plată
propuse de Uniune prin FEGA ( Fondul European de Garantare Agricolă) și FEADR (Fondul
European Agricol pentru Dezvoltare Rurală ).
Agenția este condusă de un director general și alți trei directori generali adjuncți, numiți la
ordinul Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Aceștia au rolul de a servi intereselor și
atribuțiilor Agenției aflate sub controlul MADR, urmărind respectarea atribuțiilor principale ale
agenției și buna desfășurare a acestora.
Conform art. 9, alin 4. ordin 1768/R/29.10.2018: „ În exercitarea atribuțiilor sale, directorul
general emite decizii. ” așadar actele emise de acesta sunt opozabile întregii instituții în relațiile cu
persoanele fizice sau juridice, în raporturile cu alte organe ale administrației și în justiție. De
asemenea, acesta veghează asupra bunei funcționări a agenției având dreptul să numească și să
revoce din funcție directorii executivi subordonați acestuia, conform legislației în vigoare.
Putem spune că prin autoritatea directorului executiv, APIA își înrădăcinează structura pe
toată suprafața țării, atât la nivel central, județean cât și la nivel local, urmărind să ofere acces la
serviciile Agenției în toate părțile țării prin stabilirea unor centre județene de control, care la rândul
lor au în subordine centre locale.
Instituțiile APIA sunt împărțite pe raza celor 7 regiuni de dezvoltare administrativ-teritorială
stabilite prin decizia directorului general, fiind împărțite subordonat în 42 de centre județene cu
personalitate juridică, fiecare dintre acestea fiind conduse de către un director executiv, aflați în
subordinea directorului general al Agenției din municipiul București, județul Ilfov.
Rolul împărțirii în centre județene de control al APIA este acela de a separa răspunderea și de
a facilita controlul asupra zonelor de activitate a fiecărui centru, prin numirea directorilor executivi
și divizarea responsabilitățiilor Agenției pe raza fiecărui departament județean condus de către
aceștia.
9

1.3 Funcționarea Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură
Funcționarea agenției este reglementată prin ordin Ministerului Agriculturii și Dezvoltării
Rurale în anul 2018, autentificat sub nr. 1768/R din 29.10.2018 care aprobă noul regulament de
organizare și funcționare a aparatului central al Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.
Prin pronunțarea acestui ordin, încetează aplicabilitatea vechiului ordin înregistrat sub numărul
1155/R/10.05.2018 pe care acesta îl succedă sub același titlu.
Prin aparat central înțelegem structura organizatorică a agenției formată din pilonii
acesteia stabiliți ierarhic de MADR, începând cu numirea în funcție a directorului general și a altor
trei directori generali adjuncți.
Exercitarea controlului principal asupra Agenției revine directorului general iar MADR s-a
asigurat că acesta beneficiază de consiliere în deciziile sale, mediatizând împărțirea puterii instituției
în organul colectiv numit Comitetul Director, care dobândește scopul de a lua hotărâri privind
problemele Agenției, având rolul de a analiza și evalua ordinele directorului general având la bază
un rol consulativ în emiterea ordinelor acestuia.
Comitetul director este format conform art. 13. alin. 1 lit. a, b, c, din OUG 3/2015 din:
„directorul general, directorii generali adjunc ți, directorii din aparatul centra l(nota subsol)”.
Directorul general va numi la rândul lui alți 42 de directori executivi ai tuturor celor 42 de
centre județene APIA.
Potrivit art. 31 alin. 3 „ Directorii executivi ai centrelor județene au calitatea de ordonatori
terțiari de credite, pentru fondurile de la bugetul de stat, cu excepția cheltuielilor prefinanțate și
cofinanțate prin schemele de plată FEGA și schemele de plată FEADR.” așadar aceștia răspund de
alocarea bugetului la nivel local în circumscripția tuturor celor 42 de centre județene pe raza cărora
aceștia își exercita funcția, după stabilirea bugetului general de către MADR dar nu și de schemele
de plata FEGA și FEADR, întrucât acestea din urmă sunt clasate direct de către Uniune, prin
gestiune partajată cu statele membre, în țara noastră prin directorul general al Agenției.
Prin gestiune partajată înțelegem inițiativa Uniunii de a acorda fonduri de sprijin în
agricultură fiecărei țări membre a acesteia, justificarea acestora fiind făcută de către ministerul
fiecărei țări prin directorul general al instituțiilor competente la nivel de Uniune, aflate în exercitarea
dreptului de a administra și justifica folosința acestor fonduri.
Pe plan intern, limita bugetului acordat de către stat nu poate fi depășită cumulativ de cele 42
de centre județene APIA iar împărțirea bugetului se face conform statisticii anuale de subvneționare
a producătorilor agricoli, autorizată și aprobată direct de către minister.
10

Secțiunea 2. Schemele de plăți
Prin Ordonanță de Urgență, Guvernul României aprobă mecanismele de susținere a
producătorilor agricoli sub forma schemelor de plăți, respectiv schemelor de plăți directe și
ajutoarele naționale tranzitorii , OUG 3/2015 aplicabile în agricultură pe perioada 2015-2020.
Beneficiarii plăților sunt fermierii activi persoane fizice sau persoane juridice care desfășoară
o activitate agricolă în calitate de utilizatori legali ai suprafețelor de teren agricol și/sau deținători
legali de animale, potrivit legislației în vigoare.
Deoarece România urma să primească un număr considerabil de alocări financiare din partea
Uniunii Europene, statul a trebuit să ia toate măsurile pentru derularea acestor fonduri dedicate
politicii agricole comune, întocmai pentru a asigura o absorbție ridicată și eficientă a acestor fonduri.
Având în vedere că reforma politicii agricole comune reprezintă o schimbare fundamentală a acestei
politici față de perioada 2007-2014, cu noi reglementări de care fermierii trebuie să țină cont cât mai
urgent în activitatea lor viitoare, statul ia în considerare necesitatea creării unui cadru național
adecvat și eficient pentru managementul și implementarea tehnică și financiară a fondurilor acordate
României prin noua politică agricolă comună, cadrul general de acordare a plăților în agricultură, în
sectoarele vegetal și zootehnic, în conformitate cu mecanismele prevăzute de legislația Uniunii
Europene, Guvernul României adoptă OUG 3/2015 iar prin aceasta iau naștere schemele de plăți pe
perioada 2015-2020, care sunt:
a) schema de plată unică pe suprafață – plățile pe suprafață se acordă pentru suprafețele
agricole eligibile existente în stratul de referință din Sistemul de Identificare a Parcelelor Agricole,
gestionat de APIA. Stratul de referință constituie baza pentru procesul de control încrucișat.
b) plata redistributivă – reprezintă o plată anuală destinată fermierilor care au dreptul la plata
unică pe suprafață și se acordă gradual art. 14. OUG 3/2015pentru primele 30 de ha ale exploatației
agricole, indiferent de suprafața acesteia.
c) plata pentru practici agricole benefice pentru climă și mediu – fermierii care au dreptul la
plata unică pe suprafață aplică în mod obligatoriu pe toate hectarele lor eligibile următoarele practici
agricole benefice pentru climă și mediu care sunt: diversificarea culturilor, menținerea pajiștilor
permanente existente și prezența unei zone de interes ecologic pe suprafața agricolă. Plata mai sus
menționată se acordă fermierilor în funcție de specificul exploatației și de structura culturilor.
d) plata pentru tinerii fermieri – schema pentru tinerii fermieri presupune acordarea unei
plăți anuale tinerilor fermieri care au dreptul la plata unică pe suprafață. În acest caz tineri fermieri
11

