Introducere…………………………………………………………………………………………………………….3
CUPRINS:
Introducere…………………………………………………………………………………………………………….3
Capitolul I: Divorțul, definirea termenului…………………………………………………………………5
1.1 Scurt istoric al divorțului și a reglementărilor acestuia…………………………………6
1.2 Divorțul din punct de vedere social și sociologic……………………………………….10
1.3 Divorțul din punct de vedere juridic…………………………………………………………13
Capitolul II: Motive de divorț…………………………………………………………………………………18
Capitolul III: Procedura desfășurării unui divorț……………………………………………………….25
3.1 Acțiunea de divorț și cererea de chemare în judecată…………………………………..25
3.2 Instanțele competente: calea administrativă și calea judecătorească………………29
3.3 Condiția prezenței personale…………………………………………………………………….33
3.4 Ședința de judecată și probele…………………………………………………………………..36
3.5 Hotărârea de divorț………………………………………………………………………………….37
3.6 Căile de atac: apelul și recursul…………………………………………………………………42
3.7 Data desfacerii căsătoriei………………………………………………………………………….43
Capitolul IV: Efectele divorțului……………………………………………………………………………..44
4.1 Efecte asupra relațiilor personale………………………………………………………………46
4.2 Efecte asupra relațiilor patrimoniale………………………………………………………….50
4.3 Alocația de stat pentru copii……………………………………………………………………..56
Concluzii……………………………………………………………………………………………………………….58
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………70
INTRODUCERE
Fiind un fenomen pe cât de complex, pe atât de complicat, divorțul este mijlocul prin care legislația și instanța le permite persoanelor căsătorite să desfacă o căsătorie care nu mai este valabilă și care nu mai poate continua. Astfel divorțul este dependent de prezența, în prealabil, a unei căsătorii. Ca fenomene dependente, căsătoria și divorțul, istoric apar aproape simultan – odată apărută nevoia de căsătorie, adică de a oficializa relația unui cuplu și a unei noi familii, a apărut și nevoia de a oficializa și de a termina aceasta, după caz, din diferite motive obiective sau subiective. Totalitatea normelor care reglementează relațiile personale și materiale, rezultate din căsătorie, divorț, filiație, rudenie sau adopție, sunt cuprinse într-o disciplină diferită față de dreptul civil, și anume dreptul familiei. Denumirea de drept al familiei ne sugerează că familia, ca fundamentul de bază al unei societăți, este foarte importantă și prin urmare ocrotită de stat, prin reglementări care până nu demult au fost precizate de Codul familiei, dar începând cu 01 octombrie 2011 au fost incluse in Noul Cod Civil.
Prezenta lucrare de licența, întitulată „Motive de divorț”, propune un studiu al dreptului românesc – în general, și al Codului Civil republicat in 01 octombrie 2011, dar si a Codului Familiei vechi – în special, pentru a realiza o schită analizată și sintetizată a principalelor schimbări survenite în legislația românească recentă cu privire la fenomenul divorțului, care a luat o amploare destul de importantă în ultimii ani.
După cum am precizat, nu se putea să abordăm problematica divorțului, fără a aminti succint definiția, condițiile de fond și impedimentele posibile încheierii unei căsătorii. Astfel capitolul I prezintă un scurt istoric al reglementărilor referitoare la divorț, definitiile din punct de vedere sociologic și juridic al termenului de divorț, aspectele sociale ale termenului, caracteristicile principalelor tipuri de divorț, a sistemelor de concepții cu privire la divorț, motivele de divorț precizate în Noul Cod Civil, prezentându-se și schimbările aferente. Cazurile posibile de divorț, condițiile în care acestea sunt acceptate sau respinse, mențiunea asupra culpei dar și posibilele motive temeinice, sunt prezentate in capitolul II, din cauza cărora se poate intenta acțiunea de divorț, iar instanța judecătorească verificând existența lor, poate hotărî desfacerea căsătoriei sau respingerea cererii, pentru că divorțul din motive temeinice este unul mai complex și mai greoi, decât alte tipuri de divorț. Procedura unui divorț este dezbătută pe larg în cadrul celui de-al treilea capitol al lucrării, împreună cu caracteristicile acțiunii de divorț, cuprinsul cererii de divorț, instanțele competente și posibilele căi de atac. Iar numeroasele efecte juridice personale și patrimoniale, pe care le are divorțul (cum sunt; partajul, încredințarea îngrijirii copiilor minori, schimbarea numelui, stabilirea contribuției/pensiei alimentare, etc) – în capitolul IV.
Reglementările în vigoare cu privire la motivele posibile de divorț sunt foarte importante atât pentru individ, cât și societate. Dacă aceste reglementări sunt prea permisive, ele ar duce la creșterea ratei divorțului, căsătoria și divorțul neputând fi înțelese în toată profunzimea noțiunii lor și solemnitatea actului civil, dar și înțelegerea responsabilităților asumate odată fiind căsătoriți. Dacă legislația precizează clar situațiile și posibilele motive temeinice de divorț, verificate de autoritățile competente, populația cunoscând foarte clar împrejurările și condițiile în care se poate pronunța un divorț, aceasta influențează pozitiv în ceea ce privește asumarea responsabilitătilor ca o consecință a căsătoriei, scăzând rata divorțurilor.
Din păcate acest fenomen, divorțul, este tot mai des întâlnit în societatea actuală, datorită faptului că lumea este în plina schimbare, a situației socio-economice instabile, a emancipării femeii, a creșterii ratei recăsătoriilor, a scăderii ratei natalității, a scăderii numărului mediu de copii rezultați dintr-o căsătorie, a amânarii fertilității sau chiar imposibilitatea de a procrea din cauza deteriorării stării de sănătate a populației (din cauze de stres, poluare, absența măsurilor preventive, alimentația deficientă și modificată genetic, vârsta crescută la care apare sarcina etc), a redistribuirii mai egalitare a autorității între soți, a creșterii ponderii nașterilor survenite în afara căsătoriei.
Chiar dacă, din punct de vedere juridic, efectele legale ale unui divorț sunt cele semnificative; din punct de vedere social și moral, efectele psihologice asupra celor doi soți, a copiilor lor sau a rudelor apropiate sunt cele copleșitoare și destul de greu de depășit.
Din punct de vedere individual și social, divorțul este un fenomen ambivalent: el rezolvă o serie de dificultăți apărute, de exemplu: descărcarea tensiunilor și a conflictelor familiale, atenuează traumatizarea copiilor ca urmare a certurilor dintre părinți la care asistau; dar, pe de altă parte, creează altele noi – greutăți economice pentru familia monoparentală creată, stres emoțional și psihologic, adaptarea la condițiile noi de viață.
.
CAPITOLUL I: DIVORȚUL: DEFINIREA TERMENULUI
1.1 Scurt istoric al instituției divorțului și a reglementărilor acestuia
Prezent din cele mai vechi timpuri, apărut odată cu instituția căsătoriei, divorțul este amintit încă din dreptul roman unde o căsătorie se putea desface voluntar sau forțată de împrejurări. Voluntar, căsătoria se desfăcea printr-o solemnitate inversă sau prin ritualul trecerii femeii în puterea unei terțe persoane, iar aceasta o putea elibera. În mod forțat, căsătoria se putea desface prin moartea unuia dintre soți sau prin pierderea libertării sau dreptului la cetățenie romana a acestuia, devenind peregrin sau sclav. Forțat se finaliza o căsătorie și în cazul care, ulterior datei la care se înregistra o căsătorie, apărea sau se afla un impediment la aceasta.
Când puterea capului de familie era nelimitată, acesta putea să desfacă o căsătorie și fără voința/consimământul soților, dar odată cu limitarea puterii lui prioritară a devenit voința celor doi soți. Astfel divortul, la romani, era despărțirea soților și urmarea a unor căi diferite, după ce au conviețuit un timp împreună, această despărțire era o simplă separare materială, fără a efectua vreo formalitate legală, era de ajuns ca un soț sa-l notifice pe celălalt, comunicându-i dorința de a divorța, în prezența unor martori.
Odată cu decăderea morală, războaie, jefuiri ale provinciilor, crește și numărul divorțurilor, iar unii împărați romani încearcă să stopeze fenomenul divorțului scăpat de sub control, prin înăsprirea condițiilor în cazul desfacerii căsătoriilor fără temei. Împăratul Iustinian proclamă existența a trei posibile situații de divorț: cel prin comun acord, cel motivat printr-un fapt neimputabil pârâtului (ex: sclavie) și divorț din culpă, soțul vinovat fiind pedepsit public (ex: adulter). Alte forme de divorț au fost declarate ilegale și pedepsite.
Pe teritoriul țării noastre, din preistorie până la modernitate, societatea a avut o dezvoltare lentă, pornind de la inexistența căsătoriei, deci nici a divorțului, prezente fiind relațiile sexuale nereglementate, și terminându-se cu apariția căsătoriei monogame și implicit a divorțului. Astfel inițial, nici nu exista vreo forma cunoscută astăzi de căsătorie, dar ulterior, odată cu evoluția, apare necesitatea reglementării de către societate (că nu se poate pune problema reglementării legale) a raporturilor între indivizi și apare căsătoria în grup, poliandrie, poligamie și, în sfârșit, monogamia pe care o cunoaștem și astăzi. Căsătoria în grup presupune faptul că exista ca o conviețuire a câtiva barbați cu câteva femei asemănător unei familii în sens larg. Poliandria definește o căsătorie a unei femei cu mai mulți bărbați, iar poligamia este situația inversă, conviețuirea unui bărbat cu mai multe femei (este prezentă și astăzi în unele societăți, de ex: arabii). Monogamia este uniunea liberă și consimțită a unei femei cu un bărbat, care crează un cuplu.
În această lungă perioadă are loc și mutarea accentului și rolului în căsătorie de pe societate pe individ. Dacă la începuturi afecțiunea și dorința individului de a se căsători cu cineva nu erau luate în seamă, principală fiind societatea, familia sau chiar și statul (în cazul căsătoriile monarhice bazate pe interese economico-sociale și politice) care hotăra soarta soților.
Deși informațiile sunt sărace, se presupune că în perioada dacilor exista căsătoria și monogamă, găsidu-se demonstrații ale acestor practici și a ceremoniilor în situri arheologice descoperite. Se presupune că apariția monogamiei, are la baza nevoia de transmitere a moștenirii, apariția averilor, dar și de creșterea puterii bărbatului în familie.
Odată cu apariția monogamiei apare și divorțul, dar și necesitatea rezolvării diligențelor apărute în urma destrămării unei căsătorii. Și divorțul a cunoscut o evoluție, de la permisiunea liberă, până la interzicerea lui, chiar. Reglementarea divorțului a depins de forma de organizare a familiei, nevoile și pretențiile societății, regimul proprietății dar și de religia majoritară a comunității.
În perioada ocupației romane a teritoriului din spațiul carpato-danubiano-pontic, căsătoria și divorțul erau reglementate de legislația și dreptul roman, de care am amintit mai sus, dar începe să apară și reglementarea raporturilor patrimoniale după divorț. După căderea Imperiului Roman și retragerea lui, și odată cuivorțului, prezente fiind relațiile sexuale nereglementate, și terminându-se cu apariția căsătoriei monogame și implicit a divorțului. Astfel inițial, nici nu exista vreo forma cunoscută astăzi de căsătorie, dar ulterior, odată cu evoluția, apare necesitatea reglementării de către societate (că nu se poate pune problema reglementării legale) a raporturilor între indivizi și apare căsătoria în grup, poliandrie, poligamie și, în sfârșit, monogamia pe care o cunoaștem și astăzi. Căsătoria în grup presupune faptul că exista ca o conviețuire a câtiva barbați cu câteva femei asemănător unei familii în sens larg. Poliandria definește o căsătorie a unei femei cu mai mulți bărbați, iar poligamia este situația inversă, conviețuirea unui bărbat cu mai multe femei (este prezentă și astăzi în unele societăți, de ex: arabii). Monogamia este uniunea liberă și consimțită a unei femei cu un bărbat, care crează un cuplu.
În această lungă perioadă are loc și mutarea accentului și rolului în căsătorie de pe societate pe individ. Dacă la începuturi afecțiunea și dorința individului de a se căsători cu cineva nu erau luate în seamă, principală fiind societatea, familia sau chiar și statul (în cazul căsătoriile monarhice bazate pe interese economico-sociale și politice) care hotăra soarta soților.
Deși informațiile sunt sărace, se presupune că în perioada dacilor exista căsătoria și monogamă, găsidu-se demonstrații ale acestor practici și a ceremoniilor în situri arheologice descoperite. Se presupune că apariția monogamiei, are la baza nevoia de transmitere a moștenirii, apariția averilor, dar și de creșterea puterii bărbatului în familie.
Odată cu apariția monogamiei apare și divorțul, dar și necesitatea rezolvării diligențelor apărute în urma destrămării unei căsătorii. Și divorțul a cunoscut o evoluție, de la permisiunea liberă, până la interzicerea lui, chiar. Reglementarea divorțului a depins de forma de organizare a familiei, nevoile și pretențiile societății, regimul proprietății dar și de religia majoritară a comunității.
În perioada ocupației romane a teritoriului din spațiul carpato-danubiano-pontic, căsătoria și divorțul erau reglementate de legislația și dreptul roman, de care am amintit mai sus, dar începe să apară și reglementarea raporturilor patrimoniale după divorț. După căderea Imperiului Roman și retragerea lui, și odată cu creșterea puterii Bisericii și a răspândirii creștinismului, s-a observat o creștere a stabilității familiei, punându-se accent pe de o parte, pe căsătorii monogame, pe întreaga viață, și pe de altă parte, pe dezaprobarea divorțurilor. Astfel Biserica romano-catolică nu admitea divorțul, cea ortodoxa, greco-catolică și protestantă permiteau desfacerea căsătoriei într-o serie de situații.
În timpul Evului Mediu, în spațiul românesc, căsătoria este văzută ca o necesitate. Scăzând rolul femeii în luarea deciziilor importante, dar crescând cel în casă și cel al creșterii și educării copiilor, apare necesitatea femeii să fie protejată și întreținută de către bărbat, relația dintre ei fiind oficializată prin intermediul ritualului de căsătorie. Căsătoria era considerată de cele mai multe ori indisolubilă, fapt demonstrat prin prezența a extrem de puține acte publice păstrate cu privire la divorț, până la apariția Cărților de despărțeală, incepând cu sec. al XVIII-lea. Se menționează faptul că în cazul unui adulter, cel vinovat era condamnat la moarte, și putea fi iertat după acordul cert al soțului înșelat. Similar adulterului bigamia era pedepsită și ea cu o condamnare la moarte a celui vinovat.
Ulterior, a apărut Obiceiul pământului, care era sistemul de norme și cutume răspândit în cele trei țări romănești, reglementând în principal, agricultura, păstoritul, viața satului, dar și căsătoria și divorțul, care nu prea erau cunoscute până atunci de către țăranii simpli, ci doar de boieri și moșieri. Căsătoria era hotărâtă de familii, nu de cei care urmau să se căsătorească, iar divorțul era văzut drept o ofensă adusă întregii familii, atrăgând răzbunarea familiei celui nevinovat și sancțiuni pentru cel găsit culpabil. Reglementările în cazuri de divorț erau extrem de simple, pentru că divorțul era un fenomen foarte rar, condamnat de comunitate sau de întreaga societate, căsătoria fiind considerată sacră și foarte importantă în viața omului.
Odată cu apariția statului feudal, se completează și se dezvoltă jurisdicția românească cu influențe din drept bizantin, roman și slav, iar aceste norme date de administrație au fost preluate și promovate de Biserică, astfel asigurându-se ordinea și liniștea socială. Primele reglementări scrise apar în limba slavă, limba cancelariei domnitorilor și a pravilelor bisericești, care ulterior vor fi traduse în limba română din necesitatea aplicării lor în practica juridică.
Divorțul avea reglementări destul de multe, putea fi inițiat de oricare dintre soți, iar printre posibile motive de divorț se numărau: adulterul, erezia, furtul din biserică, moralitatea necorespunzătoare, etc. Erau legi pe care se baza clasa dominantă, pentru că masele se bazau pe dreptul cutumiar, iar divorțul era practic inexistent sau extrem de rar întâlnit în rândul lor. Vasile Lupu, Constantin Mavrcocordat, Ion Caragea și alți domnitori ai Țărilor Românești, încercă sintetizarea și dezvoltarea reglementărilor juridice moderne pentru a asigura ordinea și echilibrul în stat, publicându-le.
Pe la inceputurile sec. al XIX-lea, a apărut nevoia realizării unul cod penal, civil și cel al familiei – prima încercare a fost a lui Toma Carra, apoi a unui jurist de meserie – Andronache Donici. După părerea acestuia din urmă, cauzele divorțului rezultă din atitudinea în familie și nu se bazează pe erezie, în principal. El identifică drept motive de divorț: bigamia, nefecioria, adulterul, nebunia, impotența, plecarea femeii noaptea fără acordul soțului, delictul politic. În ceea ce privește adulterul, este prezentă diferența dintre adulterul soției, odată fiind dovedit, când se desfăcea automat căsătoria; și adulterul soțului, când se putea pronunța divorțul doar la cererea expresă a soției.
Efectele divorțului sunt diferite în funcție de culpa soților. Dacă soțul era cel vinovat, el îi ceda soției averea ei dinaintea căsătoriei plus o despăgubire – care reprezenta o treime din bunurile soțului, în cazul în care cei doi nu aveau copii. Dacă erau copii rezultați din căsătorie, soția primea drept de uzufruct, bunurile fiind cedate direct copiilor. În ceea ce privește grija copiilor, aceștia erau preluați de către autorități. Dacă era vinovată soția, soțul primea toată averea ei de dinainte de căsătorie. Dacă din căsătorie existau și copii, soțul avea doar dreptul de uzufruct.
Donici preciza că soția vinovată de adulter sau de plecare de la locuința comună cu dezacordul soțului, era pedepsită cu închiderea în mănăstire pe parcursul întregii vieți, iar soțul se putea recăsători. În situația inversă și în alte cazuri, soția se putea recăsători abia după o perioadă de 5 ani.
Codul lui Calimah, apărut în Moldova, în 1812 și rămas în vigoare până în 1865, definește pentru prima dată căsătoria drept căsătorească tocmeală prin care parte bărbătească și parte femeiască vor de a viețui într-o legiuită însoțire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu și cu cinste de a crește copii, a se ajuta reciproc la bine și la rău. În acest cod apare reglementat și divorțul, precum și vina soților. Apare posibilitatea de a desface căsătoria, dacă soțul/soția cunosc vreo acțiune a soției, respectiv soțului, împotriva autorităților și nu le dezvăluie. Din vina soției, motivele de divorț erau destul de multe, dintre care putem aminti: anumit comportament imoral în societate, adulterul, pruncuciderea, avortul, părăsirea domiciliul fără voina soțului. Din vina ambilor soți, căsătoria se putea finaliza dacă: existau condamnări penale, beția, tentativa de omor a partenerului, învinuirea de adulter mincinoasă, neîndeplinirea datoriilor căsătoriei până la trei ani, călugărirea unuia dintre soți, pierderea virginității sau nașterea unui copil în afara căsătoriei, nebunia de peste 5 ani a soțului sau de 3 ani a soției, plecarea de acasă de peste 5 ani.
Potrivit Codului lui Calimah, divroțul era inițiat printr-o plângere făcută de soțul nevinovat către dicasteria duhovnicească care era un fel de tribunal bisericesc, în localitatea unde cei doi aveau ultima locuință comună. Dicasteria avea obligația să cerceteze cauza și să prezente rezultatul arhiersului, care dădea hotărârea definitivă de divorț, cuprinsă în Cartea de despărțenie, de care am amintit mai sus. Acest cod preciza că era ilegală înțelegerea în divorț, fără participarea dicasteriei, fără prezentarea motivelor de divorț și fără o hotărâre definitivă de divorț care să fie cuprinsă în Cartea de despărțenie, cei doi soți fiind sancționați cu trimiterea la mănăstire (conf.art.136).
Ca efectele ale divorțului pot fi amintite următoarele situații: dacă adulterul era comis de soție și aceasta nu era iertată de soț timp de 2 ani, timp în care era la mănăstire, era călugărită definitiv iar soțul se putea recăsători. Soția vinovată pierdea averea sa în favoarea soțului dacă avea copii și în favoarea bisericii, daca nu avea copii. Soția nevinovată se putea recăsători după un an sau cinci ani, în funcție de caz, de la finalizarea divorțului. Ea își primea zestrea și darurile de nuntă înapoi, dacă divorțul se făcea din vina soțului, alta decât adulterul. În cazul adulterului, soția nevinovată primea, pe lângă cele amintite mai sus și o treime din averea soțului. Copii rezultați din căsătorie erau dați în îngrijirea soțului nevinovat de desfacerea căsătoriei. Dacă copii erau încredințați mamei, trebuia platită o pensie alimentară de către tatăl lor.
