Introducere-Scurt istoric [308399]

Introducere-Scurt istoric

Glanda tiroidă a fost descrisă pentru prima dată de Vesalius (1543), care o consideră însă drept o glandă cu secreție externă. [anonimizat].

În 1820, Coindet introduce iodul în tratamentul gușii. În 1833, Boussingault recomandă iodul pentru prevenirea gușii.

[anonimizat], a fost semnalat de chirurgi în 1879, după îndepărtarea totală a glandei în cazuri de gușă.

Sindromul descris mai demult de Graves și Basebow a fost recunoscut ca o hipersecreție a glandei tiroide de Moebius în 1886. În 1893, Friedrich von Muller a demonstrat balanța metabolică negativă în hipertiroidism. [anonimizat] 1899, a descoperit în tiroidă o substanță proteică iodată.

În 1913, Plumm a descris tiroxina. Tiroxina, substanță cristalină foarte activă, a [anonimizat] 1914. Structura chimică a acestei substanțe a fost deslușită de Harrington și Barger în 1972. În 1941-1943, mai mulți cercetători au descoperit că anumite substanțe chimice împiedică producerea hormonului tiroidian. [anonimizat], [anonimizat].

În 1952 [anonimizat]-Rivers, Roche, Michel și Lissitzky.

În 1956, Adams, Purves și Mc Kenzie au descoperit stimulatorul cu lungă acțiune asupra tiroidei în serul bolnavilor tirotoxici. Roitt, Doniach, Campbell și Hudson descoperă anticorpi tiroidieni în tiroidita Hashimoto. În 1970, Guilemin și Schally au izolat cu succes hormonul ce eliberează tirotropina (TRH).

În 1970, Sterling a descoperit că tiroxina este deiodată la triiodotironină în țesuturile periferice. În 1972, Oppenheim a stabilit prezența receptorilor pentru triiodotironină în nucleul anumitor celule din țesuturi. În 1974, Smith și Hall au găsit că serul de la pacienții cu boala Graves conține imunoglobuline.

Cercetările nu s-[anonimizat], cât și asupra anumitor aspecte ale fiziologiei acestei glande.

Se estimează că numărul purtătorilor de gușa în întreaga lume este de cca.200.000.000. Se crede că apariția hipertiroidismului este înfluențată de diferiți factori deoarece s-a observat că cele mai numeroase cazuri de hipertiroidism apar primăvara. Alte cercetări au arătat că hipertiroidismul apare variat geografic. În S.U.A. s-a constatat că cele mai multe cazuri de hipertioidism se întâlnesc în regiunile cu gușa endemică.

Într-o [anonimizat].

Accidentul de la Cernobîl din 1986 a condus la o cădere radioactivă a 137Ce și 131I cu eliberare în mare măsură a 131I.Rapoartele pivind efectele dezastrului arată o creștere cu 25-30% a [anonimizat]. Numărul cancerelor tiroidiene și leucemiilor a crescut mult în perioada următoare. Hormonii de sex feminin sunt considerați a fi factori de risc pentru cancerul tiroidian.

Capitolul 1

[anonimizat] (endos=înăuntru, crinos=secreție), [anonimizat] -hormoni- care, eliberate în sânge sau limfă, ajung în celule și controlează mecanismele morfo-funcționale ale unor celule. Întreg acest ansamblu format din glande endocrine, hormoni, căile de transport ale hormonilor și celulele influențate de hormoni alcătuiesc sistemul endocrin.

Elementele de bază ale sistemului endocrin sunt două tipuri de celule specializate:

1-celula endocrină, purtătoare a substanței chimice cu rol mesager (purtătoarea unei informații) numită hormon;

2-celula țintă, care conține un receptor ce primește informația (transmisă de hormon) și răspunde printr-un anumit efect.

Prin definiția originală, celulele endocrine sunt cele producătoare de secreții, pe care le eliberează direct în sânge sau limfă care le transportă la celulele organismului. Aceste celule, de obicei, sunt grupate și formează glande endocrine ce nu au un canal de scurgere a secreției diferențiindu-se de glandele cu secreție extrenă care au un astfel de canal.

Activitatea biologică hormonală constă în raportul hormon-receptor.

Receptorul hormonal este o macromoleculă specializată, având poziția de catalizator pentru hormon (fiind situat pe membrana celulară sau în citoplasmă și nucleul celulelor țintă) care captează, concentrează și leagă reversibil hormonul și, activat de hormon, transmite mesajul hormonal la sistemul de reglare celular producând un efect. Hormonul constituie un semnal care induce o acțiune în celula țintă. Sistemul endocrin funcționează conform legii generale a sistemului cibernetic (acțiune-reacție),

Menținerea homeostaziei presupune reglarea unor enzime, electroliți care realizează un mediu optim pentru mecanismele biochimice ale organismului.

Fig.1.

Glanda tiroidă (Fig.1) exercită prin hormonii săi numeroase și complexe acțiuni.La om există țesut tiroidian organizat, care secretă hormoni iodați: tiroxina (T4) și triiodotironina (T3). Hormonii tiroidieni sunt necesari creșterii și dezvoltării.

Tiroida este unica glandă care își autoreglează secreția, cât și prin tirotropina adenohipofizară (TSH).

Tiroida este unică între glandele endocrine datorită depozitului mare de hormoni pe care-l conține.

Glanda tiroidă: structură și evoluție

Glanda tiroidă deține relația cu tractul gastrointestinal.

Capacitatea tiroidei de a metaboliza iodul și de a-l incorpora în componente organice este largă în cadrul mamiferelor. MIT-monoiodotirozina (3 monoiodo-L-tirozina) și DIT-diiodotirozina (3,5–diiodo-L-tirozina) sunt prezente într-o varietate a faunei nevertebratelor incluzând moluștele, crustaceii, celenteratele, anelidele și insectele.

Forma tiroidei normale este pentru prima dată recunoscută la o lună după concepție când embrionul are aprox. 3,5- 4 mm în lungime.

Celulele porțiunii inferioare a tractului tiroidian se diferențiază în țesut tiroidian, formând lobul piramidal (piramida Lalouette)(Fig.2) al glandei.

Fig.2

Odată cu apariția lumenului celulele din jurul coloidului se vor aranja într-un singur strat continuu înconjurat de membrana bazală. Din foliculii primordiali astfel formați se desprind alți muguri epiteliali în care de asemenea va începe secreția de coloid.

La nou-născuți, greutatea tiroidei este de aprox. 3 grame. Greutatea sa relativă în raport cu greutatea corpului scade în copilărie și se mărește puțin în timpul pubertății, mai ales la fete, prin formarea unor noi foliculi. În copilărie, coloidul tiroidian este mai puțin vâscos decât la adulți.

1.2.1. Localizarea și structura macroscopică a glandei tiroide

Numele glandei tiroide se datorează poziției sale, ea fiind situată în apropierea cartilajului tiroidian al laringelui care are formă de scut. Glanda tiroidă, roșie brună și bogat vascularizată, este plasată anterior părții inferioare a gâtului la nivelul celei de a cincea vertebre cervicale și prima toracală. Tiroida este fixată la partea anterioară și laterală a traheei printr-un țesut conjunctiv lax, prezintă un lob stâng și unul drept. (Fig. 3)

Fig.3

Greutatea glandei este de aprox. 25 g dar aceasta variază fiind ușor crescută la femei comparativ cu bărbații, crește de asemenea în timpul menstruației și al sarcinii.

Lobii tiroidieni, situați de o parte și alta a traheei și a jumătății inferioare a cartilajului tiroid, sunt uniți de aceste structuri. Lobii sunt aproximativi conici. Fiecare lob are aproximativ 5 cm lungime. Suprafața laterală este convexă și acoperită de sternotiroidian.

Mai spre suprafață se găsesc mușchii sterno hioidian. Suprafața mediană este atașată la laringe și trahee. Lobul tiroidei este în mod normal mult mai mult vascularizat decât și adesea mai mare al doilea. Glandele parotide (Fig 4) sunt în mod normal situate pe dedesubtul suprafeței posterioare a lobilor tiroidieni.

Fig.4

Istmul conectează părțile inferioare ale lobilor, măsoară aprox.1,25 cm pe plan transversal și vertical și este, de obicei, situat anterior cartilajelor traheale doi și trei. Uneori istmul poate lipsi.

Glanda este acoperită de o capsulă subțire de țesut conjunctiv din care pornesc septuri conjunctive în parenchimul glandular, împărțindu-l în mase cu forme și mărimi neregulate care se numesc pseudo lobuli. Foliculi sunt separați de un țesut conjunctiv, care conține vase sangvine, limfatice și fibre nervoase.

1.2.2. Vascularizația și inervația glandei tiroide

Glanda tiroidă este un organ foarte bine vascularizat (4-6 ml sânge/min. /g). Este aprovizionată cu sânge oxigenat de două perechi de artere. Artera tiroidiană superioară apare de o parte și de cealaltă a glandei fiind primul braț al arterei carotide externe. Aceasta aprovizionează porțiunea superioară, anterioară și laterală a lobilor. Artera tiroidiană inferioară este braț al trunchiului tiro cervical dar care ia naștere din prima porțiune a arterei subclaviculare. Aceasta aprovizionează părțile posterioare, inferioare și mediană pe fiecare parte a glandei. Arterele, intrând sub capsula glandei, se ramifică imediat în ramuri mici, scurte, de aceea irigarea sangvină a tiroidei este foarte abundență. Debitul este reglat de dispozitive în formă de "perini. Aceste formațiuni, având în componența lor fibre musculare. Uneori se întâlnește și a cincea arteră, care nu are o pereche luând naștere din arcul aortic.

Venele formează o bogată rețea pe organ și în partea frontală a traheei. Prima și a doua se varsă în vena jugulară internă iar cea din urmă în vena brahiocefalică stânga.

O rețea de capilare se găsește între epiteliul foliculilor tiroidieni și endoteliul capilarelor limfatice. Această vastă rețea de capilare vine în contact strâns și cu membrana bazală a foliculului. Strâns legate la capilarele sangvine sunt numeroasele ramificății ale vaselor limfatice care străbat țesutul conjunctiv.

De aici, vasele limfatice mari ajung în ganglionii cervicali. În limfa tiroidiană s-a demonstrat existența unui conținut mai crescut de radio iod decât în sângele venos tiroidian.

Terminațiile nervoase formează o fina rețea perivasculară în jurul foliculilor, având aspect de butoni. Multe dintre acestea fac sinapsă cu vasele de sânge și se presupune că ar avea astfel efect vasomotor. Aceste fibre parasimpatice pot fi parțial pre ganglionare întrucât tiroida poate conține celule ganglionare.

1.2.3. Structura microscopică a glandei tiroide

Unitatea fundamentală a tiroidei este foliculul ce conține o masă omogenă, vâscoasă, gălbuie numită coloid. Acesta este principala parte a masei totale a tiroidei, înconjurată de un singur strat de celule epiteliale. Diametrul folicular variază între 50-900µm. Forma lor este sferică, ovală.La copii, în general, sunt mai mici, se măresc în perioada pubertății, iar la adulți se micșorează de obicei după vârsta de 40-50 ani.