înseamnă acele persoane fizice care se stabilesc pentru prima dată într-o exploatație agricolă drept
conducători șefi ai exploatației sau care s-au stabilit deja în unul dintre cei cinci ani anteriori primei
depuneri a unei cereri în cadrul schemei de plată unică pe suprafață și au cel mult 40 de ani.
Subvenționarea tinerilor fermieri se face pe o perioadă de cel mult 5 ani în temeiul legii.
f) schema de sprijin cuplat – Sprijinul cuplat se poate acorda sectoarelor și producțiilor
prevăzute la art. 49 din Regulamentul (UE) nr. 1.307/2013 „ permițându-se totodată
acordarea acestui sprijin în statele membre în sectoarele sau regiunile lor specifice
care se confruntă cu situații speciale „ considerate importante din motive economice,
sociale și de mediu și care sunt afectate de anumite dificultăți. În alte cuvinte, sprijinul cuplat
se acordă persoanelor care fac dovada unei zone geografice defavorizate, unei situații sociale
și economice dificile și greu de gestionat din cauza amplasării zonale a acestora.
g) schema simplificată pentru micii fermieri – Fermierul care depune o cerere unică de plată
în anul 2015 este eligibil pentru schema de plată unică pe suprafață și are dreptul la o plată anuală de
maximum 1.250 euro, în funcție de suprafața și/sau numărul de animale eligibile pe care le deține în
exploatație, se include automat în schema simplificată pentru micii fermieri. Intrarea în schema
simplificată pentru micii fermieri în perioada 2016-2019 se poate face și prin moștenire (art. 26.
alin. (5) OUG 3/2015)
2.1. Transferul de exploatație
Conform art. 1 OUG 108 din 27 iunie 2001, „Exploatațiile agricole sunt forme complexe de
organizare a proprietății, prin care se pun în valoare pământul, animalele și celelalte mijloace de
producție, interconectate într-un sistem unitar, în vederea executării de lucrări, prestării de servicii
și obținerii eficiente de produse agricole.”. Acestea pot să fie formate din unul sau mai multe
proprietăți-teren, animale și mijloace necesare exercițiului procedural de producție agricolă.
Sub ipoteza transferului de exploatație, urmărim condițiile de îndeplinire a acesteia sub
formă legală. Dacă o exploatație este transferată integral de la un beneficiar la altul după depunerea
unei cereri de plată și înainte să fi fost îndeplinite toate condițiile de acordare a plății, cedentului nu i
se acordă niciun ajutor sau sprijin pentru exploatația transferată. Plata sau ajutorul solicitat de cedent
se va acorda cesionarului în cazul respectării următoarelor condiții:
a) în termen de 10 zile calendaristice de la efectuarea transferului de exploatație, cesionarul
notifică APIA asupra transferului și solicită plata ajutorului și/sau a sprijinului;
12

b) cesionarul furnizează toate documentele justificative solicitate de APIA referitoare la
transferul de exploatație;
c) sunt îndeplinite toate condițiile pentru acordarea ajutorului și/sau a sprijinului în ceea ce
privește exploatația transferată;
Dacă toate aceste condiții sunt îndeplinite, din momentul în care cesionarul a informat APIA
și a solicitat plata ajutorului sau a sprijinului în ceea ce privește exploatația transferată, drepturile și
obligațiile cedentului care decurg din raportul juridic dintre acesta și APIA, generate din cererea
unică de plată sunt atribuite cesionarului (art 1. Ordin MADR 99/2019 M. of. 138/ 21.02.2019). Din
momentul respectiv, t oate acțiunile necesare pentru acordarea ajutorului sau a sprijinului și toate
declarațiile date de cedent înainte de transfer sunt atribuite cesionarului în scopul aplicării
normelor relevante ale Uniunii iar exploatația transferată este considerată o exploatație
separată pe durata anului de cerere în cauză.
Potrivit art. 29 din OUG 3/2015, se pot aplica măsuri compensatorii de dezvoltare
rurală și de asemenea se poate efectua și transferul unor părți ale exploatației.
Toate aceste scheme de plăți formează un ecosistem în care APIA îi încadrează pe
producătorii agricoli care solicita ajutorul sau sprijinul Agenției, care dă naștere unor noi raporturi
obligaționale între fermieri și instituția statului, lăsând loc jurisprudenței să analizeze consecințele
aplicării respectivelor legi, pentru ulterioare completări și modificări cu scopul de a perfecționa acest
mecanism de dezvoltare locală aplicat României.
13

II.Modelul juridic de predare a drepturilor de finanțare APIA către terți
Secțiunea 1. Contractul cadru
1.1 Izvor
Conform art. 1176 C. civ. „ Contractul-cadru este acordul prin care părțile convin să
negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt
determinate de acesta. (note subsol NCC 1176 alin. 1
Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul și volumul prestațiilor,
precum și, dacă este cazul, prețul acestora sunt precizate prin convenții ulterioare.”
Contractul-cadru este un contract în care părțile contractante definesc și stabilesc principalele
reguli și condiții care vor guverna încheierea unor contracte viitoare dintre ele, contracte care se
numesc „de aplicație" sau „de executare" a contractului-cadru .(L. Pop, Tratat de drept civil,
Obligațiile, vol. II, 2009, p. 21 7)
Așadar însuși contractul cadru dă naștere unei garanții de executare a obligațiilor părților
contractante, lăsând loc ca ulterior ele să convină asupra clauzelor contractuale principale, obiectul
acestui contract rămânând în continuare executarea obligațiilor civile la care părțile se obligă în
convențiile pe care acesta le precede.
În mod excepțional însă, contractul-cadru poate da naștere și unor obligații între creditor-
debitor, precum ar fi angajarea încheierii contractelor de executare pe care acesta le precede, sau
precizarea conform căreia părțile convin să nu contracteze cu alții. Nefiind caracteristice contractului
cadru, aceste feluri de obligații trebuie să rezulte din cuprinsul acestuia.
1.2. Concept
De cele mai multe ori , contractul-cadru nu crează obligații propriu-zise, ci doar norme
juridice opozabile părților . În acest sens, el face loc unei situații juridice viitoare pe care acesta o
crează. Așadar ne putem da seama că acest contract cadrul creează niște norme care vor regla
raporturile viitoare dintre părți, în urma încheierii unor contracte prin care acestea se angajează să le
execute.
Obligația de a contracta născută din acest contract nu va stabili un conținut concret al
viitoarelor contracte care îi vor succeda executarea. În acest caz, nu ar mai putea fi vorba despre un
contract cadru, ci doar a unui singur și unic contract cu executare succesivă (L. Pop, Tratat de drept
civil, Obligațiile, vol. II, 2009, p. 21 7).
14

Codul civil român recunoaște sub această denumire contractul-cadru la art. 1176, dar acest
simplu fapt nu este suficient pentru a dobândi statutul de contract numit. Într-adevăr, textul de lege
evocat la secțiunea 1 denumește și definește contractul-cadru, dar nu îl încadrează într-o clasificare
juridică aparte, așadar sub circumscripția dreptului comun în materie de contracte, acesta rămâne un
contract nenumit.
1.3. Mecanism
În interiorul contractului-cadru se pot specifica considerente care vor da naștere unor
obligații la momentul semnării conveției, obligații cu executare în timp, însă acestea nu îl transformă
într-un contract de vânzare cu executare succesivă, pentru că transferul proprietății vai fi nevoie de
noi acorduri de voință . În consecință, părțile trebuie să aibă capacitatea de a contracta la momentul
încheierii fiecărei convenții ulterioare, nu numai la momentul semnării convenției inițiale , așa cum
se întâmplă la o vânzare cu executare succesivă (Ș. Diaconescu, Contractul-cadru de distribuție
comerciala, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 23)
Așadar, autoritatea contract antă este obligată să stabilească în cadrul contractului clauzele
contractuale obligatorii privind cesiunea de creanță care preced transferul dreptului de proprietate
asupra creanței către subcontractanți la momentul în care sunt confirmate îndeplinirile obligațiilor ce
revin din contractul de subcontractare..
„Autoritate contractantă” înseamnă statul prin autoritățile regionale sau locale, organismele
de drept public sau asociațiile formate din una sau mai multe astfel de autorități sau din unul sau mai
multe astfel de organisme de drept public.
Organismul de drept public poate fi definit ca „ Orice organism personalitate juridică, a cărui
activitate este în cea mai mare parte finanțată destat, colectivități teritoriale sau alte organisme de
drept public constituit pentru a îndeplini în mod expres cerințe de interes general, de altă natură
decât industrială sau comercială.
Așa cum am văzut mai sus, la baza contractului-cadru, se află crearea de norme contractuale
aplicabile în viitoarele contracte între părți, iar nu obligații propriu-zise. Așadar principala obligație
care naște din contractul cadru este aceea de a respecta contractul . În temeiul acestei afirmații,
tragem concluzia că supunerea față de contract, nu este obligația unui debitor față de creditorul său.
15