Daca se pronunța divorțul din culpa ambelor părți, sancțiunile nu-și mai aveau rostul. La fel, se putea pronunța hotărârea de divorț fără vreo despăgubire a părților.
Codul Civil, apărut în 1865 și rămas în vigoare până la apariția Codului Familiei în 1954, va cuprinde reglementările juridice civile, menționând și problema căsătoriei și a divorțului. Se precizează că o căsătorie se poate desface din motive de divorț, cum ar fi: decesul unuia dintre soți, adulterul, condamnarea penală sau exilarea, consimțământul reciproc fondat cu probe, tentativă de omor a celuilalt soț, jigniri, etc. Regula de procedură este asemănătoare celei prezente și astăzi – cererea acțiunii de divorț se poate intenta la tribunalul județului unde cei doi soți au domiciliu. Cererea de divorț, cu precizarea motivelor, trebuia scrisă de cel care cere desfacerea căsătoriei și se adresa președintelui tribunalului. Inițial se fixa termenul în care pârâtul în persoană trebuia să se prezinte în instanță pentru a i se aduce la cunoștință cererea acțiunii de divorț, abia ulterior se fixa termenul de judecată a cererii sau respingerea ei. Părțile se puteau apăra cu ajutorul avocaților. Martorii dadeau declarații in scris. Codul civil presupunea și o procedură urgentată în cazuri de tratament necorespunzător, violență sau condamnare la muncă silită. Copii erau încredințați, de obicei, tatălui; mamei i se plătea pensie alimentară dacă aceasta părăsea domiciliul.
Codul Civil preciza și posibilitatea de a divorța prin acordul părților, dar era condiționat de: vârsta bărbatului, care trebuia sa fie mai mare de 25 de ani; căsătoria să fie de cel puțin 2 ani și nu mai mult de 20 de ani; sau vârsta femeii de până în 45 de ani. Soții trebuiau să se prezinte personal la tribunal, soțului păgubit i se fixa o pensie de întreținere care nu putea fi mai mare de o treime din averea celui vinovat în desfacerea căsătoriei. În caz de adulter, nu se putea încheia o căsătorie cu cel cu care s-a săvârșit adulterul.
După cum am amintit in Introducere, disciplina de bază care studiază și reglementează raporturile personale și patrimoniale între soți, copii, rude, este dreptul familiei. Acest domeniu include toate raporturile care sunt rezultate dinr-o căsătorie, divorț, filiație, rudenie, adopție, adică relațiile generate de membrii unei familei pe toată durata și evoluța acesteia din urmă. Familia, ca termen, poate fi înteleasă în sens larg, drept o comunitate de rude, care au strămoși comuni și între care există o legătură de sânge sau una de alianță (rudenie apărută odată cu căsătoria unei persoane, referându-se la neamurile celuilalt soț, cu care în mod normal n-ar avea legătură de sânge). În sens mai restrâns, obișnuit să se foloseacă în zilele noastre, familia presupune existența soțului, soției și a copiilor lor, rezultați din căsătorie. Dar, deși acesta este unul din principalele scopuri, o familie nu este condiționată de existența copiilor. Se consideră o familie și cea monoparentală, in care copii minori se află în întreținerea unui singur părinte.
Astăzi fiecare societate are un anumit sistem familial, adică un sistem care reglementează relațiile dintre soți și cele a soților cu copiii. Aceste sisteme de familie diferă de la unu la altul în funcție de gradul de cuprindere (nucleară sau extinsă), modul de transmitere a moștenirii în cadrul familiei (patriliner, matrilinear sau bilinear), stabilirea rezidenței cuplului nou format (patrilocal, matrilocal sau neolocal) și modalitatea de exercitare a autorității în cadrul familiei (patriarhal, matriarhal sau egalitar).
Divorțul din punct de vedere social și sociologic
Din punct de vedere sociologic și social, divorțul este o modalitate legală și prescrisă social de desfacere a unei căsătorii. Aceasta nu înseamnă că este un simplu eveniment, din contra, divorțul este un proces adesea greoi și traumatizant atât pentru cei doi soți, cât mai ales pentru copiii rezultați din această căsătorie eșuată. Practic divorțul înseamnă că cei doi soți nu mai vor să fie căsătoriți unul cu celălalt din diverse motive. Divorțul înseamnă încetarea și desfacerea unei căsătorii.
Din punct de vedere sociologic, acest proces are patru etape importante:
Disoluția și eroziunea. Primul semn al disoluției căsătoriei este manifestarea insatisfacției, a frustrărilor și a nemulțumirilor în conviețuirea de cuplu a celor doi căsătoriți. Statistic, primele semne provin de cele mai multe ori de la persoana de sex feminin, dar ca motive enumerate sunt aproximativ aceleași la ambele sexe: agresivitate verbală sau chiar fizică, violența, infidelitatea sau conflictele de valori. Femeile invocă cel mai des motive cum ar fi violența din partea soțului sau alcoolismul, iar bărbații – insatisfacție sexuală sau lipsa de afectivitate. Cuplurile care au avut o existența mai îndelungată împreună sau persoanele cu un nivel mai ridicat de educație invocă drept motiv lipsa de comunicare sau lipsa rezonanței la același nivel de signifianță. La început, partenerul își macină solitar problemele apărute în cuplu sau discută doar cu rudele și prietenul apropiat, în faza a doua – unul sau chiar ambii parteneri își exprima reciproc nemulțumirile și se confruntă. Faza a treia este concomitentă cu schițarea concluziei că cei doi nu mai pot continua, relația nu mai merge.
Separarea premergătoare divorțului. Din fericire, nu toate separările temporare duc la inițierea procesului de divorț, dar pe de altă parte majoritatea divorțurilor încep cu o separare. Separarea este însă într-o strânsă legătură cu existența sau găsirea rapidă a unei locuințe separate, regimul juridic al proprietăților mobiliare sau imobiliare, nivelul veniturilor, existența și responsabilitatea copiilor.
Disoluția legală. Căsătoria este un contract între cuplu și stat, prin urmare disoluția ei nu poate fi făcută legal fără participarea statului. Decizia de divorț este înregistrată și luată la o curte, care a fost sesizată prin petiția unuia dintre soți. Statistic, divorțurile sunt inițiate de femei, mai des decât de bărbați. Explicația se poate regăsi în istorie – mult timp, disoluția căsătoriei s-a făcut pe principiul divorțului-sancțiune, în urma stabilirii culpei unuia dintre soți. Iar în urma normelor cavalerești și a așteptărilor sociale, i se lăsa soției dreptul de a depune plângerea și astfel de a accepta vina ei pentru încetarea căsătoriei. După abandonarea acestui principiu de divorț-sancțiune, a crescut ponderea bărbaților care sunt inițiatorii divorțului.
Acomodarea după divorț. După terminarea procesului de divorț, cei doi soți, dar și copii lor, trebuie să se adapteze unui nou stil de viață, adică vor trăi separat (dacă nu au fost separați în perioada premergătoare divorțului), într-o locuință nouă, posibil o zonă/localitate nouă, schimbând și locul de muncă; crearea unor noi relații și prietenii; refacerea psihologică; acomodarea la un nivel de trai, mai scăzut, prezentă mai ales în rândul femeilor și mai ales în cazul copiilor încredințați; refacerea totală a vieții care la unii poate dura un timp îndelungat.
Principalele probleme care se pot ivi dupa terminarea divorțului sunt stresul emoțional, împărțirea bunurilor și a proprietăților, încredințarea creșterii copiilor care tradițional s-a făcut mamei. În ultimele câteva decenii s-au intensificat cererile din partea bărbaților în vederea modificării prevederilor legale considerate discriminatorii și justificate prin faptul că cei doi soți sunt egali în drepturi și responsabilități, prin urmare copilul poate fi încredințat mamei sau tatălui, ținându-se seama de interesele copilului minor. Astfel s-a înregistrat creșterea numărului copiilor care au fost încredințați tatălui, dar și a copiilor care au fost încredințați ambilor părinți. Deși tot mai multe cupluri care divorțează preferă ultima variantă, cercetările psihologice și sociologice au demostrat că efectul divorțului asupra copiilor oricum este negativ și copleșitor, iar încredințarea simultană nu ajută foarte mult la depășirea acestor efecte. Majoritatea reglementărilor prevăd ca, în cazul divorțului, ambii părinți sunt obligați să contribuie la îngrijirea, creșterea și educarea copiilor, stabilindu-se o pensie alimentară lunară. Refuzul de a contribui la acoperirea cheluielilor rezultate din creșterea unui copil se pedepsește legal.
Căsătoria se bazează pe o comunitate de bunuri mobile și imobile, iar divorțul este nevoit să facă o împărțire a acestora, locuința îi revenind, de regulă, părintelui care va îngriji copiii.
Datorită complexității lui, din punct de vedere sociologic, divorțul are mai multe aspecte:
emoțional, caracterizat prin exprimarea nemulțumirilor și deteriorarea relațiilor între soți;
legal, adică desfacerea căsătoriei pronunțată de o curte de justiție;
comunitar, reprezentat prin divizarea comunității de prieteni și, de obicei, izolarea de rudele fostului soț
economic, prezent prin divizarea bunurilor comune, a proprietăților deținute, stabilirea obligațiilor de plată a pensiei alimentare;
părintesc, caracterizat prin încredințarea copiilor minori unui părinte și stabilirea drepturilor și a obligațiilor celuilalt părinte;
psihic, care înseamnă că se stabilește o independență psihică și morală față de fostul partener și problemele lui.
În cultura europeană, divorțul este reglementat de trei tipuri de legislații: divorțul sancțiune, care prevede că disoluția căsătoriei se poate face numai când s-a constat existența culpei cel puțin a unuia dintre soți; divorțul faliment apare când relațiile și comunicarea dintre soți este puternic afectată, unul sau chiar ambii soți fiind conștienți că nu mai pot continua căsătoria; și divorțul remediu – adică desfacerea căsătoriei eșuate pentru a permite celor doi să se recăsătorească.
1.3 Divorțul din punct de vedere juridic
Pentru a defini corect noțiunea de divorț, ar fi utilă definirea inițială a termenului de căsătorie, pentru că, după cum am precizat la începutul demersului, sunt niște noțiuni interdependente – n-ar putea exista divorțul fără o căsătorie în prealabil, deși este posibilă o situație inversă. Căsătoria este mijlocul prin care societatea acceptă și legalizează o uniune liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în scopul întemeierii unei familii și încheiată în condițiile impuse de lege. Juridic, căsătoria ar însemna totalitatea normelor juridice care trebuie respectate la încheierea unei căsătorii. Principalele condiții care trebuie respectate la încheierea unei căsătorii sunt:
vârsta matrimonială, cel puțin 18 ani împliniți;
consimțământul reciproc, valabil și neviciat;
comunicarea reciprocă a stării de sănătate
diferențierea de sex (nu se pot căsători două persoane de același sex).
Odată cu respectarea condițiilor la încheierea unei căsătorii, ofițerul stării civile trebuie să verifice și existența impedimentelor acesteia și anume:
existența unei căsătorii anterioare nedesfăcute;
existența unui grad de rudenie până cel puțin gradul patru;
adopția sau tutela;
alienația și debilitatea mintala (art.273-277, sec.1, cap.II, Noul Cod Civil).
Odată definită noțiunea de căsătorie putem concluziona că, din punct de vedere juridic, divorțul înseamnă desfacerea legală a căsătoriei, pronunțată de instanță, ca urmare a cererii de divorț înregistrate de unul sau ambii soți. Divorțul este un mijloc judecătoresc prin care se desființează o căsătorie.
Fiind definite principalii termeni: căsătoria și divorțul, putem face o precizare că ramura principală a dreptului care se ocupă de reglementarea relațiilor născute din căsătorie, rudenie, filiații, adoptie și divorț, este deptul familiei. Principiile importante ale dreptului familiei sunt:
principiul căsătoriei liber și voluntar consimțite înre soți;
principiul monogamiei, Codul Civil precizând cănu are voie să se căsătorească cel căsătorit deja;
principiul ocrotirii mamei, copilului și a familiei. Familia, fiind celula de bază a societății, precum și mama și copilul, trebuie să fie ocrotiți și protejați de stat spre binele și sănătatea populației sale;
principiul drepturilor părintești, exercitate în interesul copiilor, care se bazează pe faptul că trebuie ocrotiți copii indiferent dacă sunt rezultați din căsătorie sau adoptați de către cei doi soți;
principiul egalității în drepturi și obligații a celor doi soți în cadrul familiei și în relația cu copii lor.
Prin art. 373, sec.1, cap.VII al Codului Civil republicat, legiuitorul precizează că divorțul are loc:
prin acordul ambilor soți, exprimat prin cererea lor semnată sau a unuia dintre ei, acceptată fiind de celălalt;
atunci cînd sunt motive temeinice că nu mai poate continua căsătoria, fiind grav prejudiciate relațiile dintre soți. Motivele vor fi prezentate mai pe larg în capitolul II al prezentei lucrări, pentru că reprezintă o parte importantă a dreptului familiei;
la înregistrarea cererii unuia dintre soți, după o separare de cel puțin de doi ani;
la înregistrarea cererii soțului căruia starea gravă de sănătate nu-i mai permite continuarea căsătoriei.
În ceea ce privește divorțul realizat prin exprimarea acordului celor doi soți, în Codul Familiei vechi, art.38, reglementa această posibilitate de desfacere a căsătoriei, condiționând-o cu îndeplinirea simultană a două condiții: durata căsătoriei să fie de cel puțin un an, de la data depunerii cererii de divorț și să nu existe copii minori rezultați din căsătorie. Acest consimțământ al soților nu era privit prin ideea de culpă, pentru că instanța nu mai trebuia să cerceteze existența vreunui motiv care stă la baza cererii de divorț, rolul ei era de îndeplinirea condițiilor legale (idee precizată și în art. 617 al Codului de Procedură Civilă). Noul Cod Civil însă, nu mai condiționează desfacerea căsătoriei prin acordul părților de îndeplinirea celor două condiții. Divorțul prin acordul părților se poate pronunța indiferent de durata căsătoriei și independent de existența copiilor minori. Doar se face precizarea că, în cazul în care cererea de divorț este depusă doar de un soț, celălalt trebuie să o accepte. Desfacerea căsătoriei prin acordul părților nu se poate realiza dacă unul dintre soți este pus sub interdicție. Divorțul prin acordul părților este o cale simplificată de desfacerea a unei căsătorii.
Divorțul din motive temeinice presupune ca instanța să constate culpa soților, degenerarea raporturilor între ei, concluzionând că o astfel de căsătorie nu mai poate fi continuată. În timpul unui astfel de proces de divorț, cei doi soți vor hotâri daca se mai păstrează numele de căsătorie, din motive întemeiate (existând situații în care persoanele publice sau cunoscute într-un domeniu ar suferi prejudicii grave daca și-ar schimba numele, sau din motivul interesului pentru minor). Numele se poate păstra chiar dacă celălalt soț nu este de acord, dar instanța constată nevoia păstrării lui.
În ceea ce privește divorțul care survine în urma separării de cel puțin doi ani, cererea de divorț, după Noul Cod Civil, poate fi introdusă de oricare dintre soți, și nu doar dacă ea se datorează culpei soțului pârât, cum era enunțat in legislația veche.
Dacă în vechiul Cod al Familiei, prin art.37, se făcea o distincție între încetarea căsătoriei prin moartea sau prin declararea de către instanță a morții unui soț – pe de o parte, și desființarea căsătorii în cazul în care ambii soți sunt vii, Noul Cod Civil nu mai delimitează clar acești doi termeni, dar amintește că încetarea căsătoriei are lor prin dispariția și moartea unui soț și duce tot la desfacerea căsătoriei, referința fiind aliniatul din articolul 373 care precizează posibilitatea divorțului după o separare de cel puțin 2 ani.
Deci, divorțul reprezintă un mijloc prin care se poate desface o căsătorie, pentru motive temeinice, motive care crează împrejurări ca aceasta din urmă să nu mai poată continua. Noutatea apărută în Codul Civil intrat în vigoare la 01 octombrie 2011 este posibilitatea de a desface căsătoria și la notar sau ofițerul stării civile de la primăria unde au avut ultima locuință comuna, cu respectarea anumitor condiții, pe lângă calea judecătorească clasică.
Legiuitorul consideră că divorțul nu mai este o problemă de ordin personal, ci și o problemă de ordin social, care afectează societatea, intervenind în rezolvarea ei. La un moment dat s-a discutat chiar despre principiul de închidere pe viață a căsătoriei. Dar chiar dacă menirea căsătoriei ar fi să fie pe viață, într-o situație normală, aceasta nu poate fi făcută cu orice preț și în orice condiții, pentru că se încalcă drepturile universale ale omului. O astfel de căsătorie, chiar dacă rămăne deschisă din cauza procedurii rigide și nepermisive a unui divorț, de obicei nu mai continuă oricum, dar crează stări de conflict, confruntări cu consecințe negative și ascunde relații ilicite. S-a constatat că o astfel de căsătorie înlocuiește relațiile și legăturile normale cu disprețul, aversiunea, minciuna, chiar violența apărută din cauza frustrărilor, toate acestea nu sunt utile nici celor doi soți, nici copiilor lor. De aceea astăzi s-a ajuns ca divorțul să fie permis chiar prin acordul celor două părți care pot depune cererea de divorț, împreună, la ofițerul stării civile sau la un notar public, care înregistrează cererea și acordă un timp de gândire de 30 de zile. La expirarea acestui termen, după verificarea dacă ce doi soți mai vor să divorțeze și dacă consimțământul este liber și neviciat, ofițerul stării civile sau notarul public, după caz, de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților, în prezența personală a lor, va emite certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa celor doi soți. Divorțul de acest tip este posibil numai dacă soții se înțeleg în toate privințele: împărțirea bunurilor, numele după divorț, îngrijirea copiilor…, altfel cererea este respinsă și se poate soluționa doar în instanță. Înaintea intrării în vigoare a Noului Cod Civil, era posibilă desfacerea căsătoriei prin această modalitate, dacă din căsătoria respectivă nu au rezultat copii minori și dacă a trecut cel puțin un an de la încheierea ei.
S-a constat de-a lungul timpului că, și din punct de vedere juridic, au fost delimitate trei sisteme de concepții asupra divorțului, comparabile dar și diferite față de cele din punct de vedere social, amintite mai sus, și anume:
1. sistemul divorțului-remediu, apare când divorțul intervine în cazul în care căsătoria nu mai poate continua, indiferent dacă aceasta poate fi imputată sau nu unuia dintre soți. Astfel divorțul apare ca un remediu al unei situații ce nu mai poate fi menținută și pentru ca cei doi soți să-și poată continua viața.
2. sistemul divorțului-sancțiune, apare în situația în care este o sancțiune pentru culpa unuia dintre cei doi soți. Divorțul este pronunțat împotriva celui vinovat pentru desfacerea căsătoriei sau chiar împotriva ambilor, daca este cazul. Acest sistem de concepții presupunea că divorțul nu va fi putea fi acordat decăt celui nevinovat, cel culpabil neputând depune cererea de divorț.
3. sistemul mixt a divorțului remediu-sancțiune. După cum precizează și denumirea, această teorie este rezultată din îmbinarea elementelor celorlalte două sisteme de concepții asupra divorțului: fie că se consideră divorțul ca fiind întotdeauna un remediu care are la bază și culpa unuia/ambilor soți, fie că divorțul este privit ca sancțiune, dar poate fi și un remediu. Se poate observa că în ambele cazuri se referă la culpă, care presupune și o sancțiune, dar fără a ignora aspectul că divorțul este și un remediu, fiind un mijloc prin care pune capăt unei căsătorii care nu poate continua din diverse motive.
Codul vechi al Familiei, prin art. 38, preciza faptul că instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci cînd, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Folosirea expresiei raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, presupune faptul că trebuie avute în vedere ambele situații care trebuie îndeplinite la pronunțarea divorțului. În Codul Civil republicat în 01 octombrie 2011, se enumeră mai multe posibilități pe lângă diforțul din motive temeinice, și anume: divorțul prin acordul părților, cel în urma a separării de cel puțin doi ani și cel din cauze de stare gravă de sănătate (fiind depusă de cel culpabil). Se poate observa, ca dreptul român adoptă sistemul de concepții de divorț-remediu sau a sistemului mixt de remediu-sancțiune pentru că presupune și culpă. Rezultă că legiuitorul a avut în vedere concepția mixtă asupra divorțului, pentru că desfacerea căsătoriei se dispune când ea nu mai poate continua sau din cauza stării de sănătate a unuia dintre soți (divorțul-remediu), deseori însă aceasta se datorează culpei fie a unuia dintre soți sau chiar a amândurora (divorțul-sancțiune).