Cantitatea coloidului, precum și forma celulelor sunt foarte variate, depinzând de starea funcțională a tiroidei. Când tiroida nu este stimulată de tirotropină, foliculii au diametrul mai mare prezentând celule plate și coloid abundent. O stimulare intensă de către tirotropină determină micșorarea diametrului folicular ale căror celule devin înalte, columnare (hipertrofie). În acest caz are loc lichefierea și resorbția parțială a coloidului. Structura foliculului "normal" este de aproximativ 15 µm.

Epiteliul folicular se găsește pe o membrană bazală. Membrana bazală este constituită dintr-o porțiune de substanță fundamentală și dintr-o rețea de fibre de reticulină.

Glanda tiroidă matură arată că foliculii sunt agregați, având un epiteliu ce mărginește mai multe mase coloidale și leagă foliculii împreună.

De la douăzeci la patruzeci de foliculi sunt înconjurați de septuri de țesut conjunctiv care formează un lobul. Funcția unui lobul individual poate varia de la unul la altul. Foliculii agregați sunt strâns ținuți într-o stroma delicată de țesut conjunctiv, care este bogat în celule conjunctive. În imediata vecinătate a epiteliului se găsește o bogată rețea de capilare, de vase limfatice și fibre nervoase.

Nucleul de la bază variază în formă, depinzând de înălțimea epiteliului folicular. Acesta este plat în celulele aplatizate și rotund său oval în celulele columnare. Celulele se înmulțesc prin diviziuni mitotice.

Cu microscopul electronic, coloidul folicular (Fig 5) apare omogen și slab reticulat cu o densitate moderată.

Fig. 5

Acesta este limitat de celule foliculare ce prezintă microfili în vârf. Acești microfili variază în lungime și număr în funcție de activitatea funcțională a celulei. Între microfili se observă uneori adâncituri învelite cu perișori.

Citoplasma celulelor foliculare conține un reticul endoplasmatic bogat, format dintr-o rețea de tubi mari, neregulați.

Unele formațiuni ale celulei tiroidiene funcționează în recuperarea tiro globulinei din lumenul folicular, aceasta este supusă apoi digestiei urmând secreția de hormoni tiroidieni.La nivelul membranei plasmatice apicale se pot observa uneori pseudopode care apar ca urmare a stimulării activității tiroidiene cu TSH.Picăturile de coloid sunt corpi relativ mari (aprox.1µ), citoplasmatici și omogeni.

Veziculele cu înveliș participă de asemenea la preluarea iodoproteinei. Importantă acestor vezicule în resorbția coloidului nu a fost evaluată dar se presupune că este foarte mică. Deși unele celule para foliculare se afla grupate în afara foliculilor, altele se găsesc incluse în membrana bazală a foliculilor. Celulele bine fixate în tehnica de colorare au un conținut fin.

1.2.4. Fiziologia glandei tiroide

Tiroida sintetizează și secretă doi hormoni iodați, esențiali pentru satisfacerea necesităților țesuturilor periferice: tiroxină (T4) și triiodotironină (T3). În sângele tiroidian, în afara acestor hormoni, se mai găsește și revers triiodotironina (RT3). Cantitățile secretate zilnic sunt de 80g T4, 4 µg T3 și 2µg RT3. Pentru sinteza acestor hormoni, tiroida trebuie să primească cantități adecvate de iod exogen în afara altor constituenți.

La adult cantitatea medie necesară este cuprinsă între 100-150µg/zi. Alimentația aduce iod sub formă organică și anorganică. Din intestin iodul este absorbit rapid și aproape complet intrând în fondul de iod anorganic al lichidelor extracelulare. Nu se cunosc rapiditatea absorbției și nici forma sub care se absoarbe iodul. În afara sursei exogene, organismul mai primește iod eliberat în fondul comun al lichidelor extracelulare prin deiodarea hormonilor tiroidieni în țesuturile periferice (40µg/dl) și prin "pierderea" de iod anorganic de către tiroidă (10-50g/dl).

Concentrația iodului în lichidele extracelulare este de 1,0-1,5µg/dl. În compartimentul extracelular se găsește numai o mică parte din totalul iodului din organism.

Iodul din lichidele extracelulare se pierde în cantități minime prin aerul expirat și prin piele și, în cea mai mare parte este captat de tiroidă (20%) și rinichi (80%). Tiroida extrage doar cantitățile de iod necesare pentru sinteza hormonilor iodați iar rinichiul elimină excesul de iod.

Iodul fitrează aproape total la nivel glomerular, dar este de numai 30-40ml/min, cea mai mare parte din iodul filtrat reabsorbindu-se pasiv.

Prin scaun se elimină zilnic aproximativ 20µg iod, mai ales sub formă anorganică, provenit atât din alimentație cât și din derivații hormonilor tiroidieni eliminați în bilă.

Principalul organ care extrage iodul din lichidele extracelulare este tiroida, care conține de altfel și cel mai important depozit din organism (normal aprox. 8000µg), în cea mai mare parte sub forma aminoacizilor iodați din tiroglobulina stocată intra folicular. Din cantitatea de aprox.120µg iod extrasă de tiroidă zilnic din lichidele extracelulare, 80µg se secretă ca hormoni tiroidieni și 40µg difuzează ("scăpa") din tiroidă în lichidele extracelulare.

Biosinteza hormonilor tiroidieni are loc în coloid prin iodarea și condensarea moleculelor de tirozină ale tiroglobulinei.

Tiroglobulina, precursorul și depozitarul hormonilor tiroidieni, este o glicoproteină cu moleculă foarte mare, care constituie proteină a coloidului folicular și reprezintă aprox. 75% din greutatea tiroidei. Aprox. 10% din tiroglobulină constă în glucide care include glucozamina, manoza, fructoza, galactoza și acid sialic.

Molecula tiroglobulina (Fig 6) conține aproximativ 120 de reziduuri de tirozină. Capacitatea de iodare a tiroglobulinei se datorează apropierii de un mecanism celular foarte eficient de iodare.

Fig.6

Cu toate acestea, numai o proporție redusă din reziduurile tirozinice pot fi iodate și anume acelea mai apropiate de suprafața globulară a moleculei. Sinteza tiroglobulinei are loc în reticulul endoplasmatic al celulelor foliculare, unde i se adăugă o parte din conținutul glucidic.

Biosinteza hormonilor tiroidieni se realizează prin patru etape. Tiroida prezintă un mecanism de transport activ al iodului din sânge în interiorul glandei.

Acest mecanism, denumit pompă de iod, introduce iodul în celulele foliculare. Iodul (I−) pompat activ se acumulează la baza celulei.

Mecanismul transportului activ de iod în celulele tiroidiene, se face cu energia eliberată prin ruperea legăturilor fosfat macroenergice și este legat strâns de activitatea Na-K–ATP-azei. TSH activează transportul iodului.

Organificarea iodului anorganic, cea de a doua etapă a biosintezei hormonilor tiroidieni, constă în oxidarea sa rapidă (I-→I0), sub acțiunea tiroiodperoxidazei și prin prezența H2.

După administrarea radioiodului (I*) acesta este găsit aproape imediat în tiroproteina solubilă și într-o cantitate redusă în proteine, lipide și acizi nucleici. Locul organificarii iodului este membrana plasmatică aici fiind localizată și tiroperoxidaza.

Procesul iodarii organice este condiționat de stimularea tiroidiană cu TSH de aceea este întârziat la mamifere și crește prompt prin administrare de TSH.O serie de substanțe au acțiune inhibitoare asupra organificarii iodului ca și concentrațiile mari ale iodului, efect inhibitor are și scăderea temperaturii.

Legarea organică, cea de a treia etapă a biosintezei hormonilor tiroidieni, constă în legarea I0 cu reziduurile tirozinice ale tiroglobulinei și formarea tirozinelor iodate. La început se formează monoiodotirozina (MIT) prin iodare în poziția 3, apoi are loc o iodare în poziția 5 rezultând diiodotirozina (DIT).

Cuplarea tirozinelor iodate este ultimă etapă a biosintezei hormonilor tiroidieni. Deoarece tironina neiodată nu poate fi demonstrată, T4 și T3 treibuie să ia naștere din precursori iodați. Condensarea oxidativă a două molecule de DIT printr-o legătură de eter și cu pierderea porțiunii alanină din inelul β (extern) a unei diiodotirozine are ca rezultat formarea tetraiodotironinei sau tiroxina (T4), iar condensarea unei molecule de DIT cu una de MIT rezultă triiodotironina (T3).Se formează de asemenea și o mică cantitate de RT3, prin condensarea DIT cu MIT.

Reacțiile de condensare catalizate de asemenea de tiroidperoxidaza, se realizează cu consum de energie ca și reacțiile precedente. Importanța peroxidazei în mecanismul cuplării este bine stabilită, dar nu s-a precizat dacă în cazul defectului de cuplare, există un deficit al acestei enzime sau o anomalie a activității sale. Analizele experimentale recente au arătat că raportul T4/T3 la nivelul tiroidei este aproximativ 13:1.

Studiile autoradiografice au demonstrat că tiroglobina nou iodată se depune în apropierea mărginii apicale a celulelor foliculare, acoperind ca o lamelă tiroglobulina mai veche. Tiroida nu funcționează ca o unitate omogenă.

Secrețiile hormonilor tiroidieni necesită reintroducerea tiroglobulinei în celulele foliculare, unde se eliberează hormonii activi. Cercetările experimentale au precizat că la câteva minute după stimularea cu TSH la suprafața apicală a celulelor foliculare apar pseudopode care pătrund în coloidul din lumenul folicular și fragmente de coloid pătrund în celulă sub formă de vezicule înconjurate de o membrană. După pătrunderea coloidului în celule, lizozomii migrează, fuzionează cu veziculele de coloid și formează fagolizozomi care se deplasează spre baza celulelor și devin mai mici și mai puțin denși pe măsură ce proteazele lizozomale hidrolizează tiroglobulina.

Capitolul 2.

HORMONII TIROIDIENI

Hormonul (grec. Ορμόνη. – Horman, hormanus – a pune în mișcare, a trezi) este o substanță biochimică care transmite informații de la un organ sau țesut la altul, fiind secretată de glandele endocrine sau de alte țesuturi, care stimulează și coordonează activitatea anumitor organe sau a întregului organism.

2.1. Transportul plasmatic al hormonilor tiroidieni

Hormonii tiroidieni sunt transportați în plasmă legați de proteine și doar 0,04% T4 și 0,4%T3 se găsesc în stare liberă. În plasmă se găsesc trei proteine transportoare de hormoni tiroidieni:

– Globulina care se leagă de hormonii tiroidieni.

– Prealbumina

– Albumina, transportă aprox.10% T4 și 30%T3.

Deși hormonii tiroidieni din plasmă se dozează radioimunologic, se mai utilizează încă determinarea iodului legat de proteine, ca un indice al nivelului hormonilor tiroidieni. Capacitatea de legare a hormonilor tiroidieni de către proteine plasmatice poate prezenta variații importante, deoarece concentrația plasmatică a acestor proteine poate fi influențată de o serie de boli. În cazul unor creșteri rapide ale concentrației plasmatice ale proteinelor transportoare concentrația hormonilor tiroidieni liberi scade, deoarece scade rata intrării hormonilor în țesuturi, iar scăderea concentrației plasmatice a hormonilor liberi stimulează secreția de TSH, care activează secreția tiroidiană și mărește concentrația hormonilor tiroidieni liberi.

