Introducere… … … p. 3 [630668]

2
Cuprins

Introducere……………………………………………………… …………… ……………………… p. 3

I. Receptarea amenințărilor externe. De la Regulamentele Organice până la
domnia Principelui Carol I ………………….. ……………………….. …………………….. ..p. 8

I.1. Limitele influenței ruse în timpul Regulamentelor Organice …………………….. ….p. 9

I.2. Unificarea armatelor Principatelor și intensificarea cooperării
internaționale ………………………………………………………………………….. …………………………. .p. 18

I.3. Începutul epocii lui Carol I și concurența modelelor străine ……………………… .p. 24

II. Imaginea „inamicului” străin în vremea redeschiderii Crizei Orientale (1875 –
1878) …………………………………. …………………………………… …………………………. .p. 31

II.1. Precedente conflictuale și redeschiderea Crizei Orientale …………………………. p. 31

II.2. Imaginea inamicului în timpul Războiului de Independență (1877 -1878 )…..p. 48

II.3. Reconfigurarea imaginii inamicului după Armisti țiul din 1878 ……………. ……p. 66

Concluzii……………………………….. …………………………………………………………… p. 73

Bibliografie………………………………………………………………… ………………………. p. 77

3

Introducere

Înființarea în sens național și instituțional a armatei române, proces sincron cu a însuși
statului român modern , a vizat salturi succesive pentru recuperarea diferențelor tehnice,
tactice și de exper iență față de forțele militare ale altor state. Diferitele niveluri de colaborare
prin prisma modelelor străine și ulterior prin participarea forțelor armate la evenimente
importante precum revoluții, crize și conflicte arm ate au condus la experiențe generatoare de
imagini contrastante în rândul militar ilor despre partenerii, aliații și inamicii potențiali sau
reali. Rivalitățile conflictuale acoperă atât perioada de pace, în care potențialii inamici pot fi
aleși prin prisma influențelor dăunătoare progresului artei militare sau autonomiei statului , cât
și de criză sau război, în care aceștia nu se stabilesc întotdeauna pe baza unor alianțe
prealabile, ci a pragmatismului dictat de contextul și mizele fiecărui conflict.
Am folosit termenul de armată în sens modern, prin modelul inițiat de Napoleon și
rafinat ulterior de către oamenii politici și tacticienii primei jumătăți a secolului al XIX -lea.
În perioada precedentă războaielor napoleoniene , forțele militare erau alcătuite fie din
mercenari costis itori și potențial indisciplinați, fie din oști și cete recrutate de către
aristocrație din rândul populației cu obligații militare, caracterizate prin diferențe mari în
toate aspectele ce țineau de pregătire și echipare. Total diferită de acestea, institu ția armatei
include caracter național, prin recrutare pe sistemul contingentelor și o uniformizare sub toate
aspectele organizatorice, de echipare și dotare, ceea ce a transformat -o într -o instuție
reprezentantă a statului și nu a unor particulari. În aces t sens, limita cronologică inferioară a
tezei mele o constituie anii 1830 -1832, în care s-au înființat armatele naționale moldo -valahe
ca expresie a Regulamentelor Organice; deși nu au fost create la început pentru rolul
combativ împotriva altor forțe armate, acestea întrunesc majoritatea condițiilor pentru a fi
considerate armate ale Epocii Moderne. Limita superioară a lucrării va fi perioada imediat
următoare Războiului de Independență, care surprinde atât procesul de i ntegrare a foștilor
inamici (turcii) în societatea și armata statului român, cât și reconfigurarea imaginii
inamicilor externi și a mijloacelor de luptă contra lor.
Motivația alegerii acestei teme este legată de continuarea cercetărilor personale
anterioa re care au vizat istoria socială și alteritatățile din timpul Marelui Război , atât în
cadrul elaborării tezei de licență cât și a unor comunicări (Imaginea Misiunii Militare
Franceze în scrierile contemporanilor , comunicare prezentată în cadrul Simpozionul ui
internațional Misiunea militară franceză în România , 23 februarie 2018) și studii în curs de

4
publicare ( Universitari ieșeni combatanți în Marele Război. Jurnalele lui Neculai
Costăchescu și Ștefan Zeletin , prezentată în cadrul Simpozionului dedicat z ilelor Muzeului
Univ ersității „Alexandru Ioan Cuza” 2017, în curs de publicare în Historia Universitatis
Iassiensis ). Observarea unui paradox românesc al războiului, mai exact respectul față de
armata germană și așteptările vis -a-vis de comportamentul militarilor săi, deși erau inamici,
era în cadrul multor surse și episoade net superior acelorași sentimente și așteptări față de
armata rusă aliată . Pornind de la premisa că aceste episoade sunt, de fapt, proiecții ale unor
imagini despre partenerii, aliații și inamicii tradiționali ai României împământenite în
mentalitatea colectivă a societății românești și prezentă în cadrul doctrinei militare, astfel
încât am hotărât să îi caut originile, suprapuse, în urma cerc etării, perioadei analizate în teză.
Susținută de argumentația de mai sus, miza principală a lucrării este cunoașterea
premiselor care au dus la viziunile despre celălalt în cadrul armatei și societății românești,
creată prin obiectivele stabilirii unui punct de pornire a acestora, cât și a unor exemple
concludente din preajma unor evenimente istorice importante precum revoluțiile de la 1848,
alegerea principilor Alexandru Ioan Cuza și Carol I sau Criza Orientală din 1875 -1878. Am
ales o abordare cronolog ică pentru a oferi consistență și cursivitate textului, dar și
eminamente practică, deoarece consider această teză drept o primă etapă în elaborarea unei
cercetări mai complexe, care va avea o componentă teoretică de importanță augmentată.
Considerând sub iectul drept unul de nișă, care nu poate fi subscris în totalitate istoriei
militare, sociale sau culturale, am folosit lucrări teoretice consacrate din toate aceste domenii
pentru a determina o viziune coerentă asupra cercetării, dar și pentru a -i stabili obiective
palpabile. Lucrările clasice de teorie militară care cuprind și aspecte psihologice ale
războiului, relevante în necesitățile conturării unei anumite imagini asupra inamicului, se
regăsesc atât în Arta războiului a lui Sun Tzu1, dar mai ales în lucrarea monumentală Despre
război a lui Carl von Clausewitz2, care descrie fidel realitățile epocii studiate, constituind de
altfel o lucrare de căpătâi a mai multor școli militare europene și americane . Pentru aspectele
culturale ale pr egătirii, desfășurării și comemorării războaielor moderne, alături de cele legate
de construcția miturilor, am ales lucrări ale lui Walter Kolarz și Andi Mihalache3. În ceea ce
privește istoria militară, necesară atât prin informațiile referitoare la refor ma armatei și
alegerea modelelor străine, cât și prin contextualizarea evenimentor abordate, am abordat
lucrări aparținând istoriografiilor din perioada monarhistă și socialistă, subscrise ideologic

1 Sun Tzu, Arta războiului , București, Editur a Antet , 1993.
2 Carl von Clausewitz, Despre război , București, Editura Antet, 2000.
3 Walter Kolarz, Mituri și realități în Europa de Est , Iași, Polirom, 2003; Andi Mihalache, Mănuși albe, mănuși
negre. Cultul eroilor în vremea dinastiei Hohenzollern , Cluj -Napoca, Editura Limes, 2007.

5
respectivelor regimuri politice, dar și elaborate după 19894, care descriu aspectele menționate
într-o manieră globală și mai puțin părtinitoare. De asemenea, am folosit și colecții de
documente pentru a evide nția reflectarea imaginilor despre aliați și inamici în politica oficială
a statului român. Studiile străine, prezente atât ca monografii de epocă5, dar și ca lucrări
consacrate pe subiecte internaționale sau referitoare la alte spații culturale îmi vor permite
obținerea unor comparații obiective și chiar a unei viziuni globale asupra unor curente și
evenimente.
Nu în ultimul rând, am folosit surse de epocă pentru a observa modul în care
proximitatea evenimentelor a influențat viziunea autorilor. În cazul celor consultate sub
forma primelor ediții, dintre care unele în stare avansată de degradare sau distruse parțial în
timpul perioadei comuniste, ceea ce adaugă salvarea unor informații mai puțin cunoscute
astăzi la obiectivele lucrării, am ales f olosirea grafiei originare, cu caractere speciale (de
exemplu, Povestea uneĭ coróne de oțel. Restatornicirea domniei Romanesci și Rěsboiul
nostru pentru neatîrnare scrisă anume pentru țaranime )6. Cu toate acestea, în cazul lucrărilor
în grafie româno -chirilică am ales transliterarea, cu scopul de a facilita lectura persoanelor
neinițiate în acest alfabet. Bibliografia cercetării mele este completată de scrieri
autobiografice, dar și de mărturii culese de la recruții sau voluntarii de rând care au participat
la evenimentele analizate, pentru a obține o imagin e cât mai completă a societății românești
din secolul al XIX -lea. Ultimele menționate sunt prezente mai ales sub forma unor texte
literare, care cuprind totuși trăiri profund umane ale protagoniștilor, pă strate vii în amintirea
lor la momentul povestirii către scriitori.
Am ales să împart teza în două capitole . Primul capitol, intitulat Receptarea
amenințărilor externe. De la Regulamentele Organice până la domnia Principelui Carol I ,
are ca obiectiv principal analiza modurilor de raportare a militarilor la prin cipalele amenințări
din exterior, receptate sub forme și din direcții diferite. Prima parte a acestuia se referă la
originea colaborării internaționale în domeniul militar și a limitelor , respectiv a pericolelor
diferitelor influențe străine, care au dus la stabilirea, în cadrul elitei epocii, a tabloului unor
parteneri, aliați și inamici tradiționali. Totodată, am analizat modalitățile de acțiune contra

4 Petre Otu (coordonat or), Reforma militară și societatea în România (1878 -2008): relaționări externe și
determinări naționale , București, Editura Militară, 2009; Dumitru Bleoancă, Statutul social al militarilor
armatei române în perioada 1878 -1914, București, Editura Universit ății Naționale de Apărare „Carol I”, 2014;
Dumitru -Dan Crîșmaru, Elita militară românească în timpul lui Carol I , București, Editura Militară, 2017;
5 F. V. Greene, The Russian army and its campaigns in Turkey in 1877 -1878, New York, D. Appleton and
Company, 1879.
6 George Coșbuc, Povestea uneĭ coróne de oțel. Restatornicirea domniei Romanesci și Rěsboiul nostru pentru
neatîrnare scrisă anume pentru țaranime , Bucuresci, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1899.

6
diferitelor tipuri de ame nințări venite din exterior și ulterior impactul schimbărilor de
orientare externă a statului român. Dat fiind caracter ul precaut necesitat de păstrarea
autonomiei în fața puterilor suzerane, protectoare sau garante, perioadele de pace prelungită
și neimpl icarea decizională directă a românilor în crizele și războaiele perioadei, măsurile
luate împotriva amenințărilor externe se regăsesc de multe ori sub forme disimulate sau
criptate, ceea ce necesită o abordare precaută a surselor și chiar descifrarea unor sensuri mai
puțin vizibile la o lectură nespecializată.
Capitolul al II -lea, intitulat Imaginea „inamicului” străin în vremea Crizei Orientale
(1875 -1878) , este un studiu de caz care tratează evoluția constructelor mentale referitoare la
națiunile cu care statul român s-a găsit în stare de ostilitate , fie ei turci, ruși, austrieci sau
bulgari, care a variat de la amenințări diplomatice la criză și război. Totodată, voi urmări
creșterea graduală a informațiilor despre caracter ul inamicului extern prezente de către
factorii de opinie publică și în discursul oficial, prezentând ulterior ciocnirea dintre
stereotipurile împământenite în mentalul c olectiv al militarilor români cu realitățile frontului
în diferite etape ale conflictului armat. Pentru a arăta toate fațetele referitoare la imaginea
inamicului, am prezentat războiul în multiplele sale dimensiuni, de la cea generatoare de
psihoze sau imagini înfiorătoare la cea peiorativ -umoristică. La finalul capitolului voi
prezenta co nsecințele războiului asupra imag inii dușmanului extern, atât în ceea ce privește
integrarea noilor etnii în statul român de după anexarea Dobrogei, cât și a reconfigurării
ideologice și practice a măsuri lor împotriva noilor amenințări.
Dificultățile demersului meu se regăsesc, în princip al, în politizarea unor surse, dată
de valoarea lor de propagandă. Îndeosebi modernizarea și dezvoltarea forțelor armate române
au fost subscrise aproape întotdeauna idealului național, alături de conducători (Carol I este
numit „cel mai mare căpitan al Eu ropei moderne”7 în lucrarea lui Nicolae Densușianu) sau
forțele politi ce revoluționare, în cazul Istoriei militare a poporului român , vol. IV -V8. Chiar
și lucrările cu un pronunțat caracter tehnic augmentează rolul suveranilor în modernizarea
armatei , ca în cazul studiului Istoria marinei române, publicată cu ocazia sărbătoririi a 40 de
ani de do mnie a lui Carol I9. Dificultatea nu rezidă în filtrarea conținutului, ci în caracterul
cronofag al lecturii unor informații false sau modelate cu scop precis sub forma prezentării
doar a unor părți din adevărul istoric . Nu în ultimul rând, accesibilitatea parțială, prin

7 Nicolae Densușianu, Istoria militar ă a poporului român , Ediție îngrijită și prefațată de I. Oprișan, București,
Editura Vestala, 2002, p. 376 -377.
8 Ilie Ceaușescu (coordonator principal), Istoria militară a poporului român , vol. IV -V, București, Editura
Militară, 1987 -1988.
9 C. Ciuchi, Istoria Marinei Române în curs de 18 secole. De la Împăratul Trajan până în al 40 -lea an de
domnie a Regelui Carol I , Constanța, Tipografia „Ovidiu” H., 1906.