CAPITOLUL II: MOTIVE DE DIVORȚ
Sunt cunoscute trei sisteme în ceea ce privește motivele de divorț, fiind diferențiate sau nu acele împrejurări care pot fi considerate motive de divorț, sau, dimpotrivă, determină doar anumite criterii în funcție de care instanța de judecată apreciază dacă imprejurările invocate de părți se încadrează sau nu unor motive de divorț.
În primul sistem, motivele de divorț sunt individualizate exhaustiv sau exemplificativ. Unele sunt enumerate doar generic, rolul instanței fiind în individualizarea lor. Uneori legiuitorul face diferența între motive peremptorii, motive care odată constatate duc obligatoriu la divorț; și motive facultative, cele care sunt lăsate la aprecierea instanței.
În al doilea sistem, legiuitorul nu face precizarea motivelor de divorț, ci enumeră doar anumite criterii, în funcție de care instanțele judecătorești pot aprecia dacă împrejurările invocate pot fi considerate niște motive de divorț.
Și în cel de-al treilea sistem, care este evident mixt, sunt enumerate exemplificativ câteva dintre motive de divorț și sunt precizate criteriile de apreciere a acestora. Sistemul în care se încadrează și cel românesc.
În redactarea veche a art. 613 – 6131 din Codul de procedură civilă, erau prevăzute trei posibile situații cu efecte procedurale în ceea ce privește motivele de divorț:
1. Nu se acorda nici un termen de mediere sau de gândire, ci se fixa direct termenul de judecată, în cazurile în care divorțul era cerut pentru că soțul pârât:
– este alienat sau debil mintal;
– este declarat dispărut sau mort, prin hotărâre judecătorească;
– și-a părăsit soțul, stabilindu-se în afara țării.
2. Se acorda un termen de conciliere în camera de consiliu, însă nu și cel de gândire. Președintele instanței îi sugera reclamantului împăcarea, fixa un termen de conciliere a soților, iar dacă nu reușea, fixa direct termenul de judecată, fără a mai acorda termenul de gândire, în cazurile în care divorțul era cerut pentru că:
– soțul pârât a fost condamnat pentru tentativă/complicitate la tentativa de omor împotriva celui reclamant, vătămare corporală gravă, instigare la omor, nedenunțarea acestor fapte ori favorizarea acelora care le-au săvârșit sau a fost condamnat pentru viol;
– soțul pârât a fost condamnat să execute pedeapsa de închisoare de cel puțin 3 ani în timpul căreia a fost introdusă cererea de divorț;
– dacă cei doi căsătoriți nu aveau copii.
3. Se acorda atât termenul de conciliere în camera de consiliu și termenul de gândire de 3 – 6 luni. Președintele instanței fixa un termen de conciliere în camera de consiliu, iar dacă medierea nu se realiza, stabilea un termen de reflectare de 3 – 6 luni. După expirarea acestui termen procesul de divorț urma procedura stabilită de lege. Se proceda la fel și când existau copii minor rezultați din căsătorie.
Aceste trei situații au dispărut odată cu formularea nouă a Codului de procedură civilă și a Codului Civil, în care s-a inclus Codul familiei, reglementându-se o procedură unică – primind cererea de divorț, președintele îi va propune reclamantului continuarea căsătoriei, dar, în cazul în care acesta insistă, va fixa termenul pentru judecată (art. 613 C. pr. Civ.).
Prin Noul Cod Civil, legiuitorul precizează, detaliază și enumeră condițiile care fac posibilele următoarele cazuri de divorț:
Divorțul de comun acord, se va putea realiza dacă cei doi soți decid, de comun acord, desfacerea căsătoriei, dacă ei cad la înțelegere cu privire la toate aspectele posibile (numele după căsătorie, încredințarea copiilor minori, partajul, erc). Cererea de divorț de comun acord se depune de ambii soți, împreună, la Oficiul de stare civilă din a cărui circumscripție face parte domiciul lor sau la notarul public, care le va înregistra cererea și le va acorda timp de gândire 30 de zile. Această cerere poate fi depusă și de unul dintre soți cu condiția ca celălalt soț să o accepte și să o semneze. La expirarea acestui termen soții se prezintă la locul de depunere a cererii și li se eliberează certificatul de divorț fără mențiune asupra culpei, făcând cuvenita mențiune asupra actului de căsătorie. Dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care să îl vor purta după divorț sau asupra exercitării în comun a drepturilor părintești, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată, potrivit prevederilor art. 374. În ceea ce privește mențiunea pe marginea actului de căsătorie original, aceasta este făcută în orice caz: fie desfacerea căsătoriei are loc la primăria unde s-a încheiat aceasta; fie la un notar public, care va transmite o copie certificată de pe actul de divorț la primăria unde s-a oficializat căsătoria; fie ofițerul stării civile de la primăria unde s-a desfăcut căsătoria face același lucru și-i transmite celei unde s-a încheiat respectiva căsătorie, certificatul de divorț pentru a fi notat în certificatul de căsătorie
Dacă condițiile precizate în art.375 al Noului Cod Civil, nu sunt îndeplinite, ofițerul de stare civilă sau notarul public va respinge cererea de divorț, împotriva acestui fapt neexistând cale de atac, soții vor putea să se adreseze instanței de judecată pentru ca aceasta să desfacă căsătoria fie prin acordul lor, fie pe baza unui temei. În cazul unui refuz abuziv al ofițerului de stare civilă sau a notarului public de a desface căsătoria, soții se pot adresa instanței, pentru repararea prejudiciului cauzat de aceștia.
Divorțul poate fi cerut instanței, datorită unor motive temeinice, atunci când raporturile sunt grav vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai poate avea loc. Divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Dacă din probele prezentate rezultă culpa ambilor soți, instanța va pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă cererea de divorț a fost intentată de unul dintre soți. Dacă culpa aparține în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388, adică soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Cererea va fi soluționată de instanța de tutelă prin hotărârea de divorț. dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului de divorț, acesta va putea fi continuat de moștenitorii acestuia, doar dacă este demonstrată culpa exclusivă a soțului pârât.
Divorțul poate fi cerut de unul dintre soți, în cazul separației de cel puțin 2 ani, divorțul pronunțându-se din culpa exclusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, iar acesta se va pronunța fără mențiunea despre culpa soților.
Divorțul poate fi cerut datorită stării grave de sănătate, atunci când nu mai este posibilă continuarea căsătoriei, chiar la cererea aceluia dintre soți a cărui sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei. Iar divorțul se va pronunța fără mențiunea despre culpa soților.
Astfel pentru a putea fi declarată desfacerea căsătoriei, în afara divorțului de comun acord al părților sau cel invocat după o separare de 2 ani a soților, trebuie să existe și să poate fi demostrate motive temeinice care au dus la vătămarea gravă a raporturilor dintre soți și la imposibilitatea de a continua căsătoria. Aceste motive temeinice, despre care amintește art. 373, sec.1, cap.VII din noul Cod Civil, sunt acele împrejurări invocate de unul sau ambii soți în cererea de divoț și implicit, în procesul de divorț, iar imposibilitatea continuării căsătoriei este o consecință a acestor împrejurări.
Divorțul din motive temeinice se caracterizează prin faptul că, în procesul de divorț, judecătorul va trebui convins de existența motivelor temeinice, de gravitatea afectării relațiilor dintre cei doi soți, pentru a hotărî că nu mai poate continua căsătoria și a pronunța desfacerea ei/divorțul. Scopul principal al nevoii de a demonstra prezența motivelor temeinice este reducerea numărului de divorțuri în situația în care cei doi soți mai pot încerca sau chiar reuși continuarea căsătoriei. Astfel, de multe ori, instanța amână și acordă un nou termen în 1-2 luni pentru a le oferi posibilitatea celor doi de a-și revizui sentimentele și nevoile, sau chiar pentru a încerca o împăcare.
Datorită faptului că legiuitorul nu enumeră motivele de divorț, instanța judecătorească este cea care, în funcție de faptele și de probatoriu prezentat, hotărăște dacă motivele invocate au fundament sau nu. Evident, aceste împrejurări trebuie să fie destul de grave dacă s-au înrăutâțit relațiile dintre soți și s-a ajuns la un proces de divorț. Un exemplu poate fi o decizie a instanței într-un proces de divorț în care s-a reținut că soții au trăit în înțelegere 24 de ani, neînțelegerile apărând în ultima perioadă, au avut copii care au devenit majori, cu excepția unuia, care era minor și bolnav, situație în care instanța a apreciat că cei doi soți pot depăși aceste neînțelegeri și nu se impune desfacerea căsătoriei.
Făcând o comparație a acestor dispoziții a Noului Cod Civil cu privire la cazurile divorțului, cu prevederile din art.374-391, precum și din art.917-923 din Codul Civil, putem clasifica și sistematiza cazurile de divorț, în 2 categorii:
divorțul remediu, care sunt enumerate chiar de legiuitor:
divorțul prin acordul soților;
divorțul prin cererea realizată de un soț și acceptată de celălalt;
divorțul din motivul stării de sănătate grave.
divorțul din culpa soților, care este inițiat:
fie pe baza motivelor temeinice, care duc la înrăutățirea gravă a raporturilor ăntre soți;
fie pe motivul separației de cel puțin de 2 ani.
Deosebirea dintre cele două categorii în care se încadrează cazurile de divorț, este dată de efectele diferite ale divorțului și a desfacerii căsătoriei. Din punct de vedere al stării civile, ambele au drept consecință schimbarea ei în divorțat, dar din punct de vedere a posibilelor relații personale dintre soți de după căsătorie (postmaritale) pot apărea anumite consecințe diferite într-un caz față de altul. Astfel în cazul divorțului din culpa unui soț în desfacerea căsătoriei, constatată și pronunțată de instanță, ca urmare a destrămării bunelor raporturi personale și economico-sociale dintre cei doi soți; va influența și efectele divorțului, dându-le o funcție de sancțiune împotriva soțului din culpa căruia a fost pronunțat acesta. Astfel soțul vinovat va fi sancționat din punct de vedere familial – poate să se înrăutățească relațiile cu copii, care il vor învinovăți, nemaivorbind de fostul soț; social – se va detașa de rudele fostului soț, dar posibil și de prietenii comuni cu acesta; economic – soțul culpabil va pierde drepturile pe care legea sau convențiile anterioare încheiate cu terții le atribuia acestora din urmă, drepturile care nu se pierd dacă divorțul este pronunțat din culpa ambilor soți sau fără mențiuni de culpă cum este cazul divorțului de comun acord.
În ceea ce privește divorțul-remediu, se poate observa din reglementările în vigoare că legiuitorul încearcă să încurajeze acest tip de divorț, față de celelalte (cu precizarea aferentă: în sensul în care este de preferat ca în cazul unui divorț, să se înțeleagă soții cu privire la toate aspectele și efectele acestuia; să nu se înțeleagă sensul general – că legiuitorul încurajează cetățenii să divorțeze!). Încurajarea prezentă atât în forma sa propriu-zis consensuală – acordul inițial al părților, căt și în cealaltă versiune – cererea intentată de divorț de un soț, însă acceptată de celălalt. Argumentul acestei păreri constă în faptul că în cazul divorțului de comun acord nici nu se cer motivele desfacerii căsătoriei, în celălalt caz de divorț amintit, se indică dar nu sunt cercetate și verificate de instanță, pentru că nu se menționeaza culpa vreunul soț în hotărârea judecătorească de divorț. Astfel ajungem și la cel de-al doilea argument, al culpei soților care nu se menționează și prin urmare nu vor avea efectele enumerate mai sus în ceea ce privește categoria divorțului din culpă.
În practica judiciară au fost recunoscute următoarele motive temeinice de divorț:
despărțirea în fapt, a soților și/sau refuzul nejustificat al unuia dintre ei de a locui împreună cu celălalt. Pentru a fi considerată un motiv temenic, despărțirea trebuie să fie definitivă și nu temporară, iar refuzul să poată fi imputabil celui pârât, astfel ambele ducând la imposibilitatea de a continua căsătoria pentru cel reclamant.
infidelitatea sau adulterul, adică încălcarea de către unul dintre soți a jurământului și a obligației de a nu întreține relații sexuale în afara familiei. Este un motiv, conform vechilor reglementări, destul de des întâlnit în practica judiciară, mai ales după liberalizarea relațiilor și creșterea toleranței societății.
nepotrivirea fiziologică dintre soți, este un motiv legat de infidelitate de cele mai multe ori, afectând desfășurarea normală a relațiilor sexuale dintre soți. Acest motiv apare tot mai rar în utlimul timp, datorită faptului că nu se mai pune preț pe virginătate și, de obicei, cuplul trece prin căsătorie de probă sau concubinaj, înainte de a ajunge să se căsătorească legal, astfel ei află dacă se potrivesc sau nu. Nu mai este nevoie să se căsătorească ca să divorțteze din cauza nepotrivirii fiziologice.
lipsa nejustificată a acordului unui soț pentru a avea raporturi sexuale cu celălalt, motiv care poate decurge din cel al nepotrivirii fiziologice aminite mai sus.
degenerarea relației de comunicare dintre soți, neînțelegeri grave generate de o atitudine necorespunzătoare a unuia dintre ei, care pot fi exprimate verbal, prin jigniri, sau chiar fizic, prin violență. Toate acestea duc la deteriorarea ireparabilă a relațiilor dintre soți, fiind imposibilă continuarea căsătoriei.
existența unei boli grave, de obicei incurabile, a unuia dintre soți. Deși celălalt soț are obligația morală și legală de a-și susține soțul și la bine și la rău, ajutându-l să depășească o boală, totuși această împrejurare poate afecta grav raporturile dintre soți, astfel încât să nu mai poată fi continuată căsătoria, coroborată și cu o eventuală ascundere a celui bolnav a stării sale de sănătate, poate constitui un motiv temeinic de divorț.
lipsa de comunicare, este motivul invocat de cuplurile care au un grad mai înalt de educație și cultură sau de cei care au trăit mulți ani împreuna și au ajuns să nu se mai înțeleagă.
alcoolismul, de obicei este motivul acțiunii de divorț inițiate de către femei, care se satură să mai suporte bărbatul cazut în patima băuturii, și de obicei acest motiv este însoțit și de cel al violenței verbale sau fizice.
pedeapsa privativă de libertate a unui soț de cel puțin 3 ani.
În practica judiciară s-a arătat faptul că refuzul unuia dintre soți de a contribui financiar la suținerea căsătoriei nu poate constitui un motiv temeinic de divorț, pentru că există și alte sancțiuni pentru acesta decât desfacerea căsătoriei. Alte motive invocate, dar care se dovedesc a fi insuficiente pentru pronunțarea desfacerii căsătoriei sunt: lipsa de afecțiune dintre soți, lipsa de aspirații comune, lipsa dorinței de a participa la viața socială comună, incapacitatea unuia dintre soți de a fi un bun părinte, refuzul unui soț de a se implica în proiecte comune, etc.
Este evident că fiecare caz este special și diferit așa cum sunt și persoanele care vor să divorțeze și n-ar putea exista o listă completă de motive de divorț. În unele situații motivele sunt respinse, iar cererea de divorț se mai poate introduce doar cu prezentarea a altor motive temeinice de divorț care vor trebui să convingă instanța.
Reglementările legale cu privire la divorț sunt foarte importante în stabilitatea unei căsătorii, implicit a familiei. Baza stabilității în căsătorie este moralitatea, afecțiunea, respectul reciproc, prietenia soților, toate acestea duc la apariția inițială și rezistența în timp a dragostei din care decurge sentimentul datoriei morale față de familie, in special, și societate, în general. Fundamentul stabilității în familie, însă, este bazat pe reglementările juridice cu privire la divorț.
Dacă divorțul s-ar obtine mai ușor, aceasta ar putea influența negativ rata divorțurilor și așa semnificativă astăzi, pentru că ar fi abordată problematica fără a avea simțul responsabilității al faptelor și al efectelor nocive ale divorțului asupra copiilor mai ales. Dacă sunt precizate doar anumite motive care permit desfacerea unei căsătorii, motive temeinice verificate de autoritățile competente, chiar când nu mai este posibilă continuarea căsătoriei, aceasta ar imbunătăți gradul de înțelegere și asumare al responsabilității în luarea deciziei de a se căsători. Influența ar fi pozitivă și pe plan individual, si pe plan social.
CAPITOLUL III: PROCEDURA DE DIVORȚ
Chiar dacă în mod obișnuit și ideal, se presupune că o căsătorie se încheie pe o toată durata vieții a celor doi soți, sau cel puțin al unuia dintre ei, aceasta nu înseamnă că n-ar putea apărea situații în care căsătoria nu mai poate continua. Astfel legislația romănească permite desfacerea unei căsătorii prin divorț tocmai pentru a nu îngradi în vreun fel drepturile universale ale omului și a nu crea conflicte inutile. Fiind o problema importantă, divorțul este reglementat atent de Codul Civil nou, chiar și în cazuri mai simple, de divorț prin acordul părților sau cel de separare de cel puțin doi ani, dar și de Codul de procedură civilă, prin art. 607-619, capitolul Despărțenia sau divorțul.
Deci procedura divorțului este una specială, cuprinzând două faze principale:
faza de conciliere, in care reclamantul sau părțile sunt sfătuite să încerce să găsească o cale de împăcare, le este lăsat un timp de gândire.
faza de prezentare a probelor și pronunțarea propriu-zisă de divorț.
3.1 Acțiunea de divorț
Acțiunea de divorț are un caracter personal, este nevoie ca cel puțin unul dintre soți să înregistreze cererea de divorț, pe cale administrativă, la notarul public sau ofițerul stării civile de la primăria unde au avut ultimul domiciliu comun, sau pe cale judecătorească, la instanța judecătorească în cirscumscripția căreia se află ultimul lor domiciliu comun. Pe cale judecătorească, dacă între două termene ale procesului de divorț, reclamantul își retrage acțiunea pentru motivul că s-a împăcat cu pârâtul, la termenul de judecată, nu mai poate reveni asupra acestei cereri și este constatată renunțarea de divorț printr-o încheiere fără posibilitatea inițierii recursului. Se poate ajunge la acțiune de divorț și în urma unui divorț inițial de comun acord, dar în care unul dintre soți se răzgândește și nu se mai poate înțelege cu celălalt cu privire la partajul bunurilor, numele după căsătorie sau îngrijirea copiilor – atunci se recurge la respingerea cererii depuse la notarul public sau Oficiul stării civile și depunerea ei în instanță cu precizarea motivelor temeinice de divorț.
Creditorii și nici moștenitorii nu vor putea iniția proces pe calea acțiunii oblice din Codul de procedură civilă, pentru că caracterul divorțului e foarte personal și în urma pronunțării definitive a divorțului și partajul bunurilor, aceștia nu vor putea continua acțiunea începută. Acțiunea de divorț poate fi continuată de moștenitori numai în cazul în care instanța constată culpa exclusivă a pârâtului (art.380, Noul Cod Civil). Deși nici procurorul nu poate intenta o astfel de acțiune, el poate interveni în instanță, in orice moment al procesului pentru ocrotirea interesului copiilor minori.
In literatura de specialitate se precizează faptul că soțul alienat va putea iniția procesul de divorț, în perioadele sale de conșientizare a faptelor săvârșite. Soțul pus sub interdicție, va putea intenta și el o acțiune de divorț, în perioadele de luciditate, pentru că imposibilitatea folosirii dreptului de exercițiu ar duce la imposibilitatea exercitării dreptului de folosință, tutorele acestuia n-ar putea să-l reprezinte, neputând fi intentată personal acțiunea de divorț. Dar odată intentată aceasta, tutorele o va putea continua, reprezentându-l pe reclamant pus sub interdicție.
Atunci când, reclamantul declară că nu știe adresa de domiciliu a soțului pârât, deși a făcut tot ce i-a stat în putere să o afle, el va putea intenta acțiunea de divorț, citându-l pe pârât prin publicitate. Prin citarea prin publicitate se presupune afișarea citației la ușa instanței și poate fi publicată în Monitorul Oficial sau un ziar de o acoperire largă, în cazul în care se constată necesitatea unei astfel de măsuri. Publicarea citației poate fi făcută cu cel puțin 15 zile până la data termenului de judecată sau cu cel puțin 5 zile, în situații urgente. Dacă pârâtul se afișează la proces și dovedește că reclamantul a făcut citarea prin publicitate cu rea-credință, acesta din urmă poate fi pedepsit prin amendă sau chiar despăgubiri, potrivit aceluiași art.95.al Codului de procedură civilă, în vigoare.
Conform Art. 6131 din Codul de procedură civilă, în cazul în care cererea de divorț este intentată pe baza acordului comun al părților, ea trebuie să fie semnată de ambii soți, care vor preciza și modalitatea în care s-au înțeles să fie soluționată cererea accesorie divorțului. După efectuarea verificării în ceea ce privește existența consimțământului, instanța va fixa termen pentru soluționarea cererii în camera de consiliu, dacă la termenul de judecată soții nu s-au răzgândit, se va trece la judecarea cererii, fără a fi nevoie de probe de divorț. Prin hotărârea de divorț, instanța se va pronunța cu privire la numele după căsătorie, încredințarea copiilor minori, pensia alimentară; iar hotărârea de divorț nu avea mențiuni de culpă a soților.
