INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. PAG.3 1. CADRUL ANALIZEI… [601269]
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR“ – BUCUREȘTI
FACULTATEA DE FINANȚE, BĂNCI ȘI CONTABILITATE
LUCRARE DE LICEN ȚĂ
COMPORTAMENTE FUNDAMENTALE IN
SOCIETATEA CONTEMPORANA
CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:
Conf.univ.dr. CIURLAU FLORIN
ABSOLVENT: [anonimizat]
2016
C U P R I N S
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. PAG.3
1. CADRUL ANALIZEI C OMPORTAMENTELOR MACR OECONOMICE
FUNDAMENTALE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… PAG.5
1.1. Probleme fundamentale ale macroeconomiei ………………………….. …………………… PAG.5
1.2. Contabilitatea națională, sistem de evidență, calcul și raportare statistică specific
economiilor moderne ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. PAG.14
1.3. Agregate de rezultate la nivel macroeconomic : definire , conținut , mod de
calcul .. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. PAG.15
1.4. Cererea și oferta agregate de bunuri, concepte esențiale folosite în analiza
macroeconomică ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… PAG.23
2. VENIT, CONSUM, EC ONOMISIRE ȘI INVESTI RE ÎN ECONOMIA
CONCURENȚIALĂ CONTEMPORANĂ ………………………….. ………………………….. . PAG .30
2.1. Formele fundamentale ale venitului în economia concurențială …………………… PAG.30
2.2. Consum, economisire și investire ………………………….. ………………………….. ………. PAG.31
2.3. Viața economică sub imperiul multiplicatorului și acceleratorului ………………. PAG.34
3. DISTORSIUNI ȘI DE ZECHILIBRE MAJORE ÎN SOCIETATEA
CONTEMPORANĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… PAG.35
3.1. Evoluția ciclică a activităților la nivel macroeconomic ………………………….. ……. PAG.35
3.1.1. Caracterul ciclic al dinamicii economice ………………………….. ……………………… PAG.35
3.1.2. Tipologia fluctuațiilor ciclice în societatea contemporană ………………………….. PAG.38
3.1.3. Indicatorii fluctuațiilor macroeconomice ciclice ………………………….. ……………. PAG.39
3.2. Distorsiuni și dezechilibre generate de creșterea excesivă a prețurilor …………. PAG.48
3.2.1. Defin irea, măsurarea și cauzele inflației ………………………….. ………………………. PAG.48
3.2.2. Formele inflației contemporane ………………………….. ………………………….. ……… PAG.52
3.2.3. Probleme actuale ale inflației ………………………….. ………………………….. …………. PAG.58
3.3. Distorsiuni și dezechilibre pe piața muncii ………………………….. …………………….. PAG.64
3.3.1. Abordare conceptuală a șomajului ………………………….. ………………………….. ….. PAG.64
3.3.2. Cauze, forme și costuri sociale ale șomajului contemporan ………………………… PAG.65
3.3.3. Studiu de caz. Situația ocupării în Regiunea de Dezvoltare Sud Muntenia ……. PAG.67
CONCLUZII ȘI PROPUNE RI ………………………….. ………………………….. ……………….. PAG.77
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. PAG.79
3
INTRODUCERE
Cunoașterea economiei fiecărei țări necesită ca unitățile economice să fie grupate pe anumite
categorii, astfel determinându -se rezultatele economice în ansamblu. În zilele noastre, măsurarea
rezultatelor economice se face cu ajutorul indicatorilor economi ci specifici fiecărei ramuri economice
în parte.
Economia este o activitatea a societății fundamentală, aceasta desfășurându -se pentru
satisfacerea nevoilor de bunuri finale și servicii. Conceptul de economie se referă la știința
administrării unor res urse limitate, pentru satisfacerea unor nevoi nelimitate, de aceea economia poate
fi privită ca un studiu la nivel macroeconomic și microeconomic.
Macroeconomia se concentrează pe studiul sistemului economiei naționale, în paralel cu sistemul
economiei mondiale, pentru a determina volumul de bunuri finale și servicii dar și a variabilelor ce
înfluențează acest volum.
În societatea contemporană, a cărei evoluție este marcată de tendințele de globalizare a
economiei și piețelor, performanțele în or ice domeniu de activitate sunt determinate din ce în
ce mai mult de abordarea unei viziuni integratoare asupra fenomenelor economice și sociale.
Astfel analiza pieței privind serviciile a arătat ca numai serviciile pot crea locuri d e muncă în
număr suficient pentru a rezolva sau limita problema șomajului. Sectorul terțiar nu este „îngrădit”
decât de reglementări care sunt repuse în discuție în cadrul procesului de liberalizare a schimburilor
internaționale iar oferta de servicii di ferențiate și adaptate la cerere reprezintă un element esențial la
competitivității întreprinderii, oricare ar fi domeniul lor de activitate.
Dezvoltarea și diversificare serviciilor depinde de creșterea economică în general și de producția
bunurilor, în s pecial, ele apărând ca o consecință a progresului economico -social. Este cunoscut faptul
că dezvoltarea economică și socială a impus apariția unui mod de viață specific civilizației industriale
ce a determinat concentarea populației în zonele urbane, modif icări înregisrtându -se și în structura pe
profesii și atragerea femeilor în activitatea economică cât și în modificarea structurii consumului
populației.
Οϲuрarea fοrțeі de mun ϲă șі șοmajul sunt dοuă fenοmene ϲare рrοdu ϲ ϲοnseϲіnțele ϲele maі
рrοfunde în aϲtіvіtatea e ϲοnοmі ϲă șі sο ϲіală a uneі țărі. Resрe ϲtul față de οm, față de valοarea рe ϲare
el ο рrοdu ϲe trebuіe să devіnă ο рrіοrіtate de рrіm rang în agenda ϲοtіdіană a guvernanțіlοr.În fοnd,
eϲοnοmіa studіază mοdul în ϲare іndіvіzіі, fіrmele, guvernul șі alte οrganіzațіі dіn sο ϲіetate fa ϲ alegerі
șі ϲum determіnă a ϲeste alegerі fοlοsіrea resurselοr sο ϲіetățіі. Dіn ϲe în ϲe maі mult, în țărіle avansate
eϲοnοmі ϲ s-a іmрus οріnіa ϲοnfοrm ϲăreіa ϲalіtatea guvernărіі, efі ϲіența managementuluі
4
guvernamental sunt aрre ϲіate рrіn рrіsma rezultatelοr în ϲeea ϲe рrіvește utіlіzarea resurselοr de
munϲă.
Αdesea tіndem să uіtăm faрtul ϲă resursele ϲare рrοdu ϲ în ϲea maі mare рarte рrοfіtul mult dοrіt
nu sunt ϲele fіnan ϲіare sau mașіnărііle dіn ϲurtea întreрrіnderіі, ϲі οamenіі ϲare fοlοses ϲ aϲeste resurse
șі рrοdu ϲ ϲu ajutοrul lοr valοarea adăugată numіtă рrοfіt. De felul în ϲare οamenіі sunt edu ϲațі,
antrenațі șі ϲοndușі deріnde su ϲϲesul șі рerfοrmanța uneі e ϲοnοmіі. În ϲă de la Αdam Smіth, рărіntele
eϲοnοmіeі рοlіtі ϲe mοderne, s -a οbservat ϲă avuțіa națіοnală este dată de gradul de ο ϲuрare al
рοрulațіeі, de nіvelul eі de ϲalіfіϲare șі de іnstruіre. Deșі faрtul ϲă ο sο ϲіetate este atât de efі ϲіentă рe
ϲât sunt οamenіі ϲare ο ϲοmрun ϲοnstіtue un adevăr іn ϲοntestabіl, în ϲă nu se a ϲοrdă ο atențіe sufі ϲіentă
mοduluі în ϲare este рregătіtă șі fοlοsіtă fοrța de mun ϲă.
Ϲreșterea șі dezvοltarea e ϲοnοmі ϲă sunt οbіe ϲtіve fundamentale ale e ϲοnοmіeі națіοnale, strâns
legate de resursele utіlіzate. Șοmajul reрrezіntă ο terіbіlă rіsі рă de resurse. Рrіn ϲірala resursă ο
reрrezіntă fa ϲtοrul mun ϲă. În ϲοndіțііle în ϲare οmul, ϲu fοrța sa de mun ϲă, ϲοnstіtuіe resursa
regenerabіlă ϲea maі рrețіοasă șі рra ϲtіϲ nelіmіtată, fοlοsіrea sa la nіvelul ϲel maі efі ϲіent șі maі deрlіn
рοsіbіl s -a ϲοnstіtuіt șі rămâne ο ϲοnstantă a рreο ϲuрărіlοr tuturοr fa ϲtοrіlοr de de ϲіzіe; altfel sрus,
găsіrea ϲelοr maі рοtrіvіte ϲăі de luрtă îmрοtrіva șοmajuluі ϲοnstіtuіe ο ne ϲesіtate οbіe ϲtіvă.
Șοmajul stă în sрatele deterіοrărіі multοr іndі ϲatοrі sο ϲіο-eϲοnοmі ϲі. El redu ϲe venіturіle, ϲrește
sărăϲіa, ϲrește іnegalіtățіle, erοdează ϲaріtalul uman, ϲrește ϲrіmіnalіtatea, anxіetatea, ϲrește рοvara
ajutοarelοr sο ϲіale șі taxelοr. El refle ϲtă atât іnefі ϲіența e ϲοnοmі ϲă (rіsірa de resurse) ϲât șі dіsрerarea
umană. Reрrez іntă ο sursă majοră de mіzerіe umană. Рersіstența șοmajuluі submіnează ϲοezіunea
sοϲіală șі în ϲrederea în іnstіtuțііle demο ϲratіϲe șі e ϲοnοmіa de ріață.
Ріața fοrțeі de mun ϲă , având în ϲentrul atențіeі οmul șі іnteresele sale , dețіne lο ϲul ϲentral în
sіstemul ріețeі fa ϲtοrіlοr de рrοdu ϲțіe, fοrța de mun ϲă fііnd ϲοnsіderată fa ϲtοrul de рrοdu ϲțіe aϲtіv șі
determіnant.
Eϲhіlіbrul dіntre ϲererea sі οferta de fοrță de mun ϲă fііnd ϲοnsіderată fa ϲtοrul de рrοdu ϲțіe aϲtіv șі
determіnant.Іmрοrtanța realіzărіі e ϲhіlіbruluі ріețeі fοrțeі de mun ϲă rezultă dіn rοlul de ϲіsіv al
resurselοr umane în рrο ϲesul dezvοltărіі e ϲοnοmі ϲο- sοϲіale. Deοare ϲe οϲuрarea resurselοr de mun ϲă,
reрrezіntă ϲοnțіnutul рrіn ϲірal, fundamentul exіstențeі șі fun ϲțіοnărіі ріețeі fοrțeі de mun ϲă , рentru
realіzarea e ϲhіlіbruluі рe a ϲeastă ріață în ϲοndіțііle realіzărіі e ϲhіlіbruluі ma ϲrοeϲοnοmі ϲ, este ne ϲesar
să avem în vedere ϲă fοrmarea șі fun ϲțіοnarea a ϲesteі ріețe este un рrο ϲes fundamental șі ϲοmрlex.
Іmрοrtanța рe ϲare ο are ріața fοrțeі de munϲă, рrіn рrіsma bunuluі tranza ϲțіοnat рe a ϲeastă ріață a
ϲοnstіtuіt unul dіn argumentele ϲare a stat la baza οрțіunіі рentru a ϲeastă temă.
5
CAPITOLUL 1
1.CADRUL ANALIZEI COMPORTAMENTELOR MACROECONOMICE
FUNDAMENTALE
1.1. Probleme fundamentale ale macroeconom iei
Economia sau activitatea economică presupune o serie de activități umane în procesul re producției
sociale, care include relații reciproce între oameni în raporturile lor cu natura, precum și mecanisme ce
pun în mișcare și reglare aceste activități.
Noțiunea de activitate economică este sinonimă cu cea de economie , realitate economică, viață
economică . Principiul esențial al activității economice constă în asigurarea existenței sociale,
satisfacerea trebuințelor umane nelimitate prin atragerea, combinarea, substituirea și folosirea efectivă
și rațională a factorilor de producție, a resurselor relativ rare și limitate.
Oamenii fac parte din activitatea economică cu ajutorul instituțiilor sociale existente și la care se
raportează creativ. De la în ceput , activitatea economică a reprezentat un amplu proces de diversificare,
specializare și integrare. Așadar , o categorie dintre rolurile economiei s -au automatizat, devenind sfere
distincte: producția, circulația repartiția consumul.
Macroeconomia impli că cumulul de relații, ca tegorii, fenomene și procese ce implică funcționarea
de ansamblu a unei economii naționale. Ea se referă la legitățile, confruntarea, interdependențele și
tendințele fenomenelor și proceselor economice, la nivelul organismului econ omic național. Economia
națională sau macroeconomia, include sistemul activităților economico -sociale, istoricește realizat ,
care definește conținutul și sensul economiei, din perspectiva intereselor național statale.
Macroeconomia reprezintă spațiul optim de utilizare al resurselor economice, în vederea satisfacerii
cât mai bine a nevoilor oamenilor. Macroeconomia se ocupă cu studiul structurii, funcționalității și
comportamentului de ansamblu al sistemului economiei naționale, în strânsă legătură cu sistemul
economiei mondiale și cu mediul înconjurător, în scopul determinării volumului total de bunuri și
servicii și a tuturor variabilelor care îl influențează.
Structura economică este o variantă concretă a legăturilor, conexiunilor dintre diferite co mponente
ale economiei, și anume:
– sistemul ramurilor economice și ale sectoarelor (structura pe ramuri și pe sectoare),
– sistemul industriilor (structura producției industriale);
6
– sistemul agriculturii (structura producției agricole);
– sistemul serviciilor (structura serviciilor);
– sistemul teritorial al economiei naționale și al economiei mondiale,
– sistemul financiar -bancar -valutar;
– sistemul schimburilor de producție (comerțul intern și extern);
– sistemul formelor de proprietate (structura formelor de pro prietate) etc1.
Economia națională – agregat economic complex
Economia națională reprezintă ansamblul de activități economice care s -au constituit în
sectoare de activități, ramuri, subramuri etc., la nivelul unei țări, între care se stabilesc legături
reciproce, pe baza cărora se înfăptuiește mișcarea bunurilor și serviciilor, se asigura funcționarea
și dezvoltarea economică a societății .
Organizația Națiunilor Unite are astăzi peste 170 de membri. Fiecare stat are o economie națională
care re prezintă un univers în sine. Pe de altă parte, procesele de internaționalizare și mondializare ale
economiei induc o seamă de particularități comune celor mai multe dintre economiile naționale actuale
ale lumii. Acestea ar putea fi definite drept agregate economice complexe, aflându -se într -un stadiu
aparte de dezvoltare, fiind entități autonome, reunind în cadrul granițelor naționale rețele de activități
și interdependențe la nivel mico, macro și mondoeconomic. În opinia celor mai mulți specialiști, cei
mai relevanți parametri pentru evaluarea unei economii naționale sunt :
– nivelul de dezvoltare;
– structura sectorială;
– structura factorilor productivi;
– maniera de combinare a factorilor productivi;
– abordarea raportului intern -extern;
– forța financiară a statului;
– natura proprietății;
– tradițiile și condițiile de libertate;
– specificul formelor de conducere și organizare, etc.
Orice încercare de clasificare modernă a economiilor naționale presupune o abordare complexă,
multicriterială . Cel mai sintetic mod de a privi economia națională presupune analizarea tipului de
reproductie.
1 Băcescu Marius, Compendiu de macroeconomie , Editura Economică, București, 1997, p. 34
7
O clasificare pe bază acestui prim criteriu este următoarea :
1. Economiile de subzistență sunt acele economii rudimentare, arhaice din punct de vedere
organizatoric, tehnologic și funcțional. Sunt de regulă supuse influentelor factorilor naturali.
2. Economiile de tip subextensiv sunt caracteristice societăților de tip agrar, utilizând o tehnică de
la începutul revoluției industriale și oferind un standard foarte modest de viață.
3. Economiile cu reproducție extensive utilizează, de regulă, tehnica mecanică, poseda un gen de
resurse naturale limitate și sunt în etapa în care își propun aboradarea economiei prin prisma
industrializării.
4. Economiile de tip mixt. Se caracterizează printr -un ritm înalt de prefacere, prin schimbări rapide
de mentalitate economică, adesea de la structuri patriarhale la cele de tip informatic.
5. Economiile de tip intensiv. Gravitează în sfera tehnologiilor înalte, poseda o stru ctură
diversificata de producție și servicii. Caracterizează țările ce au trecut prin revoluția industrială încă de
la începuturi.
6. Economiile de vârf sunt economii sofisticate și complexe ( există numai câteva în întreaga
lume).
Economia unei națiuni e ste caracterizată de fluxurile economice care, la rândul lor sunt evidențiate
în conturi de fluxuri cu obiecte reale (cum sunt cele de producție, consum, formarea capitalului) și de
fluxuri financiare (finanțarea capitalului, conturile de venituri și cheltuieli). În contabilitatea națională
fieca re agent economic este considerat o unitate instituțională, iar unitățile instituționale care au
comportament economic similar sunt grupate în sectoare instituționale . La rândul său, comportamentul
economic este dat de funcția sa principală – producție, re spectiv consum – și de natura rezultatelor
(financiară ori nefinanciară). Economiștii francezi tratează contabilitatea națională sub forma a șase
sectoare la care se adaugă și sectorul restul lumii ( Ignat, I., Pohoață, I., Clipa, N., Luțac Gh., Economie
politică , 1998, p. 308 – 310 ) după cum urmează:
– Sectorul societății și cvasisocietății nefinanciare grupează unitățile instituționale
rezidente a căror funcție economică principală este producția bunuri și servicii mărfuri nefinanciare
(numit și sectorul întreprinderi) și cuprinde întreprinderi publice, societăți cu capital privat și
cvasisocietățile pri vate (filiale aflate pe teritoriul economiei naționale ale unor întreprinderi
nerezidențiale).
8
– Sectorul instituții financiare cuprinde unitățile instituționale rezidente care au ca
funcție principală finanțarea celorlalte sectoare (Banca Națională, băncil e comerciale, CEC, organisme
de plasament al valorilor mobiliare, cooperative de credit, etc.)
– Sectorul întreprinderi de asigurări include unitățile instituționale ce au funcția
principală de asigurare, transformând risurile individuale în colective, gara ntând plata unei
indemnizații în caz de realizare a riscului asigurat.
– Sectorul administrației publice include unitățile instituționale care au drept funcție
principală producerea de servicii nemarfare (care nu se vând în piață) destinate celorlalte secto are sau
efectuează operații de redistribuire a venitului național (organelle administrației centrale și locale,
procuraturii si judecătorești, activități publice de învățământ, sănătate, cultură, apărare, asigurări
sociale de stat, etc.)
– Sectorul administ rației private regrupează organismele private fără scop lucrativ care
produc servicii nemarfare destinate gospodăriilor populației (culte religioase, sindicate, partide
politice, asociații științifice, culturale, sportive, etc.)
– Sectorul menaje (gospodări ile populației) include unitățile instituționale care au ca
funcție principală consumul și, în cazul întreprinzătorilor individuali, producția de bunuri și servicii
nefinanciare.
– Sectorul restul lumii regrupează operațiunile desfășurate de unitățile insti tuționale
rezidente cu cele nerezidente.
La nivel macroeconomic, studiul economiei naționale ca agregat economic complex se realizează
în baza următorilor indicatori:
a) Piața bunurilor
Este una din componentele sistemului de piețe, care cuprinde tranzacții cu bunuri pentru producție
și bunuri pentru consum. În condițiile economiei moderne, forma specifică de organizare și realizare a
proceselor de vânzare -cumpărare de bunuri o constituie piața produselor (piața mărfurilor). Ea include
produsele destinate (prin intermediul vânzării -cumpărării) populației, întreprinderilor și instituțiilor,
care sunt nemijlocit legate de trebuințele acestora și de posibilitățile de a le satisface, respectiv de
esența activității economice.
b) Piața produselor
Exprimă relațiile economice dintre oameni care se desfășoară într -un anumit spațiu economic și în
cadrul cărora se confruntă cererea de bunuri materiale cu oferta, se formează prețurile și au loc acte de
vânzare -cumpărare. În prezent, ea a devenit o rețea complexă ce cuprinde vânzători și cumpărători din
întreaga lume, fără a mai fi necesară întâlnirea fizică a participanților la schimb, ci doar a cererii cu
oferta prin intermediul ordinelor scrise, telex uri, telefaxuri (Gilbert Abraham Frois, Economie
9
politique. Economics , 1988, p. 249). Participanții la relațiile de vânzare -cumpărare sunt, pe de o parte,
ofertanții, adică producătorii de factori de producție, bunuri de consum, sau distribuitorii de astfe l de
bunuri materiale, iar pe de altă parte, cumpărătorii, adică purtătorii cererii. Ofertanții și cumpărătorii de
bunuri sunt "centri distincți de decizie"( J. K. Galbraith, N. Salinger, Almost Everyone's Guide to
Economics, , 1978, p.3)
care se opun unul altuia prin propriul interes, sau sunt legați în același timp,
printr -o solidaritate funcțională.
Obiectul schimbului pe piața produselor2.
îl constituie bunul material. Bunurile materiale au, pe
de o parte o determinare existențială, fiind identități cuantificabile, iar pe de altă parte o determinare
economică, racordată la factorii de producție și de satisfacție, care intră în circuitul marfar sau cel puțin
capătă expres ie marfară.
Îndeplinirea rolului și funcțiilor pieței bunurilor economice implică respectarea următoarelor
condiții: existența libertății economice și a autonomiei de decizie a agenților economici; pârghiile
economice (preț, profit, salariu, dobândă) să r eflecte în mod real modificările din economie;
reglementarea indirectă a activităților economice de către stat prin politici bugetare și fiscale, monetare
și de credit, sociale și de investiții.
c) Bursa de mărfuri
Este o formă a bursei, o piață specială, unde se negociază operațiuni de vânzare -cumpărare de
mărfuri fungibile (omogene), pe bază de mostre, cum ar fi: produse agroalimentare (grâu, porumb,
orez, soia, cartofi, carne); metale (cupru, aluminiu, zinc, metal e prețioase etc.); produse tropicale
(cafea, cacao, zahăr, citrice etc.); produse forestiere (cherestea); produse petroliere (țiței și derivați ai
acestuia). Bursa de mărfuri este o piață reprezentativă servind drept reper pentru toate tranzacțiile care
se efectuează cu acele mărfuri, pentru întreaga activitate economică. Aici se stabilește prețul (cursul
bursier) pentru mărfurile negociate – element esențial pentru tranzacțiile comerciale care se desfășoară
în țara respectivă, iar în cazul marilor burse, î n întreaga lume. Existența și funcționarea burselor de
mărfuri se bazează pe îndeplinirea unor condiții referitoare la cererea și oferta de mărfuri, prețul
acestora, natura mărfurilor, informațiile privind piața ș.a
d) Pe piața serviciilor
Un loc central îl ocupă raportul dintre cererea și oferta de servicii. Totuși, conținutul ofertei este
redat de capacitatea unităților prestatoare de servicii de a satisface în anumite condiții nevoile
societății. Cererea de servicii se manifestă pe piață prin unele nevoi de frecvență zilnică (igienă,
2 I. D. Adumitrăcesei, E. Niculescu, N. G. Niculescu, Economie politcă – Structuri și mecanisme economice , 1998,
p.112
10
sănătate, transport), care are un grad ridicat de elasticitate, sub influența unor factori proprii, dar mai
ales a prețurilor. O parte semnificativă a cererii de servicii se manifestă pe un anumit teritoriu și de
aceea, are un caracter local, urmărindu -se satisfacerea cerințelor locuitorilor unei zone (sănătate,
reparații pentru bunuri de folosință îndelungată etc.). Raportul cerere -ofertă pe piața serviciilor are o
evoluție specifică, determinată de caracteris ticile fiecărui tip de serviciu. Situațiile concrete de pe piața
serviciilor pot fi de penurie, abundență sau echilibru.
e) Piața monetară
Este o piață specifică, în cadrul căreia se tranzacționează moneda creată de întregul sistem bancar.
Pe această piață se confruntă cererea cu oferta de monedă, în funcție de prețul acesteia – dobânda. Într –
o accepțiune mai restrânsă și frecvent utilizată, piața monetară este definită ca o piață a capitalurilor pe
termen scurt, unde se întâlnește cererea și oferta de fonduri, din partea agenților economici și
instituțiilor financiar -bancare. Piața monetară asigură compensarea excedentului și deficitului de
lichidități prin oferta și cererea de credite pe perioade scurte de timp (până la un an).
Formarea și mișcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu cererea și oferta de monedă, ca
elemente componente ale conținutului pieței monetare. Cererea de monedă reprezintă acea cantitate de
monedă pe care toate categoriile de persoane fizice și juridice o solicită într -o anumită perioadă de
timp, având ca motivație utilitățile acesteia, date de funcțiile pe care le îndeplinește într -o economie.
