INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………………..3 I. RITURI… [307868]

Licență

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………………..3 I. RITURI… [307868]

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………………..3

I. RITURI PRELIMINARE…………………………………………………………………………………….11

Moartea ca împlinire………………………………………………………………………………………..11

Vine Moartea!…………………………………………………………………………………………………16

„Îi țin lumânarea”…………………………………………………………………………………………….23

II. RITURI LIMINARE……………………………………………………………………………………………25

2.1 Scăldatul………………………………………………………………………………………………………..25

2.2 „Cum era îmbrăcat?”………………………………………………………………………………………..27

2.3 „Cu mortul pe masă”………………………………………………………………………………………..29

2.4 „La priveghi”…………………………………………………………………………………………………..31

2.5 „La mort”……………………………………………………………………………………………………….39

III. RITURI POSTLIMINARE…………………………………………………………………………………52

3.1 Postliminarul în cultura evanghelică…………………………………………………………………..52

3.2 Praznicul…………………………………………………………………………………………………………53

3.3 Doliul……………………………………………………………………………………………………………..56

3.4 Cimitirul nou și cimitirul vechi. Cimitirul sat……………………………………………………….56

3.5 Sărbători ale morților………………………………………………………………………………………..63

ANEXE…………………………………………………………………………………………………………………….71

Chestionar……………………………………………………………………………………………………….71

Interviuri………………………………………………………………………………………………………….72

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………95

INTRODUCERE

Creștinismul a cunoscut la scurtă vreme după începuturile sale diverse forme de manifestare ale credinței sub influența în timp a [anonimizat], geografici, politici sau econimici. Diferențele dogmatice și practicile rituale din cadrul acestei religii au condus către apariția unor grupuri distincte din interiorul cărora s-[anonimizat] o [anonimizat], [anonimizat], secte. [anonimizat] a pornit chiar din cadrul unor lucări teoretice oficiale precum este Dicționarul universal al limbei române realizat de către Lazăr Șăineanu și apărut încă din 1896. Aici, [anonimizat] o valore negative până la aceea de erezie. De asemenea, din raportatrea Bisericii Oficiale Române de-a lungul timpului asupra sectelor reise percepere lor drept adevărați dușmani ai acesteia, spre a căror înlăturare s-au întreprins necontenit demersuri. Jean-Francois Mayer a sintetizat extrem de bine relația religiilor oficiale cu sectele prin sintagma: „secta este celălalt”. Dintre acestea, grupurile de factură protestantă (baptiști, adventiști, penticostali, creștini după Evanghelie) au luat în mod considerabil amploare în spațiul românesc, atât teritorial, cât și în ceea ce privește număru adepților, în ultimul secol, cu precădere în deceniile postcomuniste. Coabitarea grupărilor protestante alături de credincioșii majoritar creștin ortodocși din România a generat prilejul analizei mai multor planuri sub aspectul convergențelor și al divergențelor în special.

Urmărind efectele și manifestările intersectării dintre două culte diferite ale aceleiași religii, a lipsei de omogenitate din această perspectivă într-un anumit spațiu, lucrarea de față are drept țintă principală aducerea în prim-plan a deosebirilor, cât și a inevitabileor puncte comune în ceea ce privește dimensiunea materială a morții dintre membrii cultului creștin după Evanghelie și cel al creștinilor ortodocși din satul Chițoc, comuna Lipovăț, județul Vaslui. Desigur, aria geografică de acoperire a celor prezentate în această lucrare poate fi extinsă destul de mult, întrucât dogma, practicile, concepțiile, principiile și regulile ambelor „tabere” sunt în mare parte aceleași, cel puțin în regiunea Moldovei, însă nu trebuie ignorate notele particulare și coloritul religios local. Într-un prim plan vom realiza acestea analizând cimitirele ambelor culte, mormintele ,imagini ale acestora, practici, superstiții și obiceiuri ale înmormântării și semnificațiile lor, discursuri specifice ceremoniei de înmormântare, secvențe din cântece religioase, mărturiile personale ale unor reprezentanți ai acestor confesiuni obținute prin interviuri fie înregistrate, fie numai asimilate mental, dar în același timp, în plan secund, dar sincronic, studiul se dezvoltă și ca urmare a unei metode participative ce implică demersul personal direct orientat în a observa, a înțelege, participa, a fi expusă și a empatiza atmoferei specifice. De menționat este faptul că persoanele intervievate aparținând ambelor categorii confesionale au fost exclusiv reprezentante ale sexului feminin, justificarea fiind oferită de implicarea în mod detașat superioară a acestora față de cea a bărbaților în cadrul ceremoniilor funerare. Părerea acestora din urmă a venit doar în momentele în care, fiind de față la realizarea interviului, erau solicitați de către femei pentru a confirma veridicitatea celor spuse de ele, lucru care, deloc surptinzător, s-a petrecut fără nicio exccepție. Fiecare interviua a avut drept bază a relatărilor o experiență proprie recentă, ori de mare însemnătate pentru cea intervievată, fapt ce a determinat o implicare afectivă care a menținut discursul în zona trăirii concrete, nemijlocite de rețineri ce au în vederea menținerea aparenței respectării practicilor la nivel dogmatic. Eșantionul a fost ales astfel încât prin varietate să ofere o imagine cât mai aproape de real a celor prezentate, lipsită de note subiective, dar și un prilej de a observa anumite modificări: inovații, eliminări sau înlocuiri survenite în timp în manifestările riturilor funerare din comunitate. Singurul criteriu avut în vedere fiind acela ca femeile să fie așa numite „specialiste”, recunoscute în cadrul grupului din care provin, cu o anumită experiență în ceea ce privește organizarea și săvârșirea riturilor de trecere din cadrul înmormântărilor .

Studiile de specialitate, etnologice și etnografice, au prezentat și ele nenumărate imagini și mijloace de „sărbătorire” ale morții de pretutindeni, însă mare parte dintre acestea având caracter enciclopedic, amplu, omniprezent fapt care a dus la crearea unei iamgini neconforme cu realitatea. S-a insistat, dealtfel, și pe latura materială a acesteia. Având în vedere faptul că moartea este un punct inevitabil, la care vom ajunge cu toții, fără excepție, la un moment dat și care presupune implicarea fizică (nu doar afectivă) a comunității, ce nu este integral capabilă direct de procese și idei metafizice dintre cele mai zguduitoare, important devine caracterul vernacular al experienței religioase, ceea ce oamenii fac concret, independent de dogma religiosă la care aderă. Importanța dimensiunii materiale devine covârșitoare, ea fiind cea care animă și conferă prin manifestările ei nota de individualitate a fiecărei comunități. Așa cum comportamentul uman poate fi o sursă de caracterizare a unui individ, reflectând aspecte ale intelectului, ale psihicului și caracteristici sufletești ale acestuia, la fel, lărgind aria și ajungând la un grad de generalitzare mai mare, se întămplă și cu acțiunile colective reprezentative pentru modul particular de a concepe lumea al unei colectivități. Așadar, chiar dacă nu ne vom referi în mod explicit la concepții și idei metafizice, abstracte, filosofice asupra morții, la o privire destul de puternică încât să străpungă crusta materialității faptelor, acestea vor ieși cu ușurință la iveală.

Cea mai mare parte a scrierilor pe această temă se referă exclusiv la modul creștinilor ortodocși din diferite regiuni ale țării, cât și din spațiul extern al României de „a trăi” moartea. Cu toate că acest spațiu și această apartenență religioasă pun la dispoziție deosebit de multe și variate manifestări ale dimensiunii materiale a morții, rarisime sunt cazurile în care sunt valorificate și alte culte religioase. Pornind cu monumentala „Trilogia vieții”, lucrare etnografică a lui Simion Florea Marian de la sfârșitul secolului al XVIII-lea putem găsi drept justificată lipsa referirilor la practicile protestante întrucât momentul coincide cu abia sosirea grupurilor de acest gen pe teritoriul țării noastre. Lucrarea prezintă cu exhaustivitate în cel de-al treilea volum „Înmormântarea la români” practicile și credințele populare privitoare la totalitatea etapelor precedente și ulterioare momentului ceremoniei funerare, descriind minuțios ceea se petrece la nivel material în mai toate regiunile țării în acează fază a existenței. Ulterior, Ion Ghinoiu în „Lumea de aici, lumea de dicolo. Ipostaze românești ale nemuririi” împărțindu-și volumul pe aceleași criterii ale trilogiei: preexistența, existența postexistența, prezintă într-un mod inedit dat de concretețea metaforelor o perspectivă diacronică atât în plan spiritual, cât și material a lumii mișcată de opoziția viață-moarte și a pragurilor biologice care le separă. Ștefan Dorondel abordează și el această temă dintr-un unghi mai restrâns, și anume simbolismul acvatic, dar care îi permite compensatoriu o sondare mult mai în profunzime și mai analitică a subiectului, însă nici de această dată nu poate fi observată nicio remarcă la spațiul protestant. De mai bine de un veac, de atunci când evangheliștii au pășit pe meleagurile noastre, observațiile din lucrările de orice fel cu privire la aceste grupări sunt extrem de puține, ori lipsesc cu desăvârșire. De cele mai multe ori, prezența lor este justificată de faptul că acestea sunt realizate chiar de ei pentru a-și răspândi credința, așa cum s-a întâmplat inițial și în cazul creștinilor ortodocși. Un factor cauzator al bibliografie evanghelice sărace ar putea fi, urmărind traseul celorlalte religii și culte, chiar relativa sa „tinerețe” în spațiul românesc actual. Necesitatea parcurgerii unui interval de timp fiind și firească pentru consolidarea și înrădăcinarea culturală a oricărui cult pentru a căpăta credibilitate și autoritate în fața scriitorilor alor religii sau culte. Un alt factor, legat strâns de primul, ar putea fi reprezentat de insuficienta răspândire a informațiilor cu privire la cultul evangheliștilor, ei fiind ținuți mul tmp într-un con de umbră vom vedea. Nedeținând suficinte informații cu privire la un anumit subiect, teoretic, nu este posibilă realizarea unei lucrări complexe și veridice, preferând, pe bună dreptate, varianta excluderii subiectului în detrimentul vehiculării unor afirmații incomplete, insuficiente sau micinoase. Un al treilea factor poate fi existența unei „vrajbe ”din motive pur subiective, după părerea mea, inutilă și fără niciun fel de justificare, a cultelor și religiilor între ele, tot mai des întâlnită în societatea contemporană, inclusiv între membrii aceleiași religii. Sau poate fi luată în calcul și varianta evitării intenționate a subiectului evangheliștilor ori tratarea lui cu superficialitate, așa cum se observă în câteva lucrări în care acesta ar fi urmat firesc, creând o imagine exhaustivă asupra unei comunități, însă este tratat sumar ori, mai mult sau mai puțin voit, trecut cu vederea. Motivele pot fi mult mai numeroase și mai diverse. Misiunea lucrării de față nu este aceea de a judeca activitatea scriitorilor care au abordat sau nu acest subiect sau căutarea unor justificări pentru oricare dintre variantele alese, ci, printre altele, de a încerca a aduce un aport pertinent în consolidarea imaginii și informațiilor cu privere la relația religiilor din comunitatea din care provin, cu precădere a creștinilor ortodocși și a celor după Evanghelie.

O amplă și vastă lucrare nu poate totuși sa nu fie menționată în ultima perioadă atunci când vine vorba despre evanghelismul românesc. Este vorba despre lucrarea colectivă ce îi are drept coordonatori pe Dorin Dobrincu și Dănuț Mănăstireanu Omul evanghelic. O explorarea a comunităților protestante românești apărută în urma unui amplu proces de elaborare acum nu mai mult de un an. Publicarea volumului a adus aprecieri pe măsura conținutului acestuia. Teme precum evoluția evangheliștilor sub acțiunea facoriloe politici și sociali, relația cu Biserica Ortodoxă Română și cu celelalte culte înrudite, muzica, arhitectura, perspective teologice, beletristica, educația și școlile evanghelice au fost dezvoltate de specialiști cu autoritate incontestabilă în domeniul de dezbatere ales. Cu toate acestea, în ciuda dimensiunii remarcabile a volumului este menționat faptul că unele puncte nu au fost îndeajuns analizate, iar la unele nu s-a ajuns din anumite cauze deloc, de aceea, pentru a crea o imagine compeltă asupra spațiului evanghelic românesc este preconizată apariția unui nou volum care să trateze: arta, poezia, economia, statutul femeii, artele plastice, media, afacerile etc. O astfel de făgăduială nu poate fi decât înbucurătoare pentru evoluția nivelului de înțelegere și informare corectă, obiectivă și științifică asupra acestor comunități.

Încercând continuarea acestei inițiative, determinată pe lângă aderența afectivă, care se va încerca a fi dată la o parte, așa cum se cuvine într-o lucrare ce vrea să reflecte o imagine veridică, pe cât se poate de obiectivă asupra subiectului ales, de dezideratul contribuției creării unei imagini cât mai vaste asupra cultelor evanghelice. Întrucât niciuna dintre puținele lucrări ce i-a avut în vedere nu a atins și nici nu și-a manfestat o intenție a unei viitoare dezbateri a subiectului reprezentat de ritualurile funerare, adesea interpretate drept tabuuri, a aduce în discuțe aceste aspecte nesondate până acum a reprezentat un factor declanșator al lucrării de față. Inconvenientul bibliografiei rudimentare a acestei comunități reprezintă încă un impuls spre realizarea acestei lucrări, cercetare științifică care să aducă în lumină o mică parte din lumea evanghelică, cea referitoare la moarte în materialitatea ei, prin relaționarea cu cea creștin ortodoxă.

Lucrarea este structurată în trei capitole principale, fiecare subdivizat înntr-un număr variabil de subcapitole în fucție de complexitatea fiecărui moment indicat de titlul capitolului. Cele trei capitole majore urmează traseul indicat de Arnold Van Gennep în clasificarea categoriei speciale a riturilor de trecere regăsite pe tot parcursul existenței umane: rituri de sparare sau preliminare, rituri de trecere sau liminare și rituri de agregare sau postliminare în permanență însoțite în cadrul ceremoniilor funerare de rituri de apărare. Aceeași structură a fost adoptată parțial în lucrările lor și de către Ion Ghinoiu și Ștefan Dorondel. Asta deoarece această dispunere este și cea cronologcă și logică prin organizare pentru a conferi coerență informațiilor expuse. Primul dintre capitole tratează riturile funeroare săvârșite în timpul vieții, dar care are drept scop ușurarea trecerii spre moarte. Vom observa cum încă din această etapă pregătitoare din care nu lipsește dimensiunea materială a morții, intens exploatată de către creștinii ortodocși, se distanțează vizibil de cea centrată pe acomodare psihică și spirituală cu moartea a creștinilor după Evanghelie. Acumularea bunurilor materiale capăta proporții uimitoare în cazul creștinilor ortodocși, mânați de factori sociali, economici și dogmatici în a-și construi cavouri, strânge elemente vestimentare pentru sine și pentru ceilalți participanți la ceremonie, a și procura podoabe și accesorii adaptate oricărei situații ce poate fi inflențată de factori externi (vremea mai rece sau mai caldă). Al doilea capitol vizează riturile liminare, cele de prag săvârșite în chiar ziua înmormântării. În acest moment încărcătura magico-ritualică crește față de momentul anterior, presiunea celor vii cauzată asigurării pășirii pragului și persistența pentru veșnicie a celui decedat în noua diminensiune fiind extrem de mare. Și de aceasă dată tensiunea aceasta este resimțită doar la nicelul comunității creștin ortodoxe, evanghelicii fiind „întăriți” de credința lor de necombătut în Învierea de Apoi și implicit a spargerii pragului și a riturilor aferente, aceste momente fiind dominate de muzicalitate și întreprinderi misionare de evanghelizare prin intermediul discursurilor. Ultimul capitol dedicat riturilor de agregare, de acomodare și menținere în noua stare este cele mai bogat în manifestări ritualice funerare în cazul creștinilor ortodocși și, invers proporțional, cele mai sărace sau chiar total absente în cazul creștinilor după Evanghelie.

Pentru că atât în această imagine comprimată asupra conținutului lucrării, cât și în conținutul ei peopriu-zis au fost menționați termeni specifici atât cultului creștin ortodox, cât și celui evanghelic, precum și concepte teoretice necunoscute tuturor se cuvine a clarifica o parte dintre aceștia pentru a lărgi nivelul de înțelegere al textului și în același timp pentru a-l face accesibil unui număr cât mai mare de cititori. Un prim termen, în jurul căruia se constituie întreaga lucrarea, este acela de materialitate a morții. Acesta este echivalentul manifestărilor concrete ale trăirii religioase mai mult sau mai puțin conforme cu dogma din care provin. Materialitate înseamnă tot ceea ce este real, palpabil. Strâns legat de acest termen se află acela de religie populară sau religie vernaculară în sensul dat de Leonard Primiano. Prin aceasta se înțelege religia așa cum este ea trăită, interpretată și adaptată la nivel individual sau colectiv, distinct de modelul proclamat de dogmele și canoanele religiei oficiale, ideale, superioare, pure. Ceea ce este remarcabil este dinamismul dintr-o direcție spre cealaltă. Și anume modul în care fapte condiderate de natură populară pot trece cu timpul fiind validate prin practicare sistematică în clasa dogmei oficiale. La fel se pot constata deplasări și din direcția opusă. Un exemplu relevant în acest sens putând fi regăsit în incipitul cărții lui Nicolae Necula Tradiție și înnoire în slujirea liturgicăîn care acesta expune nemulțumirea credincioșilor în raport cu durata prea lungă a slujbelor ortodoxe comparativ cu cele mai scurte și mai dese din cadrul altor culte, de aceea se invocă o adaptare a parcticilor religioase în confoemitate cu lumea contemporană și la noile condiții de viață, în care timpul a devenit atât de prețios. Se desprinde de aici concluzia la care atnologii au ajuns eja de ceva vreme și anume aceea că indivizii sunt orientați spre eficiență, dorind în același timp și respectarea dogmei, dar în același timp și „amăgirea” ei, ceea ce economiștii numesc principiul raționalității (urmărirea interesului individual în vederea profitului maxim) .

Trecând în sfera lumii evanghelice survin și aici o serie de termeni a căror întrebuințare trebuie clarificată. Primii dintre ei țin chiar de denominația acestora. Evanghelic este un termen generic, venit pentru a face pace în urma a numeroase dispute, ce se referă în spațiul românesc la o categorie de grupări ce au în comun o serie de carcteristici dogmatice. În același timp prin intermediul lui se face trimitere la originile acestor culte și la accentul pus pe Evanghelie ca temelie a credinței și pe relația strâns stabilită atât cu fondul de idei și dogme esențiale pe care le conține, cât și cu obiectul în sine, real, palpabil. Derivat din acesta și de o complexitate semantică mult mai extinsă și mai profundă este termenul folosit în special de evanghelici, acela de evanghelizare.Evanghelizarea sau lucrarea de evanghelizare presupune în cazul evangheliștilor respectarea poruncii lui Hristos de a propovădui cuvântul Bibliei în rândul tuturor oamenilor, fără excepții de ordin social, de vârstă, sexual, religios ori cultural. Această practică se desfășoară în cadrul oricărui eveniment religios de însemnătate, dar sunt organizate și întâlniri ce au drept obiectiv central săvârșirea ei. Concret evanghelizarea presupune susținerea de către pastorul comunității evanghelice a unui discurs ce urmărește atragerea cât mai multor adepți spre respectarea și trăirea în conformitate cu adevărului biblic. Discursul de evanghelizare urmărește atingerea câtorva puncte esențiale cum ar fi: pericolul la care sunt expuși cei din afara cultului, existând în permanență opoziția evanghelic- neevanghelic sau„celălalt”, necesitatea convertirii în relație cu punctul anterior și momente de laudă și mulțumire adresate divinității. Un aspect ce nu poate fi neglijat și care va fi analizat mai în profunzime în capitolul dedicat discursului religios funerar este modul de întrebuințare al mijloacelor nonverbale și paraverbale în cuvântările evanghelice de acest tip.

Ultimul dintre termenii care consider că necesită o lămurire prealabilă întrebuințării lui este acela de pocăit. Termenul este utilizat în mod popular și adesea cu note peiorative de către indivizi din afara zonei evanghelice referindu-se în sens general la o categorie a cultelor evanghelice. Distincția dintre aceste categorii este ignorată în utilizarea termenului, esențiale devenind diferiențele dintre aceștia și cultul majoritar, dominant. Asocierea cu valoarea verbală a lui „ a se pocăi” dezvăluie o schimbare a modului de a trăi religiosul și implicit o renunțare la vechiul comportament dăunător și regăsirea în respectarea îndeaproape a învățăturii și a canonului biblic. Interpretarea corectă a termenului este astăzi puternic influențată de direcția din care este propagat.

Înaintea oricărui demers de cercetare ce viează și spațiului creștin Evanghelic se face necesară o contextualizare și o hartă parcursului cultului printre munți și prăpăstii periculoase de natură istorică, politică și socială a în condițiile vagilor informații privitoare la identitatea lor atât în rândurile evanghelicilor, și cu atât mai puțin în rândul creștinilor ordodocși, ori al oricărui cul neevanghelic. Elaborarea unor lucrări complexe de către istoriografi și cercetători ai cultelor a fost posibilă abia la finalul anilor 90, catunci când la câțiva ani după căderea comunismului au fost scoase la iveală nenumărate documte ce au putut fi valorificate în acest scop. Astfel, pe baza lor și a lucrării în care au fost prelucrate de către Dorin Dobrincu aflăm că gruparea creștină după Evanghelie provinedin medii protestante calviniste de la începutul secolului al XIX-lea din Marea Britanie și Elveția. Adepții Bisericii Creștine după Evanghelie și au făcut apariția în spațiul românesc la sfârșitul secolului al XIX-lea și s au extins treptat în mai toate regiunile țării. Denumirea inițala de creștini propovăduitori ai adevărului și libertății a fost ulterior codiificată cu specificația după Evanghelie pentru a se diferenția de restul cultelor cu care ar fi putut fi confundați, iar în acaelași timp pentru a nuanța punctul central, aproape unic, de reper al credinței lor. Cu toate acestea referirile privitoare la ei din perioada interbelică și posbelică îi identifică drept persoane făra confesiune, sectanți, pocăiți sau general evangheliști. Consolidat de întreprinderi misionare străine, fără loc oficial al întâlnirilor, fără o identitate recunoscută prea ușor și priviți necruțător ca minorotăți, cultul creștin după Evanghelie a avut un traseu sinuos până în anii de final ai comunismului românesc, soldat cu deportări, arestări, crime, violențe, denigrări și atacuri publice. Tuturor acestora, după cum putem vedea astăzi, li s- a ținut piept cu succes, creștinii după Evanghelie continuând să transmită învățăturile biblice fie pe cale orală, în cadrul întrunirilor, fie prin reviste, librării cu cărți religioase specifice,fie prin sprijin de la adepți străini ai cultului. O dată cu eliberarea de sub regimul comunist totalitar ce a guvernat România până în anul 1989, cultul cunoaște o expansiune care cotinuă până astăzi să evolueze. Ruperea lanțurile strânse puse de comunism a făcut ca întreaga sferă evanghelică să capete un număr tot mai mare de adepți, să le fie recunoscute drepturile, să primească locuri și autorizații pentru construcția atât de necesarelor lăcașuri de cult și în același timp să cunoască și să adopte o serie de noi mijloace de propagare a interpretării textului biblic conforme cu evoluția tehnologiei și a mentalității totodată. În prezent, cultul Creștin după Evanghelie se numește Biserica Creștină după Evanghelie din România- Uniunea Bisericilor Creștine după Evanghelie din România (BCER-UBCE) și își desfășoară activitatea în aproape 700 de adunări locale, în cadrul cărora participă aproximativ 44.000 de credincioși, conform site-ului oficial al Uniunii Cultului Creștin după Evanghelie din România. În satul Chițoc se alătură acestui număr de 11 familii de creștini după Evanghelie, care reprezintă echivalentul a 50 de persoane. Un număr deloc neglijabil, cu toate acestea neglijat decenii de-a rândul.

CAPITOLUL I. RITURI PRELIMINARE

1.1 Moartea ca împlinire

Prin intermediul ritualurilor, în genere, se transmit o serie de norme, valori, tabuuri, superstiții ce îi permit individului integrarea în comunitatea care îl înconjoară. Același lucru se întâmplă și în mod particular cu ritualurile de înmormântare. Există încă în credința populară concepția că existența umană este desăvărșită în momentul în care persoana în cauză parcurge și își îndeplinește individual sau cu ajutorul celorlalți, de regulă apropiații și rudele, toate ritualurile ce aparțin ciclului vieții. În unele cazuri există chiar o comprimare a acestora în situația în care unul dintre acestea nu a fost îndeplinit până la momentul morții. Sunt foarte bine cunoscute cazurile în care datorită unei morți neașteptate sau la o vârstă fragetdă , o dată cu ritualurile de înmormântare sunt săvârșite și cele specifice botezului sau un caz și mai bine cunoscut: cel al morții văzută și interpretată asemeni unei nunți. Atunci când toate acestea sunt îndeplinite în mod firesc în timpul vieții, moartea ajunge să fie etapa finală ce închide ciclul vieții, iar prin îndeplinirea tuturor ritualurilor caracteristice, impuse de comunitatate și de specificul zonei, ea devine și o împlinere a acestuia. Încercarea cu ardoare de a îndeplini toate aceste rituri ale morții provine din teama oamenilor ca nu cumva sufletul lor să fie, după moarte, lăsat pradă vreunui strigoi, vampir ori vârcolac care să zdruncine liniștea celor rămași în această lume sau să rămână captiv între lumea aceasta și cea de apoi și traseul sufletului lor să fie îngreunat de tot felul de obstacole. Preocuparea aceasta pentru moarte și pentru îndeplinirea rituaurilor ei este atât de puternică încât apare chiar din timpul vieții, uneori când individul nu dă niciun semn, nici prin vârstă, nici prin starea fizică, de sănătate că s-ar apropia de acest moment. În acest caz, o acomodare psihică cu gândul morții nu poate fi decât benefică individului, fie ea venită ca o resemnare, fie ca o conștientizare a inevitabilității ei, însă adăugarea la aceasta și a unei preocupări materiale devine macabră, sub dominația fricii de o moarte neîmplinită iau naștere acțiuni de o răceală impresionantă. Și oare doar moartea neîmplinită este cea care declanșează această preocupare? Cu siguranță nu. O implicație cu un rol ce nu trebuie neglijat a început să o aibă tot mai mult și factorul social, fie din mândrie, fie din teama judecății ce va urma, fie pentru a ușura sarcina celor responsabili de înmormântare în momemntul producerii acesteia.