În cazul în care cererea de divorț este bazată pe culpa soțului părât, iar acesta își recunoaște actele care au dus la destrămarea căsătoriei, instanța, dacă reclamantul este de acord, va pronunța divorțul fără a mai cerceta temeinicia motivelor divorțului și fără mențiunea despre culpă pentru desfacerea căsătoriei (art.613 1a). Însă dacă reclamantul nu este de acord, instanța va pronunța divorțul din culpa pârâtului, datorită existenței unor motive temeinice, imputabile acestuia, relațiile dintre soți fiind grav afectate și căsătoria nemaifiind posibilă. Dacă instanța, în urma verificării motivelor și administrarea probelor, constată că ambii soți sunt vinovați în destrămarea căsniciei lor, divorțul va fi pronunțat din culpa amândurora. Dacă pârâtul nu a înregistrat o cerere reconvențională, dar dovezile arată că doar reclamantul este în culpă pentru destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă pe bază de motive neîntemeiate, aplicându-se prevederile art. 6171. Hotărârea de divorț poate să nu fie motivată dacă ambele părți solicită instanței aceasta.
În literatura juridică, se susține că este imposibilă desfacerea unei căsătorii, dacă s-a demonstrat doar culpa soțului reclamant, acesta invocându-și culpa, susține că nu mai poate continua căsătoria în atare condiții.
Atunci când cererea de divorț este formulată din cauza sănătății în stare gravă a unuia dintre cei doi soți, fiind imposibilă continuarea căsătoriei, instanța va cerceta probele administrate privind existența și gravitatea bolii și va pronunța divorțul fără mențiuni asupra culpei vreunui soț.
În ceea ce privește încredințarea copiilor, obligarea întreținerii lor, alocația sau folosirea fostului domiciliu comun, pe tot parcursul procesului, instanța poate lua măsuri temporare, printr-o ordonanță președințială, ținând cont de interesul minorilor (conform art. 6132).
Cererea de chemare în judecată, conform art. 112, trebuie sa cuprindă obligatoriu:
1. numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților. Dacă reclamantul are domiciliu în străinătate, va prezenta și domiciliul ales în România, unde i se va transmite comunicările privind procesul.
2. numele și calitatea reprezentantului în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia și sediul profesional.
3. obiectul cererii și valoarea lui, după aproximarea reclamantului, atunci când se poate realiza. Pentru identificarea imobilelor se va preciza comuna, județul, strada, numărul, iar, în lipsă, vecinătățile, etajul și apartamentul. Când imobilul este înscris în cartea funciară, se poate prezenta numărul de carte funciară și numărul topografic;
4. motivele de fapt și de drept pe care bazează cererea;
5. dovezile pe care se bazează fiecare capăt de cerere. Dacă dovezile se fac prin înscrisuri, la cerere se vor atașa copii, certificate de reclamant că sunt conforme cu originalele. Dacă înscrisurile sunt scrise într-o altă limbă decât cea română sau cu litere vechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte. Dacă reclamantul vrea să-și dovedească cererea, prin interogarea pârâtului, va cere înfățișarea personală a acestuia. Iar când se va cere dovada cu martori, se vor nota numele și locuința martorilor
6. Semnătura.
Cererea de divorț va cuprinde, pe lângă cele enumerate mai sus pentru cererea de chemare în judecată, și numele copiilor minori născuți din căsătorie sau care se bucură de situația legală a copiilor născuți din căsătorie. În cazul în care nu există copii rezultați din căsătorie, se va preciza aceasta în cerere. Cererea de divorț va fi însoțită de extras de căsătorie și certificatele de naștere a copiilor minori și va fi depusă personal de către reclamant, la președintele judecătoriei în circumscripția căruia se află ultimul domiciliu comun al soților.
Pentru acțiunea de divorț se va percepe taxa judiciară de timbru fixă, care este mai mică ca valoare dacă cererea de divorț se depune la ofiterul stării civile de la primăria unde se află ultima locuință comună a soților sau dacă reclamantul nu are venituri sau acestea sunt mai mici decât salariul minim pe economie. În dependență de cererile formulate de divorț, reclamantul va trebuie sa plătească și timbru judiciar.
Prin cererea de divorț se va solicita de către unul dintre soți, atât încredințarea spre îngrijire și educare a copiilor minori, cât și obligarea celuilalt soț/părinte spre plata alocației pentru contribuția la întreținerea acestora (art.611). Cererea pentru plata pensiei alimentare pentru un copil care are 14 ani împliniți va fi făcută personal, de către acesta din urmă, datorită faptului că are deja capacitatea de exercițiu dar restrânsă.
Pe lângă cererea de divorț se poate formula și o cerere accesorie, de acțiune pentru partaj al bunurilor mobile sau imobiliare dobândite în timpul căsătoriei. Practica judiciară însă demonstrează faptul că de cele mai multe ori cererea de acțiune pentru împărțirea bunurilor este depusă separat, după ce este pronunțat divorțul irevocabil, datorită faptului că acesta se soluționează mai repede, pe cînd acțiunea pentru partaj poate dura un timp îndelungat fiind nevoie de un probatoriu mai complex.
Tot prin cerere de divorț se stabilește și numele pe care il vor purta foștii soți după pronunțarea divorțului. Există cazuri în care unul dintre soți este o persoană publică sau cunoscută într-un domeniu, iar schimbarea numelui i-ar dăuna imaginii sau carierei sale profesionale, tocmai bazându-se pe acest principiu, există posibilitatea și instanța poate hotărî păstrarea numelui și după căsătorie, chiar fără acordul celuilalt soț.
Printr-o cerere accesorie la cererea de divorț se poate soluționa și probema locativă a soților.
Într-o acțiune de divorț, pârâtul poate adopta o atitudine pasivă, declarându-se de acord cu acțiunea intentată, fie una activă, nefiind de acord și opunând rezistență celor formulate. Conform dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură civilă, pârâtul este obligat să vină cu o întâmpinare, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel. Chiar dacă pârâtul depune o întâmpinare prin care se opune admiterii divorțului, aceasta nu poate constitui un motiv temeinic pentru păstrarea unei căsătorii care nu poate fi menținută, relațiile fiind grav vătămate.
Dacă soțul pârât consideră că cel reclamant este pasibil și el de destrămarea bunelor relații în familie, poate formula o cerere reconvențională, pe care o poate înregistra până la prima zi de înfățișare. Dacă pârâtul nu a formulat cererea până la acest termen, nici nu o va mai putea introduce, pierzându-și acest drept, cu excepția situației în care invocă faptele imputabile soțului reclamant care au avut loc după prima înfățișare – în acest caz, poate formula cererea reconvențională până la dezbaterea la prima instanță asupra fondului. Dacă cererea inițială de divorț se află deja la apel, pârâtul va putea face cererea direct la instanța învestită cu judecarea apelului.
3.2 Instanțele competente: calea administrativă și calea judecătorească
Cererea de divorț se depune de către cei doi soți, personal, împreună, la ofițerul stării civile din primăria unde s-a încheiat căsătoria sau notarul public care le va acorda un termen de 30 de zile pentru gândire. Prin excepție si bazându-se pe motive întemeiate, cererea de divorț se poate depune prin mandatar cu procură autentică, conform art. 376, sec.1, cap.VII, din Noul Cod Civil. Odată termenul expirat, cei doi soți se prezintă la autoritatea la care au depus cererea de divorț, iar notarul sau ofiterul de stare civilă controlează dacă cei doi își mențin voința liberă și neviciată de a divorța. Astfel se eliberează certificatul de divorț, fără vreo mențiune de culpa soților. În cazul în care cei doi soți nu se pot înțelege asupra numelui pe care îl va purta fiecare după divorț sau asupra exercitării comune a drepturilor părintești, ofițerul de stare civilă sau notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și-i orientează pe cei doi către instanța de judecată potrivit prevederilor art. 374. În legislația veche, divorțul înregistrat la ofițerul de stare civilă sau la notar, se putea înregistra numai dacă nu existau copii minori rezultați din căsătorie și numai dacă a durat cel puțin un an căsătoria, dar odata cu republicarea Codului Civil din 01 Octombrie 2011, această condiție nu mai apare precizată, cei doi soți trebuie doar să fie de comun acord în toate aspectele juridice ale unui divorț.
Dacă cererea de divorț este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofițerul de stare civilă, face mențiunea în actul original de căsătorie, după emiterea certificatului de divorț. Dacă cererea este depusă la primăria pe raza teritorială a căreia cei doi soți au avut ultima locuință comună, ofițerul stării civile eliberează certificatul de divorț și transmite imediat o copie certificată a acestuia către primăria unde s-a înregistrat căsătoria (pentru mențiunea din actul din căsătorie). Dacă divorțul este înregistrat la notar, acesta emite certificatul de divorț și trimite, imediat, o copie certificată de pe acesta la primăria unde s-a încheiat căsătoria celor doi soți (art.377).
În cazul în care nu sunt îndeplinite toate condițiile, amintite mai sus, pentru a desface căsătoria, ofițerul de stare civilă sau notarul public, după caz, va respinge cererea de divorț. Asupra acestei respingeri nu există cale de atac, soții putînd să se adreseze instanței de judecată competente pentru a formula un divort prin acord comun sau cel pe baza motivelor temeinice care afectează grav relația dintre soți.
Depunerea cererii de divorț în instanța, pe cale judecătorească, este un proces mult mai complex, cu proceduri riguroase, de lungă durată, și vom insista asupra acestei căi pe parcursul rândurilor următoare.
În cazul depunerii cererii de divorț pe cale judecătorească, conform art. 607 din Codul procedurii civile, se precizează că instanța competentă este cea din circumscripția căreia se află ultimul domiciliu comun al soților. În cazul în care soții nu au avut domiciliul comun sau dacă niciunul nu mai domiciliază acolo unde au avut ultimul domiciliu comun, instanța competentă va fi cea de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul declară că nu cunoaște domiciliul pârâtului sau domiciliul acestuia este în străinătate – instanța competentă de judecată va fi cea de la domiciliul reclamantului. Aceste precizări de competență a instanței, nu sunt alternative, ci imperativ, trebuie urmată ordinea și condițiile impuse de Codul de procedură civilă.
În cazul competenței materiale, instanța competentă este judecătoria.
Pe parcursul procesului de divorț se pot identifica două faze:
a) Faza prealabilă sau necontencioasă, este practic cea a depunerii personale cererii de desfacere a căsătoriei la președintele instanței judecătorești de către soțul reclamant, prezentarea acestei cereri și finalizându-se cu fixarea termenului de judecată prin ședință publică. Președintele instanței va încerca să sfătuiască reclamantului sa se răzgândească, să mai dea o șansă căsăoriei, iar daca reclamantul insistă asupra cererii de divorț, va fixa termenul de judecată a divorțului.
b) Faza de judecată sau contencioasă, aceasta are loc la înfățișarea în fața completului de judecată, fie în ședință publică, fie în camera de consiliu, dacă instanța hotărește acest fapt pentru condițiile optime pentru administrarea dovezilor divorțului. Faza contencioasă începe cu primul termen de judecată și se finalizează prin pronunțarea hotărârii de divorț în ședință publică care nu depinde de faptul dacă procesul a avut loc în camera de consiliu sau public.
Cererea de divorț cu toate actele necesare, enumerate anterior, va fi prezentată personal președintelui instanței de către soțul reclamant. La primirea cererii de divorț, președintele instanței competente îi va sfătui reclamantului să încerce să depășească problemele ivite în căsătoria lor și să se împace cu acuzatul. Dacă reclamantul insistă totuși asupra cererii, i se va fixa termenul de judecată, în ședință publică. În cazul în care este vorba de divorțul de comun acord, cererea trbuie semnată de ambele părți și poate fi depusă de unul dintre soți ca celălalt să o accepte. Astfel președintele instanței, după verificarea existenței consimțământului liber și neviciat, va fixa un termen de două luni, în ședință publică, fără a mai insista asupra sfătuirii împăcării. La termenul de judecată, instanța verifică dacă soții nu s-au răzgândit cu privire la desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor și se va trece la judecarea cererii, fără a mai fi nevoie de probe ce demonstrează motivele de divorț. De obicei, soții care depun cererea de divorț de comun acord se înțeleg și asupra cererilor accesorii, de aceea legiuitorul a precizat că în hotărârea de divorț emisă, instanța va preciza numele soților după căsătorie, cui sunt încredințați copii minori pentru îngrijire și educare, pensia alimentară sau alte cereri accesorii depuse odată cu cererea de divorț, în condițiile legii. Dacă soții nu se înțeleg asupra vreunei cereri accesorii, instanța va continua judecata, cerând prezentarea probelor pentru a soluționa cererea.
Reclamantul poate renunța la cererea de divorț depusă pe tot cursul procesului, înaintea instanțelor de fond și chiar dacă pârâtul se opune. El are dreptul de a mai porni acțiunea de divorț bazându-se pe faptele care s-au întâmplat după împăcare, însă se poate folosi și de cele vechi. Împăcarea dintre cele două părți poate avea loc oricând în timpul procesului, conform art.618 din Codul de procedură civilă.
În cazul în care se intentează o cerere de divorț a unui cetățean român cu un cetățean străin, cei doi soți pot alege de comun acord una din legile aplicabile divorțului în acest caz:
legea statului unde cei doi soți își au reședința obișnuită și comună la data punerii de acord în alegerea legii aplicabile;
legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reședința comună, dacă cel puțin unul dintre ei mai locuiește acolo la data acordului în alegerea legii aplicabile;
legea unuia dintre cele două state ale căror cetățeni sunt soții, adică alegerea aplicabilității legislației românești (aplicându-se noul cod civil și cel de procedură civilă) cu privire la divorț sau a legislației cu privire la divorț, a țării din care este cetățeanul străin;
legea statului pe teritoriul căruia cei doi soți au locuit cel puțin 3 ani.
În cazul în care, cei doi soți nu aleg legea aplicabilă divorțului sau nu se înțeleg asupra ei, art. 2600, din Noul Cod Civil, precizează că legea aplicabilă procesului de divorț și a tuturor cererilor accesorii este:
legea statului unde își au reședința obișnuită și comuna, la data intentării procesului de divorț;
în lipsa reședinței comune, se va aplica legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reședință obișnuită comună, dacă cel puțin unul dintre ei mai are reședința obișnuită pe teritoriul acestui stat la data înregistrării cererii de divorț;
tot în lipsa reședinței obișnuite a unuia din soți pe teritoriul statului unde soții au avut ultimul domiciliu comun, se va aplica legea cetățeniei comune a soților la data înregistrării cererii de divorț;
în lipsa cetățeniei comune a celor două părți, se va aplica legea ultimei cetățenii comune a soților, dacă cel puțin unul dintre ei și-a păstrat aceasta la data introducerii cererii de acțiune de divorț;
legea română, pentru toate celelalte cazuri.
În cazul în care legea străină, determinată după cum reiese din enumerarea de mai sus sau aleasă de către cei doi soți de comun acord, nu permite desfacerea căsătoriei sau permite dar în condiții și situații speciale, se aplică legea românească, dacă unul dintre soți este cetățean român sau are domiciliul în România, la data depunerii cererii de divorț.
3.3 Condiția prezenței personale
Confom art. 614 din Codul de procedură civilă, părțile sunt obligate să se prezinte personal în fața instanței, făcându-se excepție doar dacă unul dintre soți:
execută o pedeapsă privativă de libertate;
este împiedicat de o boală incurabilă, avand o stare de sănătate care nu-i permite prezentarea în instanță;
este pus sub interdicție;
are reședința în străinătate.
În toate aceste cazuri, părțile se vor putea înfățișa prin intermediul unui mandatar, chiar și în instanța de fond. Principalul raționament care stă la baza prevederii prezenței personale este faptul că, fiind vorba de viața personală a celor doi soți, doar ei vor putea explica cel mai bine ce se întâmplă și ce vor, procesul se va putea desfăsura în condițiile optime doar în prezența celor două părți. Iar în ceea ce privește prevederea despre obligația instanței de a încerca să-i împace pe soți, și aceasta poate fi făcută doar prin prezența personală a celor doi soți.
Astfel prezența personală este obligatorie în instanța de fond, avocatul având rol doar de însoțitor și sfătuitor, în cazul apelului sau recursului părțile pot fi reprezentați și de avocați. Pentru desfășurarea divorțului este obligatorie prezența reclamantului la toate termenele de judecată publică fixate, altfel cererea lui este respinsă ca nesusținută, conform art.616 din Codul de procedură civilă valabil. Neprezentarea reclamantului la termenul de judecată este înțeleasă drept renunțare la acțiunea de divorț, fiind singura excepție în cazul dreptului comun în care lipsa nejustificată a celui care acuză duce la respingerea cererii de judecată. În restul cazurilor de judecare a cauzei, aceasta este permisă și în lipsa părților.
Astfel, în primul rând instanța va sugera părților să se împace și sa-și continue căsătoria, iar dacă cei doi insistă asupra cererilor lor, se va trece la soluționarea divorțului. În cazul în care părțile nu se pot înțelege asupra cererilor lor judecătorul poate recomanda medierea, dacă soții o acceptă, ei vor trebuie să se prezinte la mediator care nu va putea cere plata onorariului pentru prezentarea avantajelor medierii. După informarea cu privire la acestea, cele două părți vor putea decide dacă acceptă sau nu soluționarea divorțului prin această modalitate. Soții vor depune procesul verbal de la mediator prin care este prezentat rezultatul sedinței de informare inițială, procesul verbal trebuie depus înaintea termenului fixat de judecată, care nu poate fi mai mic de 15 zile calendaristice.
În concluzie, prezența personală la ședința publică a instanței nu exclude posibilitatea și dreptul de a fi însoțit și apărat de un avocat. Aceasta înseamnă cu nu este posibilă reprezentarea la proces prin avocat, ci este posibilă doar asistența lui pentru o apărare mai bună. Această obligație se referă doar la instanța de fond, fiind însă posibilă reprezentarea prin avocat în judecata în căile de atac.
Deci fiind condiție obligatorie, prezența personală a părților în fața instanței, apare nevoia de îndeplinire corectă și atentă a întregii proceduri de citare. În cazul în care reclamantul declară că nu cunoaște domiciliul pârâtului, deși a facut tot ce-i stă în putință în a-i afla domiciliul și prezintă probe concrete, citarea se va face prin publicitate, conform art.95 din Codul de procedură civilă actualizat, dar și la ultimul loc de muncă a pârâtului (art. 6161). Dacă la mai multe termene de judecată, citarea pârâtului se face doar prin afișare, instanța va putea dispune citarea prin Monitorul Oficial sau un ziar răspândit. Dacă soțul pârât se prezintă la proces și prezintă dovezi că reclamantul a știut domiciliul său, reclmantul va putea fi pedepsit prin amendă și despăgubiri.
Prezența în instanța de fond a reclamanului este la fel, o condiție obligatorie. Dupa cum am precizat și mai sus: dacă la termenul de judecată se prezintă doar soțul pârât, iar reclamantul lipsește fără o justificare fondată, se va respinge cererea de divorț ca fiind nesusținută. Dacă nu se afișează pârâtul, instanța va dispune cercetări daca își are domiciliul la adresa precizată de reclamant, daca nu este găsit se poate dispune și citarea la locul său de muncă.
În cazul în care, la termenul de judecată nu se prezintă niciuna dintre cele două părți, judecata acțiunii de divorț va fi doar suspendată, conform pct.2, art.242, al codului de procedura civilă. În acest caz, reclamantul sau pârâtul va trebuie sa înainteze o cerere de repunere a cauzei pe rolul instanței judecătorești, pentru continuarea judecării procesului de divorț. Cererea de redeschidere a procesului de divorț poate fi făcută și de moștenitorii de drept al decedatului, dacă procesul a fost suspendat conform pct.1, art. 243 din Codul de procedură civilă valabil. Calitatea de moștenitor trebuie demonstrată fie prin depunerea certificatului de moștenitor, fie în absența lui, de acte de stare civilă, testamentul sau chiar prin martori. Pot redeschide procesul, moștenitorii reclamantului, dacă în procesul de divoț a fost demonstrată vina exclusivă a pârâtului.
Dacă în decurs de un an de zile de la suspendare, niciuna dintre părți n-a facut cerere pentru repunere pe rol a procesului de divorț, cererea de divorț va fi perimată de drept, conform art. 248. Cererea de redeschidere a procesului de divorț poate sa nu fie perimată de drept, după termenul de un an de zile, cu o singură excepție – cererea să nu fi ajuns la instanța competentă fără vina părtilor și termenul de judecată să nu fi putut fixa.