Având în vedere că structura masei monetare este reprezentată de mai multe categorii de active
monetare, grupate în funcție de gradul lor de lichiditate, putem considera că cererea de monedă este
sinonimă cu preferința pentru lichiditate. Cererea de monedă depinde în primul rând de volumul
operațiunilor de achiziționare a bunurilor și plată a serviciilor, precum și de viteza de rotație a
monedei. Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă existentă într -o economie, la dispoziția
utilizatorilor (populație și agenți econ omici), sub formă de numerar și monedă scripturală.Oferta
monetară poate fi evidențiată ca flux și ca stoc.
f) Pi ața de capital
Reprezintă ansamblul relațiilor și mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile disponibile și
dispersate din economie sunt dirijate către agenții economici, solicitatori de fonduri. Ea
funcționează ca un mecanism de legătură între cei la nivelul căro ra se manifestă un surplus de
capital (investitori) și cei care au nevoie de capital (emitenți)
Piața de capital (financiară) este o piață a fondurilor pe termen mediu și lung, pe care se emit și se
tranzacționează valori mobiliare, ce servesc drept supor t al schimbului de capitaluri. Pe această piață se
manifestă o relație directă între deținătorii și utilizatorii de fonduri, adică o finanțare directă a acestora
11
din urmă, care intră în posesia capitalurilor prin emisiunea de titluri financiare. Piața titl urilor
financiare, ca mecanism de legătură între deținătorii de fonduri excedentare (investitorii) și utilizatorii
de fonduri (emitenții), este structurată pe două mari componente (segmente): piața primară și piața
secundară. Piața primară de capital este acel segment al pieței de capital pe care se vând și se cumpără
titluri financiare nou -emise, de către diferiți agenți economici, instituții financiar -bancare sau autorități
publice. Piața secundară de capital este o piață a titlurilor anterior emise, adic ă a titlurilor emise și puse
în circulație pe piața primară. Pe acest segment de piață, titlurile sunt tranzacționate de către cei care
beneficiază de drepturile pe care le consacră acestea, adică de către investitori.
g) Piața forței de muncă
Reprezintă spațiul economic în care se manifestă un sistem de relații între deținătorii de capital, în
calitate de cumpărători, și posesorii forței de muncă, în calitate de ofertanți. În literatura de
specialitate, se folosește fie conceptul de piață a for ței de muncă, fie cel de piață a muncii. Indiferent
de denumire, conținutul economic al conceptului în sine exprimă aceeași realitate obiectivă, și anume
faptul că factorul de producție – muncă, în economia de piață, se asigură prin intermediul unei piețe
specifice.
Piața forței de muncă cuprinde ansamblul relațiilor dintre cererea și oferta de resurse de muncă, în
corelație cu factorii care le determină și cu nivelul salariilor, pe baza cărora are loc procesul de ocupare
a populației active.
Factorii care influențează evoluția și dezvoltarea pieței muncii în general se grupează în două
categorii, după cum este vorba de piața internă și piața i nternațională a forței de muncă3. Astfel, piața
internă a forței de muncă este condiționată, în principal, de următorii factori:
– evoluția produsului intern brut, respectiv a producției industriale, agricole și a
serviciilor;
– evoluția tranzacțiilor comerciale, a circulației monetare și a creditului;
– restructu rarea economiei naționale și a fiecărei ramuri în parte și apariția unor noi
domenii de activitate sub impulsul progresului tehnico -științific;
– variația productivității muncii la nivel de ramură sau sector, dar și la nivel individual
ș.a.
Piața internați onală a forței de muncă evoluează sub influența următorilor factori:
– gradul de dezvoltare economică a statelor și implicit condițiile de salarizare și de trai
diferite;
3 Pârvu Gh. (coord.), Economie – manual universita r, 2001, p. 287 -288
12
– amploarea investițiilor din fiecare țară;
– migrația internațională a capitalului financiar;
– politica economică adoptată în diferite țări, primitoare de forță de muncă superior
calificată (importul de inteligență) etc.
Elementele de conținut esențiale ale pieței muncii sunt: cererea de muncă și of erta de muncă
(cererea și oferta de forță muncă).
Cererea de muncă reprezintă necesarul de forță de muncă salariată, existent la un moment dat,
determinat de locurile de muncă disponibile, la nivelul fiecărei unități economice sau firme, al fiecărei
ramur i de activitate sau pe ansamblul economiei naționale. Ea cuprinde ansamblul relațiilor,
raporturilor și conexiunilor privind volumul și structura forței de muncă pe profesii și niveluri de
calificare, atât pentru fiecare componentă a economiei naționale, c ât și pe ansamblul ei. Cererea de
muncă nu se identifică cu necesarul total de muncă; ea constituie numai o parte a acestuia, cea care se
satisface prin intermediul angajărilor și salarizării. Ca urmare, în cererea de muncă nu se include
necesarul de muncă acoperit prin activitățile realizate de către femeile casnice, de către studenți,
militari în termen sau de alți nesalariați.
Oferta de muncă își are sursa în populația totală a unei țări, reprezentând totalitatea muncii pe
care o poate efectua populația aptă de muncă, ce dorește să se angajeze la un moment dat. Oferta de
muncă înseamnă de fapt cerere de locuri de muncă, în condiții de salarizare. Determinarea strictă a
ofertei de muncă nu ia în considerare toată populația unei țări aptă de muncă, ci numa i acea parte a ei,
dornică de a se angaja ca salariată, la care se adaugă soldul migrației externe a persoanelor apte de
muncă, din perioada respectivă. De asemenea, oferta de muncă nu se identifică cu populația aptă de
muncă; ea nu include femeile casnice , militarii în termen, studenții și alte persoane care desfășoară
activități nesalariate sau nu doresc să se angajeze în nici un fel.
h) Inflația
Reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro -material, care exprimă existența în circulație
a unei mase monetare ce depășește nevoile reale ale economiei (circulației), fapt ce conduce la
deprecierea banilor și la creșterea durabilă și generalizată a prețurilor bunurilor și serviciilor unei
economii. Dacă în economie se întâmplă o situație inversă, fenomenul poartă denumirea de deflație.
Așadar, primul efect, de natură economică, al inflației este creșterea generalizată a prețurilor. Cauza
acestui fenomen constă în dezechilibrele de funcționare ale economiei4.
i) Șomajul
4 Chirițescu Doru -Dumitru, Inflația din economia românească în tranziție, Editura Ager, Târgu -Jiu, 1999, p. 45
13
Ocuparea forței de muncă în activitățile economico -sociale și șomajul reflectă modul cum
funcționează piața muncii, într -o economie de piață, la un moment dat. Raportul dintre cererea și oferta
de forță de muncă determină cele două stări opuse ale pieței muncii – ocuparea forței de muncă și
șoma jul. Problematica ocupării și șomajului constituie o latură importantă a echilibrului
macroeconomic și o componentă indispensabilă a politicilor macroeconomice și sociale. fenomenul
șomaj este definit în literatura economică, ca fiind o stare negativă a ec onomiei, concretizată într -un
dezechilibru structural și funcțional al pieței muncii, prin care oferta de forță de muncă este mai mare
decât cererea de forță de muncă din partea agenților economici.
Fenomenul șomajului generează o serie de costuri atât pe rsonale, familiale, cât și sociale. Costul
individual al șomajului este egal cu diferența dintre salariul real pe care salariatul îl pierde atunci când
intră în șomaj și indemnizația sau ajutorul de șomaj acordate acestuia de către autoritatea publică.
Efectele șomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în șomaj, ci și asupra celor care fac
parte din populația ocupată, deoarece aceștia participă cu o parte din veniturile lor la constituirea
fondurilor publice de asigurări sociale. Un alt cos t important al șomajului îl constituie (în anumite
condiții) pierderile de producție și de venit pe care acesta le antrenează. Sintetizând, se poate aprecia
că șomajul reprezintă un fenomen care afectează, în diferite măsuri, toate țările lumii și care are
numeroase consecințe economice și sociale negative.
j)Echilibrul macroeconomic
Exprimă starea de concordanță relativă dintre cererea și oferta agregate, în cadrul sistemului de
piețe, la nivelul economiei naționale. Acesta are la bază alocarea și folosirea rațională a resurselor,
funcționarea normală a potențialului de producție și d e circulație, a tuturor componentelor
mecanismului economic, în interdependența lor. Starea de echilibru economic este o expresie a
compatibilității, a concordanței relative a deciziilor luate de agenții economici producători și respectiv
consumatori, acea sta menținându -se într -o anumită perioadă de timp, până în momentul în care
intervin factori perturbatori, cu acțiune contrarie.
Echilibrul macroeconomic presupune realizarea echilibrului pe piața bunurilor și serviciilor, pe
piața muncii, pe piața capi talului, pe piața monetară, deci a echilibrului material, financiar -monetar,
bugetar etc., care înseamnă de fapt, mai multe echilibre parțiale. Economia națională se află în
echilibru, atunci când ea realizează acel volum al producției pe care poate să -l producă, dispunând de
potențial productiv necesar și în condițiile în care cantitatea respectivă de bunuri este cerută de piață.
Producția optimă presupune, deci, situația când cantitatea de bunuri oferite (bunuri de consum și
bunuri capital) este egală cu cantitatea de bunuri cerute. Aceasta înseamnă că rata de creștere a
14
producției este egală cu rata de creștere a cheltuielilor, că nu există nici supraproducție și nici
subproducție.
1.2. Contabilitatea națională, sistem de evidență, calcul și raportare sta tistică
specific economiilor modern
Sistemul Conturilor Naționale (SCN), denumit și Contabilitatea Națională(C.N.), reprezintă o
metodă de evidență și analiză a economiei naționale. Contabilitatea Națională reprezintă un ansamblu
complex de conturi ce reflect întreaga activitate economică a unei țări, o metodăde prezentare
cantitativă a realității economice. Principalul obiectiv al SCN este acela de a sintetiza în cifre
activitatea economică, fluxurilor în economie(material, de venituri și financiare), după anumite
criteria. Practic SCN re prezintă atât o metodă de înregistrare, cât și o metodă de analiză a activității
economice. Activitățile economice în cadrul C.N. se impart în 4 grupe fundamentale: cele care creează
venituri prin producerea de bunuri economice care satisfac direct sau ind irect trebuințele economice;
cele care folosesc veniturile pentru consum; cele care folosesc veniturile pentru creșterea patrimoniului
(acumulare) și cele care sunt legate de acordarea respective, angajarea de credite.5
Contabilitatea Națională a fost supu să unor revizuiri urmărind adaptarea la condițiile și cerințele
informaționale. Această revizuire avea ca scop clasificarea și simplificarea unor elemente ale
sistemului. SCN este structurat în: agenți economici, operațiunile și conturile. ÎÎn analizarea fluxurilor
financiare , la nivelul SCN, calculele macroeconomice au la bază agregarea agenșilor economici pe
ramuri sau sectoare și anume: firmele, întrprinderilr, gospodăriile(familiile), administrațiile
publice(guvernamentale) și străinătatea(restul lumi i).
Firmele (întreprinderile) cuprind agenții economici care au ca scop producerea de bunuri
economice destinate vânzării și ulterior obținerea de profit.
Gospodăriile (familiile/ menajele private) sunt acele personae care își desfă șoară
activitatea în comun, dețin și furnizează factori de producție și utilizează veniturile obținute pentru
satisfacerea nevoilor. Veniturile gospodăriilor provin de la sectorul guvernamental și de la firme.
Administrațiile publice (guvernam entale) cuprind subiecții economici ce produc bunuri
publice pentru populație, furnizează bunuri ți servicii non -piață pentru colectivitate. Administrațiile
publice se impart în : administrația central, administrații locale și administrațiile de securitat e socială.
5 Constantin Popescu, Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Gheorghe H. Popescu -Teorie economică generală, Volumul II,
Macroeconomie, Editura ASE, pag. 472
15
Străinătatea (restul lumii) reprezintă un agregat de conturi ce evidențiază tranzacțiile cu
alte țări.
Operațiunile însumează actele economice și financiare effectuate de agenții economici.
În C.N. , activitate a subiecților economici, a sectoarelor și a ramurilor este prezentată cu
ajutorul conturilor. Conturile evidențiază fluxurile material ți cele financiare. În categoria conturilor
sunt incluse :
– contul producție (pentru firme), ce stă la baza calcul ării unor indicatori sintetici ai producției
de bunuri;
– contul consum (pentru gospodării), analizează formarea veniturilor, repartiției și utilizării
acestora;
– contul administrația publică și străinătatea, evidențiază analiza patrimoniului și tranzacțiile cu
străinătatea;
– contul acumulare (contul capitalului), în acest cont se adună toate economiile colectivității.
Principalii indicatori macroeconomici ce reflect mărimea rezultatelor macroeconomice pe baza
informațiilor furnizare de SCN , sunt:
Produsul intern brut (PIB);
Produsul global brut (PGB);
Produsul național brut (PNB);
Produsul intern net (PIN);
Produsul național net (PNN);
Venitul național (VN).
1.3. Agregate de rezultate la nivel macroeconomic: definire, conținut, mod de calcul
Pentru a evidenția nivelului de dezvoltare economică, a tendințelor acesteia și a modului în care
sunt utilizate resursele de care dispune o țară, este necesară, evaluarea rezultatelor activității
desfășurate de agenții economici în toate ramurile. În acest scop, se vor folosi indicatori
macroeconomici, care se determină în țările cu economie de piață cu ajutorul sistemului conturilor
naționale ( SCN).
16
Indicatorul economic reprezintă expresia numerică a laturii cantitative a fenomenelor și proceselo r
economice în anumite condiții de spațiu și timp. El permite evidențierea sub aspect cantitativ,
structural și calitativ a acestor fenomene și procese, dar și interdependețele dintre anumite subsisteme
ale economiei naționale.
Sistemul conturilor naționa le (SCN) asigură descrierea și analiza structurilor economice, dar și
norme internaționale cu caracter unitar pentru calculul indicatorilor macroeconomici importanți.
Acesta are trei componente: sectorul agenților economici, conturile naționale, operațiuni le contabile.
– Sectorul agenților economici cuprinde sectorele „firme”, „gospodării”, „public” și
„străinătate”. Sectorul „firme” cuprinde toate subiectele economice (agenții economici) care au ca
scop al activității obținerea de profit, iar trăsătura lor principală este producerea de bunuri destinate
pieței. Sectorul „gospodării” sau menaje este unul consumator, veniturile obținute sunt utilizate pentru
satisfacerea necesităților de consum. Veniturile menajelor provin de la firme și de la sectorul public –
guvernamental, pentru factori de producție care sunt puși la dispoziție sectorului productiv sau public,
sau din transferuri de la alte sectoare (ajutoare, pensii, burse etc)6. Sectorul „public” sau
guvernamental reunește toate subiectele economice (ins tituțiile publice) care produc bunuri publice
pentru populație, fară a obține echivalentul valoric7. Acesta cuprinde serviciile publice – sanatate,
învățământ, apărare etc. ; și se împarte în: unități de asigurări sociale și organisme ale administrației
centrale și locale. Sectorul „străinătate” sau restul lumii arată relațiile economice ce se stabilesc între
agenții economici rezidenți și cei nerezidenți.
• Sistemul conturilor naționale este o reprezentare a economiei naționale, înregistrând toate
fluxurile real și monetare din sistemul economic, în mod echilibrat, corelat și coerent. Conturile
macroeconomice sunt rezultatul unor agregări și sintetizări multiple ale informațiilor din conturile
alcătuite pe subiecte economice, sectoare economice și ramuri de activitate. Acestea se utilizează
pentru calcule macroeconomice și pentru a furniza informații cu privire la: producția de bunuri pe
economia națională, structura și utilizarea acesteia, formarea și repartizarea veniturilor în societate,
utilizarea venitur ilor societății etc. Pentru analiza acestor aspecte ale vieții economice din societate se
formează următoarele conturi naționale:
– Contul de producție – se constituie la nivelul sectoarelor și pe ansamblul economiei
naționale, cu ajutorul acestuia se sintet izează tranzacțiile specifice activității de producție a agențiilor
6 Constantin Anghelache, Ion Capanu – „Indicatori macroeconomici. Calcul și analiză economică”, Editura
Economică, București, 2003, pag. 103
7 Constantin Anghelache, Ion Capanu – „Indicatori macroeconomici. Calcul și analiză economică”, Editura
Economică, București, 2003, pag. 106
17
economici interni. Soldul contului este valoarea adăugată brută (VAB) care exprimă valoarea pe care
agentul economic producător o dă elementelor de capital circulant pe care le cumpără și prelucrează
pentru obținerea produselor finite. Valoarea adăugată brută reflectă producția finală, care este
diferența dintre producția brută (PB) și consumul intermediar (Ci):
– (1.1)
– Contul de producție arată valoarea producției pe sectoare sau pe economie națională și
separarea acesteia în consum intermediar și valoarea adăugată brută sau un produs intern brut.
– Contul de creare a veniturilor – evidențiază formarea veniturilor pentru activitatea
economică pentru fiecare sector și intreaga economie. Soldul acestui cont este reprezentat de venituri,
care se exprimă prin indicatorii valoarea adăugată netă – la niveul sectoarelor sau produsul intern net –
la nivelul economiei naționale. Valoarea adăugată netă (VAN) este dată de diferența dintre valoarea
adăugată brută (VAB) și consumul de capital fix (CCF) sau amortizarea (A) :
(1.2)
Diferența dintre subvențiile de exploatare și impozitele indirecte (impozite sau taxe nete) se ia în
calcul cand indicatori macroeconomici sunt în prețurile pieței.
– Contul de repartiție a veniturilor – evidențiază repartiția primară a veniturilor. Soldul
contului este dat de indicatorul produs național net (PNN) care se numește venit național dacă este
exprimat in prețurile factorilor. Venitul național se obține prin adă ugarea la PIN (în prețurile factorilor)
a soldului veniturilor factorilor de producție în raport cu strainatatea (SVFS):
(1.3)
– Contul de utilizare a veniturilor – evidentează utilizarea în interiorul țării a componentelor
venitului național disponibi l, pentru consumul privat și consumul public. Consumul privat (C pv) este
dat de cheltuielile facute de populație pentru cumpararea de mărfuri și servicii necesare satisfacerii
nevoilor proprii. Consumul public (C pb) este dat de cheltuielile efectuate de i nstituțiile publice pentru
materiale, combustibili, energie, amortizare și alte consumuri necesare prestării serviciilor publice
către populație. Soldul contului este dat de indicatorul economiei brute:
(1.4)
– Sistemul operațiunilor contabile cuprinde:
18
a) Operațiuni contabile privind bunurile și serviciile – producție, consum final, formare
brută de capital, depozitare, distribuire de bunuri.
b) Operațiuni privind repartiția – distribuire și redistribuire a veniturilor obținute la nivel de
economie națională
c) Operațiuni financiare – crearea și circulația mijloacelor de plată, creanțele și datoriile
agenților dintr -o economie națională.
În calculul indicatorilor se utilizează atribute, primul fiind „intern”, acesta cuprinde produsul sau
venitul creat și consumat de către agenții economici care își desfășoară activitatea în interiorul țării
respective; cel de -al doilea atribut este „național”, care are în vedere apartenența statală a agenților
economici indiferent dacă ei își desfășoară activitatea în propria țară sau în alte țări.
Bunurile și serviciile evidențiate în conturile naționale sunt evaluate la prețurile producătorilor și
ale cumpărătorilor. Acestea pot fi prețuri ale factorilor de producție ( atunci când includ impozitele
indirecte) și prețurile curente ale pieței ( acestea includ și impozitele indirecte).
Informațiile care sunt furnizate de către sistemul conturilor naționale (SCN), dar și elementele
cuprinse în cadrul conturilor naționale, prin agregare stau la baza calculului indicatorilor sintetici
principali, care servesc ca instrumente de cunoaștere și analiză a economiei naționale, de fundamentare
a deciziilor viitoare, oferind, în același timp, condițiile necesare efectuării de comparații internaționale
și de a aprecia locul economiilor naționale în cadrul economiei mondiale.
În funcție de sistemul de evidență și măsurare utilizat, rezultatele economice se exprimă prin
indicatori economici specifici în formă „brută” sau „netă”. Folosirea atributului „brut”, pentru un
indicator, are în vedere includerea consumului de capital fix în calculul producției finale, iar folosirea
atributului „net” eliminarea consumului de capital fix din calculul producției finale (amortizare).
Elementele care sunt cuprinse în cadrul conturilor naționale, prin agregare, reprezintă baza
calculării indi catorilor sintentici.
Sistemul de evidență și măsurare a rezultatelor macroeconomice îndeplinește, o serie de funcții
esențiale
a. Instrument de evidență statistică – sintetizează și corelează informațiile despre
desfășurarea activității economice și determinarea potențialului economic
b. Instrument de analiză – a activităților economice în perioada anterioară și a echilibrului
macroeconomic sub diferitele forme de manifestare
19
c. Suport de bază al fundamentării deciziilor – determină corelațiile și tendinte le cele mai
favorabile, corectează unele efecte nedorite ale mecanismului spontan al pieței
d. Larga utilizare a rezultatelor pentru comparații internaționale – ajută la o ințelegere
corectă a fenomenelor și proceselor din economia mondială, a interdependențe i economice
internaționale, a locul țării în circuitul economic mondial.
Indicatorii care dau rezultatele macroeconomice în Sistemul Conturilor Naționale se pot calcula
prin trei metode:
• Metoda producției (metoda valorii adăugate) – măsurarea și evidențier ea valorilor
adăugate brute a tuturor agenților economici, producători de bunuri și servicii și agregarea acestor
marimi pe sectoare, ramuri și ansamblul economiei naționale8.
• Metoda cheltuielilor – agregarea cheltuielilor totale ale agenților economici c u bunurile
și serviciile care compun producția finală9.
• Metoda repartiției (metoda însumării veniturilor) – însumarea elementelor ce reflectă
contravaloarea factorilor de producție, mai exact veniturile ce revin proprietarilor acestor factori și
alocațiile pentru consumul de capital fix.
Pentru calcularea indicatorilor sintetici ai rezultatelor macroeconomice, se utilizează o îmbinare a
celor trei metode.
Produsul intern brut
Produsul intern brut (PIB) este indicatorul macroeconomic care reflectă suma valorii de piață a
tuturor mărfurilor și serviciilor destinate consumului final, care se produc de agenții economici
autohtoni și străini, în toate ramurile economiei în decursul unui an, în interiorul țării. Indicatorul se
calculează la nivelul unei localități sau regiuni.
PIB exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale și serviciilor produse în
interiorul țării și ajunse în stadiul final al circuitului economic. Acesta se poate determina prin
însumarea valorilor adăugate brute ale bunurilor create de agenții economici în interiorul țării (la nivel
de sector sau ramură), pe o perioadă determinată, de regulă un an, sau prin scăderea din produsul
blobal brut al cons umului intermediar.
8 Constantin Anghelache, Ion Capanu – „Indicatori macroeconomici. Calcul și analiză economică”, Editura
Economică, București, 2003, pag. 115
9 Constantin Anghelache, Ion Capanu – „Indicatori macroeconomici. Calcul și analiză economică”, Editura
Economică, București, 2003, pag. 121
20
Produsul intern brut este suma cheltuielilor de consum a menajelor private și a organizațiilor
private non -profit, a cheltuielilor guvernamentale (statului), a cheltuielilor brute a investițiilor, a
investițiilor pentru depozitări și a profitului din export din care se vor scăde cheltuielile cu importuri.
Unde:
→ PIB- produsul intern brut,
→ Cp- consumul privat – cea mai mare componentă a PIB și poate fi clasificat în: bunuri
durabile, bunuri perisabile și servicii,
• Cg- cheltuieli guvernamentale – consumul sectorului public, este suma tuturor
cheltuielilor guvernamentale pentru servicii și bunuri finite,
• In-investiții – se împart în investiții în fabrici, echipamente, inventar neincluzând
schimburi de active existente ( cheltuielile menajurilor pentru noi locuinte sunt considerate investiții),
• Exnete- exporturi nete,
• Ex- exporturi – exporturile brute ale țării, în cadrul căror se includ bunuri și servicii
destinate consumului în cadrul unei alte țări,
• Im- importuri – importurile brute.
Pentru a afla valoarea indicatorului PIB mai putem scădea din produsul global brut (PGB),
consumul intermediar (Ci).
Nefolosirea consumului intermediar în calculul PIB duce la evitarea dublei înregistrări și a
obținerii unei imagini deformate a rezultatelor macroeconomice.
Produsul național brut
Produsul național brut arată valoarea de piață a producției de bunuri finale realizate pe o perioadă,
utilizând factori de prod ucție ai agenților economici naționali dar și fluxurile de venituri naționale și
din exteriorul țării. PNB se referă la producție și la veniturile aduse de agenții economici naționali în
afara țării(VAB ns) și exclude producția și veniturile ageților econom ici străini pe teritoriul țării(VAB s).
21
unde SVFS –soldul veniturilor în raport cu străinătatea,
Între produsul national brut și produsul intern brut se pot stabili doua tipuri de relații, acest lucru
datorându -se soldului contului de venituri în relațiile cu străinătate:
➢ dacă , rezidenții țărilor în care apare această situație obțin
venituri mai mari în afara granițelor, fiind specifică țărilor dezvoltate economic
➢ dacă , această situație este întâlnită,de obicei, în țările în
dezvoltare.
Produsul național brut este o parte componentă a produsul global brut, cealaltă parte componentă
fiind producția intermediară, care cuprinde un ansamblu de bunuri și servicii produse pentru prelucrări
ulterioare sau revânzare.
În cadrul produsul național b rut nu este inclusă activitatea non -piață ( munca neretribuită,
donațiile, vânzarea la mâna a doua și cumpărările de acțiuni).
Produsul intern net (PIN)
Însumează suma valorilor adăugate nete ale bunurilor și serviciilor produse de agenții economici
autoh toni și străini, care acționează pe teritoriul unei țări, pe o perioadă de timp, de obicei de un an.
Un alt mod de a calcula produs intern național este de a scădea din produsul inetern brut a
consumului de capital fix sau a amortizării:
Produsul național net (PNN)
PNN reprezintă valoarea adăugată netă a bunurilor și serviciilor realizate de agenții economici
autohtoni, în situația în care își desfășoară activitatea pe teritoriul țării sau în afara granițelor, pe o
perioadă determinată, de un an.
22
Produsul național net se mai poate calcul atfel:
Produsul național net evaluat la prețurile pieței, se calculează astfel:
Produsul național net evaluat în costurile factorilor se mai numește venit național.
Venitul național (Vn)
Venitul național reprezintă veniturile obținute de către proprietarii factorilor de producție prin care
se renumerează aportul acestora la producerea bunurilor și serviciilor10. Venitul național poate fi un
indicator ce exprimă veniturile din muncă și proprietate care se realizează din producția bunurilor
economice. Acesta arată utilizarea veniturilor necesare cumpărării de produse și servicii de consum și
pentru economisire.