7
intermediul internetului, a unor lucrări de specialitate editate în străinătate10 constituie
dificultăți în studierea globală a subiectului, dar și motivații pentru continuarea cercetărilor
inclusiv prin stagii în străinătate.

10 Barbara Jelavich, Russia and the formation of the Romanian National State 1821 -1878 , Cambridge, New
York, New Rochelle, Melbourne, Sydney, Cambridge University Press, 2004.

8

I. Receptarea amenințărilor externe. De la Regulamentele Organice până la
domnia Principelui Carol I

Izvorâtă din necesitatea imperioasă a înființării și dezvoltării unei armate moderne în
toate structurile sale în contextul salturilor tehnologice succesive , alegerea modelului de
urmat, respectiv a partenerilor externi pentru instructori și cumpărarea de material de război
din cauza lipsei industriei de profil din Principate a presupus adeseori alegeri subiective. În
acest sens, c onsider necesară descrierea colaborării internaționale în domeniul militar de la
înființarea forțelor armate moderne în timpul Regulamentelor Organice până la urcarea pe
tron a Principelui Carol I.
Stabilirea unor constante în aceste relații a condus la c onstrucția în mentalul colect iv,
cel puțin pentru militarii de carieră, precum și al elitei culturale sau politice, a unei imagini
asupra aliaților, partenerilor și inamicilor tradiționali, cu stereotipurile, defectele și calitățile
specifice fiecăruia. Imaginea despre celălalt , fie e l aliat sau inamic, potențial sau real,
necesită o perioadă îndelungată pentru formare și poate suferi nuanțări sau schimbări.
Raportarea militarilor români la omolog ii lor străini și gradul de acce ptare sau respingere a
modelelor folosite de aceștia pot o feri indicii prețioase despre gradul lor de autonomie, alături
de dorința de schimbare corelată cu imaginea despre celălalt. Nu în ultimul rând, refuzul
constant al unui model poate fi privit ca un semn al identificării inamicului, respectiv drept o
primă măsură de apărare prin limitarea influenței acestuia.
După cum reiese din analiza lui Dimitrie Cantemir, oastea Moldovei decăzuse odată
cu autonomia statului1, un proces asemănător desfășurându -se și în Țara Românească.
Ultimele lupte ale trupelor moldo -valahe sub drapel propriu avuseseră loc la mijlocul
secolului al XVII -lea2. După secolul fanariot , în care armatele Moldovei și Valahiei au fost
formate mai ales din mercenari și au avut acțiuni de luptă cu totul episodice, decalajele dintre
pregătirea, dota rea și organizarea militarilor români, numiți astfel în sens larg, deoarece
ajunseseră să îndeplinească îndeosebi misiuni administr ative și de menținere a ordinii și a
celor din Occident au devenit deosebit de mari. Trupele de mercenari nu contribuiseră la
dezvoltarea artei militare românești, deoarece îndeplineau de cele mai multe ori funcția de

1 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei , București, Editura Ion C reangă, 1978, p. 127 -128.
2 Nicolae Iorga, Istoria armatei românești , vol. II ( De la 1599 până în zilele noastre ), București, Editura
Ministerului de Războiu, 1930, p. 141 -179, passim.

9
pază și protocol la curtea domnilor fanarioți3. Situația era agravată și de efectele revoluției
industriale asupra artei războiului, prin inovațiile aduse armelor de foc și logisticii, cât și de
apariția armatelor naționale, recrutate pe sistemul contingentelor. Constituirea unei armate
române moderne care să permită atingerea obiectivelor naționale necesita recuperarea
decalajelor față de statele europene și era im posibilă în lipsa unui important ajutor extern.
Construcția armatei naționale nu viza doar dotarea și pregătirea propriu -zisă a
militarilor, ci și crearea sau modernizarea unor instituții și specializări noi, inexistente sau
organizate rudimentar în armat ele Principatelor și necesare războiului modern (topografie,
telegraf, spionaj/contraspionaj, geniu, medicină militară etc.), îmbunătățirea organizării și a
instrucției și crearea, în limita posibilităților, a unei industrii proprii, care să furnizeze măca r
o parte din materialele necesare armatei, r educând costurile și dependența față de furnizorii
externi. De asemenea, era necesară trimiterea unor ofițeri români în străinătate, pentru studii
și chiar participarea la campanii militare cu scopul de a căpăta experiență de front, de mare
necesitate în contextul efectelor industrializării asupra tacticii și strategiei epocii.
Limitele influenței ruse în timpul Regulamentelor Organice
Constituirea statului român modern și a instituțiilor sale a avu t drept modele
principale Franța și Prusia -Germania, iar armata nu făcuse excepție, cu toate că bazele sale de
organizare, instrucție și dotare au fost rusești. De altfel, multe dintre obiceiurile vestice,
precum și apetitul pentru Franța , au ajuns în Mold ova și Valahia pe filieră rusă, odată cu
ocupațiile militare care au dus la contacte între ofițerimea rusă și aristocrația românească4. Nu
în ultimul rând, armata rusă abunda în ofițeri angajați voluntar din state vestice, mai ales
germani, cu o viziune mo dernă asupra profesiei lor. După etapa de imitație nefiltrată a tuturor
practicilor non -orientale, atracția pentru Occident nu a fost suprapusă în total itate cu cea a
occidentalilor cu care militarii români aveau contact; de exemplu, atitudinea și prete nțiile
unor instructori germani cu grade de subofițeri sau ofițeri inferiori din armata rusă , care
comandau unități românești, deși gradul nu le recomanda, au aprins conflicte cu tinerii ofițeri
români și au generat primele cereri de demisie din oștirile regu lamentare, dovezi ale încolțirii
spiritului militar și al onoarei specifice ofițerimii5. Rezolvarea conflictului pe cale ierarhică
din partea armatei ruse arată atât îndrăzneala militarilor români, încrezători în valoarea
gradelor deținute, dar mai ales în instituția armatei naționale.

3 Amintirile colonelului Lăcusteanu , Galați, Editura Porto -Franco, 1991 , p. 14.
4 Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800 -1848) , București,
Humanitas, 2004, p. 101.
5 Amintirile colonelului Lăcusteanu , p. 27.

10
Retrospectiv, se poate afirma că influența rusă a avut un efect b enefic prin
modernizările aduse. D e altfel, acestea nu sunt contestate nici măcar în cazul celor mai critici
contemporani. Totuși, în epocă, rusofobia constitui a un sentiment generalizat și adânc
împământenit î n mentalul colectiv al ambelor P rincipate. Cu ocazia războiului ruso -turc din
1828 -1829 și al profundelor sale consecințe, rușii au produs mai multe documente de
propagandă prin care doreau să demonstreze b inefacerile și bunăvoința lor către cele două țări
române6. De fapt, ofensiva cultural -politică rusă în spațiul moldo -valah avea un scop precis:
asigurarea graniței pe Dunăre prin anexarea pașnică și cu costuri mult reduse față de o
campanie militară clasi că. Creșterea influenței pe toate ramurile statului, care presupunea
folosirea instructorilor militari, precum și ai funcționarilor publici ruși sau dedicați cauzei lor
era primul pas al procesului gândit chiar de către generalul Pavel Kisseleff7. Desființ area
carantinelor de pe Prut și întărirea celor de pe Dunăre aveau partea lor de rol în acest proces,
deoarece distrugeau ultimul impediment în legătura dintre cele două maluri ale sale și îi
familiarizau pe turci cu ideea unei noi granițe8.
Pentru populaț ia autohtonă, războaiele ruso -austro -turce desfășurate pe teritoriul
Moldovei și Valahiei deveniseră o obișnuință. Pentru familiile boierești implicate în politică,
războaiele și dezechilibrele de putere duceau la refugieri repetate, astfel încât românii n u
cunoscuseră mai mult de jumătate de veac de liniște, „fiind totdeauna în băjenii ca ovreiul
rătăcit”9. Rușii care se erijau în „pravoslavnicii apărători ai creștinăt ății” erau adeseori trădați
de comportamentul față de populația civilă, care includea dis trugeri, jafuri și rechiziții fără
plată, denumite „multe și grele havale”10, în formularea memorialistului Dimitrie Ghițescu.
Amestecurile în interiorul ierarhiei clericale și rechizițiile, încartiruirile și celelalte obligații
inerente tranzitului sau ocu pației militare care nu excludeau bunurile bisericești sau
mănăstirești a u făcut ca rusofobia să încolțească inclusiv în rândul clerului românesc11. Chiar

6 Mihai Dim. Sturdza, Aritocrații transnaționale. Familia Blaremberg, în Mihai Dim. Sturdza (coordonator și
coautor) Familiile boierești din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică ,
vol. I București, Editura Simetria, 2004, p. 546.
7 Gheorghe G. Bezviconi, Călători ruși în Moldova și Mun tenia , București, Institutul de istorie națională din
București, 1947, p. 210.
8 Nicolae Iorga, op. cit. , p. 249.
9 Amintirile colonelului Lăcusteanu , p. 1.
10 A. D. Xenopol, Din amintirile unui boier moldovean din jumătatea întâi a veacului XIX. Dimitrie G hițescu,
1814 -1889, extras din Analele Academiei Române , Seria II, Tom XXXII, Memoriile secțiunii istorice, București,
Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1910, p. 3 -4.
11 Radu Mârza, Rusia și Principatele Române în epoca regulamentară. O perspectivă c ulturală , în Annales
Universitatis Apulensis, Series Historica, IX, 1, 2005, p. 85.

11
și boieroaicele, atrase natural de obiceiurile vestice aduse de ofițerimea țaristă, împărtășiseră
sentimentele antiruse ale soților lor, încercând chiar să se coalizeze în acest sens12.
Pentru o mare parte din boieri , îndeos ebi cei de ranguri mici și mijlocii ,
implementarea Regulamentelor Organice a amplificat rusofobia și a necesitat o adaptare
rapidă la n oile realități13. În schimb, pentru alți membri ai aristocrației, îndeosebi cei tineri,
natural mai deschiși ideilor noi, noua ordine în stat putea constitui o modalitate de creștere a
prestigiului pe principii meritocratice, armata națională constituind un a dintre cele mai
populare mijloace, chiar și cu posturile ofițerești limitate impuse de mărimea sa
„microscopică”14. Un caz de manual poate fi constituit din cariera lui Grigore Lăcusteanu, al
cărui cursus honorum a surprins înaintări succesive de la s ublocotenent la colonel, care
reprezentau toate gradele ofițerești existente pra ctic în Principate la acea dată . Deși suferise în
urma ocupației ruse, fiind obligat să renunțe la studii pentru a intra în slujba armatei țariste,
punându -și în pericol viața din cauza condițiilor de pe front și din spatele liniilor, greu de
suportat pentru un adolescent, memoriile sale abundă în descrieri ale binefacerilor Rusiei, în
opinia sa aceasta fiind singura putere europeană care se gândise la soarta românilor. Totodată,
se remarcă menținerea sentimentelor pe tot parcursul memoriilor sale; cu toate că avea
cunoștințe despre implicarea rușilor în acțiuni de destabilizare a Valahiei, memorialistul
mulțumește ” Blagoslovnicei și de Dumnezeu blagoslovitei Rusii [căreia] datorim m ultele și
nenumăratele faceri de bine și milostiviri”15.
Influența rusă a determinat apariția unui handicap de imagine a armatelor
regulamentare în rândul populației care suferise în urma războaielor și ocupațiilor țariste. În
ceea ce privește uniformele ar matelor române renăscute sub forma Miliției pământenești din
Țara Românească, respectiv a Străjii pământene din Moldova, deși contemporanii foloseau
mai ales termenul tradițional oștire , istoriografia din perioada comunistă ezită să numească
exact influenț ele străine prin afirmații laconice conform cărora uniformele tuturor armatelor
acelei perioade se asemănau între ele16. În mod evident, sursa de inspirație a primelor
uniforme din armatele Moldovei și Țării Românești o constituia armata rusă, sub coordonar ea
căreia s -a realizat organizarea, dotarea și instruirea primelor unități românești din Epoca
Modernă. Pentru tinerii de familie bună, cu perspectiva unei cariere militare, imaginea

12 Ibidem .
13 Mihai Dim. Sturdza, op. cit. , p. 540.
14 Amintirile colonelului Lăcusteanu , p. 37.
15 Ibidem , p. 22.
16 Cristian M. Vlădescu, Uniformele armatei române de la încep utul secolului al XIX -lea până la victoria din
mai 1945 , București, Editura Meridiane, 1977, p. 12.