Astfel, în comunitatea satului Chițoc are loc cumpărarea unui loc de veci, care, fără excepții, este amplasat la intrarea în cimitir ori într-un loc din „loja” acestuia. În comunitatea satului avut în discuție acest obicei s-a dezvoltat cu o mare repeziciune în ultimii ultimul deceniu. Astăzi, la intrarea în cimitir ești izbit de lumina albă a marmurei cavourilor și de aglomerarea acestora, de parcă oamenii nu ar mai avea răbdare să moară.

Există peste 30 astefel de morminte din care este evident că lipsește ceva, și nu mă refer doar la cadavrul din interior, ci și la data decesului.

De obicei, oamenii care procedează astefel apelează la serviciile unor pesoane specializate în servicii funerare, dar în cadrul comunității de față există câteva situații în care oamenii și au zidit singuri sau ajutați de rude locul de veci pentru ei și membrii familiei (în general, pentru soție). Inițial, acest loc era destinat și aceast fapt era întreprins de către oamenii înstăriți ai satului, funcționând ca un mijloc de inventariere și confirmare a statutului social mai înalt față de restul comunității. Cu timpul, s-a ajuns însă ca aici să reușească să se strecoare (ce-i drept, cu mai mult efort) și cei situați puțin mai jos în ierarhia socială sătească, trecând, înainte de a muri, în „rândurile cele drepte”.

Cumpărarea pomenelor și stabilirea destinatarului lor reprezintă un alt mijloc prin care oamenii preocupați de marea lor trecere îl săvârșesc. Uneori are loc chiar o colaborare între cel ce își organizează moartea și cel ce urmează să primească o anumită pomană, pentru ca acesta din urmă să fie pe deplin mulțumit. Acest fapt reliefează extrem de bine modul în care în mentalitarul popular imaginea morții s-a îmblânzit treptat, contactul de natură magică cu aceasta fiind privit ca un eveniment firesc, inevitabil în vederea căruia tot ce poți face e să te pregătești. În același timp, raportarea socială a oamenilor, dorința de a-i mulțumi pe ceilalți chiar și atunci când situația lor și a celor dragi este sau va fi una tragică creionează scheletul mentalitar colectiv și modul de exercitare al presiunilor din această direcție asupra individului . Ori, este posibil ca aceasta să survină și din dorița de a săvârși în momentul apropierii sfârșitului cât mai multe fapte (bune) care să-i faciliteze traseul spre lumea cealaltă, fiind deja observat faptul că manifestările religioase ale individului sunt orientate spre pragmatism, spre o eficientizare, fie în planul prezentului, fie în plan îdepărtat cum este cazul în această situație. Așadar, modul de trăire concret al religiosului este interpretat popular ca un schimb reciproc între om și divinitate. Aceste pomene sunt destinate în principal rudelor apropiate, vecinilor, persoanelor care participă la organizare înmormântării. De oicei, ele constau în articole vestimentare, articole de menaj, podoabe, elemente de mobilier, alimente. În anumite cazuri pomenele cumpărate impresionează prin cantitate. Necunoscându-și momentul morții unele persoane încep să agonisească necontenit aceste bunuri materiale cu foarte mult timp înaintea producerii evenimentului ajungând ca din acea ladă sau sertar, spațiul de depozitare al pomenelor să se extindă acoperind o bună parte din suprafața unei încăperi, după cum se poate observa și în camera unei bătrâne din localitate surpinsă în imaginea e mai jos:

Achiziționarea ținutei de înmormântare până la cel mai mic detaliu. Femeile bătrâne strâng din timpul vieții într-o ladă sau într-un sertar destinat exclusiv acestui scop elemente de vestimentație noi sau purtate în timpul vieții doar în momente de sărbătoare, deci al unui timp sacru, pentru a fi la înmormântare îmbrăcate cu ele. Tot în această ladă sau sertar mai sunt ținute și pomenele despre care am discutat anterior. Nu există niciun fel de reținere în a arăta și rudelor sau apropiaților achizițiile cele noi. Trecând peste notele entuziaste macabre, nu putem trece cu vederea și utilitatea faptului urmărită, aceea ca apropiații să aibă cunoștință de amplasarea hainelor de înmormântare și a pomenelor pentru a le folosi la momentul cuvenit, ori ca nu cumva să cumpere altele după cum reise din conținutul frazei vehiculată preponderent în discursurile bătrânilor: „Mi-am luat de toate, să nu mai cumpere ei nimic.” Pregătirea merge uneori atât de departe încât se pregătesc și alternative ale ținutei în funcție anotimp. Astfel bătrânii își cumpără atât haine groase, de iarnă, cât și unele mai subțiri în cazul în care vor muri în perioade mai calde ale anului, dar acest aspect va fi dezbătut în subacpitolul deidicat riturilor liminare ce inclut îmbrăcarea defunctului.

Preferința sau dezacordul de a fi înmormântat alături de o anumită persoană. Având la bază relațiile interumane din timpul vieții, se remarcă în rândul oamenilor din această comunitate exprimarea orală, lasată „cu limbă de moarte” copiilor, nepoților, fraților, soților, prietenilor de a fi înmormântați întocmai cum au spus în periadă în care se aflau în viață. De regulă, decedații care au fost căsătoriți se alătură soțului decedat mai devreme sau, în cazul în care acesta nu a fost căsătorit, părinților. Există și cazuri în care această lege nescrisă a satului, a manifestărilor populare majoritare este încălcată, iar soția văduvă, care în timpul vieții partenerului nu a avut o relație de căsicie bună cu acesta, refuză categoric să îi fie alături după moarte. În aces caz, sunt exprimate și alternativele sau preferințele. De exemplu, dacă aceasta a avut o relație mai bună cu socrii, va fi înmormântată alături de ei sau lângă părinți, frați decedați. După cum observa și Ion Ghinoiu în „Lumea de aici, lumea de dincolo”, mergând dinspre particular spre general, sicriul, mormântul, cimitirul își găsesc în cadrul social refereți aproape identici funcțional și formal : camera, casa, satul. Astfel luând acest caz concret al văduvei care se opune „coabitării” alături de soț după trecerea pragului morții, pe fondul neînțelegerilor din timpul vieții, vom remarca cum același lucru se petrece, în cazul comunităților rurale în special, sub acțiunea acelorași factori și în timpul vieții, când femeia își schimbă temporar domiciliul, până la remedierea conflictului, sau permanent în casa rudelor apropiate.

Toate cele menționate până în acest punct dovedesc și întăresc ideea conform căreia oamenii sunt preocupați încă din timpul vieții de marele moment al morții, chiar și atunci când aceasta nici nu se zărește. Punerea la punct a tuturor acestor fapte materiale este justificată de teama ca nu cumva moartea să vină pe nepregătite, transformându-le moarte într-o neîmplinire cu efecte drastice asupra agregării sufletuli la comunitatea cea nouă, dar și în plan social actual, al lumii celor vii. Agonisirea pomenilor, a hainelor, a cavoului face prin conștientizarea scopului lor ca, indirect, să aibă loc și o pregătire psihică și o acomodare pentru acest moment.

Altfel stau lucrurile în cazul creștinilor după Evanghelie. Preocuparea lor materială antumă pentru facilitarea trecerii dinspre viață spre moarte și a agregării sufletului în noua stare prin manifestări ritualice este mai redusă, însă nu inexistentă. Activitatea lor din timpul vieții are în vedere, spun ei, o pregătire spirituală permanentă pentru momentul considerat cu adevărat important, cel al Învierii de Apoi. Viața pe pământ este în viziunea acestora doar o pregătire pentru cea din ceruri. Datorită faptului că se supun unor dogme conformându-se pe cât posibil cuvântului lui Dumnezeu, nu face decât ca, pentru ei, moartea să fie, la nivelul religiei oficiale, un moment de bucurie, de ușurare, de speranță. Trăierea la nivel popular fiind ca și în cazul creștinilor ortodocși una impregnată de durere și lacrimi, dar concretizate sub forme de exteriorizare distincte, ce-i drept mult mai mai reținute.

În ceea ce privește conceptul de moarte, văzut ca împlinire, acesta se aplică și în cazul lor, însă sub raportul altor factori decât aceia ai împlinirii tuturor ritualurilor specifice morții, ori ale existenței umane în general. Împlinirea adusă de moarte este aici una spirituală oferită de sentimentul îndeplinirii misiunii pe pământ, loc al durerilor și suferințelor, și trecerea spre o ală lume, mai bună. După spusele evanghelicilor din comunitate, orice manifestare a unei pregătiri materiale pentru moarte are ca unic scop scutirea familiei de cheltuielile financiare necesare organizării înmormântării. Există și în rândul lor persoane care aleg din timpul vieții să-și construiască un cavou, dar acesasta este o practică întâlnită mai des în zonele urbane. Ca și în cazul creștinilor ortodocși, cei care aleg să-și realizeze o astfel de construcție sunt persoane cu o situație financiară bună, însă nu se manifestă ca o cale de întocmire a unei ierarhizări sociale. În satul avut în discuție nu există nicio persoană creștină după Evanghelie care să-și fi construit din timpul vieții un cavou ca loc de veci și nici măcar după moarte rudele nu au fost preocupate să o facă. Pomenile lipsesc cu desăvârșire din ritualurile de înmormântare, vom vedea în capitolul destinat ceremoniei de înmormântare și de ce. Ceea ce se păstrează și aici este preocuparea persoanelor ajunse la o vârstă mai înaintată de a-și achiziționa îmbrăcăminte și de a specifica apropiaților faptul că ele vor servi drep haine de înmormântare. Nici preferița sau dezacordul de a fi înmormântat alături de cineva anume deapre care pomeneam în cazul creșrinilor ortodocși nu există în cazul creștinilor după Evanghelie. Până în momentul morții omul trebuie să fie deja împăcat cu semenii săi, iar exprimare unor astfel de deziderate le este total străină și de neconceput, opunându-se dogmei proprie cultului. Principala lor preocupare din timpul vieții privitoare la moarte este una de natură spirituală și psihică.

1.2 Vine Moartea!

Am discutat până acum despre preocuparea din timpul vieții a oamenilor de a-și organiza material momentul morții și am facut precizarea că acest lucru are loc chiar și atunci când aceasta nu trimite nici un semnal celui ce va urma să moară sau apropiaților acestuia. Însă acest lucru nu înseamnă că în viziune populară ea nu o face în momentul în care în mod cert urmează să vină. De cele mai multe ori, în cazul morților obișnuite se crede și se spune că moartea îi înștiințează pe cei vizați maxim cu câteva luni înainte, în cele mai multe cazuri cu aproximativ o săptămână sau câteva zile. Apar o serie de semne care se revelează treptat până la moarte. În continuare vom vedea care sunt aceste semne emise de moarte ce prevestesc plecarea cuiva de pe lumea aceasta în conformitate cu mentalitarul popular al satului. Vom discuta acestea în special din perspectivă creștin ortodoxă, întrucât viziunea creștin evanghelică nu cuprinde aceste aspecte.

Semnul care are parte de cea mai largă circulație și cel mai cunoscut în această comunitate în rândul creștinilor ortodocși este acela al apariție bufniței, cucuveicii sau huhurezului. Atunci când una dintre acestea își face apariția în apropierea gospodăriei cuiva, așezându se într-un pom din jurul casei, pe casă, pe fântână, pe construcțiile adiacente ori pe anexele din gospodărie și începe să cânte este clar pentru toată lumea că cineva din acea familie va muri, ori dacă există deja o persoană care zace să moară cântecul bufniței indică faptul că nu va mai zace mult și soarta lui va fi curmată curând. În imaginarul popular românesc moartea este reprezentată adesea fie ca având caracteristice antropomorfe, fie ca pasăre de pradă de zi (gaia) sau de noapte (bufnița și păsările înrudite) datorită caracteristiclor sale fizice și comportamentale, precum și moștenirii simbolisticii culturale ale acesteia din cadrul mai multor perioade temporale și arii geografice .

Rămânând în această zonă a semnelor revelate de moarte prin intermediul animalelor, credința populară din această zonă acordă o atenție deosebită sunetelor emise de animalele domestice. Deși aceste semne pot veni și prin intermediul pisicilor sau al vitelor, o autoritate de necontestat în cadrul morții prevestită zoomorf o au câinii. Mai exact, comportamentul agitat al acestora și în special când încep a urla sau a săpa pământul, a zgâria ușile, portțile cu ghearele. În numeroase credințe și legende populare românești uretutul câinelui sau al echivalentului său sălbatic, lupul, reprezintă rugăciuni adresate „panteonului” lor, în același mod în care omul religios înalță rugăciuni propriei divinități.

Adesea oamenii devin conștienți de prezența prevestitoare a acestor semne abia după ce s-a produs moartea cuiva drag. Și în cazul bufniței, cu variantele sale de cucuvea și huhurez, și al câinelui care urlă și al pisicii care „miaună a moarte” sunt foarte des auzite din partea celor vii formulele rostite cu un soi de remușcare, datorată credinței că o dată înlăturat animalul prevestitor, ar fi fost izgonită și anulată și moartea: „De ce n-oi fi alungat eu bufnița aia de la noi?”, „De aș fi alungat bufnița din X copac…”.

Primordialitatea, încrederea și siguranța semnalizării sfârșitului prin intermediul animalelor poate fi justificată în acest caz prin contextul spațial și social în care aceste mentalități se dezvoltă și anume satul- amenajare rurală în care animalele mai îndeplinesc încă roluri dsestul de importante.

Următoare cale de inserare a semnelor morții în lumea celor vii este calea viselor. Conform credințe comunității, visele în care apare un mort ce te ademedește spre el nu reprezintă un semn bun, acest lucru fiind echivalent cu faptul că el te vrea alături de el, pe cealaltă lume. În cazul în care mortul se arată mai multe nopți de-a rândul în visul cuiva, se consideră că acesta nu are liniște acolo unde se află, iar modalitatea prin care oamenii cred că îl pot alunga din visele lor este aceea ca a doua zi sau în cea mai scurtă perioadă de timp posibilă să ofere o pomană de sufletul mortului respectiv. Dealtfel, se mai crede că atunci când cineva visează că îi cade un dinte, iar acesta sângerează moartea este foarte aproape de el. Visul unor animale precum porcii, șobolanii sau caii prevestesc aici apariția unei boli grele care poate cauza moartea.

Și corpul uman poate fi un mijloc prin care semnele morții pot ieși la iveală. Starea de somnolență care persistă o perioadă îndelungată, ochiul care se zbate, durerile în piept, emanarea unui miros neplăcut sunt văzuți drept indici în acest sens. O parte dintre aceștia sunt manifestări ale unei boli fizice care, într-adevăr, pot anticipa decesul, însă fără niciun fel de implicație supranaturală pe care oamenii sunt tentați să o considere răspunzătoare.

Locuința celui vizat de moarte oferă și ea indicii ale morții. Se vorbește despre cădere fără nicio explicație și distrugerea unor obiecte din casă: oale, căni, pahare, oglinzi, ghivece etc. Dintre acestea cea cu cel mai mare grad de certitudine a sfârșitului este icoana, care cade de pe perete. Încărcătura ei sacră face ca viziunea asupra sa să fie una de obiect privilegiat de neatins și nedistrus. În momentuil în care se întâmplă una din opusul acestora se crede că Dumnezeu dorește să dea un semn celui lovit de icoană sau aflat în preajmă în momentul când aceasta cade. Există și credința în așa zisul „ceas al casei” care are semnificația unei numărători inverse În momentul apropierii morții cuiva își face auzite ticăiturile în direcția ușii. Aceasta credință este relativ nouă în aceste locuri, presupunându se că ar proveni din zona Republicii Moldova în urma contactului locuitorilor din acest sat cu aceștia. Alte semne mai sunt mobila din care se aud zgomote, sau mobilierul care pocnește, deschiderea fără nicio explicație a ușilor.

În ceea ce privește natura, după credința localnicilor, vântul care bate cu putere și apare brusc indică faptul că cineva tocmai a murit spânzurat.

Se întâmplă uneori, în prezența sau în absența unor semne prevestitoare, ca persoana vizată să-și simtă și să-și prevadă sfârșitul. Aceste acțiuni premonitorii au loc de obicei în rândul bătrânilor, care suferă de o boală sau care au o vârsta foarte înaintată. Fie că discută sau nu cu cei din jur despre acest lucru, fie că încep să aibă un comportament neobișnuit, fie că încep deja să se pregătească de moarte (adunăndu-i pe cei dragi și purtând discuții relevante în acest sens cu ei, lăsându-le din lucrurile personale, aranjâduși locuința, casa) se aude de mule ori rostită în cadrul adunărilor din timpul priveghiuli fraza: „ Simțea/ știa că o să moară.” În această situație nu mai există niciun intemediar de ordin zoologic, natural sau material care să funcționeze ca un cod de comunicare între om și divinitate, relația dintre aceștia devenind una directă, nemijlocită.

Credințele membrilor cultului creștin după Evanghelie exclude existența unor semne ale lumii reale care ar putea anunța moartea cuiva. Pentru reprezentanții acestei clase, Dumnezeu este singurul care decide momentul încheirii existenței omului pe pământ, singurul generator de revelații în aces sens, iar înainte de aceastea nu apare niciun indice considerat prevestitor. Acest lucru este similar la nivel dogmatic și în cazul dogmei creștin ortodoxe, însă diferă la nivelul trăirii concrete. Iată căteva pasaje din traducerea Bibliei realizată de Dumitru Cornilescu în 1924 sugestive în acest sens:

„4. Doamne, spune-mi care este sfârșitul vieții mele, care estre măsura zilelor mele, ca să știu cât de trecător sunt.

5. Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână, și viața mea este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este ca o suflare, oricât de bine s-ar ține.”

Cu toate acestea, bătrânii creștini după Evanghelie, care au aderat la acest cult mai târziu, provenind din cadrul celui creștin ortodox, păstrează instinctiv credința în anumite semne și vise, care se încearcă a fi reprimate atât de către ei, cât și de ceilalți membri ai cultului. Vedem astfel cum nu există doar infiltrații dinspe religia populară spre cea oficială în cadrul aceluiași cult, ci și cum se produce o hibridizare a acestor elemente dinspre un cult spre altul.

1.3 „ A căzut la pat!”

„Bolnăvindu-se și căzând cineva la pat, astfel că e temere să nu moară, neamurile sale mai de aproape, rar când își iau refugiul la vreun medic, ci ele, de regulă, caută singure să-l vindece prin diferite mijloace și leacuri de casă”. Citind constatarea lui Simion Forea Marian din studiul său „Înmormântarea la români” puteam observa limpede cât de mult s-a schimbat în decursul a aproximativ un secol menatlitaea oamenilor asupra morții. E drept că în cazul unor boli sau afecțiuni ușoare în comunitățile sătești încă se mai recurge la tratarea problemei prin leacuri preparate acasă după învățăturile unor bătrâne, însă cu moartea nu se mai glumește. Atunci când starea de sănătate a unei persoane se înrăutățește, aceasta este tranportată mai întâi la cabinetul medical din sat, iar de aici, dacă starea de sănătate o cere, la spital, unde parte din ei își găsesc și sfărșitul. Abia după ce medicii au tratat după posibiltățile impuse de nivelul gravității stării de sănătate a bolnavului, în cazul unei situații critice, acestuia îi este îngăduit să meargă acasă cu un verdict și o dată limită a vizitei Morții. Tot ce mai rămâne de făcut fiind așteptarea acesteia. Aceasta este perioda în care prin sat circulă din gură în gură vorba că „X a căzut la pat”, prin aceata înțelegându-se că sfârșitul îi este aproape, acel pat fiind unul al morții din care foarte rar mai poți scăpa fără să te lași pradă somnului ei veșnic. Mereu în jurul acestui pat, al celui care zace, stau familia și succesiv câțiva vecini și apropiați urmărindu-l îndeaproape.

Sunt și în cazul acesta o serie de semne care indică faptul că moartea e cât se poate de aproape și de sigură. Se spune că muribunzilor li se învinețesc unghiile, buzele, porțiuni de pe corp, ochii li se adâncesc în orbite,temperatura corpului le scade, încep să emane un miros neplăcut, paloare se intensifică. Trecând de categoria semnelor care se manifestă la nivel fizic sunt prezente și unele pe plan mental. În apropierea ultimelor sale clipe bolnavul începe să aibă halucinații și să aiureze, vorbind cu ființe văzute doar de el, persoane decedate de multă vreme, animale: gândaci, șoareci, porumbei,draci, începe să cânte sau să confunde identitatea persoanelor, să râdă zgomotos. Conform lucrurilor văzute și verbalizate în această fază cei ce sunt martori la această scenă trag concluzii cu privire la traseul și destinația spre Rai sau spre Iad. Ineditul acestor fapte a dus chiar, prin preocupările intense asupra subiectului manifestărilor individului înaintea morții, la nașterea unei științe dedicată acestora: psihosociothanatologia. Investigațiile din acest domeniu sunt dedicate trăirilor psihice ultime, interrelaționării muribundului cu ceilalți și riturilor și credințelor funerare, astfel ele se regăsesc la confluența dintre psihologie și psihiatrie, sociologie și etnologie. Medicina, implicată și ea în acest demers exclude, firesc, implicarea supranaturalului în manifestările neobișnuite ale muribunzilor sau acelora reveniți din moarte clinică, punându-le pe seama efectelor administrării medicamentelor și ale secrețiilor cerebrale excesive în momente de derută neurofizilogică.

În prezența acestor semne pentru ca nu cumva moartea să sosească prea repede, o persoană mai tânără din familie sau dintre vecini merge grabnic la preotul din sat pentru a-l chema la săvârșirea Tainelor Spovedaniei și Împărtășaniei asupra celui ce trage să moară. În cazul în care preotul din sat nu este găsit sau lipsește de la casa parohială din diverse motive, nu se adoptă o atitudine reticentă pe baza raporturilor de putere între preoți, ci se găsește o cale prin care să fie adus preotul din satul vecin. Taina Spovedaniei are în acest punct, se crede, misiunea de a mărturisi în fața lui Dumnezeu și ultimele păcate și greutăți apăsătoate ale celui pe punctul de a părăsi această lume și a-i ușura drumul spre cealaltă: „De a pleca curat pe lumea cealaltă”.

În timpul tainei Împărtășaniei, spun sătenii, există și o practică prin intermediul căreia preotul prevede dacă cel ce zace va mai trăi sau va muri curând. Concret, înainte ca preotul să introducă în gura bolnavului lingura prin care i se dăruiesc trupul și sângele Domnului, o privește și o examinează punând accent pe modul în care firmiturile de pâine se pozițonează în raport cu vinul din lingură, pronunțându-se mai apoi cu privire la direcția spre care cel ce acum zace se va îndrepta. Rolul săvârșirii acestor taine în ultimul ceas al vieții este legat de „moartea împlinită” despre care am discutat într-unul din subcapitolele anterioare, ce presupune îndeplinirea tuturor datoriilor religioase înaintea momentului morții pentru a asigura traseul lin al sufletului celui decedat.

Pentru a susține ipoteza din încipitul acestui subcapitol, aceea a schimbării treptate a mentalității pe parcursul a mai bine de un secol, aduc drept exemplu câteva cazuri prezentate de săteni și anume a acelora în care bolnavul ajuns acasă în urma procedurilor medicale fără nicun efect asupra însănătoșirii sale și zăcând pe patul de moarte, refuză vizita preotului și săvârșirea tainelor ce au loc în majoritatea cazurilor, acordând întâietate opiniei acordate de medici: „Eh, dacă doctorii n-au avut ce mi mai face, ce să mi mai facă preotul?”

În situații mai deosebite se recurge și la citirea unor rugăciuni speciale de către preot, cele ale Sfântului Maslu. Aceasta nu este o procedură des întâlnită în această comunitate și are loc doar dacă rudele celui în cauză o cer. Atunci când această practică urmează să aibă loc apropiații și vecinii adună alimente, în general ulei și făină, le așează pe o masă din camera în care zace muribundul și le lasă acolo până la finalul rugăciunilor. După aceea, o parte din ele sunt luate și utilizate în prepararea hranei de zi cu zi, iar o parte rămăne preotului. Prin această practică se urmărește pe de-o parte însănătoșirea omului cuprins de boală, reducerea durerilor chinuitoare, iar pe de altă parte curmarea suferinței și producerea unei morți ușoare, grăbirea ei, la fel, pentru a pune capăt durerii și chinului de a muri. Aceste slujbe au loc și în cadrul Bisericii, într-un cadru mult mai solemn și cu mai mult fast. La acestea participă cel puțin doi preoți și mai mulți credincioși. Aducerea alimentelor și utilizarea lor ulterioară pentru gătit, în scopul răspândirii hranei sfințite în întreaga familie, este menținută. Rolul ei este acum de a-i însănătoși pe cei bolnavi și de a-i preveni pe cei sănătoși de apariția bolilor

Ca o prelungire a ritualului Sfântului Maslu se ajunge uneori la practica deschiderii cărții. Vechimea și răspândita ei întrebuințare nu a dus nici până astăzi la stabilirea unui verdict oficial cu privire la legalitatea ei morală și creștinească, acest fapt fin lăsat în voia aprecierii personale. Poate din acest motiv o parte din preoți și din credincioși nu se dau în lături din a o folosi. Justificare credincioșilor ar fi că aflați în situații critice, mintea li se abate de la învățăturile biblice ce combat actele de acest gen,văzute ca acte de vrăjitorie, cu atât mai mult cu cât în acestea este implicată și cartea sfântă. Religia trăită primează în fața celei savante. Preoții care practică deschiderea cărții nu cred, desigur, că se abat de la norma bisericească. După Alexandru Ofrim persoanele care întreprind astfel de ritualuri, și în cazul de față preoții, pot fi fără nicio problemă puși în aceeași categorie alături de zodieri și păscălarisau un soi de imitatoriai ai acestora.

După ce sunt verificate și stabilizate legăturile cu Dumnezeu, urmează și reglementarea relațiilor cu cei apropiați. Aceștia se adună în camera celui aflat pe patul de moarte și participă la un moment extrem de emoționant, cerutul iertării. Sunt chemați toți cei pe care acesta știe că i a supărat și cărora le a greșit de-a lungul vieții și le cere să fie iertat pentru toate câte a greșit în fața lor. Iertarea nu poate fi refuzată. Un refuz al acesteia se crede că ar îngreuna moartea perrsoanei neiertate rămasă pe această lume cu îndatoriri de ordin moral, iar dacă acesta va fi acceptată moartea îi va fi una ușoară, ca un somn. Și în acest caz cei de la care se cere iertare recurg și ei la același gest. Se mai întâlnește însă și cazul în care cel ce zace este într-o stare atât de gravă încât capacitatea de a vorbi îi este afectată sau chiar imposibil de realizat, în această situație recurg la acest gest doar cei apropiați, muribundul fiind doar martor. Intensitatea momentului nu-l lasă însă impasibil la gestul celor dragi, vorbindu-se adesea de sforțări ale muribunzilor, care nu se pot exprima oral de a emite unele sunete în semn de primire a iertării și mulțumire sau chiar lacrimi scurse din ochii acestora, fără a scoate niciun sunet.