În cadrul venitului național se includ salariile (S), rentele (R), profiturile (P ) și dobânzile nete
(Dn= D î + D p), ele fiind supuse impozitării directe.
Produsul global brut
Produsul global brut (PGB) exprimă, în formă monetară, producția de bunuri și servicii, într -o
perioadă de timp, a agenților economici unei țări, fără deducerea consumului intermediar și soldul
veniturilor din muncă și proprietate cu exteriorul sau restul lumii.
Acesta reflectă valoarea totală a bunurilor materiale și a serviciilor, obținute într -o perioadă de
timp, de cele mai multe ori un an, în cadrul subsiteme lor economiei naționale. Indicatorul produs
global brut include înregistrări repetate, din acest motiv are o utilizare redusă.
10 Constantin Anghelache, Ion Capanu – „Indicatori macroeconomici. Calcul și analiză economică”, Editura
Economică, București, 20 03, pag.239
23
Produsul global brut răspunde unor cerințe reale de cunoaștere macroeconomică în ceea ce
privește corelațiile care se formează î ntre diferite ramuri, subramuri și activități.
Produsul global brut se calculează ca sumă a producției brute de bunuri materiale și servicii din
toate sectoarele, altfel spun prin însumarea consumului final și a celui intermediar.
unde PGB – produs gl obal brut, PIB – produsul intern brut, C i – consum intermediar.
1.4. Cererea și oferta agregate de bunuri, concepte esențiale folosite
în analiza macroeconomică
Serviciile reprezintă unul din cele mai moderne sectoare din cadrul oricărei economii național e,
indiferent de nivelul ei de dezvoltare. Dezvoltarea serviciilor apare pe un anumit nivel de dezvoltare și
determină la rîndul său, dezvoltarea unor alte sectoare sau diversificarea unor servicii existente.
Câteva definiții ale serviciului sunt prezentate în continuare:
– este o “activitate sau o serie de activități mai mult sau mai puțin tangibile, care apar la
interacțiunea dintre client si angajați, și/sau resurse fizice sau bunuri, și/sau sisteme ale furnizorului de
servicii, care oferă soluția la problemele clientului”( Gronros, Service Management and Marketing,
1990, p.27);
– este o “experiență intangibilă, nestocabilă, realizată pentru un client care are rol de
co-participant” ( Fitzsimmons, Service Management , 2006, p.4) ;
– ca act reprezintă “ prestarea efectivă și pune în legătură activitatea prestatorului,
mijloacele materiale ale prestației și obiectul serviciului, respectiv realitatea materială sau socială de
transformat sau modificat”( Ioncică, Economia serviciilor. Abordări teoretice și implicații practice ,
2006, p.11)
La nivel macroeconomic, dimensiunile sectorului terțiar sunt măsurate de o serie de indicatori care
exprimă, pe de o parte mărimea și ponderea resurselor utilizate în acest sector, pe de altă parte volumul
și contribuția ef ectelor produse de servicii la progresul economic și social general.
Cei mai sugestivi indicatori utilizați în stabilirea dimensiunilor sectorului terțiar sunt:
1. Ponderea popula ției ocupate în sectorul serviciilor
Un indicator important datorită rolului și importanței factorului uman în producția de servicii este
ponderea popula ției ocupate în sectorul serviciilor , în totalul populației ocupate. Din analiza datelor
24
statistice reiese că există o legătură strânsă într e nivelul dezvoltării economice și structura economiei
naționale între mărimea PNB și ponderea serviciilor în populația ocupate produsul intern brut.
2. Contribu ția serviciilor la crearea PIB( ponderea serviciilor în PIB)
Statisticile internaționale arată că după anul 1970, pentru toate categoriile de țări ritmul mediu de
creștere a PIB creat în servicii a fost superior celui pentru total PIB, ceea ce a condus la o creștere
substanțială a ponderii serviciilor, demonstrând transformarea activităților terțiar e într -un adevărat
motor al creșterii economice. Anii ’80 marchează și din acest punct de vedere în țările dezvoltate,
preponderența terțiarului, declinul relativ al sectorului primar și începutul declinului sectorului
secundar. Ca și în cazul populației o cupate se constată diferențiere între țări în ceea ce privește
ponderea cu care serviciile participă la realizarea PIB.
3 Num ărul agen ților economico -sociali activi din economia na țional ă (numărul
întreprinderilor active pe sectoare și ramuri)
În România p onderea întreprinderilor de servicii în numărul total al întreprinderilor active
demonstrează evoluția pozitivă a acestui sector. Astfel: în 1996: 84,3%, iar în 1997: 82,7%. De
asemenea o pondere mare, aproximativ 69%, o au întreprinderile care au ca obiec t de activitate
comerțul și reparațiile. Explicația acestui aspect constă în investițiile reduse reclamate de acest sector,
în viteza mare de rotație a capitalului și de asemenea în diversificarea ofertei, prin liberalizarea
importurilor. Dar, deși în numă r așa de mare (aprox. 225 000 întreprinderi), proporția lor în PIB și PO
este foarte mică. Acest lucru se explică prin faptul că peste 90% din aceste întreprinderi sunt de talie
mică.
4. Mărimea și structura imobiliz ărilor corporale
Acest indicator aratăă dimensiunea resurselor materiale utilizate în sectorul serviciilor și raportul
acestora cu celelalte sectoare. Situația în România la sfârșitul anului în 1997 a fost evaluată astfel –
imobilizările corporale ale sectorului terțiar reprezentau 28,8% din tot alul celor existente în economie.
Se remarcă o tendința de creștere ușoară față de anii precedenți, fapt care evidențiază reorientarea
întreprinderilor în conformitate cu cerințele economiei de piață spre sectorul serviciilor.
5. Mărimea investi țiilor și structura acestora pe domenii de activitate
Acest indicator este utilizat pentru a vedea eforturile făcute pentru crearea de noi mijloace fixe,
pentru dezvoltarea, modernizarea și reconstrucția celor existente în sectorul serviciilor, comparativ cu
celelalt e sectoare ale economiei.
25
Analiza diacronică și sincronică a dimensiunilor sectorului serviciilor evidențiază puternica
tendință de “terțiarizare” a economiilor țărilor dezvoltate precum și corelația între nivelul de dezvoltare
a serviciilor și gradul de d ezvoltare a economiilor naționale. Astfel, în țările dezvoltate ponderea
serviciilor în popula ția ocupat ă depășește 60 și chiar 70%, existând totuși unele diferențieri chiar în
cadrul acestor țări, determinate de particularitățile modelelor de creștere economică, diferențele de
tradiții și obiceiuri etc.
În același timp, în țările mediu dezvoltate ponderea sectorului terțiar în ocuparea populației se
situează la un nivel de asemenea mediu, de 50 -60%, pe când în țările cu un nivel scăzut de dezvoltare
acest indicator ia valori corespunzător mai reduse (30 -40%). Acesta este de altfel și cazul României cu
o pondere a populației ocupate în servicii de numai 31,2% în anul 2000.
Concluzii asemănătoare pot fi desprinse și din analiza ponderii serviciilor în crearea PIB ,
statisticile internaționale referitoare la acest indicator relevând, pentru toate categoriile de țări, ritmuri
superioare de creștere a PIB în servicii, comparativ cu celelalte sectoare ale economiei.
În ceea ce privește sistemul interdependen țelor, serviciile în economie și societate , cuprinzând
servicii destinate fie consumului intermediar, fie celui final, se structurează pe 2 direcții principale:
a) ipactul cu procesul de produc ție propriu -zis;
b) impactul asupra omului cu nevoile sale .
Referitor la primul aspect, serviciile de producție se află fie în raport organic cu producția de
bunuri, fie în raport funcțional cu aceasta, serviciile putând fi, din acest punct de vedere, internalizate
sau externalizate . În prezent, se manifestă ambele tendințe în organizarea serviciilor de producție, atât
de internalizare cât și de externalizare , totuși cea mai puternică este tendința de exteriorizare, datorită
avantajelor certe pe care aceasta le furnizează beneficiarilor. În privința serviciilor dest inate
consumului final , acestea sunt implicate atât în satisfacerea unor nevoi materiale , cât și spirituale sau
sociale , intrând în acest proces în relații complexe cu bunurile materiale, relații ce pot fi de concurență
(substituție) sau de stimulare (comp lementaritate).
La diferite stadii de dezvoltare economică, anumite activități de servicii care se exercitau în
interiorul întreprinderii producătoare de bunuri, acum se exercită în exterior sau invers. Vorbim de
exteriorizarea (externalizarea) sau interio rizarea (intrenalizarea) serviciilor. Aceste fenomene sunt
determinate de următorii factori:
– nivelul de dezvoltare și generalizare a tehnicii sau, mai exact, nivelul general de
dezvoltare tehnologică atins de o economie dată;
26
– gradul de dezvoltare a sc himburilor, respectiv întinderea și coerența pieței.
O altă concluzie importantă, demonstrată de realitățile economice este că serviciile pot fi
considerate în același timp premisă și efect al industrializării, adică pe de o parte: progresul tehnico –
științ ific în ramurile direct productive, dezvoltarea producției materiale – sunt determinate de
amplificarea serviciilor de producție (ex.: proiectare, cercetare, introducerea noilor tehnologii,
informatică), selectarea și pregătirea forței de muncă pe de altă parte, serviciile – cum sunt
transporturile, telecomunicațiile, comerțul, serviciile bancare – contribuie în mod direct la realizarea pe
piață a produselor.
În același timp, producția furnizează mijloacele materiale și tehnice necesare exercitării servicii lor
și, mai mult chiar, obiectul de activitate al unora dintre ele (transport, comerț). Prin urmare,
dezvoltarea sectorului serviciilor nu presupune dezindustrializarea economiilor țărilor respective.
În ceea ce privește al doilea aspect, serviciile destin ate consumului final , acestea sunt destinate
satisfacerii nevoilor de consum ale populației și, vorbim de:
– nevoi materiale: adică alimentație, reparații, transport, aprovizionare;
– nevoi spirituale și sociale: de comunicare, de cunoaștere, de educare, de securitate, de
recreere (acestea sunt nevoi cu evoluție permanent ascendentă pe măsura dezvoltării societății.
În acest context, serviciile intră în relații complexe cu bunurile mat eriale și anume: relații de
concuren ță sau de substituție și relații de stimulare reciproc ă. Referitor la aceste raporturi se poate face
următoarea observație: pe de o parte creșterea consumului final de servicii a devansat valoric și ca
volum creșterea co nsumului de bunuri; pe de altă parte, anumite servicii evoluează conform
concluziilor formulate de teoreticienii „autoproducției de servicii”, fără ca această tendință să poată fi
generalizată. Dar, ceea ce caracterizează cel mai pregnant economia modernă este complementaritatea
bunuri -servicii , vizând maximizarea valorii de utilizare a produselor pe întreaga durată a existenței lor.
Raportul industrie -servicii constituie un alt subiect care a suscitat vii dispute, adepții
dezindustrializării opunându -se celor care susțineau postindustrializarea.
Fundamentele teoretice de la care pornesc cei dintâi sunt legate de concepțiile economiștilor
clasici, care considerau producția de bunuri materiale ca fiind singura sursă a valorii și creatoare de
avuție. Dezvoltarea economică ar ajunge astfel, cu era serviciilor, într -un declin.
Adepții postindustrialismului, dimpotrivă, salută aceste transformări care presupun contribuții la
calitatea generală a vieții și forță de muncă înalt calificată. Doi factori au co ndus la menținerea
controverselor dintre cele două tabere:
27
– deplasarea masivă a forței de muncă dinspre industrie spre servicii;
– fenomenul de globalizare a piețelor după 1980.
Interdependența industrie -servicii se traduce prin folosirea metodei cauză -efect în explicarea
procesului de dezvoltare din istoria economiei. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că sectorul
industriei prelucrătoare nu s -ar fi dezvoltat în perioada de început a revoluției industriale fără un fundal
discret oferit de o revoluție comerci ală reprezentată de sistemul bancar, comerț și transportul cu
vapoare sau pe calea ferată. Consolidarea și extinderea pieței de capital au făcut posibilă și dezvoltarea
fabricilor.
Transporturile și comerțul au ajutat la formarea marilor piețe. Pe de altă parte, dezvoltarea
industrială a contribuit la evoluția infrastructurii de servicii care cresc în diversitate, complexitate și
interdependență. Prin urmare, legătura industrie -servicii nu reprezintă în fapt decât o reactualizare,
dacă nu în teoria de profi l, atunci măcar în realitatea înconjurătoare. Limitele influenței celor două sunt
greu de trasat, sprijinirea fiind reciprocă. Viziunea modernă se focalizează pe ideea convergenței și a
contopirii celor două părți ale activității economice, ale vieții în g eneral.
Sectorul serviciilor cuprinde o mare diversitate de activităti cu grade diferite de complexitate, cu
functii economice și sociale diferite si cu o mare varietate a proportiilor între continutul imaterial si
suportul material. În zilele noastre, serviciilor au devenit componente de seamă ale structurilor
economiilor naționale moderne și ale teoriei economice, amplificaâdu -se rolul și funcțiile lor sociale.
Mai mult noile progrese apărute ca urmare a noii economii au dus la apariția de noi s ervicii cu rol
mare în creșterea satisfacerii unor nevoi ale consumatorilor.
Dematerializarea activităților este un fenomen inevitabil, iar contribuția serviciilor la creșterea
economică și la dezvoltarea economică sunt aspecte certe, demonstrate de altfel de ponderile tot mai
mari pe care le dețin serviciile în indicatorii mac roeconomici.
Dacă secolul al XVIII -lea a însemnat un început în ceea ce privește abordarea conceptuală a
serviciilor, secolul al XIX -lea a adus primele încercări de surprindere a rolului lor la dezvoltarea
economică prin școala istorică germană și Friedri ch List. Mai târziu, se lansează modelul dezvoltării
trisectoriale, teoria societății postindustriale a lui Daniel Bell din 1973 sau teoria economiei
informaționale, care explică expansiunea serviciilor și procentul crescând al forței de muncă din acest
sector integrându -le într -un proces pe termen lung de transformare structurală a țărilor industrializate.
Anii ‘80 înseamnă o perioadă fertilă sub aspectul contribuțiilor pe tema serviciilor care au fost
reconsiderate în scopul studierii raporturilor cu dezv oltarea economică.
28
Dincolo de dilemele privind posibilitățile reale de concepere a unei teorii unitare și coerente
privind raportul serviciidezvoltare există un acord general privind creșterea ireversibilă a ponderii
sectorului în țările dezvoltate. Totuși probleme apar în momentul detectării factorilor care determină
această creștere ca și a acelor tipuri de servicii care contribuie cel mai mult la creșterea economică.
Teoreticienii care consideră că expansiunea serviciilor se datorează productivității scă zute văd
oferta responsabilă de acest lucru, în timp ce alți autori care cred în forța motrice a serviciilor
exagerează, dimpotrivă, rolul cererii.
Cu privire la tipurile de servicii care contribuie cel mai bine la dezvoltare , poate fi realizată o
împărțir e a lor în servicii stagnante, servicii regresive și progresive.
– serviciile stagnante sunt cele care se caracterizează printr -o creștere slabă a productivității
muncii sau prin ritmuri negative. Serviciile medicale, recreative sau hoteliere se înscriu în această
categorie;
– serviciile regresive sau „pubelă” atrag forță de muncă slab calificată și se caracterizează
prin scăderea costurilor și a prețurilor la respectivele activități: exemplul cel mai concludent îl
constituie serviciile de fast -food;
– serviciil e progresive sunt acelea la care, deși prețurile au crescut, productivitatea muncii a
compensat acest lucru, serviciile informaționale intrând în această categorie.
Raportul servicii -dezvoltare poate fi descompus în două faze:
– în prima fază serviciile reprezintă cel de -al treilea stadiu firesc de evoluție a economiei.
Originea acestui model se regăsește în lucrările autorilor Fisher -Clark -Fourastie care au fost baza de
plecare pentru curentele de gândire postindustriale;
– în a d oua fază teoria privind acest subiect s -a dezvoltat ca reacție la postindustrialism,
omogenitatea acestor teorii fiind însă mai scăzută, interpretările cauzelor și implicațiilor expansiunii
serviciilor, ca și metodologiile propuse fiind diverse.
Totuși se pot desprinde două trăsături care unifică sau apropie aceste lucrări:
– sunt respinse conceptele postindustriale care neglijează importanța industriei;
– se acceptă ideea că industria ar fi baza de expansiune a serviciilor, acestea fiind abordate
în interdependență cu sectorul industrial.
Sintetizând, se pot stabili pentru această a doua fază două axe teoretice:
– teoria economiei autoservirii – dezvoltată de Gershuny (1978, 1983, 1987) consideră că se
va ajunge la o substituire a serviciilor achizițio nate anterior de pe piață cu servicii produse în cadrul
29
gospodăriilor, ca urmare a creșterilor în planul productivității și a inovațiilor din domeniul produselor
de larg consum;
– după alți autori, elementul determinant al noilor economii îl reprezintă servi ciile de
producție și cele de consum, avansate, care se constituie în motorul ierarhiei urbane moderne.
Dacă prima axă este focalizată pe gospodării, cea de -a doua este bazată pe structura producției
industriale.
30
CAPITOLUL 2
2.VENIT, CONSUM, ECONOMISIRE ȘI INVESTIRE ÎN ECONOMIA
CONCURENȚIALĂ CONTEMPORANĂ
2.1. Formele fundamentale ale venitului în economia concurențială
Bunurile ce survin în urma activității economice se vand si se cumpără prin intermediul pietei.
Așadar valoarea veni turilor se află in strânsă legătură cu piața.
Mecanismul realizării veniturilor in economia de piață concurențială, precum si mărimea lor
sunt influențate de un sistem de factori economici, tehnico – știintifici, ecologici, socio – culturali,
ceea ce determ ină inegalități între venituri, cât si in interiorul fiecarei grupe de venit.
Veniturile realizate se împart intre toti membrii societății, prin două mecanisme
interdependente:
1. repartitia functionala sau primara (distribuirea)
2. repartitia s ecundara sau derivate (redistribuirea)
Repartiția funcțională sau primară (distribuirea) include împărțirea valorii adăugate într -un
interval de timp între posesorii factorilor de producție, reprezentând așadar veniturile funcționale
(primare) sub forma de:
1. salariu, pentru muncitor;
2. profit, în contul posesorului de capital din cadrul intreprinderii;
3. dobânda, ce intră în posesia deținătorului de capital bănesc imprumutat;
4. renta ce revine proprietarului funciar pentru tere nul inclus in activitatea economică
respectivă.
Repartiția secundară sau derivată (redistribuirea) se referă la continuarea împărțirii veniturilor
primare în ansamblul societății, intre membrii acesteia, cu ajutorul administratiei.
Redistribuirea conduce l a realizarea veniturilor secundare prin operatiuni de:
31
1. prelevare – cote din veniturile primare assimilate de administrațiile publice, de obicei cu
caracter impus, pentru a satisface nevoi in sectoare sociale utile dar care nu au resurse suficient e.
2. transferuri – treceri de venit de la anumiti posesori la diversi beneficiari fără
contraprestatie, in scopul stimularii activitatii sau al atenuarii efectelor sociale ale modificarilor
economice de structura11.
2.2. Consum, economisire și investire
Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpărarea de bunuri și servicii,
destinate satisfacerii directe a trebuințelor populației și/sau necesităților generale ale societății.
Consumul, la nivel macroeconomic, trebuie analizat su b cele două forme ale sale: consum final și
consum intermediar.
Consumul final reprezintă ansamblul cheltuielilor care permit satisfacerea direct a nevoilor
umane, individuale și collective. Acestea sunt cheltuieli care nu contribuie în mod direct la creșt erea
producției. Mărimea consumului final se determină ca diferență între valoarea tuturor bunurilor și
serviciilor provenite din producția internă și din import, pe de o parte și din valoarea bunurilor
intrate în consumul intermediary, a celor pentru inve stiții și a celor pentru export, pe de altă parte.
Consumul final se împarte la rândul său în două categorii: consumul privat și consumul public.
Consumul privat cuprinde, conform practicii statistice internaționale, toate bunurile material și
serviciile c umpărate de populație inclusive cele provenite din producția proprie, în scopul
satisfacerii necesităților.
În cadrul acestui consum se include: cumpărăturile de pe piață de bunuri durabile și de consum
curent, cumpărările de produse agroalimentare.
Consum ul public cuprinde consumurile din instituțiile administrației central și locale de stat,
effectuate pentru prestarea serviciilor publice. Altfel spus în consumul public se include acele
cheltuieli făcute pentru prestarea serviciilor socialadministrative, care sunt puse la dispoziția
colectivității fără o plată specială.
Consumul intermediar reprezintă valoarea bunurilor economice provenite din procese de
producție anterioare și care sunt folosite și consummate în alte procese de producție, în scopul
creăr ii de noi bunuri și servicii12.
11 Băcescu Marius, Macroeconomie și politici macroeconomice , Editura All Educațional, București, 1998, p.26 -28
12 Bucur Ion, Bazele macroeconomiei , Editura Econimică, București, 1999, pp.219 -226
32
Economisirea reprezintă partea din venit care nu este cheltuită. Aceasta este interpretată și ca
un consum amânat. Trebuie să se facă deosebire între conceptele de economisire și economii.
Economisirea este procesul care se efectuează în decursul unei perioade de timp, reprezentând un
flux de venituri accumulate. Economiile constau în veniturile accumulate la sfârșitul unei perioade
și reprezintă un stoc de valoare. Volumul economiilor la nivel macroeconomic, este rezultatul
comportamentului general al indivizilor și agenților economici care activează într -o economie
națională. Ca și consumul, economiile depind de factorul obiectiv și primordial, venitul disponibil.
Investițiile . Nevoia oamenilor de a investi a aparut cu mul t timp în urmă, astfel putem spune ca
investițiile au aparut odată cu conștientizarea oamenilor de condiția lor umană, activitățile
investiționale cunoscând modificări permanente. Trebuie făcută diferența dintre investișie și
economisire. Investiția reprez intă un consum sacrificat în prezent în vederea obținerii în viitor a
unui consum mai mare, posibil și incert, iar economisirea reprezintă un simplu consum amânat.
Practic investițiile fac legătura între prezent și viitor. Un element predominant îl reprezi ntă timpul
(investiția în bonurile de tezaur), un altul este riscul (investiția SAFI), iar în unele cazuri ambele
sunt foarte importante (achiziționarea acțiunilor întreprinderlor care se privatizează). Derularea
oricărei investiții are la bază un proces d ecizional.
Investițiile au un pronunțat caracter novator, prin ele se creează condițiile materiale necesare
promovării progresului tehnic și a rezultatelor activității de cercetare științifică în toate domeniile de
activitate, iar prin aceasta se asigură p erfecționarea mijloacelor de producție, tehnologiilor, formelor
de organizare a producției și înnoirea produselor. Promovarea progresului tehnic prin investiții
trebuie privită din trei puncte de vedere – tehnic, economic și social. Din punct de vedere tehn ic
investițiile alocate conduc la perfecționarea bazei tehnice a unitații economice; sub aspect economic
investițiile contribuie la creșterea volumului de produse pentru satisfacerea necesarului intern și
pentru export, iar sub aspect social prin investiți i se asigură creșterea eficienței sociale.13
În sens restrâns, investiția este o utilizare a venitului care se materializează într -un avans la
capital (sau patrimoniu) , în vederea obținerii unui venit . Intr -o acceptiune mai largă, investiția
reprezintă or ice decizie de cheltuire care conduce la dobândirea unui activ, în vederea obținerii
13 Văduva Mariana ,Văduva Cecilia Elena , Căruntu Constantin, Căruntu Genu Alexandru – Eficiența,investițiile și
strategiile investiționale , Editura Academică Brâncuși, Târgu -Jiu ,2002, pag. 106
33
ulterioare a unui flux de lichidități, și care are ca scop creșterea avuției proprietarilor întreprinderii.
14
Există investiții ce presupun tranzacții financiare înt re agenții economici (investiții
financiare) și investiții ce implică în tranzacții bunuri materiale (investiții reale).
În cazul investițiilor financiare, investitorul intră în posesia unor active precum actiuni,
obligațiuni, bonuri de tezaur sau certificate de depozit, iar în cazul investițiilor reale activele
îmbracă cu totul o altă formă: firme, magazine, companii de transport,etc . Activitatea de investiții
se sprijina pe acțiuni, obligațiuni și credit.
Un alt aspect lămuritor asupra definirii investițiilor, constă în caracterul dual al investițiilor,în
sensul că nu este suficientă doar considerarea investițiilor ca o simplă cheltuială bănească, ci trebuie
avut în vedere, simultan, două sensuri care se coreleaza permanent:
-sensul valoric, a dică investiția este o cheltuială reprezentând o resursă financiară avansată și
consumată în prezent pentru a obține efecte viitoare.
-sensul fizic,adică investiția este o acțiune, o lucrare concretă în care sunt angrenate
mijloacele materiale și tehnic e, dar și oamenii cu cunoștintele lor, cu abilitațile și interesele lor. 15
Necorelarea celor doua aspecte duce la reducerea eficienței investiției sau nerealizarea
acesteia. Activitatea investiționala acționeaza atât la nivel microeconomic cât și la n ivel
macroeconomic, iar trăsăturile principale ale investițiilor sunt analizate pe cele două axe, timp –
spațiu.