Astfel confort art. 242, din Codul de procedură civilă, judecata se va suspenda în două cazuri:
1 )când ambele părți o vor cere;
2 )dacă nici una din părți nu se înfățișează la termenul de judecată.
Dar se face precizarea că se va putea judeca procesul dacă reclamantul sau pârâtul au cerut în scris judecarea în lipsă. Această explicație însă se referă la un alt tip de proces decât cel al acțiunii de divorț, pentru că prezența este obligatorie în instanța de fond, principală. Prezența prin reprezentant este posibilă doar în cazul cailor de atac; apelul sau recursul.
În cazul unui divorț bazat pe consimțământ reciproc, este obligatorie prezența părților la termenul fixat de instanță, pentru că aceasta va trebuie să verifice dacă mai există consimțământ liber și neviciat, și dacă soții insistă asupra divorțului de comun acord. În literatura juridică, se susține că, în lipsa celor două părți, instanța ar trebui să suspende acțiunea de divorț.
Conform art. 6162, dacă decedează unul dintre soți, în timpul procesului de divorț, se va hotărî încetarea căsătoriei și se va închide dosarul printr-o hotărâre irevocabilă. În cazul în care dosarul de divorț este bazat pe culpa pârâtului și intervine decesul reclamantului, după cum am amintit mai sus, acțiunea va putea fi continuată de moștenitorii acestuia, dacă se dovedește a fi culpa exclusivă a pârâtului, în caz contrar se închide dosarul print hotărâre irevocabilă.
3.4 Ședința de judecată și probele
Ședința de judecată a cererii de divorț este publică, fiind respectat principiul publicității. Însă în cazuri speciale, instanța poate dispune judecarea cererii în camera de consiliu, daca aceasta duce la o mai buna judecare și administrare a probelor. Însă hotarârea de divorț, se pronunță într-o ședință publică în ambele cazuri.
În cazul în care, instanța a început soluționarea cererii de divorț în procedura obișnuită, iar într-o ședință publică, aceasta se modifică cerându-se un divorț de comun acord al părților, legea nu precizează foarte clar daca trebuie acordat un termen nou de gândire de două luni, logica fiind că doar atunci a devenit un divorț prin consimțământ, după cum susține C.Butiuc în revista Dreptul nr.10-11/1995; sau dacă nu mai este justificată acordarea unui termen, pentru că soții și-au exprimat foarte clar dorința de a divorța și de obicei trece mai mult de două luni de la data înregistrării cererii de divorț pană la modificarea poziției soților (A.Bacaci). Decizia este a judecătorului.
În ceea ce privește culpa în destrămarea căsătoriei, în art. 617 din Codul de procedură civilă, legiuitorul precizează că pronunțarea divorțului din culpa pârâtului se face în cazul în care raporturile dintre soți sunt grav vătămate, din cauza unor motive temeinice, care pot fi imputabile acestuia, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Chiar dacă doar unul dintre soți a făcut cererea de divorț, instanța poate pronunța divorțul din culpa ambilor soți, dacă în procesul de judecare a acțiuniii de divorț se demonstrează prin dovezi, ca ambii soți sunt vinovați pentru desfacerea căsătoriei. Dacă ambele părți solicită aceasta, hotărârea de divorț va putea fi pronunțată fără a se preciza motivele divorțului. O hotărâre de divorț, fără precizarea motivelor va fi pronunțată de instanța judecătorească și în cazul divorțului prin acordul soților. Dacă nu există o cerere reconvențională a pârâtului, iar din probele administrate instanța decide că numai reclamantul este în culpă, cererea acestuia din urmă va fi respinsă ca fiind neîntemeiată.
În cazul în care soții sunt deja separați de cel puțin de doi ani, cererea de divorț poate fi depusă de oricare dintre părți, asumându-și culpa destrămării căsătoriei, conform art. 6171. După verificarea existenței în fapt a separației, precum și a duratei acesteoa, instanța va pronunța divorțul din vina exclusivă a reclamantului.
Caracteristicile probelor sau dovezilor care pot fi prezentate în cazul unui proces de divorț diferă față de dreptul comun. Conform al.(6), art 612 din Codul de procedură civilă, interogatoriu poate fi folosit în acțiunea de divorț, dar nu se poate dovedi motivele temeinice de divorț pe baza lui. Adică este un mijloc de probă care nu poate fi folosit pentru demonstrarea motivelor divorțului pentru că s-ar putea ajunge indirect la desfacerea căsătoriei între cei doi soți prin consimțământul comun. Totuși interogatoriul poate fi folosit în combaterea motivelor enunțate de divorț sau în legătură cu capetele cererilor accesorii.
Dacă în dreptul comun, nu se pot lua în considerație rudele de sânge sau alianță până la gradul trei inclusiv, în cazul procesului pentru desfacerea căsătoriei, pot fi lute declarații ale rudelor, cu excepția descendenților (art. 190). Raționamentul pe baza căruia s-a permis acest lucru se bazează pe faptul ca în procesul de divorț este vorba de viața personală și intimă a soților, pe care s-ar putea să o cunoască doar rudele apropiate.
O problematică destul de controversată în procesul de divoț o reprezintă folosirea sau nu ca probe în proces a înregistrărilor convorbirilor telefonice sau a discuțiilor, datorită faptului că astfel se încalcă dreptul la viața intimă, privată și familială, garantată prin art. 26 al Constituției României, precum și secretul convorbirilor telefonice.
În cazul unui divorț complicat și de lungă durată, judecătorul are dreptul să ia decizii și să impună măsuri provizorii în ceea ce privește încredințarea îngrijirii copiilor, a contribuției materiale la îngrijirea lor, folosirea fostei locuințe comune. Toate aceste sunt precizate prin ordonanță președențială. Măsurile dispuse nu sunt permanente și definitive, ci provizorii doar pe timpul soluționării divorțului (cf art.6132).
Ideal este ca instanța să fie obiectivă, perspicace, corectă, nepărtinitoare, pentru a pronunța hotărâri de divorț nealterate de numeroși factori și condiții care pot apărea în cursul unui proces de divorț.
3.5 Hotărârea de divorț
Hotărârea de divorț este modalitatea prin care instanța judecătorească se pronunță asupra admiterii sau respingerii cererii de desfacere a unei căsătorii eșuate. Această desfacere a căsătoriei, bazată pe motive temeinice de care ne amintește art. 373 al Noului Cod Civil, poate fi pronunțată fie prin culpa exclusivă a pârâtului, fie din culpa ambilor soți, dacă se demonstrează acest fapt. În ceea ce privește culpa exclusivă a reclamantului, instanța competentă nu va putea pronunța divorțul din acest tip de culpă, procedura normală în această împrejurare fiind respingerea cererii acțiunii de divorț. Dacă între timp, pârâtul a formulat o cerere reconvențională, instanța, respingând acțiunea reclamantului, va putea admite această cerere și să pronunțe hotărârea de divorț – reclamantul inițial devenind pârât.
Astfel, putem observa și sintetiza existența a patru situații posibile, dependente de culpa persoanelor:
Dacă se demonstrează prezența unor motive temeinice care au afectat căsătoria care nu mai poate continua – instața judecătorească va pronunța divorțul din culpa reclamantului.
Dacă se găsesc dovezi temeinice ca ambii soți „au contribuit” la destrămarea căsătoriei, instanța poate pronunța divorțul din culpa ambilor soți.
Dacă în procesul divorțului se demonstrează, prin probe, culpa reclamantului și pârâtul nu are formulată o cerere reconvențională, acțiunea se respinge drept nefondată.
În cazul în care este divorț bazat pe motivul alienării/debilității mintale sau a unei boli incurabile a unuia dintre soți, hotărârea de divorț este pronunțată fără precizarea culpabilității, instanța va declara căsătoria desfăcută.
În oricare fază a procesului, cele două părți se pot împăca, chiar și in cazul căilor de apel sau recurs, acțiunea de divorț fiind declarată stinsă, conform art. 618, al.(2) al Codului de procedură civilă. La fel și reclamantul se poate răzgândi și retrage cererea de divorț pe parcursul procesului, dar înaintea instanțelor de fond, chiar daca pârâtul se poate opune. Renunțarea reclamantului la cerere nu poate produce niciun efect asupra cererii pârâtului. Ulterior, în caz de nevoie, reclamantul poate intenta o altă acțiune de divorț și poate prezenta ca motive cele de după împăcare sau și cele vechi.
Odată cu pronunțarea hotărârii de divorț, se soluționează și se prezintă deciziile cu privire la toate cererile accesorii care au fost depuse odată cu cererea acțiunii de divorț. Astfel hotărârea de divorț, ca și cererea de intentare de divorț, va putea cuprinde și:
hotărârea asupra numelui de familie după desfacerea căsătoriei pe care îl vor purta foștii soți. Legislația oferă posibilitatea ca soțul care a purtat numele celuilalt sa-și păstreze acest nume și după divorț, aceasta se poate realiza fie ca înțelegerea/acordul dintre foștii parteneri, fie prin decizia instanței în cazul în care celălalt partener nu este de acord cu acest fapt. Decizia se bazează pe argumente fondate, chiar dacă nu sunt enumerate prin lege. Decizia este a instanței, de exemplu, se impune atunci când este vorba de pesoane publice, care au reușit sa-și creeze o reputație sau o carieră și schimbând numele ar suferi grave prejudicii (de obicei, este vorba de cântăreți, artiști, politicieni, avocați, etc), de aceea numele poate fi păstrat și cu dezaprobarea/opoziția celuilalt soț. Un alt exemplu este păstrarea numelui soției pentru a avea același nume cu copiii minori care a rezultat din căsătorie și care i-a fost încredințat spre îngrijire și educare. Dar practica judiciară rată ca nu există un model persistent, decizia este a judecătorului, daca motivele prezentate sunt sau nu temeinice, s-au întâlnit cazuri în care s-a decis păstrarea numelui după o căsătorie de durată, iar reclamanta a susținut că este recunoscută în viața socială cu numele de căsătorie, fără a fi însă o persoană publică. La un moment dat s-a încercat definirea sensului noțiunii de motive temeinice pentru a crea o practică unitară, astfel s-a decis ca prin acest termen să se înțeleagă orice interes care va fi prejudiciat odată cu schimbarea numelui.
hotărârea asupra împărțirii bunurilor mobile și imobiliare comune, dacă s-a cerut partajul printr-o cerere accesoriu celei principale, de divorț.
hotărârea asupra încredințării îngrijirii și a educării copiilor minori (rezultați din căsătorie, adoptați sau cei din afara căsătoriei), dar și asupra pensiei alimentare care trebuie plătită de către celălalt soț, conform al.(4) art. 6132 Conform art. 1441 , al Codului de procedură civilă, În cazurile în care instanța de judecată urmează a asculta un copil minor, ascultarea se va face în camera de consiliu. În situații speciale, instanța judecătorească poate asculta copilul minor fără ca părțile sau persoane străine să fie de față. În toate cazurile intentate de divorț, în care soții au un minor, instanta este obligată sa citeze autoritatea tutelară, care va trebui să-și prezinte concluzia, sub formă de declarație scrisă sau orală, cu privire la încredințarea copiilor uneia sau celelilalte părți din divorț, spre îngrijire, creștere și educare a copiilor, bineînțeles bazându-se pe interesul suprem al acestora. Acțiunea, conform al.(1), art.45, poate fi pornită de către Ministerul Public de câte ori este nevoie, pentru apărarea drepturilor și intereselor majore ale minorilor, a celor puși sub interdicție sau a celor dispăruți, și în alte cazuri prevăzute de legislație. Procurorul își poate prezenta concluziile în orice fază a procesului civil și în cadrul oricărui proces civil, dacă consideră că sunt încălcate drepturile și libertățile cetățenilor. Procurorul poate să atace oricare hotărâre, în condițiile legii, iar în cazul intereselor minorilor, dispăruților și a celor puși sub interdicție poate cere executarea hotărârilor pronunțate care sunt în interesul acestora.
hotărârea aspura dispunerii și atribuirii fostei locuințe comune a soților, aceasta de obicei ține seama de interesul minorilor rezultați din căsătorie, adică locuința este dată spre folosire părintelui în grija căruia au rămas copii, dar trebuie avute în vedere și alte criterii posibil existente; dacă locuința din discuție a fost ultimul domiciliu comun al soților, aceasta va putea fi comod partajabilă, fiecare poate primi spre utilizare căte o camera (nu poate fi vorba de evacuare), bineînțeles dacă este posibilă conviețuirea. În caz în care această locuință – fost domiciliu conjugal comun, este un bun comun în devălmășie, adică un drept de proprietate pe care două sau chiar mai multe persoane îl au asupra unui bun nedivizat între ei în cote-părți; instanța are posibilitatea de a impune împărțirea sau atribuirea ei provizorie, până la finalizarea procesului de partaj. Dar chiar și la o atribuire provizorie, instanța este obligată să țină seama de interesele copiilor minori ai soților, de sănătatea și starea materială a foștilor parteneri.
Conform al. (2), art. 617 din Codul de procedură civilă, o hotărâre de divorț nu se va motiva, la cererea expresă a celor doi soți. În practica judiciară s-au întâmplat cazuri în care instanța a înțeles acest articol drept posibilitatea nemotivării a întregii hotărâri de divorț. Chiar dacă textul la care ne referim este destul de ambiguu, legea se referă la negăsirea în cuprinsul hotărârii de divorț a motivelor acestuia, dar celelalte cereri accesorii (îngrijirea copiilor, numele după căsătorie,etc.) ar trebui motivate și precizate, susține Bacaci A. în lucrarea sa „Drepul familiei”.
O hotărâre de divorț este generatoare de stare civilă, pentru că aceasta se va schimba la ambii soți din căsătorit în divorțat. Actul care dovedește noua stare civilă este chiar sentința definitivă și irevocabilă pe baza căreia se vor putea schimbări și în actele, de exemplu, ale soțului care va reveni la numele purtat anterior căsătoriei. Referitor la regimul matrimonial, legislația precizează ca acesta încetează la data introducerea cererii de divorț. Datorită faptului că de obicei, soții sunt separați de ceva timp, înaintea introducerii cererii de divorț în instanță, art. 385 al Legii 287/2009 precizează că, la cererea oricărui dintre soți sau a ambilor, instanța poate declara încheierea regimului matrimonial la data separației în fapt a celor doi.
O noutate în codul civil este faptul că soțul nevinovat va putea cere despăgubiri pentru prejudiciul pe care l-a suferit din desfacerea căsătoriei. Bineînțeles admiterea plății despăgubirilor va trebui bazată pe probe ale prejudiciului, care trebuie sa fie cert și datorat divorțului, invocat de soțul nevinovat. Această posibilitate nou apărută, ca cel nevinovat de destrămarea căsătoriei să primească despăgubiri de la soțul vinovat, reprezintă o măsură prin care legiuitorul încearcă să crească nivelul de conștientizare a importanței și responsabilității instituției căsătoriei și a divorțului. Riscul ca acesta să nu fie o modalitate de îmbogățire fără un fundament, a vreunuia dintre soți, poate fi evitat numai prin perspicacitatea și rolul activ al instanței judecătorești investite cu soluționarea cererii.
Cu privire la posibilitatea de întreținere dintre cei doi soți, aceasta poate exista și după divorț, dacă soțul divorțat se află într-o incapacitate temporară de muncă apărută înainte sau în timpul căsătoriei sau dacă intervine în decurs de un an de a data pronunțării divorțului și doar dacă această incapacitate este determinată de o împrejurare în legătură cu căsătoria. Dacă în legislația veche cuantumul pensiei de întreținere era stabilit la o treime a venitului net obținut din muncă al soțului obligat, acum valoarea ei este limitată la o pătrime din venituri nete.
Independent de posibilitatea solicitării despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat de desfacerea căsătoriei de la soțul vinovat, cel reclamant poate beneficia de o prestație de compensare a dezechilibrului pe care îl creează divorțul în condiiile sale de trai, în condițiile pronunțării divorțului din culpa exclusivă a pârâtului. Prestația compensatorie poate fi sub formă de o sumă de bani (globală sau rentă viageră) sau sub formă de prestație în natură (exercitând uzufruct asupra bunurilor mobile sau imobiliare ale debitorului). Această prestație poate fi modificată dacă apare vreo modificare în resursele creditorului sau cele ale debitorului. Există și cazuri când se încheie acordarea prestații compensatorii și anume: decesul unuia dintre cei doi divorțați, recăsătorirea soțului creditor sau atunci când acesta ajunge să dețină mijloace suficiente să-i asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei, coform art. 395 din Legea nr. 287/2009.
Spre deosebire de despăgubirile menționate în art. 388 al Noului Cod Civil republicat, care pot fi acordate soțului nevinovat independent de faptul că e reclamant sau pârât în proces de divorț, prestația compensatorie poate fi acordată doar soțului reclamant și numai dacă divorțul se pronunță din culpa soțului pârât. Există și o durată obligatorie de 20 de ani a căsătoriei, pentru a putea fi cerută și acordată o prestație compensatorie. O altfel de particularitate a acestor două forme de recompensare a prejudiciului, reprezintă faptul că dacă cererea despăgubirilor nu exclude dreptul soțului nevinovat de a cere și o pensie de întreținere de la cel vinovat, atunci când este cazul bineînțeles, fostul soț care cere prestația compensatorie nu mai poate cere însă și o pensie de întreținere. Prestația poate fi cerută doar o dată, la desfacerea căsătoriei, adică la depunerea cererii de divorț sau până cel mai târziu până la prima zi de înfățisare, altfel reclamantul va fi decăzut din acest drept.
Spre deosebire de despăgubirile acordate care sunt înțelese în sensul unei sancțiuni pecuniare care este aplicată soțului în culpă de destrămarea căsătoriei și au rolul de a acoperi prejudiciul cauzat soțului nevinovat, prestația compensatorie are o valoare de sancțiune dar și de un remediu juridic, nefiind condiționată de demonstrarea vreunui prejudiciu, iar scopul ei este de a asigura soțului nevinovat divorțat o viață apropiată celei în decursul căsătoriei.
3.6 Căile de atac: apelul și recursul
Cele două căi prin care se poate ataca o hotărâre de divorț sunt apelul și recursul, căi de atac ordinare. Termenul de apel, dar și de atac este de 30 de zile calendaristice la comunicarea hotărârii de divorț, conform art.619 din Codul de procedură civilă. În ceea ce privește capete ale cererilor accesorii s-a stabilit că acest termen se aplică și lor, datorită faptului că legea nu precizează separat termenul special pentru atacarea lor. Dacă ele au fost introduse în cererea principală de divorț, atunci, logic, n-ar trebui să aibe un alt termen decât aceasta.
Codul de procedură civilă menționează că dacă la apel/recurs, după caz, nu se prezintă reclamantul, ci doar pârâtul, acesta va fi respins ca nesusținut. În schimb apelul sau recursul poate fi judecat dacă se prezintă doar reclamantul, conform al. (3) din același articol amintit mai sus.
Hotărârea de divorț, în condițiile art.6131, care este bazată pe acordul părților, cererea de divorț fiind semnată de ambii soți sau doar de unul, în condițiile în care celălalt o acceptă; este definitivă și irevocabilă, conform al.(4), art. 619. Hotărârea de divorț nu este revizuibilă, în sensul că dacă a fost pronunțat divorțul și desfăcută căsătoria, acest fapt nu mai poate fi atacat în instanță, se pot ataca doar cererile accesorii de împărțire a bunurilor comune, de încredințare a copiilor minori, de mărimea contribuției materiale la creșterea copiilor și folosirea locuinței comune. Adică o hotărâre de divorț se poate ataca în instanță, dacă avea și alte cereri, accesorii divorțului, cu privire la care părțile nu au cazut de acord – aceste dispoziții pot fi atacate cu apel sau recurs, dar tot în termenul de 30 de zile prevăzut pentru desfacerea căsătoriei.
Instanța judecătorească care a pronunțat o hotărâre de divorț irvocabilă, o va trimite, din oficiu, serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, Registrului național notarial al regimurilor matrimoniale (prevăzut de Codul civil), și oficiului național al registrului comerțului, după caz.
3.7 Data desfacerii căsătoriei
Similar faptului că diferite sisteme de drept admit divorțul pe cale administrativă sau pe cale judecătorească, divorțul-remediu sau cel sancțiune, tot așa și data desfacerii căsătoriei este interpredată diferit.