Această etapă atât de bogată ritualic a creștinilor ortodocși este pe atât de săracă în cazul creștinilor după Evanghelie. Se remarcă și aici desprinderea de vechea mentalitate de a-l trata pe cel bolnav acasă, cu leacuri propii. Dar aceasta nu poate fi considerată o caracteristă a unei religii în mod special, ci este o dovadă a evoluției și civilizării societății umane în general. Există concepția conform căreia Dumnezeu a oferit înțelepciune medicilor pentru a-i vindeca pe cei ce suferă de anumite boli. În situația în care aceștia nu reușesc, dogma creștină după Evanghelie încurajează încrederea în puterea de vindecare a divinității la care se face apel prin rugăciune. Conform mărturiilor acestora, încrederea în această forță nu poate fi pierdută în cazul în care nu se ajunge la vindecare și se acceptă verdictul cu resemnare și înțelegere: „Așa a vrut Dumezeu!”, „Dumnezeu nu poate să vindece pe toată lumea.” Medicii și Dumnezeu sunt singurii care pot aduce o schimbare spre vindecare. Aportul preotului sau al pastorului este exclus din această ecuație, el nu se poate ruga pentru sănătatea și vindecarea ta și nici apela la vreun ritual în acest scop.

Tainele Spovedaniei și ale Împărtășaniei lipsesc din cadrul acestui cult. Dar există substitute aproximative ale lor. Taina Spovedaniei nu are loc pe parcursul vieții, cu atât mai puțin în apropierea morții. Se consideră că atunci când se produce o abatere de la dogmă și are loc conștientizarea ei, este indicat ca persoana în cauză să ceară pe loc iertarea celui pe care l-a deranjat și/sau lui Dumnezeu. Până în momentul apropierii morții creștinul după Evanghelie trebuie să fie deja iertat, sa ierte și să fie împăcat cu semenii săi. Rolul de mijlocitor între om și Dumnezeu al preotului este respins, precum și acela de mijlocitor în vindecarea bolii sau curmarea suferinței. Taina Împărtășaniei este prezentă și în cadrul acestui cult, însă cu denumirea de Cină, având ca model Cina cea de Taină. Acest ritual se săvârșește în fiecare duminică și se primește doar de cei botezați la o vârstă matură. În cadrul ritualurilor de înmormântare el nu este prezent.

În ceea ce privește manifestările dezorientate ale bolnavului aflat pe patul de moartea, acestea sunt puse strict sub semnul patologicului.

1.4 „Îi țin lumânarea”

În momentul în care cei care i-au stat muribundului la căpătâi pe tot parcursul perioadei cât a zăcut la pat observă că starea acestuia devine tot mai rea, iar semnele enumerate mai sus se intensifică, se spune, începând cu răcirea picioarele, mai apoi a membrelor superioare, a învinețirii unghiilor și a defornării poziției mandibulei „când i se strâmbă gura”, se produce un moment de agitație în care fiecare caută o lumânare și o sursă de aprindere a acesteia. În momentul în care atmosfera se liniștește o persoană „care e mai tare de fire” ia lumânarea în mâna dreaptă și o strecoară în mâna dreaptă a celui ce urmează a-și da sufletul, apoi își pune mâna peste cea tot mai rigidă a muribundului în așa fel încât ambii să țină lumânarea. Aces lucru se întâmplă până în clipa în care semnele vitale dispar și se constată că sufletul i s-a dus pe cealaltă lume. Momentul de agitație despre care pomeneam anterior poate fi justificat și de faptul că moartea fără lumânare este considerată un lucru extrem de grav în mentalitatea populară. Această preocupare are în vedere traseul sufletuli în drumul său spre lumea strămoșilor. Credința este aceea că dacă omului i se ține o lumânare aprinsă în momentul morții sale acesta va avea lumină și pe lumea cealaltă sau ,cel puțin, timp de patruzeci de zile până va ajunge la Dumneze în clipa judecății de apoi. Dacă cineva moare fără lumânare, datorită faptului că nu este nimeni în preajma lui în acel moment sau are parte de o moarte neprevăzută, acesta e îndelung compătimit, spunându-se că va trebui să străbtă pe întuneric calea sprea cealaltă lume. Tocmai de aceea, pentru a-i veni în ajutor familia celui decedat fără lumină duce timp de șapte ani, o dată pe an o lumănare la Biserică. Aceasta este înmânată preotului și aprinsă cu o seara înainte nopții de Înviere, în Vinerea Mare sau Denia Mare, moment în care se fac și rugăciuni pentru sufletelor morților.

Lumina, în timpul și înaintea momentului morții unui creștin după Evanghelie, lipsește cu desăvărșire. Lumânările nu există în nicio practică religioasă a acestui cult. Se consideră că omul o dată decedat, nu mai are nevoie de nimic și nu se mai poate interveni asupra lui din această lume în niciun fel. Acea lumină necesară sufletului decedatului în drumul său spre Dumnezeu, despre care am pomenit în ritualul ținerii lumânării al creștin ortodocșilor, nu poate fi realizată aici prin lumânări sau candele. Comportamentul conform cu dogma creștin evanghelică pe care cel decedat l-a avut în timpul vieții v-a fi singurul ce-i va determina trecerea spre Dumnezeu. După moarte orice acțiune a celorlalți devine inutilă pentru sufletul celui decedat.

CAPITOLUL II. RITURI LIMINARE

2.1 Scăldatul

La scurt timp după ce muribundul și-a dat ultima suflare sau chair cu câteva momente înainte de a o face, când nu mai există niciun semn de îndoială că acesta va deceda în scurt timp, o persoană merge să pregătească apa ce va fi folosită pentru scăldatul mortului. In general această acțiune este realizată de către o femeie, însă pentru munca ce necesită un efort fizic mai intens sunt solicitați bărbații prezenți. După ce aceștia merg și aduc apă de la făntânile din apropiere ori din curtea casei familei decedatului, femeile o pun la încălzit în ceaune sau oale de dimensiuni mari. Grăbirea îndeplinirii acestui ritual provinde din ideea de a realiza scăldatul mortului imediat după deces, cât timp corpul acestuia nu se rigidizează integral și mai are încă o temperatură a corpului apropiată de cea a unui om în viață. După ce apa capătă temperatura corespunzătoare este răsturnată cu atenție într-o balie preferabil una metalică și rotundă de dimensiuni mai mari, însă întrucât acestea sunt deținute doar de bătrânii din sat și sunt foarte rare, se recurge la cele mai mici, din plastic întrebuințate de regulă pentru spălatul hainelor. Acesta este lucrul obișnuit pe care îl face omul de la sat, obișnuit înaintea oricărei călătorii. Funcționând după un principiu al ciclicității, ritualul își poate găsi echivalent în Botezul nou-născuților, la fel, înainte de a-și începe călătoria prin viață.

Există regula ca persoanele care participă la scăldat să fie de același sex cu persoana decedată, adică dacă persoana decedată este o femeie acesta să fie scăldată exclusiv de persoane de sex feminin, iar dacă persoana decedată este un bărbat acesta să fie scăldat doar de bărbați. În comunitatea satului avut în vedere pentru realizarea studiului și numărul acestor persoane este limitat, ceea ce întărește caracterul ritualic al momentului. Fie femei, fie bărbați ei trebuie să fie în număr de patru, aceasta mărturie este regăsită și la Ștefan Dorondel în Moartea și apa. Aceștia iau mortul de pe patul pe care a zăcut, îi dau jos hainele și-l așează în acea balie cu grijă. Spălatul are loc de la cap în jos, neratând nicio părticică din corp. Pentru acesta sunt utilizate apă și săpun, elemente pe care la finalul ritualului ficare dintre cei patru participanți le va primi de pomană alături de un prosop. Dealtfel, aceste persoane vor avea parte și de pomeni specifice în timpul ritualurilor de înmormântare. Locul în care este aruncată apa nu are relevanță în cazul murților obișnuite. Ea neavând niciun efect nefast asupra celor care intră în contact cu ea după ce are lor ralizarea ritualului. În același timp, funcționând asemeni unui principiu al contaminării, apa cu care a fost spălat trupul celui proaspăt decedat devine și ea sursă de răspândire a impurității. Astfel, toți cei care au intrat în contact cu ea, în special femeile, au interdicția de a participa la pregătirea alimentelor pentru praznice. Pentru a se curăța este necesar să se spele în trei rânduri pentru a efectua o acțiune ce poate avea afecte nefaste asupra celorlalți.

În cazul în care cel decedat este un copil, scăldatul se realizează de către femei, iar apa rămasă în urma acestui ritual capătă proprietăți magice de această dată purificatoare și fertilizatoare. Ea este aruncată la rădăcina unui pom fructifer din curtea casei, existând credința că acea apă va spori producerea roadelor pomului și creșterea acestuia. Analoagă cu această păractică este și aici cea din timpul Botezului, când apa din cristelniță este aruncată după Botez la rădăcina unui pom cu aceeași funcție regeneratoare.

După ce defunctul a fost spălat, el este scos din apă, șters și supus altor părți ale acestui ritual purificator: tăiatul unghiilor și pieptănatul. La fel ca în cazul apei, locul în care părul și unghiile sunt aruncate nu are însemnătate pentru cei ce săvârșesc ritualul. Femeilor tinere necăsătorite le este lăsat părul liber sau împletit în două cozi asemeni fecioarele din imaginarul popular, iar în cazul femeilor mai bătrâne părul le este împletit și prins la spate, iar pe deasupra li se așează pe cap un batic, respectând și după moarte dogma bisericească de a intra în casa Domnului cu capul acoperit, ca un gest de smerenie.

Însemnătatea acestei practici este în viziunea creștilor ortodocși aceea de purificare a trupui celui decedat înainte de marea întâlnire cu divinitatea. Purificare nu este doar una trupească, ci are și o extensie simbolică, apa luând o dată cu impuritățile trupești și o parte din impuritățile lumii de aici, cea în care muribundul a trăit și inevitabil a păcătuit. Această practică marchează pregătirea pentru trecerea spre o altă stare dintr-o lume spre altă lume, ceea ce Van Gennep numește rituri de trecere.

Exceptând partea în care este inclusă oferirea de pomeni și funcțiunilor magice ale apei, această practică a scăladării cadavrului este urmată îndeaproape și de adepții creștinismului după Evanghelie. O diferență radicală o constituie însă scopul efectuării ei. Pentru creștinii după Evanghelie, practica scăldării are rol strict igienic, fără niciun fel de însemnătate simbolică, spun cei intervievați.

Tocmai de aceea, apa în care a fost îmbăiat, unghiile și părul celui decedat nu sunt păstrate sau amplasate în locuri speciale, neîndeplinind nicio funcție magică. După ce unghiile sunt tăiate și părul piptănat, rezidurile sunt aruncate fără a exista o importanță a locului și a acțunii.

Ceea ce se menține și în cazul acestora este scăldatul celui decedat de către persoane de același sex. Însă această distribuire a genurilor survine și în acest caz mai degrabă dintr-o mentalitate ce înglobează valoarea eticului popular, ce prevede o diviziune a sexelor (chiar și în cazul contactului cu persoană decedată, care teoretic nu ar mai trebui să emane niciun impuls în acest sens) și o regruparea a acestora pe baza unui principiu al pudorii, al decenței. Numărul celor implicați în acțiune nu este nici el semificativ în mentalitatea creștin după Evanghelie.

2.2 „Cum era îmbrăcat?”

Îndată ce trupul este curat din cap până în picioare, unghiile tăiate și părul aranjat urmează înveșmântarea mortului. Această practică este realizată adesea tot de pesoanele care au participat la scăldatul acestuia, însă pot interveni și ajutoare în plus. Hainele destinate acestui eveniment sunt de cele mai multe ori haine noi, achiziționate și păstrate în mod deosebit pentru momentul morții chiar de defunct. În situația în care acestea nu există sau lipsesc câteva elemente se aleg din hainele cele mai bune ale acestuia, purtate rar, în momente speciale din timpul vieții. Rudele au cunoștință despre existența sau nu a acestora încă din timpul vieții celui care tocmai a plecat pe lumea cealaltă, iar la momentul cuvenit merg doar și deschid lada sau seratrul în care ele au fost mult timp puse la păstrare.

Femeile sunt îmbrăcate cu fustă, cămașă și sacou de culori închise, pantofi și ciorapi. Pe cap li se așează un batic sau în cazul în care acestea sunt femei tinere se alege o eșarfă sau un șal, care în funcție de opțiunea fiecăruia i se așează pe cap ori îi este așezată în sicriu, lângă cap. Practica din timpul vieții de a nu intra în casa Domnului cu capul descoperit în cazul femeilor este păstrată și după moarte. Acesta este considerat un gest de umilință și supușenie în fața Lui. Contradictoriu cu această credință creștină apare împodobirea trupului cu bijuterii de tot felul: inele, mărgele, coliere cercei, brățări, practică ce poate fi considerată păgână. Inițial, singura bijuterie pusă celui decedat era verigheta, în cazul în care acesta fusese căsătorit și nu o purta în momentul morții. Pe aceeși linie, în comunitatea vizată de studiul de față se obsevă o estetizare a mortului, ci nu doar prin intermediul hainelor. De multe ori, pentru a îmblânzi imaginea celui mort și a o apropia de cea a unei persoane vii, în special în cazul femeilor, se face apel la produse cosmetice pentru a înroși buzele sau obrajii decedatei.

Un fapt care vine să susțină ideea expusă în capitolul referitor la achiziționarea vestimentație pentru momentul morții încă din timpul vieții în funcție de perioada anului este susținut și de cazul unei bătrâne din sat, moartă în timpul iernii, care pe lângă costumul oboșnuit format din fustă și sacou, rudele au pregătit-o și în conformitate cu temperatura de afară, punându-i în plus și un palton. În credința populară cel decedat încă mai poate percepe senzorial și mai poate fi afectat de factorii naturali externi, cum este temperatura scăzută, ca și în cazul celor vii.

Bărbații au parte de o vestimentație mai simplă. Ei sunt îmbrăcați în costum negru adesea, cămașă deschisă la culoare, pantofi, și în cazul peroanelor mai înaintate în vârstă pe cap se așează o pălărie. În ceea ce privește bijuteriile aceștia nu au parte de un număr atât de mare ca în cazul femeilor sau nu au deloc, exceptând verigheta. Doar în unele cazuri, ale celor mai înstăriți,acestora li se pune pe deget un ghiul. Din nou imaginea ghiului de pe deget așsezat deasupra icoanei și a crucii de pe pieptul decedatului provoacă o imagine extrem de sugestivă a hibridizării creștin-păgân ori oficial-popular, specifică religiei populare.

În cazul morților tinerilor necăsătoriți există câteva deosebiri la nivel ritualic. O parte dintre acestea implică și vestimentația. Indiferen că tânărul mort este fată sau băiat, acesta este îmbrăcat asemeni unui mire sau asemeni unei mirese. Tânărul este îmbrăcat în costum și cu pălărie pe cap, neexistând la nivel vestimentar prea multe note distinctive între acesta și bărbații maturi decedați. Diferențele mult mai evidente la acest nivel sunt prezente în cazul tinerelor fete. Acestea poartă rochie albă asemănătoare cu cea de mireasă, li se fac și li se așează pe cap cununi din flori sau chiar flori simple, ori mai nou imitații ale diademelor.

Copiii decedați la vârste fragede se consideră că vor ajunge negreșit îngeri, de aceea, ei sunt îmbrăcați asemeni reprezentării creștinești a îngerilor. Poartă veșminte albe și cununi pe cap.

Comparând cu ceea ce se petrece în cazul creștinilor după Evanghelie se observă în urma analizelor efectuate că această practică este una dintre puținele care poate fi considerată aproape identică cu cea creștin ortodoxă. Îmbrăcatul defunctului se realizează exact după aceleași principii: culorii sobre, fuste și capul acoperit de eșsarfe su batice în cazul femeilor și costume în cazul bărbaților. Există și în rândul lor persoane care își pregătesc din timpul vieții ținuta pentru înmormântare, însă ca și în cazul cavourilor, doar din motive economice, pentru a-i scuti pe cei rămași în viață de costul veșmintelor.

Ceea ce diferă și este un lucru total străin acestui cult sunt podoabele cu care mortul este „înfrumusețat”, precum și cosmetizarea acestuia (fapt întreprins și în timpul vieții cu extrem de multă moderație).

2.3 „Cu mortul pe masă”

După ce trupul celui decedat este îmbrăcat corespunzător, urmează momentul în care acesta trebuie să fie așezat în sicriu, iar mai apoi în încăperea în care urmează să fi privegheat. Deși de dimiensiuni mai reduse, sicriul capătă principalele funcții ale încăperii sau ale casei obișnuite, însă căpătând valențe veșnice.

Înainte de toate, pentru a evita o poziție nefirească a corpului, celui decedat datorită instalării rigidității, ori a feței determinate de chinurile morții, membrele inferioare îi sunt legate în zona gleznelor cu o pânză, o sfoară sau un batic, la fel și capul pentru a-i ține gura închisă (este prins de sub bărbie și legat în vârful capului peste care se așează baticul sau pălăria după gen). În trecut această sfoară era mult râvnită de către femeile din comunitate cunoscute ca practicante ale vrăjitoriei. După mărturiile localnicilor, atunci când mortul era scăpat de sub privirile celorlalți una dintre aceste femei dezlega sfoara cu care erau legate picioarele defunctului și o așezau într-un colț al sicriului, iar la momentul înmormântării când cunoscuții, printre care și unele dintre aceste femei, își luau rămas bun de la cel decedat apropiindu-se de sicriu, ele extrăgeau acea sfoară. Ea era utilizată în special pentru vrăji cu privire la legarea sau dezlegarea legăturilor de dragoste, însă se dovedea eficace în orice tip de vrăjitorie și cu orice scop.

Până în momentul în care se face rost de sicriu, mortul stă pe patul pe care a zăcut. În momentul în care sicriul este adus, mortul este ridicat de câțiva bărbați și așezat în el. Sicriul este mereu amplasat pe o masă înaltă și destul de lungă , în mijlocul camerei sau lângă fereastră. De obicei este aleasă camera destinată în mod obișnuit oaspeților sau cea care perminte cel mai rapid accesul spre exterior (adesea un hol). Orientarea este întotdeauna cu picioarele spre ușă, anticipând părăsirea locuinței de către cel decedat și totodată a acestei lumi. Mâinile celui mort sunt împreunate pe piept cu mâna dreaptă peste mâna stângă. Sub ele se așează o icoană, iar între degete este amplasată o cruce din lemn și un ban pentru plata vămilor.

Aceste elemente simbolice ale creștinismului ordodox îndeplinesc un rol apotropaic, de protecție a casei și a celor vii prin ținerea la distanță a duhurilor rele ce s-ar putea abate asupra lor. Alături de acestea printre degete mortului îi mai sunt strecurate câteva bancnote pentru a-și plăti vămile pe cealaltă lume. Sub capul celui decedat se pune o pernuță pentru a-i susține capul și pentru a putea fi orintat spre cei din preajma lui. Se obișnuia ca acea pernuță să nu fie una obișnuită, din pene de păsări, ci una confecționată special pentru acest moment, umplută cu ierburi, îndeosebi flori de tei, însă cu timpul s-a renunțat la aeastă practică și s-au adoptat pernele obișnuite din pene. Această practică a fost adoptată probabil din vechea credință în zeița Pasăre, întruchipare zoomorfă a Morții.

De îndată ce cel plecat spre lumea cealaltă este potrivit în sicriu, începe „decorarea” acestuia. Marginile sicriului sunt căptușite cu o pânză albă aemeni pereților văruiți ai casei, apoi sunt înconjurate de floi, adesea garoafe, dar acestea pot varia în funcție de venitul fiecărei familii. În fiecare colț al sicriului, ori pe mijlocul fiecărei laturi a acestuia (astfel încât să formeze simbolul crucii) este pusă căte o lumânare, iar la picioare un sfeșnic adus de la Biserică. Pe aceeași masă pe care este amplasat sicriul sau, dacă spațiul nu permite, pe un scaun de lângă acesta se așează o tăviță pentru ca cei ce vin la priveghi să lase bani ce vor fi dați de pomană la ceremonia înmormântării.

În rândul creștinilor după Evanghelie, pe lângă asemănările privitoare la amplasare, se remarcă în ultimii ani o inovație impusă de mai marii cultului. Și anume, după moarte, este interzisă păstrarea cadavrului în locuința familiei și este necesară depunerea acestuia în cadrul unei capele sau în interiorul Bisericii Creștine după Evanghelice. Aceasta inovație apare și din pricina legii. Se pare ca legislația în vigoare, din motive sanitare, nu mai permite păstrarea cadavrului în casă și obligă la depunerea sa în capela mortuară special amenajată în fiecare cimitir sau Biserică. Schimbarea a survenit c scopul de a evita contaminarea cu microbi a locuinței. După cum am mai spus, luminile lipsesc cu desăvârșire din cadrul acestui cult, așadar nu se găses lumânari niciunde în jurul sau în interiorul sicriului. O altă deosebire importantă este reprezentată de faptul că pe brațele împreunate ale decedatului nu se regăsește nimic, nici nu se încearcă înlocuirea elemetelor creștin ordoxe cu unele specifice cultului lor. Ritualurile sunt minimalizate material pe cât posibil.

Referitor la acordarea unei importanțe exagerate aspectului fizic al mortului și al risipei produse de înveșmântarea fastuoasă a celui decedat , diaconul Gheorghe Babuț aduce în lucrarea sa Predici la înmormântare câteva citate relevante aparținând Sf. Ioan Gură de Aur:

„Ce folos de această pompă? Prin haine prețioase și aurite împodobiți morții, ce faceți cu asta decît că deșteptați invidia și discrminarea și deschideți gurile tururor împotriva lor. Toți izbucnesc în cuvinte de indignare și blestemă mortul, care nu încetează a-și risipi banii nici după moarte. Acesta este răul, faceți ca mormintele celor avuți să fie profanate prin pompa scumpăa îmbrăcămintelor lor.”

Tot în aceeși lucrare este sunt date exemplu și cuvintele tăioase, însă cât se poate de actuale ale lui Ieronim:

„Cruțați cel puțin averile voastre, de care vă este atât de lipsit sufletul! Pentru ce înfășurați morții voștri? Pentru ce nu încetează ambiția în mijlocul doliului și al lacrimilor? Sau doar cadavrele celor avuți nu pot putrezi decît în mătasă?”

2.4 „La priveghi”

Acum, când totul este pus la locul cuvenit rudele îndoliate se preocupă de răspândirea veștii dureroase. Aceasta are loc cel mai eficient pe cale orală. Mai întâi sunt înștiințate rudele apropiate, vecinii cărora li se solicită ajutorul, iar treptat veste se răspândește în întreg satul.

Pe lângă transmitere veștii pe cale orală, există și câteva semne auditive și vizualte care indică moartea cuiva. Imediat după ce cineva își dă duhul, o persoană dintre cele prezente merge în grabă la casa parohială pentru a da de știre preotului că în sat a murit cineva. De aici informația ajunge și la clopotarul din sat, care are responsabilitatea de a merge îndată și a trage clopotul din turla Bisericii. Sunetul se propagă pe suprafața întregului sat, iar la auzul lui oamenii rămân nemișcați din treburile lor pentru o clipă începând a-și pune o serie de întrebări: „Oare a murit cineva sau o fi praznic sau dezgropăminte?”, „Oare cine-o fi murir?”, „O fi murit X” (pe care-l știau grav bolnav). Ori văzând vreun vecin trecând pe drumul din fața casei lor, mânați de curiozitate ies să dicute cu el: „Bună ziua, bade Y! De unde vii? N-ai auzit la cârciumă cine o fi murit, că am auzit bătând colpotele?” În cazul în care aceta știe cine este cel decedat, cei doi continuă discuția compătimindu-l și jelindu-l, presupunând data înmormântării, dându-și cu părerea despre rudele din orașe sau țări străine ori cele cu care defunctul era în conflinct, dacă vor participa sau nu la înmormântare, încheind cu un „Dumnezeu să-l ierte!”. În regiunile în care Biserica deține mai multe clopote, în funcție de cloputul tras, de intensitatea sau de durata acestei acțiunii oamenii pot fi înștiințați despre vârdta ori statutul social al celui decedat. Se realizează astfel un tip de convenție socială de interpretare a simolisticii religiose.

Mijloacele vizuale care dau de veste faptul că o peroană a murit sunt mult mai numeroase, mai evidente și conferă o certitudine mai mare asupra faptului, chiar siguranța acestuia.

Din cauza agitației din momentul în care omul își dă duhul și a perioadei imediat următoare în care cei apropiați se preocupă de aranjarea mortului și a încăperii acestuia, luminile sunt aprinse în întreaga locuință a familiei în care a avut loc decesul. De altfel, chiar și după ce lucrurile se liniștesc, becurile ce luminează curtea sunt lăsate în mod intenționat aprinse pe tot parcursul celor trei zile în care mortul încă mai stă în casă. Se recurge la acest gest tot din credința ca traseul celui decedat să fie luminat, iar sufletul său să nu rătăcească în beznă. Lumina becurilor devine astfel și ea indice ce întărește ideia morții recente a cuiva.

Un alt semn vizual, care de data aceasta confirmă fără pic de îndoială moartea cuiva, este amplasarea deasupra intrării principale a casei defunctului a unei pânze dreptunghiulare negre, strânse la mijloc cu o sfoară, semn de avertisment și doliu al întregii familii. Tradiția de la care această practică a plecat spune că pânza trebuie să rămână acolo timp de patruzeci de zile, însă ea este dată jos după ce are loc înmormântarea.

Poarta lăsată larg deschisă reprezintă o ală cale vizuală cu caracter simbolic de înștiințare a comunității asupra morții unei persoane. Pe lânga această funcție, ea poate fi considerată și ca o invitație a familiei celui decedat de aveni și lua parte la priveghi, ori pur și simplu pentru a-și lua rămas bun de la cel din sicriu. Pe de altă parte, se consideră că sufletul celui decededat, în momentul în care părăsește corpul, nu se îndtreapă direct spre cer, ci mai sălășluiește o perioadă de timp în preajma casei sale, de aceea orice obiect care i-ar putea pune o barieră în traseul său este dată la o parte, deschis, aerisit. Teoria lui Van Gennep privitoare la riturile de trecece implică și o abordare magico-religioasă acordată limitei impuse de prag, ușă sau poartă: „poarta este limita dintre lumea străină și cea domestică, dacă este vorba de un caz obișnuit, dintre lumea profană și lumea sacrului, dacă este vorba de un templu”. Astfel, trecerea pragului, fie el al ușii, fie al porții devine un act ceremonial important în cadrul ceremonialului funerar, marcând trecerea spre o altă lume. Prin poarta larg deschisă oamenii încep să se adune spre lăsatul serii, unul câte unul, în casa mortului. În prima seară se adună de obicei rudele apropiate, prietenii și vecinii celui decedat, ceilalți consăteni sau cunoștințe urmând a veni în următoarea seară de priveghi. De regulă, privegherea mortului are o durată de două nopți, în cea de-a treia zi având loc înmormântarea.