Activitatea de investiții se desfașoară pe coordonatele unei strategii de dezvoltare
economico -socială, bazată pe un proiect de investiții. Proiectul de investiții poate definit ca
ansamblul de imobilizări bazate pe o planificare sectorială, globală și coerentă, ce urmărește
realizarea sau dezvoltarea unei activitați sau a unui obiectiv economic. Pentru a fi aplicat, un proiect
necesită un ans amblu de mijloace prestabilite , pentru aplicarea cărora trebuie întreprinse activităti
(acțiuni) în mod coordonat. Potrivit concepției Băncii Mondiale pentru Reconstrucție și dezvoltare
(BIRD) și concepției Băncii Europene de Reconstrucție și Dezvoltare ( BERD), precum și în
viziunea altor organisme financiare internaționale, prin proiect de investiții se înțelege o activitate
cu un punct de începere și un punct de încheiere, între aceste puncte realizându -se o serie de fluxuri
de ieșiri și intrări și care, din punct de vedere economic sunt cheltuieli și venituri.16
14 Claudia Mungiu -Pupăzan, Ilie Băbăiță – Macroeconomie ,Vol. I, Editura Academica Brâncuși,Târgu -Jiu,2010, pag.
121
15 Văduva Mariana, Văduva Cecilia -Elena, Căruntu Constantin, Căruntu Genu -Alexandru -Eficiența, investițiile și
strategiile investiționale, Editura Academica Brancuși, Târgu -Jiu, 2002, pag. 8
16 Munteanu C. ,Vâslan C. -Investițiile internaționale, Oscar Print, Bucuresti, 1995
34
2.3. Viața economică sub imperiul multiplicatorului și acceleratorului
Corelațiile care apar între investiții, venit, consum, economii, sunt analizate în teoria
macroeconomică sub denumirile de: principiul multiplicatoruluiși principiul acceleratorului.
Principiul multiplicatorului reprezintă raportul dintre creșterea veniturilor și creșterea
investițiilor, sub forma unui coeficient de amplificare (K), ce ne arată mărimea creșterii veniturilor,
ca urmare a creșterii cu o unitate a investiției.
. Acesta evidențiază efectul de multiplicare a veniturilor pe seama investiției, astfel ccreșterea
investițiilor influențează de K ori creșterea veniturilor:
În concluzie, sporul investițiilor se cuprinde de K ori în sporul veniturilor.
Multiplicatorul evidențiează legătura directă dintre intrările în sistemul economic, concretizate
în investiții șiieșirile acestuia, sub forma veniturilor participanților la activitatea economică.
Investițiile sunt cele care produc efectele de antrenare asupra veniturilor, prin intermediul creșterii
producției de bunuri economice.
Termenul de multiplicator a apărut pentru prima dată în teoria economică de R. F. Kahn în
anul 1931. Ulterior, J. M. Keynes a generalizat folosire a multiplicatorului în cadrul interacțiunii
dintre investiții și venit.
Principiul acceleratorului reprezintă și cuantifică creșterea investițiilor, ca urmare a sporirii
veniturilor. Conform acestui principiu, o sporire a cererii bunurilor de consum, în ur ma creșterii
veniturilor, va antrena o creștere, mai mult decât proporțională, a producției bunurilor de capital (de
investiții).
Cu alte cuvinte principiul acceleratorului exprimă efectul creșterii veniturilor asupra
investițiilor, sub impulsul stimulati v al sporirii cererii de consum. El evidențiază relația existentă
între modificarea cererii bunurilor de consum și cea a bunurilor de capital.
Dacă se știe mărimea acceleratorului, se poate estima cu cât vor crește investițiile, necesare
pentru a spori pro ducția, ca urmare a unei creșteri a cererii de bunuri de consum.
E bine de știut faptul că există anumite condiții în care acționează principiul acceleratorului,
cum ar fi: existența unei faze de expansiune economică (boom economic), în care veniturile s ă aibă
o tendință de creștere, și un orizont de timp mai mare de un an, pentru a avea timpul necesar
realizării investiției; folosirea la capacitate maximă a producției existente; se consideră că
acceleratorul însuși este o mărime constantă.
35
CAPITOLUL 3
3.DISTORSIUNI ȘI DEZECHILIBRE MAJORE ÎN SOCIETATEA
CONTEMPORANĂ
3.1. Evoluția ciclică a activităților la nivel macroeconomic
3.1.1. Caracterul ciclic al dinamicii economice
Evoluția principalelor laturi ale activității economice dintr -o întreprindere, ramură și
economie națională permite constatarea că în unele perioade se înregistrează creșteri, în altele
stagnări sau chiar reduceri; periodic, activitatea economică de ansamblu sau de ramură, poate
cunoaște chiar stări de criză. Aceasta î nseamnă că, în timp, activitatea economică nu are o evoluție
uniformă, liniară, ci este fluctuantă17.
Unele fluctuații ale activității economice sunt sezoniere, se derulează, de regulă, pe
parcursul unui an, sunt în general explicabile și previzibile, ca u rmare a influenței unor factori
naturali sau sociali.
Alte fluctuații sunt întâmplătoare, accidentale, fiind determinate de factori aleatori sau
evenimente neaștepate sau neobișnuite: cataclisme naturale, evenimente sociale și politice
deosebite, decizii neașteptate ale unor agenți economici, o anumită stare de spirit a populației etc.
Pe lângă aceste tipuri de fluctuații ale activității economice, mai există și fluctuații ciclice. Ele sunt
determinate de factori ce țin de funcționarea activității economi ce, de interdependențele dintre
părțile sale. Sunt fluctuații agregate și se reproduc cu o anumită regularitate, deși nu pot fi încadrate
în termene riguroase, exacte.
Potrivit literaturii economice, cele mai reprezentative oscilații cu caracter de criză se
situază cele din Anglia, și unele țări occidentale, începând cu 1825 -1836, 1847, 1857, 1866, 1873,
1882, 1890, 1900, 1913, 1929, 1933. Acestea sunt considerate crize economice de supraproducție
din perioada industrialismului. Desigur, în economia prein dustrială au fost unele crize de
subproducție, datorate războaielor, calamităților naturale, inundații (1770, 1789), recolte slabe în
Franța datorate secetei18.
Aprecierea se poate face prin faptul că principalele fenomene economice se derulează sub
formă ondulatorie. Au un caracter ciclic. Ciclicitatea în economie caracterizează acea formă de
mișcare a activității economice dintr -o țară în care se succed alternativ fazele de avânt cu cele de
descreștere și stagnare. Împrejurările care generează ciclicitate a economică sunt foarte numeroase,
17 E. Rădulescu, Inflația marea provocare , Ed. Enciclopedică, București, 1999, p. 156
18 M Isărescu, Teorii și politici monetare , Note de curs, 2006
36
dar rolul determinant îl are modul specific de evoluție a eficienței utilizării factorilor de producție.
Prin urmare ciclicitatea desemnează un mod specific de evoluție a fenomenelor economice care se
manifestă în mod ond ulatoriu sub formă de ciclu.
Evoluția principalelor fenomene economice este pulsatorie, se derulează sub formă
ondulatorie, are un caracter ciclic.
Ca expresie a fluctuațiilor ciclice, activitatea economică trece prin anumite faze, fiecare
cu trăsături d istincte și care se derulează aproximativ în aceeași succesiune.
În caracterizarea ciclicității , ca formă de mișcare a activității economice, se pornește de la
succesiunea și repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei (anumite faze ale ciclului) care
seamănă în linii generale de la un ciclu la altul; în fiecare fază, starea și performanțele agregate ale
economiei au anumite caracteristici, diferite de la o fază la alta
Fazele mișcării ciclice se condiționează reciproc și, în unitatea lor, pregăte sc premisele
care asigură activității economice continuitate, schimbări calitative și progres. De aceea, teoria
economică a desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă forma de evoluție firească, normală a
activității economice19.
Pentru cercetători, evi dențierea evoluției ciclice este posibilă pe baza analizei datelor
statistice, în special, a celor care exprimă activitatea la nivel macroeconomic. Cum acestea, în
marea lor majoritate, sunt sub formă monetară, devine necesară asigurarea compatibilității p rin
eliminarea influențelor generate de modificarea prețurilor.
Orice încercare de predicție a fenomemului de ciclicitate trebuie să plece de la o analiză a
evoluției din trecut, pe o perioadă suficient de mare de timp. În general, la nivel macroeconomic s-
au abordat din această perspectivă o serie de indicatori sintetici, cu suficientă putere de expresie
pentru ansamblul economiei:
venitul național, Produsul Intern Brut etc.;
volumul producției materiale;
volumul vânzărilor cu amănuntul;
investițiile și economiile;
cererea agregată;
oferta agregată;
gradul de ocupare a forței de muncă;
alți indicatori sintetici oferiți de statistică.
Analiza ciclicității în afaceri s -a concentrat predominant asupra cauzelor ce generează
aceste fluctuații în activitatea e conomică și asupra manifestării fenomenului în conținut; totuși,
19 L. Șaradici , Economie politică , Editura Alma Mater, Bacău, 1999, p.178
37
analiza include și încercări valoroase ale oamenilor de știință de a oferi instrumente și/sau modele
de predicție a fenomenului.
Între alți mari economiști, inclusiv P.A. Samuelson în ultim a ediție a Economics (1995),
pe parcursul capitalismului Business Cycles and Unemployment (Ciclurile de afaceri și șomajul),
analizează separat acest subiect. „Un ciclu al afacerilor – spune Samuelson – este o oscilație în
producția totală națională, venit și folosire (forța de muncă), de obicei durând între 2 și 10 ani,
marcată printr -o largă expansiune sau contracție în cele mai multe sectoare ale economiei” (s.n.)20.
După Samuelson, un ciclu complet include două faze principale21:
recesiunea sau faza desce ndentă;
expansiunea sau faza ascendentă.
La nivelul unei țări, perioada de recesiune este considerată uzual a fi perioada în care PIB
real scade de -a lungul a două trimeste consecutive, pe când perioada de expansiune se poate
manifesta diferit ca durată d e timp. Oricare dintre cele două faze se manifestă cu o intensitate
diferită de la un ciclu la altul, „modelul ciclurilor fiind neregulat” deci, atât ca durată, cât și ca
intensitate.
Datorită modelului neregulat, Samuelson compară ciclurile afacerilor c u fluctuațiile
vremii. Totuși, există o serie de similitudini între două sau mai multe cicluri din aceeași categorie,
respectiv se desprind caracteristici comune atunci când două cicluri de 180 de ani, de 100 de ani, tip
Kondratieff, Juglar etc.
.Pornind de la similitudinile existente în manifestarea ciclurilor pe faze, Samuelson
prezintă câteva caracteristici ale recesiunii, astfel:
se înregistrează un declin în achizițiile consumatorilor și în cererea agregată; scade
producția din ramurile de bază, scade PIB real, se reduc investițiile etc.;
se reduce cererea pentru forța de muncă și survin unele concedieri, ce echivalează cu o
amplificare a șomajului;
se înregistrează o inflație ușoară, scade prețul materiilor prime, se reduc veniturile reale
etc.;
se reduc nivelul profitabilității și volumul afacerilor, pe principalele sectoare ale
economiei naționale;
anticipând evenimentele ulterioare, piața titlurilor de valoare „se agită”, cererea pentru credit se
reduce, rata dobânzii se diminuează de regulă et c.
20 P.A.Samuelson, W.Nordhans – Economics, Ed. McGraw -Hill, Inc. , New York, 1995, p.551
21 Ibidem.
38
3.1.2. Tipologia fluctuațiilor ciclice în societatea contemporană
După durata de timp necesară unei evoluții complete, de trecere prin toate fazele, ciclurile
economice se pot clasifica după cum urmează:
fie în trei categorii mai mari, fiecare catego rie incluzând la rândul ei subgrupe de cicluri,
respectiv 22:
1. Ciclurile lungi, având o perioadă de evoluție de la 20 -30 de ani până la 500 de ani și care se
mai numesc și cicluri seculare sau cicluri tip Kondratieff. În această categorie putem include23:
ciclurile Kondratieff;
ciclurile de 100 de ani;
ciclurile de 180 de ani;
ciclurile de 500 de ani.
2. Ciclurile decenale, cu o perioadă de la 4 -5 ani la 10 -20 de ani, care sunt numite și cicluri
Juglar.
3. Ciclurile scurte, având o perioadă de evoluție de 1-3 ani de zile și care, de regulă, se
manifestă pe faze ale ciclurilor decenale.
fie în șase categorii, printr -o divizare mai accentuată ce oferă o delimitare mai clară
pentru șase tipuri diferite de cicluri, respectiv24:
a) Cicluri foarte lungi de 500 de ani, identificate de Raymond Wheeler;
b) Cicluri lungi de 180 de ani;
c) Cicluri seculare de 100 de ani;
d) Cicluri de 50 de ani, tip Kondratieff;
e) Cicluri decenale de 10 -20 de ani, tip Juglar;
f) Cicluri scurte de 1 -10 ani.
Evoluția pe termen lung a v ieții economice, a stării și eficienței factorilor de producție
demonstrează că aceasta se desfășoară sub forma unor lungi cicluri cu o durată de 50 -60 ani. În
acest interval de timp în economie este dominant un anumit mod tehnic de producție .
O perioadă de timp – experiența istorică atestă că aceasta reprezintă circa 25 -30 ani –
modul tehnic de producție dominant funcționează corespunzător, își dezvăluie capacitățile de
progres, are un cadru adecvat de afirmare. După aceasta, el intră în conflict cu posi bilitățile oferite
de natură și de alte resurse economice pe baza cărora a fost edificat, apar semne de epuizare a
capacitățiilor sale de a asigura cadrul corespunzător de afirmare a raționalității economice,
22 Adaptat după G. Modelski –Exploring Long Cycles, Printer Publishers, London, 1987; D. Niță, coord. – Op.cit.
23 E. Rădul escu, Inflația marea provocare , Editura Enciclopedica, București, 1999, p. 215
24 Willliam Houston , Riding the Business Cycle, Little, Brown and Company, UK, 1995.
39
manifestându -se tendința istorică de scădere a eficienței economice, în primul rând, a ratei profitului
(beneficiului).
3.1.3. Indicatorii fluctuațiilor macroeconomice ciclice
Unii autori explică ciclul lung și fazele sale prin ciclicitatea noutăților și perfecționările
tehnice profunde sau p rin atragerea în exploatare a unor noi resurse, în special de materii prime și
energetice. După alți specialiști, ciclul lung și fazele sale sunt legate de pregătirea și ducerea
războaielor; perioadelor de pregătire a războaielor le -ar corespunde creșteri economice și investiții
reale susținute – mai ales pentru înarmare; fazele descendente decu rg din restructurările dificile și
micșorarea celtuielilor militare ce au loc în perioadele postbelice. Sunt și cercetători care au încercat
să explice ciclul lung prin evoluția producției și a stocului de aur sau a producției agricole.
Asemenea puncte d e vedere au avut o anumită rezonanță mai ales în perioadele când în
circulație se aflau bani de aur (sau convertibili în aur), iar agricultura era ramura principală în
majoritatea economiilor naționale și rolul pieței mondiale a produselor agricole era red us, în special,
ca urmare a limitelor impuse de mijloacele de transport.
Pentru a încerca o explicație a ciclului secular ese necesar să se pornească de la faptul că
evoluția economică, privită pe termen lung, se derulează sub incidența a numeroși factor i endogeni
și exogeni: economici, tehno -economici, social -politici și naturali.
Procesul creșterii economice trebuie privit atât prin prisma influențelor pe care volumul
și calitatea factorilor creșterii economice le au asupra dinamicii producției, venit ul național, calității
vieții etc., cât și a rolului pe care rezultatele creșterii economice le au asupra regenerării factorilor
de producție, dar mai ales asupra perfecționării lor calitative. De aceea, evidențierea cauzelor
ciclului lung presupune surpri nderea din multitudinea determinărilor și factorilor pe acelea care au
un rol determinant.
În prezent, capătă o tot mai largă recunoaștere teza după care cauza principală a ciclului
secular o formează evoluția ciclică a cercetării științifice și inovației tehnologice, în legătură
organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie. Sub influența acestora are loc schimbarea
din temelii la fiecare 50 -60 ani a modului tehnic de producție. Astfel, în faza ascendentă a ciclului
lung, descoperirile tehnice și inovațiile tehnologice, care stau la baza noului mod tehnic de
producție, se generalizează în economie prin intermediul unui proces investițional susținut,
conferind o dinamică înaltă producției, venitului național și eficienței economice.
Este eviden tă tendința durabilă de îmbunătățire a gradului de folosire a factorilor de
producție disponibili. După o anumită perioadă, apar semne de epuizare a potențialului de eficiență
a modului tehnic de producție existent, concretizate în dificultăți și disfuncți onalități în economie,
40
ceea ce marchează începutul fazei descendente a ciclului lumii. În fața dificultăților economice se
intensifică cercetarea științifică și inovarea tehnologică, generând un puternic avânt inovațional.
Așa cum rezultă din datele stat istice, vârfurile descoperirilor științifice și inovațiilor tehnologice
s-au plasat între 1830 -1840, 1890 -1900 și 1930 -1940, inclusiv după 1975 care se încadrează în
fazele descendente ale ciclurilor lungi. În aceste intervale, au fost concentrate majorita tea
descoperirilor fundamentale pe baza cărora s -au declanșat invenții și inovații ample și care prin
mecanismul investițiilor scot economia din faza stagnării și îi imprimă un curs ascendent pe o
perioadă mai lungă de timp25.
Este de remarcat că, în faz a ascendentă a ciclului lung, nu se ridică nevoi deosebit de
presante în fața cercetării științifice, ceea ce determină un recul al marilor descoperiri și invenții
(dacă se înregistrează totuți, prin logică proprie străpungerilor în știință și tehnică, ele se aplică pe
scară redusă, baza procesului investițional constituind -o stocul deja existent al realizărilor verificate
de practică).
Perioada de tranziție de la vechiul mod tehnic de producție la cel nou este marcată printr –
o criză structurală, a cărui durată se prelungește pe parcursul fazei descendente.
Caracteristic crizei structurale este, pe lângă durata să, și faptul că reprezintă cadrul unor
modificări fundamentale în tehnicile și tenologiile de fabricație, în locul și rolul omului în
activități le economice, în special, în producție. Are loc „sancționarea” prin declin a unor subramuri
și produse legate de vechiul mod tehnic de producție și propulsarea unor subramurii de viitor.
Crizei structurale, prin intermediul căreia are loc tranziția la un nou mod tehnic de
producție, îi sunt caracteristice nu atât modificările din cadrul economiei privite prin prisma
structurii pe ramuri – a producției, venitul național, ocupării forței de muncă, capitalului fix și
investițiilor etc. -, cât mai ales modificările în structura subramurilor și chiar în structura sorto -tipo-
dimensională a producției; au loc modificări importante în conținutul și profilul calificărilor
profesionale, în structura consumului populației.
Criza structurală, ca expresie a tranziției spre un nou mod tenic de producție, impune
adaptări profunde în comportamentul și acțiunile agenților economici și se soldează cu încetinirea
pe termen lung a creșterii nivelului de trai, iar pentru unele categorii ale populației cu scăderea
acestuia.
Este adevărat că în momentul de față, în economia mondială – și avem în vedere țările cu
economia cea mai avansată – o serie de sectoare economice sau de industrii noi se individualizează
și scapă încadrării lui Kondratieff. În primul rând, ne gândim la revoluția informatică descrisă de
Toffler și/sau economia antreprenorială a lui Drucker, în cadrul cărora noile sectoare și industrii
25 M. Băcescu, Compendiu de macroeconomie , Editura Economică, București, 1997
41
bazate pe tehnologiile de vârf se îndepărtează de predicț iile lui Kondratieff pentru simplul motiv că
nu puteau fi anticipate. Dar pentru alte sectoare și industrii „… care au alimentat lunga expansiune
economică de după al doilea război mondial – automobile, oțel, cauciuc, aparatură electrică,
aparatură elect ronică de larg consum, telefon, petrol” – rezultatele arată că acestea se potrivesc
perfect „ciclului Kondratieff”26. „Pentru viitorul industriilor tradiționale de prelucrare, teoria lui
Kondratieff trebuie acceptată ca o ipoteză serioasă, dacă nu chiar dre pt cea mai plauzibilă dintre
explicațiile pe care le avem la dispoziție”27
Forțe subliniază că un ciclu economic tipic constă în 4 faze: o fază ascendentă în care
cresc susținut producția gradul de folosire a forței de muncă, volumul afacerilor, prețurile și
speculațiile; faza de maxim absolut său relativ, o perioadă de scădere (absolută sau relativă); un
punct de minim de la care începea refacerea.
Franco Poma28 consideră că cele patru faze ale ciclului decenal sunt: expansiunea,
punctul de cotitură super ior (criza), depresiunea și punctul de cotitură inferior (de reluare, începere
a reafacerii, respectiv a expansiunii).
Indiferent de denumirile fazelor ciclului economic acesta poate fi preentat în mod ideal
sub formă grafică, în care pe ordonată este surprins un indicator de volum (sau indice) al activității
economice, iar pe abscisă este surprinsă variabila
În cadrul unui ciclu decenal, se remarcă mai întâi faza de expansiune în care conjunctura
economică este favorabilă. În ansamblu, afacerile sunt prospere, cererea pentru bunuri de consum
este dinamică, cu perspective de consolidare .
Pe fondul speranțelor că sporirea cererii de consum se prelungește, în economie se
declanșează un proces investițional, are loc modernizarea capacităților de produc ție existente și
crearea altora noi. Procesul susținut declanșat de mărirea cererii pentru bunuri de consum este
factorul determinant al creșterii și gradului de ocupare a forței de muncă, fapt pus în evidență prin
principiul acceleratorului. Prin efect ul de antrenare a investițiilor, acestea au ca efect o creștere mai
mult decât proporțională a ofertei agregate și a venitului viitor .
În aceasă fază în care optimismul agenților economici este robust are loc stimularea
artificială a cererii pe multiple căi, remarcându -se sporirea stocurilor în perspectiva unor desfaceri
cu câștiguri mai mari. Totodată, băncile acordă credite cu o oarecare ușurință, gradul de îndebitare
a întreprinderilor cu scop lucrativ depășind limitele prudenței, iar creditul de cons um se extinde.
Cererea agregată în creștere, simulată artificial și prin mărirea masei monetare și vitezei de rotație a
26 Peter Drucker , Innovation and Entrepreneurship, 1986, Inovația și sistemul antreprenorial, p.137
27 Ibidem. Vezi și lucrarea lui Th. Cooley – Frontiers of Bussiness Cycles Research, 1995 etc.
28 Franco Poma, Manuale di Ecomonia Politica , p.397
42
monedei, determină o tendință de creștere lentă, dar de durată a prețurilor: mai întâi a celor cu
ridicată, iar apoi și a celor cu amăn untul.
Creșterea prețurilor mai este favoriată de amplificarea concurenței pentru accesul la
factori de producție limitați și mai puțin mobili și de atragerea în activitatea economică a noi factori
de producție cu nivel calitativ inferior mediei.
În fa ța evidenței fenomenelor inflaționiste, autoritățile monetare adoptă măsuri pentru
frânarea cererii globale, în special prin majorarea ratei dobânzii, ceea ce determină o frânare a
investițiilor, ea se accentuează atunci când întreprinzătorul constată că î n unele domenii a fost creat
un aparat productiv a cărui capacitate depășește cererea solvabilă, ceea ce face ca rata efectivă a
profitului la noile investiții să fie mai mică decât cea anticipată (marginală).
O primă reacție o reprezintă o anumită încet inire a reînnoirii și modernizării capacităților
de producție. Pe acest fond are loc intrarea economiei într -o nouă fază, cea de cotitură superioară,
cu manifestări de criză ciclică. Premiza acestei faze constă în faptul că în economie apar, iar în
unele d omenii se consolidează, fenomene care determină o inversare a conjuncturii. Ele pot fi
generate fie de unele măsuri restrictive (adoptate de către guvern sau partenerii externi), fie de
epuizarea cauzelor care au stat la baza expansiunii. Este de menționat în acest sens tendința de
reducere a ratei profitului (beneficiului ), ca urmare a numeroase cauze, ca29:
sporirea costurilor datorită atragerii în circuitul economic a unor factori de producție mai
scumpi sau având un nivel calitativ mai redus;
mărirea stocurilor generate de o serie de împrejurări (disproporții între diferite ramuri și
subramuri;
neconcordanțe structurale între cerere și ofertă de satisfactori;
creșterea mai rapidă a producției în raport cu veniturile pe care agenții economici le
cheltuiesc;
reducerea relativă a investițiilor față de evoluția economiilor).
Operațiunile bursiere, în special cele speculative, anticipează uneori inversarea
conjuncturii, generând un sentiment de neîncredere între operatorii bursei. În fața noilor fenom ene,
băncile tind să restrângă creditul, măresc rata dobânzii, fapt ce amplifică procesul de frânare sau
reducere a investițiilor, sentimentul de incertitudine la numeroșii agenți economici. Aceste
fenomene cumulative pot marca trecerea la o nouă fază a ev oluției ciclice – recesiunea .
Recesiunea, spune P.Heyne, reprezintă încetiniri neintenționate și deci abrupte ale
ritmului creșterii economice. „O recesiune are loc, atunci când, din anumite motive, numărul și
profunzimea dezamăgirilor sporește fără nic i o creștere, în compensație, a calității sau cantității de
29 M. Băcesc u, Compendiu de macroeconomie , Ed. Economică, București, 1997, p.336
43
surprize plăcute. …Venitul pierdut este cel care, în cele din urmă, îi dezamăgește pe producători și,
venitul în scădere este cel care îi determină pe producători să reducă ritmul producției”30.
Elementele de neîncredere deja afirmate în faza de inversare a conjuncturii (se difuzează în sistemul
economic; întreprinderile mai slabe își restrâng sau își încetinesc activitatea. Altele întâmpină
dificultăți datorită diminuării cererii și (sau) creșter ii costurilor ceea ce conduce la reducerea
autofinanțării.
Cererea, care alimentase faza de expansiune, tinde să se contracte mai întâi pe seama
bunurilor de folosință îndelungată și apoi a unor prodfactori (datorită încetinirii sau reducerii
procesului investițional) dar și a bunurilor de consum curent, generată de creșterea șomajului.