2.2. Metabolismul hormonilor tiroidieni

Introducerea metodelor au permis aprofundarea cunoștințelor despre metabolismul hormonilor tiroidieni. Astfel s-a ajuns la concluzia că deiodarea hormonilor tiroidieni reprezintă procesul prin care se generează diverși metaboliți cu activitate tiromimetică variabilă.

A fost evidențiat efectul pH-ului asupra deiodării enzimatice a iodotironinelor. Diferitele valori ale pH-ului pentru variatele deiodări au fost utilizate ca argumente asupra existenței a două enzime diferite care deiodează. Posibilitatea existenței celor din urmă este respinsă, a fost sugerat că deiodarea de către o singură enzimă în ficat este determinată de pH care induce alterarea locului de legare a iodotironinelor la deiodază.

Conversia T4 în T3 reprezintă o etapă în activitatea biologică a hormonului, deoarece T3 este de 3-4ori mai activ decât T4 și efectele sale apar după câteva ore, în timp ce T4 devine activ deabia după câteva zile, iar conversia T4 în RT3 reprezintă o inactivare hormonală.De aceea se admite că deiodarea inelului extern sau intern reprezintă un mecanism important a activtații hormonilor tiroidieni.

Cercetările au precizat că T4 este convertită în T3 la nivel țesuturilor în proporție de 1/4-1/3 din cantitatea totală de secreție a tiroidei.

Tiroida este capabilă de deiodarea T4 și T3. Totuși, contribuția deiodarii intratiroidiene a T4 la secreția de T3, în condiții normale, nu este cunoscută. Raportul T4/T3 în tiroglobulina umană este de aproximativ 10:1.

Țesuturile care concentrează cantități mai mari de hormoni tiroidieni sunt ficatul, rinichii și mușchii, iar creierul, splina și gonadele captează cantități reduse.

Metabolizarea hormonilor tiroidieni poate fi afectată de diverse droguri sau în diverse boli. Astfel glucocorticoizii, propiltiouracil și propanolul inhibă conversia a T4 în T3 în ficat și ultimii doi în rinichi.

Arsurile, traumele, neoplasmele avansate, ciroza, insuficiența renală, infarctul miocardic, stările febrile inhibă deiodarea la T3.

Capitolul 3.

REGLAREA FUNCȚIEI TIROIDE

3.1. Acțiunile hormonilor tiroidieni

Conform concepțiilor actuale hormonii acționează asupra celulelor după legarea de receptori specifici celulari, urmată de generarea unor semnale. Acesta concepție se aplică și la hormonii tiroidieni, ale căror efecte sunt demonstrate doar după o perioadă de timp de câteva ore în cazul T3 și câteva zile în cazul T4.

Cercetările au precizat că hormonii tiroidieni liberi pătrund în celule, unde se leagă reversibil de receptori și din nucleu, mitocondrii și membranele celulare ale diverselor organe. T3 se leagă de o proteină receptor de pe suprafața celulei și mărește captarea de glucoză și aminoacizi. T3 intră în celula unde reacționează cu proteine citoplasmatice transportoare și cu receptorii de pe cromatină și mitocondrii.La nivel nuclear hormonii tiroidieni produc creșterea relativ promptă a sintezei de ARN.S-a demonstrat prezența de receptori cu mare afinitate pentru T3 în celulele hipofizare, hepatice, cerebrale, renale. Hormonii tiroidieni se leagă de cromatina nucleară, iar proteinele–receptor citosolice mai degrabă limitează decât facilitează accesul hormonilor în nucleu. După administrarea hormonilor tiroidieni crește activitatea ARN polimerazelor I și II, cresc globulinele nucleare.

Legarea hormonilor tiroidieni de receptori proteici nucleari mărește activitatea transcripțională. Dar T4 și T3 măresc sinteza de noi proteine invitro după 5 ore, deci, se admite că hormonii tiroidieni inflrentează sinteza de proteine și la o etapă post transcripțională.

Creșterea consumului de O2 celular fiind unul din efectele ale hormonilor tiroidieni. S-a crezut inițial că hormonii tiroidieni măresc consumul de O2 celular prin decuplarea fosforilării oxidative mitocondriale, ducând la o utilizare ineficientă a energiei. Numeroase date dovedesc că hormonii tiroidieni acționează la multiple amplasări celulare producând un răspuns metabolic coordonat, în care modificările permeabilității membranei furnizează cantități crescute de substat, acțiunile mitocondriale produc energia necesară și acțiunile nucleare transcripționale și posttranscripționale direcționează sinteza de componente nucleare. Hormonii tiroidieni influențează multiple procese metabolice prin intermediul modificării concentrației a numeroase enzime, a metabolizării substratelor, vitaminelor și mineralelor.De aceea, hiper- sau hipofuncțiile tiroidei afectează toate țesuturile și organele. Multe din efectele variate ale hormonilor tiroidieni se datorează acțiunii lor calorigene, evidențiată prin creșterea consumului de O2, atât al organismului întreg cât și in vitro pe țesuturi izolate. Acțiunea calorigenă se instalează după câteva ore (T3) sau câteva zile (T4) și este prezentă la nivelul tuturor țesuturilor, excepție făcând creierul, testiculul, uterul, ganglonii limfatici și splina.

Metabolismul protidic este stimulat sub acțiunea hormonilor tiroidieni, stimularea sintezelor proteice fiind răspunzătoare parțial de efectul calorigen, iar creșterea sintezei altor enzime putând explica alte efecte.La hipertiroidieni există un răspuns catabolic, uneori foarte intens, dar nu este clar dacă acest răspuns este datorat hormonilor tiroidieni în exces.La hipotiroidienii adulți atât rata sintezei cât și cea a degradării albuminei sunt încetinite și se restabilesc prin administarea de doze de întreținere de hormoni tiroidieni.

Metabolismul glucidic este profund afectat de hormonii tiroidieni, în asociere cu alți hormoni, mai ales cu insulina.

Hormonii tiroidieni reglează amploarea glicogenolitice și hiperglicemice ale epinefrinei. Hormonii tiroidieni activează absorbția intestinală de glucoză și galactoză, dar măresc și rata captării glucozei la nivelul țesutului adipos și muscular.

Rata degradării insulinei este crescută de către hormonii tiroidieni, ceea ce explică diminuarea sensibilității la insulina exogenă la hipertiroidieni și creșterea sensibilității la hipotiroidieni.

Metabolismul lipidic este stimulat la toate etapele sub acțiunea hormonilor tiroidieni. Dar cum degradarea este mai activă decât sinteza, efectul net la hipertiroidieni este scăderea depozitelor și a concentrației lipidelor plasmatice (trigliceride, fosfolipide, colesterol), iar la hipotiroidieni efectul este invers. Sinteza hepatică de trigliceride este activată de hormonii tiroidieni consecutiv creșterii disponibilului de acizi grași și glicerol, dar concomitent este stimulată și îndepărtarea lor din circulație ca urmare a activării lipoprote în lipazei.

Vitaminele hidrosolubile (tiamina, riboflavina, acidul ascorbic) scad în țesuturi la hipertiroidieni, deoarece hormonii tiroidieni măresc necesarul lor consecutiv stimulării proceselor metabolice. Conversia unor vitamine hidrosolubile în coenzime este afectată în hipertiroidism.

Metabolismul unor vitamine liposolubile este de asemenea influențat de hormonii tiroidieni. Corelațiile hormonilor tiroidieni cu câte colaminele sunt încă insuficient lămurite.

O serie de cercetători au evidențiat efectele hormonilor tiroidieni asupra receptorilor adrenergici. Astfel s-a dovedit că unele manifestări clinice ale hipertiroidismului sunt corelate cu beta blocante (retracția pleoapelor, tahicardia), dar alte acțiuni nu sunt influențate (activarea consumului de O2). Hormonii tiroidieni măresc numărul β-receptorilor adrenergici cardiaci, dar nu și al celor hepatici. Hormonii tiroidieni sunt necesari pentru creșterea și dezvoltarea normală. În timpul vieții intrauterine începând de la trei luni tiroida devine funcțională. Hormonii tiroidieni materni străbat placenta doar într-o proporție redusă. Fătul uman la termen are concentrații plasmatice ușor crescute de TSH și T4 liber, dar concentrația T3 este foarte scăzută, iar cea de RT3 crescută. Imediat după naștere se produce o creștere tranzitorie a secreției de TSH și în primele zile concentrația serică a T4 și T3 se apropie de valorile adultului, pe care le atinge însă în doar în primul an de viața.La copii hipotiroidieni creșterea oaselor este încetinită și închiderea epifizelor întârziată, secreția hormonului de creștere este diminuată și efectul țesutului al acestui hormon este scăzut în lipsa hormonilor tiroidieni, de aceea se produce nanism.

Deficiența tiroxinei în perioada de dezvoltare a creierului cauzează defecte la acest nivel ce pot fi observate la copii cu hipotiroidism congenital și cretinism.La aceștia producția scăzută de proteine indică faptul că hormonii tiroidieni reprezintă principalul factor cu rol în sinteza proteinelor la făt și în viața postnatală timpurie. Captarea iodului radioactiv crește în timpul sarcinii, ca și dimensiunile tiroidei.

Capitolul 4.

AFECȚIUNI TIROIDIENE

(hipertiroidismul și hipotiroidismul)

4.1Hipertiroidismul

Fig. 7

Hipertiroidismul semnifică funcția în exces a tiroidei. Este o tulburare frecventă, întâlnită la toate categoriile de vârsta și este mai ales observată printre femei.

În țară noastră un studiu al morbidității prin diverse forme de hipertiroidie indică o frecvență de 0,66%, majoritatea cazurilor provenind din mediul rural, în timp ce analiza ulterioară a stării de sănătate a populației menționează un indice de evidență pentru gușă de numai 0,46%.

Dacă în cazul hipertiroidiilor nodulare aceste relații sunt unanim acceptate, în boală Graves-Basedow ele constituie obiectul a numeroase controverse.

Fig. 8

În general harta distribuției hipertiroidiilor se suprapune cu cea a răspândirii gușii. Sunt descrise și apariții cu caracter oarecum epidemic, ca cea produsă în Tasmania – zonă de endemie. Analiza problemei a impus concluzia că hipertiroidismul nu poate fi considerat exclusiv ca o expresie a hipersecreției tiroidiene.

Hiperfuncția tiroidei se manifestă prin epiteliu înalt și scăderea cantității de coloid, care totodată se colorează mai palid (este mai puțin concentrat). În hipertiroidism majoritatea manifestărilor clinice au drept urmare fenomene de hipercatabolism.

Creșterea reactivității adrenergice, la care se adăugă scăderea diferenței arterio-venoase în oxigen, explică modificările neurologice majore și frecvente din hipertiroidism.

Se poate admite că în exces hormonii tiroidieni împiedica consumul de oxigen la nivel cerebral. Capacitatea hormonilor tiroidieni de a modifica nivelul hormonilor sexuali, cuplată cu cea de eliminare a calciului explică scăderea potenței.