În literatura juridică se observă prezența a două interpretări:
atunci când data desfacerii căsătoriei este egală cu data la care hotărârea de divorț pronunțată rămâne irevocabilă și definitivă sau cu data la care se face mențiunea în legătură cu hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie original, în localitatea unde s-a încheiat căsătoria. Este cazul și legislației românești, care prin art. 382 din Codul Civil, precizează că data desfacerii căsătoriei este considerată data la care hotărârea de divorț a rămas definitivă. În cazul unui divorț simplu, de comun acord, la ofițerul de stare civilă sau notarul public, soții înțelegându-se în toate privințele, data desfacerii căsătoriei este considerată data la care s-a eliberat certificatul de divorț. Excepție face doar situația în care reclamantul decedează iar acțiunea este continuată de moștenitorii lui, data desfacerii căsătoriei în acest caz este și data decesului survenit.
stunci când data desfacerii căsătoriei este la data înregistrării declarației de divorț a soților, la serviciul de stare civilă. Înscrisul pe marginea actului de căsătorie este considerat doar efectul al desfacerii unei căsătoriei.
CAPITOLUL III: EFECTELE DIVORȚULUI
Căsătoria, fiind un act juridic de oficializare a uniunii celor doi membri: bărbat și femeie, produce efecte asupra vieții celor doi soți, efecte care sunt fie personale – nepatrimoniale, între soți, între aceștia și copii lor rezultați din căsătorie; fie efecte care sunt patrimoniale între soți, dar și între părinți și copii. Datorită acestui fapt, este perfect logic și evident că desfacerea prin divorț a unei căsătorii care nu mai poate continua, va produce și ea efecte contrare și complicate asupra vieții oamenilor, efecte care vor fi prezentate pe parcursul acestul capitol. Deși drepturile și obligațiile care se nasc din căsătorie între cei doi soți dispar, de obicei, odată cu divorțul; drepturile între părinți și copii nu pot să dispară, ci iau o altă formă de înfățișare.
Legislația răspunzătoare de reglementarea efectelor desfacerii unei căsătorii prin divorț este Noul Cod Civil, prin capitolul VII al acestuia, întitulat sugestiv Desfacerea căsătoriei.
Stabilirea vinei soțului care a dus la desfacerea căsătoriei, pronunțată prin hotărâre judecătorească de divorț, este importantă și în cazul unor efecte ale divorțului. Și anume:
a) Pensia de întreținere, se bazează pe datoria morală și socială a soților de a se susține și a se ajuta. Astfel soțul, indiferent dacă este reclamant sau pârât, poate cere o pensie de întreținere și să o primească din partea celuilalt soț, după divorț, în decurs de un an de la data desfacerii căsătoriei. Dar trebuie îndeplinite anumite condiții: soțul care cere pensia de întreținere să fie în incapacitate temporară de muncă apărută înainte/în timpul căsătoriei sau dacă intervine în decurs de un an de a data pronunțării divorțului și doar dacă această incapacitate este dată de o împrejurare în legătură cu căsătoria. Ca valoare, această pensie poate ajunge la o pătrime din venituri nete realizate prin muncă a soțului obligat la plată.
b) Despăgubirile, sunt o noutate prezentă în codul civil – soțul nevinovat poate cere despăgubiri pentru prejudiciul pe care l-a avut în urma desfacerii căsătoriei. Această existență a prejudiciului va trebuie demonstrată prin probe și dovezi. Prejudiciul trebuie sa fie cert și datorat exclusiv divorțului, invocat de soțul nevinovat.
c) Prestație compensatorie, a dezechilibrului pe care îl creează divorțul în condițiile de trai, poate fi cerută doar de reclamant, dacă și numai dacă divorțul se pronunță din culpa exclusivă a pârâtului. Această formă de despăgubire poate fi acordată doar în cazul desfacerii unei căsătorii care a durat cel puțin 20 de ani. Prestația compensatorie poate fi sub formă unei sume de bani sau în natură (exercitând uzufruct asupra bunurilor mobile sau imobiliare ale debitorului). Această prestație poate fi modificată dacă apare vreo schimbare în resursele creditorului sau cele ale debitorului și poate înceta dacă intervine decesul unuia dintre cei doi divorțați, recăsătorirea soțului creditor sau atunci când acesta ajunge să dețină mijloace suficiente să-i asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei, conform art. 395 din Legea nr. 287/2009. Soțul nevinovat care cere prestația compensatorie nu mai poate cere și o pensie de întreținere. Prestația poate fi cerută doar o dată, la depunerea cererii de divorț sau până la cel mai târziu prima zi de înfățisare, altfel reclamantul va fi decăzut din acest drept.
d) Încredințarea copiilor minori. Nu doar stabilirea culpei este importanta în încredințarea îngrijirii copiilor minori, ci ține seama de interesul suprem al lor. Minorul poate fi încredințat și soțului vinovat pentru desfacerea căsătoriei, dacă interesele lui sunt în acest sens;
e) Beneficiarul contractului de închiriere a locuinței comune. În cazul inexistenței copiilor și când soții nu se înțeleg cu privire la beneficiului contractului de închiriere a fostei lor locuințe comune, instanța va fi cea care hotărăște ținând cont de mai mulți factori.
f) Revocarea liberalităților. Donațiile făcute de un soț celuilalt, în timpul căsătoriei, pot fi revocate, potrivit art. 1031 din Noul Cod Civil. Iar nulitatea căsătoriei atrage după sine și nulitatea donației făcute soțului cu rea-credință.
g) Efecte de ordin moral și social. Pronunțarea publică a hotărârii de divorț și a faptului că unul dintre soți este în culpă pentru destrămarea căsătoriei duce, de multe ori, la schimbarea atitudinii societății, în general, și a familiei în sens larg, față de cei divorțați, care pot constitui un exemplu negativ pentru ceilalți cetățeni. Opinia publică și mass-media condamnă la publicitatea negativă acele persoane care nu au responsabilitate și se despart cu ușurință de relațiile de familie.
Hotărârea judecătorească de divorț, definitivă și irevocabilă, este costitutivă de stare civilă, întrucat aceasta se schimbă din căsătoriți în divorțați, făcându-se mențiunea aferentă pe actul de căsătorie original, la primăria unde s-a oficiat căsătoria. Efectul esențial al divorțului este că între soți încetează marea majoritatea a raporturilor personale și patrimoniale, cu excepția celor precizate de lege și în legătură cu îngrijirea copiilor, în general.
Pentru o mai bună înțelegere, dar și sistematizare a efectelor unui divorțuț, putem schița figura de mai jos:
Fig.1 Tipuri de efecte ale divorțului
4.1 Efecte asupra relațiilor personale
Efectele personale ale divorțului pot fi împărțite la rândul lor în efecte cu privire la relațiile personale dintre soți și efecte cu privire la relațiile personale dintre părinți și copii.
Efectele cu privire la relațiile personale dintre cei doi foști soți sunt numeroase:
Numele după căsătorie. După cum am mai amintit, odată cu pronunțarea divorțului, în mod normal fiecare soț revine la numele lui anterior căsătoriei, conform art. 383 din Noul Cod Civil. Prin excepție, dacă soții se înțeleg în această privință, numele de căsătorie poate să rămănă la ambii soți, iar instanța doar ia act de această înțelegere de comun acord.
Pot însă exista situații în care schimbarea numelui i-ar aduce pagube, sociale sau materiale, unui soț, datorită faptului că este o persoană cunoscută. Acest caz este reglementat de legiuitor tot prin articolul 383, prin precizarea că pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate aproba păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei, în lipsa unei înțelegeri între ei și chiar în cazul opoziției celuilalt soț. Prin interesul suprem al copilului înțelegem faptul că sunt simplificate formalitățile legale, dacă numele părintelui căruia i-a fost încredințat copilul spre creștere și educare, coincide cu numele acestuia din urmă.
Cererea soțului, care inițial și-a schimbat numele său de naștere și a purtat numele celuilalt soț în timpul căsătoriei, de revenire la numele anterior căsătoriei sau de a-l păstra pe cel din căsătorie trebuie formulată pe calea principală, după terminarea procesului de divorț, aceasta nu va mai fi acceptată.
Obligația de sprijin moral reciproc, de fidelitate și de coabitare, condiții necesare și, în mod normal, prezente într-o căsătorie, nu-și mai au rostul după pronunțarea divorțului, prin urmare vor înceta odată cu descfacerea căsniciei.
Capacitatea de exercițiu, care se dobândește de o fată minoră căsătorită, îi va rămâne chiar dacă la data divorțului aceasta nu a împlinit încă 18 ani.
Cetățenia, divorțul nu are nicio influență asupra ei. Dacă un străin obține cetățenia română în timpul căsătoriei cu un român, aceasta nu-i va fi retrasă cu ocazia divorțului, ci este dată pe viață cu condiția neîntreprinderii acțiunilor contra țării noastre.
Efectele cu privire la relațiile personale dintre părinți și copii, sunt următoarele:
Încredințarea copiilor minori. Dacă în căsătoria care se desface există copiii, atunci hotărârea de divorț va trebuie să dispună și încredințarea lor în grija unuia dintre soți, ambilor, unui membru al familiei sau chiar unei instituții ocrotitoare. În această decizie, se va ține cont de interesul copiilor, de ancheta psiho-socială dar și de înțelegerea părinților, dacă aceasta există. Conform art. 397, din Noul Cod Civil, se precizează că odată cu desfacerea căsătoriei prin divorț, autoritatea părintească a creșterii minorului îi va reveni ambilor părinți, în măsură egală, excepție făcând cazul în care instanța decide altfel. Dacă există motive întemeiate, instanța poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată de unul dintre părinți, celălalt păstrându-si dreptul de a supraveghea creșterea și educarea copilului.
Instanța va trebuie să verifice posibilitățile materiale ale părinților, dar și moralitatea lor în sensul asigurării bunei educații a minorului și-l va încredința pe copil acelui părinte care oferă cele mai bune condiții din toate punctele de vedere.
Puterea financiară a unuia dintre părinți este importantă dar nu prioritară, în ceea ce privește decizia instanței de tutelă, dacă se demonstrează că minorul este mai atașat afectiv față de celălalt părinte care și-a aratat interesul și preocuparea pentru buna creștere și educare a copilului. În acest caz, în interesul copilului este ca acesta să rămână cu părintele de care este atașat afectiv, altfel șocul emoțional, și așa prezent din cauza divorțului, va fi prea mare.
În situații excepționale (de ex: decăderea din drepturi părintești sau decesul părinților), instanța de tutelă va încredința minorul unei rude unei alte familii, cu acordul familiei acestuia, sau unei instituții de plasament care vor avea drepturi și obligații care ar reveni părinților în legătură cu copiii lor minori.
În cazul în care copilul are 10 ani împliniți(sau chiar mai puțin, dacă instanța constată că ascultarea lui va putea ajuta la soluționarea cererii), acesta va fi ascultat cu privire la dorințele sale, fiind informat, în același timp asupra consecințelor pe care le pot avea, dacă sunt respectate, dar și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește. Opiniile copilului vor fi luate în considerare în raport cu vârsta și maturitatea sa. Instanța va ține seama că la așa o vârstă, minorii sunt influențabili, astfel hotărârea judecătorească prin care el va fi încredințat unei anumite persoane va fi luată ținându-se seamă de interesul suprem al copilului, chiar contrar alegerii minorului.
În concluzie, instanța trebuie să evalueze o serie de factori importanți cum ar fi: sexul, vărsta copilului, existența fraților, atașamentul față de părinți, posibilitățile materiale ale părinților, comportamenul și moralitatea acestora; și să ia o decizie strict în interesul copilului minor. În aceste procese de divorț, în care sunt implicați copii este dezirabilă formularea concluziilor de către procuror, după părerea unor autori. (de ex: I.P.Filipescu).
Și așa fiind sensibilă, problema copiilor devine și mai delicată în cazul existenței mai multor minori care vor trebui încredințați unui părinte. În general, în practica judiciară persistă părerea că frații minori n-ar trebui despărțiți, mai ales dacă manifestă atașament unul față de celălalt, pentru că această dublă despărțire, de un părinte și de frate/soră, le-ar cauza traume psihologice.
Practica judiciară cunoaște și cazurile în care doi frați au fost despărțiți și încredințați spre creștere și educare părinților diferiți. Decizia s-a bazat pe faptul că din probele administrate rezulta că părinții manifestă aceeași afecțiune pentru ambii copii, iar minorii și-au exprimat dorința de a rămâne în grija părintelui la care și rămas.
Ocrotirea părintească. După cum am precizat și la punctul despre încredințarea copiilor, de regulă un părinte primește dreptul de a crește și educa minorul, celălalt având dreptul de a veghea modalitatea prin care și condițiile în care minorul este crescut și educat.
Practica de specialitate demonstrează faptul că instanța judecătorească este în măsură să soluționeze cerereile referitoare la modul prin care se exercită acest drept de supraveghere precum și dreptul de a avea legături personale cu copilul, cum ar fi: vizitele la școală sau acasă a copilui, luarea în concedii, etc.
Deși în cadrul prevederilor Noului Cod Civil, se precizează că acest drept de veghere îl are strict părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul spre creștere și educare, iar practica de specialitate confimă acest fapt prin deciziile sale. unii autori cred că și alte rude apropiate, de exemplu bunicii, ar trebui să aibe drept de vizitare sau de legături personale cu copilul. Argumentul logic este că, în cazul unui divorț, ar trebui păstrate legăturile cu toate rudele, nu doar cu părintele copilului, pentru că acestea sunt în interesul copilului și vor avea de cele mai multe ori, efecte benefice asupra echilibrului emoțional al copilului.
În cazul copilului dat în plasament unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire, se vor putea păstra legături personale cu părinții minorului conform condițiilor stabilite de autoritatea competentă care a luat măsura, dacă se respectă interesul suprem al copilului.
Potrivit art.404, sec.2 din capitolul VII, al Noului Cod Civil se reglementează posibilitatea prin care instanța de tutelă poate dispune modificarea măsurilor cu privire la drepturile și obligațiile părinților divorțați față de copiii lor minori, în cazul în care sau schimbat împrejurările, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui membru de familie, a copilului, a instituției publice specializate în protecția copilului sau a procurorului.
Un aspect foarte important rezultat din citatul de mai sus, care merită să fie precizat este posibilitatea ca persoanele divorțate înaintea de 1 octombrie 2011, adică înaintea de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil pot solicita custodia comuna a copiilor, chiar dacă aceștia au fost încredințați celuilalt soț pentru a-i crește și a-i educa printr-o hotărâre judecatorească. Astfel având un efect parțial retroactiv, în sensul că se aplică celor care formulează cerere în acest sens, nu tuturor părinților divorțați.
Efecte asupra relațiilor patrimoniale
Ca și cele cu privire la raporturilor personale, efectele cu privire la raporturile patrimoniale pot fi: cele dintre soți și cele dintre părinți și copii, pe care le vom detalia în cele ce urmează.
Efecte referitoare la raporturile patrimoniale dintre soți sunt:
Comunitatea de bunuri a soților, aceasta încetează odată cu împărțirea bunurilor comune, realizată fie la înțelegerea dintre soți, fie prin hotărâre judecătorească definitivă de divorț. Acțiunea pentru împărțirea bunurilor comune poate fi introdusă la instanța de judecată:
pe calea cererii principale, după ce a fost pronunțată hotărârea de divorț;
ca o cerere accesorie față de acțiunea de divorț.
Dreptul la acțiunea pentru împărțirea bunurilor comune este imprescriptibil.
Realizarea împărțirii bunurilor comune se face astfel:
a) dacă exisă o înțelegere a soților în ceea ce privește determinarea cotei fiecăruia din bunurile comune, atunci partajul se va realiza conform acestor cote;
b) dacă nu există vreo înțelegere, stabilirea cotei-părți aferente fiecărui soț se va face printr-o hotărâre judecătorească.
Legislația nu precizează clar și expres, cum trebuie realizată împărțirea bunurilor comune, independent de regim matrimonial ales, pentru că în oricare regim din cele trei existente, există și bunuri comune, de obicei. Practica judiciară a demonstrat faptul că la împărțirea bunurilor comune, instanța judecătorească ține seama de contribuția fiecăruia la achiziționarea și conservarea unui bun, instanța putând să le împartă în cote egale ale fiecărui soț.
Obligația de a contribui la cheltuielile familiei/căsniciei, va înceta ca urmare a desfacerii căsătoriei;
Locuința comună a soților, este de obicei o cerere accesorie a acțiunii de divorț și, prin urmare, soluționată de instanța judecătorească. Dacă conform Legii 114/1996, prin art. 27 se stipula că în caz de divorț, locuința i se va atribui soțului căruia i-au fost încredințați copii, soțului care a obținut divorțul, dacă soții nu s-au înțeles altfel, odată cu aprobarea Legii 196/1997, această precizare nu a mai fost preluată, astfel rămânând în sarcina instanței să soluționeze problema locuinței comune a soților. Instanța a considerat că dacă locuința din discuție a fost domiciliu conjugal al părților, ea este comod partajabilă și nu se cere evacuarea vreunei părți. În sensul că fiecare soț poate să primească în utilizarea sa exclusivă cate o cameră, împărțind locuința. Dar această soluție poate fi folosită doar dacă este posibilă conviețuirea părților în continuare.
Dacă locuința care a fost domiciliu comun este un bun folosit în devălmășie, instanța, la cererea unei dintre părți, poate dispune împărțirea sau chiar atribuirea provizorie a acesteia, dacă nu s-a cerut împărțirea bunurilor comune. Definitivarea soluției are loc odată cu finalizarea partajului.
Dacă între părți nu există nicio înțelegere cu privire la locuința comună, instanța judecătorească va decide căruia dintre soți îi va rămâne aceasta, ținând cont de interesul copilului, cui i-a fost încredințat copilul, posibilitățile financiare, etc.
Astfel noua reglementare enumeră și criteriile de preferință pentru atribuirea contractului de închiriere a locuinței familiei la desfacerea căsătoriei, special pentru evitarea situațiilor când aceasta nu poate fi utilizată în comun de ambii soți. Criteriile și ordinea de preferință precizate de lege, sunt următoarele:
interesul superior al copiilor minori;
culpa în desfacerea căsătoriei;
posibilitățile materiale sau chiar locative proprii ale foștilor soți, dacă acesta deține o proprietate sau dacă are mijloace financiare de a-și cumpăra una.
Aceste criterii vor fi luate în considerare și în cazul în care proprietatea care reprezintă locuința familiei este bun comun al soților, iar aceștia nu se pot înțelege în legătură cu folosirea ei în perioada dintre divorț și împărțirea bunurilor comune.
Legea îl obligă pe soțul rămas cu dreptul folosinței fostei locuințe comune, să plătească celuilalt soț, o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor generate de mutare într-o altă locuință. Această indemnizație se poate imputa la partaj asupra cotei-părți aferente acestuia, dacă există bunuri comune. Singura excepție posibilă conform reglementărilor în vigoare, de la plata indemnizației, o constituie cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului căruia i-ar trebui plătită aceasta.
Obligația de întreținere dintre soți încetează, în mod normal. Dar pot fi situații în care un soț îi poate cere celuilalt pensia de întreținere dacă el se află într-o incapacitate temporară de muncă apărută înainte sau în timpul căsătoriei sau dacă apare în timpul primului an de a data pronunțării definitive a divorțului și doar dacă aceasta este determinată de o împrejurare în legătură cu căsătoria. În legislația veche valoarea acestei pensii de întreținere era stabilită la o treime a venitului net obținut din muncă al soțului obligat conform dispozițiilor actuale valoarea ei a fost limitată la o pătrime din veniturile nete.
Prestația compensatorie. Este o noțiune nou apărută în legislația românească prin care înțelegem posibilitatea acordării unei prestații compensatorii soțului nevinovat în destrămarea căsătoriei, atunci când acțiunea de divorț se pronunță din culpa exclusivă a pârâtului. Conform prevederilor art. 390-395 din Noul Cod Civil, se precizează destul de clar condițiile de acordare a acestei prestații:
– divorțul să fie pronunțat din culpa exclusivă a pârâtului;
– căsătoria să fie de cel puțin de 20 de ani;
– să se solicite prestația odată cu cererea de divorț;
– să existe un dezechilibru important pe care l-a determinat divorțul și a schimbat radical condițiile de trai a soțului nevinovat.
Prestația compensatorie nu se poate obține în același timp cu cu pensia de întreținere solicitată în conformitate cu prevederile art. 389, astfel încât solicitantul trebuie să se hotărască asupra cărei forme de compensare rămâne. Instanța va fi cea care va hotărî cuantumul și termenul unei prestații compensatorii având în vedere următoarele:
– resursele soțului solicitant la data pronunțării divorțului;
– resursele celuilalt la data pronunțării divorțului;
– efectele prezente sau viitoare ale lichidării regimului matrimonial;
– împrejurări previzibile care pot modifica condițiile de viață ale solicitantului;
Conform art.392 din Noul Cod Civil, prestația compensatorie poate fi acordată în bani – fie ca o sumă globală indexabilă, fie ca o rentă viageră; sau se poate acorda în natură, ca uzufruct asupra unor bunuri mobile sau imobile ce aparțin soțului vinovat.