Dinamica producției se încetinește ori poate deveni negativă în unele ramuri sau pe ansamblu, ca
urmare a reducerii comenzilor31. Ea se corelează cu restrângerea masei mon etare, cu stagnarea sau
reducerea cursului titlurilor. Prin efectul acceleratorului, o atenuare sau reducere a cererii agregate
și în primul rând de bunuri de capital, poate accentua cumulativ tendința de reducere a producției,
conducând la eliminarea tre ptată a excesului de ofertă și a stocurilor. În fața acestor dificultăți,
agenții economici sunt obligați să adopte măsuri drastice de reducere a costurilor și promovare a
vânzărilor, apelând masiv la reînnoirea capitalului fix, la îmbunătățirea calitativă a celorlalți factori.
Realizarea unor asemenea țeluri se asigură printr -o impulsionare a procesului
investițional, care generează un nou moment de cotitură în evoluția economiei și, apoi, o nouă fază
de expansiune a ciclului decenal. Revigorarea procesu lui investițional, atât pentru noi capacități cât
și pentru reînnoirea capitalului fix activ, stimulează cererea de prodfactori și gradul de ocupare a
forței de muncă, mai întâi în sectoarele care -i produc. Pe baza creșterii veniturilor, crește cererea de
satisfactori, care la rândul său impulsionează procesul investițional și producția de factori, inițiindu –
se astfel o nouă fază de expansiune ș.a.m.d.
Ciclurile economice reale nu prezintă o evoluție simplă și liniară, așa cum a fost descrisă
mai sus, în f ormă schematizată. Nu sunt excluse unele dereglări sau chiar scăderi parțiale de
producție în faza de expansiune, însoțite de recuperări rapide; și invers, unele creșteri parțiale de
producție în faza de recesiune. Este un fapt istoric că nici un ciclu eco nomic nu s -a identificat cu
altul, pentru că diferite sunt cauzele și intensitatea cu care acționează; la fel de diferite sunt și
30 P.Heyne, Modul economic de gândire , E.D.P., București, 1991, p.324
31 Atunci când are loc reducerea de durată sau stagnarea ritmului creșterii economice în principalele domenii de
activi tate se apreciază că economia se află în fază de recesiune. Aceasta realitate coexistă cu reduceri absolute ale
rezultatelor activității în alte sectoare. Dacă volumul activității economice pe ansamblu se reduce în mod absolut
(reducerea absolută a PNB rea l) și este de durată se apreciază că economia parcurge o fază de depresiune. Economiile
țărilor dezvoltate au cunoscut în perioada postbelică, de regulă, recesiuni. Excepție a fost perioada 1974 -1975, când s -a
apreciat că majoritatea acestora au parcurs fa za de depresiune economică. Statele mai puțin dezvoltate și cele din
centrul și estul Europei cunosc sau au cunoscut evidente reduceri de durată ale PNB real.
44
terapiile individuale ale fiecărui agent economic, ori la nivel guvernamental pentru atenuarea
manifestărilor și consecințelor negative ale fluctuațiilor ciclice.
Prezentarea unor elemente definitorii ale ciclului economic și a fazelor derulării lui, nu
vrea deci să sugereze în nici un fel existența unor scheme teoretice, a unui model general al ciclului
economic. În ciuda aces tui fapt, evoluția ciclică, în marea diversitate a manifestărilor sale în timp și
spațiu, reprezintă o realitate a oricărei economii contemporane; în același timp, fiecare fază a
ciclului caracterizează o anumită stare a economiei, îndeplinește o anumită f uncție în evoluția de
ansamblu.
Dacă rolul expansiunii în înfăptuirea aspirațiilor de progres ale fiecărui popor este
evident, nu mai puțin necesare și importante sunt funcțiile pe care le îndeplinește recesiunea (și
manifestările de criză economică). Ele au rolul de a restabili temporar, cu prețul unei risipe de
resurse economice (gradul redus de ocupare a factorului muncă, nefolosirea unei părți din capitalul
tehnic, stagnarea unor investiții), sistemul de fluxuri și corelații din economie. Amintim di ntre
acestea corelația dintre cererea agregată și oferta agregată, dintre economii și investiții, dintre masa
monetară aflată în circulație și cea necesară acesteia etc. În același timp, ele pun bazele
restructurării tehnice a capitalului fix, a întregii r amuri de activitate, restructurări necesare
progresului în arice țară.
Așa cum s -a subliniat, ciclurile decenale se derulează pe fondul celor seculare (lungi), iar
experiența istorică a evidențiat că în țările dezvoltate, o fază a ciclului lung a cuprins, de regulă, 2 -3
cicluri decenale – fiecare cu o configurație și amplitudine proprie. Din perspectivă istorică, apare
relevant faptul că în faza ascendentă a ciclului lung, se distinge la ciclurile decenale, preponderența
fazelor de expansiune. Manifestăril e de criză și recesiune sunt, de regulă, reduse în timp și de mică
profunzime.
Din contră, în faza descendentă a ciclului lung, fazele de expansiune ale ciclului decenal
manifestă o anumită slăbiciune; nesiguranța fenomenelor caracteristice acestor faze se împletește cu
un șomaj persistent și o inflație „viguroasă”, numeroase ramuri și domenii de activitate se află într –
un proces de redimensionare și restructurare de lungă durată. În general, pe fondul a 2 -3 cicluri
decenale, mai întâi, bazele și, apoi, g eneralizarea în economie a unui nou mod tehnic de producție.
Nici cauzele externe fenomenului (războaie, revoluții, alegeri, descoperiri, pete solare,
vremea etc.) nu trebuie minimizate atunci când se dorește cunoașterea și apropierea, iar ulterior,
predi cția ciclurilor afacerilor32.
32 P.A Samuleson, Economics, Ed. McGraw -Hill, 1995, p.556 -557.
45
În confruntarea cu fluctuațiile ciclice inevitabile, agenții economici specializați și guvernele, nu
rămân în expectativă, ci concep și adoptă măsuri pentru atenuarea acestora; scopul declarat este
asigurarea unei mai mari sta bilități proceselor economice și reducerea efectelor negative ale
evoluțiilor ciclice.
Asemenea măsuri s -au întreprins încă din secolul trecut, dar au fost întregite și
perfecționate pe măsura mai bune cunoașteri a interdependențelor din cadrul eonomiei relevate de
teoria economică și a măririi capacității de informare promptă și reală asupra evoluției economice.
Un real folos în acest sens au și concluziile furnizate de practică economică.
Politicile anticiclice își au originea în modalitățile fundament al diferite de a percepe
cauzele fluctuațiilor ciclice. Ele se pot grupa în două mari categorii33: influențarea cererii agregate
(demand -side-economics) și influențarea ofertei agregate (supply -side-economics).
a) Politicile anticiclice având ca obiectiv i nfluențarea cererii agregate pornesc de la teoria
lui Keynes după care cauza principală a fluctuațiilor agregate ale activității economice rezidă în
modificările nedorite ale cererii agregate (în special a cererii pentru bunuri de investiții) în raport cu
posibilitățile și evoluția efectivă a producției (oferta agregată).
Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuațiilor ciclice se folosesc mai multe mijloace
și instrumente de politică economică: cheltuielile publice, sistemul de impozite și taxe, rata dobânzii
și masa monetară, sistemul asigurărilor sociale etc. Folosirea lor a fost fundamentată de către
Keynes și alți mari economiști, care l -au succedat, ele fiind integrate în măsuri ( politici) anticriză
(anticiclice), care au devenit componente ale p oliticii economice pe termen scurt. Ele sunt
promulgate de către stat și aplicate prin organismele sale, prin instituțiile financiare și alți agenți
economici într -o anumită logică și corelare în funcție de condiții și gradul de cunoaștere a
realităților e conomice. Deși interdependente, asemenea măsuri pot fi grupate în trei mari categorii:
politica cheltuielilor publice, politica monetară și de credit și politica fiscală.
1. Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului
administrației centrale în faza de recesiune – chiar cu prețul unui deficit bugetar – cu scopul de a
menține sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula producția în vederea trecerii la faza de
expansiune).
Cheltuielile publice favorizează cererea gl obală prin intermediul achizițiilor de stat,
investiții cu caracter social -cultural și în sectorul public. O importanță majoră prezintă majorarea
prestațiilor și alocațiilor de securitate socială (ajutoare de șomaj, alocații familiale, de reciclare
profesi onală, etc.) care permit ca, în faza de recesiune să fie atenuate fluctuațiile veniturilor
disponibile pentru numeroase categorii ale populației.
33 I. Bucur, Bazele macroeconomiei , Ed. Econimică, București, 1999, pp.219 -226
46
2. Politica monetară și de credit are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul și
masa monetară. Ele se aplică diferențiat în funcție de starea conjuncturii economice.Astfel, în faza
de boom prelungit, când ritmul inflației și (sau) pericolul apariției altor dezecilibre în economie sunt
majore, se procedează de regulă la sporirea ratei dobânzii și la pro mulgarea unor restricții
suplimentare la acordarea de credite; controlul asupra masei monetare este mași riguros.
Asemenea măsuri au ca efect frânarea cererii de bunuri economice și a investițiilor, și pe această
bază, a activității economice, cu prețul c reșterii șomajului și a gradului de nefolosire a altor factori
de producție. În faza de recesiune se poate acționa în sens invers: reducerea ratei dobânzii
(scontului), facilități pentru sporireaa volumului creditului și a masei monetare, reducerea nivelul ui
rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale, acționarea intensă de către autoritățile monetare a
titlurilor de stat, amânarea (prelungirea) scadenței unor credite etc. Prin asemenea măsuri se
urmărește stimularea consumului și investițiilor și pe ace astă bază creșterea producției și a gradului
de ocupare a forței de muncă.
3. Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozitare și taxe în scopuri anticiclice,
astfel: în condiții de recesiune se poate proceda la reducerea fiscalității (gradul d e impozitare directă
a veniturilor și de taxare a consumului), lăsând o cotă procentuală mai mare din venituri asupra
agenților economici particulari, ceea ce are menirea să încurajeze cererea pentru bunuri de consum
și investiționale.
Acest fapt favoriza t de sistemul cotelor progresive de impozit care permit ca plățile
pentru impozite să se diminueze relativ mai mult decât contracția veniturilor particulare. În condiții
de boom, se procedează, de regulă, la majorarea fiscalității, pentru a frâna cererea pentru bunuri de
consum și investițiile chiar inflația, impozitele sporind mai rapid decât veniturile în expansiune.
Sunt perioade și măsuri care permit, printre altele, și încasări suplimentare la buget menite să
acopere, sau să atenueze deficitele acum ulate în faza de recesiune.
b) Politicile anticiclice bazate pe influențarea ofertei au fost aplicate în mod coerent
pentru prima dată în SUA prin programul administrației Roosvelt pentru a depăși marea depresiune
din anii ’30 cunoscut sub numele de New D eal.
După al doilea război mondial, cu accente și priorități concrete, asemenea măsuri au
devenit jaloane curente de politică economică în toate țările din Europa Occidentală, Canada și
Japonia. Atenuarea fluctuațiilor ciclice din economiile țărilor dez voltate până la jumătatea anilor
’70, inexistența unor recesiuni profunde și de durată, au sădit încrederea în viabilitatea politicilor
anticiclice care vizează influențarea cererii agregate în raport de starea concretă a economiei. În
evaluarea acestei co ncluzii trebuie pornit de la faptul că în economiile țărilor dezvoltate s -au
47
produs, în acest răstimp, o serie de schimbări structurale care au favorizat atenuarea fluctuațiilor
cererii agregate, conferindu -i o mai mare stabilitate față de evoluția venitu rilor curente.
Aceste realități, cunoscute sub numele de stabilizatori automați ai cererii agregate
reprezintă mecanisme instituționalizate care acționează independent de decizia politică, în sensul că
împiedică sau atenuează fluctuațiile cererii agregat e în raport de conjunctura economică.
Din rândul stabilizatorilor automați ai cererii agregate sunt de reținut34:
sistemul fiscal progresiv asupra veniturilor care atenuează scăderea cererii și consumului
agregat în perioadele de recesiune și limitează cre șterea cheltuielilor pentru consum în perioadele de
expansiune; și într -un caz și în altul, sistemul fiscal progresiv stabilizează cererea globală;
generalizarea asistenței pentru șomaj și de ajutorul social pentru anumite categorii ale
populației. Ele per mit evoluția divergentă a cotizațiilor (salariațiilor și patronatului) respectiv a
prestațiilor și a locațiilor în raport cu starea conjuncturii; Astfel, cotizațiile pentru sistemele de
securitate și asigurare socială ale salariațiilor și patronilor se di minuează când se reduce nivelul
veniturilor și gradul de folosire a factorilor de producție (în condiții de conjunctură nefavorabile) în
timp ce volumul prestațiilor și alocațiilor sociale cunosc creșterii în condiții de recesiune. Din
contră, în condiții de boom, cotizațiile pentru sisteme de securitate și asigurare socială cresc în timp
ce prestațiile și alocațiile sociale stagnează sau se reduc. În felul acesta, venitul disponibil pentru
achiziționarea bunurilor de consum și de investiții își mărește gra dul de stabilitate;
relativa rigiditate a prețurilor, salariilor și altor categorii de venituri în raport de evoluția
conjuncturii economice. Astfel, forța contractuală a sindicatelor, politica de susținere a prețurilor
produselor agricole, „administrarea” prețurilor, de către firmele oligopoliste, crează condiții pentru
că prețurile, salariile și alte categorii de venituri nominale să fie menținute, în anumite limite,
independent de marjă fluctuațiilor ciclice, fapt ce favorizează, de asemenea, stabilitate a cererii
agregate;
creșterea rolului firmelor mari, puternice care prin politica de gestiune a stocurilor și a
programelor de investiții pe termen lung, a importantelor resurse de autofinanțare ș.a. își mențin
cheltuielile de investiție independent de faz a ciclului decenal.
Pe fondul persistenței și sporirii rolului stabilizatorilor automați ai cererii agregate s -au
grefat și „stabilizatori discreționali ai cererii” care au constat din intervenții politice deliberate prin
folosirea unor pârghii adecvate în funcție de faza ciclului economic.
Începând cu cea de a doua jumătate a anilor ’70, peisajul teoriei economice este pusă sub
semnul întrebării capacitatea politicilor de sorginte keynsită de a asigura stabilirea si stemului
34 M. Băcescu, Macroeconomie intermediară , Ed. Universitară, București, 2004, p. 135
48
economiei de piață. S -au revigorat, în forme noi, politicile anticiclice bazate pe stimularea ofertei
(supply -side-economics).
Politicile anticiclice bazate pe ofertă preconizează că pentru a influența evoluția ciclică,
esențială este ameliorarea stimulentelor pentru producători, pentru a -și spori oferta agregată.
Pentru aceasta sunt sugerate două mari categorii de măsuri35:
efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenței și prețurilor
libere, prin eliminarea centrelor de forță economică care pot obține venituri stabile independent de
evoluția ofertei. Factorul determinant pentru evoluția ascendentă a ofertei agregate este o bună
funcționare a pieței; orice alterare a mecanismului pieței libere crează distorsiuni între ofe rtă și
cererea agregată, instabilitate, fluctuații ciclice, șomaj și inflație. Ca atare, primul obiectiv al
politicii economice este de a veghea la buna funcționare a pieței libere și a mecanismelor sale.
folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăț ească perspectivele de profit ale
producătorilor stimulându -i astfel să -și mențină, și după caz, să sporească oferta de bunuri. În acest,
sens se demonstrează că reducerea ratei fiscalității îi va încuraja să producă mai mult, iar volumul
total al venituri lor și cheltuielilor statului, ale altor categorii de agenți economici va crește, atrăgând
după sine, evoluția corespunzătoare și a cererii agregate.
Este un fapt că în perioada postbelică s -au atenuat fluctuațiile ciclice ale activității
economice din ță rile dezvoltate. Totuși dezechilibre, s -au menținut și s -au manifestat în forme
diferite, îndiferent de faza ciclului economic. Această stare de lucruri a activat un curent de gândire
după care teoria și practica economică trebuie restructurate din temelii . Se apreciază că o economie
confruntată cu dezechilibre, poate urma una din două căi posibile:
să introducă condiții de echilibru stabil printr -o profundă restructurare;
menținerea status -quo-ului și aplicarea unor politici anticiclice de tipul „efect co ntra
efect” sintetizată în politicile keynesiste.
Ele se constituie în încercări de neutralizare a efectelor nocive ale forțelor de dezecilibru,
fără a atinge însă, cauzele originare ale tulburărilor concretizate în încălcarea condițiilor de
echilibru st abil.
3.2. Distorsiuni și dezechilibre generate de creșterea excesivă a prețurilor
3.2.1. Definirea, măsurarea și cauzele inflației
Inflația reprezintă un fenomen economico -social, un dezechilibru de ansamblu al economiei
naționale, făcut cunoscut prin discordanța dintre volumul de mărfuri și servicii prestate și masa
monetară. Acest fenomen se manifestă prin deprecierea monedei națion ale, creșterea durabilă,
35 M. Scurtu, Ed. All, București, 2000, p.145
49
inegală și generalizată a prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a banilor. Din punct de vedere
etimologic, termenul „ inflație” provine din latinescul „inflațio ”, ceea ce semnifică alterare a
sistemului economic. Fenomenul a fost definit la nivelul conținutului și al modului de exprimare,
printr -o exagerată creștere a prețurilor, toate țările cunoscând o perioadă de inflație.
La formularea teoriei monetariste (materialiste ) a inflației au contribuit cu lucrările lor, autori i:
D. Laidler, W. Parkin, A. Meltzer, P. Bezbachk, H. G. Johson și K. Brunner.Având ca punct de
plecare multitudinea teoriilor și concepțiilor existente în literatură, economiștii americani M.
Bronfenbrenner și F. D. Holzman au ajuns la concluzia că toate acestea pot fi încadrate în patru
categorii:
1. Inflația este considerată de unii autori o stare de generalizare a excesului de
cerere, în care “ prea mulți bani aleargă după prea puține bunuri ” ;
2. Inflația reprezintă o creștere a rezervelor bănești sau a veniturilor, creștere fie în
sumătotală, fie pe cap de locuitor.
3. Inflația este privită ca o creștere a nivelului prețurilor, creștere ce presupune și
următoarele caracteristici sau condi/ii adiționale: este anticipată cu lipsă de precizie; duce (prin
creșterea costurilor) la noi creșteri de prețuri; nu sporește gradul de ocupare al forței de muncă și nici
producția reală.
4. Inflația semnifică o scădere a valorii banilor în raport cu alte monede, scădere
măsurată fie prin cursurile de schimb valutar, fie prin prețul aurului. Scăderea valorii banilor de este
pusă în evidențăde un exces de cerere pentru aur sau pentru valută la cursurile oficiale.36
Mărimea inflației se poate exprima ca mărime absolută și relativă. În practică ea se
determină ca m ărime relativă sub forma ratei inflației. Pornind de la ecuația, MO/P = L (Y,i), se poate
spune că o anumită creștere a cererii de încasări reale trebuie să fie egală cu creșterea ofertei acestora,
adică cu diferența între creșterea masei monetare nominale și creșterea prețurilor. Dar aceasta din
urmă nu este altceva decât inflația. Î n consecință,
Rata inflației = creșterea masei monetare nominale – creștere cererii de încasări reale
37
Atunci când creșterea cererii de încasări reale este nulă , rata inflației este egală cu rata
de creștere a masei monetar e nominale. Dacă variațiile masei monetare vor fi urmate de variații
echivalente ale prețurilor, înseamnă că rata inflației este egală cu rata de creștere a prețurilor.
36 Diana -Mihaela Pociovălișteanu, Teorie economică generală. Elemente de macroeconomie., Editura Universitaria
Craiova, 2008, pag. 155 -156
37 M. Chirilă, Economie politică , Ed. Dunărea de Jos, Galați, 2003, p. 128
50
În prezent, inflația este măsurată (sau doar apreciată) prin calculul uno r indici sau
coeficienți, dintre care se detașează indicele general al prețurilor ( IGP) sau deflatorul PIB (PNB) , și
mai ales, indicele prețurilor bunurilor și serviciilor de consum (IPC).
Indicele prețurilor de consum exprimă modificarea me die ponderată a cheltuielilor pe
care o familie de talie medie din zona urbană le face pentru asigurarea bunurilor de consum, în
concordanță cu nivelul și structura nevoii sociale istoricește determinată . IPC este un indice de tip
Laspeyres, care se calcu lează după relația:
IPQ
P QPC
1 0
0 0
Unde:
Q0 – reprezintă ponderea bunurilor și serviciilor în totalul cheltuielilor de
consum ale unei familii medii (coeficienți bugetari).
Consecințele sociale ale inflației
Una din cele mai pregnante consecințe sociale ale inflației este modificarea repartiției
veniturilor și patrimoniilor în valoarea lor reală. În timpul inflației averea funcție de forma în care se
găsește își poate modifica mai mult sa u mai puțin valoarea în expresie nominală.
Astfel prețurile se modifică pentru bunuri care alcătuiesc patrimoniul cum ar fi:
terenurile, clădirile, echipamentele, în ritmuri mai apropiate sau diferite de evoluția indicilor de preț
și deci în general tind să-și păstreze valoarea lor reală în condițiile date ale puterii de cumpărare.
Pentru unele din aceste componente: imobile, bijuterii, acțiuni, etc., inflația creează condițiile de
creștere accelerată a prețului și deci temeiuri îmbogățirii excesive a unor persoane sau firme.
O serie de componente ale patrimoniului nu au aceeeași situație. Astfel activele
financiare de tip creanțe, îndeosebi obligațiunile, sau activele monetare, în special depozitele, își
păstrează valorile nominale anterioare și aduc prop rietarilor lor însemnate pierderi în termeni reali. În
acest fel patrimoniile unei anumite categorii de persoane: mici întreprinzători, familii modeste sau
pensionari, sunt serios afectate. Astfel inflația acționează selectiv: îmbogățește cu mult mai mult pe
mai puțini și sărăcește cu mai puțin pe mult mai mulți.
Redistribuirea veniturilor reprezintă terenul care însă afectează plenar întreaga societate,
suscită revendicări și conduce la confruntări sociale de amplitudine. Inflația divizează societatea în
două mari categorii38:
persoane ale căror venituri variază în funcție de evoluția prețurilor și care își pot asigura
astfel echivalentele veniturilor, în raport de creșterea generală a prețurilor;
38 Ibidem, p.130
51
persoane care depind de venituri nominale fixe, sau care se modifică încet și cu multe
dificultăți, astfel încât veniturile lor reale sunt în permanență rămase în urmă, față de nivelul general
al prețurilor și al amputează pregnant, puterea de cumpărare.
Între persoanele afectate de inflație sunt pensionarii, pe rsoanele care depind de ajutoare
sociale publice, ale căror venituri depind de prevederile bugetare, care prezintă rigidități în
modificări, ceea ce implică sporuri limitate și tardive ale veniturilor lor nominale, în neconcordanță
cu creșterea prețurilor.
O situație specială au salariații care se suferă permanent impactul rămânerii în urmă a
puterii de cumpărare față de evoluția prețurilor. Reajustatea periodică a salariilor se face de regulă cu
întârziere și având în vedere revendicări deja depășite, ast fel ca, în evoluție, trendul veniturilor lor
reale rămâne în urma dinamiicii generale a prețurilor. Diferențele între partea cuvenită a salariilor în
preț și partea efectiv plătită rămâne un izvor de profit suplimentar pentru patroni. De aici conflictul
social între patroni și salariați, ca expresie a intereselor diferite ale acestora.
Astfel, în mod necesar, în perioada inflației experiența arată că se polarizează grupe
diferite grupe ce doresc să -și impună intersele sau revendicările. Aceste grupe dispun fie de putere
economică, fie de putere socială cu rezonanță electorală.
Printre acestea au un rol preponderent: asociațiile patronale (oligopoluri, carteluri) și
sindicatele ca reprezentate la salariaților; alte grupări de mici producători, micii patroni din
agricultură și comerț având un rol de rezonanță mai restrâns. O analiză mai atentă a evoluției
procesului inflaționist arată că acțiunea grupurilor economice, apărându -și fiecare propriile interese
"colaborează" de fapt și este de manieră să intensifi ce și să accentueze evoluția fenomenului
inflaționist, În multe momente și pe multiple planuri contribuind la apariția tensiunilor inflaționiste,
în legătură cu transmisia lor în întreaga economie și cu privire la rezistența opusă încetinirii ritmului
de creșterea prețurilor și salariilor39.
Încă din debutul proceselor inflaționiste intervenția sindicatelor tinde să promoveze în
economie cerințele de creșterea salariilor inspirate de la ramurile cele mai productive la nivelul
cărora creșterile sunt justific ate. În continuare susținerea generală înseamnă "alinieri" la creștere și
pentru domenii în care creșterea în dimensiunile solicitate nu este motivată, și chiar depășiri ale
pragurilor "negociate". Astfel, prin forța lor sindicatele merg la accelerarea rit mului.
La rândul lor firmele mari, oligopolurile, susțin mai prompt satisfacerea solicitărilor de
creștere a salariilor, pe de o parte, pentru că având un grad mai ridicat de concentrare au și o
sindicalizare mai amplă, dar pe de altă parte, pentru că au o productivitate mai mare și profituri mai
39 N. Moroianu , Inflația contemporană , Ed. Economică, București, 2003, p.32
52
înalte. La nivelul lor creșterea salariilor va permite o creștere mai mare a acestor profituri decurgând
din creșterile de prețuri pe care oligopolurile le pot impune.
Iată că în economie valurile de creșteri de salarii pornesc de la firmele mari din ramurile
cheie. Ele declanșează astfel valuri de creșteri de prețuri în dimensiuni care nu se potrivesc celorlalte
domenii b#%l!^+a?din economie, angajând în modul cel mai direct spirala prețuri – salarii.