12
uniformelor armatei naționale puteau părea atractive, dar nu și pentru pă rinții lor, care purtau
amintirea încă proaspătă a suferințelor provocate de ruși17.
Cea de a șasea invazie rusească, urmată de ocupație și protectorat18, a avut efecte
nedorite pentru autoritatea țaristă inclusiv pe domeniul militar. Astfel, în locul creăr ii unei
copii fidele a armatei ruse, se pot observa încercări de autonomizare a armatelor celor două
state românești. De altfel, eliberarea treptată de sub catiheția străină , chiar și prin pri sma
alegerii modelului de urmat, a constituit o condiție sine qu a non pentru participarea activă la
acțiuni pentru dezideratele naționale19. Astfel, o rganizarea armatei române a fost inspirată din
conceptele prusace landwehr și landsturm , care presupuneau organizarea în tr upe permanente
și nepermanente, ultimele cu prinz ând formațiuni teritoriale .
La rândul său, moda militară a împrumutat elemente diverse de inspirație, conforme
cu preferințele conducătorilor ; în Moldova, influența rusă a fost mai puternică, uniformele
oștirii sale urmărind cu fidelitate evoluția celei r use, inclusiv prin adoptar ea căștii cu țui,
denumită chivară în limbajul epocii20, pe model rus, în formă de grenadă cu flacără și
marginile cozorocului rotunjite. Comportamentul armatei ruse de la începutul Răzb oiului
Crimeii și ieșirea Principatelor de su b protectoratul r usesc în urma Păcii de la Paris din 1856
l-a determinat pe caimacamul moldovean Nicolae Vogoride, deși conservator și antiunionist
radical, să ia măsuri de modificare a uniformelor mai multor arme pe model francez. În ceea
ce privește unif ormele din Țara Românească, modelul rusesc a fost cizelat cu influențe
prusiene, inclusiv cu casca specifică (Pickelhaube ), diferită de cea rusă prin țuiul ascuțit și
colțurile cozoroacelor în unghi21. Cele două încercări de modificare uniformologică arată
dorința de a se îndepărta cât mai mult de modelul rusesc, înlocuindu -l cu unul de inspirație
vestică. Diferențele de abordare dintre cele două armate, înaintea generalizării transformărilor
pe model francez în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, se pot observa în litografia
întâlnirii Regimentului 3 infanterie muntean cu regimentul de vânători din Moldova la
Socola, la 14/26 aprilie 1859.22
La nivel organizatoric, influența rusească nu a reușit să cuprindă în totalitate nou –
înființatele armate, astfel în cât termenii folosiți în epocă au cuprins un amestec original de

17 A. D. Xenopol, op. cit. , p. 5.
18 Nicolae I. Arnăutu, Douăsprezece invazii rusești în România , București, Editura Saeculum I.O., 1996, p. 74.
19 Radu R. Ros etti, Cuvânt înainte , în Muzeul Militar Național, Uniformele armatei române 1830 -1930,
București, 1930.
20 Cristian M. Vlădescu, op. cit. , p. 34.
21 Uniformele armatei române 1830 -1930, p. 21.
22 Cornel I. Scafeș et alii , Armata Română în vremea lui Alexandru Ioan Cuza (1859 -1866) , București, Total
Publishing, 2003, p. 8.

13
termeni de inspirație rusă modernă (parucic -locotenent23, zvod -pluton)24 vestică (cadet –
francez, pe filieră rusă, efreiter -caporal, din germ. gefreiter25, iuncăr -german26, unterofițer –
german)27 sau tradițional -medievală, cu influențe multiple (roate -companii, polcovnic –
colonel, hatman)28. În ceea ce privește echipamentul, textul regulamentelor prevedea că
echiparea milițiilor se făcea de la Petersburg29. Armamentul individual de infanterie era
compus din puști cu cremene și baionetă, săbii și pistoale de proveniență rusească30. Primele
loturi de arme, alături de corturi de captură au fost dăruite de către ruși, încă un motiv de
laudă către aceștia din partea ofițerului Lăcusteanu31. În pofida influenței ruse, achizițiile
străine au început să apară în Principate, ceea ce poate fi considerat un alt semn de autonomie
în fața puternicei influențe ruse. Astfel, pentru proiectarea de cazarme și școli militare din
Muntenia s -au contractat arhitecți austrieci, iar școala militară din București a folosit
profesori austrieci pentru natație și gimnastică32. De asemenea, între 1846 și 1848 au fost
achiziționate din Austria puști, carabine și săbii -pumnale fabricate la Viena, aceleași modele
fiind folosite și în armat a austriacă33. Printre furnizorii de armament, chiar dacă episodici, s -a
aflat și Piemontul, mai multe tunuri navale pentru nou -înființata flotă fluvială fiind turnate în
Torino special pentru armata moldavă, cu stema și pisania specifică epocii aplicată pe fiecare
dintre ele34.
Imaginea și stereotipurile negative referitoare la renașterea armatei naționale aveau
surse multiple, amintirea trecutului reprezentând doar baza de fecundare a ideilor. Alegerea
ofițerilor din rândul fiilor de boieri și gradarea lor după titlurile deținute în viața civilă în
locul pregătirii și capacităților personale, folosirea limbii ruse în predarea procesului de
instrucție și folosirea pedepselor corporale, alături de alte practici de inspirație rusă care
duceau adeseori la abruti zarea soldaților și la crearea unei imagini negative asupra armatei,

23 A. D. Xenopol, Din amintirile… , p. 6.
24 Ilie Ceaușescu (coordonator principal), Istoria militară a poporului român , vol. IV, Epoca revoluțiilor de
eliberare națională și social. De la rev oluția populară din 1784 la cucerirea independenței depline, 1877 -1878 ,
București, Editura Militară, 1987, p. 202.
25 Pentru ambii termeni vezi Ibidem , p. 6.
26 Ion Suța, Infanteria română. Contribuții la istoricul armei. , vol. I, De la începuturi până la pr imul război
mondial, Editura Militară, București, 1977, p. 123.
27 Cristian M. Vlădescu, op. cit. , p. 12.
28 Ion Șuța, op. cit. , p. 122 -123.
29 Ioan C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic , ediția Academiei Române, București, Librăriile
Socec&Com p și C. Sfetea, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Geroldg Comp., 1915, p. 473.
30 Ion Șuța, op. cit. , p. 128.
31 Amintirile colonelului Lăcusteanu , p. 23 -29.
32 Istoria militară a poporului român , p. 239.
33 Ibidem , p. 213.
34 C. Ciuchi, Istoria Marinei Române în curs de 18 secole. De la Împăratul Trajan până în al 40 -lea an de
domnie a Regelui Carol I , Constanța, Tipografia „Ovidiu” H., 1906, p. 81.

14
mai ales prin prisma recruților35. Sistemul s -a îmbunătățit după completarea inițială a
efectivelor dorite, astfel încât inclusiv fiii de mari boieri începeau cariera în armată ca iuncări,
urmâ nd să fie gradați în continuare, cel puțin la nivel teoretic , după competențe. În
demonstrația sa asupra introducerii sistemului meritocratic, colonelul Lăcusteanu dă
exemplul prințului Scarlat G hica, fiul Domnului Grigore al II -lea Ghica36. Inexistenț a
practică a gradului de general până la reformele armatei lui Cuza generase o altă problemă,
deoarece militarii ajunși la gradul de colonel considerau că perspectivele lor s -au anulat,
preferând pensionarea, fapt care priva armata de cele mai vechi și exp erimentate elemente37.
Înaintea apariției armatelor naționale, cei care doreau o carieră în sistemul militar
puteau opta pentru a intra voluntari în slujba armatelor altor state, obținând totodată protecție
sau chiar cetățenie din partea lor. Cazurile, mai mult singulare și continuate chiar și după
1831, sunt caracterizate de varietate și pot oferi indicii asupra opțiunilor politice ale
actanților. Nicolae Bibescu, fiul domnului Valahiei Gheorghe Bibescu, a fost ofițer în cadrul
armatei franceze, decorat cu Legiunea de Onoare38. Din convingere, sentiment antirus sau
oportunism, unii români s -au înrolat în armata otomană cu ocazia Războiului Crimeii. În
cadrul a cesteia Grigore, unul din fiii domnului moldovean Mihail Sturdza, a obținut gradul de
general de divi zie39.
Românii pământeni intrați voluntari în armata rusă au jucat un rol important în
încercarea de anexare treptată, prin menținerea unei puternice influențe ruse după retragerea
trupelor de ocupație. De exemplu, marele spătar Constantin Ghica fusese cade t în armata
rusă, ofițerul Ioan Odobescu trecuse din slujba rusească în cea valahă odată cu retragerea
ocupantului, iar comanda cavaleriei moldave era deținută de un anumit Dabija, maior în
armata țaristă40. În aceeași perioadă a început politica școlarizăr ii militare în străină tate, cu
predilecție în Rusia, fiind î ncurajați direct de autoritățile ruse, ca parte a programului lor d e
anexare pașnică , dar și în Franța sau Prusia41.
Pentru fiii de boieri, înrolarea sau scutirea de serviciu militar putea fi media tă direct
sau prin scrisori adresate persoanelor cu putere de decizie. Dimitrie Ghițescu s -a înrscris

35 Ion Suța, op. cit ., p. 121.
36 Amintirile colonelului Lăcusteanu , p. 24.
37 Ibidem , p. 123.
38 Nicolas Bibesco Fa mily Tree , https://gw.geneanet.org/pierfit?lang=en&n=bibesco&oc=0&p=nicolas , accesat
la 9.04.2019.
39 Nicolae Iorga, Locul românilor în istoria universală , București, Editur a Științifică și Enciclopedică, 1985, p.
59.
40 Pentru Valahia, vezi Ioan C. Filitti, op. cit. , p. 22 -23; Pentru Moldova , vezi A. D. Xenopol, Din amintirile… ,
p. 5.
41 Petre Otu (coordonator de proiect), Reforma militară și societatea în România ( 1878 -2008 ). Relaționări
externe și determinări naționale , București, Editura Militară, 2009, p. 13.

15
personal, direct de la hatman, căruia „i -s dragi tinerii bine făcuți și chipeși”42 pentru a anula
efectul scrisorilor mamei sale, care încerca să îl scutea scă de serviciu militar. Recrutarea
țăranilor era cu mult mai brutală, astfel încât aceștia erau luați în armată adeseori cu forța.
Locuitorii satelor pot fi caracterizați prin frica față de asperitățile serviciului militar de tip rus
și considerarea armat ei ca un instrument represiv al puterii. Din păcate, scutirile de dări
temporare sau chiar definitive d acă recrutul alegea să facă de trei or i serviciul militar
obligatoriu , păstrarea efectelor militare, alegerea cu știrea proprietarului sau scutirile pent ru
anumite categorii sociale și familii nu au fost suficiente și la timp pentru preîntâmpinarea
revoltelor43.
Nemulțumirile lor față de sistemul de recrutare pentru straja pământească introdus de
Kiseleff în 183144 a provocat o răscoală de proporții în zona Moldovei Centrale și de Nord,
răsculații (în număr de 60.000, după A. D. Xenopol)45 amenințând chiar că vor da foc Iașilor
dacă sistemul se va menține. Îngrijorările boierilor referitoare la scăderea forței de muncă și
posibil la continuarea creșterii infl uenței țariste prin armată au generat, la rândul lor, răscoale
țărănești, înăbușite de către armata rusă46. Faptul poate fi explicat prin neîncrederea rușilor în
armata română, din cauza lipsei de pregătire sau a temerilor de pactizare cu răsculații.
Atitud inea locuitorilor orașelor față de armata națională era sensibil diferită, Grigore
Lăcusteanu, sublocotenent la momentul povestirii, relatează impresia frumoasă pe care
populația Bucureștilor o avea față de primele unități valahe care terminaseră instrucți a47.
Promovarea prea rapidă a ofițerilor către gradele de vârf ale ierarhiei militare după
criterii subiective, cu apogeul în timpul căimăcămiei lui Nicolae Vogoride în Moldova (de
exemplu, Alexandru Ioan Cuza a fost avansat în 1857 de la sublocotenent la colonel )48 a
continuat și după Unire a din 1859 . Această practică a generat un număr prea mare de cadre
superioare în raport cu locurile și funcțiile necesare, au diluat noțiunea de elită militară,
„răpind uniformei orice prestigiu și orice considerație ”49. Reorganizarea școlilor militare,
efectuarea sau completarea studiilor în străinătate și creșterile exigențelor pentru ofițeri au
condus la solidificarea prestigiului uniformei militare, apogeul atingându -se în timpul lui

42 A. D. Xenopol, Din amintirile… , p. 5.
43 Ioan C. Filitti, op. cit. , p. 217 -218.
44 Reglementul Organic al Prințipatului Moldovei , Iașii, Tipografia Institutul Albi nei, 1846, p. 16.
45 A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, vol. I, Dela origini până la 1866 , București, Albert
Baer, 1910, p. 150.
46 Idem, Din amintirile… , p. 8.
47 Amintirile colonelului Lăcusteanu , p. 27.
48 Dumitru -Dan Crîșmaru, Elita m ilitară românească în timpul lui Carol I (1866 -1914) , București, Editura
Militară, 2017, p. 58.
49 Din scrisoarea maiorului Eugène Lamy către ministrul francez de război, mareșalul conte Randon , 25 iulie/6
august 1862. Apud Dumitru -Dan Crîșmaru, op. cit ., p. 19.