Ținând seama de îndemnul lui Ștefan Dorondel din Moartea și apa, după cum am spus încă de la început, vom încerca să urmărim și cum unele ritualuri se schimbă, cunosc adăptări sau în ce condiții persistă. Spre exemplu, pe parcursul acestor seri, tradiția mai veche presupunea ca defunctul să nu fie lăsat niciodată singur, ci să fie supravegheat chiar și pe timpul nopții pentru a nu fi lăsat pradă spiritelor rele, ori ca acesta însuși să nu se transfoeme în unul. În perioada acuală se remarcă însă o îndepărtare de la vechea tradiție, iar la încheierea priveghiului rudele merg la culcare, uneori chiar în aceeși cameră cu cel decedat. Acest fapt poate fi explicat fie printr-o transformare a mentalității populare cu privire la imaginea morții în general, printr-o îmblânzire a acesteia. Se poate presupune că moartea și trupul lipsit de viață nu mai produc senzația spaimei și imaginile macabre din trecut. Ori acest fapt poate fi privit și în mod particular, ca un refuz a realității morții celui decedat din partea apropiaților și păstrarea comportamentului din timpul vieții acestuia, tratarea lui ca înaintea producerii marelui eveniment chiar dacă lucrurile sunt evidente și s-au săvârșit până în acest punct numeroase practici antume și postume în vederea facilitări și a pregătirii marii treceri. Ori, tratând problema tot în mod individual, schimbarea mentalității și dispariția temerii de cel mort se produce numai în cazul în care acesta din urmă este un apropiat, o persoană cu care s-au întreținut bune relații și nu poate reprezrnta un pericol pentru cei vii, membrii ai acestui raport.

Cei care calcă pragul casei familiei îndoliate, pătrund și ei, teoretic, într-o zonă a sacrului, încărcată spiritual și afectiv. Ei vin îmbrăcați în negru, în semn de respect pentru rudele îndurerate, cât și pentru cel dispărut de printre ei. Se obișnuiește ca aceștia să aducă cu ei lumânări din ceară, flori (de cele mai multe ori din propria grădină) și bani. Formula de salut specifică momentul zilei este înlocuită la intrarea în curte cu „Dumnezeu să-l ierte!”, rudelor li se urează „Condoleanțe!”, se îmbrățișează, se sărută pe obraji și se încearcă încurajarea lor și inducerea sentimentului de resemnare, a inevitabilității momentului și a sorții deja scrise: „Așa a fost să fie!”, „ Așa a vrut Dumnezeu!”, „Așa i-a fost scris!”, „Cu toții murim!”.

După contactul cu rudele, se trece în camera în care este amplasat sicriul. Bărbații își dau jos pălaria sau căciula de pe cap, respectând norma adoptată în spațiul sacrul al locașului de cult, și se îndreaptă spre a lăsa câțiva bani în tăvița, destinată special acestui scop, din apropierea sicriului. Și în acest caz, în trecut, dacă se decidea să se ofere bani, aceștia erau puși fie în mâna celui decedat, fie în sicriu pentru ca acesta să aibă cu ce să-și plătească vămile prin care sufletul său va trece. Alternativa tăviței a venit din rațiuni practice. Deoarece mortul nu va fi înmormântat cu toți acei bani în jurul lui, ci ei vor fi dați de pomană la fiecare oprire din traseul convoiului funerar spre cimitir, pentru a nu căuta după bani în sicriu pentru a-i aduna și a nu deranja pe cel mort din somnului lui se preferă această variantă. Florile (garoafe roșii adesea, crini, trandafiri sau lalele, în funcție de sezon) sunt puse pe marginea sicriului, în interior. Se sărută mortul în cazul în care relația cu acesta a fost una apropiată, iar în situația în care sunt doar membrii ai aceleeași colectivități ori cunoștințe, i se atinge fruntea, obrazul sau mâinile sau niciuna dintre acestrea. Femeile încep primele să verse lacrimi, care ajung uneori să se transforme în bocete, însă nu prea zgomotoase. Momentul este unul solemn, în acea încăpere discutându-se în șoaptă pentru a nu-l deranja pe cel decedat și pentru a respecta sacralitatea momentului. Pentru a continua discuțiile se merge într-o cameră alăturată sau în curtea casei. Lumina din curte ,lăsată în permaneța aprinsă în timpul nopții, despre care aminteam în subcapitolul anterior, interpretată ca indiciu al decesului cuiva, capătă și o funcție practică, întrucât cei veniți la priveghi vor sta la discuții până târziu în noapte, iar prezența acesteia devine mai mult decât necesară.

Atmosferă solemnă din început, în care se vorbea în șoaptă, se lăuda și respecta memoria celui decedat este dată uitării, ca în final să se ajungă să se vorbească tare, indecent, complet neadecvat cu cadrul în care se află plasați. Are loc o trăire autentică a sacrului, prin tot ce se are la îndemână.

Despre această deplasare față de canon a modului de a celebra moartea cuiva prin serile de priveghi amintește și Gheorghe Babuț în lucrarea sa: „La început privegherile se făceau cu rugăciuni și cu psalmi de laudă lui Dumnezeu, astăzi creștinii și-au pierdut linia primară și se folosesc de mijloace contrare credinței, băuturi la priveghi, cărți de joc, glume fără rost, păcătuiesc chiar în fața morții și a mortului ce stă de față, trebuie să ne întoarcem iar la izvoarele calde ale creștinismului, să folosim Psaltirea, Acatistele, Biblia, cântecele creștine și rugăciunile către Dumnezeu pentru cel ce este mort, aceasta îi este de folos și mortului și nouă(…)”.

Schimbând perspectiva, privind și trăind acest ritual asemeni unui creștin după Evanghelie vom observa instant că practicele acestora se mențin pe cât posibil strâns de norma oficială.

Durata privegherii este aceeași ca în cazul creștinilor ortodocși, adică de două seri. Diferențele survin în modul de manifestare al ritualului. Atmosfera este una mult mai temperată. Cei prezenți la priveghi, în cazul în care sunt în totalitate adepți ai creștinismului după Evanghelie, nu își manifestă durerea și regretul prin bocete sfâșietoare și nu fac din moarte moment al unei tragedii, al unui sfârșit categoric. Această împăcare cu situația provine din convingerea revederii cu cel decedat, moartea nu este privită ca moment al pierderii definitive a contactului cu cel care tocmai a murit, ci ca un moment de răgaz de până în clipa reîntălnirii. Din acest motiv nelipsita urare din timpul evenimentelor funerare creștin ortodoxe: „Dumnezeu să-l ierte!”, nu se va auzi niciodată adresată rudelor îndurerate din partea creștinilor evanghelici. Concepția care determină eliminarea acestei sintagme din cadrul ceremoniilor funerare este aceea că decedatul este în totalitate responsabil de acțiunile sale din timpul vieții, iar iertatrea, fie ea din partea semenilor, fie din partea lui Dumnezeu se primește cât timp omul trăiește, după moarte orice acțiune în acest sens devine zadarnică.

De regulă, la privegherile evanghelice este prezent și pastorul acelei comunități. El este cel care are rolul de îndrumător al momentului. Se citesc sau se recită pasaje din Evanghelie, însă de această dată cel vizat nu este mortul ori sufletul său, ci cei rămași vii și îndurerați. Țelul acestor predici devine acela de a-i încuraja și susține pe cei prezenți spre a depăși momentul dificil din viața lor, poate și de aici împăcarea mai ușoară a creștinilor evanghelici cu momentul morții.

După acest momentul cei prezenți la priveghi cântă cântece religioase ce susțin aceeași idee, a speranței revederii. Cel mai cunoscut dintre acestea este următorul:

Cântare religioasă

1 Ne vom revedea odată, Lângă Domnul când vom fi

Și de-acolo niciodată Nu ne vom mai despărți.

2 Țara noastră fericită, țara noastră cea de sus

Cât de mult dorim noi zorii zilei ce-i fără apus!

3 Ca-mpreună cu toți sfinții, Care-L preamăresc cântând,

Să slăvim și noi acolo, Fericiți, pe Mielul sfânt.

4 Miel prea dulce, Miel prea dulce Mire mult dorit, Isus

Cât dorim să fim cu Tine Pentru totdeauna sus!

Ne vom intoarce intr-o zi acasă,
Te-om parăsi pământule, pământ,
Și vom uita de tine poate mâine,
Că te-am călcat și te-am lucrat, plăngând…

In tine zac si morții în țărână
I-ai înghițit flămând cum tu ai fost
Si ai lasat atâta jale-n urmă,
Pământule, acestea au un rost…

Vei da afară lacrimile multe,
Ce zac de vremi în tine în ascuns,
Cei ce au plâns s-or întâlni cu Domnul
Pământule, pământu' ție de-ajuns…

Când toți acei ce sfâșiați de fiare
Sau arși pe rug, ei au sfârșit cântând,
Se vor 'nălța de pe-a tale hotare,
Pe Mirele lor drag întâmpinând…

Veni-va clipa când cu toți, deodată,
Parinți și frați, spre alte zări zburând,
Să ne-ndreptăm spre țara minunată,
Sa te uităm, pământule, pământ…

Isus ne va întinde mîna-I caldă,
Și fericiți vom sta la pieptul Său
Și vom uita, c-am fost odată-n tine,
Când fi-vom veșnic, fi-vom doar cu El

Un alt cântec religios cântat atât la priveghi, cât și la ceremonia de înmormântare indicat de către adepții cultului creștin după Evanghelie din această comunitate și compus de către o tânără scriitoare și solistă vocală contemporană, Marta Bergheaua, este acesta:

Noi nu murim

Noi nu murim, ci doar plecăm din lume
Cănd haina asta de țarină invechită
Ne-o părasi, vom lua o altă haină
Din slavă și lumină plasmuită.

Vom trece dintr-o viatșă în cealaltă
Ca dintr-o casă goalî-ntr-un palat
În fiecare zi purtăm în noi speranța
Acelui timp etern si luminat.

O, nu vă întristați, noi nu murim
Plecăm de-aici nascîndu-ne în altă țară
Pe-acei ce n-au crezut decât in El
Stapînul lor nu-i va lăsa sa moară.

Noi –ca o floare– într-o viață lumea
O umplem cu frumos si cu parfum
Si când se întomnează dinspre ceruri
Îi dăm binețe celuilalt tărîm.

Apoi, mai stam o vreme in tăcere
Ca o samînț-ascunsă, adormită.
Noi nu murim, doar așteptăm în pace
Minunea Țării cea Făgăduită

De asemenea există și poezii recitate în cadrul serilor de priveghi, printre acestea se numără cea de mai jos, apaținân tot unei tinere scriitoae de poezii religioase, Maria Luca:

Mă voi întoarce-acasă…

Știu. . . într-o zi mă voi întoarce-”acasă”
Și poate-mi va fi teamă-n acea zi
Dar vei trimite-un înger să-mi dea aripi
S-ajung acolo sus în veșnicii
Și-n clipa despărțirii îmi vei șterge
Orice suspin și orice întristare. . .
Durerea voi lăsa în urma mea
Când voi zbura, ușoară către Soare. .

Știu. . . într-o zi Te voi privi în față
Și voi putea să-Ți spun cât Te iubesc
Înmărmurit de sacra-Ți măreție
Nu voi găsi cuvânt să-Ți mulțumesc
Iar Tu, Părinte bun și iubitor
Mă vei cuprinde-n brațe de îndat
Și-mi vei șopti cu dragoste de Tată:
O, vino fiica Mea. . . te-am așteptat!

Priveghiul devine în cazul creștinilor după Evanghelie, pe lângă o cale de încurajare și susținere morală a celor vii rămași îndurerați în urma plecării persoanei dragi, și cadru al așa numitei lucrări de evanghelizare. Acest concept presupune propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu conform Evangheliei. Întrucât cei prezenți la priveghi nu sunt întotdeauna în totalitate adepți ai cultului Creștin după Evanghelie, datorită unor convertiri mai târzii la evangheliști dinspre ortodocși și a păstrării legăturilor familiale și sociale cu aceștia din urmă, discursul pastorului se îndreaptă și asupra acestora, încercând a-i aduce „pe calea cea dreaptă”. Motivația pornește din credința în capacitatea de a-i determina pe ceilalți „să trăiscă corect”, conform Bibliei. Chemarea nu este spre o anumită religie ori spre un anumit cult, ci spre asculatrea și încercarea îndeplinirii cuvântului lui Dumnezeu, susțin aceștia, însă tendința de a-i atrage pe creștinii ortodocși spre cultul din care fac parte este evidentă. Expresia utilizată pentru această convertire spre evangheliști a unui membru din comunitatea creștin ortodoxe este aceea de „a se pocăi”. Prin aceasta cei dintâi înțeleg ruptura de un lucru rău, dăunător, conștientizarea unui trai în neconcordanță cu dogma creștină expusă în Biblie.

În cadrul comunității vizate de studiul de față cei mai mulți dintre evangheliști și cei mai în vârstă sunt adepți ai acestui cult în urma convertirii la vârsta maturității, puțini sunt aceia care s-au născut și au crescut dintotdeauna drept creștini după Evanghelie. De aceea, în cadrul slujbei de priveghi atât persoanele convertite aflate de față, cât și cel decedat sunt dați drept exemplu al dorinței și al dăruirii împlinirii canonului evanghelic. Modul lor de viață actual și cel avut de cel de care se despart acum, pentru o perioadă de timp de ei este privit și expus drept o schimbare necesară a tuturor celor care încă nu l-au adoptat spre dobândirea veșniciei.

2.5 „La mort”

A treia zi de la data decesului are loc înmormântarea, un ultim cadru al manifestărilor ritualice în care este implicat fizic cel decedat, după care urmează drumul mitic al sufletului. Decisvă în stabilirea sorții de dincolo a celui decedat devine în mentalitatea populară creștin ortodoxă rigoarea cu care îi sunt îndeplinite actele ritualice în cadrul ceremoniei funerare, cât și după aceasta. În opoziție cu viziunea ortodoxă se află cea evanghelică, conform căreia demersurile ce asigură destinul celui decedat se fac exclusiv în timpul vieții. Vom începe prin a prezenta modul de desfășurare al ceremoniei funerare creștin ortodoxe, mult mai ample, după care vom creiona o imagine și a manifetărilor funerare evanghelice.

Întrucât slujba de înmormântare este inițiată în jurul amiezii sau chiar mai devreme, majoritatea pregătirilor pentru acest moment trebuie să fie deja încheiate în acea dimineață.

Cu o seară înainte de marele eveniment, după finalizare priveghiului, rudele defunctului pregătesc pomenile pentru cei prezenți la înmormântare, în special, beneficiarii acestora sunt cei care au ajutat la îndeplinirea tuturor ritualurilor specifice pentru acest eveniment, rude, vevini și copii. Sunt cumpărate prosoape noi cărora li se leagă cu ață într-un colț câteva monede. Aceste prosoape urmează a fi atașate colacilor purtați de copii în drumul spre cimitir, crucii și cărate pe umeri de bărbați până la Biserică și sfeștnicului. Pe lăngă acestea sunt pregătit pomenile și bilețele cu numele destinatarului lor. Într-un înveliș transparent sunt introduse articole vestimentare, fie dintre cele strânse pe parcursul vieții de persoana decedată, fie achiziționate de rude după moartea acesteia, un colac, o lumânare, un chibrit și bilețelul cu numele persoanei ce urmează să primească pomana, așezat astfel încât să poată fi citit. Deseori aprinderea lumânării, lăsată în seama destinatarului, nu se petrece, iar atât lumânarea, cât și chibritul din pachetul primit de sufletul mortului sunt păstrate pentru ca la nevoie să fie utilizate în gospodărie, fără să li se acorde o importanță deosebită. Putem observa de aici cum în detrimentul dobândirii unui bun material, se uită scopul primar al primirii acestuia, fie el și unul cu substrat ritualic, iar menținerea acestuia este susținută doar parțial.

Și gătirea bucatelor pentru praznic trebuie finalizată până în decursul ultimei seri de priveghi. În cadrul comunității vizate îndeplinirea acestei misiuni nu pune prea mari dificultăți. Cu excepția femeilor care au participat la scăldatul mortului, iar mâinile le sunt considerate contaminate, se remarcă un spirit de solidaritate impresionant. Vecine, prietene, rude, femei renumite în sat pentru îndeletnicirile lor culinare, nelipsite la toate evenimentele ce necesită o astfel de pregătire, se adună în curtea familiei îndoliate și împreună cu membrii familiei ce necesită ajutot se hotărăsc cu privire la stabilirea unui meniu, iar de îndată încep pregătirile. Există o probabilitate foarte mare ca acel spirit de solidaritate despre care aminteam mai sus să nu fie singurul care duce la adunarea atât de rapidă a numărului de femei necesare aceste activități. Această adunare este un excelent prilej de a socializa și de a fi pus la curent cu tot ceea se petrece în interiorul satului, iar din acest motiv femeile manifestă o disponibilitate atât de mare. În plus, femeile care iau parte la pregătirea hranei pentru praznic, dacă nu sunt rude sau prietene apropiate, sunt în mare parte plătite în bani și alimente pentru munca lor.

Un alt aspect important ce trebuie finalizat cel târziu până în dimineața înmormântării este groapa. Pentru că aceasta necesită un efort fizic mai intens, cei disponibili se găsesc mai greu. De regulă, sunt necesare patru persoane pentru a realiza în timp util groapa în care va fi așezat sicriul. Ștefan Dorondel remarcă un fapt inedit, și anume acela că „există o analogie între riturile de construcție a casei și săparea mormântului”, în sensul că, în ambele situații muncitorilor li se aduce mâncare și băutură, iar atât la baza casei, cât și la cea a mormântului este așezată o sticlă de vin. Acest obicei poate fi interpretat drept o concretizare a concepției conform căreia din momentul îngropării, mormântul devine pentru cel decedat casă pentru totdeauna. Groparii sau gropnicerii, cum li se spune în această zonă, pe lânga plata în bani cuvenită muncii lor, vor primi neapărat în timpul înmormântării ceva de pomană. De cele mai multe ori acestora li se oferă: câte o cămașă, colacul, lumânarea și chibritul, iar în momentul introducerii sicriului în groapă li se oferă pe deasupra mormântului câte o găină sau un cocoș, dintre care cel puțin una trebuie să fie neagră.

Continuând seria pregătirilor, în dimineața înmormântării se aduc de la Biserică prapurii, crucea, năsăliea, felinarele, toiagul și sfeșnicul ce urmează să fie purtate în fruntea cortegiului funerar, la care se atașează de către femeile din familie câte un prosop și un colac. Oamenii care doresc să-l conducă pe ultimul drum pe cel decedat încep să se adune unul câte unul în curtea și în casa acestuia așteptând venirea preotului.

La puțin timp după ora douăsprezece a amiezii, devenită moment sacru în cadrul comunității în ziua înmormântării, preotul sosește la casa familie îndoliate, citește câteva rugăciuni pentru sufletul celui decedat pentru ca mai apoi să însoțească cortegiul funerar în drumul spre Biserică. În momentul în care sicriul este ridicat de pe masa pe care a stat așezat cele trei zile de la momentul decesului, rudele celui decedat încep numaidecât a-și striga din toate puterile durerea și a boci. Bocetele nu urmează o anumită formulă prestabilită, ci sunt improvizații realizate în mod individual fiecărui decedat în funcție de viața pe care a dus-o, modul în care a murit, vârsta, relațiile familiale. Bocetul ia forma unui monolog adresat în care celui decedat îi sunt adresate întrebări precum: „Unde ai plecat?”, „De ce ne-ai lăsat?”, „Cui ne-ai lăsat?”, „Ce o să se facă copiii tăi fără tine?”, „ De ce ai plecat așa repede de printre noi?” ori rugăminți și exclamații ca: „Trezește-te, draga/dragul nostru!”, „Uită-te la X(membru din familie) cum plânge!”, „Scoală-te și vorbește cu noi!”. Așa cum remarcă și Ștefan Dorondel alături de majoritatea marilor etnografi care au realizat studii pe această temă, comportamentul oamenilor se dovedește a fi unul ambivalent. În sensul că, în același timp rudele adresează celui decedat rugămiți de a nu și părăsi locuința, de a rămâne printre ei și de a le vorbi, însă totodată prin comportamentul lor ritualic se asigură că întoarcerea aceasta nu va avea loc. Această observație este confirmată și de obiceiul spargerii cănii cu apă lăsată în timpul zilelor de privegere sub sicriu imediat ce acesta este scos din încăpere. Cana cu apă este amplasată sub masa pe care este așezat defunctul din credița că sufletulu celui decedat nu părăsește imediat locuința sa după moarte, ci încă mai dă târcoale casei cel puțin patruzeci de zile. Rolul cănii devine acela ca în momentul în care sufletul celui decedat, obosit de cât a cutreierat, să și poată domoli setea cu acea apă. O dată ce trupul neînsuflețit părăsește locuința se dorește ca și sufletul, separat de trup, să se îndepărteze de locuință. Din acest motiv, pentru ca nu cumva el să-și găsească loc de refugiu în acea cană, ea este izbită de pământ și spartă.

Întreg alaiul funerar ieșit din curte așteaptă așezarea sicriului în mijlocul de transport ales de familie. În această comunitate, precum în majoritatea zonelor rurale, nu se regurge niciodată la serviciile unei mașini funerare specializate în transportul persoanelor decedate. De cele mai multe ori sicriul este transportat de căruțe cu cai, mai rar, car cu boi, pe năsălie sau chiar pe umerii a patru bărbați (de obicei, aceeași care au săpat și groapa mormântului). O practică mai nouă în rândul celor mai înstăriți din comunitate este aceea a transportării defunctului cu ajutorul unui autovehicul ce are atașată o remorcă, deținut de către unul dintre localnici. Ignorând aspectul financiar, această ultimă modalitate este privită cu reticență de cei ce doresc îndeplinirea tuturor ritualurilor funerare de-a lungul drumului spre cimitir. Amplasarea în acel autovehicul le îngreunează rudelor și celor apropiați accesul la sicriu spre a-l boci pe cel decedat, precum orice contact direct cu acesta. O altă inovație adusă de apariția și implicarea autovehiculelor în ceremonia funerară este funcționalitatea lor drept semnal auditiv al propagării veștii decesului unui individ din comunitate. Ele se pot integra în aceeași categorie, alături de bocete, fiind o adaptare contemporană a suflării în corn sau trâmbiță.

Înainte de a porni spre Biserică apropiații se asigură că toți cei prezenți respectă ordinea cuvenită rolului pe care trebuie să îl îndeplinească în ceremonia înmormântării. În fruntea cortegiului funerar se află șirul de coroane purtate de câte unul sau doi copii( în funcție de vârsta lor), urmează crucea adusă de la Biserică purtată de un singur bărbat și lângă el încă doi ce poartă pe umeri câte un prapur, apoi crucea care urmează să fie înfiptă la capătul mormântului, pe care stau inscripționate numele decedatului, data nașterii și data morții sale, sfeșnicul cu toiagul, urmează pomenile purtate de doi oameni pe un suport special: colaci (purtați și oferiți copiilor), forme realizate din pâine( cruce, scară, forma literei S), fructe aranjate în formă de cruce, vin, ulei, coliva. Preotul se află mai apoi, în fața mijlocului ce transportă sicriul cu cel decedat, pe ambele părți ale acestuia din urmă se află două felinare pentru ca sufletul său să nu rătăcească în întuneric, purtate fiecare pe umărul unui bărbat. Imediat lângă sicriu se află rudele și apropiații, iar în urma sicriului restul participanților. Femeilor le survine partea sonoră a ceremonialului. Apropiatele defunctului se adună în jurul sicriului și încep să-l bocească după cum am descris anterior. Bocetele au loc la ieșirea din casă, pe traseu (doar atunci cânt cortegiul funerar se află în mișcare) și în momentul în care

sicriul este introdus în mormânt.

În concepția populară acest gest este privit ca un mijloc de exprimare a afecțiunii purtate celui plecat de printre ei și implicit a durerii sufletești provocate de această plecare. Importanța acordată acestui gest este reliefată și prin lăsare cu limbă de moarte din partea celui plecat acum pe cealaltă lume a doleanței de a fi bocit de către cei dragi. O înmormântare fără măcar o persoană care să bocească este echivalentă în viziunea populară cu moartea unei persone care nu a fost iubită de rude și apropiați și a cărei moarte nu stârnește suferința cuvenită. Cu cât numărul persoanelor care bocesc este mai mare și cu cât bocetul este mai răsunător, cu atât crește și durerea și iubirea celor vii pentru cel decedat.

În unele situații partea sonoră a ceremoniei manifestată prin bocete este acompaniată și de o orchestră cu lăutari, aceeași la care se apelează și pentru a însoți alaiul nuntașilor. Aceste cazuri sunt mai rare și se petrec de obicei în cazul morții tinerilor necăsătoriți, care nu au avut parte de ritualurile specifice nunți. Însă aceasta nu este o regulă, în comunitatea de față există și cazuri în care bătrănii lasă cu limbă de moarte să fie înmormântați cu lăutari pentru a avea parte de o ceremonie mai fastuoasă. O altă justificare pentru care bătrânii fac aceată alegere este, așa cum precizam în capitolul anterior, realizarea unei morți împlinite. Datorită faptului că în momentul căsătorie din timpul tinereții nu au avut posibilitatea închirierii unei orchestre, acest lucru nu doresc să rămână neîmplinit, ci recurg la el chiar și în ultimele clipe de pe această lume.

Traseul spre Biserică este ales astfel încât cortegiul funerar să parcurgă o distață cât mai lungă până la Biserică și să străbată zonele principale ale satului. Motivul este reprezentat și de necesitatea unei distanțe care să permită preotului citirea celor douăsprezece Evanghelii. Acestea reprezintă echivalentul vămilor pe care cel decedat le are de traversat în drumul său spre Dumnezeu. Pentru a-i ușura această trecere rudele dau de pomană la fiecare Evanghelie citiă la poduri și răscruci de drumuri căni cu apă (sau alte băuturi), colaci, fructe, bani. Înainte de intrarea în curtea Bisericii este citită de către preot ultima Evanghelie, Evanghelia lui Lazăr. O dată intrat în Biserică „mortul se prohodește”, adică i se citește Prohodul, este aprinsă tămâie și se fac rugăgiuni în vedere unui drum lin spre Cel de sus. Lumina îî este asigurată aici de patru lumânări mari, aprinse fie în fiecare colț al sicriului, fie pe mijlocul fiecărei laturi a acestuia, astfel încât să formeze semnul crucii, indeplinind în acest caz un dublu rol: o dată acela de a lumina calea sufletului celui decedat, iar mai apoi îndeplinind o funcție apotropaică, de protecție în fața unor spirite diabolice. De aemenea, în timpul slujbei, vizânt eficiența atât asupra celor vii (materială), cât și asupra celor morți(spirituală), sunt împărțite celor prezenți lumânări aprinse pentru sufletul mortului cărora le este atașată o batistă pentru ca cei ce o primesc să își șteargă lacrimile.