Cele două grupuri enumerate la care ne -am referit acționează în sensul extensiunii
proceselor inflaționiste în întreaga economie în cadrul unui mecanism specific.
Sindicatele impun interesele salariale în prevederile contractelor colective de muncă
încheiate, pe măsura și în condițiile convenite cu marii parteneri, marile întreprinderi. Lărgirea
aplicabilității acestor prevederi, prin similitudine și pentru ramuri și întreprinderi mai puțin
productive, are drept efect, în mod cel mai direct, creșterea prețurilor.
Mai mici sau mai mari, întreprinderile vor avea în consecință modele de comportament în
creșterea prețurilor, marile oligopoluri.
În sfârșit, dacă prin diminuarea presiunilor inflației sau prin măsurile de combatere ar
putea fi posibilă sau de dorit scăderea prețurilor, există temeiuri de împotrivire, deopotrivă în cele
două medii.
Pe de o parte sindicatele nu acceptă legături p osibile între scăderea prețului unui produs
și puterea de cumpărare a salariului și consideră că sporurile de salarii provin din, în principal, prin
scăderea profitului întreprinderii și nu prin prețuri. La rândul lor oligopolurile sunt, după cum se știe
cele ce pot impune prețurile și -și pot asigura profituri înalte în orice condiții de salarizare.
3.2.2. Formele inflației contemporane
Intrarea în inflația este dificil de determinat cu excepția unor împrejurări istorice excepționale,
cum ar fi cele al e crizelor spectaculoase care marchează istoria tuturor țărilor.
Inflația prin cerere, prin costuri, structurală și importată reprezintă forme de manifestare
cauzale distincte ale unor tensiuni sau dezvoltări inflaționiste. Dezvoltarea proceselor inflați oniste
conduce de cele mai multe ori la corelarea și acțiunea reunită a acestor cauze, fiind ajutată în mod
direct de comportamentele aferente unor mentalități și psihologii specifice.
Inflația prin cerere
Inflația prin cerere își are geneza într-un dezechilibru ce se produce pe piața bunurilor și
serviciilor. Creșterea prețurilor se datorează creșterii cererii globale de bunuri și servicii, în
raport de o ofertă globală lipsită de elasticitate. Dar în lumea contemporană, cererea globală
tinde tot timpul să fie excesivă. Dacă cererea e primordială în raport cu oferta (așa cum susțin un
53
număr mare de economiști contemporani) realizarea echilibrului în condiții de stabilitate a
prețurilor este teoretic imposibilă. Există în fiecare moment, un ex cedent al cererii globale
față de oferta globală, ceea ce constituie un puseu inflaționist care nu poate fi eliminat40.
Explicația acestei tendințe a cererii globale de a fi tot timpul mai mare decât oferta
globală ține de faptul că, în lumea contemporană conștientizarea nevoilor grupurilor sociale face ca
dorințele să depășească întotdeauna posibilitățile de a le satisface. Astfel spus, într -o societate care a
devenit conștientă de forța sa și care are mereu nevoi crescânde, dorințele cresc, în pofida pro gresului
tehnic, mai repede decât posibilitățile de satisfacere a acestora. Într -o asemenea societate cererea
globală este în permanență mai mare decât oferta globală deși progresul tehnic tinde să reducă
această discrepanță pe când cererea este exigentă î n ceea ce privește urgența nevoilor sale. Ca
urmare, această disparitate există în toate societățile economice contemporane, în care excesul de
cerere e forma în care se prezintă economia aflată în progres.
Excesul de cerere este, însă, susceptibil să du că la ceea ce se numește "spirala
inflaționistă" sau "cercul vicios al inflației", termen care exprimă în limbaj popular ideea de creștere
exponențială nelimitată a prețurilor.
Într-adevăr un exces de cerere tinde să antreneze creșterea prețurilor, ceea c e, în mod
normal, va contribui la pregătirea unei creșteri a producției. Producătorii, întreprinzătorii, etc, știu că
prin prețuri mărite își vor spori prosperitatea, iar ca urmare vor încerca să -și amplifice producția. Însă
creșterea producției, va antren a, creșterea salariilor, deoarece salariații vor dori să participe și ei la
împărțirea foloaselor prosperității firmelor la care lucrează. Dar, creșterea salariilor determină
creșterea puterii de cumpărare a populației, antrenând o nouă creștere a cererii excedentare. Astfel ia
naștere un b#%l!^+a?"cerc vicios": se pornește de la o cerere excedentară și se ajunge din nou la o
cerere excedentară.
Dacă noua cerere excedentară este mai puternică decât cererea inițială, ea va generă un
nou tur al circuitului: cererea respectivă antrenează o creștere și mai mare a prețurilor, care, la rândul
său, antrenează creșterea producției și, deci, a salariilor, ceea ce duce la creșterea puterii de
cumpărare și, deci, a cererii excedentare ș.a.m.d. Ca urmare dacă nimic di n exterior nu va opri
această "spirală" economia intră pe calea infernală a inflației prin cerere.
Creșterea cererii are de regulă la bază o majorare a ofertei de monedă sau a creației de
monedă datorată comportamentului băncilor, întreprinderilor, sau fa miliilor ceea ce conduce la
sporirea creditelor din economie. Cauzele pot fi de asemeni: un excedent al balanței de plăți sau
efectul unei măsuri de politică bugetară, o creștere a alocațiilor într -un domeniu dat. De asemeni
40 N. Moroianu, Inflația contemporană , Ed. Economică, București, 2003, p.10
54
modificările utilizării venitul ui național sau ale orientărilor patrimoniale ale populației pot duce la
modificări în raportul între economie și consum41.
Creșterile de venit ale unor categorii sau utilizarea economiilor pentru achiziția unor
bunuri de folosință îndelungată, de exemplu , pot majora cererea de consum. La rândul său
inelasticitatea ofertei poate fi accidentală, pe termen scurt sau mai îndelungat. Absența sau
insuficiența stocurilor poate crea o lipsă trecătoare pentru unele produse. Discrepanța apare atunci
când reînnoirea stocurilor nu se poate face în ritmul necesar, din lipsă de capacitate sau resurse în
producția internă și mai ales prin insuficiența mijloacelor de plată externe.
De regulă, inflația prin cerere, înainte de a se manifesta în cadrul general, se produce într-
un cadru sectorial având, apoi, mecanisme de extindere specifice. Alteori tensiunile inflaționiste sunt
determinate și de modificări sau reorientări ale structurii cererii.
Inflația prin costuri
Inflația prin costuri este o expresie a dezechilib rului pe piața factorilor de producție. Ea
are la origine voința unui grup social de a modifica repartiția venitului național. Salariul, ca principal
factor al prețului de cost, creează prin creșterea sa, premisa creșterii prețurilor.
Inflația prin costur i este cauza unor evidențe procese inflaționiste iar creșterile costului
vieții provoacă la rândul lor, noi revendicări privind creșterile de salarii. Inflația prin costuri este
proprie țărilor aflate în creștere economică.
Creșterile economice presupun d istorsiuni în cadrul unei economii deoarece are ca efect
creșteri importante de productivitate în unele sectoare și ramuri (până la 10 -15%), în timp ce
sectoarele terțiare se apropie de 0.
Transferul în cadrul fiecărei societăți a avantajelor progresului se poate face prin două
modalități42:
prin scăderea prețurilor, salariile rămânând constante. În acest caz scăderea prețurilor
poate avea un efect deprimant, căci ea nu poate stimula producția și poate provoca șomaj;
prin creșterea salariilor și veniturilor în funcție de creșterile de productivitate, prețurile
rămânând pe cât posibil, stabile.
De fapt societatea preferă primordial soluția creșterii salariale și aici apar unele
distorsiuni.În realitate pretind majorări și cei care nu obțin creșteri de produc tivitate în activitatea lor.
În consecință în multe sectoare creșterile remunerării vor avea ca efect creșterea costurilor bunurilor
și serviciilor pe care le produc.
41 M. Ciumara , Inflația în România , Ed. Expert, Bucuresti, 2003, p.19
42 D. Nechita, Macroeconomie, Ed. Dunarea de Jos, Galați, 2003, p. 42
55
Inflația importată
În epoca contemporană relațiile economice între țări sunt ample și m ultilaterale astfel că
fiecare economie este influențată mai mult sau mai puțin de fluxurile internaționale de valori și de
toate caracteristicele pe care acestea le au și le aduc pe piețele naționale.
Astfel o primă cale de pătrundere a influențelor exte rne sunt importurile de produse, în
general, cele de materii prime în special. Fiecare țară poate primi stimuli inflaționiști din exterior în
funcție de măsura în care economia lor se bazează pe importul de materii și produse. De exemplu,
creșterea prețuri lor materiilor prime importate, ca urmare a situației pieței internaționale, determină
creșterea costurilor și, deci, a prețurilor produselor fabricate din materiile prime respective. Este
cunoscut că produsele petroliere au avut un impact deosebit în econ omiile țărilor dezvoltate
reacționând și intensificând procese inflaționiste majore43.
De asemenea, creșterea prețurilor bunurilor de consum importate, duce la creșterea
prețurilor cu amănuntul ale bunurilor respective, etc. Sub presiunea prețurilor de imp ort, costurile de
producție cresc exercitând asupra economiei naționale influențe negative diferențiate, în funcție de
utilizare. În aceste cazuri, se naște, deci, o inflație de origine externă pe o cale care nu este cea a
creșterii cererii, ci a schimburi lor cu străinătatea.
Trebuie precizat, că unele elemente de cost sunt stabilite de stat. Este vorba în principal
despre costul serviciilor publice, care, în economiile contemporane sunt oferite adesea la prețuri mici
sau chiar în mod gratuit. Or statul, însărcinat printre altele, să împiedice creșterea prețurilor cu
amănuntul, poate decide să nu mai acorde facilitățile amintite, deoarece acestea îl costă prea mult,
caz în care această majorare duce la o creștere a costurilor și, a prețurilor, asemănătoare cu creșterea
generată de presiunile sindicale. Este însă evident că în acest caz clasa salarială este complet străină
de creșterea de prețuri, responsabilitatea creșterii costurilor revenind statului.
Este de subliniat că în ultimele două decenii export atorii de materii prime s -au coalizat în
încercarea lor de a asigura o evoluție pozitivă, în favoarea prețurilor materiilor prime și de a obține
astfel o parte tot mai ridicată, pe această cale, din rezultatele creșterii economice mondiale.
Variația cursurilor de schimb și, pe acest fundal, degradarea cursurilor de schimb pentru
importatori a reprezentat o altă cale de influențare a procesului inflaționist.
Ultimele decenii se caracterizează prin continua depreciere monetară în ritmuri mai înalte
a marii majorități a valutelor. Deprecierea monetară reflectată în termenii cursului valutar înseamnă
continua "scumpire"a importului și ieftinirea" pentru străini a mărfurilor naționale exportate.
Valoarea relativă a diferitelor valute și mai ales evoluția neconcordantă cu celelalte a
constituit una din căile de transfer a creșterilor de productivitate pe plan internațional.
43 C. Anghelescu, Economie politica, elemente fundamentale, Ed. Oscar Print, București, 2000, p. 29
56
Astfel inflația prin import a devenit un mecanism prin care se desfășoară în cadrul
internațional lupta pentru împărțirea rezultatelor creșterii economice diferențiate și deci, inegale de la
o țară la alta.
O altă componentă a stimulilor inflaționiști este determinată de circulația liberă a
capitalurilor între țări. Fluxurile de capital cu propriile lor determinante vin adesea în necon cordanță
cu factorii funcției de care decurge circulația monetară. Apărute în momente specifice, adesea lipsite
de cauzalitate monetară, aceste pusee accelează deprecierea, se cumulează și influențează astfel
procesul inflaționist.
Inflația stru cturală
Inflația structurală este determinată în principal de dispariția mecanismelor obiective și
exterioare omului, cum ar fi în domeniul monetar etalonul – aur. Astfel cadrul disciplinator al unor
posibile sancțiuni cu efecte negative nu mai acționeaz ă.
Subiectivismul în politica economică acționează pe deplin. Și astfel inflația structurală
are drept resorturi principale o voință socială, materializată printr -o anumită politică economică sau
socială.
Evident, aceste politici au ca scop îmbunătățiri ale structurii sau sunt un efect al unei
structuri îmbunătățite. Inflația structurală este considerată ca prezentă în numeroase țări ca expresie a
faptului că acest ea au ales calea unei dezvoltări accelerate, a unei creșteri economice rapide
implicând o mobilizare intensivă a factorilor de producție.
Creșterea creează prin natura ei un dezechilibru în economie, conduce la crearea de noi
capacități de pro ducție cu noi tehnologii, apariția unor ramuri cu rol conducător în economie și
declinul unor sectoare și ramuri depășite.
În majoritatea lor, aceste creșteri impuse nu au p regătire necesară, nu au fost realizate
economii prealabile și deci nu există fonduri de finanțare. Recurgerea la credit intern, sau, mai grav,
la finanțarea bugetară implică distribuirea de venituri fără contrapartidă imediată și duce la
multiplicarea cer erii.
Primordial promovarea creșterii economice prin aceste metode de finanțare conduce la un
aflux monetar în economie și crează premisele unui proces inflaționist tip cerere, prin crearea unei
cereri multiplicate. Pe de altă parte, creșterea este, toto dată, o sursă de riscuri crescânde și de mutații
accelerate care sunt impuse societății.
Sarcinile fiscale și sociale, fie că se reflectă direct în costuri fie că suscită noi revendicări
de la categoriile supuse presiunilor inflaționiste, cărora le afecte ază veniturile, duce la accentuarea
procesului inflaționist prin procese de tipul inflație venituri.
57
Sub alt aspect inflația structurală este expresia faptului că în epoca actuală toate
corelațiile, inclusiv ajustările necesare în plan macroeconomic se re alizează la nivelul lor superior.
Mecanismul de desfășurare a acestui fenomen are la bază motivații economice.
Într-o economie liberă jocul relativ al prețurilor ar trebui să permită transmiterea
inflațiilor cu privire la cerere și să orienteze pe producă tor în dimensionarea ofertei lor.
Dar teama de scăderea prețurilor, într -o economie cu producție agricolă îndeosebi,
conduce la o puternică rezistență a celor afectați, în cazul acesta o masă importantă. De aici politica
de susținere a prețurilor pentru p rodusele excedentare (și creșterea mult mai accentuată a prețurilor
bunurilor mai deficitare).
Considerăm că acest fapt se produce într -o economie în care piața ar cere reducerea
prețurilor produselor agricole cu 5% și creșterea prețurilor la produse indu striale cu 5%. Dacă se
adoptă o politică de susținere, evoluția prețurilor pe cele două categorii în loc să se compenseze,
respectiv să se anuleze ( -5%, +5%) asigurând astfel menținerea nivelului general al prețurilor, va
conduce la o creștere medie a preț urilor de 5% (în cadrul aceleiași diferențe de 5% între categorii, în
cadrul căreia însă, prima categorie se păstrează cu un preț neschimbat și deci o creștere de 0% iar cea
de a doua rămâne la distanța necesară de 10%). Astfel politica de susținere a unor sectoare este de
fapt generatoare unei inflații continue. Ajustarea la nivel major este tipică și la transferurile specifice
ale creșterilor de productivitatea muncii44.
O altă cauză a inflației structurale rezidă din rigiditatea economiei care apare în
momentele de creștere economică atunci când se tinde spre o deplină utilizare a forței de muncă.
Situațiile pot fi diferite de la o economie la alta, esența constă în faptul că în condițiile perioadei în
care se tinde spre angajarea totală a forțelor de pro ducție, a forței de muncă primordial, apare o zonă
de costurilor crescânde – efect al unor astfel de rigidități. Pentru a lămuri înțelesul acțiunii acestui
factor trebuie să precizăm că se consideră rigiditate tot ceea ce se opune adaptabilității aparatulu i
productiv la modificările cererii. Asemenea rigidități se pot ivi în legătură cu procurarea capitalului
sau asigurarea unor capacități sau resurse materiale. Dar cele mai importante rigidități provin din
inadaptabilitatea forței de muncă din asemenea mot ive cum sunt45:
atașamentul sentimental la o profesie, localitate, zonă;
insuficiența instituțiilor de formare și reciclare;
absența unor locuințe libere care limitează migrația forței de muncă;
o excesivă specializare a forței de muncă;
obstacolele existente în formarea și autoprotecție unor autoprofesionaliști.
44 E. Rădulescu, Inflația marea provocare ,Ed. Enciclopedica, București, 1999, pp..25 -26.
45 C. Corciu, Politici monetare în economii deschise , Ed. Didactică și Pedagogică, Bucureș ti, 2007, pp. 87 -88.
58
Depășirea acestor rigidități cere eforturi financiare deosebite, costuri mult mai mari.
Astfel acțiunile îndreptate spre limitarea și evitarea șomajului împinge economia spre tensiuni
inflaționiste.
3.2.3. Probleme actuale ale inflației
În perioada inflației au loc importante modificări de structură în economia națională fie că
acestea sunt determinate de însăși fenomenele inflaționiste fie că unele măsuri de politică e conomică
au determinat însuși procesul inflaționist și dimensiunile sale.
În special în statele în curs de dezvoltare și în deosebi politicile economice de
industrializare, de dezvoltare a unor ramuri, au urmărit asemenea schimbări rapide orientând
resurs ele materiale și umane, financiare, valutare către acestea și aducând perturbări în economie,
perturbări accentuate chiar de evoluția procesului inflaționist.
De asemeni, în perioada inflației apar stimuli specifici decurgând din necesitatea
satisfacerii cererii crescute sau din dorința de a realiza profituri sporite (dezvoltarea producției
bunurilor de consum sau a producției de război, extinderea comerțului, și a schimburilor interne),
ceea ce conduce și la o redistribuire a capacităților și resurselor în acest sens. Inflația aduce, prin
creșterea nivelului prețurilor naționale față de cele externe, slăbirea capacitățiii concurențiale ale
firmelor naționale.
Deprecierea monetară conduce la ieftinirea mărfurilor naționale pentru cumpărătorii
străini și d eci ușurează exportul. Este un factor ce nu avantajează pe moment. Dar noi urmărim
funcționarea firmei ca un proces de continuitate. Pentru producătorii naționali, în situația în care
inflația se permanentizează, devine evident că prețurile de achiziție a materiilor prime din import
cresc mai repede decât prețurile cu care se exportă mărfurile și deci că pentru fiecare partidă de
mărfuri se produce în fapt o pierdere de substanță. Pe ansamblu, pe fiecare firmă sau pe economie,
este creșterea volumului expor tului pentru a asigura același nivel al importurilor în funcție de gradul
de depreciere a monedei naționale.
Procesul inflaționist antrenează și extinde șomajul. Vizând creșterea competitivității și
având în vedere costurile crescute de salarii , patronii apelează la aplicarea tehnologiilor moderne,
care prezintă avantajul că ridică randamentele și diminuează personalul. Condițiile specifice inflației
facilitează investițiile și asigură acoperirea și amortizarea lor în sensul cel mai favorabil pe ntru firme.
Așa se face că eliberările de personal și șomajul crește, în timp ce producția și cererea globală sunt
încă normale. Fenomenele de recesiune, atunci când se instalează, majorează șomajul care este o
caracteristică evidentă a stagflației46.
46 R. Dornbusch , Macroeconomia , Ed. Sedona, Timișoara, 1997, p. 55
59
Inflația favorizează și accelerează procesul investițional. Factorii care facilitează
investițiile sunt numeroși. Pe de o parte, marea majoritate a întreprinderilor au perspective mai sigure
privind evoluția de viitor. Iar reînnoirea echipamentului și mode rnizarea tehnologiilor este o condiție
a creșterii profitului. Pe de altă parte, în timpul inflației se ieftinește creditul – întrucât toate
obligațiile decurgând din împrumutiri: rate de rambursare și dobânzi devin tot mai “ieftine” pe
măsură ce înainteaz ă procesul inflaționist. La aceasta se adaugă și faptul că statul, interesat în
anumite activități, în special țările în curs de dezvoltare angajate în revoluții structurale, acordă direct
resurse (din buget), facilitează condițiile de obținere a creditulu i sau stabilește norme speciale de
transfer prin cost a cheltuielor de investiții. Inflația afectează creditul și descurajează economiile prin
deprecierea depozitelor47.
În condițiile unor inflații moderate depunătorii sunt supuși unei eroz iuni lente a
capitalurilor aflate la bănci sau casele de economii. Dobânzile fixe, practicate, în general, rămân
nominal stabile și suferă o diminuare în termeni reali. Problema recuperării eroziunii capitalului prin
dobânzi reale se pune mai târziu în sta dii înaintate ale inflației, iar "preocupările" în acest sens, chiar
dacă nu sunt numai declarative, se aplică de regulă cu întârziere. Astfel că în general creditorii suferă
o eroziune efectivă a capitalurilor aflate sub formă de depuneri la bănci.
Infla ția privilegiază debitorii. Debitorii sunt deosebiți de avantajați, întrucât, în condițiile
diminuării inflației, ratele de rambursare, inclusiv dobânzile, în termeni reali, sunt tot mai diminuate.
Astfel, a realiza investiții prin credite înseamnă, de f apt, a plăti sub valoare bunurile de
patrimoniu achizionate. Iată premisele unei creșteri patrimoniale importante în timpul inflației, pentru
cei care beneficiază de credite.
La rândul lor, depunătorii sunt nevoiți să suporte pierderi importante în putere a de
cumpărare a capitalurilor și dobânzile cuvenite. Așa cum statisticile consemnează, depunătorii sunt
obligați a realiza scopurile economice pe care și le -au propus evaluate în anume termeni reali, să
accelereze procesul economiilor, să majoreze economi ile nominale, deși condițiile din timpul inflației
nu facilitează acest lucru pentru marea masă a populației.
Inflația favorizează creșterea profiturilor. Prin mobilitatea specifică a prețurilor de
vânzare a mărfurilor, din timpul inflației și condițiile de piață mai favorabile vânzătorilor, aceștia
practică de regulă dimensiuni sporite ale cotelor de profit incluse în prețuri. Sub un alt aspect, inflația
creează o resursă specifică de creștere a profitului prin condițiile specifice în care se stabilește ș i se
reconsideră prețul forței de muncă, salariul, în timp ce prețurile mărfurilor urmează mersul inflației
atât pentru categoria materii prime cât și pentru produsele finite48.
47 Gh. Crețoiu, Economie politică, Ed. Porto -Franco, Galați, 2000, p. 96
48 M. Chirilă, Economie politică , Ed. Dunărea de Jos, Galați, 2003, p. 137
60
Prețul muncii în valoare nominală rămâne periodic fix, ceea ce creează în etap a
respectivă diferențe care revin în ultimă măsură celui ce încasează prețul de vânzare, patronul.
De asemeni, profiturile patronale își găsesc condiții favorabile de investire asigurând
firmelor în timpul inflației o amplă creștere patrimonială.
Efectele și combaterea inflației
Efectele inflației diferă de la o perioadă la alta, în funcție de forma și, intenșitatea
procesului inflaționist, de politicile economice promovate de instituții împuternicite, ca și de
capacitatea guvernelor de a cunoaște și controla acest proces.
Printre principalele efecte ale inflației se numără49:
Primul efect, care are fapt generator inflația, constă în diminuarea puterii de cumpărare a
monedei, proces ce afectează în mod diferit și neegal agenții economici. Prin deprecierea banilor se
elimină o parte a resurselor materiale acumulate și, în acest fel, se asigură folosirea la o rată
diminuată a capacităților din cadrul circuitului economic.
Inflația deblochează (sau în unele cazuri poate bloca) mecanismul economic. Eliminând
unitățile par azit sau capacitățile uzate moral, procesul inflaționist favorizează adaptarea unităților
rămase la exigențele impuse de progresul tehnic și mecanismele economiei de piață.
Inflația redistribuie avuțiile existente și schimbă sensurile utilizării lor; ea favorizează
inclinația spre consum și pe debitori și restricționează inclinația spre economii și pe creditori. În acest
fel, procesul antrenează fuga de lichidități și preferința exagerată pentru plasamente în bunuri de
folosință îndelungată, nepro ductive.
În condițiile unei deprecierii inflaționiste a bunurilor (egala sau mai mare decât rata reală a
dobânzii) cei care -și desfășoară activitatea cu resurse împrumutate ajung să folosească aceste credite
în mod gratuit. Restituirea creditelor se realizează în bani devalorizați după ce s -a încasat un
beneficiu real. În aceiași termeni, se pune și problema inprumuturilor de stat, populația care a creditat
statul rămânând cu obligațiunile de stat devalorizate.
Inflația îndepărtează din circuitul activ o parte importantă a masei monetare, concomitent
cu scăderea puterii de cumpărare a banilor. Acest efect se constată numai în termeni reali, deoarece
nominal are loc o creștere a cantității de bani la populație.
Ca și receșiunea economică, inflația pune de acord capacitățile de producție existente cu
nevoile reale de consum. Ea realizează acest lucru prin presiunea permanentă pe care o exercită, în
avans, asupra resurselor. Specialiștii susțin că hiperinflația (situație în care s -a aflat și țara noastră) cu
49 N. Moroianu, Inflația contemporană , Ed. Economică, București, 2003, p.43
61
trecut crescător și de durată, dacă este insuficient controlata reprezintă un factor care poate duce la
dezorganizarea întregii economii. Hiperinflația viciază corelațiile dintre prețurile diferitelor mărfuri,
îngreunând poșibi litatea efectuării calculelor de eficiență și rentabilitate.
