INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………6 CAPITOLUL I Secțiunea 1. -… [610205]

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
SPECIALIZAREA DREPT
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI
LUCRARE DE LICEN ȚĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,
Prof. univ. dr. LUHA V ASILE
ABSOLVENT: [anonimizat]
2019

2

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
SPECIALIZAREA DREPT
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI
LUCRARE DE LICEN ȚĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,
Prof. univ. dr. LUHA V ASILE
ABSOLVENT: [anonimizat]
2019
3

CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………6
CAPITOLUL I
Secțiunea 1. – 1.1 Înfințarea APIA……………………………………………………………………
1.2. Organizarea APIA……………………………………………………………….
1.3. Funcționarea APIA………………………………………………………………
Secțiunea 2. – 2.1. Schemele de plăți…………………………………………………………………
2.2. Trans
II.Modelul juridic de predare a drepturilor de finanțare APIA către terți
1.Contractul cadru
1.1concept
1.2 izvor
1.3 mecanism
2. Functionarea contractului cadrului
III. Cesiunea drepturilor de finan țare apia
1.natura juridica
1.2 cesiuni de creanta – teoria obligatiilor
1.3 scont
1.4 gajare (amanetare) (ipotecare imobiliara)
2. REGIMUL JURIDIC AL DREPTULUI DE CREANTA AL FERMIERULUI
IMPOTRIVA APIA
(Este un drept de creanta dublu, afectat de A: o conditie rezolutorie [Conditie de
valabilitate a actului juridic civil. ]și B: de un termen suspensiv [Termen care amana
inceperea exercitarii drepturilor si executarii obligatiilor, pana la implinirea lui. ]
4

DACA DREPTUL EXISTA INSEAMNA ca poate fi CESIONAT, SCONTAT sau
GAJAT
IV . CONSECINTE PRACTICE ale interpretarii
-Jurisprudenta 1
-Jurisprudenta 2
INTRODUCERE
5

În prezenta lucrare vom analiza aspecte teoretice și consecinte practice privind
funcționalitatea Agentiei de Plati și Intervenție pentru Agricultura în relatiile cu tertii privite ca
rapoarte de drept civil.
Ca o paralelă a anului în care APIA devine o instituție oficială în România, 2004 este
același an în care țara noastră aderă la NATO și devine oficial un stat membru al acestei Alianțe.
Putem spune că acest an marchează începutul dezvoltării țării noastre atât pe plan internațional
cât și în domeniul infrastructurii, la inițiativa statului prin programul APIA, vizând
subvenționarea producatorilor agricoli , persoane fizice și juridice,în încercarea statului de a
ridica și susține nivelul de trai al țării.
Sprijinind financiar cetățeanul persoană română, APIA aflată în subordinea Ministerului
Agriculturii și Dezvoltării Rurale, urmărește să motiveze și să susțină elementul de bază al
populației patriei noastre: producătorul agricol.
Înfințarea acestei instituții reprezintă o posibilă schimbare majoră în viața și existența
persoanelor fizice și juridice române denumiți în continuare producători agricoli, care pot
beneficia la cerere, de un ajutor din partea statului care urmărește subvenționarea acestora,
remunerând chiar și dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor subvenționabile încadrate
în circumscripția acestui program. Așadar, deținerea și îngrijirea patrimoniului subvenționabil
aduce o susținere bănească nerambursabilă, prin această instituție (unealtă) a statului numită în
continuare Agenție.
Pe parcursul acestei lucrări vom vedea că nașterea acestei instituții are ca efect secundar
apariția efectelor obligațiilor născute de aceasta în relațiile publice.
Infințarea acestei instituții finanțate integral de la bugetul de stat semnalează începutul
unei noi ere în agricultura românească, promovând și susținând agricultorii români sub forma
unui program de dezvoltare locală, urmărind cel puțin menținerea actualelor gospodării și
proprietăți-teren lucrate, prin motivarea proprietarilor funciari și de animale sub formă bănească,
înspre prezervarea și de preferat dezvoltarea acestora.
Pe parcursul următoarei lucrări vom asista la nașterea, formarea și dezvoltarea Agenției,
folosința contractului cadru care stă la baza obligațiilor născute între APIA și terț, procedura de
scontare realizată de bancă și vom viza consecințele practice ale respectivelor obligații născute
între aceștia.
6

CAPITOLUL I
Secțiunea 1.
1.1 Înfințarea Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură
Potrivit articolului 1 alin. 1 al legii 1/2004 adoptată de Parlamentul României „ Se înființează
Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, denumită în continuare Agenție, organ de
specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării
7

Rurale, cu personalitate juridică, finanțată integral de la bugetul de stat ”. Agenția apare ca mișcare
de dezvoltare națională, pe fondul intrării României în Uniunea Europeană cu scopul ridicării
standardelor române la nivelul Uniunii. În următorii ani, Legea de înfințare, organizare și
funcționare a APIA, va suferi modificari atât prin legi convenționale dar și prin OUG care cu timpul,
va câștiga teren între institutiile de stat din subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării
Rurale.
Conform art. 2 alin. 2 al legii 1/2004 „P ână la data aderării României la Uniunea
Europeană Agenția va pregăti structura instituțională pentru gestionarea fondurilor europene
pentru agricultură, iar de la data aderării Agenția va fi responsabilă cu derularea și gestionarea
acestor fonduri privind: a) plățile directe și măsurile de piață; b) unele măsuri finanțate din fonduri
europene pentru agricultură, dezvoltare rurală și pescuit, stabilite prin ordin al ministrului
agriculturii și dezvoltării rurale. ”, așadar, aderarea României la Uniunea Europeană, marchează
termenul limită pentru a stabili demersurile necesare functionării Agentiei.
Demararea operatiunilor necesare functionarii Agentiei ia naștere odată cu intrarea în vigoare
a legii de înfințare și obligă pe aceasta la asumarea unei totalități operaționale până în anul 2007, an
în care România devine stat membru al Uniunii Europene.
Pe parcursul celor trei ani, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale va face demersurile
necesare înfințării Agenției și reglementează funcționarea acesteia sub controlul statului. Așadar,
APIA devine o instutuție oficială persoană juridică cu răspundere la nivel național.
Principalul rol al Agen ției devine acela de a autoriza plata către beneficiari în urma verificării
cererilor de plată sau să îi înștiințeze pe aceștia cu privire la eventualele nereguli sesizate, în vederea
soluționării acestora, întocmai pentru a spori nivelul de subvenționare națională, cu punerea în
vedere a dezvoltării imediate urmărind în prim plan creșterea nivelului agriculturii la nivel național.
1.2 Organizarea Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură
Ca oricare altă instituție administrativă, Agenția pentru Plăți și Intervenție în Agricultură are
la bază o ierarhie. Aceasta ierarhie este bazată pe surbordonare susținând integritarea și stabilitatea
instituției, raportată la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.
Prin organizare înțelegem pregătirea unui plan pentru funcționarea rațională a programului,
asigurând desfășurarea acestuia în condiții optime, coordonând activitățile fiecărora dintre membrii
după calitatea și funcția acestora, urmărind eficiența în activitățile Agenției.
8

Potrivit art. 1 alin. 3 lege a 1/2004 „Structura organizatorică, statul de funcții și regulamentul
de organizare și funcționare ale aparatului central al Agenției se aprobă prin ordin al ministrului
agriculturii și dezvoltării rurale. ”, așadar Agenția va dispune de o ierarhie numită iar aceasta va fi
condusă de un director general prin ordin al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale. Acesta are
rol de conducere a Agenției și de reprezentare a acesteia în raporturile cu celelalte organe ale
administrației publice centrale și locale, persoane fizice și juridice dar și în justiție. De asemenea
directorul general are rolul de ordonator secundar de credite, revenindu-i obligația să gestioneze
fondurile publice aprobate, sumele care vor reprezenta finanțarea și cofinanțarea schemelor de plată
propuse de Uniune prin FEGA ( Fondul European de Garantare Agricolă) și FEADR (Fondul
European Agricol pentru Dezvoltare Rurală ).
Agenția este condusă de un director general și alți trei directori generali adjuncți, numiți la
ordinul Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Aceștia au rolul de a servi intereselor și
atribuțiilor Agenției aflate sub controlul MADR, urmărind respectarea atribuțiilor principale ale
agenției și buna desfășurare a acestora.
Conform art. 9, alin 4. ordin 1768/R/29.10.2018: „ În exercitarea atribuțiilor sale, directorul
general emite decizii. ” așadar actele emise de acesta sunt opozabile întregii instituții în relațiile cu
persoanele fizice sau juridice, în raporturile cu alte organe ale administrației și în justiție. De
asemenea, acesta veghează asupra bunei funcționări a agenției având dreptul să numească și să
revoce din funcție directorii executivi subordonați acestuia, conform legislației în vigoare.
Putem spune că prin autoritatea directorului executiv, APIA își înrădăcinează structura pe
toată suprafața țării, atât la nivel central, județean cât și la nivel local, urmărind să ofere acces la
serviciile Agenției în toate părțile țării prin stabilirea unor centre județene de control, care la rândul
lor au în subordine centre locale.
Instituțiile APIA sunt împărțite pe raza celor 7 regiuni de dezvoltare administrativ-teritorială
stabilite prin decizia directorului general, fiind împărțite subordonat în 42 de centre județene cu
personalitate juridică, fiecare dintre acestea fiind conduse de către un director executiv, aflați în
subordinea directorului general al Agenției din municipiul București, județul Ilfov.
Rolul împărțirii în centre județene de control al APIA este acela de a separa răspunderea și de
a facilita controlul asupra zonelor de activitate a fiecărui centru, prin numirea directorilor executivi
și divizarea responsabilitățiilor Agenției pe raza fiecărui departament județean condus de către
aceștia.
9