În momentul încheierii slujbei. cei prezenți își iau rămas bun de la cel decedat sărutându-i icoana de pe piept și mâna sau fruntea. Tot acum este încă o ocazie de a cere iertare celui decedat în cazul în care actul nu s-a petrecut înainte ca acesta să-și dea sufletul.

Deosebirea semnificativă care survine aici față de cultul creștin după Evanghelie este direcția în care se îndreaptă discursul particular al preotului. În cazul creștinilor ordodocși acesta îl vizează pe cel decedat. Sunt relatate impresiile preotului despre persoana celui plecat pe lumea cealaltă, părțile pozitive, dar și cele negative, relația acestuia cu Biserica( însoțită chiar de mustrări în cazul în care aceasta nu a fost una prea strânsă prin manifestări) și câteva încurajări pentru apropiații acestuia. În timp ce, în situația creștinilor evanghelici, vom vedea în cele ce urmează, discursul țintește în principal asupra celor vii.

După ce sicriul este coborât până la capătul gropii, în mod simbolic religios preotul face ceea ce localnicii numesc „pecetluire”, adică ia cu hărlețul o cantitate mică de pământ și o aruncă peste sicriu în forma semnului crucii. Semnificația în plan religios este aceea a rămânerii pe vecie a sicriului cu cel decedat, și în plan metafizic, al spiritului acesta în lumea sprea care a trecut. Cei prezenți urmează gestul, aruncând fiecare câte o mână de pământ peste sicriu și rostind: „Dumnezeu să-l ierte!”

Momentul coborârii sicriului în mormânt este unul plin de durere pentru familia celui decedat, fapt pentru care bocetle și strigătele izbucnesc din nou.

Din acest moment, groparii rămân pentru a-și face datoria și a acoperi sicriul cu pământ peste care vor așeza crucea, coroanele și florile luate din sicriu. Alaiul se îndreaptă spre ieșire unde fiecare va primi colivă de sufletul mortului., iar mai apoi urmând să meargă fie la casele lor, fie la praznic.

La fel ca toate momentele și rirualurile funerare desfășurate înaintea momentului înmormântării din cadrul cultului creștin după Evanghelie și acesta din urmă este unul manifestat cu calimtate, fără agitația din timpul ceremoniilor de înmormântare creștin ortodoxe. Din înregistrările vizionate provenite de la familii ce au avut parte de nefericitul, dar inevitabilul eveniment al unui deces în ultimii ani și evenimentelor funerare la care am fost martoră, singurul sunet care învăliui cortegiul funerar pe traseul spre cimitir este acela al suspinelor celor prezenți. Nu poate fi contestat faptul că acestea există, totuși, și în cadrul acestui cult, chiar dacă nu cu aceeași frecvență și intensitate ca în cazul ortodocșilor. Ponderea cea mai mare o au în cazul înmormântărilor mixte, când mortul e evanghelic, dar familia, sau parte din ea, sunt ortodocși. În 1936, Constantin Brăiloiu descria „repertoriul popular funebru” în felul următor: „Voi spune ceea ce încă nu s-a spus niciodată, că aceste cântece nu sunt bocete, cum li s-a zis greșit. Sunt cântări rituale (…) cântate de femei numite, care nu pot fi rude apropiate ale mortului, la anume vreme, după anume legi. Bocetul este cu totul altceva: o revărsare melodică a părerii de rău”, ori această părere de rău este o caracteristică pur umană ce nu se poate sustrage niciunui cult, numai intensitatea ei poate fi influențată de acesta. Puternic inflențat de Brăiloiu, în 1965, Tiberiu Alexandru întocmește o clasificare a bocetelor având în vedere alcătuirea lor muzical-poetică, adăugând și o categorie intermediară între cele două identificate de Brăiloiu. Pe lângă bocetul ca manifestare nemijlocită a durerii, ca act spontan, fără tendința versificării și cel folcloriv, versificat, poetic, cunoscut dinainte, se adaugă un bocet improvizatoric, versificat pe moment. Încercând să încadrăm bocetele ortodoxe, cât și pe cele evanghelice la care se recurge în spațiul geografic vizat de studiul de față, vom remarca faptul că ambele se încadrează cu precădere în prima categorie, cu mențiunea că în cazul creștinilor după Evanghelie există o tendință mai mare spe poeticitate. Ceea ce diferă covârșitor în spațiul evanghelic este lipsa oricărui fel de pomană sau lumină în vederea călăuzirii pașilor celui decedat. Singurul element care este adus și depus lângă sicriu sunt florile, la fel ca în cazul creștinilor ortodocși, în număr par și coroanele din flori.

În timpul slujbei au loc aproximativ aceleași practici ca și în cadrul slujbei de priveghi. Oamenii se adună la capelă sau la Biserica la care a fost depus sicriul cu cel decedat.

Prin discursul său, pastorul încercă încurajarea celor rămași îndurerați, inducăndu-le încrederea unei revederi negreșite. Cel decedat se situiaza în plan secund, asupra lui nemaiputându-se acționa în niciun fel. Referirile la acesta apar sub forma aprecierii faptelor sale din perioada vieții, în general cele pozitive, iar cele negative în cazul în care au fost urmate și de o îndreptare a lor vor fi utilizate drept mijloc de a oferi o povață și un model de urmat pentru cei prezenți. Discursul acestuia devine în același timp un pretext pentru săvârșirea evanghelizării. Întrucât cei prezenți nu sunt în mod exclusiv creștini după Evanghelie, ci în urma contactelor interumane din cadrul comunitățiilor aceștia stabilesc legăruri și cu membrii altor culte sau religii, înmormântarea devine un prilej favorabil întreprinderii acestei acțiuni, de a-i atrage pe „ceilalți” spre propria credință. Persuasivitatea discursului este întărită de diverse elemente ce țin de domeniul nonverbalului și ale paraverbalului, mult mai intens valorificate decât în cadrul slujbelor și discursurilor preoților ortodocși. Brațele pastorului sunt adesea întinse, fie spre cer, semn al „îmbrățișării” divinității, a Adevărului și a dogmelor sale transmise credincioșilor, cât și în lateral, sugerând disponibilitatea, deschiderea cu care cei din spațiul neevanghelic sunt primiți în interiorul cultului. Tonalitatea predominant liniară întâlnită în manifestările orale ale ortodocșilor este înlocuită în cazul creștinilor după Evanghelie de variații succesive și ascensiuni ale tonului și ritmului vocii. Rudele și cei care l-au cunoscut îndeaproape pe cel plecat de printre ei pot de asemenea să intervină și să adreseze câteva cuvinte în memoria acestuia. Adesea, aceste cuvântări constau în povestirea unor experiențe personale din care se reflectă calitățile persoanei decedate.

Din nou, latura muzicală este mult mai intens valorificată și prelucrată decât în cazul creștinilor ortodocși. Pe lângă adoptarea unor piese care nu se găsesc în cărțile oficiale ale cultului, compuse de scriitori sau compozitori muzicali contemporani, în care expresivitatea muzicală joacă un rol important, apare și componenta instrumentală ce acompaniază vocile credincioșilor. Instrumentele muzicale sunt fie instalate în permanență în Biserica Creștin Evanghelică, fiind folosite și în timpul slujbelor obișnuite din timpiul săptămânii, fie o parte dintre ele aduse special pentru acest eveniment. În Biserica Creștin după Evanghelie din satul vizat de către studiul de față intrumentul prezent în permanență în cadrul slujbelor este un pian, iar în plus se obișnuiește ca melodiile religioase să fie acompaniate și de sunete de chitare, aduse de credincioși ocazional.

Marin Marian-Bălașa, muzicolog și etnolog foarte atent și competent al experienței religioase, dedică în lucrarea „Omul evanghelic. O explorarea a comunităților protestante românești” un capitol în care concentrează, datorită nevoii de recupera lipsa unei astfel de preocupări, și analizează muzicalitatea spațiului confesional evanghelic: „Muzica în cadrul bisericilor minore: funcții, identități și roluri socioculturale”. În cadrul analizei sale, el identifică tre funcții majore ale muzicii în actele de cult evanghelice: una a emancipării și superiorizării din punct de vedere social, una generatoare de prestigiu și putere în cadrul comunității, iar cea din urmă, a rafinării custului grupilui social și a activării afective a acestuia, impunându-l drept un grup superior. Astfel, atât în cadrul comunităților creștin evanghelice, cât și al celor creștin ortodoxe, muzica și construcțiile poetice constituie un element identitar major. Raportarea la factorul muzical religios putând să difere aici de la individ la individ printr-un răspuns afectiv propriu la abordările muzicale propuse, flexibilitate care în cadrul creștinilor ortodocși nu poate fi luată în discuție.

Cântecele din timpul sluj nefiind o dva cântate cu precădere la e înmorm:

Strofa 1
Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu,
Oricât ar fi de greu necazul meu,
Oricât voi suferi, cântarea mea va fi:
Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu.

Strofa 2
Pe-ndepărtate căi de-aș înnopta
Și-o piatră căpătâi dac-aș avea,
Tot fericit aș fi, și-n vis aș glăsui:
Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu.

Strofa 3
De sunt împovărat cu slăbiciuni
Și mult am de luptat în rugăciuni,
Mai mult mă oțelesc, în harul Lui ceresc;
Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu.

Strofa 4
Când calea-mi voi sfârși ici pe pământ,
Și-n veșnicii voi fi cu Domnul Sfânt,
Voi fi preafericit cu-al meu Isus iubit;
Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu.

Strofa 5

Viața mea o-nchin lui Dumnezeu

La el cu toate vin, prin harul Său.
Aproape vreau să fiu de Domnul meu cel viu,
Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu.

Un alt cântec interpretat în cadrul slujbelor de înmormântare este și cel exemplificat mai jos. Cântec cu note meditative asupra ideii morții și a inutilității suferinței provocae de aceasta celor rămași în viață, reflectând totodată credința evangheliștilor într-o reuniune a tutorur, însă într-un timp imprecis:

De ce mai este despărțire ?
Și stări cu ochi înlăcrimați ?
Și-mbrățisări sfâsietoare
Când nu-i mai bine ca-ntre frați
Când nu-s cântări mai dragi niciunde
Nici rugăciune mai cu har
De ce așa curând trec toate
Și vine despărțirea iar ?

O, despărțire de ce oare
Mai trebuie și tu să fii ?
De ce plătim cu-atâtea lacrimi
A noatre scurte bucurii ?

De ce așa de lungă-i vremea
Când stăm departe și dorim ?
Și așa de scurtă-i clipa dulce
Ce-o stăm aici când ne-ntâlnim ?
De ce sunt oare atâtea piedici
Și depărtare între noi ?

Când va fi oare întâlnirea

Să nu mai mergem înapoi.

Pe lângă partea muzicală și în cadrul sllujbelor de înmormântare, ca și în acelora de priveghi, sunt recitate și poezii. Una dintre acestea este cea de mai jos:

Ce-i viața ta?

Ce-i viața ta? E o peniță
Cu care-i scris mereu pe-un drum
Și-apoi la ultima portiță
Ce-ai scris pe-a drumului tăbliță,
Nu se mai șterge nicidecum!

Și vorbe-n vânt și fapte rele
Se scriu pe veci ca-ntr-un album
Păzit e scrisul tău de stele,
De-ai pune mări întregi să spele,
Nu se mai șterge nicidecum!

Să nu te minți că-n veșnicie
Trecutul de preface-n scrum!
Căci Dumnezeu stă mărturie
Și tot ce-n fața Lui se scrie,
Nu se mai șterge nicidecum!

În ceasul greu de judecată,
Îți vei citi întregul drum
Și-i izbucni în plâns deodată;
Dar nici o slovă-nlăcrimată,
Nu se mai șterge nicidecum!

Nu poate șterge decât sânge
Și sânge sfânt, dar nu oricum.
Ce înger trupul și-l va frânge,
Și-astfel, ce-ai scris, oricât ai plânge,
Nu se mai șterge nicidecum!

Azi adu-ți vina ta și greșul
Hristos îți șterge-al vieții drum
Cum trece pe nisip vârtejul.
Dar dacă azi nu prinzi prilejul,
Nu se mai șterge nicidecum!

Isus, pe lemn, răbdând arșița!
Isus e prețul tău acum!

Te face alb ca lămâița
Și tot ce-a scris, pe drum, penița
Nu mai rămâne nicidecum!

CAPITOLUL III. RITURI POSTLIMINARE

3.1. Postliminarul în cultura evanghelică

Capitolele anterioare, după cum ați putut observa, au debutat cu prezentarea ritualurilor de înmormântare specifice creștinilor ortodocși. Întrucât acestei ultime faze, a riturilor postliminare, de agregare la noua stare , conform clasificării întocmite de Arnold Van Gennep, îi corespun în cadrul cultului creștin după Evanghelie extrem de puține practici în sfera funeralului, dacă nu putem chiar afirma că sunt inexistente, vom iniția discuția asupra acestor rituri pornind de la concepțiile și practicile evangheliste.

După momentul ceremoniei înmormântării orice contact și ritual ce are ca referent sufletul ori trupul persoanei decedate este întrerupt de către creștinii după Evanghelie. O dată trupul defunctului depus în mormânt se încearcă imedfiat revenirea la traiul obișnuit dus înaintea decesului. Doliul vestimentar nu este purtat mai mult de o singură zi, și aceea este ziua înmormântării. De asemenea nu există niciun fel de restricție comportamentală sau ce ține de aspectul fizic (tuns. bărbierit) după acest eveniment, asta întrucât și viața dusă de aceștia până în momentul decesului cuiva apropiat este una cuviincioasă, iar respectarea dogmei religioase se încearcă pe cât posibil în orice moment, nu doar în cele de cumpănă.

În cazul în care se dorește apropierea de cel plecat datorită suferinței pierderii ori plecării bruște ce provoacă senzați dorului, persoanele în cauză vizitează mormântul, pot aduce flori și petrec câteva momente de liniște, vărsând câteva lacrimi langă locul în care este înmormântată persoana dragă, după care se îndreptă spre casă.

Cei morți nu au în cadrul acestui cult parte de sărbători închinate lor, nici în zilele închinate sfinților al căror nume l-au purtat, întrucât nu au un cult al acestora, nici în preajma marilor sărbători creștine, așa cum se întâmplă în cazul creștinilor ortodocși.

Devine astfel evident faptul că nu au loc praznice și nici nu se oferă pomeni închinate sufletului celui decedat. În concepția evangheliștilor cel care a murit nu mai are nevoie de hrană, băutură, lumină ori rugăciuni pentru iertarea păcatelor din timpul vieții. Simțurile și nevoile de orice fel îi sunt neutralizate chiar și la nivel simbolic. Moarte induce persoana decedată într-un stadiu latent, „într-o așteptare”, până într-un moment nedeterminat, dar cert al învierii morților și al reuniunii cu lumea celor vii.

3.2. Praznicul

Deplasându-ne privirea spre ceea ce se petrece în curtea creștinilor ortodocși vom vedea imediat dupa încheierea slujbei de înmormântare câteva mese lungi amplasate în spațiul liber din jurul casei în care a locuit cel proaspăt îngropat. De îndată locurile de la acele mese sunt ocupate rând pe rând de către cei care au fost invitați la praznic, persoane sărmane din comunitate, vecini și rude îndepărtate, majoritatea bătrâni și copii. Capătul mesei este lăsat liber pentru cei care vor sosi cei din urmă și anume: preotul, dascălul și clopotarul Bisericii (în prezent cele din urmă două roluri sunt îndeplinite de aceeași persoană). Acelor locuri li se așează tacâmurile mai alese, căni de vin din sticlă și șervete noi diferite de cele de unică folosință ale oamenilor de rând veniți la praznic. După venirea preotului așteptată în zumzet de voci, râsete, oftat și suspine ale oamenilor, tăcerea învăluie curtea. Toți cei prezenți se ridică în picioare, salută preotul cu un: „Sărut mâna, părinte!” sau „Doamne ajută!” și rămân așa pentru a rosti înainte de masă rugaciunea Tatăl nostru și pentru ca preotul să binecuvânteze bucatele ce vor fi servite și să se roage pentru primirea acestora. (De unde și vorba celor care primesc pomeni: „Să fie primit!”, adică sufletul celui decedat să primesc prin intermediul pomenii cele oferite). Rudele și persoanele care au ajutat la pregătirea mâncării pentru praznic se ocupă de servirea celor veniți. De obicei felurile de mâncare sunt aceleași la fiecare praznic : aperitiv, ciorbă cu carne, sarmane, friptură și ca desert cozonac și colivă. În funcție de perioada calendaristică, carnea poate fi înlocuită cu alimente de post. În unele situații rudele sugerează celor care se ocupă de prepararea mâncării să pregătească felurile de mâncare preferate de cel decedat pe parcursul vieții ori să modifice intensitatea unor arome pe baza aceluiași principiu.

După ce oamenii sfârșesc de mâncat, celor care au copii mici acasă ori membri ai familiei care nu au putut ajunge li se pregătește sau își pregătesc singuri un pachet cu câteva dintre bucatele servite și pentru aceștia. Preotul are parte de această practică indiferent de situație.

Făceam la începu precizarea că la masa de praznic se așează, printre alții, rudele îndepărtate, și asta deoarece rudele și pritenii apropiați iau parte la ceea se numește masa a doua. Aceasta are loc într-un cadru mai restrâns și mai puțin solemn, după plecarea preotului și a invitaților. Deoarece în timpul primei mese rudele trebuie să se asigure de buna desfășurare a lucrurilor și să ajute fizic la aceasta ori pentru a asigura numărul de locuri necesar celor invitați se recurge la luarea unei a doua mese.

Praznicele se repetă la trei zile, la nouă zile, la douăzeci, apo la șase săptamâni, șase luni, la un an și cel final la șapte ani pentru a asigura integrarea sufletului în noua comunitate

Simion Florea Marian intitulează în studiul său Înmormântarea la români capitolul dedicat desfășurării ceremoniei funerare Petrecerea. Uzând de polisemia acestui cuvânt vom observa cum petrecerea lui Simion Florea Marian, aceea în sensul de a merge împreună cu cineva, a însoți pe un drum poate fi trăită concomitent și ca manifestare a unuia dinre celelalte sensuri ale cuvântului, anume acela de desfătare, disracție, moment de veselie. În cadrul comunității vizate de studiul de față petrecerea are loc, se pare, și în timpul praznicelor. În decursul cercetării am făcut cu surprindere descoperirea prin intermediul relatărilor și imaginilor puse la dispoziție de către cei intervievați că în timpul unui praznic din curtea unui localnic, la un an din momentul decesului unei mătuși, după plecare preotului, praznicul s-a transformat într-o petrecere, cu bătrâne dansând pe muzică de petrecere pe ritmurile propagate de două boxe amplasate pe pervazul dinspre curtea casei. Totodată, după cum veți putea observa și în imaginile atașate, o supunere față de dogma religioasă doar în momentul prezenței unei autorități în această sferă, în cazul de față preotul. Trăirea este una autentică, onestă, revelând reintegrarea în societate, în curgerea obișnuită a vieții, a celor până acum îndoliați.

3.3. Doliul

Momentul decesului reprezintă începrere oficială a perioadei de doliu. În cazul creștinilor ortodocși aceasta are o durată de patruzeci de zile, timp în care rudele apropiate ale celui decedat întâmpină o serie de restricții. Cel mai evident semn al doliului este purtare de către rude și apropiați a hainelor în culori închise, cu precădere negre. Bărbaților nu le este permis să se bărbierească sau să se tundă, la fel și femeile. Încadrat în categoria riturilor de trecere, conform lui Van Gennep acesta rit cunoște pe rând în cazul înmormântării ambele operații dinstinse în lucrarea sa de Gennep. Astfel, mai întâi se produce o consacrare a elementului, o uniune cu sacralitatea, în cele paruzeci de zile, pentru ca după trecerea acestui interval să se producă tăierea părului, semnificând trecerea spe o nouă etapă și implicit ruptura de o alta. Este interzisă întreținerea relațiilor sexuale și participarea la petreceri ce implică muzică șo dans. În cazul în care participarea la o petrecere este imperios necesară, pentru a scăpa de rigoarea restricției cel în cauză aruncă pe spate, pe deasupra capului un pumn de monede pentru a-și plăti păcatul. Banii nu trebuie strânși tot de el și lăsați să fie adunați de copii sau de cei sărmani. Opinia teologică privitoare la această perioadă este, ca în cazul evanghelicilor, aceea întru resemnare și încredere într-o revedere de apoi. Plânsul și lamentarea nu sunt condamnate, însă ele trebuie făcute cu moderație, rațiune și răbdare.

3.4. Cimitirul nou și cimitirul vechi. Cimitirul sat

În cadrul acestui capitol vom privi cimitirele, atât pe cel al creștinilor după Evanghelie, cât și pe cel al creștinilor ortodocși sub aspect topografic, iar mai apoi al caracteristicilor privitoare la modul și forma exterioară sub care ni se prezintă mormintele.

Deși am făcut în incipitul capitolului precizările referitoare la practicile ritualice de după moarte întreprinse de creștinii după Evanghelie, acest aspect este unul ce necesită o atenție aparte, întrucât prezintă o serie considerabilă de deosebiri relevante față de cel ortodox.

O primă diferiențiere ar fi cea privitoare la amplasarea cimitirului în raport cu Biserica. Aruncând o privire în trecut și analizând deplasările produse de-a lungul timpului între cimitir și Biserică vom vedea că s-au produs nenumărate schimbări, înhumarea avânt loc când în Biserici, când imediat în jurul aestora, când în cimitire din apropiere, când în unele din chiar afara orașului sau a a satului. Acestea nu au survenit întotdeauna doar din motive dogmatice ale cultului (cum ar fi distanțarea și in plan fizic a lumii celor vii de cea morților), ci și din preocupările față de mediu și salubritatea publică ori din legile administrative ale comunității. Evangheliștii din satul Chițoc își au cimitirul la câteva sute de metri de lăcașul de cult. Această distanțare nu a survenit în acest caz din niciunul dintre motivele enumerate mai sus, ci din pură necesitate. Întrucât apariția cultului în comunitate este una relativ recentă, organizarea administrativă și obținerea unei independențe în rapoer cu religia dominantă a comunității a devenit un drum anevoios pentru creștinii după Evanghelie. După obținerea unei suprafețe necesare construcției Bisericii (vechea casă a unui creștin după Evanghelie decedat), evangheliștii s-au confruntat cu problema locului destinat înmormântării celor ce vor pleca de printre ei. În acest punct este remarcabilă colaborarea dintre reprezentanții celor două culturi.

Deoarece Biserica Creștin Ortodoxă din Chițoc deținea două spații ce erau întrebuințate drept cimirite, unul în curtea Bisericii, iar celălalt de dimensiuni mai reduse, în imediata apropiere, cel din urmă a fost cedat Creștinilor după Evanghelie, fiin astăzi numit de către localnici cimitirul vechi. Fie zona îndepărtatată de lăcașul de cult, fie lipsa sărbătorilor dedicate morților săvârșite în interiorul cimitirului, fie lipsa preocupării față de „destinul” celui plecat pe cealaltă lume lasă să pară că atât locul cât și cei ce zac acum sub pământ au fost condamnați la uitare. Momentul morții cuiva devenind singurul în care are loc îngrijirea parțială a locului. Imaginea este a unui spațiu abandonat, scos din funcțiunile sale, din care doar vârfurile unor stâlpi ce răsar din mlădițe și tot soiul de plante sălbatice mai amintesc de existența unui cemitir în acel loc.

După cum creștinii evangheliști nu acordă o importanță însemnată traseului sufletului celui decedat, totul finalizându-se în momentul morții, tot în același mod nici „adăpostul” individual al celui decedat nu primește o astfel de atenție în cadrul comunității avute în vedere de acest studiu. Aspectul morminteler este asemeni celui al cimitirului în asamblu descris până în acest moment. Majoritatea mormintelor sunt neîngrădite, având doar forma specifică realizată din pământ, însă fiind greu de indentificat. La capătul mormântului sunt amplasați stâlpi din lemn, substitut ritual mai vechi al mortului sau, mai nou, pietre funerare de dimensiuni reduse pe care sunt scrise, ca și în cazul creștinilor ordodocși, numele celui decedat, data nașterii și data decesului. Epitaful tipic ortodox: „Aici odihnește robul lui Dumnezeu X” lipsește de pe crucile evanghelice, precum și mesajele de pe panglicile coroanelor legate de iertarea celui decedat, acestea fiin înlocuite cu texte ca: „Te vom iubi mereu!”, „Vei rămâne mereu în sufletele noastre!”, „Ne vom revedea odată!”, „Regrete eterne!”, „Condoleanțe!”. Singurele elemete decorative ce acoperă mormântul fiind coroanele și florile, fie plantate pe mormânt, fie depuse ocazional. Lumina nu are nici după înhumarea celui decedat vreo însemnătate, candelele sau lumânările lipsind din cadrul acestui cult cu desăvârșire. Pentru a completa imaginea asupra mormântului creștin evanghelic voi atașa mai jos câteva exemple ale stâlpilor și epitafelor specifice:

Conform dogmelor urmate de cult și, dealtfel, și declarațiilor oferite de creștinii după Evanghelie din comunitate intervievați salubritatea cimitirului este percepută ca un lucru ce trebuie urmat din pricipii ecologice și morale, însă neîndeplinirea lui nu aduce sancțiuni prea mari din nicio direcție, din această cauză credincioșii rămân impasibili.

În imediata vecinătate a cimitirului vechi se află cimitirul cel nou, al creștinilor ortodocși situat în curtea Bisericii. Asemănarea remarcată de către Ștefan Dorondel între riturile de construcție a caselor și cele de realizare a mormântului este observată cu mai multă precizie și de către Ion Ghinoiu, ce vede atât în mormânt cât și în casele oamenilor aceeași funcționalitate, iar între cimitir și sat aceeași structurare administrativ-teritorială, demografică și interumană: „Satul este un complex teritorial format din vatra celor vii, satul propriu-zis, și vatra celor morți, cimitirul”. Analizând îndeaproape această concepție vom observa cu surprindere câte lucruri în comun survin din punerea în paralel a acestor două tipuri de ritualuri. Asemeni structurii teritoriale a satului, cimitirul este străbătut de o alee principală largă, de unde se ramifică o multitudine de alte alei înguste, străzi secundare. Fiecare casă (mormânt) adăpostește mai mulți membri ai unei familii, casa fiind lăsată prin moștenire sau, în mot firesc, celui care se ocupă de starea de neputință și boală a propriearului din acel moment. La fel cum curtea sătenilor este privită ca mijloc prin care se reflectă imaginea gospodarului, tot la fel și în cazul mormântului. Ierahizarea socială din cadrul satului este perceptibilă și în cadrul structurii demografice a cimitirului. Așa cum pomeneam și în primul capitol, cavourile nelocuite amplasate la intrarea în cimitir reprezintă din punct de vedere social o confirmarea a statutului înalt în cadrul comunității al celui ce urmează cândva să moară.