III. CESIUNEA DREPTURILOR DE FINAN ȚARE APIA
Secțiunea 1. Cesiunea de creanță
1.1. Origini ale noțiunii.
Istoria cesiunii de creanță ilustrează oscilațiile dreptului între teoria subiectivistă și
obiectivistă asupra obligației. În dr. roman, obligația era văzută esențialmente ca o legătură
personală și formală, nedetașabilă de persoana creditorului sau a debitorului ( nomina ossibus
inhaerent – este expresia dată de glosatori teoriei personaliste a obligației. Pe cale de consecință,
orice transmisiune a obligației era considerată inadmisibilă. (R. Zimmermann, The Law of
Obligations. Roman Foundations of the Civilian Tradition , Oxford University Press, Oxford, 1996)
Mai târziu la presiunea necesității circulării creanțelor în circuitul civil, apar tehnici indirecte
de transmisiune a creanței prin acte între vii: mandatul în interes propriu și novația prin schimbarea
creditorului. Un alt drept de acordat cesionarului creanței în vederea protejării drepturilor sale îl
formează actio utilis (o acțiune personală și nu în numele cedentului, cum se întâmpla în cadrul
procedeelor utilizate anterior).
În dreptul european, cesiunea de creanță este recunoscută în common law sub formula de
assignment of rights , fiind analizată după regulile unui transfer de proprietate și ia amploare în toate
propunerile de reglementare uniformă a dreptului privat.
Spre deosebire de vechiul cod civil, care reglementa cesiunea de creanță în materia
contractului de vânzare cumpărare(note subsol: Cantacuzino – M.B. Cantacuzino, Elementele
dreptului civil,Cartea Românească, București, reeditată 1998, All Educațional S.A., București),
actualul cod civil dedică un întreg capitol aceste operațiuni, care îi poartă numele și care cuprinde o
întreagă secțiune atribuită cesiunii de creanță „Cesiunea de crean ță în general” (secțiunea 1, art.
1.566-1.586) și o secțiune referitoare la „ cesiunea unei crean țe constatate printr-un titlu nominativ, la
ordin sau la purtător” (Secțiunea 2, art 1.587-1.592 ).
Definită de articolul 1.566 alin. (1) Codul Civil, „ cesiunea de creanță este convenția prin
care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț”. Iese în evidență faptul
că cesiunea de creanță este un contract la care iau parte următorii subiecți de drept: creditorul, care
transmite creanța și care se numește cedent, dobânditorul creanței, care se numește cesionar și
„terțul” asupra căruia există creanța, adică debitorul care este îndatorat să execute prestația și care se
numește debitor cedat.
16

Din aceasta nu trebuie să se înțeleagă că cesiunea de creanță trebuie încheiată între trei
persoane. În ceea ce îl privește pe debitorul cedat, acesta poate să participe sau nu la cesiunea de
creanță, semnând sau nu (consimțind sau nu la încheierea sa) contractul de cesiune de creanță.
Scopul cesionarului rămâne același de a-i face opozabilă (nota subsol TEORIA OBLIGATIILOR)
cesiunea de creanță pentru a obține de la acesta executarea obligației.
Așadar putem spune că cesiunea de creanță intră doar în sfera largă a „ operațiunilor în trei
persoane”.
1.2. Aplicarea cesiunii de crean ță.
După cum ne dăm seama din definiția redată în Codul civil, cesiunea de creanță are o natură
contractuală. Așadar dacă cesiunea este realizată pe o altă cale decât cea convențională, nu intră în
sfera acestei operațiuni juridice. Articolul 1.566 alin. (2), Codul civil prevede că dispozițiile legale
referitoare la cesiunea de creanță nu sunt aplicabile: a) transferurilor de creanțe realizate pe calea
unei transmisiuni universale sau cu titlu universal și nici b) transferului titlurilor de valoare și altor
instrumente financiare; c) de asemenea [ deși art. 1.566 alin. (2) Codul civil nu prevede ], trebuie să
excludem(notă subsol TEORIA OBLIGAȚIILOR) din sfera de aplicare a cesiunii de creanță
reglementată în Capitolul 1 și transmisiunile cu titlu particular realizate pe calea succesiunii
testamentare, pintr-un legat cu titlu particular, care nu poate avea natura unei convenții.
Obiectul cesiunii de creanță îl face domeniul de aplicare al acesteia în funcție de operațiunea
juridică la care este supusă creanța. Așadar poate face obiectul unei cesiuni, orice fel de creanță,
indiferent de obiectul său. Pot fi cesionate creanțele născute din orice contract, promisiune de
contract, născute dintr-un delict, dintr-o faptă licită generatoare de obligații sau dintr-un act juridic
unilateral, creanțele afectate de modalități chiar și din creanțele viitoare (art. 1572 C. Civ), chiar și
creanțele eventuale dar cu condiția să fie identificate.
De cele mai multe ori cesiunea de creanță este alăturată datoriilor de plată a unor sume de
bani afectate de un termen suspensiv (DEFINESTE TERMEN SUSPENSIV) (creanțele de încasare
a unui preț, a unor chirii, arende) sau creanțele rezultate dintr-o promisiune bilaterală de înstrăinare
unde de foarte multe ori poate fi vorba de o cesiune a contractului și nu doar de o cesiune de creanță.
1.3. Creanțele incesibile.
Conform Codului civil care în contextul principiului liberei circulații a bunurilor și al liberei
cesibilități a creanțelor definește creanța ca un drept ce poate fi cesionat, articolul 1.569 alin. (1)
17