16
Carol I, cu toate că nu au lipsit ca zurile de înaintări în c arieră bazate pe autopromovare prin
încercări de a ieși în evidență cu o rice preț în fața comandanților sau pe ajutorul unor rude sau
superiori cu putere decizională sau de influență50.
Practicile cu efecte negative, considerate înve chite încă de la mijlocul secolului al
XIX-lea, s -au dovedit a fi deosebit de greu de schimbat. Astfel, într -o lucrare referitoare la
armata română din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, autorii au specificat că întregul
efort al instructorilor france zi nu a fost îndeajuns pentru a schimba „multe dintre problemele
de organizare și de mentalitate ale oștenilor din Principatele Unite”51. Una dintre aceste
probleme viza pedepsele corporale aplicate soldaților, de influență rusă. Cunoscând originea
și difer ențele de abordare dintre sistemul de instrucție rus și cel vestic, fie el britanic, francez
sau german, ofițerii progresiști de la finalul secolului al XIX -lea considerau lovirea recruților
drept degradantă pentru onoarea militară, însă bătaia încă se pra ctica pe scară largă52. În cazul
armatei române , acestea au fost schimbate cu greu de către instructorii Misiunii militare
franceze în 1916 -1917 , ceea ce a constituit, de altfel, primul efect vizibil al influenței
acestora53. Cu toate acestea, unii gradați r omâni au continuat să le folosească, deoarece le
considerau importante în formarea unor buni militari54.
Deși au generat și politici neadaptate coresp unzător realităților românești, ceea ce a
oferit premisele teoriei formelor fără fond , contactul cu Apusul a arătat diferențele dintre cele
două civilizații, schimbând iremediabil speranțele românilor către modelele Europei de
Vest55. Îmbunătățirile aduse de ruși societății moldo -valahe cu scopul strângerii relațiilor cu
aceștia și a creșterii prestigiului lor p rin propagandă au fost folosite de autohtoni în scopuri
naționale și anti -ruse și nu au putut opri curentul rusofob, ba chiar au reușit să producă „roade
primejdioase pentru stăpânirea rusească”56. Astfel, în jurul anului 1840, rușii aveau un număr
consider abil de inamici în Principate, în parte tocmai din cauza gestionării greșite a poziției
de dominație, materializată adeseori prin acțiuni brutale sau chiar înjositoare pentru

50 Dumitru -Dan Crîșmaru, op. cit ., p. 137 -168.
51 Cornel I. Scafeș et alii , op. cit. , p. 15.
52 Radu R. Rosetti, Mărturisiri , vol. I, București, Colecția „Convorbiri Literare”, 1940, p. 119.
53 I. M. Dimitrescu, Jertfă și biruință . În războiu cu Regiment ul 50 Infanterie , Focșani, Editura Librăriei N.
Leon, 1920, p. 1 20-121.
54 Ion Plopu¸ Bărbierul lui Vodă , în „România eroică ”, anul al IX -lea, nr. 9 -septembrie 1928, p. 6.
55 Constantin Schifirneț, Formele fără fond, un brand românesc , București, Editura com unicare.ro, 2007, p. 14 –
15.
56 A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, p. 173.

17
pământeni57. Revoluțiile de la 1848 pot fi considerate cea mai importantă formă de
manifestare a acesui curent de opinie .
Volumele de memorii și corespondență oferă informații despre imaginea asupra
inamicului deopotrivă intern și extern din zilele revoluțiilor . Pentru Grigore Lăcusteanu,
partizan al vechii orânduiri, revoluționarii ca re au ars textele Regulamentelor erau priviți
drept „crai și descreierați” deoarece urmăreau să le înlocuiască cu „legile lor cele
desfrânate”58. Revoluționarii -dușmanii interni în opinia sa, atrăgători de crime, jafuri și noi
ocupații militare, erau denumi ți în termeni deosebit de duri: crai de uliță , golănime armată ,
ștrengari, nebuni , vagabonzi59. Din perspectiva revoluționarilor, forțele conservatoare sau
reacționare erau desemnate ca „ciocoi”60, iar cei care pactizaseră cu ei pe parcurs pentru a nu
fi are stați, apoi fugiseră din țară sau schimbaseră tabăra erau numiți „de două ori trădători”61.
Imaginea inamicului extern respectă tiparul celui intern, criteriul de departajare fiind
constituit de caracterul revoluționar sau reacționar. Revoluționarul Alexand ru Peliman îl
descrie pe Jean de Blaremberg, francez emigrant din timpul terorii iacobine și ajuns în slujba
Rusiei drept un „francez degenerat în rus”62, ceea ce arată Franța ca etalon de putere
revoluționară, respectiv Rusia ca model al conservatorismului reacționar. De altfel, rușii se
temeau de influența franceză și recomandau domnilor pământeni să -i trimită pe tinerii români
la studii în Rusia sau la Berlin, ultimul considerat un centru mai sigur din punct de vedere al
ideilor insuflate decât cel france z63. Speranțele revoluționarilor munteni se îndreptau către
Prusia, atât ca furnizor de a rmament, cât și la instructorii aleși dintre militari aflați în spațiul
românesc cu misiuni de curierat , care i -ar fi putut ajuta în desfășurarea războiului de
partizan i64. Otomanii nu au fost priviți inițial drept inamici, fiind întâmpinați călduros de
către populația civilă. Trupele de panduri și voluntari strânse în tabăra de lângă Râmnicu –
Vâlcea și comandate de Gheorghe Magheru nu au opus rezistență otomanilor pe lini a Dunării,
nici în drumul către București, după cum plănuise Nicolae Bălcescu , iar ciocnirea de la

57 Barbara Jelavich, Russia and the formation of the Romanian National State 1821 -1878 , Cambridge, New
York, New Rochelle, Melbourne, Sydney, Cambridge University P ress, 2004, p. 39.
58 Amintirile colonelului Lăcusteanu , p. 23.
59 Ibidem , p. 71 -91, passim.
60 Scrisoare către A. Golescu, 25 iunie 1841 , în Nicolae Bălcescu, Opere , vol. IV -Corespondență, ediție critică
de G. Zane, București, Editura Academiei Republicii Po pulare România, 1964, p. 96.
61 Ibidem , p. 97.
62 Mihai Dim. Sturdza, op. cit. , p. 556.
63 Radu R. Florescu, Generalul Ioan Emanoil Florescu, organizator al armatei române moderne , București,
Editura Militară, 2014, p. 33.
64 Nicolae Bălcescu, scrisoare citată , p. 96.

18
Dealul Spirii nu fusese dorită și/sau planificată de niciuna dintre tabere, constituind mai
degrabă rezultatul unui incident65.
Unificarea armatelor Principat elor și intensificarea cooperării internaționale
Ocupația rusă din prima parte a Războiului Crimeii ( 1853 -1854 ) a surprins repetarea
abuzurilor armatei țariste, precum și eșecul parțial al rolului proiectat de aceștia pentru armata
Moldovei și Valahiei . Cu toate că rușii promiseseră că nu vor provoca daune materiale sau
știrbirea autonomiei celor două state, abu zurile nu au întârziat să apară. Unitățile valahe de
artilerie au luat parte, alături de ruși, la luptele cu otomanii de pe linia Dunării, apoi, la
retragere, armata țaristă a cerut ca milițiile moldo -valahe să li se alăture dincolo de Prut
pentru a lupta împotriva coaliției pro -otomane, formarea unei armate auxiliare fiind de altfel
între scopurile instituirii lor. Refuzul românilor a dus la confisca rea armelor, chesoanelor și a
cailor de artilerie ai ambelor armate și i -au luat prizonieri pe ofițerii care se împotriveau, deși
unii dintre ei fuseseră chiar școliți în Rusia59. La întoarcerea din exil, căpitanul Filipescu a
fost privit ca un erou și săr bătorit cum se cuvine de către „elementele patriotice”66.
Între 1711 și 1856 Moldova și Valahia au suferit 22 de invazii turco -tătare, austriece
și rusești67, însă ultimii s-au ales cu cea mai proastă reputație, în parte din cauza caracterului
duplicitar car e a înșelat așteptările celor care îi vedeau la început ca reprezentanți ai unei
puteri creștine eliberatoare. După aceste experiențe, sentimentul antirus, respectiv conturarea
imaginii inamicului natural de la Răsărit deveneau tot mai clare. Treptat, pen tru politicieni,
atitudinile filo ruse, fie ele și evocatoare a beneficiilor perioadei protectoratului, au devenit un
tabu, afișarea lor având capacitatea de a submina poziția și influența celui în cauză, dacă era
exploatată la potențialul potrivit de către un oponent68. Astfel, chiar și în cazurile de
bunăvoință din partea vecinului de la Răsărit, liderii români acționau cu prudență. Deși
recunoscuseră rapid Unirea, cu o atitudine asemănătoare celei franceze, Cuza recomanda
prudență diplomaților săi vi s-a-vis de bunăvoința rusească: „să ne prefacem că îi credem”69.
În cadrul discuțiilor pentru Unire din cadrul Comisiei Centrale de la Focșani, s -a
prefigurat necesitatea sacrificării statutului de capitală al orașului Iași, în teorie din

65 Dan Berindei, Sfârșitul regimului revoluționar din Țara Românească , în Dan Berindei (coordonator), Istoria
Românilor , vol. VII, Tom I, Constituirea României Moderne , Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 301.
66 Nicolae Iorga, Istoria armate i românești , p. 253.
67 T. C. Văcărescu, Luptele romănilor în Resbelul din 1877 -1878, vol. I, Bucuresci, Editura Typographiei Curții
Regale, F. Göbl Fiii, 1886, p. 19 -20.
68 Walter Kolarz, Mituri și realități în Europa de Est , Iași, Polirom, 2003, p. 142.
69 Scrisoare a lui A. I. Cuza către C. Negri, Tabăra de la Florești, 6/18 august 1859, în Emil Boldan, Alexandru
Ioan Cuza și Costache Negri – Corespondență, București, Editura Minerva, 1980, p. 425.

19
raționamente ce țin de p oziția sa economică, strategică și geografică inferioară Bucureștilor70.
Distanța prea mică față de frontiera de pe Prut (aproximativ 25 km până la Ungheni sau
Sculeni) și așezarea geografică a orașului ar fi pus în pericol însăși existența statului român
prin reducerea substanțială a capacității de rezistență în fața unei invazii dinspre Răsărit.
Elocvent în susținerea acestei idei poate fi invazia rusă din 1828, în care trupele țariste au
intrat în Iași încă din ziua în care trecuseră Prutul, luându -i priz onieri pe domnul Ioniță Sandu
Sturdza și pe soția sa71. Amintirea nefericită a precedentelor invazii dinspre Răsărit a dus la
ideea ridicării statutului de capitală a Iașilor chiar și în cazul variantei separării
administrative, decidenții epocii luând în c alcul ideea găsirii unei capitale poziționate
geografic spre mijlocul teritoriului Moldovei, spre exemplu orașul Roman72.
Poziționarea geografică între imperiile Otoman, Rus și Habsburgic necesita ale gerea
contextuală a unui aliat cel puțin diplomatic pentr u îndeplinirea dezideratelor naționale, iar
Unirea din 1859 poate reprezenta un exemplu de manual pentru această politică. Astfel,
Vasile Alecsandri a folosit acest modus vivendi al tânărului stat rom ân pentru a -l convinge pe
James Howard Harris, conte de Malmesbury, șeful externelor britanice, de gândurile bine
intenționate ale românilor către Poartă printr -o demonstrație istorică care a arătat că , în
decursul ultimelor atacuri dinspre Est , populația românească a ținut partea turcilor și nu a
rușilor. Conv ingerea sa a grăbit procesul de recunoaștere a dublei alegeri din partea Angliei,
astfel încât Austria și Imperiul Otoman rămâneau ultimele mari puteri care tergiversau.
Simțind pierderea tot mai mare a influenței prin strângerea legăturilor cu Franța,
evidentă încă din primele zile de după Unire prin comportamentul diplomaților români de la
Constantinopol față de omologii lor francezi, rușii deveneau din ce în ce mai iritați73. Un alt
exemplu al solidarității față de Franța în domeniul militar poate fi regă sit în tabăra de
pregătire de la Florești. Alegerea desfășurării sale în timpul conflictului franco -austriac și
poziționarea sa constituie indicii pentru a considera că acțiunea românească nu avea doar
scopul de a testa eficacitatea joncțiunii dintre celor două armate, ci și de a face o diversiune
împotriva austriecilor74. De altfel, pentru Napoleon al III -lea, politica susținerii procesului de
înființare a statelor naționale România și Italia avea ca motivație pragmatică lupta contra
Austriei, ceea ce poate constitui un argument în plus pentru afirmarea acestei idei. Pe lângă
caracterul pragmatic al luptei cu statul habsburg, inamicul natural al poporului său, liderul

70 D. Vitcu, Leagănul Unirii Principatelor , în Gheorghe Iaco b (coordonator), Iași-memoria unei capitale , Iași,
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2008, p. 119.
71 Nicolae I. Arnăutu, op. cit. , p. 78 -79.
72 A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza -Vodă , Iași, Tipografia Editóre „Dacia” P. Iliescu & D. Grossu, 1903, p . 119.
73 Emil Boldan, scrisoare citată, p. 425.
74 Petre Otu, op. cit. , p. 23.