Diversitatea mormintelor în ceea ce privește aspectul este demnă de luat în seamă. Locuitorii acestui sat dau dovadă de resurse imaginative dintre cele mai neașteptate. De regulă mormintele sunt împrejmuite de un gărduț, fie din lemn, fie din metal, au amplasate la capăt crucea de lemn purtată în ziua înmormântării, alături de care se adaugă adesea și una nouă din metal sau marmură, candele, flori și arbuști plantați. Se găsesc însă și alte elemente de decor menite să asigure nota de individualitate a fiecarui mormânt, pe care-l poți recunoaște fără a citi numele celui care se odihnește acolo. Crucile sunt ornate cu ghirlande colorate specifice sărbătorilor de iarnă, florilor artificiale le sunt atașate tulpini din bețe legate cu sârmă pentru a reda poziția firească, insesisabilă față de cea naturală, a unei flori reale, suprafața mormintelor este însemnată cu simboluri creștine cu var alb, sunt atașate poze ale celui decedat, tablouri.

Pietrele funerare simple, după modelul celor protestante, lipsesc din interiorul cimitirului ortodox din această comunitate. Singura piatră funerară de acest tip ce amintește de cea prezentă în cimitirul evangheliștilor este cea închinată ctitorului bisericii și fost slujiror al Bisericii, veche de mai bine de un secol jumătate și amplasată în afara cimitirului, la câțiva metri de zidul lateral al Bisericii. În acest caz diferențele sunt datorate și modului distinct de a-i înmormânta pe clerici. Pe lânga numele și datele referitoare la data nașterii și a decesului care abia se mai zăresc pe latura din față a pietrei, pe partea din spate sunt însemnate câteva simboluri ale creștinătății din timpul începuturilor sale: craniul și „ochiul atoatevăzător” astăzi interpretate ca simboluri oculte.

Dupa Honorius de Autun cimitirul este „sânul Bisericii”. Aceasta încălzește sufletele celor morți trupește spre a le reda viețiii veșnice, așa cum prin Botez ea le face să se nască în lumea noastră. Concepția asupra cimitirelor a cunoscut și ea o tendință spre „îmblânzire” ca în cazul morții. Cimitirul este și începe să și fie perceput ca un spațiu sacru, destinat rugăciunii.

În același timp cimitirul contemporan a devenit un mijloc identitar al așezării și al oamenilor care îl locuiesc, simbol al unei culturi și al unei mentalități, iar acestea au putut fi remarcate și prin prezentarea cimitirelor comunității vizate de acest studiu.

3.5. Sărbători ale morților

Sărbătoare este un timp sacru prin intermediul căreia cei vii iau contact mijlocit cu cei morți. După cum am precizat deja în cuprinsul capitolului anterior, în cadrul cultului creștin după Evanghelie nu există nicio sărbătoare dedicată celor decedați, relația cu aceștia încheidu-se în clipa în care viața lor pe pământ a luat sfârșit. Relaționare este o posibilă pentru aceștia doat în condițiile în care se află în același plan al existenței, fie trăind pe această lume, fie după ce mor la întâlnirea de după Învierea Morților, un contact și o comunicare din planuri diferite fiind cu neputință de realizat. Din acest motiv nici sărbătorile ce au ca pretext hrănirea, luminarea, călăuzirea, integrarea, stabilizarea sufletului celui decedat nu sunt prezente în cadrul cultului evanghelic.Lucrurile stau cu totul altfel în cazul creștinilor ortodocși. Gama sărbătorilor închinate celor care la un moment dat au pleacat de pe această lume nu se știe unde este extrem de extinsă. Majoritare sunt cele de pomenire ce au drepr scop iertarea păcatelor celor decedați prin daruri oferite de pomană. Acestea au loc în zilele de sărbătorire ale Sfinților din calendarul creștin ortodox și implicit a decedaților care au purtat numele Sfântului.Moșii de iarnă și de cei de vară reprezintă alte două sărbători dedicate exclusiv morților. Pregătirea celor vii pentru această sărbătoare este una mai amplă. Femeile gătesc cu o zi înainte, iar în urmă cu chiar câteva săptămâni merg pentru a cumpăra căni, farfurii, pahare, boluri, care umplute cu felurile de mâncare preparate în ajun le vor împărți printre vecini și sărmani. În această zi se presupune că în întreaga comunitate a morților este de asemenea sărbătoare, toți cei plecați pe cealaltă lume stau la o masă mare la care fiecare servește ceea ce familia lui a oferit pe pământ de pomană. Viziunea este una idilică și liniștotoare pentru rudele decedatului care acum sunt asigurate că cel drag lor se bucură de roadele muncii lor și nu duce lipsa alimentației. O dată cu desprinderea de momentul morții, putem observa cum preocupările oamenilor pentru sufletul celui decedat se orientează tot mai mult spre o concretețe a acțiunilor, o materializare a lor. Integrat în noua comunitate, mortul își manifestă aceleași nevoi ca și în timpil vieții, cum ar fi foamea, setea, nevoia de a socializa, iar misiunea celor vii rămâne aceea de a i le satisface sau de a ajuta la îndeplinirea lor.

Cea mai importantă sărbătoare, de fapt un dublu prilej de sărbătoare, dedicată celor decedați pentru comuniatea avută în vedere de acest studiu este la împlinirea celor 40 de zile de la Paște și anume Înălțarea Domnului, concomitentă cu Ziua Eroilor. Sărbătorile sunt celebrate exclusiv în curtea Bisericii și în cimitir.

Inițial, preotul ține în fața monumentului ridicat în curtea Bisericii, închinat în cinstea eroilor, o cuvântare și o slujba pentru sufletele soldaților din localitate pierduți pe câmpul de luptă în timpul războaielor. Ceremonia este una una solemnă și cu o încărcătură emoțională nebănuită. Alături de preot iau parte la ea șsi autoritățile locale, primarul și consilierii, precum și cadre didactice care împreună cu elevii, pregătiți în prealabil în acest scop, recită poezii patriotice și ode dedicate ostașilor morți în luptă. Unii membrii ai comunității se alătură și ei aducând fie coroane pe care le vor depune în jurul monumentului, fie alimente pe care le vor împărți de pomană celor aflați la eveniment.

Acest moment este unul petrecut într-un cadru restrâns și funcționează ca un mijloc de acomodare spre momentul mult mai încarcat în ritualuri și trăiri al restabilirii conexiunii cu cel decedat. În jurul fiecărui moemânt sunt adunați membii ai familiei ce poartă pe brațe și pomene aduse ca dar pentru sufletul mortului. Preotul trece pe la fiecare mormând făcând alături de rude rugăciuni pentru iertarea păcatelor și liniștea sufletului celui plecat pe cealaltă lume. Întrucât numărul mormitelor nu este deloc neglijabil, momentul devine un bun prilej de socializare, mult așteptat în rândul creștinilor ortodocși din comunitate tocmai pentru acest aspect. Încă o dată trăirea sacrului (a sărbătorii) implică prin principii ale eficienței trăirii religioase populare satisfacerea unor nevoi personale în afara celor spirituale.

Un rol aparte îl au în acest cadru două elemte din sfera alimentară sacră și anume: coliva și apaosul. După părere lui Nicolae Necula, după sicriu și cruce coliva este următorul lucru absolut necesar în cadrul ceremoniilor funerare. Prin componentul său esențial, grâul, ea devine simbol al trupului celui decedat, iar prinderea de tava în care se află și legănarea ei în timpul Veșnicii pomenirin devine expresie a comuniunii sufletești cu cel răposat. Următorul element necesar este apaosul, sau ,concret, vinul amestecat cu ulei. Utilizarea acestuia pentru a stropi mormântul si trupul celui decedat (reprezentat acum prin colivă) este justificată în plan simbolic popular prin curățirea de păcate. Iar la nivel dogmatic actul este reconstituirea ungerii cu uleiuri și miresme a trupului lui Hristos.

CONCLUZII

Din cele prezentate până acum reiese clar existența a cel puțin două moduri distincte de a trăi și a simți religiosul în cadrul comunității avute în vedere de acest studiu sub aspectul ceremonialului funerar. Cele două moduri pricipale sunt reprezentate de religiozitatea creștin ortodoxă și cea a comunității creștinilor după Evanghelic din a căror manifestare în același timp și același spațiu a condus spre o amalgamare a expresiilor exterioare religioase venite una sprea cealaltă din ambele direcții. O dată întrepătrunse s-a creat atât în plan restrâns, al fiecărui cult în parte, cât și la nivel general, al comunității în asmblul și diversitatea ei, un colorit ce asigură sintalitatea grupului. Sub aspecte ce țin de contactul ortodox-evanghelic, deținerea puterii, factori economici, contexte conflictuale, mijloacele și materialul de manifestare și interpretare ale credinței se desprind trei niveluri ale efectelor conviețuirii acestor două culte: cel al divergențelor, al convergențelor și al amalgamărilor. La nivelul primului dintre acestea lucrurile sunt cât se poate de clare chiar din modul lor de a se numi: creștini. Originea și scopurile fundamentale fiind, în esență, aceleași: credința în Hristos, trăirea conformă cu adevărul revelat de Evanghelie și misionarismul. Nivelul al doilea este cel care prezintă cele mai multe elemente constitutive ce au putut fi remarcate pe parcursul lucrării din descrierea și analiza modului de desfășurare a riturilor funerare. Multitudinea acestora poate fi justificată prin relativa „tinerețe” a ramurii evanghelice în raport cu vechimea creștinismului ortodox. După cum s-a putut observa, creștinii după Evanghelie se afirmă ca fiind un cult al cărții, angrenați, mai presus de sistemul propriu doctrinar, într-un sistem al experiențelor și al conturării spirituale individuale, dar care nu ezită, ba chiar insistă în a fi trăită la același nivel de un număr cât mai mare de credicioși. Mutând accentul pe dimensiunea materială, se observă cum cartea fundamentală, Evanghelia, nu este tratată ca simplu obiect prin intermediul căruia sunt trasmise și citite învățăturile divine tuturor membrilor comunității. Citirea din Evanghelie, interpretarea și explicarea textului înlocuiesc în cazul creștinilor după Evanghelie o sumedenie de ritualuri funerare practicate de către creștinii ortodocși în acest cadru. Ea devine totodată o extensie a individului, un mijloc de revelare a identității sale prin purtarea sa în permanență, prin însemnării și interpretării proprii, prin citarea pasajelor relevante în diverse situații ale existenței zilnice, nu doar în cadrul slujbelor oficiale, dar și nelipsita ei prezență și utilizare în cadrul actelor de cult, atât de către pastorii predicatori, cât și de catre credincioși pentru a urmări îndeaproape cele auzite. Din această strânsă legătură rezidă și imputarea venită din partea ortodocșilor referiotoare la incapacitatea evanghelicilor de a se rupe de dogmă și tendința de a-i exagera importanța. Acest lucru este subliniat și de către Jean-Francois Mayer în Sectele : „ există grupuri în care grija pentru argumenatrea fiecărei afirmații printr-un citat biblic duce la absurd(…)”. O astfel de relație nu poate fi identificată în cazul creștinilor ordodocși pentru care Biblia este un obiect folosit strict în cadrul slujbelor religioase, iar deținerea personală se rezumă la sustragerea forței ei de element apotropaic, dar care nu împiedică amplasarea sa într-un loc sigur, dosnic din care va rămâne neclintită multă vreme. Poate doar crucea, atât ca simbol material sacru cât și ca gest ortodox se poate apropia de însemnătatea evanghelică a Bibliei așa cum am prezentat-o în rândurile de mai sus. Deși am făcut precizarea ca se remarcă a fi un cult al cărții, pe de altă parte, am putut observa în actele de cult evanghelice o implicare activă a noilor tehnologii, fapt ce lipseșe în totalitate în cadrul actelor de cult ortodoxe din comunitate. „Tinerețea” cultului evanghelic pe care o invocam anterior aduce cu ea și o serie de beneficii. Este evidentă tendința de emancipare, de racordare la societate contemporană și o detașare de conservatorismul cultivat prin manifetările creștinilor ortodocși. O dată cu eliberarea de sub restricțiile comuniste ce au afectat covârșitor desfășurarea activității religioase a evanghelicilor, se remarcă o înclinație spre o resuscitare a cultului și spre înnoire. Videoproiectorul, boxele audio, laptopurile determină prin dinamism o implicare mult mai mare a indivizilor în cadrul slujbei. De asemnea, utilizarea instrumentelor muzicale, mai ales în cadrul ceremoniilor funerare, precum și interpretarea sau recitarea pieselor și melodiilor ale căror autori nu sunt consemnați în cărțile de cult sunt de neconceput în cazul creștinilor ortodocși, ele fiind plasate în cazul în care sunt adoptate în categoria manifestărilor ce aparțin unei religii populare, impure, distanțate de dogmă. În aceste condiții, rolul pastorului sau al preotului este decisiv, el putând după cum a fost prezentat în cuprisul lucrării, să fie o instanță prin carea trecerea dinspre sacru, dogmatic, oficial spre profan, spre superstiție, spre popular să se poată realiza. Este cert faptul că în cadrul ambelor culte figura preotului sau a pastorului reprezintă o autoritate a legilor sacre. Însă în cadrul cultelor evanghelice, neexistând până de curând școli avizate în pregătirea pastorilor, ei au fost extrași din mijlocul oamenilor comuni prin afirmarea calităților de buni oratori și a cunoașterii îndeaproape a textului biblic (poate și de aici conflictele de putere din cadrul cultului). De aici și tratarea pastorului ca un „frate”, mai mare și mai înțelept ce-i drept, dar care nu are parte ca în cazul creștinilor ortodocși amplasarea pe acel piedestal înalt și tratarea asemeni unui intermediar între omul simplu și divinitate. Privindu-le sub același aspect analizat anterior, al materialității morții am putut constata cum în cazul creștinilor ortodocși manifestările materiale cresc gradat în cazul etapelor săvârșirii riturilor de trecere, în timp ce în cazul creștinilor după Evanghelie raportul este invers proporțional chiar până la eliminarea unei etape, cea din urmă, a agregării lipsind cu desăvârșire.

În ceea ce privește efectul amalgamării putem afirma faptul că acesta este unul care în ciuda oricăror eforturi de reprimare nu poate fi stopat în condițiile alăturării a două culte sub același raport spațial și temporal cu țoți factorii implicați de acestea. Nivelul elementelor contopite este cu atât mai mare cu cât numărul convertilor dintr-o direcție spre alta crește. Cazurile cele mai frecvente sunt acelea ale convertirii dinspre ortodoxism spre creștinismul după Evanghelie, circulând în cadrul comunității, asemeni uui veridct, expresiile: „ X s-a pocăit” ori „ X s-a dat la credință”. Schimbarea în ceea ce privește modul de a trăi religiosul este una categorică. Pocăința presupune în mentalitarul popular exterior spațiului evanghelic garanția incontestabilă a mântuirii, un trai fără abateri dogmatice și o relație cu divinitatea menținută extrem de strâns, ori atât la nivelul semnificațiilor, cât și al trăirii concrete lucrurile stau diferit. Tocmai din aceste considerente parțial eronate asupra termenului, creștinii ortodocși întrebuințează termenul de pocăit referindu-se la creștinii după Evanghelie din comunitate atât în sens admirativ, al determinării lor de a respecta legile divine, cât și cu sens vădit peiorativ subliniind ancorarea acestora doar în aceast singur punct. În același timp, termenul funcționează în comunitate și ca mijloc de stabilire a identității persoanelor evanghelice în raport cu cele creștin ortodoxe. Astfel, dacă în cadrul unei discuții intervine un prenume de largă circulație în comunitate creând confuzie receptorului, atașarea caracteristicii „pocăitul” face ca identitatea persoanei aduse în discuție să fie cât se poate de clară.

Revenind la domeniul convertilor trebuie făcută precizarea că desprinderea de vechiul statut nu se face imediat, ci este nevesară o perioadă de tranziție, timp în care dogmele celor două culturi religioase se vor întrepătrunde și confunda involuntar. În situația celor puțini care se convertesc dinspre evanghelism spre ortodoxism (proveniți adesea tot din mediul ortodox) nu este vorba de o convertire propriu-zisă, ci mai degrabă despre o renunțare la evanghelism și adoptarea unui trai fără identitate religioasă. Incapacitatea de a se adapta noului stil religios de viață, ori generarea conflictelor (tot pe fondul neadaptării) îi determină să renunțe total la religie. Este necesar a aduce în acest punct al discuției argumentul lui Primiano în ceea ce privește trăirea religiei oficiale sau mai degrabă „netrăirea” ei. Religia oficială reprezintă în viziunea cercetătorului american o simplă metaforă, care nu are niciun corespondent real, deci, pentru el ea nu există, la fel ca și termenul situat în mod tradițional în opoziție, cel de religie populară. Imposibilitatea de a trăi religiosul la modul ideal, dogmatic, teoretic duce la introducerea termenului de religie vernaculară care să surprindă trăirea religioasă în concrețea ei. Acestă perspectivă poate fi, încheind concentric, o modalitate de convergență a manifestărilor celor două culte. La fel ca structura acestui capitol care pornește dintr-un punct pentru a se încheia exact în același, tot astfel poate fi privită și relația dintre creștinii ortodocși și creștinii după Evanghelie, iar prin extensie toate ramurile creștinismulu evanghelic. Pentru că ne sunt în mare parte cunoscute originile majorității acestor culte, punctul fundamental înițial știm deja că este unul comun, rămâne doar să presupunem, analizând dogma, principiile și manifetările religioase ale fiecăruia, că și cel final va fi unul comun asemeni schemei de mai jos:

Lucrarea de față reprezintă încă un pas spre dezvăluirea lumii evanghelice ținută multă vreme din cauze politice, religioase și sociale într-un con de umbră. Surprinderea ei în relație cu cea a creștinilor ortodocși în momente de intensitate ale trăirii religioase, și anume ceremonialul funerar în complexitatea sa, în manifestările post și pre existențiale a creat prilejul revelării individualității fiecărui grup în parte, a amalgamării dintre ele, cât și una de ansamblu a întregii colectivități vizate de acest studiu. Amploarea luată de fenomenul evanghelizării în spațiul românesc oferă încrederea unei creșteri a numărului abordărilor privitoare la categoria aparte a evanghelicilor, fie ca întreg, fie doar a unei forme particulare. Întrucât există în acest moment perspecive ale unor noi abordări nu putem lua în seamă un The End, ci ne putem pune doar speranța într-un To be continued…

ANEXE

Chestionar

A murit recent cineva din familia ta sau apropiat ție?

Când și cum s-a întâmplat?

Există superstiții cu privire la semne prevestitoare ale morții? Care sunt?

Se pregatesc oamenii de moarte din timpul vieții (își fac cavouri, pomene, haine de moarte, achită datoriile)?

Există practici în care este implicat muribundul (împărtășire, cerutul iertării, supravegherea lui de către rude, ținerea lumânării)?

În cazul în care muribundul pare a avea o moarte grea se face ceva pentru a i-o ușura?

În timpul morții, în momentul în care persoana își dă sufletul , cum se procedează?

Ce se face imediat după moarte? Există practica scăldatului (cum are loc, de către cine?) Ce se face cu apa?

Dar a îmbrăcării mortului? Cum?

Unde și cum este așezat mortul după aceastea?

Ce se pune in sicriu?

Are loc priveghiul? Care este rolul priveghiului? Ce se face la priveghi?

Când se înmormântează decedatul?

Când nu e voie să fie îngropați cei morți?

Cum decurge înmormântarea? Cum este condus sicriul spre Biserică? Au loc opriri pe traseu și oferirea de pomene?

Ce se oferă drept pomană?

Există bocitoare?

Care este forma unui bocetși pe ce ce se bazează?

Care este rolul muzicii în ceremonia funerară?

Ce se cântă? Îmi poți oferi câteva exemple?

Sunt împărțite sarcinile pe roluri feminine/ roluri masculine sau în funcție de vârstă (copiii)?

Cum decurge slujba de înmormăntare? Există o ordine a convoiului funerar?

Pe ce se bazează discursul pastorului? Se îndreaptă asupra mortului sau a celor vii?

Se procedează diferit în cazul morților speciale (tineri necăsătoriți, copii, sinucigași)?

Se mai dezgroapă mortul? La cât timp? Ce se face la acest eveniment?

Se fac praznice? În ce constau ? Cum sunt așezați oamenii la masă?

Ce se servește? Colivă, apaos, le aveți?

Ce rol au ele?

La cât timp au loc ptaznicele?

Se ține doliu? Cât timp durează?

Care sunt interdicțiile în timpul doliului?

În ceea ce privește mormântul, cum este ales locul? Alături de rude?

Care este aspectul unui mormânt?

Ce este scris de obicei pe cruce?

Se vizitează mormintele? Cum și cât de des se îngrijesc?

Există sărbători ale morților sau alte moduri de pomenire?

În ce mod este menținută relația cu cel decedat?

Interviuri

Bianca Păduraru, 21 ani, creștin după Evanghelie

-Există semne sau superstiții în cadrul cultului creștin după Evanghelie care pot anunța venirea morții?

-Nu există superstiții privitoare la semne previstitoare, nu avem așa ceva, nu există așa ceva. Noi mergem după ideea că Dumnezeu atunci când îți hotărăște ceasul, atunci te și duci.

-Am înțeles. La noi, de exemplu, sunt unele animale care încep să urle sau să se comporte ciudat.

-Nu, nu, nu. Ți-aș putea da și un verset din Biblie referitor la asta, dar nu acum, o să-ți trimit.

-Da, sigur. La ce se referă?

-Acolo zice ceva de genul că Dumnezeu hotărăște și ultima clipă a omului. Adică nu ar exista idee că dacă văd un animal că moare, mor și eu. Deci, asta nu există.

-Se pregătesc oamenii din timpul vieții pentru momentul morții?

-Se pregătesc la noi, dar din perspectiva spirituală, Adică viața pe care noi o trăim aici e un fel de pregătire pentru viața de dincolo.

-Așadar, nu e ca la noi să-și facă cavouri sau altele?

-Sunt și la noi care își fac cavouri, dar și le fac pentru, să zic într-un fel, pentru că ușurează cheltuielile sau le face viața mai ușoară celor care ar trebui să-i îngroape. Știi? Despre asta e vorba.

-Da. Pe lângă asta, nu își pregătesc și pomeni dinainte?

-Nu, la noi nu există pomeni, în ideea că noi credem că o dată ce omul moare, viața lui se termină acolo și o să fie o Înviere de Apoi. Deci, într-un fel, noi acuma când murim ne ducem la un loc de odihnă, omul ăla nu mai mănâncă cât moare, cât e mort.

– Se preocupă oamenii în a-și încheia toate acțiunile pe pământ înainte de moarte? Își achită datoriile de exemplu?

-Nu, nu există nici așa ceva. Acum depinde, dacă nu vrei să fii o povară pentru ceilalți.

-În ce fel de practici este implicat muribundul? Deci, asta înainte de moarte. Se împărtășește sau își cere iertare pe patul morții? La noi se cheamă preotul și se împărtășește și se spovedește omul care urmează să moară sau își cere iertare dacă știe că a greșit cuiva.

-Da, da, da. Măi, și la noi îi asta, dar la noi nu exită asta numai atunci când mori. Cerutul iertării e mereu pentru că efectiv nu știi când vine ceasul morții. Și la noi e idee că trebuie să-ți ceri iertare de fiecare dată când ai greșit față de cineva pentru că nu știi când mori. Nu e necesar să ajungi pe patul de moarte și să ți zici „băi, am greșit, stai să mi aduc aminte cui am greșit ca să-mi cer iertare”. Deci, există cerutul iertării, chiar dacă atunci, pe patul de moarte ți ai adus aminte că „i-am greșit ăluia”. Acuma iertare trebuie să-ți ceri mereu.

-Și împărtășirea și spovedirea?

-La noi nu există spovedit și așa. Noi credem că singura Spovedanie. Zic bine?

-Da, da, e bine.

-Deci singura Spovedanie pe care o faci e când îți ceri iertare de la Dumnezeu.

-Adică atunci când ești doar tu cu Dumnezeu?

-Da. Adică eu nu merg la preot și îl rog să mijlocească între mine și tine că am greșit. Îmi cer iertare de la Dumnezeu, știu că El m-a iertat și nu e nevoie de preot ca să fie mijlocitor între mine și tine.

-Și nici mijlocitor între tine și Dumnezeu…

-Da, da exact. Nu este nevoie de așa ceva!

– Dacă muribundul pare că are o moarte grea, se face ceva pentru a i-o ușura?

-Haha! Nu! Te rogi pentru el ca Dumnezeu să-l ia mai repede. La voi există?

-La noi mai face preotul o rugăciune, se numește Sfântul Maslu, ori pentru a-l face pe cel ce zacce să se însănătoșească, ori pentru a-i accelera cumva moartea.

-Da? Uau, ce interesant, n-am mai auzit. Dar la noi, nu, nu există asta.

-Asta se face numai dacă se cere pentru că suferă prea tare.

-Aha, nu, la noi nu. Dacă vezi că suferă prea tare singura chestie pe care o faci e să te rogi tu ca rudă sau ce ești pentru ca Dumnezeu să-l ia mai repede pentru că suferă enorm de mult. Unde am rămas?

– În momentul în care persoana își dă sufletul se face ceva special?

-Nu. Nu se face nimic în momentele alea.

-În mare parte nici la noi, doar dacă rămâne cu ochii sau gura deschisă, li se închid.

-Doamne ce subiect!

-Imediat după moarte cum se procedează? Se scaldă mortul?

-Da, și lanoi se practică. Orice om care moare trebuie să-l speli. Eu de multe ori mă întrebam de ce trebuie să-l speli, iaca, ducă-se așa.

-Si cine face de obicei asta?

-Nu există un ritual anume. La voi există?

-Cine a stat de obicei acolo lângă el. Iar cu apa se face ceva special?

– Se spală.

-Nu, după, după ce l-au spălat, se aruncă undeva anume?

-Nu, La voi?

-Parcă se pune la pomi.

-Nu.nu, nu. Pur și simplu o arunci, unghiile le tai, le arunci, deci nu există.

-Iar îmbrăcatul?

-De îmbrăcat se îmbracă la fel ca la voi, nu există deosebiri.

– După asta unde și cum este așezat mortul și ce se pune în sicriu?

-În sicriu, desigur, e așsezat. Ce se pune în sicriu? Mortul.

-Iar pe piept ce se află?