Măsuri antiinflaționiste
Efectele inflației sunt diferite pentru diversele categorii de agenți economici, poziția
economică a fiecăruia în parte și a tuturor fiind grav afectată de inflație, iar la nivel macroeconomic
distruge orice echilibru economic. Inflația antrenează dezechilibre generale în economia națională, cu
multiple efecte economice și sociale50:
duce la dezorientarea agenților economici, la accelerarea cheltuielilor d e consum, în
detrimentul deciziilor de a economisi, perturbându -se echilibrul dintre cerere și ofertă;
deformează repartizarea veniturilor; ea avantajează pe anumiți titulari de venituri și
dezavantajează pe alții, modificând astfel echilibrul sferei repar tiției;
afectează negativ utilizarea resurselor economice de care dispune economia
națională, fiind neglijate activități stringente pentru înfăptuirea echilibrului economic general;
subminează creditul pe termen lung (în special inflaț ia galopantă), ducând, de cele
mai multe ori, la diminuarea depozitelor bancare; generează deficite bugetare cronice;
are importante consecințe și în planul relațiilor economice internaționale, în special
pentru statele cu monedă convertibilă; prin dep recierea acesteia sporesc mult cheltuielile de import și
este afectată valoarea națională a mărfurilor destinate piețelor externe.
Efectele negative ale inflației sunt denumite costuri ale inflației. Inflația galopantă cu
trend crescător de durată și insuficient controlată reprezintă un factor dezorganizator al oricărei
economii. Ea viciază corelațiile dintre prețurile diferitelor mărfuri, îngreunând sau anulând
posibilitatea efectuării calculelor de eficiență și de rentabilitate, ca și pos ibilitatea comparării acestora
în timp și spațiu; descurajează investițiile productive și orientează resursele bănești spre acțiuni
speculative curente; duce la decăderea societății civile, în ansamblu. O societate decade atunci când
clasa de mijloc își pi erde locul și rolul de factor de echilibru. Antrenând sărăcirea acestei clase,
inflația galopantă subminează sistemul de impunere fiscală, generează corupție și degradare în cadrul
instituțiilor sociale.
Inflația, în general, redistribuie v eniturile și avuția de la persoanele cu venituri fixe și
poziții slabe în sistemul economic spre cele care dețin putere economică și o folosesc pentru a obține
venituri mari. Ea potențează incertitudinea și riscul în economie.
Inflația a fost și a rămas un proces preponderent negativ, un dezechilibru monetar cu
efecte de antrenare în economia reală. Agenții economici individuali și agregați sunt, de aceea
50 M. Ciumara , Inflația în România , Ed. Expert, Bucuresti, 2003, p.33
62
preocupați să evite efectele negative ale procesului. Nici unul dintre agenții economici nu poate
controla inflația în ansamblu. Agenții economici pot însă să -și adapteze comportamentul la starea și
sensul procesului și să ia decizii privind afacerile lor în raport de anticipările ce se conturează în
societate, c a și de anticipările sale proprii.
Având în vedere faptul că inflația presupune treceri permanente de la inflație moderată
la hiperinflație, de la deflație la inflație, de la inflație galopantă la una lentă și controlată de factorii
responsa bili mandatați, capacitatea unităților de a -și adapta deciziile la noile situații apărute sau
așteptate face parte din regulile generale de joc ce definesc economia de piață contemporană.
Rata anticipată a inflației este unul din parametrii de care țin seama agenții economici
în dimensionarea activităților.
Fiecare tip de agent economic receptează însă inflația pe anumite fluxuri economice
(reale și monetare) și dispune de pârghii specifice de adaptare la exigențele concurenței în condiții de
inflație. De aceea, se naște adesea impresia că agentul economic bancar este doar beneficiar al
procesului inflaționist, iar menajele, în ansamblul lor, au numai de pierdut de pe urma lui.
Agenții economici agregați de același tip sunt ei înșiși foarte eterogeni. După cum se
știe, întreprinderile sunt destul de eterogene ca dimensiune, ca formă de proprietate, ca sector de
activitate, ca înzestrare tehnică, ca rentabilitate. Prin urmare, comportamentul lor față de inflație este
depar te de a fi unitar. Unele întreprinderi își valorifică șansele de a câștiga mult și repede în lupta
lor cu concurenții, fără a face eforturi pentru a produce mai mult și mai bine. Multe alte firme, fiind
prost situate în lupta de concurență în condiții de inflație, au comportamente diametral opuse față de
inflație, de pe urma ei înregistrând doar pierderi.
Se poate considera că agenții economici producători se împart în două categorii :
avantajați de procesul inflaționist;
dezavantaj ați de procesul inflaționist.
Primii reușesc să -și însușească rapid metode specifice de luptă cu efectele
generale ale inflației și obțin rezultate economico -financiare reale mai bune decât cele obținute
anterior. Secunzii, nereu șind să se adapteze cu rapiditate noilor condiții, vor pierde din pozițiile
deținute și vor înregistra diminuări de profituri uneori, chiar pierderi și falimente.
Ierarhizarea agenților economici, după modul în care se ,,descurcă’’ în fața inflației,
este legată, în primul rând, de abilitatea lor de a se adapta la condițiile specifice procesului. De aceea,
se susține că pentru a lupta cu succes contra inflației este necesară învățarea lecțiilor ei istorice și a
modului de conviețuire cu e a.
Unul din obiectivele principale ale intervenției statului în economie este menținerea
stabilității prețurilor. Nivelul general al prețurilor este direct proporțional cu masa monetară și invers
63
proporțional cu cantitatea de bunuri și serv icii de pe piață. Cu alte cuvinte, pentru a reduce sau a
menține sub control inflația statul ar trebui să țină sub control (să reducă ) totalul cheltuielilor din
economie, adică51:
să țină sub control (să reducă) masa monetară;
să țină sub control (să reduc ă) viteza de circulație a banilor;
să stimuleze și deci să sporească producția fizică și oferta vandabilă de produse.
În țările cu economie de piață consolidată se încearcă menținerea inflației în limite
moderate, folosirea ei ca pârghie de creștere economică, de restructurări tehnico -economice. În acest
scop, în aceste țări au fost create metode adecvate de convertire a procesului inflaționist într -un
proces de creștere și dezvoltare economică durabilă.
Politicile de combatere a inflației trebuie corelate cu cauzele majore care determină
acest fenomen. Ele vor urmări fie controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie controlul
ofertei agregate, în sensul sporirii ei, fie ambele obiective.
Politicile de con trolare a cererii agregate folosesc fie instrumentele politicii fiscale, fie
pe ale celei monetare.
Politicile fiscale de combatere a inflației utilizează două pârghii: reducerea cheltuielilor
guvernamentale, care constituie o componentă impo rtantă a cererii agregate și creșterea impozitelor,
ceea ce reduce masa monetară destinată consumului.
Ambele sunt părți constitutive a ceea ce se numește "politică deflaționistă". Dacă
aceleași pârghii se folosesc în sens invers și au în ved ere reducerea șomajului, ele fac parte din
politicile denumite "reflaționiste".
Politicile monetare se bazează fie pe modificarea ofertei de bani, în sensul reducerii ei,
fie pe cea a ratei dobânzii, încurajând economisirea și descurajând folosirea credi tului.
Politicile de stimulare a ofertei agregate au drept scop reducerea ritmului de creștere a
prețurilor. Ele se concretizează în metode de control al prețurilor și al veniturilor și măsuri de
stimulare a producției.
Metodele de control al prețurilor și veniturilor au ca obiectiv restrângerea inflației
monopoliste asupra creșterii prețurilor și veniturilor și restrângerea presiunilor privind creșterea
salariilor.
51 Ibidem, p.42
64
3.3. Distorsiuni și dezechilibre pe piața muncii
3.3.1. Abordare conceptuală a șomajului
Fenomenul șomaj și -a făcut simțită prezența încă de la începuturile capitalismului (secolul
al XIX -lea), înțelegerea cauzelor, formelor de manifestare și a efectelor pe care acesta le presupune a
fost posibilă odată cu apariția teoriei macroeconomice moderne.
Dacă la începutul secolului al XIX -lea, eventualele întreruperi sau absențe în procesul
muncii erau considerate situații efemere, cauzate de factori pur sociali, odată cu începutul secolului al
XX-lea, când în economiile capitaliste au apărut primele dezechilibre importante (care au culminat cu
marea criză a anilor 1929 – 1933), fenomenul șomaj a captat din ce în ce mai mult atenția lumii
economice, aceasta conștientizând că ocuparea forței d e muncă este o problemă de natură economică
și destul de complexă52.
El afectează toate statele lumii, dar mai ale țările slab dezvoltate, unde deține ponderi
mari și foarte mari. Alături de inflație, șomajul este un fenomen global care, prin amploare și durata
influențează funcționarea economiei în anasamblul ei.
Șomajul este un fenomen complex, cuprinzător, care include în sfera să aspecte
economice, în principal, dar și elemente de ordin social, politic, pshic și moral.
Dicționarul științei economic e, elaborat sub conducerea prof. Alain Cotta, caracterizează
șomajul ca "situația individului privat de munca ", dar menționează că trebuie făcută distictie între
șomajul voluntar și șomajul involuntar, subliniind că " numai șomajul involuntar trebuie luat î n
considerare în judecarea situației economice a unei țării”53.
În termenii pieței muncii șomajul „ reprezintă excedentul ofertei față de cererea de
muncă54”. Pentru a răspunde cerințelor de ordin practic, în ultimele decenii s -a încercat definirea
statutul ui de șomer și caracterizarea concretă a situației persoanelor care au acest statut.
Conform Biroului Internațional al Muncii (BIT) este considerat șomer orice persoană
care îndeplinește urmatorele condiții:
au depășit vârsta de 15 ani;
sunt apte de munc ă;
nu au un loc de ;
cauta un loc de muncă.
Definiția BIT este restrictivă, deoarece lasă în afara statutului de șomer o serie de
persoane care nu muncesc deși doresc și sunt apte de muncă.
52 Gh. Apostol, Economie politică , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999, p.19
53 Dicționarul de economice, Ed. Economică, București, 1999, p. 99 – 100
54 C. Anghelescu, Economie politica, elemente fundamentale, Ed. Oscar Print, București, 2000, p. 15
65
În România, conform Legii nr. 1/1991, republicată în anul 1994, este considerat șomer ,
persoana aptă de muncă, ce nu se poate încadra din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare
pregătirii sale, în vârstă de minim 16 ani.
În rândul șomerilor intra pe rsoanele care și -au pierdut locul de muncă pe care l -au avut,
precum și noii ofertanți de forță de muncă, care nu găsesc un loc de muncă adecvat propriilor cerințe.
Întrucât munca reprezintă principalul mijloc de satisfacere a necesităților și trebuințel or
personale, starea de nemuncă (adică șomajul) nu poate fi decât o situație negativă, cu consecințe
multiple în întreg organismul economic și social. Se poate spune că neutilizarea forței de muncă la
nivel național înseamnă nu numai o risipă de resurse um ane și cheltuieli intelectuale, dar și un atentat
la pacea socială.
Șomajul poate fi caracterizat55 ca o stare negativă a economiei care constă în nefolosirea
unei părți din forța de munca salarială. Particularitatea acestui fenomen este lipsa muncii sala riate și
dorința de a avea un loc de munca renumerat.
3.3.2. Cauze, forme și costuri sociale ale șomajului contemporan
Apariția șomajului este un fenomen complex, el fiind determinat pe de o parte de situație
economică a celor ce creează cererea de muncă, iar pe de altă parte de statutul social al ofertanților
de muncă.
În primul caz, factorii mai mult sau mai puțin dependenți de voința ageților economici fac
ca în anumite perioade să se restrângă activitățile social -economice, ceea ce a re ca rezultat pierderea
locului de muncă de către o parte a populației ocupate. b#%l!^+a?
În al doilea caz, se produce șomajul, în situația în care creșterea ofertei de muncă prin
realizarea de către noile generații a vârstei de muncă și afimarea nevoii de a lucra a unei persoane
apte de muncă, dar inactive, nu este susținută de o creștere adecvată a cererii de muncă.
În ambele situații elementul determinant al șomajului este insuficiență cererii de muncă.
Aceasta se manifestă mai pregnant în fazele de recesiune economică și mai puțin în fazele de
avânt economic56.
Ținând seama de faptul că șomajul a devenit o caracteristică contemporană a tuturor
țărilor lumii, indiferent de nivelul lor de dezvoltare, se poate spune ca factorii ce țin de
competitivita te economică fac ca în permanență să existe un surplus de forțe de muncă neocupată în
raport cu cei angajați în condiții de eficiență economică impuse de economia de piață modernă.
55 C. Bărbăcioru , Macroeconomie , Ed. Universitaria, Craiova, p. 33
56 M. Băcescu, Macroeconomie și politici macroec onomice , Editura All Educațional, București, 1998, pp.37
66
Așadar progresul economic și creșterea productivității muncii conduc la creșterea
nivelului economic al economiilor naționale, dar, în același timp, înzestrarea muncii cu echipament
tehnic de randament superior retehnologizare și restructurile în domeniul producției și
managementului atrag după sine diminuarea necesarului de mână de lucru pe unitata dezvoltată.
În funcțiile de cauzele care îl generează, șomajul se manifestă sub mai multe forme57:
În primul rând, șomajul ciclic, este șomajul care apare în perioadele de criză sau
recesiune economică – ce se constituie în faze ale unui ciclu economic – și care au o anumită
repetabilitate. Acesta se mai numește și șomaj conjunctural , atunci când este determinat de crize
economice neciclice (care nu au o anumită repetabilitate) și care pot fi parțiale sau intermediare.
Șomajul ciclic este explicat în principal prin insuficiența cererii efective, el fiind
rezultatul modului defectuos în care se realizează legătura dintre nivelul salariilor, pe de o parte, și
cel al prețurilor și productivității muncii, pe de altă parte.
În gen eral, această formă de șomaj poate fi resorbită, total sau parțial, în perioadele de
avânt economic.
În al doilea rând, șomajul structural, determinat de tendințele de restructurare economică,
geografică, socială, etc. care au loc în diferite țări mai ale s sub incidența crizei energetice și a
revoluției tehnico -stiintifice.
În al treilea rând, șomajul tehnologic, apare ca o variantă a celui structural și este
determinat, în principal, de înlocuirea vechilor tehnici și tehnologii cu altele noi, precum și d e
restrângerea locurilor de muncă în urma reorganizării întreprinderilor. El nu este rezultatul
introducerii, pur și simplu, a progresului tehnic, ci îndeosebi a modului cum posesorii forței de
muncă receptează și se adaptează la schimbările tehnologice.
Resorbirea acestui șomaj este, de asemenea, dificilă, întrucât impune recalificarea forței
de muncă în concordanță cu cerințele progresului tehnic și noile metode manageriale.
În al patrulea rând, șomajul intermitent, care apare ca urmare a practicării contractelor de
angajare pe durată scurtă din cauza incertitudinii afacerilor unui anumit număr de unități economice.
În al cincilea rând, șomajul de discontinuitatea, care afectează în mod deosebit femeile și
este cauzat de întreruprea activității din m otive familiale și de maternitate.
În al șaselea rând, șomajul sezonier, cauzat de întreruperi ale activităților dependente de
factorii naturali, cum sunt cele din agricultură , construcții, lucrări publice.
Efecte ale șomajului
57 M. Chirilă, Economie politică, Ed. Dunărea de Jos, Galați, 2003, p. 112
67
Fenomenul șomajului generează o serie de costuri atât personale, familiale, cât și sociale.
Costul individual al șomajului este egal cu diferența dintre salariul real pe care salariatul îl pierde
atunci când intră în șomaj și indemnizația sau ajutorul de șomaj acordate acestu ia de către autoritatea
publică.
Efectele șomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în șomaj, ci și asupra celor
care fac parte din populația ocupată, deoarece aceștia participă cu o parte din veniturile lor la
constituirea fondurilor publ ice de asigurări sociale. Un alt cost important al șomajului îl constituie
pierderile de producție și de venit pe care acesta le antrenează.
Sintetizând, se poate aprecia că șomajul reprezintă un fenomen care afectează, în diferite măsuri,
toate țările lum ii și care are numeroase consecințe economice și sociale negative. Printre cele mai
importante se numără58:
inutilizarea și irosirea unei părți din resursele de muncă ale unei țări, aspect cu atât mai
negativ cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate c u educația și pregătirea forței de muncă
neocupate, cheltuieli care rămân încă nerecuperate;
conduce la reducerea veniturilor populației și la creșterea tensiunilor sociale, constituind
un factor de scădere a standardului de viață și de înrăutățire a calit ății vieții;
contribuie la creșterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le suporte sub
forma ajutoarelor de șomaj.
3.3.3. Studiu de caz . Situația ocupării în Regiunea de Dezvoltare Sud Muntenia
Рrezentarea generală a regіunіі Ѕud Muntenіa
Regіunea Ѕud Muntenіa eѕte lοcalіzată în рartea de ѕud a Rοmânіeі, învecіnându -ѕe la nοrd cu
regіunea Сentru, la eѕt cu regіunea Ѕud – Eѕt, la veѕt cu regіunea Ѕud – Veѕt, іar la ѕud cu Вulgarіa,
lіmіta fііnd dată de fluvіul Dunărea. Сu ο ѕuрrafață de 34453 km2, reрrezentând 14,5% dіn ѕuрrafața
Rοmânіeі, regіunea Ѕud Muntenіa οcuрă lοcul al 3 -lea ca mărіme dіn cele 8 regіunі de dezvοltare. Ο
caracterіѕtіcă aрarte, cu multірle іmрlіcațіі de οrdіn ѕοcіο -ecοnοmіc, ο reрrezіntă faрtul că eѕte
ѕіngura regіune dіn țară ce cοnțіne ο regіune enclavă în рartea medіană, șі anume regіunea Вucureștі
– Іlfοv. Un alt aѕрect favοrabіl îl reрrezіntă șі рrezența, în рartea de ѕud, a fluvіuluі Dunărea, faрt ce
οferă рοѕіbіlіtatea de a avea cοnexіunі cu cele οрt țărі rіverane, іar рrіn іntermedіul canaluluі Dunăre
58 N. Clipa, Economie polită , Ed.Sedcom Libris, Iași,1999, pp. 47 – 48
68
– Marea Νeagră de a avea іeșіre la Marea Νeagră șі acceѕ la рοrtul Сοnѕtanța, рrіncірala рοartă
marіtіmă a țărіі.
Sursa: Institutul de Geografie al Academiei Rom âne
Dіn рunct de vedere admіnіѕtratіv, regіunea Ѕud Muntenіa eѕte fοrmată dіn 7 județe (Аrgeș,
Сălărașі, Dâmbοvіța, Gіurgіu, Іalοmіța, Рrahοva șі Τeleοrman), 16 munіcіріі, 32 de οrașe șі 519
cοmune cu 2019 ѕate. În ceea ce рrіvește ѕuрrafața regіunіі, ѕe рοa te οbѕerva că cea maі mare
рοndere eѕte dețіnută de județele Аrgeș (19,8%), Τeleοrman (16,8%) șі Сălărașі (14,8 %), іar cea maі
mіcă de județul Gіurgіu (10,2 %).
Сaractеrіѕtіcі gеnеralе alе οcuрărіі șі șοmajuluі în rеgіunеa Ѕud Мuntеnіa
Variația nivelului ocupării în județele Regiunii Sud Muntenia
0
50
100
150
200
250
300
350
400
450
2008
2009
2010
2010
2011
2012
2013
2014
2015
mii
perso
ane
Total Prahova
Total Arges
Total Dambovita
Total Teleorman
Total Calarasi
Total Ialomita
Total Giurgiu
69
Sursa: Institutul Național de Statistică
Sursa: Institutul Național de Statistică
Judеțеlе ϲarе au о рiață a mun ϲii fun ϲțiоnală, rеѕре ϲtiv Ρrahоva, Argеș, Dâmbоvița ѕunt judеțе
ϲarе au nivеluri mari dе о ϲuрarе și dе șоmaj, rеѕре ϲtiv un grad marе dе a ϲtivizarе a fоrțеi dе mun ϲă.
Judеțеlе Ialоmița, Сălărași, Giurgiu și Tеlеоrman au nivеlu ri ѕϲăzutе alе о ϲuрării și alе șоmajului,
fiind еvidеnt ϲă în a ϲеѕtе judеțе trеbuiе analizat ϲu рrе ϲauțiе nivеlul ѕ ϲăzut al șоmajului, în a ϲеѕtе
judеțе gradul dе a ϲtivizarе al fоrțеi dе mun ϲă fiind inѕufi ϲiеnt.
Сеl mai marе număr dе șоmеri dе șоmеri ϲu nivеl dе еdu ϲațiе ѕ ϲăzut (рrimar, gimnazial,
рrоfеѕiоnal) ѕе înrеgiѕtrеază în Ρrahоva, Argеș, Tеlеоrman și Сălărași.
Οϲuрațiilе ϲarе trimit ϲеi mai mulți lu ϲrătоri în șоmaj, ϲоnfоrm ѕtatiѕti ϲii AJΟFМ ѕunt: G7
(Меѕtеѕugari ѕi lu ϲratоri ϲalifiϲati in mеѕеrii dе tiр artizanal) , și mai lо ϲalizat G9 ( Мunϲitоri
nеϲalifiϲati) .
Ρеntru gruрa majоră dе о ϲuрații G7 gruрa dе vârѕtă 40-49 dе ani dеținе роndеrеa ϲеa mai marе
în tоtal șоmеri ϲarе рrоvin din a ϲеaѕtă о ϲuрațiе (Dâmbоvița -38,9%, Giurgiu -37,7%, Ialоmița –
34%,).
Ρеntru gruрa majоră dе о ϲuрații G9, gruрa dе vârѕtă ѕub 25 dе ani dеținе роndеrеa ϲеa mai marе
din tоtal șоmеri ϲarе рrоvin din a ϲеaѕtă о ϲuрațiе, în judеțеlе Ialоmița (54,7%), Giurgiu (35,3%), iar
gruрa dе vârѕtă 40-49 dе ani în judеțul Dâmbоvița (30, 7%).Ρеntru gruрa majоră dе о ϲuрații
G3(Tеhni ϲiеni, maiѕtri ѕi aѕimilati) , gruрa dе vârѕtă 30-39 dе ani dеținе роndеrеa ϲеa mai marе din
Variația ratei ocupării în perioada 1990-2008, în România și Regiunea Sud
Muntenia
0102030405060708090100
1990 1992 1994 1996 1998 2000 2002 2004 2006 2008TOTAL
Regiunea SUD-MUNTENIA
70
tоtal șоmеri ϲarе рrоvin din a ϲеaѕtă о ϲuрațiе în judеțеlе Ialоmița (35,4%), Giurgiu (35,1%) și
Dâmbоvița (34,8%).
Ρеntru gruрa majоră dе о ϲuрații G8( Οреratоri la inѕtalatii ѕi maѕini ) , gruрa dе vârѕtă 40-49 dе
ani dеținе роndеrеa ϲеa mai marе din tоtal șоmеri ϲarе рrоvin din a ϲеaѕtă о ϲuрațiе, în judеțеlе
Dâmbоvița (41,3%), Giurgiu (36,7) și Ialоmița (35,6)%,.
Din analiză ѕ е rеmar ϲă difi ϲultățilе ре ϲarе lе întâmрină tinеri реntru a rămânе în о ϲuрațiilе
G2(Ѕреϲialiѕti ϲu оϲuрatii intеlе ϲtualе ѕi ѕtiintifi ϲе), G3, G4( Funϲtiоnari adminiѕtrativi ) реntru tоatе
judеțеlе рrеzеntatе.
În judеțul Ialоmița 82% din реrѕоanеlе ϲarе рrоvin din agri ϲultură (о ϲuрația G7) ѕunt tinеri ѕub
25 dе ani, реntru judеțul Giurgiu ϲоnϲеntrarеa a ϲеѕtеi рrоblеmе ѕе rеalizеază реntru gruрa dе vârѕtă
40-49 dе ani ϲu о роndеrе dе 57,1%, iar în judеțul Dâmbоvița ѕunt iеșiri din о ϲuрația G7 реntru
gruреl е dе vârѕtă 30 -49 dе ani.
Ρrinϲiрalii fa ϲtоri ai șоmajului în rеgiunеa Ѕud Мuntеnia ѕunt:
– рiеrdеrеa lо ϲurilоr dе mun ϲă dе ϲătrе о рartе a рорulațiеi о ϲuрatе, ϲa urmarе a rеѕtru ϲturării
aϲtivității agеnțilоr е ϲоnоmi ϲi în ϲоndiții dе ϲriză.
– ϲrеștеrеa о fеrtеi dе mun ϲă рrin rеalizarеa dе ϲătrе nоilе gеnеrații a vârѕtеi lеgalе реntru a ѕе
рutеa angaja.
– afirmarеa nеvоii dе a lu ϲra a unоr реrѕоanе aрtе dе mun ϲă dar ina ϲtivе, în ϲоndițiilе unеi ϲеrеri
dе mun ϲă infеriоarе a ϲеѕtеi ϲrеștеri.
Imрactul ѕcădеr ii nivеlului dе trai aѕuрra fеnоmеnеlоr ѕоcialе
Divоrțialitatеa și rеdu ϲеrеa numărului dе ϲăѕătоrii
Urmărind еvоluția numărului dе divоrțuri întrе anii 2008 și 2015 ѕе оbѕеrvă ϲă numărul a ϲеѕtоra
a ϲrеѕϲut ѕеmnifi ϲativ în muni ϲiрiul Βrăila.
Ρrinϲiрalеlе ϲauzе ϲarе au duѕ la ϲrеștеrеa numărului dе divоrțuri ѕunt: liрѕa lо ϲurilоr dе mun ϲă
și nivеlul dе trai ѕ ϲăzut, dar și ѕ ϲădеrеa nivеlului dе ϲivilizațiе, în ϲălϲarеa ϲоdurilоr mоralе.
În urma ϲhеѕtiоnarului rеalizat ѕ -a ϲоnѕtat ϲă majоritatеa rеѕроndеnțilоr, реѕtе 60%, divоrțați ѕau
aflați în ϲurѕul divоrțului ѕunt реrѕоanе ϲarе fiе nu mai au un lо ϲ dе mun ϲă, fiе una din рărți еѕtе
arеѕtat (arеѕtată), un рrо ϲеnt înѕеmnat, 20% au divоrța t datоrită faрtului ϲă au fоѕt trădați (trădatе).