consacră creanțele care nu pot fi cedate: „ Nu pot face obiectul unei cesiuni crean țele care sunt
declarate netransmisibile de lege”. Deci în această categorie putem include a) o mare parte a
creanțelor care au un caracter intuitu personae (în privința laturii lor active – a creditorului) și care
din acest motiv nu pot fi transmise (ex: NOTE SUBSOLcreanța de întreținere ca rezultat al unui
contract de întreținere conform art. 2.257 Codul civil; creanța legală de întreținere specifică
raporturilor de familie), în timp ce b) alineatul (2) precizează faptul că nu pot face obiectul cesiunii
creanțele având ca obiect altă prestație decât plata unei sume de bani [adică obligațiile de a da
nepecuniare, de a face sau de a nu face ]. În cazul creanțelor privind sume de bani, principiul liberei
circulații se reinstaurează, astfel încât, oricât de speculativă ar fi întreaga operațiune pentru cedent și
cesionar, obligația este liber transmisibilă.
De regulă principiul liberei cesibilități nu cunoaște excepții, decât în cazul unei prevederi
legale exprese, ceea ce presupune că, în lipsa unei incesibilități convenționale, creanța de a da o
sumă de bani poate fi cedată în mod liber (art. 1569 alin (2) și art. 1.571 alin. (2) C civ.).
1.4. Condițiile de fond ale cesiunii de creanță.
Ca o paralelă la creanțele care nu pot fi cedate care împiedică pe aceasta să fie transmisă,
excepție făcând creanța care are ca obiect o altă prestație decât plata unei sume de bani numai dacă
cesiunea nu face ca obligația să fie în mod substanțial mai oneroaasă (art. 1.569 alin. (2) C. civ).
Asupra cesiunii de creanță apar ca și condiții de fond, bazele condițiilor de valabilitate a unui
contract. Conform definiției legale, cesiunea de creanță este un contract iar aceasta trebuie să se
supună în primul rând condițiilor generale legale impuse oricărui contract. Prin condițiile generale
înțelegem: capacitate, consimțământ, obiect, cauză licită și morală (art. 1.179 C. Civ).
Prin intermediul cesiunii de creanță se pot efectua și operațiuni juridice precum vânzare, dare
în plată, donație așadar, cesiunea trebuie să îndeplinească și condițiile de fond specifice acestor
contracte. (art. 1.653 C civ. Incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase ).
1.5. Condiții de formă a cesiunii de creanță.
Cesiunea de crean ță, fiind un contract consensual se încheie valabil prin simplul acord de
voințe a părților. Consimțământul debitorului cedat nu se cere, deoarece acesta nu este parte în
contractul de cesiune. Așadar, cesiunea cu titlu oneros este validă și își produce efectele între părți,
fără a fi necesară îndeplinirea vreunei condiții de formă. Poate fi vorba de orice contract numit sau
nenumit (ex: contractul cadru, art. 1176 C. civ.), în cadrul căruia părțile au convenit ca plata să se
18

realizeze parțial sau total printr-o cesiune de creanță (ex: în contul chiriei, locatarul înțelege să
cesioneze locatorului o creanță pe care o încasează periodic de la un terț).
Excepții de la regula consensualismului:
a) Cesiunea cu titlu gratuit , pentru că reprezintă o donație, trebuie să fie încheiată conform
condițiilor de formă pentru valabilitatea acesteia. Față de aceasta se pretinde încheierea sub formă
autentică (art. 1.011 C. civ.) făcându-se distincția între cesiunea de creanță cu titlu oneros (art. 1.567
C. civ.) și cea cu titlu gratuit (.; art. 1.011-1.033 C. civ.).
b) De cele mai multe ori, consimțământul cesionarului și cedentului sunt suficiente pentru
transferul dreptului de creanță. Din acest motiv, art. 1.573 alin. (1) C. civ. „ creanța este cedată prin
simpla convenție a cedentului și cesionarului, fără notificarea debitorului”. Prin excepție însă,
transferul creanței nu se poate produce dacă aceasta este legată în mod esențial de persoana
creditorului. În aceste caz, o condiție a transferului creanței constă în consimțământul debitorului
cedat (art. 1.573 alin. (2) C. civ). O altă excepție o constituie și ipoteza creanțelor grevate de
inalienabilitate convențională, caz în care, pentru validitatea cesiunii, va fi nevoie de
consimțământul expres al beneficiarului inderdicției de înstrăinare ( Curs de drept CIVIL,
Obligațiile, autori, 2015)
1.6. Reguli generale privind efectele cesiunii de creanță.
După cum rezultă din cele spuse mai sus, cesiunea de creanță este guvernată de principiul
consensualismului iar consimțământul debitorului cedat nu este necesar pentru validitatea
operațiunii. După împlinirea condițiilor de valabilitate ale contractului prin care este realizată
cesiunea de creanță, apar efectele produse de aceasta între cedent și cesionar.
Efectele produse între părți vor urma principiul forței obligatorii a contractului (art. 1.270 C
civ.). Pentru ca cesiunea de creanță să fie eficace, este necesar ca aceasta să fie făcută opozabilă
debitorului cedat, care se subrogă rolului de terț între cedent și cesionar, aceasta reprezentând o
condiție de efectivitate care impun creanței mijloacele care fac opozabilă cesiunea de creanță
debitorului cedat.
Tot o chestiune de efectivitate o reprezintă realizarea opozabilității față de ceilalți terți față de
cesiune (posibilii cesionari plurali ai aceleiași creanțe sau alți creditori ai cedentului, respectiv ai
debitorului cedat.
19

1.7. Condițiile de efectivitate a cesiunii de creanță
Articolul 1.579 C. civ, consacră opozabilitatea față de terți sub aspectul îndeplinirii anumitor
formalități de publicitate prin intermediul cărora terții să ia aminte la cunoașterea operațiunii,
aceasta conferindu-le o prezumție legală de cunoaștere față de debitorul cedat, dar și față de alți terți
care ar putea avea vreun interes.
Debitorul este obligat să plătească cesionarului doar din momentul realizării opozabilității
față de acesta, momentul fiind esențial nașterii obligației(art. 1.579 C. civ).
Posibilitatea de cunoaștere din partea altor terți interesați decât a debitorului cedat prin
opozabilitatea cesiunii față de acesta și față de terții interesați (creditorii cedentului și de alți
cesionari, pentru ipoteza cesiunilor succesive) se realizează conform art. 1.578-1.581 C. civ., prin:
a) acceptarea cesiunii de către debitor printr-un înscris a cărui singură condiție este să aibă
dată certă [art. 1.578 alin. (1) lit. a) C. civ. ]
b)notificarea scrisă a cesiunii pe suport de hârtie sau în format electronic, cu condiția să fie
suficient de specifică și să arate identitatea cesionarului, să indice creanța cedată și să solicite
debitorului plata directă, iar dacă este o cesiune parțială, notificarea trebuie să indice și întinderea
acesteia. Aceeași notificare este cerută și în cazul cesiunii unei universalități de creanțe pentru
realizarea opozabilității față de debitorul cedat (art. 1.579 C. civ). Aceasta poate fi făcută atât de
cesionar cât și de cedent. Spre deosebire de cesionar, cedentului nu îi revine obligația legală de a
face notificarea așa că aceasta va fi făcută de cesionar deoarece aceste reprezintă partea interesată
În funcție de cine face notificarea, aceasta produce efecte diferite: 1. Dacă ea este făcută de
către cedent, debitorul cedat trebuie să execute prestația direct față de cesionar, opozabilitatea fiind
realizată de la data comunicării notificării. 2. dacă notificarea este făcută de către cesionar , debitorul
are dreptul de a-i pretinde acestuia să-i prezinte dovada scrisă a cesiunii, precum și de a suspenda
plata până la acest moment (art. 1.578 alin (3) și (4) C. civ) până la comunicarea dovezii scrise a
cesiunii de creanță către debitor, notificarea fiind lipsită de producerea de efecte (art. 1.578 alin. (5)
C. civ).
c) înscrierea în arhiva electronică – în cazul cesiunii unei universalități de creanțe actuale
sau viitoare este prevăzut ca față de terți, opozabilitatea nu se realizează decât prin înscrierea
cesiunii în arhiva electronică. (art. 1.579 C. civ).
d) cererea de chemare în judecată – reprezintă un act care incorporează notificarea
debitorului cedat (art. 1.578 alin (1) lit. b) nefiind vorba de o modalitate aparte de realizare a
opozabilității cesiunii de creanță. Cererea de chemare în judecată a debitorului cedat, formulată de
20