1.3 Funcționarea Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură
Funcționarea agenției este reglementată prin ordin Ministerului Agriculturii și Dezvoltării
Rurale în anul 2018, autentificat sub nr. 1768/R din 29.10.2018 care aprobă noul regulament de
organizare și funcționare a aparatului central al Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.
Prin pronunțarea acestui ordin, încetează aplicabilitatea vechiului ordin înregistrat sub numărul
1155/R/10.05.2018 pe care acesta îl succedă sub același titlu.
Prin aparat central înțelegem structura organizatorică a agenției formată din pilonii
acesteia stabiliți ierarhic de MADR, începând cu numirea în funcție a directorului general și a altor
trei directori generali adjuncți.
Exercitarea controlului principal asupra Agenției revine directorului general iar MADR s-a
asigurat că acesta beneficiază de consiliere în deciziile sale, mediatizând împărțirea puterii instituției
în organul colectiv numit Comitetul Director, care dobândește scopul de a lua hotărâri privind
problemele Agenției, având rolul de a analiza și evalua ordinele directorului general având la bază
un rol consulativ în emiterea ordinelor acestuia.
Comitetul director este format conform art. 13. alin. 1 lit. a, b, c, din OUG 3/2015 din:
„directorul general, directorii generali adjunc ți, directorii din aparatul centra l(nota subsol)”.
Directorul general va numi la rândul lui alți 42 de directori executivi ai tuturor celor 42 de
centre județene APIA.
Potrivit art. 31 alin. 3 „ Directorii executivi ai centrelor județene au calitatea de ordonatori
terțiari de credite, pentru fondurile de la bugetul de stat, cu excepția cheltuielilor prefinanțate și
cofinanțate prin schemele de plată FEGA și schemele de plată FEADR.” așadar aceștia răspund de
alocarea bugetului la nivel local în circumscripția tuturor celor 42 de centre județene pe raza cărora
aceștia își exercita funcția, după stabilirea bugetului general de către MADR dar nu și de schemele
de plata FEGA și FEADR, întrucât acestea din urmă sunt clasate direct de către Uniune, prin
gestiune partajată cu statele membre, în țara noastră prin directorul general al Agenției.
Prin gestiune partajată înțelegem inițiativa Uniunii de a acorda fonduri de sprijin în
agricultură fiecărei țări membre a acesteia, justificarea acestora fiind făcută de către ministerul
fiecărei țări prin directorul general al instituțiilor competente la nivel de Uniune, aflate în exercitarea
dreptului de a administra și justifica folosința acestor fonduri.
Pe plan intern, limita bugetului acordat de către stat nu poate fi depășită cumulativ de cele 42
de centre județene APIA iar împărțirea bugetului se face conform statisticii anuale de subvneționare
a producătorilor agricoli, autorizată și aprobată direct de către minister.
10

Secțiunea 2. Schemele de plăți
Prin Ordonanță de Urgență, Guvernul României aprobă mecanismele de susținere a
producătorilor agricoli sub forma schemelor de plăți, respectiv schemelor de plăți directe și
ajutoarele naționale tranzitorii , OUG 3/2015 aplicabile în agricultură pe perioada 2015-2020.
Beneficiarii plăților sunt fermierii activi persoane fizice sau persoane juridice care desfășoară
o activitate agricolă în calitate de utilizatori legali ai suprafețelor de teren agricol și/sau deținători
legali de animale, potrivit legislației în vigoare.
Deoarece România urma să primească un număr considerabil de alocări financiare din partea
Uniunii Europene, statul a trebuit să ia toate măsurile pentru derularea acestor fonduri dedicate
politicii agricole comune, întocmai pentru a asigura o absorbție ridicată și eficientă a acestor fonduri.
Având în vedere că reforma politicii agricole comune reprezintă o schimbare fundamentală a acestei
politici față de perioada 2007-2014, cu noi reglementări de care fermierii trebuie să țină cont cât mai
urgent în activitatea lor viitoare, statul ia în considerare necesitatea creării unui cadru național
adecvat și eficient pentru managementul și implementarea tehnică și financiară a fondurilor acordate
României prin noua politică agricolă comună, cadrul general de acordare a plăților în agricultură, în
sectoarele vegetal și zootehnic, în conformitate cu mecanismele prevăzute de legislația Uniunii
Europene, Guvernul României adoptă OUG 3/2015 iar prin aceasta iau naștere schemele de plăți pe
perioada 2015-2020, care sunt:
a) schema de plată unică pe suprafață – plățile pe suprafață se acordă pentru suprafețele
agricole eligibile existente în stratul de referință din Sistemul de Identificare a Parcelelor Agricole,
gestionat de APIA. Stratul de referință constituie baza pentru procesul de control încrucișat.
b) plata redistributivă – reprezintă o plată anuală destinată fermierilor care au dreptul la plata
unică pe suprafață și se acordă gradual art. 14. OUG 3/2015pentru primele 30 de ha ale exploatației
agricole, indiferent de suprafața acesteia.
c) plata pentru practici agricole benefice pentru climă și mediu – fermierii care au dreptul la
plata unică pe suprafață aplică în mod obligatoriu pe toate hectarele lor eligibile următoarele practici
agricole benefice pentru climă și mediu care sunt: diversificarea culturilor, menținerea pajiștilor
permanente existente și prezența unei zone de interes ecologic pe suprafața agricolă. Plata mai sus
menționată se acordă fermierilor în funcție de specificul exploatației și de structura culturilor.
d) plata pentru tinerii fermieri – schema pentru tinerii fermieri presupune acordarea unei
plăți anuale tinerilor fermieri care au dreptul la plata unică pe suprafață. În acest caz tineri fermieri
11

înseamnă acele persoane fizice care se stabilesc pentru prima dată într-o exploatație agricolă drept
conducători șefi ai exploatației sau care s-au stabilit deja în unul dintre cei cinci ani anteriori primei
depuneri a unei cereri în cadrul schemei de plată unică pe suprafață și au cel mult 40 de ani.
Subvenționarea tinerilor fermieri se face pe o perioadă de cel mult 5 ani în temeiul legii.
f) schema de sprijin cuplat – Sprijinul cuplat se poate acorda sectoarelor și producțiilor
prevăzute la art. 49 din Regulamentul (UE) nr. 1.307/2013 „ permițându-se totodată
acordarea acestui sprijin în statele membre în sectoarele sau regiunile lor specifice
care se confruntă cu situații speciale „ considerate importante din motive economice,
sociale și de mediu și care sunt afectate de anumite dificultăți. În alte cuvinte, sprijinul cuplat
se acordă persoanelor care fac dovada unei zone geografice defavorizate, unei situații sociale
și economice dificile și greu de gestionat din cauza amplasării zonale a acestora.
g) schema simplificată pentru micii fermieri – Fermierul care depune o cerere unică de plată
în anul 2015 este eligibil pentru schema de plată unică pe suprafață și are dreptul la o plată anuală de
maximum 1.250 euro, în funcție de suprafața și/sau numărul de animale eligibile pe care le deține în
exploatație, se include automat în schema simplificată pentru micii fermieri. Intrarea în schema
simplificată pentru micii fermieri în perioada 2016-2019 se poate face și prin moștenire (art. 26.
alin. (5) OUG 3/2015)
2.1. Transferul de exploatație
Conform art. 1 OUG 108 din 27 iunie 2001, „Exploatațiile agricole sunt forme complexe de
organizare a proprietății, prin care se pun în valoare pământul, animalele și celelalte mijloace de
producție, interconectate într-un sistem unitar, în vederea executării de lucrări, prestării de servicii
și obținerii eficiente de produse agricole.”. Acestea pot să fie formate din unul sau mai multe
proprietăți-teren, animale și mijloace necesare exercițiului procedural de producție agricolă.
Sub ipoteza transferului de exploatație, urmărim condițiile de îndeplinire a acesteia sub
formă legală. Dacă o exploatație este transferată integral de la un beneficiar la altul după depunerea
unei cereri de plată și înainte să fi fost îndeplinite toate condițiile de acordare a plății, cedentului nu i
se acordă niciun ajutor sau sprijin pentru exploatația transferată. Plata sau ajutorul solicitat de cedent
se va acorda cesionarului în cazul respectării următoarelor condiții:
a) în termen de 10 zile calendaristice de la efectuarea transferului de exploatație, cesionarul
notifică APIA asupra transferului și solicită plata ajutorului și/sau a sprijinului;
12

b) cesionarul furnizează toate documentele justificative solicitate de APIA referitoare la
transferul de exploatație;
c) sunt îndeplinite toate condițiile pentru acordarea ajutorului și/sau a sprijinului în ceea ce
privește exploatația transferată;
Dacă toate aceste condiții sunt îndeplinite, din momentul în care cesionarul a informat APIA
și a solicitat plata ajutorului sau a sprijinului în ceea ce privește exploatația transferată, drepturile și
obligațiile cedentului care decurg din raportul juridic dintre acesta și APIA, generate din cererea
unică de plată sunt atribuite cesionarului (art 1. Ordin MADR 99/2019 M. of. 138/ 21.02.2019). Din
momentul respectiv, t oate acțiunile necesare pentru acordarea ajutorului sau a sprijinului și toate
declarațiile date de cedent înainte de transfer sunt atribuite cesionarului în scopul aplicării
normelor relevante ale Uniunii iar exploatația transferată este considerată o exploatație
separată pe durata anului de cerere în cauză.
Potrivit art. 29 din OUG 3/2015, se pot aplica măsuri compensatorii de dezvoltare
rurală și de asemenea se poate efectua și transferul unor părți ale exploatației.
Toate aceste scheme de plăți formează un ecosistem în care APIA îi încadrează pe
producătorii agricoli care solicita ajutorul sau sprijinul Agenției, care dă naștere unor noi raporturi
obligaționale între fermieri și instituția statului, lăsând loc jurisprudenței să analizeze consecințele
aplicării respectivelor legi, pentru ulterioare completări și modificări cu scopul de a perfecționa acest
mecanism de dezvoltare locală aplicat României.
13