-Nimic, nici cruce, nici lumânare. Un aspect foarte important, la noi nu se ține nici lumânare, nu se văd nici lumânări, nu se ține nici becul ăla aprins când moare cineva afară. Știi?

-Da, da, așa e. Se pune semnul de doliu? De obicei se pune deasupra ușii sub acel bec.

-Oare se pune. Nu se pune. Oare se pune sau nu. Nu știu, serios că nu știu. Uite, o să întreb și te anunț. Am fost la prea multe înmormântări încât să-mi mai dau seama dacă se pune sau nu.

-Înțele, probabil de asta nu l-ai mai luat în seamă.

-Stai să-mi notez că uit. Sau stai să întreb efectiv repede pe cineva! Nu pot să întreb.

Ziceam de lumânare. Nu există lumina aia care să-i lumineze drumul, căci viața lui s-a terminat și el merge într-o așteptare, într-un loc de odihnă și cum și-a pregătit drumul aici așa o să-l aibă dincolo.

-Aha. Deci, nu se mai poate face nimic

-Exact asta e ideea: nu se mai poate face nimic după ce ai murit, totul e până ai murit. Când ai murit, ai închis ochii și te-ai dus acolo unde ți ai pregătit. Nu-ți luminează nimeni, nu fuge nimeni, nu strigă nimeni după apă, nu.

-Și nu este ideea aceea de drum până la Dumnezeu?

-Nu. Drumul ăla până la Dumnezeu ți l-ai trasat în timpul vieții. Cum îți așterni, așa te culci! Despre asta e vorba. Stiu că sunt mulți care zic „să-i aprindem lumânarea”, dar nu.

-Atunci ce se întâmplă la priveghi?

-Sunt două zile de priveghi, ca și la voi, a treia zi se înmormântează. La privegi se citește din Evanghelie, nu e pe pieptul lui. Eventual e ținut de un pastor sau cineva responsabil de asta, iar ceea ce citește din Biblie și ce spune familiei nu i pentru persoana decedată, ci pentru familie, ca o încurajare. Se cântă cântări religioase, dar totul pentru a încuraja ideea de speranță a revederii, că nu-i sfârșitul aici.

-Oamenii cum se comportă între ei?

-Voiam să-ți zic că de obicei oamenii de la priveghi sunt toți creștini după Evanghelie și au aceeași convingere în faptul că o să se revadă o dată și nu e disperarea aia că vai de mine, mă rog, mai sunt și uni disperați. Edureros momentul despărțirii, dar nu e prăbușire că s-a dus și nu mai vine. Pentru că știi, ai speranța că te revezi.

-Înțeleg. În drumul spre Biserică cum este condus sicriul?

-În ultima vreme am auzit că la noi nu ar mai trebui să se țină acasă, la voi cum e? Se mai ține acasă sau în Biserică mortul?

-Se ține și acasă și la cpelă.

-Din ce am auzit la noi nu mai e voie. Trebuie să se țină într-o capelă sau în Biserică și după aia dezinfectezi. Acuma…

-Nu, la noi se ține de cele mai multe ori acasă. Revenind, cum se procedează pe traseul spre Biserică?

-A, păi toc cam la fel, se cântă cântări religioase, se predică din Biblie, dar nu pentru…ai înțeles ideea.

-Da. La noi se fac opriri la răscruce de drumuri și se dau pomene pentru sufletul mortului.

-La noi nu, nu există asta. Dacă există opriri, există tocmai pentru a mai încuraja familia, a mai citi din Biblie, totul e pentru cei prezenți.

– Sunt împarțite sarcinile în funcție de vârstă sau sex? Spre exemplu, la noi copiii se află în fruntea convoiului ducând colacii.

-Mmm, și la noi ar fi asta. Dar o coroană o poate duce oricine, nu e neapărat să fie copil.

-Nici la noi, dar așa se preferă.

-Nu există o ordine, mai întâi femeile, apoi bărbații, mai întâi e familia, că așa e normal.

-De exemplu și la scăldat se zice cătrebuie să fie persoane de același sex cu persoana decedată.

-Da, așa ar fi indicat.

-Ori la noi bărbații duc în fața convoiului steagul prapurul.

-Da, la noi nu există toate astea, nici steaguri, nici prosoape, nu există nici colaci.

-În ceea ce privește slujba, ce se cântă?

– Vrei să-ți dau un exemplu?

-Da, sigur!

-Ne vom revedea odata. Să-mi notez și o să-ți trimit. Îmi place maxim, n-am crezut că o să fac asta vreodată!

-Referitor la discursul pastorului, pe ce se bazează acesta?

-Atunci când e slujba de înmormântare există și reprezentanți din familie care vorbesc ceva despre cum a fost mama sau tatăl lor, ce a făcut bun, exemple pe care le-a lăsat în urmă, dar nu pentru mort, ci ca să arate celor din jur ce imact a avut persoana respectivă.

-Și pastorul nu vorbește în mod personal despre cel care a murit?

-Ba da. Vorbește, dar în ideea de cine a fost el, într-un fel îl prezintă prin ce a făcut bun, desigur.

-La noi,uneori, preotul îi mai și mustră pe cei care nu prea au venit pe la Biserică.

-Serios? La noi nu se întâmplă asta.

-Așa e. De xemplu, dacă mor copii sau persoane necăsătorite e altfel ritualul, se procedează altfel? La noi cei necăsătoriți se îmbracă în mire sau mireasă.

-Tu știi că eu nu știu exact asta? La noi a murit o fată, dar nu știu dacă era îmbrăcată în mireasă pentru că a fost sicriul acoperit. O să mă interesez. A fost foarte ciudată moartea la fata aia, Ea când a murit, cu o seară înainte. La ea a fost, nu știu, cred că Dumnezeu i-a vorbit, nu mi dau seama. Cu o seară înainte, vorbea cu mama ei, era studentă în Cluj, vorbea cu mama ei și cu surorile ei, era de Revelion, de Revelion a murit, cu o seară înainte. Vorbea acasă și zicea că dacă ea moare, pur și simplu, neștiind nimic, pur și simplu aveau în discuție treaba asta, chiar dacă ea avea douăzeci și ceva de ani, cum s-o îmbrace, chiar dacă n-a îmbrăcat-o în rochie de mireasă, să nu îi descopere sicriul, să i-l acopere. Acuma nu știu de ce a vrut asta, ea avea și un suflet de artistă, era la arhitectură, picta, fotografia, era o fată foarte uau. Adoia zi, seara a ieșit la plimbare cu cățelul, să ălime câinele, în Vaslui și trecea pe lângă o trecere din asta de pietoni…

-Aa, dar cred că știu cazul. Când i-a căzut cazul semnul.

-Da, i-a căzut semnul în cap și a murit.

-Si acum îmi e frică când trec pe lângă. Mi-e frică de semnele alea și de panourile foarte mari, trec foarte repede pe lângă ele.

-Da, asta e!

-Și se zic formule din astea ca „Dumnezeu să-l ierte!”?

– Asta uitam să-ți zic. Nu la noi nu folosim „Dumnezeu să te ierte!”, pentru că o dată omul mort Dumnezeu nu te mai poate ierta, iertarea se produce în timpul vieții, atâta timp cât tu ești în stare să-ți-o ceri și nu altcineva pentru tine. Numai e există un mijlovitot nici în timpul vieții, ni după, cu atât mai mult după. Ți-ai cerut iertare, Ți-ai cerut, nu, ai murit neiertat,

-Mi ai zis mai devreme despre fata asta că a vorbit despre moarte, poți să consideri că e un semn și că a presimțit cumva că o să moară?

-Nu știu. Nimeni nu a avut răspunsul la întrebarea asta ca să zic așa. Dacă ar fi după mine, eu zic, după cum zice și Biblia, Dumneze vorbește, fie prin semne, fie prin vise, când într-un fel când într-un altul. Și sunt convinsă că dacă ea a vorbit despre asta, Dumnezeu i-a vorbit, pur și simplu în sinea ei așsa a simțit să vorbească despre lucrul ăsta, deși avea doar douăzeci și doi de ani.

-Prin vise îți apare direct și îți spune că o să morisau îți apar anumite semne?

-Nu, nici anumite semne, pur și simplu, nici nu știu cum să formulez. Nu vine direct și-ți spune „Vezi că mori!”, îți trimite un gând, la noi nu e sensul că vezi o mâță și ai murit.

-Sau visezi că îți cad dinții și urnează să mori.

-Sau că-ți moare mam-ta. Nu că și eu am visat de atâtea ori că mi au căzut dinții și nu a murit, slavă Domnului că n-a murit până acum.

-Se merge la spital, nu? Nu există încercarea asta să-l vindeci acasă cu tot felul de leacuri?

-Nu. Sperăm că Dumnezeu încă poate să vindece oamenii, adica dacă mama mea sau orine altcineva din familie e bolnav de cancer, să zicem, te rogi ca Dumnezeu să-l vindece , Dumnezeu poate lucrul ăsta să-l facă. Dacă Dumnezeu nu vrea , la unii se întâmplă cazuri în care Dumnezeu vindecă, la unii.. Uite chiar știu un caz. O femeie era necăsătorită, avea cancer sau leucemie, nu mai știu ce, iar ani de zile s-a rugat ca Dumnezeu să o vindece, avea o credință atât de puternicpă că Dumnezeu pe ea o va vindeca. Dar Dumnezeu nu a vindecat-o, nu trebuie să-i vindece pe toți și uneori boala te șlefuiește, Nu a vindecat-o, dar ea nu a murit dezamăgită, nu pot să zic că vai de mine. Asta vreau să zic, că Dumnezeu te poate vindeca, nu preotul că se roagă pentru tine. Dar dacă nu se întâmplă, înțelegi faptul că așa a vrut Dumnezeu.

-În regulă. Și când mor copii?

-E la fel slujba, nu există vreo diferență. Nu știu dacă nu-i femeie măritată se îmbracă mireasă.

-Iar cei care se sinucid?

-Dacă se sinucid exită o problemă, pentru că omul ăla care s-a sinucis…e mai problematic. În idee că nu mai faci slujba de înmormântare.

-La fel se întâmplă și la noi. Nici nu-l bagă în Biserică.

-La noi îl bagă în Biserică, însă nu se face sliujba cu același elan, pentru că persoana respectivă știm unde s-a dus, știm că s-a dus în Iad dacă a făcut asta. Și până la urmă nu mai poți face nimic pentru sufletul lui ca să se ducă în Rai, el și-a ales drumul deja.

– Despre dezgropatul morților. Se dezgroapă morții la voi?

-Nu, nu se dezgroapă. Dacă se dezgroapă e pentru a face loc în groapă altuiam, când e vorba de locuri.

-Dar nu există slujbă special pentru asta?

-Nu, nu, nu. La voi există, nu?

-Da, da.

-Îl lași acolo să se odihnească până la Învierea de Apoi.

-La noi după 7 ani se dezgroapă.

-Nu, nu.

-Iar apoi se pune la loc..

-Da, da, se strâng oasele ceva de genul. Oh, ce subiect avem!

-Se fac praznice?

-Nu, nu.

-Nu?! Nu se dă nimic? Nici la priveghi nu serviți nimic?

-Dacă servim e pentru că ni se face foame. Nu vedem necesar, omul ăla a murit, nu mai este necesară o hrană pentru el, nu-i mai aduce nimic. Și apoi noi credem că o dată omul mort, dacă ar trebui să-i dai de pomană, omul ăla mănâncă zilnic, eu mănânc zilnic, de ce ar trebui dat o dată la 7 ani? Asta e una din ideile pe care ne bazăm. Dacă ar fi să mâncăm, ar trebuie să dai de pomană în fiecare zi, nu există. Nu le dăm de mâncare în concluzie, mănâncă pe pământ destul.

-Colivă nu aveți nici din asta, nu?

-Nu. Uite, văd că ai scris apa..o…, apaos.

-Da. E un vin special sfinnțit și se stropește mormântul cu el,

-Serios?

-Da, și apoi fiecare trebuie să ia câte o guriță din el.

-Serios? Uau, nu pot să cred!

-Despre doliu ce poți să mi spui?

-Atunci când moare cineva da, te îmbraci în negru, dar după ce-l îngropi nu te mai îmbraci în negru neapărat.

-A,deci doar în ziua înmormpântării?

-Doar în ziua înmormântării și la priveghi te îmbraci în negru. Într-un fel culoarea negru la noi exprimă durerea, dar după ce l-ai îngropat într-un fel nu mai pui accentul pe asta. S-a dus, știi unde s-a dus, știi că pentru el e mai bine acolo, până la urmă unde s-a dus e mai ok decât pe pământ,

-Există interdicții în această perioadă?

-Nu, nu există nu râzi, nu glumești, nu. La voi mi se pare că sunt.

-La noi sun 40 de zile în care trebuie să porți doliu, bărbații n-au voie să-și radă barba, n-ai voie să te tunzi.

-Nu, nu, nu. La noi revii la comportamentul normal.

-În ceea ce privește mormântul cum e ales locul?

-În general dacă există loc lângă rude, îi faci groapa lângă rude, dacă nu există nicio problemă, că nu contează locul propriu-zis.

-De exemplu, la noi sunt unii care zic din timpul vieții „pe mine să nu mă îngropi lângă ăla” pentru că nu s-au înțeles prea bine.

-Ei, tocmai asta e ideea la noi. La noi când ai murit trebuie să fii împăcat cu toți. Și nu prea, nu există, de fapt, să te gândești că trebuie să mori și „vezi nu mă îngropa lângă țața Aurica că nu m-am înțeles cu ea”, nu, tu când ai murit deja trebuie să te fi înțeles și să-ți fi cerut iertare de la țața Aurica.

-Dar nu lângă, eu mă refeream la același mormânt, dacă nu s-a înțeles cu soțul de exemplu.

-Păi la fel, nu există a nu te înțelege cu soțul, adică trebuie să te înțelegi. Trebuie să ai o relație de pace.

-Aspectul unui mormânt care este? Cum îl îngrijiți, ce puneți pe el?

– Se pune cruce cum se pune și la voi.

-Nu contează de care sau din ce material, din lemn metal?

-Nu, nu. Acum depinde și de situașia financiară, alții o fac și din marmură.

-Ce este scris pe cruce?

-Se scrie doar numele, prenumele, data nașterii, data decesului, Dacă vrei, am mai văzut, dar nu e obligatoriu, se mai pune dacă ai ceva special de spus, de suflet ca „Te vom iubi mamă!”, nu pui „Aici se odihnește robul Domnului…”, asta e diferența. Nu se pune la noi.

-Si coroane se pun?

-Da, se pun și coroane, poți să pui câte vrei. Chair la înmormântare la bunicul meu, la tata sunt 14 în familie și erau 14 ceroane. Se scrie pe coroane „Ne vom revedea odată!” sau „Condoleanțe” sau… „nu e cu „Sincere regrete” pentru că știi că există speranța revederii.

-Aspectul unui mormânt care este? Cum îl îngrijiți?

-La fel ca la voi, nu există diferență. Se plantează flori, ar fi ideal să fie îngrijit. La noi la Chițoc nu prea e îngrijit. Nu se aduc candele sau lumânări, doar flori. Lumina lipsește.

-Există sărbători ale morților sau alte moduri de pomenire?

-Nu, nu există. Adică la voi cum e?

-Există, Spre exemplu, acum , de Ispas, de Înălțare se merge la fiecare mormânt și se dă de pomană.

-A, da, da, știu.

-Sau mai există în martie Moșii, ori când sunt Sinții.

-La noi nu există. Dacă l-a chemat Ion, l-a chemat Ion și atât. Nu-i sărbătorim în niciun fel. Dacă îmie e dor de persoana respectivă mă duc la mormânt, bocesc pe mormântul lui și mă întorc acasă, fără lumânări, fără nimic. Poți să duci flori în ziua înmormântării, se duc tot flori cu soț, dar cam asta e.

-Lăsându-i pe cei morți doparte acum, poți să mi spui care e relația între voi, creștinilor după Evanghelie cu cei ortodocși? Exită conglicte?

-Există pentru că noi, creștinii după Evanghelie avem anumite reguli pot să zic… trăim…încercăm să trăim după Biblie, asta e problema, încercăm să trăim corect. Și daca eu, creștin după Evanghelie, nu că aș fi cel mai sfânt, că am și eu greșeli, nu există om fără greșeală, vin și-i spun lui cutare că nu-i bine să fure el îmi zice „Ei, dar ce te iei tu de mine. Cine ești tu?”, de la asta pornesc divergențele. Cam în asta constau, că eu vin să-i spun că nu-i bine ce face și el vine și-mi sare în cac că „Dar ce tu ești corect?”, cam la asta se rezumă. Există divergențe. Conflicte, desigur, dar n-ar trebui să existe pentru că trebuie să trăim în pace cu toată lumea, dar la cel pe care îl vezi că greșește trebuie să vii să-i spui. Și nici mie, dacă eu, ca și creștin după Evanghelie, sigur, se întâmplă să greșesc, pot să vii tu să mi zici că am greșit sau, oricum, până la urmă e inevitabil să nu greșești. Da, există, desigur, important e să le rezolvi, să știm cum să le rezolvăm și să nu… și să ți ceri iertare dacă știi că ai greșit, să te duci la omul respectiv să-ți ceri iertare.

– Mi s-a mai pomenit că există în discursul pastorilor tendința să îi atragă pe ceilalți care nu sunt la fel ca voi…

-Da, exact. De fapt, ceea ce credem noi este că, am mai zis, viața pe care noi o trăim aici nu-i decât un loc în treacăt, ca și cum am fi, iar noi speranța pe care ne-o punem e în viața de dincolo, iar dacă noi o dată ce am descoperit că există o viață mai bună dincolo, ideal ar fi ca toți care nu știu despre ideea respectivă, despre ceea ce noi credem să… Nu-i atrag la o credință, la o religie, e vorba despre ceea ce Dumnezeu îmi dă, dacă eu îi urmez Bblia, urmez ceea ce spune el, la asta eu voiam să te atrag pe tine, ca să zic așa, Și da, există o oarecare tendință să zic „Băi, hai să te chem la mine”, dar nu te chem la o religie, te chem la Dumnezeu până la urmă, nu e.. nu știu cum să zic…Sunt unii care zic „Băi, te-ai trecut la pocăiți!”. În primul, rând pocăit nu înseamnă un lucru rău, pocăit înseamnă a te lăsa de un anumit lucru, de fapt și asta e o cauză a conflictelor.

– Da, ar mai trebui să spun și despre asta. Cum îi primiți pe cei care se convertesc de la creștini ortodocși la creștini după Evanghelie?

– Păi pur și simplu zici că s-a pocăit, dar nu s-a pocăit în sensul…Pentru noi e o bucurie când se întâmplă lucrul ăsta. Zicem că a te pocăi înseamnă a te lăsa de un anumit lucru rău și automat că atunci când vezi că cineva se lasă de un lucru rău, te bucuri. Desigur, față de voi, cei ortodocși, nu e corectă chestia asta, e ca și cum ar fi o trădare, nu știu cum să zic..

– Mmm, nu cred că le pasă chiar atât de mult.

– Da, mă rog. Știu din familii, unii copii care s-au pocăit, au văzut că viața lor nu era bună.

-Până la urmă, teoretic, și noi avem principii și reguli bune, că nu le respectăm, asta e altceva..

-Exact, despre asta e vorba..

-Și cred că la voi ele sunt puțin mai stricte și…

-Da, sunt mai stricte, dar sunt aplicabile. Și la voi dacă ar fi să le iei literă cu literă sunt reguli foarte bune în teorie, dar în practică… Știi, asta ne omoară până la urmă, că și la noi cum ar trebui să trăim, cum ar trebui să trăiască un pocăit adevărat, un om schimbat, un om după Biblie, păi nu fura, nu iubi pe orcine, toate lucrurile astea le vezi des, până la urmă toți greșim. Cam asta e. Dar da, există. De exemplu la slujba aia de priveghi care se ține, se face… la noi există așa numitul clișeu e evanghelizare. În sensul că se cântă cântări religioase, se vorbește din Biblie, tocmai ca cei care nu sunt creștini după Evanghelie și cei care nu o relație personală cu Dumnezeu, să înțeleagă și ei ”Măi, omul respectiv, o teecut spre lucruri mai bune, a trăit o viață care l-a dus spre veșnicie, spre un loc mai bun, Asta se face, de asta se zice că te atrage sau te cheamă.

-Aha, deci asta în timpul privegiului.

-Da, mai există momente de evanghelizare, așsa cum am zis eu. Evanghelizare înseamnând, să ți dau un sinonim, a…

-Bine dacă voi folosiți asta lasă așa.

-Ăsta e cuvântul clișeu: evanghelizare, chiar la asta voiam să ajung.

-Ce ar mai fi?

-Mi-ai spus la priveghi ce face pastorul, că discursul lui se îndreaptă asupra acelor vii, dar oamenii între ei ce fac? Despre ce discută?

-A, la noi… N-ai participat niciodată la slujbă de priveghi?

-Nu.

-Mmm… nu discutăm despre nimic. Cei din familie sau cei care simt durere pentru despărțire, plâng, dar nu sfâșietor, întrucât își dau seama că există o revedere, oamenii asculă ceea ce spune pastorul, cântă cânt se cântă, cine poate să cânte.

-Aha, deci se și cântă.

-Da, nu cântă o singură persoană, cam asta e…

-La noi de exemplu, la început plâng, dar după nu se mai gândesc la chestia asta și încep să facă tot felul de glume, chiar am citit într-o carte mai veche că se făceau și jocuri.

-Serios? Noi se respectăm durerea familiei, despre asta e vorba, pentru că până la urmă e dureros, nu te apuci acolo să te zbengui și să nu știu ce. De fapt, toate în zilele alea în familia respectivă e durere, nu poți să treci așa ușor, nu-s cu jocuri și de astea, nu, nu.

-Dar nici la noi nu se mai fac jocuri acum, dar, oricum, se discuțiile degenerează în cu totul altă direcție.

-Nu, nu, nu. Noi ne menținem pe linia aia, am început cu înmormântarea cu înmormântarea terminăm. Dar desigur, dacă pastorul sau cineva are ceva de spus „că a făcut aia, a făcut aia”, într-un fel se aduce aminte de cine a fost omul ăla, de lucrurile bune pe care le-a făcut, acuma dacă mai sunt și rele și dacă omul ăla la urmă s-a și îndreptat poți să-l dai ca și exemplu „Uite, a făcut cutare lucru, dar a fost capabil să-și ceară iertare”, cam asta e…

Georgeta Gruia (54 ani, creștin ortodox)

Ce se face în ziua înmormântării?

Păi vine popa, îi citește acasă, merge pe drum, îi face 12 Evanghelii sau opriri.

Deci, 12 Evanghelii înseamnă 12 opriri?

Da, da. Și atunci se dă de pomană, care dă. Îi dă poduri, îi dă cană cu apă la răscruce de drum.

Sau bunica îmi mai spunea că se dă atunci când trece pe lângă o fântână.

La fântână, la o răscruce de drum, la o ciușmea sau la o fântână.

De fapt fântânile cam acolo sunt și așezate, la răscruce de drumuri.

La colțuri, așsa. Ajunge la Biserică, face Evanghelia lui Lazăr, pe urmă îl bagă în Biserică, îl prohodește acolo.

Ce face?

Îl prohodește în Biserică. După ce îi face Evanghelia lui Lazăr în poarta cimitirului, ca toți morții, trebuie făcut asta.

Înainte să intre în curtea Bisericii?

Da, înainte de a intra. După aceea îl bagă în Biserică cam vreo trei sferturi de oră, o oră așa. Face Prohodul, îl prohodește, face o rugăciune cum ar fi. Acolo îl atămâiază, îi aprinde lumânări, îi pune tot patru lumânări în colțuri.

În colțuri? Nu în formă de cruce?

Nu, în colț

Uri se pune la sicriu. Nu știi că pune la picioare două, două la cap. După aceea, aproape de plecare se cere iertăciunea, mai întâi pupi icoana părintelui și pe urmă fiecare… îție iei rămas bun cum ar fi.

Dar pe piept ce are mortul, ce i se pune, cruce?

Crucea, crucea de ceară care o bagă așa între mâini.

Și atât?

Păi da, ce să mai aibă? A, da icoana, o iconiță mică, de pe aia îți iei rămas bun șii îți ceri iertare.

Iar după aceea ce se face cu ele, cu icoana și crucea, se îngroapă cu ele?

Cu crucea se duce el, icoana o iei și o dai de pomană la mormânt după ce îl bagă în groapă. Din Biserică până la mormânt știi că se pun iar podurile de trece el, vămile lui. Acolo, la mormânt îi mai citește un pic, apoi dacă are flori i le scoate, nu-i lasă florile în sicriu.

De ce?

Îi pune în cap. Dacă e bărbat îi pune căciulă, femeia are deja batic în cap sau pălărie, ce are?

Femeia batic are de obicei,

Batic sau pălări depinde ce o vrut să-i pună.

Dar ce ce nu se lasă florile?

Nu, nu se lasă în sicriu că nu-i voie, nu știu ce, pentru … Nu știu cum se zice că florile îl..nu că-l schimbă, nu-i voie, nu-i voi cu flori. Florile le pui după aceea pe mormânt, pe pământul ăl și coroanele și florile. Și acolo îi pune capacul, îl pecetluiește părintele , șrii când face părintele Sfânta Crruce cu hârlețul, când zice „În numele Tatălui, al Sfântului Duh! Amin!”. După aia îî pune podul și gropari își fac treaba, dă pământ, ce are acolo. Gata, s-a dus, l-a îngropat!

Și după se face praznicul, nu?

Da, prazniucl. Merge toată lumea la pomana lui.

Apoi se face…la trei zile se ia toiagul de pe sfeșnic, care sfeșnic stă tot timpil la capul mortului și când e mortul în sicriu și când îl îngroapă, tot acolo. Și se ia toiagul și trei zile se duce la atămâiere cineva din familie.

Toiagul înseamnă sfeșnicul?

Nu, nu. E acela care e ca un melc îvârtit ca de ceară, cum e crucea, dar el e învârtit așa, e ca o lumânare învârtită așa de multe ori și care arde, se ține aprins.

Și atunci de ce se cheamă toiag dacă e învârtit?

Păi toiag, toiagul stă pe sfeșnic, acela e lumina lui, cu el și cu tămâie, îl aprinzi, 3 zile mergi. După aceea…

Mergi doar tu, fără preot?

Da, ei, fără preot, se duce cineva din familie apropiat și-l atămâie, face așa deaupra mormântului și acela îl aprinzi, pe urmă îl stingi și iar a doua zi te duci. Trei zile se duce. La urmă îi dai de pomană. Dar cui să îl dai? Îl dai la Biserică acolo la topit, la lumânări, dacă mai râmâne, dar acum cât sunt de proaste, că nu-s din ceară curată, arde de nici nu-l aprinzi trei zile. Cam asta..