Independența funcțională a tiroidei propriu-zise este dificil de afirmat în formele etio patogenice de hipertiroidism. Funcția în exces a tiroidei și încărcarea organismului cu hormoni tiroidieni determină apariția unor simptome caracteristice al căror ansamblu se definește prin termenul de tirotoxicoza. Tirotoxicoza este definită ca un complex clinic, hormonal și biochimic, indus de intoxicația cronică cu hormoni tiroidieni, indiferent de sursa acestora. Tirotoxicoza constituie factorul comun al tuturor formelor de hipertiroidie.

Creșterea concentrației hormonilor tiroidieni din circulația sangvină se poate datora unei hipertiroidii, înțeleasă ca o hiperfuncție a celulelor foliculare tiroidiene care produc în exces hormoni, dar poate apărea și fără activarea celulelor tiroidiene.

Deci o tirotoxicoză poate fi însoțită sau nu de o hipertiroidie. Creșterea concentrației hormonilor tiroidieni din sânge împreună cu proteinele de transport nu duce la tirotoxicoză. În tirotoxicoză hormonii tiroidieni în exces produc modificari la nivelul țesuturilor și organelor, al cordului și vaselor, tegumentului, mușchilor, oaselor, sistemului nervos, tractului gastrointestinal, sistemului hematopoietic, funcției de reproducere etc. Creșterea consumului de oxigen la nivelul miocardului, debitul cardiac crescut și aritmii le cu ritm înalt, determină scăderea forței de contracție a miocardului și apariția insuficienței cardiace cu "debit cardiac crescut", dar cu eficiența scăzută față de necesarul de oxigen al țesuturilor.La apariția insuficienței cardiace din tirotoxicoză poate apărea și scăderea concentrației tisulare a tiaminei ca efect al acțiunii hormonilor tiroidieni, carență vitaminei B1, putând duce la acumularea acidului lactic în miocard și la alterarea metabolismului miocardului

Vasodilatația cutanată și termogeneza indusă de hormonii tiroidieni, asociată dinamicii circulatorii, determină anumite caracteristici ale tegumentelor, în tirotoxicoză pielea fiind roză, catifelată, caldă și transpirată. În tirotoxicoză crește necesarul de vitamina A, (Fig 9) având ca urmare scăderea concentrației tisulare a vitaminei, care determină subțierea și căderea părului, onico liza.

Fig. 9

Hormonii tiroidieni în exces intensifică lipoliza, având drept rezultat sensibilizarea țesutului adipos la hormonul de creștere, cortizol etc. Aceasta duce la mobilizarea depozitelor adipoase, deci, la scăderea lipidelor și colesterolului.

Miopatia tirotoxică constă în modificari ale fibrelor striate defectul în tirotoxicoză constând în incapacitatea mușchiului de a fosforila creatina.Pe de altă parte, hormonii tiroidieni în exces eliberează enzime lizozomale musculare, fiind responsabili de catabolismul proteic de la acest nivel și de atrofia musculară.

Hormonii tiroidieni în exces, la copii accelerează creșterea lineară și maturizarea osoasă. Ei realizează această complicație prin creșterea resorbției osoase, care duce frecvent la hipercalcemie, creșterea excreției urinare în calciu și fosfor. Cel mai frecvent aspect al oaselor în tirotoxicoză este cel al demineralizării osoase și al osteoporozei.

Creșterea apetitului se datorează creșterii consumului de oxigen și decuplării fosforilării oxidative. Datorită hiper metabolismului, ingestia crescută de alimente nu reușește să acopere necesarul caloric și este însoțită de regulă de scăderea în greutate. Funcția de reproducere prezintă tulburări în tirotoxicoză datorate modificărilor cantitative și calitative ale metabolismului steroizilor gonadali. Menționăm că ovarul acumulează iodul (Fig 10) din circulația sangvină și este dependent funcțional de tiroidă.

Fig.10(Iodul în stare naturală)

Hipotiroidia reprezintă expresia clinică a insuficienței biosintezei de hormoni tiroidieni. Maladia este frecventă mai ales la sexul feminin; debutul se poate situa în orice moment al vieții, cu incidență maximă între 40 și 60 ani, îmbrăcând intensități diferite.

Deficitul de hormoni tiroidieni determină modificari la nivelul tuturor țesuturilor și sistemelor: cord și vase, tegumente, mușchi și oase, sistem nervos, tract gastrointestinal, sistem hemato proteic, funcția de reproducere etc. Creșterea secreției de TSH determină apariția gușii încă de la naștere, însoțită sau nu de mixedem.

Apariția gușii și accelerarea transportului de iod duc la acumulare rapidă de iod în tiroidă. Asocierea defectului de organificare cu surditate de percepție poartă numele de sindrom Pendred (Fig. 11).

Fig. 11

Ca o consecință a stimulării tiroidiene intense prin intermediul TSH și a lipsei de refolosire a iodului intratiroidian, apare o acumulare și eliberare a iodului din tiroidă, precum și cantități anormale de iodotironine în sânge și urină. Secreția anormală de iodoproteine sau de polipeptide iodate apare prin mecanism congenital sau dobândit în unele boli tiroidiene ca tiroidita Hashimoto, adenoamele benigne, gușa toxică difuză. Acest mecanism fiziopatologic duce singur la apariția gușii.

Tirotoxicoze

Criza tirotoxică determinată de creșterea acută a concentrației hormonilor tiroidieni din circulație, este o complicație gravă a tirotoxicozei și o urgență medicală. Apare pe fondul unei tirotoxicoze netratate, mai frecvent în boala Graves-Basedow (Fig12) și în gușă toxică multinodulară.

Fig.12

Poate fi întâlnită și postoperator la bolnăvii tiroidectomizați, atunci când pregătirea preoperatorie este incompletă. De obicei criza tirotoxică apare brusc și este favorizată de infecții, traumatisme accidentale sau chirurgicale, toxemie, naștere.

Gușa toxică multinodulară (Fig 13)

Fig.13

Gușa simplă netoxică reprezintă o adaptare a tiroidei la anumiți factori care scad capacitatea de sinteză hormonală, factorul patogenetic cel mai important fiind deficitul de iod din anumite regiuni deci are o patogenie geo climatică. Diferența de tipuri de TGI la diferiți bolnavi ar putea explica în parte diferențele de mărime ale gușilor.

Adenomul toxic tiroidian

Adenomul toxic (Fig 14) este o tumoră benigna, capabilă să funcționeze autonom fără stimularea TSH sau a stimulatorilor tiroidieni anormali circulanți.

Fig.14

Ca o consecință nu se modifică nivelul plasmatic al hormonilor tiroidieni. În toate situațiile în care la omul normal tiroida se blochează în nodulul autonom nu scade captarea izotopului, pe când administrarea TSH restabilește captarea izotopului în țesutul perinodular.

Tiroidite

Tiroiditele sunt caracterizate printr-o diversitate de forme clinice cu etiologie și patogenie diferite, al căror factor comun este inflamația cronică sau acută, microbiană sau nemicrobiană, specifică sau nespecifică a glandei tiroide.

Tiroiditele pot fi clasificate:

1. Tiroidite acute (supurate);

2. Tiroidite subacute-boala de Quervain sau tiroidita cu celule gigantice;

3. Tiroidite cronice:

– Limfocitară nedureroasă;

– Autoimună limfocitară (Hashimoto);

– Tiroidită autoimună atrofică;

– Tiroidită fibroasă (Riedel);

– Tiroidită cronică specifică (tuberculoasă).

În tiroiditele acute inflamația este determinată de agenți microbieni, uneori piogeni, care diseminează din alte focare septice; se cunosc și tiroidite acute după iod radioactiv sau posttraumatic. Există și manifestări subacute ale tiroiditelor microbiene, care sunt greu de diferențiat în clinica de tiroiditele subacute virale.

Tiroidita Hashimoto (Fig 15)

Tiroidita Hashimoto este o boală tiroidiană autoimună. Prezența infiltratului limfoplasmocitar în tiroidă, existența titrurilor mari de anticorpi circulanți antitiroidieni, asocierea cu alte boli autoimune ca și probe experimentale la animale dovedesc implicarea factorului imunologic în patogenia acestei tiroidite.

Fig .15

Tiroidita subacută DeQuervain

Tiroidita subacută este caracterizată prin faptul că procesul inflamator infiltrativ persistă în medie 6 săptămâni și se remite de obicei spontan prin mecanisme puțin cunoscute. Cercetătorii români au descris ecografic o formă particulară de tiroidită subacută “pseudochistică", caracterizată prin margini chistice cu pseudocapsulă și prin dispariția lor după puncție tiroidiană.

Neoplasmul tiroidian (Fig 16)

Neoplasmele tiroidiene sunt benigne și maligne, iar relația lor cu defectul geoclimateric de iod este incomplet clarificâtă.

Fig.16

Patogenia cancerului tiroidian poate fi explicată prin teoria carcinogenezei multistadiale propusă de Rous și Kidd și elaborată de Berenblum.

Riscul relativ pentru cancerul tiroidian crește cu numărul de sarcini și devine semnificativ la femeile care au avut trei sau mai multe sarcini. Vârsta înaintată la prima și ultima naștere a arătat o asociere cu riscul crescut al cancerului tiroidian.

Carcinomul papilar tiroidian

Cancerele papilare au o multitudine de proiecții ce dau acestora formă unei "ferigi", apărând astfel la microscop. Regiuni foarte mici de cancer papilar au putut fi găsite la aproximativ 10% din glandele tiroide "normale" atunci când țesutul tiroidian este foarte bine examinat la microscop.

Alteori, dimpotrivă, tumora este foarte întinsă, cuprinzând ambii lobi tiroidieni și istmul.De obicei, cancerul tiroidian apare ca un nodul solitar, cenușiu-albicios, de consistență scăzută. În aprox.10% din cazuri tumora este bilaterală.

Cancerul folicular

Cancerul folicular având structura foliculară pură sau predominant foliculară, reprezintă 1/4 din cancerele tiroidiene și frecventă de 2-3 ori mai mare la femei.

Majoritatea apar peste vârsta de 40 ani. De obicei modificările intratiroidiene și metastazele la distanță persistă simptomatice mulți ani. Unele cancere tiroidiene foliculare, moderat diferențiate sunt foarte agresive, invadând precoce structurile adiacente și determinând fenomene de compresiune.

De regulă, metastazele evoluează lent și pot prezenta și structura tiroidiană normală.

Mixedemul

Reprezintă 10% din hipotiroidismul congenital. Apare la nou-născuți de la mame cu boli autoimune tiroidiene și se datorează transmiterii transplacentare de agenți supresori ai funcției tiroidiene.

În hipotiroidismul congenital și cretinismul congenital (Fig 17), la care s-au demonstrat variați anticorpi antitiroidieni atât la mame cât și la făt, nu s-a putut demonstra nici o influența a acestor anticorpi în patogenia bolii, nici asupra funcției tiroidieni, nici ca factori de distrugere a tirocitelor.