20
francez mai susținea și ideea deja conturată a României ca scut contra influenței ruse . De
altfel, acesta catalogase statul român drept „ bastionul Europei Occidentale împotriva
gigantului din nord”75, ceea ce confirmă încă o dată existența statului român modern ca
produs al antagonismelor între Rusia și marile puteri.
Alegerea Franței ca furnizor principal de instructori, material de război și credite a
survenit în urma rolului acesteia î n unificarea Principatelor și a relațiilor diplomatice pozitive.
În februarie 1859, în contextul în care unificarea celor două armate era considerată
indispensabi lă pentru recunoașterea internațională a Unirii, D. A. Sturdza îi scria lui Vasile
Alecsandri, aflat în acel moment în postul de consul la Paris: „Trimiteți -ne arme, ofițeri și
bani, trei lucruri de care avem nevoie în mod absolut și repede de tot!”76. Grab a în
organizarea unitară și echiparea modernă a celor două armate, care constituie de altfel unele
dintre primele măsuri importante luate după momentul dublei alegeri, arată că tânărul stat
român privea armata ca un element -cheie în acceptarea de către mar ile puteri a unirii, inclusiv
a măsurilor care eludau prevederile Convenției de la Paris, armata având rolul de intimidare
prin preîntâmpinarea unui atac venit de la un potențial inamic, care putea fi constituit din
orice putere vecină care ar fi fost împo triva noilor stări de fapt.
Cererea nu a rămas fără ecou, deoarece Napoleon al III -lea a promis încă de la prima
sa întâlnire cu Vasile Alecsandri de după dubla alegere a lui Cuza dăruirea a 10.000 de puști
și două baterii de artilerie, alături de primirea unor ofițeri români la școlile militare din Saint –
Cyr și Metz77. Aceste două promi siuni au fost îndeplinite prompt, astfel încât armele au fost
folosite pentru echiparea trupelor din Tabăra de la Floreșt i, încheiată în septembrie 185978.
Momentul reprezintă practic finalul influenței majoritar rusești în armata Principatelor Unite ,
rămasă de altfel la nivelul folosirii tehnicii lor de luptă și implicit a regulamentelor specifice.
Pe parcursul domniei lui Cuza s -a continuat efortul de înzestrare a armat ei cu mijloace
de luptă moderne, reprezentate de arme de foc ghintuite și cu sistem de percuție cu capsă, în
marea lor majoritate de proveniență franceză, armele ruse rămase din timpul regulamentelor
organice devenind la acea dată uzate moral, iar cele austriece cumpărate după 1848 rămânând
doar în dotarea trupelor care nu ar fi luptat în prima linie79. De asemenea, s -au importat
utilaje din Franța și Belgia pentru noile manufacturi și ateliere ale armatei, construite sau
îmbunătățite cu scopul de a autonomiza măc ar o parte a producției militare, pentru a putea

75 Walter Kolarz, op. cit. , p. 140.
76 D. A. Sturdza către V. Alecsandri , Brăila, 23 februarie/7 martie 1859, în Cornelia C. Bodea, Corespondență
politică (1855 -1859) , București, E ditura Academiei Republicii Populare Române, 1963, p. 531.
77 A. D. Xenopol, op. cit. , p. 64.
78 Istoria militară a poporului român , p. 436.
79 Ibidem , p. 437.

21
susține reparații/transformări ale armelor și echipamentelor, fabricare de mun iții, explozibili
și capse etc80. Uni formele, acum comune în ambele P rincipate, au avut parte la rândul lor de
transformări bazate pe influența franceză. Cea mai notabilă, păstrată pentru mai multe decenii
în armata română, a fost chipiul (din fr. kepi)81, devenit prima coifură de tradiție a armatei
române moderne, fiind la început parte din efectele soldaților și ofițerilor deopotriv ă.
Ideea aducerii unei misiuni militare străine încolțise încă din primele luni de după
unire, fiind concretizată după tabăra de pregătire de la Florești, în cadrul Comisiei centrale de
la Focșani. Astfel, s -a decis contractarea instructorilor militari din Franța, urmărindu -se
modernizarea administrației și constituirea unor detașamente -model pentru toate armele,
comandate de către francezi, în care să fie pregătiți instructorii necesari noii armate82.
Numărul exact de ofițeri și subofițeri destinați fiecăre i arme, alături de cel al elevilor pentru
școlile militare și medicale franceze se regăsește în legea pentru uniformizarea instrucției
trupelor din Muntenia și Moldova83.
Misiunea pentru intendență, condusă de Gustave Le Cler și misiunile militare
terestre , condusă de frații Eugène și Paul Lamy, au ființat între 1860 și 1869 și a contribuit la
procesul de unificare a celor două armate, au introdus regulamente și de administrație
asemenea celor din armata franceză, au îmbunătățit pregătirea de luptă, organiz area
învățământului militar și au constituit corpul de stat major, al ofițerilor de administrație, a
intendenței militare, trenului echipajelor și atelierelor militare84. Mai puțin cunoscută este
misiunea militară navală, condusă de către căpitanul Fougère, Lieutenant de vaisseau în
marina imperială franceză, survenită ca rezultat al unui accident naval provocat de o greșeală
de pilotaj al echipajului vasului românesc85. La finalul domniei lui Cuza, armata română
apărea ca o variantă autohtonă a armatei franc eze, stare de fapt îmbucurătoare prin prisma
evoluției sale relativ rapide, însă trebuie luată în calcul și criza profundă prin care trecea
armata franceză a acelor vremuri, culminată cu înfrângerea sa zdrobitoare din războiul
franco -prusac.
Deși gestul ad ucerii lor a fost cons iderat în epocă a fi unul emina mente politic,
instructorii francezi s -au evidențiat prin corectitudine, câștigând încrederea românilor și

80 Cornel I. Scafeș, op. cit. , p. 15.
81 Cristian M. Vlădescu, op. cit. , p. 43.
82 Cornel I Scafeș et alii, op. cit. , p. 12.
83 Lege prin care se uniformizează instrucția trupelor din Muntenia și Moldova, mai, 13/25, București, în
Constantin Căzănișteanu (coordonator), Documente ale Unirii (1600 -1918) , București, Editura Militară, 1984, p.
262-264.
84 Petre Otu, op. cit. , p. 48.
85 C. Ciuchi, op. cit. , p. 134 -135.

22
contribuind la constituirea unui sistem meritocratic. Astfel, maiorul Paul Lamy, directorul
școlii militare, a făcut mai multe înaintări în grad către elevii merituoși86. Limita influenței lor
se regăsește în unele practici sau mentalități rămase în urma influențelor ruse, alături de
păstrarea sistemului prusian de organizare a armatei, considerat ade cvat României prin
prisma suprafeței și a resurselor umane și financiare reduse87. Meritul pentru instrucția
modernă a trupelor și procesul de unificare a celor două armate nu trebuie atribuit în totalitate
importului de idei occidentale, deoarece pentru în deplinirea celor două deziderate au fost
rechemate în armată inclusiv elemente valoroase din armatele regulamentare, aflate în
retragere în acel moment88.
În paralel, ofițeri români au fost trimiși în Occident pentru a se familiariza cu arta
războiului mode rn la studii, manevre sau chiar în cadrul campaniilor militare. În ceea ce
privește studiile, Franța a constituit destinația favorită, ofițerii români pregătindu -se la școlile
militare din Paris, Saint -Cyr, Saumur, Brest, Metz, Joinville și Vincennes89. Alți militari au
fost trimiși încă din 1860 pentru a participa la manevrele de la Châlons și Toulon sau pentru a
participa la campanii militare prin misiunea militară mixtă atașată armatei piemonteze în
războiul cu armata austriacă, unii primind decorații pentru că s -au distins în lupte90. Atașații
militari permanenți și trimișii speciali au participat, la rândul lor, la campaniile militare ale
armatelor statelor în care erau acreditați, astfel căpitanul Aristide Iarca a luat parte sub steag
francez la interven ția franco -anglo -spaniolă din Mexic, iar căpitanul Emanoil Boteanu a
asistat de partea armatei unioniste la operațiunile finale din cadrul Războiului Civil
American91.
În paralel, se contura tot mai clar și imaginea otomanilor ca potențiali inamici, prin
prisma necesității lărgirii autonomiei și a obținerii independenței. Principalele direcții de
acțiune în pregătirea unei potențiale lupte cu Omul bolnav al Europei pot fi considerate
încercările neîntrerupte de realizare a unirii depline a Principatelor, mod ul pașoptist de
prezentare a literaturii și istoriei, în care se glorifica războiul popular pentru eliberarea
națiunii, și cultivarea relațiilor cu Serbia și Bulgaria. Coincidența de interese româno -sârbe,
state aflate sub suzeranitate otomană care se stră duiau să își întărească pe cât posibil puterea
armată pentru a -și apăra autonomia și, la momentul oportun, de a încerca să cucerească

86 Amintirile colonelului Lăcusteanu , p. 135.
87 Petre Otu, op. cit. , p. 48.
88 Amintirile colonelului Lăcusteanu , p. 123.
89 Petre Otu, op. cit. , p. 48.
90 Cornel I. Scafeș et alii , op. cit. , p. 14.
91 Ibidem , p. 14, 21.

23
independența, dar și tradiția cooperării, relațiile comerciale și de familie au condus la legături
strânse între cele două națiuni.
Bulgarii, la acea dată nici măcar autonomi față de otomani, au văzut în România un
loc potrivit pentru studii, cercetare, editarea de gazete, propagandă și chiar emigrare92. În
ceea ce privește relațiile cu Belgradul, cel mai important exemplu îl constituie chestiunea
tranzitului armelor sârbești de la finele anului 1862. Consul ii britanic, austriac și otoman
atașați în Principate au provocat agitație în cercurile diplomatice după descoperirea unui
convoi de arme rusești care tranzita România spre Serbia93. Somat în repetate rânduri să
oprească convoiul și să confiște armele, Cuza a tergiversat și chiar anulat decizia dorită de
diplomați până când armele trecuseră deja Dunărea. Ajutat de politica faptului împlinit,
acesta a încheiat chestiunea prin invocarea unui argument juridic care viza imposibilitatea
considerării drept contrabandă de război sau amenințare contra Porții a unui transport de
armament produs, destinat și tranzitat prin state aflate în stare de pace cu aceasta94.
Incidentul arată din nou și atitudinea prietenoasă a Franței, susținătoare a României și
Serbiei deopotrivă, care s -a raliat politicii externe a celorlalte mari puteri doar după presiunile
acestora, consulul francez fiind penultimul care s -a asociat demersului celorlalți diplo mați din
România pentru a o soma să predea convoiul de arme95. De asemenea, atitudinea tranșantă a
Imperiului Otoman și Austriei arată reticența acestora față de Serbia, în care vedeau un
potențial inamic. Evenimentul relevă și limitele considerării Rusiei ca potențial inamic,
deoarece organizarea convoiului a impus o serie de întâlniri și înțelegeri secrete prealabile cu
oficiali ai Țarului. Acceptarea cooperării cu rușii se poate explica atât prin dorința de
ajutorare a Serbiei, cât și cu un raționament de ordin practic, care implica susținerea acestora
ca putere garantă în chestiunea secularizării averilor mănăstirești96. Nu în ultimul rând,
rapiditatea trimiterii telegramelor și înțelegerea deplină între Cuza și Obrenovici, care au dat
un aspect legal într egii chestiuni, poate conduce la ideea încheierii unei alianțe între cele
state. Caracteru l vădit antiotoman al alianței, în cazul în care aceasta chiar a existat , sau cel
puțin al relațiilor strânse româno -sârbe poate fi regăsit și în urările adresate del egației
românești invitate la banchetul organizat de sârbi ca mulțumire pentru concursul dat în
chestiunea transportului de arme, când primul toast închinat lui Cuza a inclus urări pentru

92 Nicolae Iorga , op. cit , p. 406 -407.
93 A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza -Vodă , p. 246.
94 Ibidem , p. 56.
95 Constantin C. Giurescu, Tranzitul armelor sârbești prin România sub Cuza Vodă (1862) , în Romanoslavica ,
XI, București, 1965, p. 36.
96 Ibidem , p. 41.

24
armata română, al cărei parcurs firesc ar fi urmat mersul pe urmele strămoșilor de la Racova
și Călugăreni97.
Riscul pierderii concesiilor făcute de puterile garante în urma nerespectării
neutralității prin astfel de inci dente nu era generalizat. În 18 60, autoritățile române au reușit
sechestrarea unui transport de arme sar de destinate revoluționarilor unguri care se
organizaseră pe teritoriul ambelor Principate, prevenind astfel un conflict cu Austria98. Un alt
episod antirevoluționar a inclus și prima luptă propriu -zisă a tinerei armate române moderne,
la Costangalia, cu o unitate de revoluționari polonezi antiruși ca re au refuzat să predea
armele99. Bunele tratam ente aplicate revoluționarilor, chiar și polonilor care trăses eră în
români arată că, deși reprezentanții statului român empatizau cu mișcările revoluționare ale
altor națiuni europene, trebuiau să păstreze aparențele pentru a nu fi trași la răspundere.
Începutul epocii lui Carol I și concurența modelelor străine
Abdicarea lui Cuza, posibilă după pierderea susținerii franceze față de propria
persoană, are la bază, pe lângă pr oblemele de constituționalitate, o importantă intrigă cu
caracter rusfob, care i -a fost fatală prin aspectul pierderii susținerii dinspre Franța. Atitudinea
rusofilă, devenită deja o culpă importantă pentru oamenii de stat, deși greu de dovedit în
cazul să u, a avut un rol important în scăderea popularității sale. Încă din 1863 gazetele
franceze criticau atitudinea lui Cuza, a cărui prudență în fața Rusiei cu ocazia opririi
revoluționarilor poloni era privită ca un gest de vasalitate100. Mai târziu, în anul 19 65, circula
în Paris o broșură redactată cu concursul lui Ion Brătianu prin care Cuza era acuzat de
legături cu Rusia care variau de la angajarea unor agenți ruși între sfetnicii săi până la
temerea anexării României, cu rol important în pierderea simpatie i poporului francez și al lui
Napoleon al III -lea pentru acesta, necesare de altfel pentru reușita abdicării sale101.
Ideea aducerii prințului străin, prezentă în proiectele politice încă din al treilea
deceniu al secolului al XIX -lea102, poate fi privită de a semenea drept o sursă de interpretare a
potențialului inamic și a imaginii sale pentru românii acelor vremuri. Cu toate că urma să se
ofere conducerea statului unui străin, se spera la o creștere a autonomiei și prestigiului, grav
afectate de războaiele ru so-austro -turce. Soluția cea mai la îndemână, mai exact preluarea
frâielor puterii de către un aparținător al dinastiilor rus e, austriece sau otomane, a fost

97 Constantin C. Giurescu, art. cit., p. 56.
98 A. D. Xenopol, op. cit. , p. 162.
99 Cornel I Scafeș, op. cit. , p. 18 -19.
100 A. D. Xenopol, op. cit. , p. 172, Apud „Le Constitutionnel”, 6 iunie 1863.
101 Nicolae Arnăutu, op. cit. , p. 142.
102 Ioan Scur tu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866 -1947) , vol. I, Carol I , București, Editura
Enciclopedică, 2001, p. 15 -16.