II.Modelul juridic de predare a drepturilor de finanțare APIA către terți
Secțiunea 1. Contractul cadru
1.1 Izvor
Conform art. 1176 C. civ. „ Contractul-cadru este acordul prin care părțile convin să
negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt
determinate de acesta. (note subsol NCC 1176 alin. 1
Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul și volumul prestațiilor,
precum și, dacă este cazul, prețul acestora sunt precizate prin convenții ulterioare.”
Contractul-cadru este un contract în care părțile contractante definesc și stabilesc principalele
reguli și condiții care vor guverna încheierea unor contracte viitoare dintre ele, contracte care se
numesc „de aplicație" sau „de executare" a contractului-cadru .(L. Pop, Tratat de drept civil,
Obligațiile, vol. II, 2009, p. 21 7)
Așadar însuși contractul cadru dă naștere unei garanții de executare a obligațiilor părților
contractante, lăsând loc ca ulterior ele să convină asupra clauzelor contractuale principale, obiectul
acestui contract rămânând în continuare executarea obligațiilor civile la care părțile se obligă în
convențiile pe care acesta le precede.
În mod excepțional însă, contractul-cadru poate da naștere și unor obligații specifice
raporturilor juridice creditor-debitor, cum ar fi cele de a încheia contractele de executare sau de a
nu contracta cu altul. Asemenea obligații, nefiind caracteristice contractului-cadru, trebuie să rezulte
în mod neechivoc din cuprinsul acestuia. P. Ancel, Force obligatoire et contenu obligationnele du contrat ,
„Revue trimestrielle de droit civil” nr. 4/1999, p. 788, editura Dalloz, 1999)
1.2. Concept
De regulă, contractul-cadru nu crează obligații propriu-zise , așa cum se întâmplă în cazul
contractelor numite obișnuite (vânzare, schimb, locațiune, împrumut etc.), ci doar norme pe care
părțile trebuie să le respecte: „ de la încheierea sa, acordul-cadru are forță obligatorie constând în
aceea că situația juridică pe care o creează (fixarea normelor convenționale aplicabile contractelor
de aplicare) se impune părților și judecătorului: o parte nu poate declara unilateral că ea s-a
răzgândit și că nu mai este de acord cu o anume clauză a contractului-cadru, iar dacă o asemenea
declarație ar fi făcută, aceasta nu va fi luată în considerare de judecător ” (subsol P. Ancel, Force
obligatoire et contenu obligationnele du contrat , „Revue trimestrielle de droit civil” nr. 4/1999, p.
14

788, nr. 25. ). Prin urmare „contractul-cadru are ca funcție specifică crearea de norme care vor
regla raporturile dintre părți în viitor și în special pentru încheierea eventuală de contracte de
aplicare (note subsol J. Ghestin, G. Loiseau, Y .-M. Serinet, La formation du contrat. Tome 1: Le
contrat – Le consentement , LGDJ, 4-e édition, Paris, 2013, p.75 )
Obligația de a contracta aflată în discuție nu stabilește și conținutul concret al contractelor de
aplicație care urmează a fi încheiate în executarea ei. în caz contrar, nu ne-am mai găsi în prezența
unui contract-cadru, ci doar a unui singur și unic contract cu executare succesivă (L.Pop, Tratat,
voi.II, p.218).
O definiție mai potrivită a contractului cadru ar fi „ Contractul cadru este un acord prin care
părțile convin caracteristicile generale ale relațiilor lor contractuale viitoare. Contracte de aplicare
precizând modalitățile de executare ” (art. 1102-6 din Ante-proiectul Catala de reformă a dreptului
obligațiilor, care, în final, nu a fost însușit de legiuitorul francez.) (art. 1111 C. civ. francez, în forma
adoptată prin Ordonanța nr. 131/2016-din 10 februarie 2016).
După cum se observă, Codul civil român recunoaște în mod expres sub această denumire
contractul-cadru la art. 1176, dar acest simplu fapt nu este suficient pentru a dobândi statutul de
contract numit. Într-adevăr, textul de lege mai sus evocat doar denumește și definește contractul-
cadru, dar neconsacrându-i și o reglementare juridică aparte, un regim juridic distinct de cel al
dreptului comun în materie de contracte, el rămâne un contract nenumit, așa cum era și sub regimul
C. civ. anterior.
1.3. Mecanism
Contractul-cadru poate cuprinde și obligații care iau naștere la momentul încheierii
convenției și care se execută în timp (exclusivitate de aprovizionare sau de revânzare, de a asigura
publicitatea sau materialele promoționale etc.), însă acestea nu îl transformă într-o vânzare cu
executare succesivă, pentru transferul proprietății mărfurilor fiind necesare noi acorduri de voință. În
consecință, părțile trebuie să fie capabile să contracteze la momentul încheierii fiecărei convenții
(fiecărei livrări), nu numai la momentul acordului inițial, cum se întâmplă la o vânzare cu executare
succesivă (Ș. Diaconescu, Contractul-cadru de distribuție comerciala, Ed. Universul Juridic,
București, 2010, p. 23)
De pildă, părțile între care există raporturi contractuale curente pot stabili ca, în cazul
încheierii unor noi contracte, produsele furnizate să fie de o anumită calitate și să fie achiziționate la
un anumit preț.
15

Așadar autoritatea contract antă are obligația de a stabili în cadrul contractului clauzele
contractuale obligatorii privind cesiunea de creanță ce prevăd transferul de drept al obligațiilor de
plată către subcontractanți pentru părțile din contract, în momentul în care a fost confirmată
îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de subcontractare.
„Autoritate contractantă” înseamnă statul prin autoritățile regionale sau locale, organismele
de drept public sau asociațiile formate din una sau mai multe astfel de autorități sau din unul sau mai
multe astfel de organisme de drept public.
Organismul de drept public poate fi definit ca „ Orice organism constituit pentru a îndeplini
în mod expres cerințe de interes general, de altă natură decât industrial sau comercial, având la bază
o personalitate juridică și a cărui activitate este finanțată în cea mai mare parte de către stat,
colectivitățile teritoriale sau alte organisme de drept public”. Obiectul controlului acestor organisme
îl face tocmai gestionarea lor.
Așa cum am văzut mai sus, contractul-cadru, indiferent dacă a fost încheiat sub regimul C.
civ. anterior sau sub regimul Codului civil actual, are menirea principală de a crea norme
contractuale aplicabile în viitor între părți, iar nu obligații propriu-zise. Prin urmare, obligația
principală care se naște din orice contract-cadru nu este nimic altceva decât obligația de a respecta
contractul care este mult diferită de o obligație pe care contractul o poate crea pe de altă parte .
Supunerea față de contract, nu mai puțin ca obligația de supunere față de lege, nu este obligația
unui debitor față de creditorul său (VEZI P. Ancel, op. cit., p. 789, nr. 27. P. Ancel, Force obligatoire et
contenu obligationnele du contrat , „Revue trimestrielle de droit civil” nr. 4/1999, p. 788, editura Dalloz, 1999 )
Comparând cu sistemele străine, putem găsi de asemenea afirmații ale unor prestigioși autori
francezi care afirmă că „contractul-cadru are ca funcție specifică crearea de norme care vor regla
raporturile dintre părți în viitor și în special pentru încheierea eventuală de contracte de aplicare.
Așadar, ca regulă, contractul-cadru este obligatoriu pentru părțile contractante, impunându-se
acestora în mod evident conform normelor legale, dar fără a da naștere în mod necesar unor obligații
propriu-zise (de a da, a face sau a nu face), adică fără a crea raporturi juridice obligaționale specifice
de la creditor la debitor. NOTE (J. Ghestin, G. Loiseau, Y .-M. Serinet, La formation du contrat.
Tome 1: Le contrat – Le consentement , LGDJ, 4-e édition, Paris, 2013, p.75, nr. 92. În același sens, a
se vedea și P. Puig, Contrats spéciaux, 4-e édition, Dalloz, Paris, 2011, p. 133, nr. 146 . )
Conform doctrinei, „interesul negativ” se referă la daunele-interese menite a „ indemniza
creditorul la nivelul prejudiciului pe care l-a suferit acționând în temeiul unei promisiuni…, de o
16

manieră de a-l replasa într-o situație în care s-ar fi aflat dacă contractul nu ar fi fost încheiat cu un
debitor care nu și-a îndeplinit obligațiile. ”. (Y .-M. Laithier, Étude comparative des sanctions de l’inexécution du contrat , préface de
H. Muir Watt, LGDJ, Paris, 2007, p. 174, nr. 119 )
Asemenea daune includ, pe de o parte, cu titlu de pierdere suferită, cheltuielile făcute de
creditor pentru încheierea contractului, pentru executarea contractului sau pentru limitarea
prejudiciului după neexecutarea contractului de către debitor, iar pe de altă parte, cu titlu de câștig
(beneficiu) nerealizat , care nu poate în niciun caz să fie egal cu ceea ce ar fi putut obține cu titlu de
executare prin echivalent (dacă contractul ar fi produs efecte), ci doar contravaloarea pierderii șansei
de a încheia un contract similar, valabil și executat .
În ceea ce privește „interesul pozitiv”, acesta este o executare prin echivalent care se referă la
obligațiile asumate prin contractul încheiat între părți, care îl plasează pe creditor în situația
patrimonială în care s-ar fi aflat dacă obligațiile asumate prin contract ar fi fost executate punctual și
complet de către debitor, cuprinzând, pe de o parte, cu titlu de pierdere suferită diminuarea activului
său patrimonial, eventual prejudiciul moral, precum și toate cheltuielile la care ar fi expus creditorul
pentru a limita, diminua sau pentru a face să dispară prejudiciul, iar, pe de altă parte, cu titlu de
câștig (beneficiu) nerealizat, sporul de valoare al patrimoniului creditorului de care acesta a fost
privat prin neexecutare, dar acest din urmă element nu se poate referi – și aici este esența discuției –
decât la câștigul care s-ar fi obținut „ în considerarea prestațiilor convenite și nu în funcție de
câștigul care ar fi putut fi sperat a se obține prin încheierea unui alt contract cu un terț” sau cu
debitorul. „chiar în cazul când neexecutarea obligației rezultă din dolul debitorului, daunele-
interese nu trebuie să cuprindă decâtaceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării
obligației”. În alte cuvinte, creditorul beneficiar al unei simple promisiuni de contract poate evita
pierderea reorientându-și resursele disponibile spre alți beneficiari.
III. CESIUNEA DREPTURILOR DE FINAN ȚARE APIA
17