Fig.17

Mixedemul congenital și juvenil

Prezența hormonilor tiroidieni este esențială pentru procesele de creștere și diferențiere, manifestate mai ales la nivelul creșterii liniare și maturarea scheletului și a sistemului nervos. Datorită nediferențierii osoase aspectul feței este caracteristic de la naștere: nas trilobat, hipertelorism, dinți cariați cu întârzierea erupției sau agenezia mugurelui dentar, fontanele neînchise sau parțial închise. Creșterea liniară este încetinită, ceea ce are drept consecință apariția nanismului, cu membrele disproporționat de scurte față de trunchi și capul mare. Dacă deficitul hormonal nu este corectat, după naștere apar modificari ireversibile, respectiv, cretinism cu întârziere în dezvoltarea psihomotorie. Mixedemul care debutează în copilărie poartă denumirea de mixedem juvenil.

BoalaGraves-Basedow

Boala Graves-Basedow este cea mai enigmatică și cea mai importantă dintre bolile tiroidiene. Gușa toxică difuză, oftalmopatia infiltrativă și dermopatia infiltrativă (mixedemul pretibial) sunt elementele componențe ale triadei caracteristice pentru boala Graves-Basedow. Oftalmopatia infiltrativă și dermopatia infiltrativă lipsesc în celelalte forme clinice de hipertiroidism. Nu toate elementele triadei sunt obligatoriu prezente; iar când se asociază, deseori nu apar simultan. Două semne clinice clasice bolii Graves-Basedow: gușă și tahicardia sunt direct legate la superactivitatea tiroidei.

Hipertiroidismul apărut în boala Graves-Basedow se poate produce și într-un anumit stadiu al tiroiditei cronice și poate fi înlocuit într-o ultimă fază de hipofuncția tiroidiană.

Boala Graves-Basedow este cea mai frecventă formă de hipertiroidism, apărând cu o incidență de 0,2-0,3 până la 1/1000 locuitori/an. Deși poate afecta orice vârsta, fiind semnalată de la naștere la 90 ani, ea este mai frecventă la adulții de 30-50 ani. Boala Graves-Basedow este rar întâlnită înainte de vârsta de 20 ani.

4.2Hipotiroidismul

Hipotiroidismul constă în deficiența hormonilor tiroidieni. Boala apare când glanda tiroidă nu produce suficienți hormoni, ai căror rol, printre altele, este de a controla felul în care organismul consumă energia. Deficitul hormonilor tiroidieni afectează toate sistemele organismului

Riscul de a dezvolta hipotiroidism tinde să crească odată cu vârsta. Femeile învârsta au cel mai mare risc. În cazuri rare, hipotiroidismul apare la șugari și copiii mici. Sugarii au o creștere și o dezvoltare normală dacă hipotiroidismul este tratat în timpul primei luni de viața. Hipotiroidismul infantil netratat poate duce la afectări ale creierului, ce implică un retard psihic și un retard al dezvoltării. Adolescenții cu hipotiroidism țipic, arată mult mai tineri decât vârsta corespunzătoare. Cu tratament adecvat, un adolescent va recupera în greutate și înălțime și va ajunge tinerii de aceeași vârsta.

Hipotiroidismul netratat la adulți, poate duce la complicații multiple, incluzând pericardita (acumularea de lichid în jurul inimii) și creșterea nivelului de colesterol și trigliceride (care crește riscul pentru boli ale arterelor coronare și pentru accidente vasculare cerebrale). Hipotiroidismul grav poate duce la complicații serioase (comă mixedematoasă). Dacă hipotiroidismul netratat se ameliorează sau se agravează, depinde de etiologie și vârsta. Hipotiroidismul cauzat de tiroidita Hashimoto, o boală în care sistemul de apărare al corpului (imun) atacă glanda tiroidă, ocazional, va dispărea spontan (de la sine).

Manifestări ale hipotiroidismului

Excesul de hormoni tiroidieni afectează profund majoritatea organelor și țesuturilor. De ce, dacă efectul este atât de important, această dereglare este descoperită de obicei la mult timp după debut? Pentru că marea majoritate a tulburărilor care apar sunt nespecifice. Asta înseamnă că pot fi atribuite și altor cauze, dintre care o parte sunt mult mai frecvente decât hipertiroidia.De aceea un pacient hipertiroidian va pune, inițial, aceste manifestări pe seama altor factori (stres, oboseală, etc) care determină mai des aceste tulburări. În acest fel diagnosticul este întârziat până când simptomele se acumulează și se dezvoltă suficient pentru a sugera o disfuncție tiroidiană.

De reținut: unii pacienți le au pe majoritatea simptomelor, alții doar pe câteva, iar în unele cazuri de hipertiroidie nu apare niciuna dintre manifestările de mai jos (diagnosticul făcându-se doar prin analize de laborator).

Efectele excesului de hormoni tiroidieni pe organele principale:

Aparatul cardiovascular:

– Tahicardie – puls rapid, peste 90 de bătăi pe minut, neprovocat de efort, frig sau stres;

– Palpitații;

– Fibrilație atrială – tulburare de ritm cardiac potențial gravă, apare de obicei la vârstnici;

– Insuficiență cardiacă – apare doar dacă pacientul avea deja o suferință cardiacă preexistentă;

Sistemul nervos:

– Nervozitate;

– Labilitate emoțională (alternează rapid stările psihice: plânge ușor, râde ușor);

– Insomnie;

– Agitație (se mișcă tot timpul, dacă stă pe scaun își schimbă frecvent pozițiile mâinilor și picioarelor fără un motiv anume);

Aparat digestiv:

– Apetit crescut;

– Pierdere în greutate;

– Tranzit accelerat (mai multe scaune zilnic, uneori diaree);

Aparat respirator:

– Tahipnee – respirații mai frecvente;

– Senzația de “lipsă de aer” la solicitări pe care anterior bolii le tolera;

Tegumente și păr:

– Pielea este umedă, caldă, fină;

– Părul este subțire și se rupe ușor;

Mușchi:

– Rezistența la efort fizic este scăzută;

Oase:

– Se accentuează resorbția (ieșirea calciului din oase) cu pierderea de masă osoasă;

– Crește riscul de a dezvolta osteoporoză;

– Cel mai mare risc de osteoporoză îl au femeile cu hipertiroidie (netratată) aflate la menopauză;

Alte aspecte:

– Intoleranță la căldură – pacientul suportă greu temperaturile crescute;

– Stare de slăbiciune generală.

Cauze ale hipertiroidie la om

Una dintre cele mai frecvente etiologii ale hipotiroidismului este tiroidita Hashimoto, o afecțiune în care sistemul de apărare al corpului sau sistemul imun produce anticorpi, care atacă și distrug în timp țesutul tiroidian. Ca rezultat, glanda tiroidă nu poate produce hormon i tiroidieni. Peste tot în lume, deficitul de iod este prima cauză de hipotiroidism. Adaosul de iod în sare, alimente și apă a eliminat această problemă.

Alte cauze frecvente de hipotiroidism sunt:
– Tratamentele chirurgicale la nivelul tiroidei: tiroida poate fi scoasă în întregime (tiroidectomie totală) sau parțial, pentru a trata boli ca hipertiroidismul (se produce prea mult hormon tiroidian), o glandă tiroidiană prea mare (gușă) care face înghițirea dificilă, cancerul tiroidian sau nodulii tiroidieni care pot fi supra activați sau canceroși

– Terapia cu iod radioactiv: care se folosește frecvent pentru tratamentul hipertiroidismului; această metodă distruge glanda tiroidă

– Iradierea externă: folosită pentru tratamentul unor cancere ca limfomul Hodgkin; acest tratament radioactiv poate distruge glanda tiroidă.

Cauze mai puțin frecvente:

– Infecțiile: infecțiile virale și bacteriene pot afecta temporar glanda tiroidă, ducând la o formă de hipotiroidism pe termen scurt; hipotiroidismul dat de infecții nu devine, de obicei, permanent.
– Medicamentele: unele medicamente pot interfera cu producerea de hormoni tiroidieni; litiul carbonic este unul dintre cele mai cunoscute medicamente care duce la hipotiroidism; altele sunt amiodarona și alfa-interferonul

– Rar, afecțiuni ale glandei pituitare (hipofiza) sau ale hipotalamusului (determină forme secundare și terțiare ale hipotiroidismului): glanda pituitară și hipotalamusul produc hormoni care controlează funcția tiroidiană și ca răspuns, afectează capacitatea acesteia de a produce hormoni tiroidieni

– Iodul în exces: prezent în alimente sau medicamente, poate reduce funcția glandei tiroide; această problemă este temporară

– Hipotiroidismul congenital- aproximativ unul din 4000 de nou-născuți are o glandă tiroidiană cu probleme funcționale.

Hipotiroidismul blând (subclinic) este cel mai frecvent dat de tratamentul inadecvat al hipertiroidismului, de tiroidita Hashimoto sau de radioterapia cu iod. Oricum, hipotiroidismul sublinic poate avea ca etiologie orice cauză a hipotiroidismului clinic.

Simptome ale hipotiroidismului

Simptomatologia hipotiroidismului se dezvoltă lent, în timp, de-a lungul a luni sau ani de zile.

Simptomele și semnele pot include:
– Păr aspru și subțire
– Pielea uscată
– Unghii friabile
– Tentă gălbuie a tegumentelor
– Lentoarea în mișcări
– Pielea rece
– Intoleranță la frig
– Senzația de oboseală, slăbiciune, toropeală, aspect adormit
– Afectarea memoriei, depresie sau dificultăți de concentrare
– Constipație
– Cicluri menstruale abundențe sau neregulate care pot ține mai mult de 5-7 zile.

Alte simptome mai puțin frecvente: 
– Glanda tiroidă mărită (gușa)
– Creștere moderată în greutate, adesea 4-5 kg sau mai puțin
– Edeme ale brațelor, mâinilor, membrelor inferioare și a feței cu aspect mixedematos, buhăit, în special în jurul ochilor
– Disfonie (voce răgușită)
– Dureri musculare și crampe.

În general, severitatea simptomelor depinde de vârsta, de perioada de timp de la debutul bolii și gravitatea condiției. Simptomele pot fi atât de ușoare și pot apărea atât de lent, încât pot trece neobservate ani de zile. Odată cu înaintarea în vârsta, simptomele sunt mai notabile.

Hipotiroidismul ușor (subclinic) adesea nu este asociat cu simptome sau prezintă simptome ușoare, care pot fi atribuite înaintării în vârsta, că de exemplu afectarea memoriei, pielea uscată și oboseală.

Simptomele hipotiroidismului în timpul și după sarcină, includ oboseală, pierderea în greutate, amețeală, depresia, problemele de concentrare și tulburările de memorie. Unele femei dezvoltă gușă.
Din cauza varietății simptomelor, hipotiroidismul poate fi confundat cu depresia, în special în timpul și după sarcină. La persoanele învârsta poate fi confundată cu boala Alzheimer, demență si alte boli care se asociază cu pierderea memoriei.

Simptomele hipotiroidismului la sugari, copii și adolescenți. Deși rar, hipotiroidismul poate apare la nou-născuți, copii și adolescenți. La nou-născuți, simptomele unei gușe includ un apetit scăzut și sufocarea cu alimente. Simptomele hipotiroidismului pot include, de asemenea, pielea uscată și cu cruste (solzoasă). Copiii și adolescenții pot crește în greutate și pot asocia retard în dezvoltare. Adolescenții pot avea retard pubertal și pot arăta mult mai tineri decât vârsta adevărată.

Mulți factori pot crește riscul de a dezvolta

Hipotiroidism.