25
respinsă expres în proiectele politice, din temerea evidentă de a nu se ajunge astfel la
scăderea iremediabilă a autonomiei, mergând până la anexarea totală a teritoriului. Un alt
document referitor la nevoia prințului străin exclude trei naționalități („Am accepta cu lacrimi
de recunoștință în ochi orice prinț străin, […] numai să nu fie nici turc, nici rus, nici grec, nici
evreu”103), afirmație ce poate fi interpretată ca o glumă, dar ascunde concepția asupra celor
patru naționalități prezente de altfel în spațiul românesc, turcii și evreii diferiți cultural și
religios, rușii ca doritori ai anexării, respectiv obiect al temerilor și animozității întregii
populații și grecii ca simbol al străinului neavenit și parvenitismului. De asemenea, din
perspectiva diplomației occidentale, ideea prințului străin era considerată drept o nouă
modalitate de forțare a autonomiei, afirmându -se chiar că „sub principiul prințului străin se
ascunde ideea de independență”104, ceea ce conturează din nou ideea separării totale față de
Imperiul Otoman, fie ea pe cale pașnică sau belicoasă.
Tânărul principe Carol I, și -a asumat încă de la începutul domniei domeniul politicii
militare a țării105. La momentul urcării pe tron, acesta deținea gradul de locotenent de dragoni
al gărzii prusiene, iar în 1864 luptase ca voluntar în al Doilea Război Germano -Danez106,
unde fusese convins de s uperioritatea tehnică, tactică și organizatorică a țării sale, astfel încât
dezideratul său avea o bază deopotrivă emoțională și pragmatică. Drept consecință, la nivel
oficial, se constată schimbarea rapidă de influență în armata română începând cu 1866, î n
care modelul oficial prusac a concurat continuu cu cel francez, alături de infl uențe minore din
alte state. După cum voi arăta mai jos, conflictul între cele două in fluențe nu a avut niciodată
un câștigător clar și nici nu a impus transformarea pierzător ului într -un potențial inamic.
Planul principelui Carol de transformare a armatei române pe model prusac, izvorât
de altfel din convingerea sa asupra superiorității incontestabile a armatei țării sale de origine,
viza trei linii majore: planul organizatori c, regulamentele militare și achiziția de armament107.
În Istoria armatei românești , Iorga descrie cea de -a doua organizare, survenită începând din
1866, ca având altă direcție , dar fiind caracterizată de aceeași iubire108, cu semnificația de
aceeași pasiune d in partea noului său lider. Cele trei direcții au întâmpinat greutăți care au
mers până la limitări variabile, iar sistemul a fost întotdeauna pătruns de breșe dinspre Franța.

103 Raportul lui Bois le Comte referitor la posibilitatea creării „unui mare ducat al Daciei”, 1834, 17 mai,
București, în Consta ntin Căzănișteanu, op. cit. , p. 149.
104 Arhivele Statului din București, fond Microfilme Franța , rola 12, c. 278, Apud Istoria militară a poporului
român , p. 490.
105 Petre Otu, op. cit. , p. 47.
106 C. Chiuchi, op. cit. , p. 179.
107 Petre Otu, op. cit. , p. 47 -49.
108 Nicolae Iorga, op. cit. , p. 253.

26
Astfel, afirmațiile despre schimbarea politicii francofile a țării trebuie schim bate, deoarece a
fost vorba doar de o nuanțare a acestora, în concordanță cu sincerele convingeri personale ale
domnitorului.
Influența oficială franceză a slăbit accelerat începând din 1869, an în care, în urma
răcirii relațiilor franco -prusiene și a nemu lțumirilor franceze referitoare la importul de
instructori, regulamente și material de război din Prusia, la nivel oficial în cadrul armatei
române, misiunea franceză pentru armata de uscat și intendență a fost retrasă din România109.
Misiunea pentru marină a mai rămas pentru câteva luni, retragerea sa fiind legată mai degrabă
de conflictul intern dintre căpitanul Fougère, liderul său, și ofițerii români. La baza
conflictului stătea invidia pentru statutul special al acestuia, deoarece ofițerul francez pu tea
comanda o parte a flotilei, iar numărul limitat de bastimente le îngrădea a stfel posibilitatea de
avansare ofițerilor români și coresponda direct, la nevoie, pe linie de comandă cu Ministrul
de Război și nu prin comandantul flotilei, cum ar fi cerut -o regu lamentele interne110.
Învățământul militar în străinătate a crescut în importanță, astfel încât cursurile sau
stagiile în cadrul unei armate vestice erau accesibile doar prin concursuri cu criterii stricte de
examinare, iar apoi constituiau o cale sigură de avansare rapidă, dacă tânărul ofițer își
respecta șefii și disciplina militară111. Prin trimiterea elevilor și ofițerilor la școli militare,
respectiv în stagii de practică, statul român își asumase o cheltuială financiară considerabilă,
deoarece suporta toa te costurile și le oferea burse sau solde speciale, acțiunea fiind privită
drept o modalitate de îmbunătățirii imaginii armatei în exterior. Din punct de vedere
educațional, influența prusacă începuse încă din timpul milițiilor regulamentare, prin
trimiter ea unor tineri moldoveni la Școala de cadeți din Potsdam112. Deși elevii și ofițerii
români fuseseră orientați mai ales spre spațiul german, Franța rămăsese principala destinație
de studiu și practică în majoritatea armelor și specialităților până în 1883, c u toate că din
motive economice aceștia suspendase ră pentru o vreme accesul str ăinilor în școlile și armata
franceză după 1871113. Situația a fost remediată, deoarece francezii înțelegeau că studiile și
stagiile efectuate de militarii români constituie o pie dică importantă în fața germanizării
armatei române și totodată pot oferi garanția ralierii cu politica externă franceză, atât
antigermană cât și antirusă. Astfel, după reafirmarea prieteniei franco -române, în care ultimii

109 Petre Otu, op. cit. , p. 49.
110 C. Ciuchi, op. cit. , p. 144.
111 Dumitru -Dan Crîșmaru, Elita militară românească în timpul lui Carol I , București, Editura Militară, 2017, p.
64-65.
112 Istoria militară a poporului român , p. 240.
113 Dumitru Bleoancă, Statutul social al militarilor armatei române în perioada 1878 -1914, București, Editura
Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2014, p. 132-135.

27
erau considerați aproape francezi , s-au luat măsuri excepționale dinspre Franța pentru
primirea românilor la școlile franceze și pentru cooperarea în domeniul -cheie a
învățământului militar114.
Majoritatea profesorilor din învățământul militar superior era aleasă din rândul celor
care absol viseră instituții de învățământ militar sau tehnic în străinătate după 1862. Trebuie
menționat că procesul de creștere a influenței germane nu presupunea excluderea militarilor
merituoși formați în spațiul francez; astfel, Iacob Lahovari, absolvent al Școl ii politehnice de
la Paris și licențiat în matematici la Sorbona predase cursuri de matematici, Ștefan Fălcoianu,
absolvent al Școlii de ofițeri ai statului major și al Școlii politehnice din Paris se ocupa de
catedra de artilerie și geniu, iar Constantin Căpităneanu, care studiase astronomia la Paris,
preda astronomia și geodezia115. De altfel, cel mai bun exemplu care destructurează ideea
monopolului german este constituit de pregătirea celor două personalități -cheie în
moder nizarea armatei române, mai exac t a generalilor Ioan Emanoil Florescu și Gheorghe
Manu. Generalul Florescu, considerat un factor -cheie în organizarea învățământului militar
autohton, dar și în organizarea și dotarea armatei române, studiase în Franța116, iar generalul
Manu, cu un cursus ho norum asemănător și chiar sincron până la un anumit moment în
ierarhia militară, considerat organizatorul artileriei române moderne la standardele vremii,
studiase la Berlin117.
În ceea ce privește dotarea armatei, la începutul domniei lui Carol reorientarea către
furnizori de armament din Austria și Prusia a stârnit îngrijorări, mai ales din partea
francezilor. Totuși, decizia sa era una pragmatică, deoarece, în anul venirii sale pe tron,
armata română era dotată cu doar 15.000 de puști franceze, sistem Mini é, cu țeavă ghintuită și
glonț cilindric, pe când celelalte arme de foc portative erau mai vechi, de diferite calibre și
sisteme, comune doar prin uzura fizică și morală, iar munițiile din depozite, respectiv
pulberea fabricată în țară erau în cantități at ât de mici încât „ (…) aproape s -ar putea zice că
nici nu există”118. Corelată cu amenințarea ocupațiilor străine din cauza tergiversărilor
Austriei și Imperiului Otoman asupra menținerii unirii și a acceptării prințului străin, nevoia
achiziționării armame ntului devenea cu atât mai critică.

114 Petre Otu, op. cit. , p. 63 -64, 78.
115 Dumitru -Dan Crîșmaru, op. cit. , p. 32.
116 Radu R. Florescu, op. cit. , p. 33.
117 Adrian Stroea (coordonator), Enciclopedia artileriei române , București, Editura Centrului Tehnic -Editorial al
Armatei, 2014, p. 39.
118 Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular , vol. I, 1866 -1868, Ediție și prefață de Stelian
Neagoe, București, Editura Scripta, 1992, p. 205.

28
În acest sens, primele achiziții au vizat arme moderne, testate deja pe câmpurile de
luptă din Războiul de Secesi une sau Războiul Austro -Prusac. Exemplul cel mai elocvent
vizează tunurile Krupp, cărora Carol le observase efectul inclusiv în Războiul cu Danemarca,
în cadrul marii victorii germane de la Dybbøl119. Una dintre primele acțiuni în acest scop a
fost cumpărarea a două baterii de tunuri Krupp și 20.000 de puști cu ac (percutor), model
1867, acțiune mediată de interv enția cancelarului Bismarck și a regelui Prusiei120. Deși avea o
serie de defecte din cauza calibrului prea mare, care scădea forța și modifica negativ distanța
maximă eficientă, respectiv traictoria proiectilului la distanțe mari,121, pușca Dreyse era o
armă cu un mecanism revoluționar pentru epoca sa, datorită percutorului intern și al încărcării
prin culată (închizător), nu la gura țevii, ceea ce îmbunătățea semnificativ ușurința și cadența
tragerilor. Sistemul a devenit ulterior foarte r ăspândit, în diverse variante modificate , în
majoritatea armatelor lumii.
În 1867, profesorul francez Desjardins a vizitat alături de Carol brațul Chilia și a
proiectat un canal până la mare cu port la capătul traseului, ambele cu numele suveranului
român122. Acest tip de acțiu ni nu a putut opri îngrijorările franceze, astfel încât s-au comandat
în 1868 mai multe tunuri La Hitte , ceea ce a diminuat temerile referitoare la un monopol
german123. Franța a ajutat și la creșterea autonomiei industriei militare românești, prin
pregătire a locotenentului Isvoran la școala franceză de geniu maritim, ceea ce a permis
deschiderea unui atelier românes c de reparații navale, deoarece inclusiv cele minore se făceau
la atelierele Societății de austriece de navigație124. Ca loc de instruire și specia lizare, precum
și ca furnizori de armament și material de război se foloseau aproape în exclusivitate state
vestice, ceea ce arată o nouă latură a relațiilor reci dintre România și Rusia, reflectare a
sentimentelor populației, cât și datorită convingerii a supra calităților superioare ale
produselor statelor vestice. Totuși, nu toate achizițiile au întrunit standardele; un bastiment
construit la Linz, în Austria, nu îndeplinea toate condițiile prevăzute în contract, astfel încât a
fost nevoie de intervenții diplomatice pentru a fi preluat de marina română125.
Alegerea modelului a presupus, încă de la început, exersarea limitelor autonomiei, cu
atitudini mai mult sau mai puțin fățișe contra puterii sau puterilor suzerane; alegerile aliaților

119 C. Ciuchi, op. cit. , p. 179.
120 Dumitru -Dan Crîșmaru, op. cit. , p. 218.
121 Carol König, Lt. -col Cr. Stian M. Vlădescu, Armamentul armatei române în războiul pentru obținerea
independe nței de stat a României din 1877 -1878, în Studii și materiale de muzeografie și istorie militară , nr. 10,
București, Editura Militară, 1977, p. 162 -164.
122 C. Ciuchi, op. cit. , p. 132 -133.
123 Dumitru -Dan Crîșmaru, op. cit. , p. 218.
124 C. Ciuchi, op. cit. , p. 159.
125 Ibidem , p. 133.