Secțiunea 1. Cesiunea de creanță
1.1. Origini ale noțiunii.
Istoria cesiunii de creanță ilustrează oscilațiile dreptului între teoria subiectivistă și
obiectivistă asupra obligației. În dr. roman, obligația era văzută esențialmente ca o legătură
personală și formală, nedetașabilă de persoana creditorului sau a debitorului ( nomina ossibus
inhaerent – este expresia dată de glosatori teoriei personaliste a obligației. Pe cale de consecință,
orice transmisiune a obligației era considerată inadmisibilă. (R. Zimmermann, The Law of
Obligations. Roman Foundations of the Civilian Tradition , Oxford University Press, Oxford, 1996)
Mai târziu la presiunea necesității circulării creanțelor în circuitul civil, apar tehnici indirecte
de transmisiune a creanței prin acte între vii: mandatul în interes propriu și novația prin schimbarea
creditorului. Un alt drept de acordat cesionarului creanței în vederea protejării drepturilor sale îl
formează actio utilis (o acțiune personală și nu în numele cedentului, cum se întâmpla în cadrul
procedeelor utilizate anterior).
În dreptul european, cesiunea de creanță este recunoscută în common law sub formula de
assignment of rights , fiind analizată după regulile unui transfer de proprietate și ia amploare în toate
propunerile de reglementare uniformă a dreptului privat.
Spre deosebire de vechiul cod civil, care reglementa cesiunea de creanță în materia
contractului de vânzare cumpărare(note subsol: Cantacuzino – M.B. Cantacuzino, Elementele
dreptului civil,Cartea Românească, București, reeditată 1998, All Educațional S.A., București),
actualul cod civil dedică un întreg capitol aceste operațiuni, care îi poartă numele și care cuprinde o
întreagă secțiune atribuită cesiunii de creanță „Cesiunea de crean ță în general” (secțiunea 1, art.
1.566-1.586) și o secțiune referitoare la „ cesiunea unei crean țe constatate printr-un titlu nominativ, la
ordin sau la purtător” (Secțiunea 2, art 1.587-1.592 ).
Definită de articolul 1.566 alin. (1) Codul Civil, „ cesiunea de creanță este convenția prin
care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț”. Iese în evidență faptul
că cesiunea de creanță este un contract la care iau parte următorii subiecți de drept: creditorul, care
transmite creanța și care se numește cedent, dobânditorul creanței, care se numește cesionar și
„terțul” asupra căruia există creanța, adică debitorul care este îndatorat să execute prestația și care se
numește debitor cedat.
Din aceasta nu trebuie să se înțeleagă că cesiunea de creanță trebuie încheiată între trei
persoane. În ceea ce îl privește pe debitorul cedat, acesta poate să participe sau nu la cesiunea de
creanță, semnând sau nu (consimțind sau nu la încheierea sa) contractul de cesiune de creanță.
18

Scopul cesionarului rămâne același de a-i face opozabilă (nota subsol TEORIA OBLIGATIILOR)
cesiunea de creanță pentru a obține de la acesta executarea obligației.
Așadar putem spune că cesiunea de creanță intră doar în sfera largă a „ operațiunilor în trei
persoane”.
1.2. Aplicarea cesiunii de crean ță.
După cum ne dăm seama din definiția redată în Codul civil, cesiunea de creanță are o natură
contractuală. Așadar dacă cesiunea este realizată pe o altă cale decât cea convențională, nu intră în
sfera acestei operațiuni juridice. Articolul 1.566 alin. (2), Codul civil prevede că dispozițiile legale
referitoare la cesiunea de creanță nu sunt aplicabile: a) transferurilor de creanțe realizate pe calea
unei transmisiuni universale sau cu titlu universal și nici b) transferului titlurilor de valoare și altor
instrumente financiare; c) de asemenea [ deși art. 1.566 alin. (2) Codul civil nu prevede ], trebuie să
excludem(notă subsol TEORIA OBLIGAȚIILOR) din sfera de aplicare a cesiunii de creanță
reglementată în Capitolul 1 și transmisiunile cu titlu particular realizate pe calea succesiunii
testamentare, pintr-un legat cu titlu particular, care nu poate avea natura unei convenții.
Obiectul cesiunii de creanță îl face domeniul de aplicare al acesteia în funcție de operațiunea
juridică la care este supusă creanța. Așadar poate face obiectul unei cesiuni, orice fel de creanță,
indiferent de obiectul său. Pot fi cesionate creanțele născute din orice contract, promisiune de
contract, născute dintr-un delict, dintr-o faptă licită generatoare de obligații sau dintr-un act juridic
unilateral, creanțele afectate de modalități chiar și din creanțele viitoare (art. 1572 C. Civ), chiar și
creanțele eventuale dar cu condiția să fie identificate.
De cele mai multe ori cesiunea de creanță este alăturată datoriilor de plată a unor sume de
bani afectate de un termen suspensiv (DEFINESTE TERMEN SUSPENSIV) (creanțele de încasare
a unui preț, a unor chirii, arende) sau creanțele rezultate dintr-o promisiune bilaterală de înstrăinare
unde de foarte multe ori poate fi vorba de o cesiune a contractului și nu doar de o cesiune de creanță.
1.3. Creanțele incesibile.
Conform Codului civil care în contextul principiului liberei circulații a bunurilor și al liberei
cesibilități a creanțelor definește creanța ca un drept ce poate fi cesionat, articolul 1.569 alin. (1)
consacră creanțele care nu pot fi cedate: „ Nu pot face obiectul unei cesiuni crean țele care sunt
declarate netransmisibile de lege”. Deci în această categorie putem include a) o mare parte a
creanțelor care au un caracter intuitu personae (în privința laturii lor active – a creditorului) și care
19

din acest motiv nu pot fi transmise (ex: NOTE SUBSOLcreanța de întreținere ca rezultat al unui
contract de întreținere conform art. 2.257 Codul civil; creanța legală de întreținere specifică
raporturilor de familie), în timp ce b) alineatul (2) precizează faptul că nu pot face obiectul cesiunii
creanțele având ca obiect altă prestație decât plata unei sume de bani [adică obligațiile de a da
nepecuniare, de a face sau de a nu face ]. În cazul creanțelor privind sume de bani, principiul liberei
circulații se reinstaurează, astfel încât, oricât de speculativă ar fi întreaga operațiune pentru cedent și
cesionar, obligația este liber transmisibilă.
De regulă principiul liberei cesibilități nu cunoaște excepții, decât în cazul unei prevederi
legale exprese, ceea ce presupune că, în lipsa unei incesibilități convenționale, creanța de a da o
sumă de bani poate fi cedată în mod liber (art. 1569 alin (2) și art. 1.571 alin. (2) C civ.).
1.4. Condițiile de fond ale cesiunii de creanță.
Ca o paralelă la creanțele care nu pot fi cedate care împiedică pe aceasta să fie transmisă,
excepție făcând creanța care are ca obiect o altă prestație decât plata unei sume de bani numai dacă
cesiunea nu face ca obligația să fie în mod substanțial mai oneroaasă (art. 1.569 alin. (2) C. civ).
Asupra cesiunii de creanță apar ca și condiții de fond, bazele condițiilor de valabilitate a unui
contract. Conform definiției legale, cesiunea de creanță este un contract iar aceasta trebuie să se
supună în primul rând condițiilor generale legale impuse oricărui contract. Prin condițiile generale
înțelegem: capacitate, consimțământ, obiect, cauză licită și morală (art. 1.179 C. Civ).
Prin intermediul cesiunii de creanță se pot efectua și operațiuni juridice precum vânzare, dare
în plată, donație așadar, cesiunea trebuie să îndeplinească și condițiile de fond specifice acestor
contracte. (art. 1.653 C civ. Incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase ).
1.5. Condiții de formă a cesiunii de creanță.
Cesiunea de crean ță, fiind un contract consensual se încheie valabil prin simplul acord de
voințe a părților. Consimțământul debitorului cedat nu se cere, deoarece acesta nu este parte în
contractul de cesiune. Așadar, cesiunea cu titlu oneros este validă și își produce efectele între părți,
fără a fi necesară îndeplinirea vreunei condiții de formă. Poate fi vorba de orice contract numit sau
nenumit (ex: contractul cadru, art. 1176 C. civ.), în cadrul căruia părțile au convenit ca plata să se
realizeze parțial sau total printr-o cesiune de creanță (ex: în contul chiriei, locatarul înțelege să
cesioneze locatorului o creanță pe care o încasează periodic de la un terț).
Excepții de la regula consensualismului:
20

a) Cesiunea cu titlu gratuit , pentru că reprezintă o donație, trebuie să fie încheiată conform
condițiilor de formă pentru valabilitatea acesteia. Față de aceasta se pretinde încheierea sub formă
autentică (art. 1.011 C. civ.) făcându-se distincția între cesiunea de creanță cu titlu oneros (art. 1.567
C. civ.) și cea cu titlu gratuit (.; art. 1.011-1.033 C. civ.).
b) De cele mai multe ori, consimțământul cesionarului și cedentului sunt suficiente pentru
transferul dreptului de creanță. Din acest motiv, art. 1.573 alin. (1) C. civ. „ creanța este cedată prin
simpla convenție a cedentului și cesionarului, fără notificarea debitorului”. Prin excepție însă,
transferul creanței nu se poate produce dacă aceasta este legată în mod esențial de persoana
creditorului. În aceste caz, o condiție a transferului creanței constă în consimțământul debitorului
cedat (art. 1.573 alin. (2) C. civ). O altă excepție o constituie și ipoteza creanțelor grevate de
inalienabilitate convențională, caz în care, pentru validitatea cesiunii, va fi nevoie de
consimțământul expres al beneficiarului inderdicției de înstrăinare ( Curs de drept CIVIL,
Obligațiile, autori, 2015)
1.6. Reguli generale privind efectele cesiunii de creanță.
După cum rezultă din cele spuse mai sus, cesiunea de creanță este guvernată de principiul
consensualismului iar consimțământul debitorului cedat nu este necesar pentru validitatea
operațiunii. După împlinirea condițiilor de valabilitate ale contractului prin care este realizată
cesiunea de creanță, apar efectele produse de aceasta între cedent și cesionar.
Efectele produse între părți vor urma principiul forței obligatorii a contractului (art. 1.270 C
civ.). Pentru ca cesiunea de creanță să fie eficace, este necesar ca aceasta să fie făcută opozabilă
debitorului cedat, care se subrogă rolului de terț între cedent și cesionar, aceasta reprezentând o
condiție de efectivitate care impun creanței mijloacele care fac opozabilă cesiunea de creanță
debitorului cedat.
Tot o chestiune de efectivitate o reprezintă realizarea opozabilității față de ceilalți terți față de
cesiune (posibilii cesionari plurali ai aceleiași creanțe sau alți creditori ai cedentului, respectiv ai
debitorului cedat.
1.7. Condițiile de efectivitate a cesiunii de creanță
Articolul 1.579 C. civ, consacră opozabilitatea față de terți sub aspectul îndeplinirii anumitor
formalități de publicitate prin intermediul cărora terții să ia aminte la cunoașterea operațiunii,
21