Aceștia sunt:
– Vârsta: adulții învârsta sunt mai predispuși la hipotiroidism decât tinerii 
– Sexul: femeile sunt mai predispuse decât bărbații să dezvolte boli tiroidiene 
– Antecedentele heredocolaterale (familiale): hipotiroidismul tinde să aibă agregare familială (apare la mai mulți membrii ai aceleiași familii)
– Antecedente de afecțiuni tiroidiene: boli tiroidiene, o gușă mărită sau intervenții chirurgicale sau iradieri locale în cadrul unor tratamente tiroidiene, cresc probabilitatea de a dezvolta hipotiroidism pe viitor 
– Unele boli cronice: diabetul, o boală autoimună care se manifestă prin porțiuni tegumentare nepigmentate (vitiligo), anemia pernicioasă și albirea părului prematur (leucotrichie) sunt mai frecvențe la oamenii cu hipotiroidism 
– Deficiență de iod: este frecvență în zonele unde nu se adăugă iod în sare, alimente și apă 
– Medicamente: unele medicamente pot interfera cu funcția normală tiroidiană, în mod special Carbonatul de litiu, Amiodarona și Interferonul alfa.

Până la 20% dintre femei și 8% dintre bărbații trecuți de 60 de ani au hipotiroidism ușor (subclinic).

Aproximativ 2% până la 5% dintre oamenii cu boală subclinică fac hipotiroidism în fiecare an. Mulți dintre aceeași factori care cresc riscul pentru hipotiroidism cresc și riscul pentru hipotiroidism subclinic.

Capitolul 5

MEDICAȚIA AFECȚIUNILOR TIROIDIENE

5.1 Investigații ale hipotiroidismului

Primii pași în diagnosticarea hipotiroidismului clinic sau a hipotiroidismului subclinic constau într-o anamneză și un examen obiectiv minuțios. Dacă rezultatele determină medicul să suspecteze un hipotiroidism sau un hipotiroidism subclinic, vă recomandă teste pentru confirmarea sau infirmarea diagnosticului. Testele sanguine sunt folosite întotdeauna, pentru confirmarea diagnosticului de hipotiroidism sau hipotiroidism subclinic.

Testele cele mai des folosite sunt:
– TSH (hormonul de stimulare tiroidiană)
– T4 (tiroxină).

Dacă testele de mai sus nu sunt normale, determinarea anticorpilor antitiroidieni, pot determina dacă persoana are o boală autoimună (tiroidita Hashimoto), în care sistemul de apărare al organismului atacă glanda tiroidă.
Rar, următoarele teste imagistice pot fi folosite pentru evaluarea glandei tiroide, care pare a fi modificată în timpul examenului obiectiv:
– Ecografia tiroidiană
– CT tiroidian (R.M.N-rezonanță electro-magnetică)
– Scintigrafia tiroidiană.

O analiză sangvină, denumită testul de stimulare a hormonului de eliberare tireotrop (TRH) este folosit uneori, pentru a diagnostica forme rare de hipotiroidism, cauzate de boli ce afectează hipotalamusul sau hipofiza. O computer tomografie sau o rezonanță magnetică nucleară a hipotalamusului sau a hipofizei, pot fi efectuate pentru a observa eventuale modificări ale acestor zone ale creierului.

Un antitiroidian este un medicament utilizat în tratamentul hipertiroidiilor (excesul secreției de hormoni de către glanda tiroidă).

5.2 Investigații ale hipertiroidismului

Analizele care confirmă diagnosticul de hipertiroidism sunt în primul rând dozările hormonale: TSH (care va fi mai mic decât normalul), FT4 și FT3 (care sunt mai mari decât valorile normale de referință).
Pe lângă acestea, pentru a se stabili cauza excesului de hormoni tiroidieni medicul poate recomandă dozarea de anticorpi antitiroidieni (anticorpi antitireoperoxidază – ATPO, anticorpi antitireoglobulină, anticorpi anti receptor de TSH -TRAB).

Este importantă pentru evaluarea hipertiroidismului ecografia tiroidiană care are aspect specific:

– În boala Basedow-Graves tiroida este mărită, cu vascularizație crescută pe toată suprafața ei și cu o structură neomogenă, pătată.
– În gușa polinodulară tiroida va fi mărită cu numeroși noduli.
– În adenomul toxic se evidențiază un nodul peste 2 cm, cu vascularizație crescută, iar restul tiroidei este normal (de dimensiuni normale sau chiar reduse, structura omogenă, vascularizația normală).

O altă investigație care poate fi utilă o reprezintă scintigrafia tiroidiană. Aceasta constă în administrarea unei doze mici de substanță radioactivă (iod sau technețiu) care va fi captată preferențial de tiroidă; ulterior se va face o poză a regiunii cervicale și se va evidenția modul în care captează tiroida și nodulii. Nodulii care captează substanța se numesc noduli calzi, cei care nu captează și apar pe scintigrafie ca pete albe sunt noduli reci:

– În boala Basedow-Graves captarea este crescută la nivelul întregii tiroide;
– În gușa polinodulară hipertiroidizează unii noduli pot fi calzi, alții reci;
– În adenomul toxic tiroidian imaginea obținută la scintigrafie este tipică, cu nodulul intens captat și restul tiroidei nefuncțional.

Puncția tiroidiană cu ac subțire este utilă doar în cazul gușii polinodulare cu noduli suspecți (care au crescut brusc, sunt necaptanți pe scintigrafie, au caracteristici ecografice care sugerează un cancer – structură hipoecogenă, microcalcificări, vascularizație prezența, mărgini neregulate). Pentru boala Basedow-Graves și adenomul toxic tiroidian nu este necesară efectuarea acestei investigații.

5.3 Medicația alopată

Antitiroidienele, obținute prin sinteză, inhibă producerea de hormoni tiroidieni. Ele sunt adesea eficace în prescripția de lungă durată (un an sau mai mult). În cazul contrar, ele se asociază administrării de iod radioactiv sau unui tratament chirurgical.

Efectele nedorite sunt rare, sunt uneori grave și necesită o supraveghere regulată: agranulocitoza (scăderea numărului de globule albe, cu risc de infecție majoră), hepatită, febră cu erupție cutanată.

Hiperfuncția tiroidiană poate fi combătută prin medicamente care interferă procesul de formare a hormonilor tiroidieni sau prin iradierea selectivă a glandei cu ajutorul radioiodului. Tioamidele antitiroidiene au efect antitiroidian și efect glucogen.

Deprimarea tiroidei se produce îndeosebi prin blocarea enzimatică a transformării iodului ionic în iod elementar. La bolnavii cu Basedow, efectul terapeutic apare după o latentă de 1-3 săptămâni. După tratament antitiroidian, efectele nervos central, ca și tulburările vasomotorii dispar. Din această grupă terapeutică se folosesc practic următoarele: Carbimazol capsule de 5 mg și Thyrozol capsule de 5, 10 și 20 mg. Iodurile au efecte diferite asupra glandei, în funcție de doză sistarea funcțională. Cantități mici de iod sunt indispensabile pentru funcționarea normală a glandei, în speță, pentru sinteză hormonilor tiroidieni. Profilaxia gușei endemice se realizează îmbogățind cu iod anumite alimente (sare de bucătărie). Dozele mari inhibă funcția tiroidei la bolnavii cu hipertiroidisim.

Excesul de ioduri inhibă atât formarea cât și eliberarea hormonilor tiroidieni. Folosite că antitiroidiene, iodurile se administrează sub formă de soluție 1. Lugol (iod-5g și iodura de potasiu -10 g la 100 ml apĂ), se recomandă ca pregătire pentru tiroidectomia subtotală. Inițial, se administrează un compus tioamidic care să normalizeze funcția tiroidei, urmat timp de 10 zile de iodură.

Un alt preparat conținând iod este Kalium iodat (IodiD) comprimate de 100 și 200 micrograme.
Radioiodul este I131 cu o perioadă de înjumătățire de 8 zile. Administrat oral, în doze foarte mici, se acumulează în tiroidă, unde emite radiații beta și gamma.

Folosirea de medicamente antitiroidiene prezintă dezavantajul că nu rezolvă hipertiroidismul decât pe durata utilizării (în cazul bolii Basedow-Graves este posibil că în până la 30% din cazuri boala să se vindece după tratament și să nu mai reapară la întreruperea medicației antitiroidiene; în schimb în gușa polinodulară hipertiroidizată și în adenomul toxic tiroidian întreruperea medicației va duce invariabil la reapariția hipertiroidismului). Medicamentele utilizate sunt metimazolul, carbimazolul și propiltiouracilul.

Dintre reacțiile adverse la această medicație cele mai grave sunt scăderea numărului de globule albe cu risc de infecții și afectarea hepatică severă (în cazul propiltiouracilului). În momentul de față propiltiouracil se recomandă doar în primul trimestru de sarcină sau dacă pacientul nu a tolerat alt medicament antitiroidian.

Administrarea de iod radioactiv este o modalitate simplă și relativ lipsită de complicații de a trata hipertiroidismul. Constă practic în administrarea unei pastile de iod radioactiv, acesta va fi captat de tiroidă și va distruge țesutul tiroidian. În general după aceasta în decurs de câțiva ani se va instala la majoritatea pacienților o stare de hipotiroidism. Nu poate fi utilizat la copii și la femeile însărcinate sau care alăptează. De asemenea poate duce la agravarea oftalmopatiei.

Intervenția chirurgicală (tiroidectomia totală sau subtotală) comportă relativ puține riscuri dacă este efectuată de un chirurg cu experiență în domeniu. Riscurile asociate acestei intervenții sunt cele legate de anestezia generală, risc de hipocalcemie tranzitorie sau permanentă (prin lezarea glandelor paratiroide, situate lângă tiroidă), risc de răgușeala tranzitorie sau permanentă (prin lezarea nervului laringelui recurent, care trece pe lângă tiroidă). Este indicată la pacienții care nu prezintă remisie după utilizarea îndelungată de medicație antitiroidiană sau la cei care prezintă reacții adverse la aceasta și nu pot lua iod radioactiv, la pacienții cu tiroide foarte mări și la cei cu noduli tiroidieni suspecți.

Pentru adenomul toxic tiroidian o altă modalitate de tratament este injectarea percutanată cu etanol (care constă în introducerea de etanol cu ajutorul unei seringi la nivelul nodulului ceea ce vă duce la “arderea” lui) dar aceasta nu se practică curent în România.

În anumite cazuri de hipertiroidism este necesar consultul cardiologic și oftalmologic. Dacă se optează pentru cura chirurgicală a hipertiroidismului va fi necesară adresarea către un medic chirurg generalist cu experiență în domeniul chirurgiei endocrine.

Principala clasă de medicamente utilizată pentru tratamentul hipertiroidismului este clasa antitiroidiene de sinteză (metimazol, carbimazol, propiltiouracil).

Există două medicamente antitiroidiene principale disponibile pentru utilizare în Statele Unite ale Americii, metimazol (Tapazole) și propylthiouracil (PTU). Aceste medicamente se acumulează în țesutul tiroidian de producție și bloc de hormoni tiroidieni. PTU blochează, de asemenea, conversia de hormon T4 la activ mai mult hormon metabolic T3. Riscul major al acestor medicamente este suprimarea ocazională a producției de celule albe din sânge de către măduva osoasă (agranulocitoză). Este imposibil de spus dacă și când acest efect secundar se întâmplă să apară, determinarea o astfel de regularitate de globule albe din sânge nu sunt utile.