29
și implicit a potenț ialilor inamici au urmat direcția stabilită în prealabil sau în paralel de către
elita politică și culturală. Atidudinile latente, manifestate rezervat sau limitat la adresa
potențialului inamic pe timp de pace, s -au manifestat augmentat în timpul crizelor , odată cu
concretizarea imaginii sale și trecerea la acțiuni violente, respectiv represive de către părțile
implicate. Deși se pot identifica exemple de atitudini contra fiecărui imperiu vecin, mai exact
Rus, Otoman și Austriac, ulterior Austro -Ungar, imp utabile de altfel statutului vulnerabil al
Principatelor, Rusia a constituit principala sursă a temerilor și atitudinilor refractare a
românilor, implicit mobilul și subiectul principal al politicilor de apărare prin limitarea
influențelor sale și alegerea modelului vestic. Rusofobia a avut efecte vizibile pe întregul
spectru al societății românești, de la agravarea acuzației de rusofilie pentru politicieni până la
purificarea lingvistică prin înlocuirea slavismelor126. Viziunea antitetică despre Rusia și
Franța, manifestată în forma sa pură în timpul revoluțiilor din 1848, poate fi considerată un
exemplu de manual pentru cazul gândirii dihotomice127, în care aliații și inamicii sunt priviți
drept exemplificări ale binelui și răului, cu merite, calități și defec te augmentate.

126 Walter Kolarz, op. cit. , p. 137.
127 Valentina Dragomir, Distorsiuni cognitive: ce sunt și cum le schimbăm? , în
https://psihosensus.eu/distorsiuni -cognitive/ , accesat la 2 4.06.2019.

30

31

II. Imaginea „inamicului” străin în vremea redeschiderii Crizei Orientale
(1875 -1878)

Elita românească a considerat obținerea independenței drept o continuare firească a
dezvoltării instituțiilor și a lărgirii autonomiei statului. P roclama rea, cucerirea și
recunoașterea sa necesi ta alegerea unui context intern și extern favorabil, alături o serie de
acțiuni atent calculate, în caz contrar toate dezi deratele atinse până atunci și chiar ființa
statală erau amenințate cu dispariția. Criza Orie ntală , desfășurată pe mai multe faze, poate fi
considerată un prim mare test pentru societatea românească, în care fiecare pătură socială din
România a trebuit să contribuie și să își asume riscuri. Imaginea inamicului extern a fost
creată la început prin factorii de influențare a opiniei publice, apoi, după configurarea rolului
României în conflict, a fost folosită inclusiv în discursul politic, pentru a o uniform iza și a -i
da o formă oficială. Intrarea în conflict și mai ales trecerea Dunării de către tru pele române au
dus la o confruntare a stereotipurilor deja cunoscute despre aliații și inamicii contextuali cu
viziunile personale ale combatanților, conforme cu experiențele trăite și filtrate prin
caracterul fiecăruia.
Cu toate acestea, România a încerca t să păstreze aparențele neutralității și chiar al e
luptei pentru păstrarea acesteia până în punctul în care conflictul militar cu Imperiul Otoman
nu mai putea fi ocolit. Războiul de Independență , denumit popular și Războiul de
neatârnare1, a solicitat con tribuția și a testat întreaga societate românească, de la oamenii de
rând la elita politică și militară. Din perspectiva conceptului de dușman extern , perioada de la
redeschiderea Crizei Orientale până la Congresul de la Berlin arată etapele construcției
imaginii inamic ului oficial, mai exact al Imperiul Otoman, pentru opinia publică și militari,
dar și schimbarea sa prin revirimentul augmentat al spiritului rusofob.
Precedente conflictuale și redeschiderea Crizei Orientale
Politicile statului român, deopo trivă internă și externă, urmăreau încă din timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza extinderea autonomiei, mergând uneori până la forțarea
limitelor acesteia, tendință observată și de către diplomații străini, care se așteptau la

1 George Coșbuc, Povestea uneĭ coróne de oțel. Restatornicirea domniei Romanesci și Rěsboiul nostru pentru
neatîrnare scrisă anume pentru țaranime , Bucuresci, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1899.

32
demararea acțiunii de obțin ere a independenței României la momentul oportun2. Perspectiva
unui război cu Imperiul Otoman apăruse încă din zilele alegerii principelui Carol ca nou
suveran al statului român. În cadrul Conferinței de la Paris din 1866 , convocată de Napoleon
al III -lea pentru a tergiversa rezolvarea chestiunii românești, oferind astfel timp românilor să
adopte politica faptului împlinit, cele trei mari puteri limitrofe au avut atitudini contra alegerii
prințului străin. Rusia susținea curentul secesionist, iar rapoartele diplomatice franceze din
timpul evenimentelor descriu în amănunt cum familia lui Nicolae Rosetti -Roznovanu,
proclamat de separatiști drept domn al Moldovei, era devotată Rusiei, precum și finanța rea
rusă a curentului de opinie3. Imperiul Otoman, susținut de Austria, dorea o intervenție
militară în România pentru a anula Unirea și a -l detrona pe prinț. În încercarea de a evita
escaladarea situației, reprezentantul Franței descria chestiunea prin hotărârea românilor de a –
și apăra realizările politice; dublat ă de raționamentul sentimental al evitării „curgerii sângelui
creștin”4 și al unor potențiale insurecții antiotomane printre popoarele creștine din Balcani,
problema căpăta o nouă valență, al Imperiului Otoman ca potențial inamic comun al tuturor
națiunilo r creștine aflate sub suzeranitatea sa, ceea ce ar fi necesitat o abordare cât mai
pașnică, pentru a nu stârni sentimentele latente ale acestora.
Cu toate că puterile g arante mizau mai degrabă pe factorul de intimidare, otomanii
insistaseră asupra nevoii u nei intervenții militare, ceea ce a determinat acțiuni ferme ale
României, precum votarea rapidă a creditelor de război și concentrarea a patru contingente,
alături de corpul de voluntari, forță armată funcționalizată prin comanda comună a
generalului Gheo rghe Magheru5. După materializarea amenințării otomane prin masarea de
trupe în zona Giurgiu -Silistra, armata română și -a dispus efectivele la Giurgiu, Oltenița,
Călărași și pe râul Sabar6. Riscul era unul real, astfel încât incognito -ul prințului Carol a fost
păstrat și după intrarea în țară pe la Turnu Severin, de teama unei invazii imediate către

2 Ilie Ceaușescu (coordonator principal) et alii , Istoria militară a poporului român , vol. IV, Epoca revoluțiilor
de eliberare națională și social. De la revoluția populară din 1784 la cucerirea independenței depline, 1877 –
1878 , București, Editura Militară, 1987, p. 491 -492.
3 Ancuța Vlas, Adrian -Bogdan Ceobanu, Contributions documentaires françaises concernant le mouvement
séparatiste de Moldavie (3/15 avril 1866) , în Analele științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din
Iași, Serie Nouă, Istorie, Tom LIX, Iași, Editura Universității „A lexandru Ioan Cuza” din Iași, 2013, p. 430 -433.
4 Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866 -1947) , vol. I, Carol I , București, Editura
Enciclopedică, 2001, p. 43.
5 Dan Berindei, Începuturile lungii domnii a lui Carol I , în Dan Berind ei (coordonator), Istoria românilor , vol.
VII, tom I , Constituirea României Moderne (1821 -1878) , București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 559.
6 Cornel I. Scafeș, Ioan I. Scafeș, Cetatea București. Fortificațiile din jurul Capitalei (1884 -1916) , Bucureșt i,
Editura Sitech, 2015, p. 7.

33
Capitală, punctul final al călătoriei ace stuia și reședință a Guvernului, din partea trupelor
turcești staționate la Rusciuc (Ruse)7.
De asemenea, se luase în c alcul și o invazie austriacă, iar fortificațiile provizorii
plani ficate pe râurile Olt și Sabar, cu planuri realizate de ofițeri români, ceea ce arată avansul
rapid al pos ibilităților militare autohtone8, au deschis calea unei doctrine militare care va
domina gândirea militară românească pentru mai multe decenii. Așezarea trupelor române
arată hotărârea unei defensive etapizate, care urmărea lupta până la capăt, în care punctele de
rezistență se finalizau prin apărarea Capitalei. În fața unei acțiuni singul are sau concertate a
imperiilor limitrofe nu se putea spera la un rezultat fericit al rezistenței românești, ci mai
degrabă oferirea unei lecții de demnitate către Occident9. Deși situația se detensionase, un alt
precedent al unei posibile invazii otomane se atinsese în februarie 1871, când, din cauza
agitațiilor și a posibilității abdicării lui Carol, turcii concentraseră trupe la Șumla (astăzi
orașul Șumen din Nordul Bulgariei ), pentru a interveni în România la nevoie, informație
preluată și de către pres a engleză10.
Indicii asupra imaginii pe care elita politico -militară românească o avea față de statele
vecine în preajma Războiului de Independență se pot observa și în influențele străine prezente
în armata română prin învățământ militar, uniform e și dotar e, responsabile în bună măsură
pentru desfășurarea cunoscută a acțiunilor militare din 1877 -1878. Deoarece chestiunea
învățământului militar în perioada necesară a fost problematizată în capitolul precedent, mă
voi opri asupra ultimelor două. Prințul Carol a avut ocazia să observe armata română în
imaginea sa de zi cu zi, diferită de cea afișată în cadrul vizitelor și inspecțiilor oficiale
română încă din drumul său spre Capitală; scena este zugrăvită plastic, regimentul respectiv
fiind descris drept „o imi tație proastă a armatei franceze, în care, de altfel, domnește de
asemenea mult «laisser aller »”11. Precedentul posibilității invaziei și imaginea reală a armatei
l-au determinat pe tânărul suveran să se ocupe personal de reorganizarea armatei, în mod
firesc, pe baza modelului prusac cunoscut și apreciat de acesta.
În pofida opiniilor conform cărora armata română a inversat modelul francez prin
înlocuire cu cel german inclusiv la nivel uniformologic, aceasta și -a păstrat aspectul à la

7 Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular , vol. I (1866 -1869), București, Editura Scripta,
1992, p. 53.
8 Istoria militară a poporului român , p. 550.
9 Arhivele Statului din București , fond Microfilme Franța , rola 14, vol. 32, f. 130, Apud Istoria militară a
poporului român , p. 559.
10 Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol. II (1869 -1875), București, Editura Scripta,
1993, p. 155.
11 Memoriile regelui Carol I , vol. I , p. 56.

34
française deoarece chip iul a rămas principala coifură a militarilor români. Singur ul element
de acest tip schimbat sub aspectul influenț ei germane este chipiul generalilor, care a înlocuit
pălăria bicorn din timpul lui Cuza12. Influențele germane s -au rezumat la schimbarea culori i
pantalonilor în gri, alături de folosirea căștii Pickelhaube pentru unitățile de jandarmi pedeștri
și călări, reintrodusă odată cu noul regulament al uniformelor din 186813. De asemenea, se
remarcă adoptarea unor elemente uniformologice specific românești , cel mai cunoscut fiind
constituit din căciula dorobanților, introdusă odată cu noul reg ulament al uniformelor din
187214, care va genera, odată cu Războiul de Independență, silueta clasică a ostașului român,
sinonimă cu faptele sale de arme și recunoscută ca atare de către străini.
Cu toate ac estea, tendința de autonomizare, în limita posibilităților dat e de lipsa
tradiției industriale și a materiei prime, care ar fi impus c osturi de producție foarte mari, a fost
constantă și chiar a cunoscut un avânt imp ortant odată cu venirea pe tron a prințului Carol.
Totuși, nu s-a putut trece la producerea de armament de serie sau la asigurarea în totalitate a
munițiilor prin fabricile proprii. Chiar și armele de concepți e românească, spre exemplu
revolverul sistem Bu escu, au fost fabricate în străinătate, din cauza lipsei industriei de
profil15.
Colaborarea militară din preajma Războiului de Independență oferă, la rândul său,
informații prețioase asupra imaginii proiectate de români pentru potențialii parteneri, aliaț i și
inamici. Convingerea asupra calității inferioare a pregătirii și tehnicii militare ale imperiilor
otoman și rus, precum și sentimentul rezervat, mergând până la ostilitate față de acestea au
determinat relații episodice în domeniul militar. Reprezenta nți ai celor două imperii asistau la
manevrele armatei române începând cu 1873, ca modalitate de cooperare cu statele limitrofe,
dar și prin prisma caracterului de descurajare prin prisma unor exerciții tot mai diversificate și
mai complexe16. Referitor la învățământul militar, Rusia avea un rol minimal pentru
pregătirea militarilor români, deoarece erau trimiși în număr foarte mic și doar pentru o
singură specializare, la Școala de Torpile17. Sub aspectul importurilor de armament, s -a
recurs la contractarea armelor din Rusia doar în cazuri disperate de completare a echipării

12 Ion Șuța, Infanteria română. Contribuții la istoricul armei , vol. I, De la începuturi până la primul război
mondial , București, Editura Militară, 1977, p. 198.
13 ***, Muzeul Militar Național, Uniformele armatei române 1830 -1930, București, 1930, p. 48.
14 Cristian M . Vlădescu, Uniformele armatei române de la începutul secolului al XIX -lea până la victoria din
mai 1945 , București, Editura Meridiane, 1977, p. 79 -80.
15 Carol König, Cristian M. Vlădescu, Armamentul armatei române în războiul pentru obținerea independențe i
de stat a României din 1877 -1878, în Studii și materiale de muzeografie și istorie militară (în continuare
SMMIM), nr. 10, București, Editura Muzeului Militar Central, 1977, p. 175.
16 Istoria militară a poporului român , p. 526 -7.
17 Dumitru Bleoancă, Statutul social al militarilor armatei române în perioada 1878 -1914 , București, Editura
Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2014, p. 135.