La cererea expresă a soțului creditor, instanța îl poate obliga pe cel plătitor să constituie o garanție reală sau să depună o cauțiune pentru a asigura plata rentei.
Prestația compensatorie poate fi modificată, prin hotărârea instanței judecătorești, atunci cînd se schimbă împrejurările în care aceasta a fost acordată, precum și mijloacele de care debitorul dispune sau în resursele materiale pe care le are creditorul.
Prestația compensatorie poate înceta în cazul în care intervine decesul unuia dintre soți sau soțul creditor se recăsătorește și-și pierde dreptul la aceasta.
Dreptul la moștenire, pe care îl are soțul supraviețuitor, în urma decesului celuilalt, nu-și mai are obiectul, fiind vorba de divorț și nu de deces.
Efecte referitoare la raporturile patrimoniale dintre părinți și copii sunt:
Locuința copilului după divorț. Conform art. 400 din Noul Cod Civil, dacă părinții nu se înțeleg sau în eventualitatea în care înțelegerea lor nu este în interesul superior al copilului, instanța de tutelă, odată cu pronunțarea divorțului, va stabili locuința copilului minor la acel părintele cu care locuiește de obicei. Dacă până la pronunțarea divorțului, minorul a locuit cu ambii părinți, instanța îi va stabili locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior. Ca excepție, și numai dacă este în interesul copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire. Acestea având toate drepturile autorității părintești privind sănătatea, creșterea și educația sa.
Noul Cod Civil, prin art. 495, îi permite unui părinte să ceară oricând instanței de tutelă, înapoierea copilului de la o persoană care îl ține fără drept. Instanța, ținând cont de interesul superior al copilului, va analiza situația și ascultând obligatoriu minorul, va respinge cererea numai dacă înapoierea minorului prejudiciază interesele copilului.
În concluzie, instanța de tutelă poate stabili locuința copilului:
la unul din părinți, de obicei, la acela la care era stabilită locuința copilului și înainte de divorț, dar oricum prioritar fiind interesul minorului;
la bunici sau alte rude;
la o instituție apărătoare a drepturilor copilului.
Contribuția părinților. Dispozițiile legale precizează că prin hotărârea de divorț, instanța de tutela va stabili contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare și pregătire profesională a copiilor lor. Părintele căruia nu s-a dat în grijă minorul va fi obligat de instanță, să dea o anumită parte din venitul său net părintelui încredințat cu creșterea și educarea minorului lor.
Părinții se vor putea să se înțeleagă cu privire la valoarea contribuției pe care o va avea fiecare din ei la cheltuielile generate de creșterea unui copil, dar înțelegerea lor tot trebuie să fie aprobată de instanța de judecată care va verifica dacă sumele la care s-au înțeles părinții sunt îndestulătoare pentru acoperirea nevoilor și cresterea în condiții optime a copilului. Părintele rămas cu copilul, teoretic, n-ar putea refuza primirea acestei contribuții din partea celuilalt părinte, decât dacă face dovada că are mijloacele necesare pentru asigurarea condițiilor bune de trai și de dezvoltare a copilului.
În situația posibilă, în care fiecare părinte a primit în îngrijire câte un copil, dacă unul dintre părinți are mijloace materiale mai mari, el va putea fi obligat să plătească celuilalt părinte o anumită sumă, stabilită de instanță – din raționamentul egalității copiilor, ambii beneficiind de condiții asemănătoare de creștere și dezvoltare. Odată schimbate nevoile copilului sau posibilitățile materiale ale părintelui în grija cui se află, se va putea schimba și hotărârea instanței cu privire la suma acordată.
În ceea ce privește drepturile părintelui referitoare la bunurile și actele patrimoniale ale copilului, acestea vor fi exercitate de către părintele rămas cu copilul. În cazul în care minorul a fost încredințat unei terțe persoane sau unei instituții ocrotitoare, instanța va trebui să hotărască părintele care va avea drepturi de reprezentare a minorului.
Acest efect al divorțului asupra relațiilor dintre părinte și copil se fundamentează pe obligația unui părinte de a-și întreține copilul, de a-i îngriji sănătatea, de a-i crea condiții necesare pentru o dezvoltare psihică și fizică normală, independent de faptul dacă mai este căsătorit cu celălalt părinte al copilului sau nu. Cu alte cuvinte, aceste efect se bazează pe autoritatea părintească care este un termen nou introdus în Codul Civil odată cu intrarea lui în vigoare. Potrivit dispozițiilor reglementate, autoritatea părintească însumează totalitatea drepturilor dar și a obligațiilor în ceea ce privește persoana și bunurile copilului, autoritatea aparține în mod egal ambilor părinți. În ceea ce privește un părinte minor, acesta va avea drepturi și îndatoriri cu privire doar la persoana copilului.
Confom art.499 din Noul Cod civil, atât tată, cât și mama sunt obligați, să întrețină împreună copilul lor minor, asigurându-i condițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesională. Potrivit art. 487 din Noului Cod Civil, părinții sunt obligați:
să orienteze copilul și să-i dea sfaturile necesare exercitării drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia;
să coopereze cu minorul;
să-i respecte viața intimă și demnitatea;
să-l informeze asupra tuturor actelor sau faptelor sale care îl pot afecta;
să-i asculte părerea;
să.i protejeze drepturile;
să coopereze cu persoanele fizice și juridice din domeniul îngrijirii, educării, formării sale profesionale;
să se îngrijească de bunurile sale moștenite, până la vârsta majoratului.
În cazul în care minorul are un venit propriu dar care nu-i ajunge, părinții au obligația să-l ajute. În cazul în care copilul este deja major, fără a depăși vârsta de 26 de ani, dar își continuă studiile, părinții sunt obligați să-l întrețină pentru ca acesta să-și termine pregătirea profesională.
În cazul lipsei de înțelegere între părinți, valoarea obligației de întreținere, tipul și modalitățile executării ei, dar și contribuția fiecăruia dintre părinți se vor stabili prin hotărârea instanței de tutelă bazată pe o anchetă psiho-socială.
4.3 Alocația de stat pentru copii
Conform legislației românești, un copil primește alocația de stat, pentru susținere a acestuia, fiind o formă de ocrotire a copilului, fără a face vreo discriminare, până la împlinirea vârstei majoratului, adică până la 18 ani.
Conform prevederilor Legii nr. 61/1993 modificată si completată prin Ordonanța de Urgență nr. 44/2006, titularul dreptului de alocației de stat pentru copii este evident, copilul. Cuantumul acesteia este de 40 de lei pe lună și se majorează anual, prin hotărârea Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
În ceea ce privește încasarea alocației de stat, deosebim patru posibile situații (art.4):
dăcă părinții sunt căsătoriți și îl îngrijesc pe copil, alocația de stat o poate primi oricare dintre ei, pe baza înțelegerii;
dăcă parinții nu sunt împreuna, sunt divorțați, iar instanța a stabilit domiciliul copilului la unul dintre aceștia prin hotărâre judecătorească, sau copilul a fost încredințat unuia dintre părinți: alocația se va încasa, pe baza deciziei autorității tutelare, de către părintele la care se află domiciliul minorului, respectiv cel căruia i-a fost încredințat. Dacă părinții cad de acord, oricare dintre ei poate sa încaseze alocația de stat.
dacă copilul se află în plasament familial sau este încredințat unei terțe persoane spre creștere și educare, alocația se va încasa de tutorele sau curatorul copilului ;
dupa împlinirea vârstei de 14 ani, plata alocației de stat se poate face direct titularului, dar cu încuviințarea părintelui sau tutorelui legal.
Au dreptul de a primi alocația de stat, atât copii din căsătorie, cât și cei aflați în afara acesteia sau adoptați, legiuitorul specificând că nu se va face nicio discriminare în acordarea alocației de stat. Dar dacă nu s-ar aproba primirea unei alocații de stat pentru copii, unui copil adoptat de exemplu, el ar fi discriminat în raport cu ceilalți.
Alocația de stat are un caracter personal, prin urmare nu poate face obiectul unei tranzacții sau chiar renunțări.
În practica judiciară, dar și în literatura de specialitate, a persistat ideea că o acțiune a unui soț prin care se cere obligarea celuilalt soț care nu a realizat formalitățile cerute sau a încasat alocația de stat pentru copii fără drept în acest sens și fără să o transfere celuilalt soț încredințat cu creșterea copilului, este admisibilă și justificată pentru că este un abuz care a dus la îmbogățirea nejustificată. În practica judiciară s-a întâlnit cazul admiterii cererii pe calea unei proceduri speciale – a ordonanței președențiale; cererii accesorii divorțului pentru obligarea părintelui ce a încasat alocația de stat pentru copii fără drept, să o remită celuilalt părinte care a rămas cu minorul. Argumentul și justificarea este simplă, după cum am precizat caracterul alocației de stat este personal – deci în mod normal este a copilului, dar până la împlinirea de a 14 ani este plătită părintelui în grija căruia a rămas minorul după divorț, rolul ei fiind de ocrotire de către stat a copilului. Dacă ea este plătită unui părinte care nu îngrijește copilul, este fie o eroare administrativă, fie reaua credință a părintelui în cauză pentru că el încaseaza acei bani fără să-i utilizeze în interesul copilului. Atunci, în ordinea normală a lucrurilor, după divorț, dacă alocația de stat este primită în continuare de părintele care poate doar veghea copilul, fără să-l îngrijească, acesta fi trebuie să o transfere celuilalt părinte, fie trebuie să facă toate formalitățile administrative pentru ca alocația pentru copii să fie primită de părintele încredințat cu copilul.
CONCLUZII
Principala modalitate de desfacere a unei căsătorii, divorțul, este un fenomen cunoscut de societate din cele mai vechi timpuri. Mai precis divorțul a apărut odată cu apariția căsătoriilor, doar că de la începutul istoriei, acestea nu erau reglemenate prin legislație sau norme legale, din simplu motiv al inexistenței dreptului în forma pe care o cunoaștem astăzi; ci sub forma obiceiurilor, cutumelor și a sancțiunii societății în cazul încălcării acestora.
Odată cu apariția instituției căsătoriei a apărut și nevoia de a reglementa modalitatea prin care această căsătorie poate fi desfăcută, pentru că, deși se consideră și se dorește a fi încheiată pe viață, legislația nu poate obliga cetățenii să mențină o căsătorie dacă aceasta nu mai poate continua, fie ca ei nu mai vor sau nu mai pot să conviețuiască, datorită a numeroaselor motive ce pot fi invocate.
Pe teritoriul țării noastre, societatea a avut o dezvoltare destul de lentă în ceea ce privește reglementările normative ale instituțiilor căsătoriei și, prin consecință, a divorțului, pornind de la inexistența acestora, viața fiind caracterizată de relațiile sexuale nereglementate; și terminându-se cu apariția și generalizarea căsătoriei monogame și implicit a divorțului – ca posibilitate de desfacere a acestei căsătorii în cazul în care ea eșuează. Inițial, nici nu exista vreo forma de căsătorie cunoscută astăzi, dar odată cu evoluția și dezvoltarea societății apare necesitatea controlului și a formulării regulilor de către societate, prin care se reglementau raporturile între indivizi. Astfel apare căsătoria în grup, poliandria, poligamia și, în sfârșit, monogamia. Prin monogamie înțelegem acea formă a familiei și căsătoriei care se bazează pe o uniune liber consimțită între un bărbat și o femeie, uniunea făcută cu principalul scop de a procrea, deși nu este o condiție obligatorie în societatea modernă. Odată cu apariția monogamiei, apare divorțul și necesitatea rezolvării neînțelegerilor referitoare la diferitele aspecte ale desfacerii unei căsătoriei.
În paralel cu evoluția căsătoriei, se poate observa și evoluția instituției divorțului, care la începututile istoriei nici nu era prezentă pentru că obiceiurile referitoare la familie, nici nu presupuneau posibilitatea despărțirii acesteia fie datorita tabuurilor comunităților, fie datorită speranței mici de viață, fie datorită diferitor forme de conviețuire, enumerate mai sus, care satisfăceau nevoile individului și a grupului pe deplin. Ulterior, în perioada ocupației romane existau două posibilități de desfacere a unei căsătorii: voluntar sau forțat de împrejurări. Voluntar, divorțul se realiza printr-o solemnitate inversă sau prin ritualul eliberării femeii prin puterea unei terțe persoane. În mod forțat, căsătoria înceta prin decesul unuia dintre soți sau prin pierderea libertății sau a dreptului la cetățenie romana a acestuia (de ex: peregrini, sclavi). În perioada puterii depline a capului familiei (pater familias) acesta avea puterea să desfacă o căsătorie fără a ține seama de consimțământul sau voința celor doi soți implicați, dar odată cu micșorarea puterii lui se pune accentul tot mai mult pe cererea acordului comun și voluntar al soților.
Astfel divorțul a cunoscut și el diferite forme, de la permisiunea liberă, până la interzicerea lui. Reglementarea divorțului a depins de forma de organizare a familiei, nevoile societății, regimul proprietății, dar și de religia majoritară a comunității. În ceea ce privește reglementările legale cu privire la divorț pe teritoriul țării noastre, de-a lungul timpului, putem menționa: dreptul roman, influențe bizantine și slave, Cărțile de despărțeală, Obiceiul pamântului, Codul lui Calimah, manualul lui Andronache Donici, Codul Civil din 1864, Codul familiei și Noul Codul Civil de astăzi, actualizat ultima dată în 01.10.2011 – prin fiecare dintre ele s-a încercat actualizarea reglementărilor privitoare la divorț (dar nu numai) conform cerințelor și nevoilor apărute în societate, pentru a avea un anumit control asupra ratei divorțurilor și a sprijini familia și copii rezultați.
Din punct de vedere juridic, termenul de divorț înseamnă acel mijloc legal care le permite soților să desfacă căsătoria lor, fie pe baza acordului lor comun, fie pe baza diferitor motive temeinice, prin care continuarea căsătoriei este imposibilă, așa cum precizează prevederile Noului Cod Civil.
Conform art.373, sec.1, cap.VII al Codului Civil, deosebim patru posibilități de desfacere a unei căsătorii, și anume:
divorțul prin acordul ambilor soți;
divorțul pe baza motivelor temeinice, care fac imposibilă continuarea căsătoriei, fiind grav prejudiciate raporturile de orice fel dintre soți;
divorțul intervenit după o separare de cel puțin de doi ani, prin înregistrarea cererii unuia dintre soți, care va lua culpa asupra sa. Divorțul se va pronunța din culpa exclusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, iar acesta se va pronunța fără mențiunea despre culpa soților
divorțul datorat unei stări grave de sănătate, la înregistrarea cererii soțului a cărui sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei. Divorțul se va pronunța fără mențiunea despre culpa soților.
Divorțul prin comun acord înseamnă că ambii soți consimt la desfacerea căsătoriei fără precizarea motivelor care au dus la desfacerea ei. Cererea de divorț poate fi depusă de ambii soți împreună sau doar de un soț, dar fiind semnată și acceptată de către celălalt, pe calea administrativă sau pe cea judecătorească. Calea administrativă se referă la depunerea cererii de divorț la ofițerul de stare civilă sau notarul public, principala condiție a aprobării acestei cereri este înțelegerea soților în privința tuturor aspectelor: custodia copiilor, contribuția materială a fiecăruia, numele după căsătorie, beneficiarul locuinței comune, partajul… fară vreo excepție. Dacă soții nu se pot înțelege asupra măcar a unei privințe, ofițerul stării civile și respectiv notarul va refuza desfacerea căsătoriei și-i va îndruma pe cei doi soți să obțină divorțul de comun acord în instanță, adică pe calea judecătorească.
Dacă în prevederile vechi ale Codul familiei, posibilitatea de desfacere a căsătoriei, prin comun acord, era condiționată de îndeplinirea simultană a două condiții:
durata căsătoriei să fie de cel puțin un an, de la data depunerii cererii de divorț;
să nu existe copii minori rezultați din căsătorie.
Noul Cod Civil, nu mai condiționează divorțul prin acordul părților de îndeplinirea acestor condiții: divorțul se poate pronunța indiferent de durata căsătoriei și independent de existența copiilor minori. Principala condiție este cea precizată mai sus – soții trebuie să cadă la înțelegere asupra tuturor aspectelor și efectelor unui divorț. Noile reglementări menționează că desfacerea căsătoriei prin acordul părților nu se poate realiza dacă unul dintre soți este pus sub interdicție.
Divorțul prin acordul părților este o cale simplificată de desfacere a unei căsătorii. Dacă soții nu se înțeleg asupra tuturor condițiilor, ei se vor adresa instanței. Acest consimțământ al soților nu este privit prin ideea de culpă a vreunui soț, pentru că instanța nu mai este obligată să cerceteze existența vreunui motiv care stă la baza cererii de divorț și nu va mai menționa culpa în hotărârea de divorț definitivă, în acest caz rolul ei este de asigurarea îndeplinirii condițiilor legale .
Odată depusă cererea de divorț, bazată pe comun acord al părților, la ofițerul de stare civilă sau notarul public, acesta va verifica îndeplinirea condițiilor precizate de lege și anume:
consimțământul liber și neviciat al ambilor soți, exprimat în fața ofițerului stării civile sau în fața notarului public, de la locul căsătoriei sau de la ultimul domiciliu comun al soților;
dacă niciunul dintre ei nu este pus sub interdicție;
dacă s-au înțeles în toate privințele posibile în ceea ce privește divorțul.
Ofițerul sau notarul public va da un termen de gândire de 30 de zile, când soții trebuie să se prezinte personal în fața autorității la care au depus cererea, și li se va elibera un certificat de divorț fără mențiunea culpei. Odată certificatul de divorț eliberat, ofițerul de stare civilă sau notarul public, după caz, vor trimite o copie certificată a acestuia la primăria unde s-a încheiat căsătoria pentru a se face mențiunea aferentă pe actul original de căsătorie, conform al.(2), art.377, sec.1, cap.VII din Noul Cod Civil.
Dacă nu sunt îndeplinite condițiile legale referitoare la divorțul de comun acord, ofițerul sau notarul public va respinge cererea de divorț, iar împotriva acestui fapt nu există cale de atac. Dar legislația îî permite soților care au fost refuzați abuziv, să ceară daune pentru repararea prejudiciului, în instanța competentă, pe cale separată.
În cazul divorțulul din motive temeinice care au prejudiciat raporturile dintre soți în așa măsură încât nu mai este posibilă continuarea căsătoriei, instanța va trebui să verifice existența acestora. Divorțul se poate pronunța doar dacă instanța este convinsă de către reclamant de existența acestor motive și stabilește culpa unuia dintre soți în desfacerea căsătoriei. Dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța va pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă cererea de divorț a fost intentată de unul dintre soți. În cazul în care culpa aparține în totalitate reclamantului, conform prevederilor art. 388, soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească.
În timpul procesului de divorț, cei doi soți vor hotâri dacă se mai păstrează numele de căsătorie, din motive întemeiate (există situații în care persoanele publice sau cunoscute într-un domeniu ar suferi prejudicii grave daca și-ar schimba numele, sau din motivul interesului suprem al minorului). Numele se poate păstra chiar dacă celălalt soț nu este de acord, dar instanța constată nevoia păstrării lui.
Cererea de divorț va fi soluționată de instanța de tutelă prin hotărâre de divorț. Dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului de divorț, acesta din urmă va putea fi continuat de moștenitorii decedatului, doar dacă este demonstrată culpa exclusivă a soțului pârât.
În concluzie, pentru a putea fi declarată desfacerea căsătoriei, trebuie să existe și să poate fi demostrate motivele care au dus la prejudicierea raporturilor dintre soți și la imposibilitatea de a continua căsătoria. O caracteristică a acestui tip de divorț este necesitatea convingerii instanței în existența motivelor destul de grave datorită cărora sunt afectate raporturile dintre soți. Scopul principal al acestei obligații de a demonstra prezența motivelor temeinice este reducerea numărului de divorțuri în situația în care cei doi soți mai pot încerca și reuși să continue căsătoria. Astfel, de multe ori, instanța amână și acordă un nou termen în 1-2 luni pentru a le oferi celor doi posibilitatea să-și revizuiască sentimentele și dorințele, și să se împăce.
Datorită faptului că legiuitorul nu realizează o enumerare clară a motivelor de divorț, instanța judecătorească este cea care hotărăște dacă motivele invocate sunt fundamentate sau nu, în funcție de faptele și de probele prezentate. Evident, aceste împrejurări trebuie să fie destul de grave dacă s-au înrăutâțit relațiile dintre soți în așa măsură încât s-a ajuns la un proces de divorț.
Practica judiciară a recunoscut următoarele motive, drept motive temeinice de divorț:
Despărțirea soților și/sau refuzul nejustificat al unuia dintre ei de a locui împreună cu celălalt. Despărțirea trebuie să fie definitivă și nu temporară, iar refuzul să poată fi imputabil celui pârât.