71
Dintrе ϲеi ϲhеѕtiоnați, 30% dintrе fеmеi au fоѕt rеti ϲеntе ϲu рrivirе la a ϲеѕt ѕubiе ϲt au afirmat ϲă
оriϲum ar fi ѕituația nu ar divоrța din ϲauza ϲорiilоr, реntru ϲa aϲеștia ѕă aibă ambii рărinți, 35%
dintrе fеmеi nu ar divоrța din ϲauză ϲă înϲă își iubеѕ ϲ рartеnеrii și în ϲiuda faрtului ϲă nu trăiеѕ ϲ рrеa
binе alături dе еi a ϲϲерtă ѕituația, iar 35% dintrе fеmеi nu divоrțеază реntru ϲă lе еѕtе fri ϲă dе ѕоții
lоr. A ϲеѕtеa din urmă ѕunt în gеnеral fеmеilе ma ltratatе fizi ϲ și рѕihi ϲ dе ϲătrе рartеnеr.
Altе mоtivе ϲarе gеnеrеază divоrțul, mai alеѕ în rândul tinеrilоr ϲăѕătоriți ѕunt: fiе dоrința dе
libеrtatе, dе indереndеnță, fiе imроѕibilitatеa aѕumării răѕрundеrilоr ре ϲarе lе рrеѕuрunе viața în dоi
și nu în ultimul rând găѕirеa unui alt рartеnеr (рartеnеră).
Еvоluția numărului dе divоrțuri
Anul 2013 2014 2015
599 763 702
Sursa: Institutul Național de Statistică
Ѕtarеa dе ѕănătatе a рорulațiеi
Diagnоѕti ϲul dе ѕănătatе nu еѕtе ușоr dе ѕtabilit ni ϲi în ϲazul în ϲarе nu ѕе găѕеștе vrеun ѕеmn dе
bоală și ni ϲi în ϲazul în ϲarе tоatе datеlе ϲulеѕе ѕе în ϲadrеază în limitеlе nоrmalului și ѕunt рuѕе în
еvidеnță ϲritеriilе роzitivе, mоrfо -funϲțiоnalе și ϲоmроrtamеntalе ϲоrеѕрunzătоarе. Trе ϲеrеa limitеi
dе la ѕtarеa dе ѕănătatе la ϲеa dе bоală, ехiѕtеnța unоr bоli ϲrоniϲе ϲarе еvоluеază, limitеlе fоartе
largi alе nоrmalului ѕubliniază rеlativitatеa diagnоѕti ϲului dе ѕănătatе. Dеfiniția Ο.М.Ѕ. la ϲarе
aреlăm fоartе dеѕ рrivеștе ѕănătatеa ϲa ре о ѕtarе dе binе biоlоgi ϲ, mеntal și ѕо ϲial, rеfеrindu -ѕе la о
ѕănătatе idеală. Меritul еi еѕtе a ϲеla ϲă atragе atеnția aѕuрra unității tridimеnѕiоnalе, adi ϲă biо -рѕihо –
ѕоϲialе a individului, dе ϲarе trеbuiе ѕă ținеm ѕеama în е ϲuația diagnоѕti ϲului dе ѕănătatе. Dе a ϲееa,
ѕănătatеa rе рrеzintă nu numai о рrорriеtatе a viеții оrganiѕmi ϲе a individului ϲi și о ϲоnѕеϲință a
rеlațiilоr ѕalе ϲu un mеdiu fizi ϲ, biоlоgi ϲ și ѕоϲial în ϲarе trăiеștе.
Ѕănătatеa еѕtе ре dе о рartе rеzultatul unui рrо ϲеѕ ϲоmрlех întrе fоrțеlе dе aрărarе și fоrțеlе dе
agrеѕiunе ехеr ϲitatе dе difеriți fa ϲtоri рatоgеni ϲi. În рrо ϲеѕul dе tranzițiе dе la ѕtarеa dе ѕănătatе la
ѕtarеa dе bоală ѕе роt рunе în еvidеnță о ѕеriе dе еtaре intеrmеdiarе dе ѕănătatе.
Ѕtarеa dе ѕănătatе a рорulațiеi ϲumulеază influеnțе mai mult ѕa u mai рuțin îndерărtatе, dirе ϲtе
ѕau indirе ϲtе alе mоdului dе viață, mоtiv реntru ϲarе a ϲеѕt aѕре ϲt arе о imроrtanță majоră în
aрrеϲiеrеa nivеlului dе trai atinѕ dе о anumită ϲоlеϲtivitatе.
72
Νumărul mеdiu al ѕalariațilоr din е ϲоnоmia rеgiunii a înrеgiѕtrat ре durata реriоadеi analizatе о
ѕϲădеrе ϲоntinuă, ajungând în anul 2015 la 570.523 реrѕоanе, ϲu 46.124 реrѕоanе mai рuțin față dе
anul 2008.
Соmрarativ ϲu aϲеlași an, numărul ѕalariațilоr din induѕtriе a ѕ ϲăzut ϲu 21.859 реrѕоanе,
ajungând în 2015 la 250.4 74 реrѕоanе, ϲееa ϲе rерrеzintă 43,9% din numărul tоtal dе ѕalariați.
Еvоluția nеgativă a рrin ϲiрalilоr indi ϲatоri ai fоrțеi dе mun ϲă еѕtе iluѕtrată dе raроrtul dе
dереndеnță е ϲоnоmi ϲă, ехрrimat рrin numărul dе реrѕоanе ina ϲtivе și șоmеri la 1000 реrѕоanе
оϲuрatе ϲarе a ϲrеѕϲut dе la an la an ajungând în anul 2015 la 1.821,8 реrѕоanе.
Dеzе ϲhilibrеlе е ϲоnоmi ϲе din реriоada dе tranzițiе, diѕроnibilizărilе din induѕtriе și
inϲaрaϲitatеa altоr ѕе ϲtоarе е ϲоnоmi ϲе dе a abѕоrbi fоrța dе mun ϲă, au ϲоnѕtituit ϲauzеl е ϲarе au
dеtеrminat aрariția și ϲrеștеrеa șоmajului .
Ρrinϲiрalеlе ϲaraϲtеriѕti ϲi alе a ϲеѕtui fеnоmеn în timр ѕunt рrеzеntatе în următоrul tabеl:
2010 2011 2012 2013 2014 2015
оmеri înrеgiѕtra
i
(реrѕоanе)
Rоmânia
Rеgiunеa Ѕud
1.130.296
172.996
1.007.131
150.656
826.932
123.494
760.623
123.577
658.891
109.897
557.892
94.685
Ρоndеrеa fеmеilоr
n
tоtal șоmеri (%)
Rоmânia
Rеgiunеa Ѕud
46,9
43,1
46,8
44,2
46,1
42,6
44,6
42,5
43,4
41,6
42,0
41,8
Rata
оmajului (%)
– tоtal
Rоmânia
Rеgiunеa Ѕud
11,8
11,8
10,5
10,4
8,8
8,9
8,4
9,2
7,4
8,3
6,3
7,4
73
– bărbați
Rоmânia
Rеgiunеa Ѕud
– fеmеi
Rоmânia
Rеgiunеa Ѕud
12,1
12,6
11,6
10,9
10,8
11,0
10,1
9,7
9,2
9,7
8,4
8,0
8,9
10,0
7,8
8,2
7,8
9,2
6,8
7,4
7,0
8,2
5,6
6,5
Sursa: Institutul Național de Statistică
Сara ϲtеriѕti ϲilе șоmajului la nivеl dе rеgiunе nu difеră ϲu mult față dе ϲеlе la nivеl dе țară așa
ϲum rеzultă din tabеlul antеriоr, înѕă diѕtribuția a ϲеѕtоra în рrоfil tеritоrial еѕtе difеrită.
La 31 dе ϲеmbriе 2015, rata șоmajului еra dе 7,4% la nivеlul rеgiunii Ѕud Мuntеnia, ϲu о
difеrеnțiеrе întrе ѕudul și nоrdul rеgiunii, ϲеlе mai ridi ϲatе ratе alе șоmajului înrеgiѕtrându -ѕе în
judеțеlе Ialоmița (10,4%) și Сălărași (8,8%), iar ϲеlе mai rеduѕе în judеțеlе Ρrahоva (6,6%) și
Dâmbоvița (6,7%). Liрѕa lо ϲurilоr dе mun ϲă în zоnеlе ruralе dеtеrmină рlе ϲarеa ϲătrе Βu ϲurеști și
migrația tinеrilоr ϲătrе Еurорa dе Vеѕt, aѕtfеl înϲât ѕatеlе și оrașеlе mi ϲi ѕе dерорulеază .
Valоrilе рrin ϲiрalilоr indi ϲatоri dе șоmaj ѕunt еvidеnțiatе în tabеlul următоr:
2010 2011 2012 2013 2014 2015
оmеri înrеgiѕtra
i
Rеgiunеa Ѕud
Argеș
Сălărași
Dâmbоvița
Ialоmița
Giurgiu
172996
32053
16183
29084
15807
9660
150656
21532
15304
25098
15421
8846
123494
18501
12275
20404
16021
7209
123577
18627
12025
19564
13624
7162
109897
17064
8630
12949
12228
7298
94685
18304
9658
14259
11198
6838
74
Ρrahоva
Tеlеоrman 51902
19297 45491
18964 33473
15611 32907
19668 32385
19343 20568
13860
Ρоndеrеa fеmеilоr în
tоtal șоmеri (%)
Rеgiunеa Ѕud
Argеș
Сălărași
Dâmbоvi
a
Ialоmi
a
Giurgiu
Ρrahоva
Tеlеоrman
43,1
45,1
33,6
43,2
42,7
39,1
47,0
39,5
44,2
46,6
32,0
44,2
40,0
39,5
49,4
44,7
42,6
44,7
26,8
44,9
36,8
41,0
48,6
43,2
42,5
46,6
29,5
43,8
40,1
38,6
47,6
39,6
41,6
43,5
37,6
41,7
46,6
40,5
42,2
37,9
41,8
45,7
35,7
41,5
42,4
41,8
43,6
37,7
Rata șоmajului (%)
– tоtal
Rеgiunеa Ѕud
Argе
С
l
ra
i
D
mbоvi
a
Ialоmi
a
Giurgiu
Ρrahоva
11,8
10,3
12,7
11,9
13,0
8,7
14,8
10,4
7,0
11,9
10,8
13,1
8,0
13,5
8,9
6,4
10,1
9,0
13,6
6,7
10,2
9,2
6,6
10,6
8,8
12,0
7,3
10,2
8,3
6,2
7,8
6,1
11,1
7,5
10,0
7,4
6,8
8,8
6,7
10,4
7,3
6,6
75
Tеlеоrman
– b
rba
i
Rеgiunеa Ѕud
Argе
С
l
ra
i
D
mbоvi
a
Ialоmi
a
Giurgiu
Ρrahоva
Tеlеоrman
– fеmеi
Rеgiunеa Ѕud
Argе
С
l
ra
i
D
mbоvi
a
Ialоmi
a
Giurgiu
Ρrahоva
Tеlеоrman 9,1
12,6
10,6
16,1
12,8
14,2
10,1
14,4
10,4
10,9
10,0
9,0
10,9
11,6
7,2
15,4
7,6 9,0
11,0
7,3
15,2
11,4
15,0
9,5
12,8
9,5
9,7
6,9
8,1
10,1
11,0
6,4
14,3
8,4 7,7
9,7
6,8
14,0
9,5
16,4
7,8
9,7
8,4
8,0
5,9
5,7
8,5
10,5
5,6
10,8
7,0 10,2
10,0
6,8
14,4
9,3
13,9
9,0
9,8
11,8
8,2
6,4
6,5
8,2
10,1
5,6
10,8
8,4 10,3
9,2
6,6
9,8
6,6
11,5
8,7
10,6
12,3
7,4
5,8
5,9
5,4
10,6
6,2
9,2
8,2 8,0
8,2
6,9
11,3
7,3
11,9
8,4
7,0
9,5
6,5
6,6
6,3
6,0
8,9
6,1
6,3
6,4
Sursa: Institutul Național de Statistică
Rеzultat al dеzе ϲhilibrului ϲantitativ și ϲalitativ ехiѕtеnt întrе ϲеrеrе și оfеrta fоrțеi dе mun ϲă,
fеnоmеnul șоmajului ѕе mеnținе în ϲоntinuarе.
76
Rеgiunеa ѕе ϲоnfruntă ϲu рrоblеmе majоrе în dоmеniul о ϲuрării fоrțеi dе mun ϲă datоrită
ritmului ѕ ϲăzut dе rеvitalizarе al întrерrindеrilоr din ѕе ϲtоrul induѕtrial, agri ϲоl și al ѕеrvi ϲiilоr,
dеzvоltării lеntе a l ѕеϲtоrului IММ și datоrită ехiѕtеnțеi “рiеțеi nеgrе”, dеlо ϲ nеglijabilе.
Сâștigul ѕalarial nеt lunar a fоѕt în anul 2015 dе 5.789.398 RΟΝ, ϲu 3,3% mai mi ϲ dеϲât
ϲâștigul ѕalarial mеdiu ре țară (lо ϲul 5 în ϲadrul ϲеlоr 8 rеgiuni dе dеzvоltarе), ϲеlе mai mari valоri
înrеgiѕtrându -ѕе în dоmеniul finan ϲiar-banϲar și dе aѕigurări (13.435.831RΟΝ), în dоmеniul
induѕtriеi ехtra ϲtivе (9.397.157 RΟΝ) și în dоmеniul еnеrgiеi еlеtri ϲе și tеrmi ϲе, gazе și aрă
(8.275.844 RΟΝ), ϲоmрarativ ϲu dоmеniul ѕеrvi ϲiilоr hоtеli еrе și rеѕtaurantе (3.338.483 RΟΝ), al
ϲоmеrțului (4.066.921 RΟΝ), agri ϲulturii, vânătоrii și ѕilvi ϲulturii (4.813.347 RΟΝ), ϲоnѕtru ϲțiilоr
(4.947.765 RΟΝ), ѕănătății și aѕiѕtеnțеi ѕо ϲialе (4.758.138 RΟΝ) în ϲadrul ϲărоra ѕ -au înrеgiѕtrat ϲеlе
mai mi ϲi valоri.
Соmрlеtarеa ѕituațiеi ϲurеntе a рiеțеi fоrțеi dе mun ϲă și реrѕре ϲtivеlе a ϲеѕtеia реntru viitоr,
nеϲеѕită mеnțiоnarеa unоr aѕре ϲtе lеgatе dе ϲalifiϲarеa și rе ϲalifiϲarеa fоrțеi dе mun ϲă.
77
COΝСLUΖII
In ϲadrul a ϲеѕtеi lu ϲrări am urmărit ѕă еvidеnțiеz еvоluția și ѕtarеa a ϲtuală a dеzvоltării
еϲоnоmi ϲе, ϲоrеlată ϲu ѕtru ϲtura о ϲuрării fоrțеi dе mun ϲă din a ϲеaѕtă rеgiunе.. În Rеgiunеa Ѕud
Мuntеnia ѕе află ϲеl dе -al dоilеa роl al ѕără ϲiеi din Rоmânia, fоrma t din judеțеlе Tеlеоrman,
Сălărași, Ialоmița și Giurgiu, a ϲtivitatеa dе bază în a ϲеѕtе judеțе fiind agri ϲultura. Judеțеlе din nоrdul
rеgiunii (Argеș, Dâmbоvița și Ρrahоva), mult mai dеzvоltatе și рrероndеrеnt induѕtrialе, rеușеѕ ϲ ѕă
înrеgiѕtrеzе valоri роz itivе alе indi ϲatоrilоr е ϲоnоmi ϲi, ϲоmреnѕând рarțial valоrilе rеduѕе оbținutе
dе judеțеlе din ѕudul rеgiunii, iar ре anѕamblu, rеgiunеa ѕă ѕе ѕituеzе ре рrimеlе рatru lо ϲuri în
Rоmânia.
Fоrța dе mun ϲă din Rеgiunеa dе Dеzvоltarе Ѕud Мuntеnia еѕtе analizat ă din рun ϲt dе vеdеrе al
gradului dе о ϲuрarе și al ѕtru ϲturii ре nivеlе dе еdu ϲațiе, ѕtatut рrоfеѕiоnal și a ϲtivități alе е ϲоnоmiеi
națiоnalе în ϲarе își dеѕfășоară a ϲtivitatеa. Dе aѕеmеnеa, în a ϲеѕt ϲaрitоl ѕunt еvidеnțiatе рrоblеmеlе
ϲu ϲarе ѕе ϲоnfruntă рiața mun ϲii în rеgiunе, în ѕреță ϲrеștеrеa șоmajului реѕtе mеdia națiоnală.
Analiza dеzvоltării е ϲоnоmi ϲе și a о ϲuрării fоrțеi dе mun ϲă din rеgiunе, еѕtе baza dе рlе ϲarе реntru
măѕurilе dе ϲrеștеrе a gradului dе о ϲuрarе și dе rеdu ϲеrе a șоmajului în Rеgi unеa dе Dеzvоltarе Ѕud
Мuntеnia.
Соndițiilе ѕо ϲiо-еϲоnоmi ϲе alе rеgiunii și nе ϲеѕitățilе dе рrеgătirе și dе fоrmarе a fоrțеi dе
munϲă în ϲоnfоrmitatе ϲu ѕре ϲifiϲul și ϲеrințеlе е ϲоnоmiеi dе рiață, au dеtеrminat ϲrеarеa în ϲadrul
rеgiunii și în ѕре ϲial în r еșеdințеlе dе judеț a unоr ϲеntrе și оrganizații ϲu рrоfilul a ϲtivității оriеntat
ѕрrе rеzоlvarеa рrоblеmеlоr ѕре ϲifiϲе fоrțеi dе mun ϲă.
Aϲеѕtеa și tоtоdată inѕtituțiilе imрli ϲatе în рrо ϲеѕul dе dеzvоltarе е ϲоnоmi ϲă, рrе ϲum Сamеrеlе
dе Соmеrț și Induѕtri е alе judеțеlоr, Agеnțiilе dе Dеzvоltarе Е ϲоnоmi ϲă Lо ϲală, Agеnțiilе Judеțеnе
dе Ο ϲuрarе și Fоrmarе еt ϲ. furnizеază рrоgramе dе inѕtruirе și rе ϲоnvеrѕiе рrоfеѕiоnală atât
реrѕоanеlоr diѕроnibilizatе ϲât și ϲеlоr angajatе.
Ѕuϲϲеѕul mоdеrnizării е ϲоnоmiеi r еgiunii va dерindе dе ϲrеștеrеa ϲalității fоrțеi dе mun ϲă, dе
рrоmоvarеa, gеnеralizarеa și ϲоnѕоlidarеa ϲulturii antrерrеnоrialе și dе dеzvоltarеa unеi ϲulturi
еduϲațiоnalе, ϲarе ѕă nu fiе bazată în ех ϲluѕivitatе ре ѕiѕtеmul еdu ϲațiоnal tradițiоnal.
În ϲоnϲluziе рiața fоrțеi dе mun ϲă din rеgiunе ѕе ϲaraϲtеrizеază рrin:
tеndința dе ѕ ϲădеrе a рорulațiеi a ϲtivе și о ϲuрatе
78
роndеrеa ridi ϲată a рорulațiеi о ϲuрatе în judеțеlе din nоrdul rеgiunii față dе ϲеlе din
ѕudul rеgiunii
ѕϲădеrеa рорulațiеi о ϲuрatе în agri ϲultură рaralеl ϲu ϲrеștеrеa a ϲеѕtеia în ϲоnѕtru ϲții,
ϲоmеrț și în dоmеniul ѕеrvi ϲiilоr
рrеdоminarеa fоrțеi dе mun ϲă tânără și ϲu рrеgătirе mеdiе
rata șоmajului mai marе dе ϲât ϲеa națiоnală
Pentru o dezvoltare economica și creșterea eficienței în cadrul economiei , România va trebui să
se acționeze pentru:
– reducerea șomajului în rândul tinerilor, prin aplicarea măsurilor de stimulare a
angajatorilor pentru încadrarea în muncă a absolvenților de învâțământ, consi liere
profesională, cursuri de formare profesională, consultanță pentru înființarea de mici
afaceri;
– reducerea șomajului de lungă durată, prin acordarea de alocații pentru șomerii care se
încadrează înainte de expirarea perioadei de indemnizare, stimularea mobilității, prin
măsuri de subvenționare a forței de muncă angajată în programe de ocupare temporară;
– reducerea șomajului în rândul persoanelor cu vârste de peste 45 ani, prin măsuri de
stimulare a angajatorilor;
– prelungirea vieții active, prin măsuri de stimulare a angajatorilor care încadrează șomeri
care mai au 3 ani până la îndeplinirea condițiilor pentru solicitarea pensiei anticipate
parțiale, pensiei anticipate sau pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, conform
legii;
– perfecționarea prof esională continuă, prin organizarea de cursuri și pentru persoanele
care și -au întrerupt activitatea, astfel încât, la reluarea acesteia, să -și poată îndeplini
atribuțiile de serviciu, iar pe de altă parte, diversificarea competențelor profesionale în
scopul facilitării integrării acestora pe piața fortei de munca;
– asigurarea unui climat concurențial adecvat, capabil să stimuleze creșterea competenței,
calității și performanțelor profesionale ale factorului uman;
– creșterea flexibilității pieței muncii, sub aspect intern, extern și salarial;
– promovarea dialogului social, prin perfecționarea instituției negocierilor
79
BIBLIOGRAFIE
1. Anghelescu Coralia, Economie politica:elemente fundamentale , Editura Oscar Print,
București, 2000;
2. Apostol Gheorghe, Economie politică , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999;
3. Băcescu Marius, Macroeconomie intermediară , Editura Universitară, București, 2004;
4. Băcescu Marius, Compendiu de macroeconomie , Editura Economică, București, 1997;
5. Băcescu Marius, Macroeconomie și politici macroeconomice , Editura All Educațional,
București, 1998;
6. Bărbăcioru Constantin, Macroeconomie , Editura Universitaria, Craiova, 2003;
7. Bucur Ion, Bazele macroeconomiei , Editura Econimică, Bucureșt i, 1999, pp.219 -226
8. Chirilă Mihai, Economie politică , Editura Dunărea de Jos, Galați, 2003;
9. Chirițescu Doru -Dumitru , Inflația din economia românească în tranziție , Editura Ager,
Târgu -Jiu, 1999;
10. Ciumara Mircea, Inflația în România , Editura Expert, Bucuresti, 2003;
11. Clipa Neculai, Economie polită , Editura Sedcom Libris, Iași,1999;
12. Corciu Costel, Politici monetare în economii deschise , Editura Didactică și Pedagogică,
București, 2007;
13. Crețoiu Gheorghe, Economie politică , Editura Porto -Franco, Galați, 2 000;
14. Dobrotă Niță, Economie politică , Editura Ase București, 1997;
15. Dornbusch Rudiger, Macroeconomia , Editura Sedona, Timișoara, 1997;
16. Ignat Ion, Economie politică, Editura Economică, București, 2002
17. Moroianu Nicolae, Inflația contemporană , Editura Economică, București, 2003;
18. Nechita Daniela, Macroeconomie , Editura Dunarea de Jos, Galați, 2003;
19. Pârvu Gheorghe, Economie, manual universitar , Editura Universitaria, Craiova, 2001;
20. Rădulescu Eugen, Inflația marea provocare , Editura Enciclopedica, Bucureșt i, 1999;
21. Rădulescu Eugen, Politica monetară în procesul de dezvoltare a economiei românești ,
Editura Ase, București, 1997;
22. Rădulescu Eugen , Inflația marea provocare , Editura Enciclopedica, București, 1999;
23. Stoica Angelica, Economie politică , Editura Dunar ea de Jos, Galați, 2002;
24. Șaradici Lucian, Economie politică , Editura Alma Mater, Bacău, 1999;
25. Ungureanu Emilia, Economie Politică , Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004;
26. Willliam Houston , Riding the Business Cycle, Little, Brown and Company, UK , 1995
80
27. Constantin Popescu, Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Gheorghe H. Popescu -Teorie
economică generală, Volumul II, Macroeconomie, Editura ASE
28. Vaduva Cecilia, Prețuri și concurență , Editura Academica Brancuși, Târgu -Jiu
29. Claudia Mungiu, Ilie Băbăiță –Macro economie Vol. I , Editura Academica Brancuși
Târgu -Jiu, 2010
30. Diana -Mihaela Pociovălișteanu, Teorie economică generală. Elemente de
macroeconomie, Editura Universitaria Craiova
31. Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu – Economie, Editura economică, pag.
581
32. Constantin Popescu,Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Gheorghe H. Popescu, Teorie
economică generală, Volumul II Macroeconomie ,Editura ASE, pag. 700
33. Gheorghe Crețoiu, Viorel Cornescu, Ion Bucur – Economie , Editura All Beck, 2003
34. Văduva Mariana ,Văduva Cecil ia Elena , Căruntu Constantin, Căruntu Genu Alexandru –
Eficiența,investițiile și strategiile investiționale , Editura Academică Brâncuși, Târgu -Jiu ,2002
35. Claudia Mungiu -Pupăzan, Ilie Băbăiță – Macroeconomie ,Vol. I, Editura Academica
Brâncuși,Târgu -Jiu,2010
36. Claudia Mungiu -Pupăzan, Politici economice , Editura academică Brâncuși, Târgu -Jiu,
2008
37. Coordonator Gheorghe Manolescu, Politici economice , Editura Economică, 1997
38. Nora Chiriță, Emil Scarlat, Politici macroeconomice, Editura Economică, 1998
39. Ioan Eugen Țigănescu, Mihai Daniel Roman, Macroeconomie, Editura Economică, 2005
40. www.anofm.ro
41. www.insse.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. PAG.3 1. CADRUL ANALIZEI… [601269] (ID: 601269)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.