aceasta conferindu-le o prezumție legală de cunoaștere față de debitorul cedat, dar și față de alți terți
care ar putea avea vreun interes.
Debitorul este obligat să plătească cesionarului doar din momentul realizării opozabilității
față de acesta, momentul fiind esențial nașterii obligației(art. 1.579 C. civ).
Posibilitatea de cunoaștere din partea altor terți interesați decât a debitorului cedat prin
opozabilitatea cesiunii față de acesta și față de terții interesați (creditorii cedentului și de alți
cesionari, pentru ipoteza cesiunilor succesive) se realizează conform art. 1.578-1.581 C. civ., prin:
a) acceptarea cesiunii de către debitor printr-un înscris a cărui singură condiție este să aibă
dată certă [art. 1.578 alin. (1) lit. a) C. civ. ]
b)notificarea scrisă a cesiunii pe suport de hârtie sau în format electronic, cu condiția să fie
suficient de specifică și să arate identitatea cesionarului, să indice creanța cedată și să solicite
debitorului plata directă, iar dacă este o cesiune parțială, notificarea trebuie să indice și întinderea
acesteia. Aceeași notificare este cerută și în cazul cesiunii unei universalități de creanțe pentru
realizarea opozabilității față de debitorul cedat (art. 1.579 C. civ). Aceasta poate fi făcută atât de
cesionar cât și de cedent. Spre deosebire de cesionar, cedentului nu îi revine obligația legală de a
face notificarea așa că aceasta va fi făcută de cesionar deoarece aceste reprezintă partea interesată
În funcție de cine face notificarea, aceasta produce efecte diferite: 1. Dacă ea este făcută de
către cedent, debitorul cedat trebuie să execute prestația direct față de cesionar, opozabilitatea fiind
realizată de la data comunicării notificării. 2. dacă notificarea este făcută de către cesionar , debitorul
are dreptul de a-i pretinde acestuia să-i prezinte dovada scrisă a cesiunii, precum și de a suspenda
plata până la acest moment (art. 1.578 alin (3) și (4) C. civ) până la comunicarea dovezii scrise a
cesiunii de creanță către debitor, notificarea fiind lipsită de producerea de efecte (art. 1.578 alin. (5)
C. civ).
c) înscrierea în arhiva electronică – în cazul cesiunii unei universalități de creanțe actuale
sau viitoare este prevăzut ca față de terți, opozabilitatea nu se realizează decât prin înscrierea
cesiunii în arhiva electronică. (art. 1.579 C. civ).
d) cererea de chemare în judecată – reprezintă un act care incorporează notificarea
debitorului cedat (art. 1.578 alin (1) lit. b) nefiind vorba de o modalitate aparte de realizare a
opozabilității cesiunii de creanță. Cererea de chemare în judecată a debitorului cedat, formulată de
către cesionarul creanței, implică și o comunicare a cesiunii de creanță, realizarea acesteia fiind
făcută odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată (note subsol TEORIA OBLIGAȚIILOR
Autori 2015).
22

f) notarea în cartea funciară – articolul 902. alin. (2) pct. 6 C. civ. Indică posibilitatea notării
în cartea funciară locațiunea și cesiunea de venituri . Notarea acesteia în cartea funciară produce
efecte de opozabilitate față de terți (art. 902. alin (1) C. civ.). De aici se deduce că, în această
manieră există o modalitate alternativă a publicității prevăzute de art. 1.578- 1.581 C. civ. Cu toate
acestea, față de modalitățile principale de realizare a cesiunii, notarea în cartea funciară are doar
efect subsidiar (TEORIA OBLIGATIIILOR 2015 Autori)
1.8.Efectele cesiunii de creanță.
Cesiunea de creanță are ca efect principal transmiterea dreptului de creanță de la cedent la
cesionar prin intermediul actului care o precizează. Operațiunea juridică de transmitere a creanței
poate fi numită contract (art 1166) prin: vânzare, împrumut, schimb, donație etc.
Efectele cesiunii pot fi produse între cedent și cesionar față de terți și pe de altă parte, față de
terți (în cazul unor cesiuni succesive ale aceleiași creanțe sau pentru aceea a unor cesiuni multiple
ale aceeași creanțe).
1.9. Transferul creanței între părți
Principalul efect al cesiunii de creanță este transferul dreptului de creanță din patrimoniul
cedentului în patrimoniul cesionarului. Creanța este transmisă cesionarului exact în starea în care a
aparținut cedentului. Având obligația de a se transmite exact la valoarea ei nominală, creanța obligă
pe cedent să o transmită la valoarea rezultată din titlul creanței, indiferent că cesiunea este cu titlu
oneros și că cesionarul a dobândit-o la un preț inferior sau că aceasta este cu titlu gratuit.
Codul civil prevede în art. 1.584 și o transmitere parțială a creanței (cesiune parțială). În
cazul acesta cedentul și cesionarul au drepturi proporționale în încasarea creanței de la debitorul
cedat.
Cedarea creanței se face sub obligația cedentului de a preda cesionarului înscrisul
constatator al creanței, alături de (dacă este cazul) orice alte înscrisuri doveditoare ale creanței. În
cazul unei parțiale cesiuni de creanță, cedentul are obligația de a remite cesionarului doar copii
legalizate de pe înscrisul care constantă cesiunea parțială.
1.10. Obligația de garanție.
Dacă operațiunea cesiunii de creanță este făcută cu titlu oneros, cedentul are obligația să
garanteze pe cesionar împotriva acesteia. Garanția diferă în funcție de existența creanțelor și
23

accesoriilor. În funcție de momentul cesiunii, cedentul răspunde față de cesionar de existența
valabilă a creanțelor și accesoriilor sale și de solvabilitatea debitorului cedat (art. 1.585 alin (2) C.
civ) ca garanție. Garanția pentru existența actuală nu presupune și o răspundere pentru solvabilitatea
debitorului cedat (art. 1.585 alin. (2) C civ) (CURS TEORIA OBLIGATIILOR 2015 Autor)
Dacă prin actul de cesiune cedentul își asumă obligația de a garanta și solvabilitatea
debitorului, acesta este îndreptățit să o facă. Legea face precizare că cedentul a înțeles să garanteze
numai solvabilitatea actuală a debitorului, cea existentă la momentul cesiunii iar că aceasta se
intinde doar până la momentul concurenței prețului cesiunii (art. 1.585 alin. (3) C. Civ.)
Prin cesiunea cu titlu gratuit, cesiunea creanței nu dă naștere unei obligații de garanție ,
excepție făcând stipulația precizată la art. 1.585 alin (5) C. civ, și nici atunci când dreptul cesionat
a fost desființat datorită unor cauze posterioare cesiunii , (TEORIA OBLIGATIILOR 2015 Autori)
cu excepția cazurilor în care desființarea este produsă retroactiv, de ex: admiterea acțiunii în anulare.
În cele din urmă pe lângă obligațiile cedentului de garanție pentru existența, valabilitatea
creanței și eventual solvabilitatea debitorului cedat, cedentul trebuie să răspundă pentru evicțiune
( art 1.586 Cod civil.)dacă se face vinovat de nedobândirea dreptului de creanță în patrimoniul său,
al cesionarului sau nu poate să o facă opozabilă terților. În acest caz Codul civil face referință la
aplicabilitatea dispozițiilor legale privind răspunderea vânzătorului de rea-credință pentru viciile
ascunse ale bunului vândut (același cedent cesionează creanța sa succesiv și cu rea-credință, către
doi cesionari, în care unul dintre ei încasează creanța datorită îndeplinirii formalităților opozabile
acesteia; iar celuilalt îi revine dreptul la garanția de evicțiune împotriva cedentului.
Bazat pe obligația de garanție împotriva evicțiunii, în acest caz cedentul trebuie să-l
despăgubească pe cesionar pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate conform prețului creanței,
clauzele contractului, cheltuielile de judecată și alte daune suferite de către cesionar.
Cesiunea de creanță produce efecte între părți de îndată ce a fost încheiat actul prin care
aceasta ia naștere prin regulile stabilite în contract nefiind supusă vreunei cerințe de publicitate ale
cesiunii de creanță, cum este cazul când aceasta se face față de terți.
1.11. Efectele cesiunii de creanță față de terți și între terți .
Față de cesiunea de creanță, toate celelalte persoane au calitatea de terți, inclusiv debitorul
cedat. Din categoria terților fac parte toate persoanele cu excepția cedentului, cesionarului și a
24