către cesionarul creanței, implică și o comunicare a cesiunii de creanță, realizarea acesteia fiind
făcută odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată (note subsol TEORIA OBLIGAȚIILOR
Autori 2015).
f) notarea în cartea funciară – articolul 902. alin. (2) pct. 6 C. civ. Indică posibilitatea notării
în cartea funciară locațiunea și cesiunea de venituri . Notarea acesteia în cartea funciară produce
efecte de opozabilitate față de terți (art. 902. alin (1) C. civ.). De aici se deduce că, în această
manieră există o modalitate alternativă a publicității prevăzute de art. 1.578- 1.581 C. civ. Cu toate
acestea, față de modalitățile principale de realizare a cesiunii, notarea în cartea funciară are doar
efect subsidiar (TEORIA OBLIGATIIILOR 2015 Autori)
1.8.Efectele cesiunii de creanță.
Cesiunea de creanță are ca efect principal transmiterea dreptului de creanță de la cedent la
cesionar prin intermediul actului care o precizează. Operațiunea juridică de transmitere a creanței
poate fi numită contract (art 1166) prin: vânzare, împrumut, schimb, donație etc.
Efectele cesiunii pot fi produse între cedent și cesionar față de terți și pe de altă parte, față de
terți (în cazul unor cesiuni succesive ale aceleiași creanțe sau pentru aceea a unor cesiuni multiple
ale aceeași creanțe).
1.9. Transferul creanței între părți
Principalul efect al cesiunii de creanță este transferul dreptului de creanță din patrimoniul
cedentului în patrimoniul cesionarului. Creanța este transmisă cesionarului exact în starea în care a
aparținut cedentului. Având obligația de a se transmite exact la valoarea ei nominală, creanța obligă
pe cedent să o transmită la valoarea rezultată din titlul creanței, indiferent că cesiunea este cu titlu
oneros și că cesionarul a dobândit-o la un preț inferior sau că aceasta este cu titlu gratuit.
Codul civil prevede în art. 1.584 și o transmitere parțială a creanței (cesiune parțială). În
cazul acesta cedentul și cesionarul au drepturi proporționale în încasarea creanței de la debitorul
cedat.
Cedarea creanței se face sub obligația cedentului de a preda cesionarului înscrisul
constatator al creanței, alături de (dacă este cazul) orice alte înscrisuri doveditoare ale creanței. În
cazul unei parțiale cesiuni de creanță, cedentul are obligația de a remite cesionarului doar copii
legalizate de pe înscrisul care constantă cesiunea parțială.
21

1.10. Obligația de garanție.
Dacă operațiunea cesiunii de creanță este făcută cu titlu oneros, cedentul are obligația să
garanteze pe cesionar împotriva acesteia. Garanția diferă în funcție de existența creanțelor și
accesoriilor. În funcție de momentul cesiunii, cedentul răspunde față de cesionar de existența
valabilă a creanțelor și accesoriilor sale și de solvabilitatea debitorului cedat (art. 1.585 alin (2) C.
civ) ca garanție. Garanția pentru existența actuală nu presupune și o răspundere pentru solvabilitatea
debitorului cedat (art. 1.585 alin. (2) C civ) (CURS TEORIA OBLIGATIILOR 2015 Autor)
Dacă prin actul de cesiune cedentul își asumă obligația de a garanta și solvabilitatea
debitorului, acesta este îndreptățit să o facă. Legea face precizare că cedentul a înțeles să garanteze
numai solvabilitatea actuală a debitorului, cea existentă la momentul cesiunii iar că aceasta se
intinde doar până la momentul concurenței prețului cesiunii (art. 1.585 alin. (3) C. Civ.)
Prin cesiunea cu titlu gratuit, cesiunea creanței nu dă naștere unei obligații de garanție ,
excepție făcând stipulația precizată la art. 1.585 alin (5) C. civ, și nici atunci când dreptul cesionat
a fost desființat datorită unor cauze posterioare cesiunii , (TEORIA OBLIGATIILOR 2015 Autori)
cu excepția cazurilor în care desființarea este produsă retroactiv, de ex: admiterea acțiunii în anulare.
În cele din urmă pe lângă obligațiile cedentului de garanție pentru existența, valabilitatea
creanței și eventual solvabilitatea debitorului cedat, cedentul trebuie să răspundă pentru evicțiune
( art 1.586 Cod civil.)dacă se face vinovat de nedobândirea dreptului de creanță în patrimoniul său,
al cesionarului sau nu poate să o facă opozabilă terților. În acest caz Codul civil face referință la
aplicabilitatea dispozițiilor legale privind răspunderea vânzătorului de rea-credință pentru viciile
ascunse ale bunului vândut (același cedent cesionează creanța sa succesiv și cu rea-credință, către
doi cesionari, în care unul dintre ei încasează creanța datorită îndeplinirii formalităților opozabile
acesteia; iar celuilalt îi revine dreptul la garanția de evicțiune împotriva cedentului.
Bazat pe obligația de garanție împotriva evicțiunii, în acest caz cedentul trebuie să-l
despăgubească pe cesionar pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate conform prețului creanței,
clauzele contractului, cheltuielile de judecată și alte daune suferite de către cesionar.
Cesiunea de creanță produce efecte între părți de îndată ce a fost încheiat actul prin care
aceasta ia naștere prin regulile stabilite în contract nefiind supusă vreunei cerințe de publicitate ale
cesiunii de creanță, cum este cazul când aceasta se face față de terți.
22

1.11. Efectele cesiunii de creanță față de terți și între terți .
Față de cesiunea de creanță, toate celelalte persoane au calitatea de terți, inclusiv debitorul
cedat. Din categoria terților fac parte toate persoanele cu excepția cedentului, cesionarului și a
succesorilor lor universali și cu titlu universal. Maniera în care cesiunea de creanță este făcută
opozabilă terțului-debitor cedat este diferită de aceea în care ea este făcută celorlalți terți (creditorii
părților cesiunii, alți creditori ai debitorului, cesionarii succesivi ai aceleiași creanțe). Din punctul de
vedere al formalităților de publicitate impuse pentru realizarea opozabilității de către terți, unul
dintre aceștia (fideiusorul) este asimilat debitorului cedat, astfel încât, față de acesta, cesiunea este
făcută opozabilă numai prin mijloacele în care ea este făcută opozabilă debitorului cedat (art. 1.581
C. civ.).
1.12. Efectele înainte de notificare sau acceptare .
Așa cum am mai precizat , cesiunea de creanță devine opozabilă debitorului cedat numai din
momentul acceptării sau comunicării cesiunii de către sau către acesta (art. 1.578 C. civ). Așadar,
până ca acesta să fie notificat sau până la acceptarea în scris cu dată certă de către acesta, cesiunea
creanței este inopozabilă lui. De aceea, „ înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul
nu se poate libera decât plătind cedentului ” (art. 1.578 C. civ.). Plata făcută în acest fel are efect
liberatoriu pentru debitor. Pe de altă parte, chiar îndeplinite formalitățile de publicitate prin
notificare, dacă aceasta a fost comunicată debitorului cedat de către cesionar, primul are dreptul să
suspende plata până în momentul prezentării dovezii scrise a cesiunii (art. 1.578 alin. (3), (4), (5) C.
civ).
Dacă din faptul că debitorul ignoră cesiunea, considerându-se mai departe debitor al
cedentului rezultă și alte consecinte, debitorul poate opune cedentului prescripția extinctivă ori
compensația. Dacă este acționat în justiție de cesionar, debitorul poate refuza plata și poate opune
chitanțele semnate de cedent anterior notificării cesiunii, chiar dacă acestea nu au dată certă. Dacă
cedentul acceptă o anumită formă de plată și ulterior se îndeplinesc cerințele de publicitate,
cesionarul este obligat să accepte consecințele înțelegerii dintre cedent și debitorul cedat. În general,
orice modificare a creanței inițiale ce ar fi convenită de debitorul cedat și cedent înainte de
îndeplinirea condițiilor de publicitate a cesiunii de creanță este pe deplin opozabilă cesionarului, așa
cum rezultă din prevederile art. 1.582 alin. (2) C. civ.).
23