După se face la 9 zile, dar acum se citește după praznicul mare de înmormântare, 3 și 9 se fac la un loc, 20, 40, 40 de zile și apoi la 6 luni și la 1 an. Pe astea trebuie să i-le faci sau la 7 ani dezgropămintea. Asta e regula de înmormântare.

De exemplu la noi, uite, cum se dă la noi, dar la oraș nu se dă pat, scaun cu găleată, icoană. Se dă și la oraș icoană, dar pat nu se dă la oraș.

La 40 de zile zici?

Da, da. EI, dar la noi se dădea înainte când ieșea mortul. Pe semne când a murit mama sau tata se punea atunci, înainte de a pleca a dat de pomană pat, masă, scaun, găleată și pe masă sunt toate cele: farfurii cu mâncare, cană, înainte era lampă, dar acum e veioză de asta.

Tot ceva care să-i aducă lumină, nu?

Da. Cană cu apă, cană cu vin, cănițe din astea. Plus că, la praznicul care e de înmormântare acum se dau cănțe cu apă cu suc, cu ce vrei. În Biserică când îl prohodește acolo se dă lumină, o lumânare și cu o batistă, că-i femeie, că-i barbat tot așa se dă, în Biserică. Și celelalte poduri, ce vrei să dai. Nu vezi acum? Se dau țOale de astea, ovale de astea, se dau și cămăși și pantaloni la gropari, la femeie se dă material de fustă sau un capot cum sunt gata făcute acum și sunt ieftine.

Da, e mai simplu.

Sau un batic. Cam atât…

Mai vreau să știu despre apa în care se scaldă mortul și unghiile, se face ceva cu ele sau se aruncă?

Se aruncă la un copac, exact ca la Botez, că știi că se duc cu balia, ei, așa și la mort, se aruncă la copac

Și unghiile la fel?

Da, tot, că doar nu o să le ții, unghiilr, tot, apa aia. Apoi se îmbracă de la piele cum se îmbracă un om.

Când se iese cu sicriul din casă există obiceiuri care se fac?

Este o cană pe care o ții sub sicriu, sub masă, cu apă și zice că sufletul lui vine în acele trei zile cât îl ții în casă, vine și bea apă, și în momentul în care a ieșit cu mortul din casă, lași un oleacă și strici cana aia. Se zice ca sufletul să nu se cuibărească, dar sufeltul e dus la ceruri doar. Adică normal, zice că sufletul 40 de zile stă împrejurul casei sau unde a murit, la locul lui, la casa lui și după 40 de zile se ridică la cer. El 40 de zile zice că stă pe aici. Sufletul se transformă într-un fluture, ceva.

În acele 40 de zile?

Da, e ca un fluture sau… se zice că acela e îngerul sufletului și dupa 40 de zile de exemplu, dacă îl vezi că stă așa nu ai voi să-l omori care știu, acela e sufletul, al mamei, a tatălui. De xemplu, tata a murit la spital, dar mama a murit acasă și se așeza un fluture pe perdea, după aceea nu l-am mai văzut.

A, da?

Da, că sufletul după 40 de zile s-a ridicat la cer, dar cât e se zice că stă ba la geam, ba la…S-ar zice că mortul cât e pe masă aude, dar nu poate vorbi că-i ieșit sufletul din corp, el zice că de auzit aude tot, dar nu poate, dar Dumnezeu știe.

Doar asta cu cana e?

Da, asta trebuie să o spargi, că zice toate ghinioanele se sparg. O bufnești de pământ și …da.

Dar ce ți-ai ales și tu tema asta cu morți? Ce ai?

Dar ce are?

Așa ai vrut tu sau…?

Da.

Apoi se dă de pomană la sărbători, cum e Sfântul Toader. Se face pomelnic, pe care îl plătești anual, care pomenește morții și faci colivă că se zice că toți vin, așa zice în carte, că toți se adună la o masă și dacă tu nu-i dai de pomană … sau la Moși zice că el se întoarce înapoi că altul nu-i dă.

Dar care sunt sărbătorile pentru morții, nu doar Sfinții, pentru toți morții în general?

Păi Moșii și Sfântul Toader sunt pentru morți.

Și de Ispas cum se face la noi.

Da, Înălțarea. Dar în postul Paștelui este în fiecare sâmbătă, Sâmbăta Morților, în fiecare sâmbăta poți să dai în postul Paștelui. Se face și slujbă și tu dacă ai pomelnicul dat pentru morți, îi citește, plătești. Acum, la Înălțare se face la mormânt cu pască și ouă sau cu fructe poți să faci că e pe 6 iunie acum.

Știi dacă se mai pune ceva în sicriu pe lângă cruce, icoană și flori?

Eh, pui ce vrei, poți să-i pui bani, poți să-i pui cruciuliță. Poți să-i pui, dar ce să-i pui? În afară de ce e îmbrăcat, sicriul, el îmbrăcat de la piele, chiloți dacă e cald, iarna, dacă e frig izmene la bărbați, la femei le pui ciorapi mereu.

De ce-l mai îmbracă așa gros doar el nu mai simte frigul?

Păi da, dar e exact ca la Botez, că zice cum îl îmbraci, cum îl dai așa îl ai pe lumea cealaltă, așa și mortul, celelalte poți să-i le dai pe parcursul anilor sau în acele 40 de zile, dar la acele 40 de zile se face pomul care e cu hainele lui, iar îi faci pom și faci praznic. Depinde și cum moare, dacă moare în postul de după Paște nu se mai face cu colivă, se face cu ouă și pască. Cân îi faci pomul îi dai iar de la piele , tot, chiloți, maieu, la femeie furou sau cămașă, costum, nu o îmbraci în rochie, ciorapi, pantofi, exact cum îi trebuue, la bărbat șosete și pantofi, costum, pălărie sau șapcă, femeia batic sau pălărie, normal batic.

Și dacă e tânără i se mai pune batic?

Da, bineînțeles, femeia trebuie să stae cu capul acoperit și în Biserică. Bărbatu nu vezi că ia din cap, când intră în Biserică face cruce și își ia șapca, căciula ce are. Eh, femeia trebuie să își pună în cap că noi suntem păcătoase, avem ciclu, facem avorturi, facem copii, facem toate. Ei ce fac? Noi suntem cele mai păgâne…Altceva ce mai e?

Despre bocete? Cum se fac, așa cum îți vine să spui?

Dacă știi, bocești, dacă nu, plângi așa în suflet, în inima ta, dacă nu știi să zici sau nu poți, nu te obligă nimeni, dar trebuie. Bunica Frăsâna, dar și mama Aurica îmi zicea săraca „Bunică, dacă nu mă bocești, te blestem!”, așa mi-a zis mama Aurică „Să mă bocești că tu știi să bocești!”.

Dar ce trebuie să știi?

Eh, strigi acolo. Strigi, de exemplu cum ai vorbi cu ea, cum ai vorbi că-i în viață, cum a-i întreba-o ceva, îi zici „Mamă unde te duci?„ sau „De ce mă lași singură?„ sau „Vezi că e frate-miu mai mititel!” sau cum era la noi, Daniel era mititel, Gbriela nu era nici măritată, eu eram abia măritată și cu Ciprian, dar ei erau mititei săracii și la tata nici nu ajungea la sicriu.

Deci îl faci în funcție de ce se întâmplă în familie?

Da îți vine așa cum ai vorbi cu el, eu așa bocesc. Sau îi zici „Uită-te la băiat sau la fată!”. Cum sunt cazurile astea, cum e cu băiatul ăsta care s-a spânzurat duminică.

De exemplu, în cazul oamenilor ăstora care sinucid se face altfel slujba?

Daaa, nu se face ca la noi, nu se oprește. Normal, preotul trebuie să meargă în spate ca să-l aștepte în poarta cimitirului, aproape e groapă și la froapă îi cirește un pic și îi face numai în capelă acolo unde îl ține, Normal, aștia nici nu se țin cu preot, n-ar trebui, nici praznice, nici lumânări aprinse. Nu i-ar trebui nimic o dată ce și-a dat sufletul Diavolului.

Nici pomene, nimic?

Nu, nu. Eh, aici i-a făcut, dar acum și popii ăștia, care se duc și vor să accepte, dar care nu vrea, nu se duce, nu-l îngroapă. Dar ce să facă, să-l ducă fără? Aștia nu-s ca noi, care se otrăvesc, care să spânzură, ei își dau sufletul Diavoluluo, nu mor că s-au îmbolnăvit sau atâtea zile au avut, ori au murit de bătrânețe, asta e altceva. Ori de tinerețe, cum a fost tata, la 38 de ani și mama la 50, la ei a fost de boală săracii. Tata avea două ulcere la stomac și mama cancer subraț, nu ave la piept. Fiecare când i se termină zilele, gata!

În timpul înmormântării care e ordinea convoiului funerar? Cine e așezat primul, în fruntea mulțimii care merge spre cimitir?

În față sunt pomenile, ăștia cu coroanele sunt în față. Înâi sunt coroanele, pe urmă crucea de la Biserică, crucea lui, a mortului, sfeșnicul, pe urmă încep altele. Acele două prapure, două felinare, stă unul într-o parte, unul într-alta a mortului, merge pe lângă el, acelea unde aprinzi lumânarea, lapionele acelea, acelea două, prapurele merg în față.

Dar câte sunt?

După podoabe merg pomenile lui.

Colacii, nu?

Da, toate alea care se fac la comandă, pomenile lui. Pe urmă, la pomeni sunt pomenile din pâine, se pun fructe. Înainte se făcea pe hârtie, pe bâț, cu prune, cu mere, băgai așa în formă de cruce, legai și înfigeai în pâinea aia, apo o sticlă de vin, o sticlă de ulei, coliva pe suportul ăla , pe care îl duc doi oamenii. Mortul, ori cu mașina, ori cu patru oameni.

Și preotul, în fața lui, nu?

Da, în fața mortului merge.

Aha, și apoi oamenii?

Da, mortul și apoi oamenii îl conduc din urmă, în primul rând familia, după aceea prieteni, vecini, ce sunt, care vin. Așa merge pâă la cimitir.

Și acasă ce se face, se face curățenie?

Da în săptămâna de după ce îl îngroapă, zice că trebuie să se facă cutățenie, să se dea cu var, adică el când vine la 20 de zile preotul îți face și o aghiasmă, sfințește într-un fel?

Locul unde a stat?

Locul, da. Asta trebuie să o faci, faci aghiasma aia și se dă așa prin casă.

La 20 sau la 40?

20, la 40 îi faci pomul, e altceva.

Am înțeles.

Asta e tot, le iei așa treptat și unde nu știi să mă mai întrebi.

Elena Mocanu(82 ani, creștin ortodox)

Ce se face când moare cineva și înainte să moară?

Stă la pat, îl îngrijești, îl speli, îi pui pampers, în ultimu grad își dă sufletul, pe urmă, după aceea, îi faci baie, îl îmbraci și-l așezi în coșciugul lui.

Îi tai unghiile, părul?

Da, îi tai unghiile.

Și se face ceva cu unghiile acelea?

Nu, nu.

Le arunci pur și simplu?

Da, da. Așa știu că nu făceam nimic cu ele.

Și cu apa în care îl speli?

Apa o arunci la un pom.

Aha, dar de ce la pom?

Eh, așa se zicea.

Dar dacă e apă de la mort nu dăunează la pom?

Nu, nu. Parcă așa șțiu, că o dădeam la un pom. Ori când scăldam un copil? Ei, o arunci apa și gata. După ce l-ai îmbrăcat îl pui în coșciug și durează trei zile.

În coșciug, pe lângă mort, mai pui ceva special?

Păi, nu-i pui nimic, îi pui o pernă și-l aranjezi acolo.

Sub pernă sau pe lângă el nimic?

Îi mai pui perne pe la mâini așa ca să stea drept, la mâini îi pui două pernuțe, o pernuță la o mână și una la o mână, iar la cap, aici, mai pui o pernuțăca să stea capul mai sus, că dacă-l pui așa stă cu capul în jos și nu se vede. Uite, la bunic-tu când a murit n-am știut să pun ceva să stea cu capul mai sus și stătea cu capul în jos așa.

Și perna e din asta normală, din pene?

Nu, pernă mititică așa, nu, o pernuță uite așa.

Mama îmi spunea că trebuie o pernă din ierburi sau tei.

Ei, așa se făcea înainte, bunică, din floare de tei se făcea. O pernă cu floare de tei și se pune sub cap la mort,

Și îi pui pe piept…

Cruce și ban, ban pe cruce, așa. După aceea aduci de la Biserică toiacul acela.

Care toiag?

Un toiag aduci și pui lumânări acolo.

Nu e sfeșnic acela?

Sfeșnicul, da.

Aa, se cheamă și toiag, e același lucru?

Da, da, da, sfeșnic. Apoi pui lumănări acolo și se aprinde.

Și la sicriu nu pui lumânări?

Când îl dă în groapă atunci pui, când îi citește ultima dată părintele.

Îi pui în mână sau unde?

Nu. Îi pui patru lumânări.

În colțuri?

Nu, nu. În față, în spate și lateral.

Deci ca să iasă în formă de cruce?

Da, da, de cruce, da.

Când se dă în groapă ce se face?

Citește părintele. În groapă eagă coșciugul cu funie și-l dă în groapă.

Pomenele astea cum se dau și cui?

Pomenele se dau pe drum. Doisprezece pachete se fac pe drum și se dau la fiecare… cum îi zice mamă, citanie din aia, Evanghelie, la fiecare Evanghelie se dă câte un pachet.

Se mai dă pe lângă pachete, apă, suc, ceva de băut pe drum?

Da, da, Și se face și colivă, care merge cu coliva și copil cu icoana merge pe drum.

Deci un copil cu icoana și unul cu coliva. În față?

Da.

Și coliva câns se dă? După?

Da, după, ce-l în ormântează se dă coliva.

Și apaosul?

Păi apaosul tot atunci, când citește părintele atunci apaosul acela îl stropește pe mormânt și acela îl ia părintele.

Dar asta după ce l-a înmormântat, nu?

Da, da.

Sunt și cântece pentru înmormântare?

Eh, nu, nu.

Dar la noi nu se bocește după bocete gata făcute, fiecare bocește cum îi vine.

Da, doar cine te pune? Fiecare cum îi vine lui să bocească, cum îl doare inima.

După înmormântare se face praznicul?

Da, după înmormântare vine preotul la praznic. Inviți oamenii la praznic.

Și mâncare cum se face? E aceeși mâncare de fiecare dată?

Da, da. Borș, sarmale și aperitiv.

Uite, am cizantemul ăsta, dar iaca nu știu cine l-a adus.

Da, e frumos, avem și noi.

Am zis că o să-l duc la Biserică la bunic-tu să-l pun. Eu după cum zic aici sunt trei fire,

Da, așa pare.

Am vorbit și cu Dana și a zis „lasă că-l ducem, mămică, atunci înainte de Ispas”. Am zis să fac o bortă adâncă acolo, la ce să-l țin aici, lasă să-l pun acolo la mormânt , să fie frumos, că ăsta iese mereu pe urmă.

Da, sunt și rezistente astea.

Ei, mai am un trandafir acolo la cap și mai pe la mijloc să-l pună pe ăsta. Nu știu și Mariana zicea că face mormântul la mama frumos, cu gărdișor, dar i-am mai dat și ei bani ca să facă gărdișorul acela. Eu știu dacă l-a face până la… dar trebuie să-l facă până la Ispas. Eu știu dacă oi putea să mă duc și eu…

Dar găinile alea care se dau de pomană, cui se dau?

Ei, găinile alea le dai la gropniceri.

Dar nu sunt mulți gropari?

Nu. Trei găini și un cocoș se dă.

Și când se dau?

Păi după ce se îngroapă mortul. Se dă cămașă, se pune acolo la fiecare.

Colac?

Da, colac. Eh, tot știi.

Păi am mai văzut și eu câteva, dar nu așa în amănunt.

Îngroapă mortul și pe urmă dă prosop, găină și cămașă la fiecare gropnicer.

Și la părinte dai ceva?

Da, îi dai bani, cât vrei tu.

Dar de pomană, îi dai și lui, prosoape, mâncare?

Ei, la urmă, după praznic.

Și la cei care se spânzură se face altfel?

Nu știu, dar nu-i citește părintele, merge și nu face nimeni nicio slujbă.

Și la cei care mor tineri, necăsătoriți?

Tot la fel îl îngroapă.

Nu se îmbracă altfel?

Ei, se îmbracă frumos, nu contează asta.

Nu se îmbracă în mireasă sau mire?

Numai dacă sunt căsătoriți ei, sunt mire și mireasă, mireasa se îmbracă mireasă.

Și dacă e fată tânără care nu a fost căsătorită deloc nu se îmbracă tot la fel?

Da.

Au fost la noi înmormântări cu muzică, cu lăutari ca la nuntă?

Da, da.

La cine?

Ei, la tineri așa…

Dar nu neapărat la tineri, la oricine. Și la bătrâni a fost cu orchestră?

Da.

Matale mai vrei așa?

Mmm, eh. Dar cine o murit și o îngropat-o cu muzică? Sora lui a lui Tăcăna, a lui Petru lui Ștefan Rusu, trăia cu ăla care șade de la deal de… nu știu cum îi zice.

Da, lasă, nu contează asta.

O îngropat-o cu muzică că ea nu a avut nuntă și o zis așa „Când oi muri să mă îngropați cu muzică!” și așa o îngropat-o, cu muzică.

Dar eu n-am avut nuntă, dar mi-o cântat cât am cununat și am botezat.

A, matale nu ai făcut nuntă?

Nu. Păi dacă bunic-tu o mai fost însurat și o avut nuntă și cu mine nu o mai făcut nuntă.

Nu a vrut el sau…

Ei, a zis mămăica, soacră-mea, și nici eu n-aveam cu ce să face cele ce trebuie, eram săracă.

Dar nici cununie nu ați făcut?

Ne- am cununat la Biserică, atâta.

Dar fără să te îmbraci mireasă, nu?

Fără, fără, fără. Fără îmbrăcăminte, fără nimic. M-am îmbrăcat așa, m-am dus la Bisrică și atâta tot. Nașu era gestionar la magazin atunci și ne-o cununat nașa Adelă a lui Emil a lui Turchevici, era copilă și cu nănaș Gicuță.

Nu erau căsătoriți?

Nu, nimic, erau frați. Da, au pus băieții și ne-au cununat, că nașul mu era cununat cu nașa și nu puteau să ne cunune

Aha, și au pus copiii.

Da, au pus băieții. Of!

Dar de pocăiți nu știi când au apărut în sat la noi?

Ei, dar de mul, bunică, sunt.

Când erai matale tânără erau?

Nu erau decât a lui Mirel, dar se duceau la Vaslui la…

Dar la noi nu era făcută, nu?

Nu era, nu. Iaca nu știu câți ani are de câns s-a făcut casa asta parohială la noi. Ei, dar uite ei se duc și joia și duminica, întotdeauna la Biserica lor, la rugăciune.

Deci cam atunci au fost primii, când erai matale tânără, nu?

Da, dar badea Mirel cred că mai de mult, că el era mai bătrân decât noi.El se ducea la Vaslui la slujbă, dar la noi nu era.

Oare cum au aflat ei că există și asta, doar înainte a fost și el așa ca noi, nu?

Păi da, de mititei au fost la credința asta a lor.

Da, far eu zic după, cum s-au schimbat, cum au aflat?

Și pe urmă s-au mai dus băieții ăștia ai Roricăi amândoi, pe urmă a mai fost acela care șade mai la deal de Mariana…

Damian?

Da, a lui Damian au fost pe urmă, a mai fost unul pe eal iar nu știu cum îi mai zice , câțiva așa, câțiva oameni, n-au fost mulți. Ei, dar uite, i-a ajutat un de ăsta..de al lui Popovici. Și ăia erau la credință, dar tot așa se duceau la Vaslui, nu au apucat casa asta aici. Pe urmă a lui Dodilaș, o fost tot așa, dar încoace.

S-au dat la bâtrânețe?

Nu. N-au avut casă, se duceau la Vaslui ei. Dar băieții lui Dodilaș, n-are decât unul de la Iași care e la credință, în rest, ceilalți nu-s la credință.

Eh, fiecare își alege ce vrea

Fiecare cum… o putut să facă. Iote este penco..s..tavă nu știu cum le zice.

Penticostali.

Da, e fata asta a lui fina Maria a lui Sorin, care e în casa asta la vale. Și nu se duce aicea la rugăciune, se duc la Vaslui.

Și cu ce merg în fiecare duminică?

Se duce cu autobuzul

Dar cei care erau prima dată, când nu erau nici mașini se duceau pe jos?

Se duceau pe jos, bunică. Dar cum dar? Bunică, eu am venit cu un sac cu tărâțe de la moară de 25 kg de la Ceramica, am urcat la deal prin pădure, bunică, nu-mi dau seama cum mai eram, cum mergeam cu sacul ăla.

Singură?

Păi da cu cine? Singură. Pe aici era cărarea, pe la Ion Bogatul, te ridicai la deal, pe marginea pădurii, la vale…

Îmi mai spunea mama că ața cu care era legat mortul se lua pentru farmece. Așa e?

Așa se zicea pe timpuri, acum nu mai știu.

Dar farmece pentru ce?

Și de rău și de bine , de dragoste, care de despărțire.

Și cine lua ața, o lua așa în văzul lumii sau pe furiș?

Eh, pe furiș o lua, să nu vadă. O dezlega și o punea acolo în racl, ei, și o bandită de asta…

Pomene matale mai cumpărate?

Da, aaam, de le-ar da, am lada studioului plină.

Dar unde ai?

În lada studioului?

Care lada studioului?

Dincolo unde-i patul ăla. Am și pantofi noi, am și ghete noi.

Ești pregătită pentru orice anotimp, ai și pantofi și ghete.

Da, dar acum dacă mi-s umflate așa picioarele, nu-mi mai vin pantofii, dar am zis să mi ia alți pantofi și pe ăia să-i dea în pom. La 40 de zile se face pomul. Bunică-ta Angelă nici acum nu a făcut pentru lelea, nu o mai avut bani, u o mai avut nicio putere. A zis că o să facă, să-l dezgroape pe badea Ilie, să-l aducă aici și atunci o să facă oleacă de praznic.

Dar normal ăstă se face la 40 de zile și a trecut…

ApoI câți ani are lelea…Mă duceam și stăteam cu dânsă când mă-ta se ducea la treabă și eu stăteam și ea mă mângâia așa, mă drăgănea ea așa că eram lângă ea.

Poți să mi arați lada unde-ți ții matale pomenele?

Da, bunică!

Uite, asta-i lada. În lada asta sunt puse toate cele aici.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru, Tiberiu, Antologia muzicii populare românești,, vol. II, Editura Electrecord, București, 1965

Aries, Philippe, Omul în fața morții, Editura Meridiane, 1996

Babuț, Gheorghe, Predici la înmormântare, Editura Pelerinul român, Oradea, 1993

Brăiloiu, Constantin, Ale mortului. Din Gorj, Societatea compozitorilor români, București 1936

Cornilescu, Dumitru, Biblia (traducere 1924), Editura Liga Bibliei, 2009

Dobrincu, Dorin, Omul evanghelic. O explorarea a comunităților protestante românești, Editura Polirom, Iași, 2018

Dorondel, Ștefan, Moarteași apa- ritualuri funerare, simbolism acvatic și structura lumii de dincolo în imaginarulm țărănesc-, Editura Paideia, București, 2004

Găbureac, Sergiu-Marian, Chițoc- satul dintre dealuri, Editura ANAMAROL, București, 2018

Ghinoiu, Ion, Lumea de aici, lumea de dicolo. Ipostaze românești ale nemuririi, Editura Fundație Culturale Române, București, 1999

Mayer, Jean-Francois, Sectele. Neconformisme creștine și noi religii, Editura Enciclopedică, București, 1998

Necula, Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, Galați, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 1996.

Ofrim, Alexandru, Cheia și psaltirea, București, Editura Paralela 45, Pitești, 2001

Panea, Nicolae, Gramatica funeralului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2003Păduraru,

Simion Florea, Marian, Înmormântarea la români, Editura „GRAI ȘI SUFLET-CULTURA NAȚIONALĂ”, București, 1995

Șăineanu, Lazăr, Dicționar universal al limbei române , Ediția a VI-a, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1926

Timothy, George, Teologia reformatorilor, Editura Institutului Biblic „Emanuel” din Oradea, Oradea, 1998

Van Gennep, Arnold, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iași, 1996

Resurse electronice:

Bergheaua, Marta, Noi nu murim, https://www.resursecrestine.ro/poezii/77607/noi-nu-murim-ci-doar-plecam-din-lume, accesat la 19.05.2019

Cântare religioasă https://www.versuricrestine.ro/muzica-crestina/2997/Ne+vom+revedea+odata.html, accesat la 19.05.2019

Ioan Timofte, Vreau lângă Dumnezeu, https://www.resursecrestine.ro/cantece/187325/vreaulanga-dumnezeu, accesat la 23.05.2019

Ionaid, Costache, Ce-i viața ta?, https://www.resursecrestine.ro/cantece/5622/ce-i-viata-ta,

Livanu, Marius, Despărțire, https://www.resursecrestine.ro/cantece/7115/despartire, accesat la 23.05.2019

Luca, Maria, Mă voi întoarce acasă…, https://www.resursecrestine.ro/poezii/165578/ma-voi-intoarce-acasa, accesat la 19.05.2019

Mircea Păduraru, THE “BOOK OPENING” PRACTICE IN THE CONTEXT OF ROMANIAN VERNACULAR RELIGION. AN ETHNOLOGICAL READING OF SOME THEOLOGICAL LANDMARKS https://old.upm.ro/ldmd/LDMD-02/Lds/Lds%2002%2032.pdf, accesat la 17.05.2019

Niculescu, Alexandru, Avatarurile protestantismului românesc. Reforma, reformele http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1806/pdf?

Niculescu, Alexandru, Originile creștinismului românesc. Greco-latinitatea http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1851/pdf?_360safeparam=148065796

Site-ul Bisericii Creștine după Evanghelie din România http://www.bcev.ro, accesat la 11.05.2019, 16:33.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………………..3 I. RITURI… [307868] (ID: 307868)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………………..3 I. RITURI… [307868]

Copyright Notice

Contract subsecvent de servicii nr. I LOT I , Referință ANCPI 18000 02.09.20 I 6 Acord cadru de servicii nr. 2123430.10.20 I 5 [305612]

Programul de studii Economie și afaceri Internaționale [601095]

Centrul de Studii Strategice de Ap ărare și Securitate [608170]

Lucrare de licență [303430]

Șef lucr.dr. Alina TRUȚA [626709]

PERFECȚIONAREA ACTIVITĂȚII DE TRANSPORT ȘI LOGISTICĂ ÎN CADRUL COMPANIEI ORBICO MA SRL [304703]

Copyright Notice

Similar Posts