succesorilor lor universali și cu titlu universal. Maniera în care cesiunea de creanță este făcută
opozabilă terțului-debitor cedat este diferită de aceea în care ea este făcută celorlalți terți (creditorii
părților cesiunii, alți creditori ai debitorului, cesionarii succesivi ai aceleiași creanțe). Din punctul de
vedere al formalităților de publicitate impuse pentru realizarea opozabilității de către terți, unul
dintre aceștia (fideiusorul) este asimilat debitorului cedat, astfel încât, față de acesta, cesiunea este
făcută opozabilă numai prin mijloacele în care ea este făcută opozabilă debitorului cedat (art. 1.581
C. civ.).
1.12. Efectele înainte de notificare sau acceptare .
Așa cum am mai precizat , cesiunea de creanță devine opozabilă debitorului cedat numai din
momentul acceptării sau comunicării cesiunii de către sau către acesta (art. 1.578 C. civ). Așadar,
până ca acesta să fie notificat sau până la acceptarea în scris cu dată certă de către acesta, cesiunea
creanței este inopozabilă lui. De aceea, „ înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul
nu se poate libera decât plătind cedentului ” (art. 1.578 C. civ.). Plata făcută în acest fel are efect
liberatoriu pentru debitor. Pe de altă parte, chiar îndeplinite formalitățile de publicitate prin
notificare, dacă aceasta a fost comunicată debitorului cedat de către cesionar, primul are dreptul să
suspende plata până în momentul prezentării dovezii scrise a cesiunii (art. 1.578 alin. (3), (4), (5) C.
civ).
Dacă din faptul că debitorul ignoră cesiunea, considerându-se mai departe debitor al
cedentului rezultă și alte consecinte, debitorul poate opune cedentului prescripția extinctivă ori
compensația. Dacă este acționat în justiție de cesionar, debitorul poate refuza plata și poate opune
chitanțele semnate de cedent anterior notificării cesiunii, chiar dacă acestea nu au dată certă. Dacă
cedentul acceptă o anumită formă de plată și ulterior se îndeplinesc cerințele de publicitate,
cesionarul este obligat să accepte consecințele înțelegerii dintre cedent și debitorul cedat. În general,
orice modificare a creanței inițiale ce ar fi convenită de debitorul cedat și cedent înainte de
îndeplinirea condițiilor de publicitate a cesiunii de creanță este pe deplin opozabilă cesionarului, așa
cum rezultă din prevederile art. 1.582 alin. (2) C. civ.).
1.13. Efectele după notificare sau acceptare.
Ca o continuare la ceea ce am precizat mai sus, după îndeplinirea cerințelor de publicitate a
cesiunii, debitorul cedat devine debitor exclusiv al cesionarului și nu mai poate face plata cedentului.
25

Efectele cesiunii între cesionar și debitorul cedat sunt stabilite de art. 1.582 C. civ. Iar din textul legii
reies următoarele:
a) debitorul cedat poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi
putut invoca împotriva cedentului iar în această privință, legiuitorul (art. 1.582 alin (2) C. civ)
exemplifică prin plată, nu numai excepția plății îi poate fi opusă cesionarului, ci și alte mijloace de
apărare cum ar fi nulitatea actului juridic civil din care rezultă creanța, efectele leziunii din raportul
obligațional inițial, alte cauze decât plata de stingere a raportului obligațional cum sunt:
imposibilitatea de executare fortuită, remiterea de datorie sau darea în plată consimțite de cedent
anterior îndeplinirii formalităților de publicitate.
b) debitorul cedat are dreptul să opună cesionarului plata făcută cu bună-credință unui
creditor aparent (art. 1.582 C. civ alin. (2). În acest caz putem vorbi despre un cedent care prezintă
în continuare ca fiind creditor, evitând comunicarea debitorului cedat cum că a avut loc o cesiune de
creanță. În cazul în care este de asemenea un alt creditor, aparent proprietarul titlului creanței, sau
deține un mijloc de o așa manieră plauzibilă să îl convingă pe debitorul cedat că el este titularul real
al creanței, ca mai apoi acesta să facă plata în favoarea sa. Singura condiție-metodă este aceea ca
debitorul cedat să fie de bună-credință, adică să nu fi cunoscut cu adevărat cine este adevăratul
titular al creanței respective.
c) O excepție de la regula instituită în art. 1.582 alin. (1) C. civ, o constituie alineatul (3) al același
articol, „Debitorul cedat care a acceptat cesiunea prin înscris cu dată certă nu mai poate opune
cesionarului compensația pe care o putea opune cedentului” . În cazul opozabilității prin
intermediul notificării, compensația va putea fi opusă cesionarului în condițiile prevîzute de alin. (1).
Art. 1.622 alin (1) C. civ. Prevede: „ Compensația nu are loc și nici nu se poate renunța la ea în
detrimentul drepturilor dob ândite de un terț”. Deci dacă deja s-a efectuat deja o compensație
parțială între cedent și debitorul cedat, creanța trebuie considerată parțial stinsă; la fel și dacă a
operat o compensație totală, indiferent de forma acesteia. Discuția rămâne însă în vigoare pentru
ipoteza în care efectuarea cesiunii de creanță echivalează cu o renunțare la beneficiul compensației
și pentru cea în care acceptarea cesiunii de către cedat echivalează cu o renunțare la cesiune, în
condițiile art. 1.617 alin. (3) C. civ.
1.14. Regimul special al cesiunii creanțelor constatate printr-un titlu nominativ
Codul civil dedică secțiunea a 2-a a Capitolului I intitulat „ Cesiunea de creanță”, art. 1.587-
1.592, regimului transmisiunii obligațiilor constatate printr-un titlu nominativ. Conform definiției
26

dicționarului juridic, „ titlul nominativ este o s pecie a titlului de credit care se distinge prin aceea c ă
indică persoana titulară a drepturilor ce rezult ă din cuprinsul său și se transmite pe calea cesiunii,
a cărei înfăptuire comportă înscrierea unei mențiuni în acest scop pe titlu și tradiția titlului necesar
noului titlu pentru exercitarea dreptului .”. (https://e-juridic.manager.ro/dictionar-juridic/titlu-
nominativ/4289.html )
Titlurile nominative cuprind o mare varietate de înscrisuri comerciale care dau dreptul
deținătorului sau titularului acestora la plata unei sume de bani (ex: cec, cambie, bilet la ordin),
totalitatea drepturilor asupra unor mărfuri sau la drepturi societare. Regimul juridic este stabilit de
regulp, prin lege specială pentru fiecare din categoriile exemplificate. Sub aceste considerente, art.
1.587 C. civ., prevede două reguli nominative principale în circulația acestor creanțe: a) la ordin sau
la purtător nu se pot transmite prin simplul acord de voință al titularului titlului de valoare și al
cesionarului; b) în al doilea rând, aceleași titluri de valoare cunosc un regim de transmisiune special,
care se reglementează prin lege specială.
Legiuitorul prevede o serie de reguli generale aplicabile modalităților tranismisiunii titlurilor
de valoare care sunt prevăzute de art. 1.588 C. civ. ( L. Pop, Tratat de drept civil, Obligațiile, vol. II,
2009, Universul Juridic, p. 233):
a) în cazul titlurilor nominative , transmisiunea se menționează atât pe înscrisul respectiv, cât
și în registrul ținut pentru evidența acestora
b) în cazul titlurilor la ordin, pentru realizarea transmisiunii este necesară aplicarea girului,
după regulile aplicabile în materie de cambie – presupun înscrierea unor mențiuni speciale pe titlu
privind transmisiunea creanței, prevăzute de legea specială.( subsol: Raporturile generate de gir
presupun participarea a trei persoane: girant, girat și giratar.)
c) în cazul titlurilor la purtător, creanța încorporată în aceste înscrisuri se transmite prin
remiterea materială a acestora. Deținătorul actual este îndreptățit să încaseze suma de bani indicată
în titlu de la banca indicată în titlu. Singura condiție preliminară este acea ca titlul să îi fi fost remis
voluntar (ceea ce se cheamă tradițiune).
Secțiunea 2. Operațiunea de scont
După practica bancară uzuală, posesorul unui efect de comerț girează proprietatea titlului
către bancher, care îi varsă imediat suma nominală sub rezerva de a-l încasa la scadență; câteva
27

deduceri sunt operate asupra sumei vărsate și al cărui principal scop de dobândă se constituie în
remunerarea bancherului. Aceasta din urmă poate să dispună de efect: prin girare sau la scadență,
bancherul încasându-și profitul. Noțiunea de scont este desemnată de operațiunea juridică prin care
se deduce câștigul pentru bancher din suma efectului.
Făcând referire la gir, calitatea de posesor și girant ar fi suficientă pentru a determina
drepturile și obligațiile bancherului și ale clientului său și în multe cazuri drepturile și obligațiile lor
reciproce. Dar este cunoscut că girul nu este altceva devât o executare parțială a contractului de
scont care conferă operațiuni specifice și permite să le distingem de operațiuni vecine care utilizează
efectul girului.
Pe de-asupra, drepturile și obligațiile reciproce ale părților rezultă din gir și din raportul
subsecvent al acestuia, element fundamental al girului. Opiniile asupra girului sunt împărțite în
rândul autorilor. Cea mai mare parte din autori văd în scont, mai mult decât un gir, un contract dar
opiniile lor sunt divergente când este adusă în discuție natura juridică a acestui contract.
Unii autori pun accent pe avansarea imediată a fondurilor și văd la mijloc un împrumut.
Remiterea efectului de comerț în proprietate ar servi cu titlu de garanție a împrumutului și ca mijloc
de rambursare. Consecința esențială a acestei analize este suspunerea scontului legislație ce privește
dobânzile; acest rezultat poate duce la constatarea simplă că scontul este o operațiune de credit (ceea
ce este evident), fără să fie necesar să-l asimilăm unui contract de împrumut.
Pe de-altă parte, alți autori pun accent pe ideea că fondurile ar fi remise în contrapartidă cu
transferul de proprietate al efectului de comerț; această remitere de fonduri poate fi văzută ca plata
unui preț în numerar iar contractul de scont apare ca o cumpărare de titluri sau ca cesiune de creanță.
Analizând problema din acest punct de vedere, putem observa din perspectiva pieței operațiunilor de
credit: cumpărarea titlului sau a creanței nu are efect speculativ, în care bancherul nu cumpără ieftin
ca să vândă scump; acesta realizează o operațiune de credit și vrea să obțină o remunerare normală
pentru capitalul avansat.
Dacă privim și facem o analiză comparată cu contractul de împrumut și contractul de
vânzare-cumpărare, putem să ne dăm seama foarte ușor din natura juridică a contractului de scont că
acesta se afla la jumătatea drumului, între cele două mai sus precizate.
La baza operațiunii de scontare găsim o structură juridică asemănătoare cumpărării titlurilor
de proprietate, un schimb dintre două valori. Bancherul acționează un titlu care îi conferă drepturi
contra unui terț; dar spre deosebire de cumpărător ( ART. 1719 C civ. Care se obligă să preia bunul
vândut și să plătească prețul vânzării), el nu vrea să realizeze o operațiune speculativă în sensul
28