Infidelitatea sau adulterul, adică încălcarea de către unul dintre soți a jurământului și a obligației de a nu întreține relații sexuale în afara familiei, nu mai reprezintă un motiv de divorț conform noilor reglementări în vigoare.
Nepotrivirea fiziologică dintre soți.
Refuzul nejustificat a unui soț pentru a avea raporturi sexuale cu celălalt soț.
Neînțelegeri grave generate de o atitudine necorespunzătoare a unuia dintre ei, care pot fi exprimate verbal, prin jigniri, sau chiar fizic, prin violență.
Existența unei boli grave, de obicei incurabile, a unuia dintre soți. Se deosebește de divorțul inițiat chiar de soțul bolnav (care devine reclamant, iar culpa nu este menționată), prin faptul că în cazul unui divorț pe motive temeinice, soțul bolnav este cel pârât, iar divorțul va trebui pronunțat cu precizarea culpei fie a unuia, fie a ambilor soți.
Lipsa de comunicare, este motivul invocat de cuplurile care au un grad mai înalt de educație și cultură sau de cei care au trăit mulți ani împreuna.
Alcoolismul, de obicei acest motiv este însoțit și de cel al violenței verbale sau fizice.
Pedeapsa privativă de libertate a unui soț de cel puțin 3 ani.
Realizând o analiză a Noului Cod Civil, putem clasifica și sistematiza cazurile de divorț, în două mari categorii:
1. divorțul remediu, care sunt enumerate chiar de legiuitor:
divorțul prin acordul soților;
divorțul prin cererea realizată de un soț și acceptată de celălalt;
divorțul din motivul stării grave de sănătate.
2. divorțul din culpa soților, care este inițiat:
fie pe motivul separației de cel puțin de 2 ani;
fie pe baza unor motivelor temeinice.
Deosebirea dintre cele două grupuri în care se încadrează cazurile de divorț, este dată de efectele diferite ale divorțului. Din punct de vedere al stării civile, ambele au drept consecință schimbarea acesteia din căsătorit în divorțat, dar din punct de vedere al relațiilor personale postmaritale dintre soți, pot apărea anumite efecte diferite într-un caz față de altul. Astfel în cazul divorțului din culpa unui soț în desfacerea căsătoriei, care a fost constatată și pronunțată de instanță, ca urmare a destrămării bunelor raporturi personale și economico-sociale dintre cei doi soți, această „vină” va influența și efectele divorțului, dându-le o caracter de sancțiune împotriva soțului din culpa căruia a fost pronunțat divorțul. Acesta va fi sancționat din punct de vedere familial – poate să se înrăutățească relațiile cu copii, care il vor învinovăți, nemaivorbind de fostul soț; social – se va detașa de rudele fostului soț, dar posibil și de prietenii comuni cu acesta; economic – soțul culpabil va pierde drepturile pe care legea sau convențiile anterioare încheiate cu terții le atribuia acestora din urmă, drepturile care nu se pierd dacă divorțul este pronunțat din culpa ambilor soți sau fără mențiuni de culpă cum este cazul divorțului de comun acord.
Acțiunea de divorț are un caracter personal, pentru că este nevoie ca cel puțin unul dintre soți să înregistreze cererea de divorț, pe cale administrativă – la notarul public sau ofițerul stării civile de la primăria unde au avut ultimul domiciliu comun, sau pe cale judecătorească – la instanța judecătorească în cirscumscripția căreia se află ultimul lor domiciliu comun. Pe cale judecătorească, dacă reclamantul își retrage acțiunea pentru motivul că s-a împăcat cu pârâtul între două termene ale procesului de divorț, la termenul de judecată nu mai poate reveni asupra acestei cereri și este constatată renunțarea de divorț printr-o încheiere fără posibilitatea inițierii recursului.
Cererea de chemare în judecată trebuie sa cuprindă, obligatoriu, conform art. 112:
1. numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților. Dacă reclamantul are domiciliu în străinătate, va prezenta și domiciliul din țară.
2. numele și calitatea reprezentantului său în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia și sediul profesional.
3. obiectul cererii și valoarea lui, după aproximarea reclamantului când aceasta se poate realiza;
4. motivele de fapt și de drept pe care bazează cererea;
5. dovezile pe care se bazează fiecare capăt de cerere. Dacă dovezile se fac prin înscrisuri, la cerere se vor atașa copii, certificate de reclamant că sunt conform cu originalele. Dacă reclamantul vrea să-și dovedească cererea, prin interogarea pârâtului, va cere înfățișarea personală a acestuia. Iar când se va cere dovada cu martori, se vor nota numele și locuința martorilor
6. Semnătura.
Cererea de divorț va cuprinde suplimentar și numele copiilor minori născuți din căsătorie sau care se bucură de situația legală a copiilor născuți din căsătorie(adoptați). În cazul în care nu există copii rezultați din căsătorie, se va preciza.
Cererea de divorț va fi însoțită de extras de căsătorie și certificatele de naștere a copiilor minori și va fi depusă personal de către reclamant, la președintele judecătoriei în circumscripția căruia se află ultimul domiciliu comun al soților.
Conform art. 6131 din Codul de procedură civilă, în cazul în care cererea de divorț este intentată pe baza acordului comun al părților, ea trebuie să fie semnată de ambii soți. Se va preciza modalitatea în care s-au înțeles să fie soluționate cererile accesorii divorțului. După efectuarea verificării în ceea ce privește existența consimțământului și a hotărârilor celor doi soți care să nu fie în detrimentul interesului copiilor; instanța va fixa termen pentru soluționarea cererii în camera de consiliu. Dacă la termenul de judecată soții insistă asupra cererii, se va trece la judecarea ei, fără a fi nevoie de probe de divorț. Prin hotărârea de divorț, instanța se va pronunța cu privire la numele după căsătorie, încredințarea copiilor minori, pensia alimentară; iar hotărârea de divorț nu avea mențiuni de culpă a soților.
În cazul în care cererea de divorț este bazată pe culpa soțului părât, iar acesta își recunoaște actele care au dus la desfacerea căsătoriei și numai dacă reclamantul este de acord, instanța va pronunța divorțul fără a mai cerceta temeinicia motivelor divorțului și fără mențiunea despre culpă (art.613 1a). Însă dacă reclamantul nu este de acord, instanța va pronunța divorțul din culpa pârâtului, datorită existenței unor motive temeinice, imputabile acestuia. Dacă instanța, în urma verificării motivelor și administrarea probelor, constată că ambii soți sunt vinovați în destrămarea căsniciei lor, divorțul va fi pronunțat din culpa amândurora. Dacă pârâtul nu a înregistrat o cerere reconvențională, dar dovezile arată că doar reclamantul este în culpă pentru destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă pe bază de motive neîntemeiate, aplicându-se prevederile art. 6171.
Instanța poate dispune măsuri provizorii, prin ordonanță președințială, ținând cont de interesul minorilor, – în ceea ce privește încredințarea copiilor, obligarea întreținerii lor, alocația sau folosirea fostului domiciliu comun, pe tot parcursul procesului (conform art. 6132).
Pe lângă cererea de divorț principală se poate formula și o cerere accesorie, de acțiune pentru partaj al bunurilor mobile sau imobiliare dobândite în timpul căsătoriei, de încredințare a copiilor spre îngrijire, de stabilire a contribuției materiale a fiecărui soț, de rezolvare a situației locative, etc.
Într-o acțiune de divorț, pârâtul poate adopta o atitudine pasivă, declarându-se de acord cu acțiunea intentată, fie una activă, opunând rezistență celor formulate. Conform dispozițiilor art.118 din Codul de procedură civilă, pârâtul este obligat să vină cu o întâmpinare, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.
Dacă soțul pârât consideră că cel reclamant este pasibil și el de destrămarea bunelor relații în familie, poate formula o cerere reconvențională, pe care o poate înregistra până la prima zi de înfățișare. Dacă pârâtul nu a formulat cererea până la acest termen, nu o va mai putea introduce, pierzându-și acest drept. Excepția poate fi în situația în care se referă la faptele imputabile soțului reclamant care au avut loc după prima înfățișare – în acest caz, poate formula cererea reconvențională până la dezbaterea la prima instanță asupra fondului. Dacă cererea inițială de divorț se află deja la apel, pârâtul va putea face cererea direct la instanța învestită cu judecarea apelului.
Pe parcursul unui proces de divorț se pot identifica două faze:
a) Faza prealabilă sau necontencioasă, este cea a depunerii personale cererii de desfacere a căsătoriei la președintele instanței judecătorești de către soțul reclamant, prezentarea acestei cereri și finalizându-se cu fixarea termenului de judecată prin ședință publică..
b) Faza de judecată sau contencioasă, are loc la înfățișarea în fața completului de judecată, fie în ședință publică, fie în camera de consiliu, dacă instanța hotărește acest fapt pentru condițiile optime pentru administrarea dovezilor divorțului. Faza contencioasă începe cu primul termen de judecată și se finalizează prin pronunțarea hotărârii de divorț în ședință publică care nu depinde de faptul dacă procesul a avut loc în camera de consiliu sau public.
Reclamantul poate renunța la cererea de divorț depusă, pe tot parcursul procesului, înaintea instanțelor de fond și chiar dacă pârâtul se opune. La fel, și împăcarea dintre cele două părți poate avea loc oricând în timpul procesului, conform art.618 din Codul de procedură civilă.
Confom art. 614 din Codul de procedură civilă, părțile sunt obligate să se prezinte personal în fața instanței, se poate reprezenta prin mandatar doar dacă unul dintre soți:
execută o pedeapsă privativă de libertate;
este împiedicat de o boală incurabilă;
este pus sub interdicție;
are reședința în străinătate.
Dacă prezența personală este obligatorie în instanța de fond, avocatul având rol doar consultativ, în cazul apelului sau recursului părțile pot fi reprezentați de avocați. Prezența reclamantului la toate termenele de judecată publică este obligatorie, altfel cererea lui este respinsă ca nesusținută, conform art.616 din Codul de procedură civilă. Dacă nu se afișează pârâtul, instanța va dispune cercetări daca își are domiciliul la adresa precizată de reclamant, daca nu este găsit se poate dispune citarea la locul său de muncă sau prin publicitate.
În cazul în care, la termenul de judecată nu se prezintă niciuna dintre cele două părți, judecata acțiunii de divorț va fi doar suspendată. În acest caz, reclamantul sau pârâtul va trebui sa înainteze o cerere de repunere a cauzei pe rolul instanței judecătorești, pentru continuarea judecării procesului de divorț. Dacă în decurs de un an de la suspendare, niciuna dintre părți n-a facut cerere pentru repunere pe rol a procesului de divorț, aceasta va fi perimată de drept.
În cazul unui divorț bazat pe consimțământ reciproc, este obligatorie prezența părților la termenul fixat de instanță, pentru că aceasta va trebuie să verifice existența consimțământului liber.
Dacă decedează unul dintre soți în timpul procesului de divorț, se va hotărî încetarea căsătoriei și se va închide dosarul printr-o hotărâre irevocabilă.
Ședința de judecată a cererii de divorț este publică, fiind respectat principiul publicității. În situații speciale, instanța poate dispune judecarea cererii în camera de consiliu, daca aceasta va ajuta o mai buna judecare și administrare a probelor. Însă hotarârea de divorț, se pronunță într-o ședință publică în ambele cazuri. Drept probe sunt admise cele din dreptul comun, excepție face interogatoriul care poate fi utilizat dar nu în susținerea motivelor divorțului. O altă deosebire este reprezentată de posibilitatea de a folosi drept martori rudele de sânge, spre deosebire de dreptul comun unde este interzis acest lucru.
Hotărârea de divorț este modalitatea prin care instanța judecătorească se pronunță asupra admiterii sau respingerii cererii de desfacere a unei căsătorii eșuate, făcând mențiunea asupra culpabilității părților.
O noutate apărută în Codul Civil este posibilitatea soțului nevinovat să ceară despăgubiri pentru prejudiciul pe care l-a suferit din desfacerea căsătoriei. Aceasta va trebui bazată pe probe ale prejudiciului, care trebuie sa fie cert și datorat divorțului. Instanța judecătorească investită cu soluționarea cererii va trebui să aibe rolul activ și perspicacitate ca să minimizeze riscul ca aceasta să fie o modalitate de îmbogățire fără temei, a vreunuia dintre soți.
În ceea ce privește posibilitatea de întreținere dintre cei doi soți, aceasta poate exista și după divorț, dacă soțul divorțat se află într-o incapacitate temporară de muncă apărută înainte sau în timpul căsătoriei sau dacă intervine în decurs de un an de a data pronunțării divorțului și doar dacă această incapacitate este determinată de o împrejurare în legătură cu căsătoria. Dacă în legislația veche cuantumul pensiei de întreținere era stabilit la o treime a venitului net obținut din muncă al soțului obligat, acum valoarea ei este limitată la o pătrime din venituri nete.
Independent de solicitarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat de desfacerea căsătoriei de la soțul vinovat, cel reclamant poate beneficia de o prestație de compensare a dezechilibrului pe care îl creează divorțul în condiiile sale de trai, dacă divorțul se pronunță din culpa exclusivă a pârâtului. Prestația compensatorie poate fi sub formă de o sumă de bani (globală sau rentă viageră) sau sub formă de prestație în natură (exercitând uzufruct asupra bunurilor mobile sau imobile ale debitorului).
Prestația compensatorie poate înceta: în cazul decesul unuia dintre cei doi divorțați, recăsătorirea soțului creditor sau atunci când acesta ajunge să dețină mijloace suficiente să-i asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei, conform art. 395 din Legea nr. 287/2009.
Spre deosebire de despăgubiri care pot fi acordate soțului nevinovat independent de faptul că e reclamant sau pârât în procesul de divorț, prestația compensatorie poate fi acordată în următoarele condiții:
doar soțului reclamant
dacă divorțul se pronunță din culpa soțului pârât
căsătoria a durat cel puțin 20 de ani.
Hoărârea de divorț poate fi atacată prin apel sau recurs, în decurs de 30 de zile de la comunicarea ei.
Data desfacerii căsătoriei este considerată data la care hotărârea de divorț a rămas definitivă. În cazul unui divorț de comun acord, la ofițerul de stare civilă sau notarul public, data desfacerii căsătoriei este considerată data la care s-a eliberat certificatul de divorț. Excepție face doar situația în care reclamantul decedează iar acțiunea este continuată de moștenitorii lui, atunci data desfacerii căsătoriei în acest caz este și data decesului survenit.
Efectele divorțului sunt acele consecințe care apar după desfacerea căsătoriei, datorită hotărârilor date de instanță. Aceste efecte pot fi împărțite în efecte personale și efecte patrimoniale.
Efectele personale pot fi, la randul lor:
1. Efecte referitoare la relațiile personale dintre foști soți:
– Schimbarea numelui după căsătorie;
– Rămânerea capacității de exercițiu a minorului;
– Încetarea obligației de sprijin moral reciproc, de fidelitate și de coabitare.
2. Efectele cu privire la relațiile personale dintre părinți și copii:
– Încredințarea copiilor minori, ținându-se cont de interesul lui superior;
– Continuarea exercitării autorității părintești.
Efectele patrimoniale pot fi și ele:
Efecte referitoare la raporturile patrimoniale dintre foști soți:
Încetarea comunității de bunuri a soților;
Încetarea obligației de a contribui la cheltuielile familiei;
Împărțirea locuinței comune;
Obligarea la plata pensiei de întreținere în anumite condiții;
Obligarea la plata despăgubirilor pentru prejudiciul creat de divorț, în anumite cazuri;
Obligarea la plata prestației compensatorii, în anumite condiții;
Încetarea dreptului de moștenire, a soțului supraviețuitor;
Efecte asupra raporturilor patrimoniale între părinți și copii:
stabilirea locuinței copilului;
plata contribuției aferente fiecărui părinte;
neafectarea plății alocației de stat pentru copii.
Unul dintre efecte cele mai importante este custodia copiilor, care a fost pe larg dezvolată în capitolul IV. Un aspect foarte important referitor la aceasta este posibilitatea că persoanele divorțate înaintea de 1 octombrie 2011, adică înaintea de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, pot solicita custodia comuna a copiilor, chiar dacă aceștia au fost încredințați celuilalt soț pentru a-i crește și a-i educa printr-o hotărâre judecatorească. Astfel având un efect parțial retroactiv, în sensul că se aplică celor care formulează cerere în acest sens, nu tuturor părinților divorțați.
Căsătoria, fiind un act juridic prin care se oficializează uniunea celor doi membri: bărbat și femeie; produce efecte importante asupra vieții celor doi soți, efecte care sunt fie personale – nepatrimoniale, între soți, între aceștia și copii lor rezultați din căsătorie; fie efecte care sunt patrimoniale între soți, dar și între părinți și copii. Datorită acestui fapt, este perfect logic și evident că desfacerea unei căsătorii prin divorț care nu mai poate continua, va produce și ea efecte contradictorii și complicate asupra vieții oamenilor, efecte de multe ori greu de depășit, mai ales cele emoționale asupra copiilor. Deși drepturile și obligațiile care se nasc din căsătorie între cei doi soți dispar, de obicei, odată cu divorțul; drepturile între părinți și copii nu pot să dispară, ci doar iau o altă formă de înfățișare. Problematica divorțului fiind foarte importantă și în continuă schimbare, merită să fie cercetată și dezvoltată, pentru că prin complexitatea dar și amploarea ei este o parte esențială din viața societății moderne.
BIBLIOGRAFIE
Albu I, „Dreptul familiei”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975
Amza I., „Căsătoria și divorțul în vechiul drept românesc”, Sylvi, București, 2001
Bacaci A. și alții, „Dreptul familiei”, Beck, București, 2006
Baiaș F.A., „Codul de procedură civiă și legile conexe”, C.H.Beck, București, 2012
Constantinescu M, Iorgovan A, „Constituția României revizuită”, ALL Beck, București 2004
Crișu C., „Acțiuni civile în justiție. Teorie și practică judiciară”, Ed. Argenis, Curtea de Argeș, 1992
Filipescu I.P., „Tratat de dreptul familiei”, All, București, 1973
Negulescu, P., „Studii de istoria dreptului român”, Ed. Gutenberg, București, 1911
Rudareanu M., „Drept civil Drepturi reale”, Fundatia Romania de Maine, București, 2005
Rusu M.I., „Procedura divorțului în dreptul românesc”, Rosetti, București, 2003
Popescu T.R., „Dreptul familiei. Tratat.”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965
Pricopi A, „Dreptul familiei”, Ed. Fundației Romîniei de Mâine, București, 2009
Turianu C., „Dreptul familiei – practica judiciară comentată și adnotată”, Ed. Pinguin Books, București, 2004
Zamfir C., Vlăsceanu L., „Dicționar de sociologie”, Babel, 1998
***Codul Calimah, București, 1958
***Codul familiei și 2 legi uzuale – actualizat 20 ianuarie 2010, Hamangiu, București, 2010
*** Codul de procedură civilă
***Dreptul nr. 10-11/1995
***Monitorul Oficial 714/2010, 409/2011
***Noul Cod Civil și legea de punere în aplicare, Hamangiu, București, 2012
BIBLIOGRAFIE
Albu I, „Dreptul familiei”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975
Amza I., „Căsătoria și divorțul în vechiul drept românesc”, Sylvi, București, 2001
Bacaci A. și alții, „Dreptul familiei”, Beck, București, 2006
Baiaș F.A., „Codul de procedură civiă și legile conexe”, C.H.Beck, București, 2012
Constantinescu M, Iorgovan A, „Constituția României revizuită”, ALL Beck, București 2004
Crișu C., „Acțiuni civile în justiție. Teorie și practică judiciară”, Ed. Argenis, Curtea de Argeș, 1992
Filipescu I.P., „Tratat de dreptul familiei”, All, București, 1973
Negulescu, P., „Studii de istoria dreptului român”, Ed. Gutenberg, București, 1911
Rudareanu M., „Drept civil Drepturi reale”, Fundatia Romania de Maine, București, 2005
Rusu M.I., „Procedura divorțului în dreptul românesc”, Rosetti, București, 2003
Popescu T.R., „Dreptul familiei. Tratat.”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965
Pricopi A, „Dreptul familiei”, Ed. Fundației Romîniei de Mâine, București, 2009
Turianu C., „Dreptul familiei – practica judiciară comentată și adnotată”, Ed. Pinguin Books, București, 2004
Zamfir C., Vlăsceanu L., „Dicționar de sociologie”, Babel, 1998
***Codul Calimah, București, 1958
***Codul familiei și 2 legi uzuale – actualizat 20 ianuarie 2010, Hamangiu, București, 2010
*** Codul de procedură civilă
***Dreptul nr. 10-11/1995
***Monitorul Oficial 714/2010, 409/2011
***Noul Cod Civil și legea de punere în aplicare, Hamangiu, București, 2012
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Introducere…………………………………………………………………………………………………………….3 (ID: 127415)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.