1.13. Efectele după notificare sau acceptare.
Ca o continuare la ceea ce am precizat mai sus, după îndeplinirea cerințelor de publicitate a
cesiunii, debitorul cedat devine debitor exclusiv al cesionarului și nu mai poate face plata cedentului.
Efectele cesiunii între cesionar și debitorul cedat sunt stabilite de art. 1.582 C. civ. Iar din textul legii
reies următoarele:
a) debitorul cedat poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi
putut invoca împotriva cedentului iar în această privință, legiuitorul (art. 1.582 alin (2) C. civ)
exemplifică prin plată, nu numai excepția plății îi poate fi opusă cesionarului, ci și alte mijloace de
apărare cum ar fi nulitatea actului juridic civil din care rezultă creanța, efectele leziunii din raportul
obligațional inițial, alte cauze decât plata de stingere a raportului obligațional cum sunt:
imposibilitatea de executare fortuită, remiterea de datorie sau darea în plată consimțite de cedent
anterior îndeplinirii formalităților de publicitate.
b) debitorul cedat are dreptul să opună cesionarului plata făcută cu bună-credință unui
creditor aparent (art. 1.582 C. civ alin. (2). În acest caz putem vorbi despre un cedent care prezintă
în continuare ca fiind creditor, evitând comunicarea debitorului cedat cum că a avut loc o cesiune de
creanță. În cazul în care este de asemenea un alt creditor, aparent proprietarul titlului creanței, sau
deține un mijloc de o așa manieră plauzibilă să îl convingă pe debitorul cedat că el este titularul real
al creanței, ca mai apoi acesta să facă plata în favoarea sa. Singura condiție-metodă este aceea ca
debitorul cedat să fie de bună-credință, adică să nu fi cunoscut cu adevărat cine este adevăratul
titular al creanței respective.
c) O excepție de la regula instituită în art. 1.582 alin. (1) C. civ, o constituie alineatul (3) al același
articol, „Debitorul cedat care a acceptat cesiunea prin înscris cu dată certă nu mai poate opune
cesionarului compensația pe care o putea opune cedentului” . În cazul opozabilității prin
intermediul notificării, compensația va putea fi opusă cesionarului în condițiile prevîzute de alin. (1).
Art. 1.622 alin (1) C. civ. Prevede: „ Compensația nu are loc și nici nu se poate renunța la ea în
detrimentul drepturilor dob ândite de un terț”. Deci dacă deja s-a efectuat deja o compensație
parțială între cedent și debitorul cedat, creanța trebuie considerată parțial stinsă; la fel și dacă a
operat o compensație totală, indiferent de forma acesteia. Discuția rămâne însă în vigoare pentru
ipoteza în care efectuarea cesiunii de creanță echivalează cu o renunțare la beneficiul compensației
și pentru cea în care acceptarea cesiunii de către cedat echivalează cu o renunțare la cesiune, în
condițiile art. 1.617 alin. (3) C. civ.
24

1.14. Regimul special al cesiunii creanțelor constatate printr-un titlu nominativ
Codul civil dedică secțiunea a 2-a a Capitolului I intitulat „ Cesiunea de creanță”, art. 1.587-
1.592, regimului transmisiunii obligațiilor constatate printr-un titlu nominativ. Conform definiției
dicționarului juridic, „ titlul nominativ este o s pecie a titlului de credit care se distinge prin aceea c ă
indică persoana titulară a drepturilor ce rezult ă din cuprinsul său și se transmite pe calea cesiunii,
a cărei înfăptuire comportă înscrierea unei mențiuni în acest scop pe titlu și tradiția titlului necesar
noului titlu pentru exercitarea dreptului .”. (https://e-juridic.manager.ro/dictionar-juridic/titlu-
nominativ/4289.html )
Titlurile nominative cuprind o mare varietate de înscrisuri comerciale care dau dreptul
deținătorului sau titularului acestora la plata unei sume de bani (ex: cec, cambie, bilet la ordin),
totalitatea drepturilor asupra unor mărfuri sau la drepturi societare. Regimul juridic este stabilit de
regulp, prin lege specială pentru fiecare din categoriile exemplificate. Sub aceste considerente, art.
1.587 C. civ., prevede două reguli nominative principale în circulația acestor creanțe: a) la ordin sau
la purtător nu se pot transmite prin simplul acord de voință al titularului titlului de valoare și al
cesionarului; b) în al doilea rând, aceleași titluri de valoare cunosc un regim de transmisiune special,
care se reglementează prin lege specială.
Legiuitorul prevede o serie de reguli generale aplicabile modalităților tranismisiunii titlurilor
de valoare care sunt prevăzute de art. 1.588 C. civ. ( L. Pop, Tratat de drept civil, Obligațiile, vol. II,
2009, Universul Juridic, p. 233):
a) în cazul titlurilor nominative , transmisiunea se menționează atât pe înscrisul respectiv, cât
și în registrul ținut pentru evidența acestora
b) în cazul titlurilor la ordin, pentru realizarea transmisiunii este necesară aplicarea girului,
după regulile aplicabile în materie de cambie – presupun înscrierea unor mențiuni speciale pe titlu
privind transmisiunea creanței, prevăzute de legea specială.( subsol: Raporturile generate de gir
presupun participarea a trei persoane: girant, girat și giratar.)
c) în cazul titlurilor la purtător, creanța încorporată în aceste înscrisuri se transmite prin
remiterea materială a acestora. Deținătorul actual este îndreptățit să încaseze suma de bani indicată
în titlu de la banca indicată în titlu. Singura condiție preliminară este acea ca titlul să îi fi fost remis
voluntar (ceea ce se cheamă tradițiune).
25

Secțiunea 2. Operațiunea de scont
După practica bancară uzuală, posesorul unui efect de comerț girează proprietatea titlului
către bancher, care îi varsă imediat suma nominală sub rezerva de a-l încasa la scadență; câteva
deduceri sunt operate asupra sumei vărsate și al cărui principal scop de dobândă se constituie în
remunerarea bancherului. Aceasta din urmă poate să dispună de efect: prin girare sau la scadență,
bancherul încasându-și profitul. Noțiunea de scont este desemnată de operațiunea juridică prin care
se deduce câștigul pentru bancher din suma efectului.
Făcând referire la gir, calitatea de posesor și girant ar fi suficientă pentru a determina
drepturile și obligațiile bancherului și ale clientului său și în multe cazuri drepturile și obligațiile lor
reciproce. Dar este cunoscut că girul nu este altceva devât o executare parțială a contractului de
scont care conferă operațiuni specifice și permite să le distingem de operațiuni vecine care utilizează
efectul girului.
Pe de-asupra, drepturile și obligațiile reciproce ale părților rezultă din gir și din raportul
subsecvent al acestuia, element fundamental al girului. Opiniile asupra girului sunt împărțite în
rândul autorilor. Cea mai mare parte din autori văd în scont, mai mult decât un gir, un contract dar
opiniile lor sunt divergente când este adusă în discuție natura juridică a acestui contract.
Unii autori pun accent pe avansarea imediată a fondurilor și văd la mijloc un împrumut.
Remiterea efectului de comerț în proprietate ar servi cu titlu de garanție a împrumutului și ca mijloc
de rambursare. Consecința esențială a acestei analize este suspunerea scontului legislație ce privește
dobânzile; acest rezultat poate duce la constatarea simplă că scontul este o operațiune de credit (ceea
ce este evident), fără să fie necesar să-l asimilăm unui contract de împrumut.
Pe de-altă parte, alți autori pun accent pe ideea că fondurile ar fi remise în contrapartidă cu
transferul de proprietate al efectului de comerț; această remitere de fonduri poate fi văzută ca plata
unui preț în numerar iar contractul de scont apare ca o cumpărare de titluri sau ca cesiune de creanță.
Analizând problema din acest punct de vedere, putem observa din perspectiva pieței operațiunilor de
credit: cumpărarea titlului sau a creanței nu are efect speculativ, în care bancherul nu cumpără ieftin
ca să vândă scump; acesta realizează o operațiune de credit și vrea să obțină o remunerare normală
pentru capitalul avansat.
Dacă privim și facem o analiză comparată cu contractul de împrumut și contractul de
vânzare-cumpărare, putem să ne dăm seama foarte ușor din natura juridică a contractului de scont că
acesta se afla la jumătatea drumului, între cele două mai sus precizate.
26