juridic al termenului. Scontând efectul, bancherul realizează o operațiune de credit făcând o plată
anticipată, avansând imediat suma remiterii proprietății titlului.
Prin evoluția tehnicii operațiunilor de credit, bancherul nu creditează decât sub rezerva
încasării (excepție face sfarșitul bun). Nevoind să obțină riscurile unei operațiuni de cumpărare,
bancherul se asigură că plata titlului este garantată de terții debitori ai efectului de comerț. Prin
această clauză, specifică contractului de scont, se subliniază caracterul de operațiune de credit și
indică voința bancherului care vrea să elimine riscul de neplată prin primirea însuși a efectului
operațiunii. Această garanție de drept comun, supusă clauzei de neîncasare, se suprapune peste
garanția cambială născută din gir. În acest sens, scontul conferă drepturile contra terților prin
operațiunea de credit urmată de remiterea unui efect de comerț, plata acestuia fiind garantată de
girant.
2.1. Realizarea operațiunii de scont.
Părțile își dau consimțământul pentru un contract formal, contractul de scont, în executarea
căruia bancherul varsă suma pentru un efect pe care clientul i-l girează. Realizarea acestor fapte
duce la o operațiune de scont.
2.2. Înfăptuirea consimțământului.
Primirea efectului de comerț
Bancherul poate accepta să primească efectul de comeț ce i-l prezintă clientul. Contractul de
scont se înfăptuiește într-un cadru al său: prin efectul girului. Suma efectului intră ca și credit în
contul clientului. Data operațiunii de scontare trebuie să fie bine determinată.
După situație și din precauție, bancherul ia efectul pentru examinare, în vederea realizării
scontului așadar formarea contractului va fi întârziată. Efectul este de principiu remis bancherului
dar acest gir nu va transfera proprietatea titlului, pentru că bancherul își amână acordul. Transferul
proprietății titlului nu va interveni decât prin formarea consimțământului și evident ca urmare a
acceptării bancherului. Până la acest moment și în ciuda girului, efectul rămâne în proprietatea
clientului care urmează să îl predea.
Borderoul de scont și înscrierea în cont
Acceptarea bancherului este stabilită oferind clientului un document numit borderou de scont
care descrie efectul de comerț scontat și condițiile operațiunii. Pe acest document se înscrie rezerva
29

încasării iar în majoritatea cazurilor, o clauză de scutire de protest ori de neresponsabilitate în caz de
protest întarziat. (tardiv)
Momentul propriu-zis de acceptare a operațiunii de scont îl semnifică înscrierea sumei
efectului, de către bancher, în contul remitentului. În cazuri excepționale, acceptarea poate să fie
anterioară acestei înscrieri, semnalând o regularizare contabilă a unei operațiuni anterioare.
2.3. Remiterea titlului bancherului.
Forma remiterii titlului
Remitentul are obligația de a transfera proprietatea titlului scontat bancherului scontator,
ceea ce implică: obligația de a realiza tranferul conform reglementării căreia îi este supus titlul,
obligația de a-l elibera și obligația de a i-l înmâna bancherului. Titlurile remise pentru scont
specifice sunt: cambia, biletul la ordin, cecul și transferul dreptului de proprietate care se va efectua
după procedurile cambiale în acest fel:
Bancherul scontator poate fi desemnat în calitate de beneficiar al cambiei; această ipoteză se
întâlnește frecvent în practică. În acest caz, numele bancherului trebuie să figureze pe efectul de
comerț în calitate de beneficiar. Există cazuri în care trăgătorul, nefiind sigur pe acceptarea scontării
efectului de către bancher, lasă în alb numele beneficiarului iar dacă bancherul acceptă procedura de
scont, îl completează el însuși pe titlu și regularizează astfel cambia. Această regularizare este
opozabilă trasului.
Dacă completarea se face înainte de acceptare, operațiunea nu pune probleme juridice.
Dacă completarea se face după acceptare, jurisprudența admite că asemenea regularizare este
opozabilă trasului, cu excepția cazului în care banca omite o greșeală. El este admis chiar dacă girul
s-a făcut de trăgător în absența numelui beneficiarului: în toate ipotezele, trebuie ca regularizarea
(completarea) să se facă înainte de prezentarea la plată.
Efectul de comerț poate fi girat bancherului. Acest gir se numește „gir în alb”; dacă efectul
este dat bancherului fără a fi girat, drepturile bancherului sunt foarte slabe. Asemenea situații pot să
apară în cazul rescontărilor între bancheri.
Scontarea furnizorului
În general cambia este prezentată trasului dar prin excepție se întamplă ca aceasta să fie
prezentată trasului pentru contul furnizorului său, trăgătorul. Această practică este cunoscută sub
numele de scontare a înscrisurilor furnizorului (scontarea furnizorului) și corespunde unor situații
30

foarte diferite față de scontarea normală. În acest fel, entitățile comerciale imporante urmăresc să
ofere furnizorilor lor sprijin pentru scontarea înscrisurilor lor, în condiții foarte avantajoase, urmând
să le preieie cheltuielile.
Pe scurt, operațiunea se derulează în următorul fel: vânzătorul (furnizor) trage o cambie la
adresa cumpărătorului său. Acesta din urmă acceptă tragerea și o scontează bancherului său.
Vânzătorul primește produsul scontului din mâinile bancherului scontator.
Juridic, este vorba de o operațiune de scont realizată între trăgătorul furnizor și bancherul
care datorită intermedierii joacă un rol de mandatar. În caz de neplată a efectului de comerț,
bancherul inițiază contra trăgătorului furnizor regresul cambial ori recursul fundamental,
valorificând contractul de scont.
Secțiunea 3. Gajarea
Gajul, este un drept real, care îi revine creditorului, de a-și satisface creanțele în raport cu alți
creditori, datorită faptului că debitorul, nu și-a executat obligația față de acesta. Bunurile gajate
trebuie să fie în circuitul civil și nu trebuie să fie grevate cu alte drepturi.
Asumarea unei obligații de către o persoană are ca finalitate atât efectul pe care l-au urmărit
părțile, anume executarea unei prestații determinate, cât și un alt efect, care constă în faptul că
debitorul este ținut să execute obligația cu toate bunurile, fie ele mobile sau imobile, existente sau
viitoare. Aceasta înseamnă – creditorul dobândește un drept asupra patrimoniului debitorului care îi
conferă o anumită garanție împotriva riscului insolvabilității acestuia, insolvabilitate caracterizată
prin depășirea activului debitorului de către totalul datoriilor ce îi revin [ COSMOVICI, PAUL
MIRCEA. Drept civil. Obligații. Legislație., București,1994-1996, 501 p. editura ALL). În raporturile
obligaționale creditorul poate pretinde creanța sa doar în cazul în care debitorul nu va săvîrși
acțiunile corespunzătoare. Prin urmare, creditorul este dependent de voința debitorului, iar aceasta
evidențiază instabilitatea drepturilor obligaționale în raport cu cele reale.
3.1. Caracterele juridice ale contractului de gaj:
Un caracter al gajului este indivizibilitatea lui, care se prezintă sub două aspecte.
Indivizibilitatea gajului presupune că el subzistă integral asupra tuturor bunurilor gajate, asupra
fiecăruia dintre ele și asupra tuturor părților lor, chiar dacă bunul sau obligația sunt divizibile.
31

Accesoriu – adică depinde de contractul principal. Exemplu: debitorul a împrumutat o sumă
de bani de la creditor, de unde creditorul cere ca garanție un bun mobil sau imobil.
Caracterul indivizibil al gajului se manifestă, de exemplu, în cazul trecerii bunului gajat la
moștenitori, chiar dacă datoria se divizează între moștenitorii debitorului sau între cei ai
creditorului [Tatiana Tabuncic, Gajul ca mijloc de garantare a executării obligațiilor , Arad, ed.
Concordia, 2006].
Real – adică prevede remiterea bunului atunci cînd este vorba despre gaj cu deposedare
Înregistrat (fără deposedare) – atunci cînd este vorba despre gaj fără deposedare, acesta
trebuie să fie înscrie în Registrul Cadastral, deoarece în situația în care un bun este transmis la un
terț, persoana respectivă să fie convinsă de faptul că bunul dat nu este gajat.
Cu deposedare – adică bunul gajat se transmite creditorului și în caz de pieire acestuia, riscul
va fi suferit de creditor.
Sinalagmatic – adică obligațiile revin ambelor părți. Dacă debitorul își execută obligațiile
sale, atunci creditorul va trebui să întoarcă bunul gajat dacă este vorba despre gaj cu deposedare.
3.2. Tipurile de gaj
a) fără deposedare (înregistrat) – adică atunci cînd este fără deposedare, el rămîne la debitor,
care trebuie să înscrie bunul gajat, în Registrul Cadastral.
b) cu deposedare – de exemplu: amanetul. În situația respectivă bunul gajat, trece la creditor,
care suportă riscul pieirii bunului. În contract trebuie să fie prevăzut caracteristica bunului gajat.
c) După natura raporturilor:
-Ipoteca – unde sunt gajate bunurile imobile, adică construcțiile, loturile de pămînt, etc.
-Ipoteca de întreprinzător – adică se gajează patrimoniul persoanei juridice, bunurile acesteia
sau fonduri fixe ori circulate.
d) Pot fi gajate mărfurile care se află în circulație sau în proces de prelucrare.
e) Pot fi gajate și bunurile pe care debitorul le va dobîndi pe viitor.
3.3. Temeiurile apariției gajului. Registrul Gajului.
Gajul, se constituie în virtutea legii sau a contractului. Gajul înregistrat apare în momentul
înregistrării sale, conform normelor stabilite de Codul Civil. În cazul amanetului, gajul apare în
momentul în care persoana transmite bunul la ter ț.
32