Este important ca pacienții să știe că în cazul în care dezvoltă o febră, o durere în gât, sau orice alte semne de infecție în timpul tratamentului cu metimazol sau propylthiouracil, acestea ar trebui să consultați imediat un medic. În timp ce o preocupare, riscul real de a dezvolta agranulocitozei este mai mică decât 1%. În general, pacienții ar trebui să fie văzut de medic, la intervale lunare în timpul tratamentului cu medicamente antitiroidiene. Doza este ajustată pentru a menține pacient, în cât mai aproape de o stare normală a glandei tiroide este posibil (eutiroidie). După dozare este stabilă, pacienții pot fi văzute la intervale de trei luni în cazul în care tratamentul de lungă durată este planificată.

De obicei, terapia pe termen lung cu antitiroidiene este folosit doar pentru pacienții cu boală Graves’, deoarece această boală poate merge de fapt, în remisie sub tratament, fără a necesita tratament cu radiații sau chirurgie tiroidă. Dacă sunt tratate de la unul la doi ani, datele arată ratele de remitere de 40%-70%. Atunci când boala este în remisie, glanda nu mai este hiperactivă.

Studii recente au arătat, de asemenea, că adăugarea unei pastile de hormon tiroidian la medicamente antitiroidiene de fapt duce la rate de remisiune mai mari. Motivul pentru acest lucru poate fi că, prin furnizarea de o sursă externă de hormon tiroidian, doze mai mari de medicamente antitiroidiene poate fi administrat, care ar putea suprima sistemul imunitar hiperactivă la persoanele cu boala Gravez. Acest tip de tratament rămâne controversat. Atunci când tratamentul pe termen lung este retras, pacienții trebuie să continue să fie văzuți de medic la fiecare trei luni pentru primul an, deoarece o recidivează a boala Graves este cel mai probabil, în această perioadă de timp. Dacă un pacient nu recidivă, medicamente antitiroidiene Terapia poate fi repornită cu iod radioactiv.

Iod radioactiv

Iodul radioactiv este administrat pe cale orală (fie prin pastilă sau lichid).

În general, mai mult 80% pacienții se vindecă cu o singură doză de iod radioactiv. Este nevoie de între 8 la 12 săptămâni pentru tiroidă pentru a deveni normal după terapie. Hipotiroidismul permanent este o complicație majoră a acestei forme de tratament.

Exemple de medicamente alopate

1. Thyrozol (Fig.18)

Prospect

Compoziție
Grupă de substanțe/Indicații: antitiroidiene de sinteză. Substanța activă: tablete filmate ce conțin 5 mg, 10 mg și 20 mg tiamazol.

Fig.18

Indicații
Tratamentul conservator al hipertiroidiei (boala graves sau gușa hipertiroidizată). Tratamentul preoperator al hipertiroidiei. Tratamentul hipertiroidiei anterior terapiei cu iod radioactiv. Tratamentul hipertiroidiei în perioada dintre terapia cu iod radioactiv și instalarea efectului. Tratamentul antitiroidian de întreținere al hipertiroidiei, acolo unde măsurile terapeutice definitive nu pot fi aplicate. Tratamentul profilactic al hipertiroidiei latențe, al gușei hipertiroidizate sau în cazurile cu hipertiroidie în antecedente, înainte de expunerea la iod (de ex. Substanțe de contrast ce continiod).

Doze și mod de administrare
În funcție de gravitatea hipertiroidiei – doza inițială este de 4-8 tablete Thyrozol 5/zi (20-40 mg tiamazol/zi), timp de 3-6 săptămâni. Doza poate fi redusă apoi la o doză de întreținere de 4-2-1 tablete Thyrozol 5/zi (20-10-5 mg tiamazol/zi). Începând cu aceste doze se recomandă în asociere cu hormoni tiroidieni (de ex. 1 tabletă de Euthyrox 100/zi). Alternative: monoterapia cu 1/2-2 tablete Thyrozol 5/zi (2,5-10 mg tiamazol/zi). În sarcină: Tiamazol se va administra într-o doză minimă – de ex. 1/2-2 tablete Thyrozol 5/zi (2,5-10 mg tiamazol/zi), fără a se asocia cu hormoni tiroidieni. Administrarea preoperatorie: 4-8 tablete Thyrozol 5/zi (20-40 mg tiamazol/zi) – până se va remite hipertiroidia. Pentru a se scurta perioadă dinainte de intervenția chirurgicală, se va administra Thyrozol 5 în asociere cu un beta blocant sau cu un preparat cu iod. Înainte de terapia cu iod radioactiv, se vor administra: 4-8 tablete Thyrozol 5/zi (20-40 mg tiamazol/zi). După terapia cu iod radioactiv 4-2-1 tablete Thyrozol 5/zi (20-10 la 5 mg/zi), în funcție de simptomatologie, până la instalarea efectului iodului radioactiv. Tratament antitiroidian de întreținere: 1/2-2 tablete de Thyrozol 5/zi (2,5-10 mg tiamazol/zi) cu sau fără o doză mică de levotiroxina. Tratamentul profilactic al hipertiroidiei latente înainte de expunerea la iod: 4-8 tablete de Thyrozol 5/zi (20-40 mg tiamazol/zi) în asociere cu levotiroxina. Modul și perioada cât se va administra medicamentul: tabletele se vor lua nemestecate, cu puțin lichid, după masă. Doza zilnică poate fi împărțită în 2-3 doze sau poate fi administrată într-o doză unică. Tratamentul va dura în general între 6 luni și 2 ani. În perioada de pregătire preoperatorie Thyrozol 5 va fi administrat până în ziuă operației. Când se administrează ca pregătire pentru terapia cu iod radioactiv – Thyrozol 5 se va opri cu 7 zile înainte de administrarea de iod și se va relua după 10 zile de la terapia cu iod radioactiv pe o perioadă de 2-4 luni – până la instalarea efectului. În tratamentul profilactic, înainte de expunerea la iod, durata administrării depinde de timpul de eliminare din organism a substanței ce conține iod. Măsuri de urgență, simptome și antidoturi: supradozarea determină mărirea gușei și hipotiroidie. Acestea au ca urmare necesitatea reducerii imediate a dozei de tiamazol și administrarea de levotiroxină.

Contraindicații
Hipersensibilitate cunoscută la tiamazol sau la tionamide. Afectări în antecedente ale măduvei osoase după carbimazol sau tiamazol – constituie o contraindicație absolută. Reacțiile alergice cutanate precoce la tionamide constituie o contraindicație relativă. Gușile voluminoase care determină compresiuni asupra traheei se tratează cu tiamazol doar pe o durată scurtă (în combinație cu levotiroxina).
Măsuri de precauție

Sarcină și alăptare: în sarcină, Thyrozol-ul trebuie administrat într-o doză cât mai mică posibil, fără a se asocia cu levotiroxina, dintre cele două numai tiamazolul traversând barieră placentară și nu levotiroxina. Nu s-au semnalat efecte teratogene induse de tiamazol. Dozele mări pot determina apariția gușei și hipotiroidiei la făt. Tiamazolul trece în laptele de mamă. Prin urmare administrarea în perioada de lactație trebuie să se facă în doze minime (până la 10 mg tiamazol/zi).

Reacții adverse

Alergiile cutanate (prurit, exantem, urticarie) sunt observate rar. Rar, febră medicamentoasă, hipogeuzie, agranulocitoză. Acestea pot apărea chiar la săptămâni sau luni de la începerea tratamentului și pot conduce la necesitatea întreruperii administrării medicamentului. În cazuri izolate mai pot apărea următoarele: artrită, icter (colestatic) sau hepatită toxică, limfadenopatie generalizată, edem acut al glandelor salivare, trombocitopenie, neurita, polineuropatii, lupus eritematos medicamentos. Pacienții trebuie informați înainte de începerea tratamentului asupra manifestărilor agranulocitozei (stomatită, faringită, febră). În caz de apariție a acestor manifestări, tratamentul trebuie oprit imediat și trebuie efectuată imediat hemogramă. Supradozajul poate induce un hipotiroidism clinic sau subclinic și o mărire a gușei datorită creșterii nivelului de TSH. În consecință, este indicată reducerea dozelor, după ce pacientul devine eutiroidian. Se poate administra adițional levotiroxina. Când secreția de TSH este suprimată, mărirea de volum a gușei în timpul tratamentului cu tiamazol este o consecință a bolii de bază și nu poate fi prevenită prin administrarea de levotiroxina. Prezența sau agravarea unei oftalmopatii este independentă de evoluția bolii tiroidiene și nu poate fi privită ca efect secundar al tratamentului cu tiamazol condus corect. Rar, poate apărea o hipotiroidie tardivă după tratamentul cu antitiroidiene de sinteză. Aceasta poate fi privită ca o consecință a procesului inflamator și degenerativ al parenchimului tiroidian, proces ce apare în cadrul bolii de bază.

2. Euthyrox 25, comprimate (Fig.19)

Prospect

Compoziție
1 tabletă conține 100 microg levotiroxină sodică.
1 tabletă conține 150 microg levotiroxina sodică. 
1 tabletă conține 200 microg levotiroxina sodică. 
1 tabletă conține 25 microg levotiroxina sodică. 
1 tabletă conține 50 microg levotiroxina sodică.

Fig.19

Indicații

Gușa eutiroidiană; profilaxia recidivelor după tiroidectomie; hipotiroidie; terapie simultană în caz de tratament al hipertiroidiei cu antitiroidiene de sinteză, după obținerea eutiroidiei metabolice; adenocarcinomul tiroidian (după tiroidectomie)- cu excepția preparatului Euthyrox 25.

Contraindicații
– Hipertiroidie (exceptând cazul medicației de asociere a levotiroxinei cu antitiroidiene de sinteză în tratamentul hipertiroidiei). 
– Sarcină: utilizarea hormonilor tiroidieni în asociere cu antitiroidiene de sinteză în tratamentul hipertiroidiei este contraindicată în sarcină.
– Este importantă evitarea hipertiroidiei indusă prin tratament la bolnavii cu insuficientă coronariană, insuficientă cardiacă și tahiaritmii.

Reacții adverse

În caz de supradozaj (în special în cazurile în care doza a fost crescută prea repede): apar simptome de hipertiroidie (de ex. Tremor, tahicardie, hiperhidroză, diaree, scădere ponderală, senzație subiectivă de neliniște).

Mod de administrare

Datele următoare pot folosi ca linii directoare – Necesarul zilnic de levotiroxina trebuie stabilit prin investigații clinice și parametrii de laborator (de ex. Determinarea T4, testul la TRH). La început se va administra o doză mică.

Gușă eutiroidiană

– Adolescenți: 50-150 microg/zi.
– Adulți: 75-200 microg/zi.

Profilaxia recidivelor după tiroidectomie – 75-200 microg/zi.

Hipotiroidie

– adulți: tratament de început 25-50 microg/zi. Doza de întreținere 125-250 microg/zi.
– Copii (în vârsta de 1-12 luni) născuți la termen: 25-50 microg/zi (administrarea corectă făcându-se prin efectuarea de teste hormonale repetate).