La baza operațiunii de scontare găsim o structură juridică asemănătoare cumpărării titlurilor
de proprietate, un schimb dintre două valori. Bancherul acționează un titlu care îi conferă drepturi
contra unui terț; dar spre deosebire de cumpărător ( ART. 1719 C civ. Care se obligă să preia bunul
vândut și să plătească prețul vânzării), el nu vrea să realizeze o operațiune speculativă în sensul
juridic al termenului. Scontând efectul, bancherul realizează o operațiune de credit făcând o plată
anticipată, avansând imediat suma remiterii proprietății titlului.
Prin evoluția tehnicii operațiunilor de credit, bancherul nu creditează decât sub rezerva
încasării (excepție face sfarșitul bun). Nevoind să obțină riscurile unei operațiuni de cumpărare,
bancherul se asigură că plata titlului este garantată de terții debitori ai efectului de comerț. Prin
această clauză, specifică contractului de scont, se subliniază caracterul de operațiune de credit și
indică voința bancherului care vrea să elimine riscul de neplată prin primirea însuși a efectului
operațiunii. Această garanție de drept comun, supusă clauzei de neîncasare, se suprapune peste
garanția cambială născută din gir. În acest sens, scontul conferă drepturile contra terților prin
operațiunea de credit urmată de remiterea unui efect de comerț, plata acestuia fiind garantată de
girant.
2.1. Realizarea operațiunii de scont.
Părțile își dau consimțământul pentru un contract formal, contractul de scont, în executarea
căruia bancherul varsă suma pentru un efect pe care clientul i-l girează. Realizarea acestor fapte
duce la o operațiune de scont.
2.2. Înfăptuirea consimțământului.
Primirea efectului de comerț
Bancherul poate accepta să primească efectul de comeț ce i-l prezintă clientul. Contractul de
scont se înfăptuiește într-un cadru al său: prin efectul girului. Suma efectului intră ca și credit în
contul clientului. Data operațiunii de scontare trebuie să fie bine determinată.
După situație și din precauție, bancherul ia efectul pentru examinare, în vederea realizării
scontului așadar formarea contractului va fi întârziată. Efectul este de principiu remis bancherului
dar acest gir nu va transfera proprietatea titlului, pentru că bancherul își amână acordul. Transferul
proprietății titlului nu va interveni decât prin formarea consimțământului și evident ca urmare a
acceptării bancherului. Până la acest moment și în ciuda girului, efectul rămâne în proprietatea
clientului care urmează să îl predea.
27

Borderoul de scont și înscrierea în cont
Acceptarea bancherului este stabilită oferind clientului un document numit borderou de scont
care descrie efectul de comerț scontat și condițiile operațiunii. Pe acest document se înscrie rezerva
încasării iar în majoritatea cazurilor, o clauză de scutire de protest ori de neresponsabilitate în caz de
protest întarziat. (tardiv)
Momentul propriu-zis de acceptare a operațiunii de scont îl semnifică înscrierea sumei
efectului, de către bancher, în contul remitentului. În cazuri excepționale, acceptarea poate să fie
anterioară acestei înscrieri, semnalând o regularizare contabilă a unei operațiuni anterioare.
2.3. Remiterea titlului bancherului.
Forma remiterii titlului
Remitentul are obligația de a transfera proprietatea titlului scontat bancherului scontator,
ceea ce implică: obligația de a realiza tranferul conform reglementării căreia îi este supus titlul,
obligația de a-l elibera și obligația de a i-l înmâna bancherului. Titlurile remise pentru scont
specifice sunt: cambia, biletul la ordin, cecul și transferul dreptului de proprietate care se va efectua
după procedurile cambiale în acest fel:
Bancherul scontator poate fi desemnat în calitate de beneficiar al cambiei; această ipoteză se
întâlnește frecvent în practică. În acest caz, numele bancherului trebuie să figureze pe efectul de
comerț în calitate de beneficiar. Există cazuri în care trăgătorul, nefiind sigur pe acceptarea scontării
efectului de către bancher, lasă în alb numele beneficiarului iar dacă bancherul acceptă procedura de
scont, îl completează el însuși pe titlu și regularizează astfel cambia. Această regularizare este
opozabilă trasului.
Dacă completarea se face înainte de acceptare, operațiunea nu pune probleme juridice.
Dacă completarea se face după acceptare, jurisprudența admite că asemenea regularizare este
opozabilă trasului, cu excepția cazului în care banca omite o greșeală. El este admis chiar dacă girul
s-a făcut de trăgător în absența numelui beneficiarului: în toate ipotezele, trebuie ca regularizarea
(completarea) să se facă înainte de prezentarea la plată.
Efectul de comerț poate fi girat bancherului. Acest gir se numește „gir în alb”; dacă efectul
este dat bancherului fără a fi girat, drepturile bancherului sunt foarte slabe. Asemenea situații pot să
apară în cazul rescontărilor între bancheri.
28

Scontarea furnizorului
În general cambia este prezentată trasului dar prin excepție se întamplă ca aceasta să fie
prezentată trasului pentru contul furnizorului său, trăgătorul. Această practică este cunoscută sub
numele de scontare a înscrisurilor furnizorului (scontarea furnizorului) și corespunde unor situații
foarte diferite față de scontarea normală. În acest fel, entitățile comerciale imporante urmăresc să
ofere furnizorilor lor sprijin pentru scontarea înscrisurilor lor, în condiții foarte avantajoase, urmând
să le preieie cheltuielile.
Pe scurt, operațiunea se derulează în următorul fel: vânzătorul (furnizor) trage o cambie la
adresa cumpărătorului său. Acesta din urmă acceptă tragerea și o scontează bancherului său.
Vânzătorul primește produsul scontului din mâinile bancherului scontator.
Juridic, este vorba de o operațiune de scont realizată între trăgătorul furnizor și bancherul
care datorită intermedierii joacă un rol de mandatar. În caz de neplată a efectului de comerț,
bancherul inițiază contra trăgătorului furnizor regresul cambial ori recursul fundamental,
valorificând contractul de scont.
Secțiunea 3. Gajarea
Gajul este operațiunea prin care un bun sau un titlu este remis către creditor, sau prin
păstrarea acestuia de către debitor cu consimțământul creditorului, în scopul garantării unei creanțe.
Bunurile supuse gajului trebuie să facă parte din circuitul civil și să nu fie grevate de sarcini.
Asumarea obligației gajului urmărește efectul stabilit de părți în executarea unei prestații
determinate, obligându-l pe debitor să-și execute obligația cu bunurile mobile sau imobile, care
există sau vor exista. Prin aceasta, creditorul dobândește un drept asupra patrimoniului debitorului,
ca garanție împotriva insolvabilității acestuia din urmă, prin depășirea activului debitorului de către
totalul datoriilor ce îi revin [ COSMOVICI, PAUL MIRCEA. Drept civil. Obligații. Legislație.,
București,1994-1996, 501 p. editura ALL). Creanța nu poate fi opozabilă creditorului decât în cazul în
care debitorul nu se va supune raporturilor obligaționale. Așadar, creditorul depinde de respectarea
condițiilor născute în urma contractului de gaj, de către debitor.
3.1. Caracterele juridice ale contractului de gaj:
Gajul este un drept real de garanție, accesoriu, mobiliar și indivizibil. Gajul poate avea ca
obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise sub forma unui înscris materializat.
29