Gajul ia naștere din:
a. Sumele datorate de la stat. Exemplu: credit.
b. Creanțe care rezultă dintr-o hotărîre judecătorească.
Gajul fără deposedare apare în momentul înregistrării sale în Registrul Cadastral. Contractul
de gaj, cât și cel de ipotecă trebuie să fi încheiate în scris, în caz contrar, acestea vor fi nule. Orice
modificare a contractului de gaj, trebuie să fie făcută cu acordul ambelor părți, în caz contrar, el va fi
nul.
În contractul de gaj trebuie să fie indicat numele sau denumirea părților, domiciliul sau sediul
lor, acordul expres al creditorului gajist, tipul gajului, descrierea bunului gajat, estimarea bunului,
locul aflării bunului, scadența, valoarea maximă a acestuia fără dobînzi și alte cheltuieli, permiterea
sau interzicerea gajului ulterior, etc.
La momentul constituirii gajului, debitorul trebuie să aducă la cunoștința creditorului despre
faptul dacă asupra bunului gajat mai au și alți subiecți alte drepturi. Dacă creditorul gajist nu este de
acord cu aceasta, atunci el își satisface creanța în raport cu ceilalți creditori. Informația înscrisă în
Registrul Cadastral cu privire la un bun este una veridică. Dacă gajul este lovit de nulitate, el nu
poate fi înscris în Registrul respectiv.
Odată ce a fost constituit gajul, părțile se obligă la condițiile stipulate în contract. Atunci
când debitorul invocă faptul că nu știa despre înregistrarea gajului, aceasta este greșeala lui,
deoarece el trebuia să știe. Odată ce s-a executat obligația parțială sau totală, documentele ce țin de
această executare, vor prezenta un temei pentru a se înregistra o modificare corespunzătoare a
datelor din Registrul Gajului. Odată ce s-a executat obligația debitorului față de creditor, deja se
stinge și gajul care duce la radierea informației din Registru.
Radierea poate fi cerută de:
a) Creditorul gajist.
b) Debitorul gajist, în baza unui demers scris de ambele părți, a declarației scrise de creditor,
cu privire la renunțarea la gaj sau a hotărîrii judecătorești.
c) La radiere din Registru se aplică regulile înscrierii și aici creditorul gajist este obligat să
asigure înregistrarea încetării gajului imediat, după executarea obligației garantate prin gaj.
3.4. Drepturile și obligațiile părților contractului de gaj
Conform art. 476, Cod Civil, drepturile și obligațiile părților se pot stabili de comun acord.
33

Creditorul poate, la rândul său, să instituie o persoană, care să gestioneze bunul gajat, neavând
dreptul de a transmite gestiunea unei alte persoane. Debitorul gajist, ori terțul la care se află bunul,
este obligat să urmeze indicațiile gestionarului gajului.
Bunul garantat:
a) Poate fi grevat cu drepturi reale (să dea în arendă). Orice acțiune întreprinsă asupra gajului
trebuie să fie în legătură cu acțiunile creditorului.
b) Dacă a fost permis gajul ulterior, atunci, când se ajunge la scadență, creditorul înștiințează
terța persoană, fără ca să existe vreo obiecție din partea acesteia.
c) Creditorul are dreptul de a folosi obiectul gajului, doar în cazurile prevăzute de contract,
urmând să prezinte debitorului gajist, o dare de seamă despre utilizarea lui.
d) După folosirea obiectului gajului, prin strângerea fructelor, va fi compensată obligația
principală.
e) Dacă gajul se repetă, creditorul gajist poate ceda gradul de prioritate altui creditor de a-și
satisface interesele primul. Creditorul care a cedat gradul de prioritate, are obligația ca în 3 zile de la
cedare, să înștiințeze pe debitor și debitorul gajist cînd e terț, adică persoanele cointeresate. Gradul
de prioritate se poate transmite numai la același bun, pentru satisfacerea intereselor creditorului.
Cedarea se înregistrează în baza unei cereri a creditorului gajist, în același mod ca și înregistrarea
gajului, și care produce efecte de la data înregistrării.
3.5. Exercitarea dreptului de gaj
Creditorul gajist poate să-și exercite dreptul de gaj, dacă debitorul gajist nu și-a executat
obligația sa principală, totalmente sau în modul corespunzător. Aici, creditorul gajist are următoarele
posibilități:
1. Să vândă bunurile gajate.
2. Să le vândă sub controlul instanței de judecată.
3. Să le ia în posesiune spre a le administra.
Creditorul gajist, își satisface creanța indiferent la cine se află bunul gajat.
Creditorul gajist care are scopul de a-și satisface creanța, trebuie să notifice despre aceasta, și
să anunțe atât debitorul gajist cât și terța persoană care deține bunul. Dacă gajul este fără
deposedare, atunci este necesar, ca la Registrul Cadastral, să se depună un preaviz, care, trebuie să
indice volumul obligației garantate și trebuie să fie semnat numai de către creditor.
34

Termenul acordat de creditorul gajist pentru transmiterea bunului mobil, nu va fi mai mic de
10 zile, iar pentru bunul imobil – 20 zile, și pentru un bun luat în posesiune spre a fi administrat – 10
zile.
Transmiterea bunului la creditor
1. Benevol – adică debitorul înțelege că e necesar de a transmite bunul gajat.
2. Silită – atunci când transmiterea se face în baza unei hotărâri judecătorești, adică debitorul
este impus.
Creditorul, după ce a obținut în posesiune, bunul gajat, poate să vândă bunul respectiv, prin
negocieri directe sau licitație publică, fără nici o întârziere justificată, contra unui preț comercial
rezonabil. Odată ce vinde bunul respectiv, el acționează în numele proprietarului, și este obligat să
informeze cumpărătorul despre calitatea bunului la momentul vânzării. Cumpărătorul dobândește
bunul grevat de sarcini cu drepturi reale.
În situația în care vânzarea bunului are loc sub controlul instanței judecătorești, aici se
angajează o persoană care efectuează vânzarea respectivă. Această persoană e obligată să informeze
părțile interesate despre acțiunile pe care le va întreprinde pentru vânzarea bunurilor gajate,
acționând în numele proprietarului.
Obiectul gajului poate fi vândut numai sub controlul instanței de judecată numai dacă:
a) Lipsește autorizația sau acordul unei alte persoane, necesar la încheierea contractului de
gaj, pentru validitatea acestuia.
b) Obiectul gajului îl constituie bunurile de valoare istorică, artistică sau culturală.
c) Debitorul gajist lipsește, și nu poate fi identificat locul aflării lui.
După vânzare, creditorul gajist are dreptul doar la ceea ce este necesar satisfacerii creanței
sale. Creditorul trebuie să plătească din vânzarea bunului gajat, toate cheltuielile ce țin de vânzare,
apoi creanțele prioritare drepturilor sale și după aceea, creanțele proprii. Dacă mai există și alte
creanțe care trebuie să fie plătite din vânzarea bunului gajat, creditorul gajist care a vândut bunul, va
depune instanței judecătorești, o dare de seamă cu privire la produsul vânzării bunului gajat și îi va
transmite suma rămasă după plată. În caz contrar, creditorul va fi obligat, în termen de 10 zile de la
data vânzării bunului, să prezinte o dare de seamă proprietarului bunului vândut și să-i remită
surplusul, dacă acesta există.
35

Dacă bunul care se vinde, nu e suficient pentru satisfacerea creanțelor garantate și acoperirea
cheltuielilor creditorului gajist, acesta conservă o creanță neprivilegiată pentru diferența datorată de
debitorul său.
Temeiurile încetării gajului pe scurt
a) Stingerea obligației garantate prin gaj – gajul încetează odată ce debitorul își execută
toate obligațiile pe care le are față de creditor.
b) Expirarea termenului pentru care a fost constituit gajul – a trecut perioada de timp pentru
care acesta a fost stabilit.
c) Pieirea bunurilor gajate – pot pieri din cauza forței majore. Debitorul este obligat să pună
în gaj un alt bun sau să execute obligația principală.
d) Comercializarea silită a bunurilor gajate – comercializarea silită apare în situația în care
debitorul nu și-a executat prestația și el este impus de instanța de judecată de a vinde bunul gajat și
de a-și acoperi toate obligațiile.
e) Scoaterea bunurilor din circuitul civil – pot fi acele bunuri care nu pot constitui obiect al
gajului. Exemplu: parcurile.
f) Exproprierea pentru cauză de utilitate publică – în situația respectivă, debitorul este
obligat să pună în gaj un alt bun, însă, de obicei, gajul încetează și debitorul va trebui să întoarcă
datoria.
g) Amanetul – aici gajul se stinge odată cu încetarea posesiunii, adică în momentul în care
bunul amanetat se pune în circulație.
36

IV . CONSECINȚE PRACTICE ALE INTERPRETĂRII
chiar în cazul când neexecutarea obligației rezultă din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie
să cuprindă decât aceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației (s. n. –
D. C.)”. În alte cuvinte, creditorul beneficiar al unei simple promisiuni de contract putea evita
pierderea (și chiar a și evitat-o) reorientându-și resursele disponibile spre alți beneficiari.
BIBLIOGRAFIE:
22 COSMOVICI, PAUL MIRCEA. Drept civil. Obligații. Legislație . – București. – 1994, 1996. – 501 p.
31. GAJUL CIVIL // Buletin economic legislativ . – 1994. – nr.9. – s. 18-48
Noul Cod civil
Fr, Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit Civil. Les obligations , Dalloz, Paris, 11 ed, 2013 sau ediția din
2005
J. Ghestin, G. Loiseau, Y .-M. Serinet, La formation du contrat. Le contrat – Le consentement .
L’objet de la cause – Les nullites, 4 ed. L.G.D.J., Paris, 2013
Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, Liviu Pop, Ionut-Florin POPA, Stelian Ioan Vidu,
București, Universul juridic, 2012
Curs de drept civil, Obligațiile. Liviu Pop, Ionut-florin Popa, Stelian Ioan Vidu, București 2015.
Universul Juridic
Ordin MADR 99/2019 M. of. 138/ 21.02.2019
37

Bibliografie:
http://www.barouldolj.ro/index.php?show=revista&idPagina=7154
https://www.legifrance.gouv.fr/affichTexte.do?
cidTexte=JORFTEXT000032004939&categorieLien=id
https://www.unidroit.org/instruments/commercial-contracts/unidroit-principles-2016
38