Prematuri: 12,5-25 microg/zi.
– Copii mici (în vârsta de 13-24 luni) născuți la termen: 50-75 microg/zi. – Prematuri: 25-50 microg/zi.
– Copii (3-5 ani): 75 g/zi.
Notă. la copiii sănătoși din punct de vedere cardiac se va începe tratamentul direct cu doza de întreținere corespunzătoare.

La adulți, doza trebuie crescută treptat. Terapia concomitentă în caz de tratament al hipertiroidiei cu antitiroidiene de sinteză: 50-100 microg/zi.

Adenocarcinom tiroidian (după tiroidectomie) – 175-300 microg/zi. Se va administra ca doză zilnică, unică, dimineața pe nemâncate, cu 30 de minute înainte de micul dejun, de preferat cu puțin lichid.

5.4 Remedii naturiste

Se începe o cură cu sucuri și zarzavaturi timp de 5-7 zile. Se va consuma câte 250 ml de suc la 2 ore și jumătate. Într-o zi se vor administra 1,5-2 litri de sucuri.
Se recomandă următoarele sucuri:
– Urzică 1-2 pahare/zi. Urzica reglează activitatea tiroidei, are efecte depurative, curățând sângele și revitalizând organismul, stimulează diureza, hrănește organismul. Puteți face o cură îndelungată cu suc de urzică.

– Orz verde- 1 pahar/zi (se poate folosi și pudră din orz verde). Este un tonic general extraordinar care vă ajută la dezintoxicarea organismului și echilibrarea sistemului glandular.
– Ovăz verde- 1-2 pahare/zi. Este un puternic stimulent al tirodei, al sistemului nervos central, un bun depurativ și diuretic, un fortificant general.
– Țelina-1/2 pahar/zi. Se pot folosi și frunzele. Este un reglator endocrin, tonic hepatic, tonic al sistemului nervos, favorizează retragerea toxinelor din umorile organismului și provoacă eliminarea lor.
– Păpădia-1/2 pahar/zi. Se poate lua în amestec cu suc de pătrunjel sau de urzică. Păpădia reglează activitatea glandulară și metabolismul și întărește funcția hepatică.
– Mai pot fi preparate sucuri din: morcov, mere, struguri, orz verde, etc.

Observații:
Se vor folosi sucurile din sezonul respectiv.

De asemenea, nu se vor folosi toate sucurile enumerate mai sus, într-o singură zi.

În timpul curei exclusive cu sucuri, intern, din prima zi se vor folosi: ceaiurile, tincturile de plante, pulberile de plante, argila și/sau cărbunele vegetal, iar intern se pot practica toate procedeele indicate. În fiecare dimineața, timp de 7 zile, se va face o clismă cu 1,5 l de infuzie călduță de mușețel. Cura internă cu argilă (lut)-o liguriță de argilă uscată la soare și mărunțită, apoi macerată într-un pahar de apă, câteva ore. Se amestecă și se bea conținutul. Se bea numai un pahar pe zi. În continuare cura cu sucuri și crudități, timp de 2 luni (minime). Se introduc în alimentație salate de crudități (fructe și zarzavaturi), instituindu-se un program de 2-3 mese pe zi, regulate, fără să se mănânce nimic între mese. Se va consuma câte un pahar de suc înainte de fiecare mas, cu 30 de minute. Se recomandă suc de urzică, țelină, pătrunjel, orz sau ovăz verde, etc. În această perioadă se pot consuma fulgi de germeni de cereale, semințe de dovleac, floarea-soarelui, susan, migdale, polen, etc.

Totul se consumă crud. Fructele nu se amestecă cu zarzavaturile la acceași masă.

Plante utilizate în tratarea afecțiunilor tiroidiene

Echinaceea (Fig21)

Fig.21

De multe ori a fost folosită cu succes pentru a trata hipotiroidismul, evitând astfel efectele secundare pe care le au unele medicamente

Lemn dulce (Fig.22)

Fig.22.

Poate ajuta la restabilirea echilibrului hormonal și pentru a rezolva problemele de oboseală care duc la suferința tiroidei. Lemnul dulce a arătat de asemenea că posedă capacitatea de a inhiba creșterea celulelor canceroase în tiroidă.

Ginseng indian

Fig.23

Acesta este un antioxidant puternic, capabil să acționeze asupra tiroidei, stimulând producerea de hormoni.

De asemenea, are proprietăți excelenete de stimulare imunitară.

Bacopa(Fig.24)

Fig.24

Este o plantă perenă indiană, care și-a demonstrat capaciatatea de a stimula o tiroidă hipoactivă, îmbunătățindu-i funcția, fără efecte secundare.

Semințe de in (Fig.25)

Fig.25

Sunt bogate in acizi grași Omega-3 ar putea avea un impact pozitiv asupra tiroidei. Un studiu a arătat că utilizarea de semințe de in de pacienți hipotiroidieni a crescut producția de hormoni.

Nuc negru(Fig.26)

Fig.26

Nucile negre sunt bogate în iod, care este esențial pentru a optimiza fucția tiroidiană.

Produse care se pot consuma pentru a ameliora afecțiunile glandei tiroide: ulei de cocos, acidul fulvic și ceaiul Kombucha.

5.5. Regimul alimentar

În cazul hipotiroidismului se recomandă alimente bogate în iod precum peștii marini, midii, homar, alge marine, ulei se pește, și sare obligatoriu iodată. Pentru tratamente mai lungi, se recomandă lichiorul de alune.

Pentru hipertiroidism se recomandă ceaiul de Galium verum de trei ori pe zi. De asemenea, și ceaiurile de salvie sau vâsc pot fi folositoare. Există și un tratament cu un medicament numit Arony.

Alte alimente cu o cantitate mare de iod sunt iaurtul, ouălele, căpșunile și brânză (mozzarella). (Fig.27)

Fig.27

Se suspectează că tratamentele, prin privarea de iod, dăunează mai mult, deoarece glanda tiroidă va încerca să filtreze mai mult sânge pentru a obține mai mult iod, se va mării, iar dacă se revine la alimentația cu iod, ori acesta este asimilat accidental, o tiroidă mărită va produce și mai mulți hormoni, uneori într-un nivel primejdios.

Există anumite alimente care inhibă glanda tiroidă, producând hipotiroidism și gușă. De aceea consumul acestora se recomandă doar pe perioade scurte: broccoli, varză de Bruxelles, muștar, conopidă, semințe de răpită (ulei de Canola), varză, nap, soia, nuci de pin, arahide, mei. Sunt necesare sulful, cuprul și fierul. Plantele cu conținut mare de sulf din categoria brassica, pot produce anemie și boală tiroidiană.

Remediul cel mai bun în cazul afecțiunilor este consumul de fructe pentru curățarea organismului și se recomandă alături de aceasta și odihnă și relaxarea. Nu se recomandă produsele cu flor, zahărul alb, cărnuri, produse grase sau prăjite, conserve, condimente, ceai, cafea și alcool.

Se poate ține o cură cu un pahar cu lapte la fiecare cinci ore, și fructe zemoase, precum: măr, ananas, grefă, papaya. Pacientul poate continua cu o alimentație cu semințe, cereale, legume și fructe. Iodul trebuie luat cât mai natural, din următoarele fructe și legume: sparanghel, varză, usturoi, ceapă, ovăz, ananas, orez integral, tomate, măcriș și căpșuni.

Deci, printr-o alimentație sănătoasă, potrivită fiecărui caz în parte, afecțiunile glandei tiroide pot fi tratate cu succes.

Concluzii

Este foarte important pe lângă tratamentul medicamentos, pacienții să respecte cu strictețe regimul alimentar recomandat de medic, să ducă un stil de viața sănătos, cu mese regulate și mișcare în aer liber, cu 6-8 ore de somn obligatoriu pe noapte.

Considerate boli incurabile, pacienții trebuiesc bine monitorizați, prin vizite regulate, lunare, la medic și analize regulate, la cel puțin 3 luni (dozări hormonale).

Este foarte important să nu se neglijeze simptomatologia tipică a acestor boli, creșterea și pierderea masivă în greutate, însoțite de stări de oboseală, anxietate și depresie, cu insomnii dese sau absența totală a somnului. Toate acestea trebuie să fie considerate serioase semnale de alarmă pentru viitorii pacienți și familiile acestora.

Scopul medicinii moderne este de a descoperii bolile din timp, pentru a împiedica modificările ireversibile ale organismului

Administrarea hormonilor sau a analogilor lor sintetici ca medicamente trebuie făcută cu mare prudență, deoarece sunt substanțe foarte active, care influențează foarte puternic echilibrul organismului și sunt supuși unei autoreglări prin niște mecanisme extrem de precise, rapide, de” feedback”.

Pe lângă această glandă endocrină (TIROIDA) există și alte organe ale căror celule pot produce și hormoni, de exemplu: ficatul (somatometria), tractul gastrointestinal (hormoni digestivi), creierul (neurohormoni), care asigură controlul direct al sistemului endocrin de către sistemul nervos.

Viața echilibrată și ordonată, fără excese, păstrarea echilibrului emoțional, au un rol determinant în păstrarea unei stări se sănătate bune sau de a asigura o stare optimă de convalescență.

Bibliografie

1. Albu, I., Andronescu, A., 1966,” Glandele endocrine” în “Anatomie: Angiologia, glandele endocrine, sistemul nervos și organele de simț”, Edit. Didactică și Pedagogică, București, p.13-53.

2. Badiu, Ghe., Teodorescu Exarcu, I., 1993,” Sistemul endocrin” în “Fiziologie”, Edit. Medicală, București, p.324-403.

3. Bădescu, A., Caruntu, I.sicolab., 1994,” Glanda tiroida” în “Tesuturi normale: curs de histologie”, Edit. Graphix, Iași, p.97-129.

4. Bistricean, M., Cerga, A., 1990,” Fiziologia tiroidei” în “Curs de endoCrinologie clinică – pentru uzul studenților”, Universitatea Craiova, Fac. De Medicină, Edit. Reprografia Universității, p.116-117.

Bogdan, F., 1989,” Glandă tiroidă” în “Histologie–pentru uzul studenților”, Universitatea Craiova, Fac.de Medicină, p.34-51

5. Coculescu, M., Stanciu, R., 1989,” Fiziopatologia tiroidei” în “Fiziologia și fiziopatologia sistemului endocrin” (Teodorescu-Exarcu, I.), Edit. Medicală, București, p.363-425.

6. Crișan, C., Adlersberg, L., 1957,” Glanda tiroidă” în “Histologie” vol. I, Edit. Medicală, București, p.206-218.

7. Farmacopeea Romană X.

8. Hudița, D., 1987,” Tiroida în sarcină și în travaliu”, Institutul de Medicină și Farmacie, București, p.5-8.

9. „Tehnica farmaceutică” (1977, Cornelia Fica, Edit. Medicală, București).

10. http://ro.wikipedia.org/wiki/Gland%C4%83_tiroid%C4%83

11. http://www.sfatulmedicului.ro/arhiva_medicala/hormoni-tiroidieni

12. http://medlive.hotnews.ro/ce-sa-nu-mancam-cand-suferim-cu-tiroida.html

Anexe