Caracterul indivizibil al gajului: gajul există asupra tuturor bunurilor gajate, asupra tuturor
părților lor, asupra obligației, chiar dacă acestea sunt divizibile. Caracterul indivizibil al gajului se
manifestă, de exemplu, în cazul trecerii bunului gajat la moștenitori, chiar dacă datoria se divizează
între moștenitorii debitorului sau între cei ai creditorului [Tatiana Tabuncic, Gajul ca mijloc de
garantare a executării obligațiilor , Arad, ed. Concordia, 2006 ].
Real – când este vorba de gaj cu deposedare de bun, acesta prevede remiterea bunului.
Înregistrat (fără deposedare) – dacă se constituie gaj fără deposedare, acesta trebuie
menționat în Registrul Cadastral, întocmai pentru a asigura pe un potențial terț de faptul că bunul
este sau nu este gajat.
Gaj cu deposedare de bun- în cazul în care pe timpul gajului cu transmisiune debitorul
moare, riscul va fi suferit de către creditor.
Sinalagmatic – amândouă părțile se supun obligațiilor născute de gaj . La momentul executării
obligațiilor debitorului, creditorul este obligat să restituie bunul gajat (în cazul gajului cu
deposedare.
3.2. Tipurile de gaj
a) cu deposedare – Cel mai ușor exemplu în acest caz este amanetul. În acest caz, bunul este
trecut la creditor care își asumă riscul întreținerii bunului. În acest caz, contractul trebuie să prevadă
caracteristicile bunului gajat.
b)fără deposedare (înregistrat) – Bunul trebuie înregistrat în Registrul Cadastral.
c) După natura gajului:
-Ipoteca – sunt supuse gajului bunurile imobile (construcții, pământuri)
-Ipoteca de întreprinzător – în acest caz se gajează parte sau totalitate a patrimoniului deținut
de persoana juridică fie că sunt fixe sau în circulație.
d) De asemenea se pot gaja drepturile de creanță care se află în circulație sau în procesul
prelucrării.
e) Pot fi gajate și creanțele pe care debitorul le va dobândi pe viitor, cu condiția ca acesta să
facă dovada că urmează să le dobândească.
3.3. Temeiurile apariției gajului. Registrul Gajului.
Gajul se instituie în condițiile legii sau ale contractului prin care ia naștere. Înregistrarea
gajului se face conform normelor stabilite de Codul civil, în momentul înregistrării sale. În cazul
30

contractului de amanet, gajul ia naștere în momentul în care persoana (debitor) transmite bunul către
terț (creditor).
În cazul gajului fără deposedare, acesta apare în momentul în care este înregistrat în
Registrul Cadastral. Atât contractul de gaj cât și cel de ipotecă trebuie să fie încheiate în scris sub
formă autentică pentru ca să-și îndeplinească condițiile sub probațiunea legii. Pentru a modifica un
contract de gaj este nevoie de acordul ambelor părți, sub sancțiunea nulității.
Precum în cazului contractului de ipotecă, până la momentul constituirii contractului de gaj,
debitorul are obligația să ii aducă la cunoștință creditorului dacă nu este singurul deținător al
dreptului de creanță asupra bunului care va urma să fie obiectul gajului.
În conțiunutul contractului de gaj trebuie să se menționeze numele sau denumirea părților,
domiciliu sau sediul acestora, descrierea bunului gajat, locul unde se află bunul, estimarea bunului,
tipul gajului, acordul expres al creditorului gajist, data scadentă, valoarea maximă a acestuia, etc.
După constituirea gajului, părțile se obligă la condițiile precizate în contract.
Radierea gajului poate fi cerută de:
a) Creditorul gajist.
b) Debitorul gajist, în baza unu acord scris semnat de ambele părți, a declarației autentice
scrisă de creditor, cu privire la renunțarea la gaj sau a prin hotărâre judecătorească.
c) După executarea obligației născute prin gaj, în momentul radierii acestuia, creditorul gajist
are obligația să se asigure de înregistrarea încetării gajului la Registrul Cadastral.
3.5. Exercitarea dreptului de gaj a părților
Dacă debitorul gajist nu își execută obligația redată în contractul de gaj până la data stabilită
prin acesta, creditorul gajist poate să-și exercite dreptul de gaj în următoarele moduri:
1. Să vândă bunurile gajate fără consimțământul debitorului gajat..
2. Să le vândă creanțele gajate sub autoritatea instanței de judecată.
3. Să își însușească posesia bunurilor înspre administrare.
Creditorul poate să-și exercite dreptul asupra creanței indiferent de posesorul bunului gajat.
Termenul acordat de creditorul gajist pentru transmiterea bunului mobil, nu va fi mai mic de
10 zile, iar pentru bunul imobil – 20 zile, și pentru un bun luat în posesiune spre a fi administrat – 10
zile.
Transmiterea bunului la creditor
31

1. De bună voie – debitorul se supune condiției de transmitere a bunului gajat.
2. Silit – atunci când transmiterea creanței se face pe cale judecătorească, în urma unei
hotărâri, adică debitorul este impus înspre predarea (transmiterea) bunului gajat.
Odată cu intrarea în posesia de drept a bunului gajat, creditorul obține drepturi depline
asupra lui. În acest sens el are dreptul să îl vândă fie prin negociere directă, fie prin licitație publică,
în schimbul unei sume rezonabile impusă de acesta. După vânzarea bunului, cumpărătorul
dobândește bunul grevat de sarcini cu drepturi reale asupra acestuia.
Încetarea gajului pe scurt
a) Stingerea obligației garantate prin gaj – gajul încetează odată ce debitorul își execută
toate obligațiile pe care le are față de creditor.
b) Expirarea termenului constituirii gajului – a trecut perioada de timp pentru care acesta a
fost stabilit.
c) Distrugerea bunurilor gajate – acestea pot fi distruse în cauza unei forțe majore. Obligația
debitorului nu se stinge.
d) Valorificarea bunurilor pe cale silită – valorificarea silită apare în momentul în care
debitorul nu-și execută prestația instanța de judecată îi impune vânzarea bunului înspre a-și acoperi
obligațiile născute prin gaj.
e) Amanetul – în momentul în care bunul gajat se repune în circulație, gajul se stinge.
32

IV . CONSECINȚE PRACTICE ALE INTERPRETĂRII
chiar în cazul când neexecutarea obligației rezultă din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie
să cuprindă decât aceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației (s. n. –
D. C.)”. În alte cuvinte, creditorul beneficiar al unei simple promisiuni de contract putea evita
pierderea (și chiar a și evitat-o) reorientându-și resursele disponibile spre alți beneficiari.
BIBLIOGRAFIE:
22 COSMOVICI, PAUL MIRCEA. Drept civil. Obligații. Legislație . – București. – 1994, 1996. – 501 p.
31. GAJUL CIVIL // Buletin economic legislativ . – 1994. – nr.9. – s. 18-48
Noul Cod civil
Fr, Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit Civil. Les obligations , Dalloz, Paris, 11 ed, 2013 sau ediția din
2005
J. Ghestin, G. Loiseau, Y .-M. Serinet, La formation du contrat. Le contrat – Le consentement .
L’objet de la cause – Les nullites, 4 ed. L.G.D.J., Paris, 2013
Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Liviu Pop, Ionut-Florin POPA, Stelian Ioan Vidu,
București, Universul juridic, 2012
Curs de drept civil, Obligațiile. Liviu Pop, Ionut-florin Popa, Stelian Ioan Vidu, București 2015.
Universul Juridic
Ordin MADR 99/2019 M. of. 138/ 21.02.2019
33

Bibliografie:
http://www.barouldolj.ro/index.php?show=revista&idPagina=7154
https://www.legifrance.gouv.fr/affichTexte.do?
cidTexte=JORFTEXT000032004939&categorieLien=id
https://www.unidroit.org/instruments/commercial-contracts/unidroit-principles-2016
34