35
efectivelor armatei mărite prin mobilizare. Principalul episod îl constituie importul de puști
Krnka din 1877, pentru a înlocui o parte din armele uzate moral pentru acea dată. Cu toate
acestea, chiar și autorii din perioada comunistă recunoșteau inferioritatea tehnică a armelor
rusești18. Aceiași autori descriu, cu păstrarea tonului discordant, achizițiile de artilerie de
asediu din Rusia din 1877 , cu explicația nevoii de suplimentare urge ntă a parcului de tunuri
de mare calibru19. Combinația nefericită dintre tehnica inferioară „(…) în mare parte cu puști
vechi și cu tunuri proaste”20, intendență -logistică slabă și generali de mâna a doua a fost
folosită de Iorga pentru a justifica ezitări le țarului Alexandru al II -lea, contrară opiniei
publice din imperiul său, aprinsă continuu de panslaviști, care ar fi putut porni campania
militară împotriva otomanilor încă din 1876.
Chestiunea orientală fusese redeschisă în vara anului 1875 prin răscoal e în Bosnia și
Herțegovina, izbucnite drept modalități de protest împotriva taxelor și a abuzurilor otomane.
Succesele inițiale ale răsculaților, urmate de susținerea internațională a cauzei lor prin
comitete de ajutorare și voluntari străini, răscoalele d in Bulgaria și intrarea în luptă a statelor
autonome Serbia și Muntenegru în iunie 18 76 au generalizat criza21, transformând -o într -o
problemă de importanță europeană. Cu toate că începuturile crizei se leagă de influența
austriacă asupra celor din Bosnia ș i Herțegovina, respectiv a Rusiei pentru bulgari, caracterul
național al insurecțiilor și incapacitatea Imperiului Otoman de a se adapta eficient nu pot fi
negate. Primele încercări de detensionare prin acceptarea de către turci a majorității
reformelor pr opuse într -o notă a lui Gyula Andrássy , ministrul de externe austro -ungar și
chiar amnistia generală a răsculaților cu condiția depunerii armelor a fost respinsă de către
liderii insurecției din Herțegovina, care își pierduseră definitiv încrederea în foșt ii suzerani22.
Ulterior, atitudinea Angliei, care vedea propunerile de reformă a Porții propuse de puterile
vest-europene drept atingeri ale suveranităț ii, a prelungit criza și i -au restrâns modalitățile de
rezolvare ceea ce a permis schimbări treptate de a titudine a părților implicate sau interesate.
În perioada 1875 -1876, politica românească a fost caracterizată prin necesitatea
păstrării aparențelor neutralității, cu scopul de a evita înrăutățirea relațiilor cu marile puteri

18 Puștile Krnka erau, de fapt, variante moderniza te ale unei puști mai vechi, inf erioare de altfel celorlalte ar me
portative individuale produse în timpul modernizării lor. Vezi Carol König, Critian M. Vlădescu, art. cit. , p.
170; Ion Șuța, op. cit. , p. 221.
19 Istoria militară a poporului român , p. 519.
20 Nicolae Iorga, Războiul de Independență 1877 -1878. Cursuri ți nute la Universitatea Populară din Vălenii -de-
Munte, Vălenii de Munte, Așezământul Tipografic Datina Românească, f.a., p. 4.
21 Micheal Clodfelter, Warfare and armed conflicts: a statistical encyclopedia of casualty and other figures.
1492 -2015, Jefferson, North Carolina, McFarland&Company, 2017, p. 195.
22 ***, Trei-ḑeci de ani de domnie ai regelui Carol I. Cuvântări și acte , vol. I, 1866 -1880, Edițiunea Academiei
Române, Bucuresci, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1897, p. 354.

36
europene, care puteau duce pân ă la invazii din partea imperiilor limitrofe. Inițial, s -a sperat că
atitudinea neutră a României în cadrul crizei balcanice va determina obținerea de concesii în
favoarea garantării integrității statului și a independenței. Reacțiile negative din partea
statelor din Centrul și Vestul Europei față de încercările românești (spre exemplu, nota
diplomatică referitoare din 4/16 ianuarie 1876 a fost primită pozitiv doar de statele
independente Italia și Grecia)23 au determinat schimbarea paradigmei de acțiune înt r-una
expectativă, de pregăti re pentru cucerirea independenței la sosirea momentului oportun. Deși
pe plan extern politica românească trebuia să fie ancorată în noile realități prin răspunsuri la
acuzele puterilor garante și printr -o atitudine cât mai neut ră, în discursul politic oficial intern
problema orientală apare ca temă recurentă abia în toamna lui octombrie 1876. Politica de
neutralitate promovată oficial de către statul român nu a presupus ignorarea cauzei națiunilor
răsculate din Balcani și nici n u a fost contrară intereselor de stat, ci a permis supraviețuirea
statului român în forma de dinaintea izbucnirii crizei în fața atitudinilor schimbătoare a
puterilor garante și mai ales a pericolului invaziilor din partea armatelor imperiilor limitrofe.
Păstrarea aparenței caracterului neutru nu a exclus acțiuni de pregătire a propriei
armate și de ajutorare a cauzelor celorlalte popoare răzvrătite. Activitatea de pregătire
diplomatică și militară din partea României și Serbiei contra inamicului otoman ati nge mai
multe puncte comune. Cele două state încheiaseră două tratate defensive în 1865 și 1868, însă
sârbii lucraseră subversiv cu direcție clară antiotomană, astfel încât s -a păstrat chiar și un
proiect de împărțire cu Grecia a teritoriilor balcanice con trolate de otomani, ca parte
adițională a tratatului sârbo -grec din 186724. Apropierea dintre cele două armate se făcuse și
prin atașații militari permanenți, alături de numirea principelui Milan Obrenovici al Serbiei
drept cap al Regimentului 6 Infanterie din București în mai 187425, ceea ce presupunea
acordarea unui mare titlu de onoare militară acordat doar în contextul unor relații foarte bune
dintre cele două națiuni. De asemenea, la fel ca în România, sârbii sprijiniseră fondarea unei
societăți secrete bulgare. Deși acțiuni de accelerare a pregătirii armatei române se pot observa
de la începutul episodului crizei orientale, în Serbia se făceau rechiziții și se mobilizase
miliția, deși documentele oficiale erau formulate în sensul păstrării neutralității26.
Acest tip de atitudine era observat pe plan internațional, astfel încât finalitatea
intențiilor sârbilor era clară încă din 1875. Înarmarea Serbiei și creșterea presiunilor opiniei

23 N. Adăniloaie, Români a independentă, în Dan Berindei, Istoria românilor… , vol. VII, p. 637.
24 James J. Reid, Crisis of the Ottoman Empire: Prelude to Collapse 1839 -1878, Stuttgart, Franz Steiner Verlag,
2000, p. 309.
25 Trei-ḑeci de ani de domnie ai regelui Carol , p. 312.
26 Memoriile regelui Carol I… , vol. II, p. 386.

37
publice asupra izbucnirii unui război, mergând pâ nă la amenințarea cu re voluția, era
considerată dr ept nepotrivită de către principele Carol, care îi recomandă lui Milan, omologul
său, să amâne războiul, totodată comunicându -i că nu trebuie să conteze pe România , care ar
fi urmat să păstreze „cea mai strictă neutralitate”27. În realitate, măsurile de respectare a
neutralității au depins de autoritățile locale, astfel încât unele au ignorat ordinele directe de la
miniștri și au permis diverse modalități de ajutorare a Serbiei28. Aceste acțiuni arată conștiința
cauzei comune, impli cit statutul de potențiali inamici pentru turci, în fața cărora merita riscul
nerespectării autorităților superioare.
Diferența dintre atitudini arată cum imaginea inamicului era mai bine reprezentată în
Serbia, stat al cărui opinie publică era gata să riș te oricât pentru a obține războiul, deoarece o
revoluție pentru republică ar fi putut atrage represalii din partea turcilor, ajungându -se practic
la aceeași stare conflictuală. De asemenea, atmosfera belicoasă a fost susținută și de influența
rusească, pr in generalul Cernaieff ( cel care a introdus ideea de cruciadă pentru intervențiile
ruse în Balcani)29 și voluntarii ruși care au intrat în rândurile armatei sârbe cu o lună înaintea
declarației de război, respectiv cu susținerea pre tențiilor asupra Bosniei, dorită și de către
austro -ungari, prezente în ultimatumul adresat Porții la începutul lunii iunie 1876, care a avut
drept consecință declarația de război30. De altfel, mai mulți militari sârbi refugiați în România
în urma înfrângerilor militare s -au înrolat în legiunea de pe lângă armata rusă de expediție31.
La început, sârbii au fost dezamăgiți de poziția oficială de strictă neutralitate a
României, care nu permisese transporturi de arme și concentrase trupe la frontiera sâr bo-
turcă, pregătită să răspundă, cel puțin la nivel declarativ, oricărei violări directe sau indirecte
a neutralității de la cele două părți conflictuale32. Tensiunile generate de atitudinea sârbească
nu au oprit eludările românești a transporturilor și nici primirea refugiaților, ceea ce arată încă
o dată viziunea românilor asupra cauzei comune. La 1 ianuarie 1877, în contextul
probabilității tot mai mari de începere a războiului ruso -turc, principele Carol trimite o
telegramă Serbiei și Muntenegrului, arătându -și fără rezerve simpatiile f ață de cele două
națiuni33. Acțiunea sa arată schimbarea treptată de viziune asupra posibililor aliați și inamici,

27 Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular , vol. III (1876 -1877), București, Editura
Machiavelli, 1994, p. 27.
28 N. Adăniloaie, op. cit. , p. 642.
29 Nicolae Iorga, Războiul pentru independența R omâniei. Acțiuni diplomatice și stări de spirit, București,
Editura Albatros, 1998, p. 59.
30 Trei-ḑeci de ani de domnie ai regelui Carol I , p. 360, 368.
31 Ștefan Georgescu -Sergent, Amintirile mele din Răsboiul pentru Independență , București, Institutul de arte
grafice Carol Göbl, 1913, p. 12.
32 Memoriile regelui Carol I al României, vol. III, p. 44.
33 Ibidem , p. 87.

38
care se subscria politicii externe a României. După intrarea României în război, deși
încheierea prealabilă a păcii dintre Serbia și Poartă , refuzul diplomatic rusesc și moralul
scăzut al sârbilor după înfrângerile suferite nu permiteau acțiuni comune, colaborarea din
domeniul militar nu a încetat. Î n 1877 statul român a cumpărat corturi pentru ofițeri și trupă
din Serbia34. De asemenea, din rați uni protocolare, principele Milan s -a întâlnit cu omologul
său român în contextul întâlnirii cu împăratul Alexandru al II -lea, aflat în acel moment în
cartierul general al armatei ruse de la Ploiești35.
O altă modalitate de colaborare cu sârbii , care poate arăta ca uza comună și care a avut
consecințe și în beneficiul României , a fost ajutorul medical românesc oferit sub egida nou –
formatei Cruci Roșii române. Statul român era parte semnatară a „Convenției de la Geneva
pentru ameliorarea soartei militarilor ră niți din armatele în campanie”, pe care a ratificat -o în
186436. În iulie 1876, prin dorința colonelului Slăniceanu, ministru de război, se înființase
Societatea de cruce roșie română, care va trimite prima ambulanță pe nou l front sârbesc la
doar două săptă mâni după crearea instituției37. Îngrijirea tuturor răniților, indiferent de tabără,
a dus la viz ibilitate internațională pozitivă pentru România și a oferit o experiență importantă
în condiții reale de campanie personalului medical românesc.
Referitor la insurecțiile bulgare, contextul prielnic organizării acestora sunt strâns
legate de teritoriul românesc prin cercetările și propaganda intelectualilor refugiați sau
emigranți pe teritoriul românesc, după cum am arătat în capitolul anterior. Responsabilă
pentru cooperarea dintre cele două națiuni, care a mers până la naturalizarea și accesul în
funcții importante a bulgarilor valoroși, se datorează în mare parte și imaginii de care aceștia
se bucurau în spațiul românesc, nefiind priviți drept străini, deși n u exista înrudirea genetică
asemenea altor popoare neolatine38. Treptat, comitetele culturale bulgare se transformaseră,
obținând un caracter politic deschis, precum Comitetul Central Revoluționar, creat în 1870 și
menținut prin toleranța statului român39. Amplificarea Crizei O rientale prin cele două
răscoale bulgare se leagă din nou de atitudinea tolerantă a României, acum guvernată de
coaliția de la Mazar Pașa, față de „cetele bulgarilor”40 care constituia în acel moment
maximul de ajutor pe care îl putea of eri fără a -și pune în pericol statutul de țară neutră; astfel,

34 Ion Șuța, op. cit. , p. 199.
35 Trei-ḑeci de ani de domnie ai regelui Carol , p. 427.
36 Istoria Crucii Roșii Române 1876 -1915, în https://crucearosie.ro/cine -suntem/istoria -crucii -rosii-
romane/istoria -crucii -rosii-romane -1876 -1915/ , accesat la 13.06.2019.
37 Nicolae Nicoară, Cruc ea Roșie Română, aproape o poveste…, București, fără editură, 1996, p. 9.
38 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 41.
39 Constantin Antip, Vasile Mocanu, Solidaritatea poporului român cu insurecția bulgară din aprilie 1876 , în
SMMIM, nr. 10, București, E ditura Muzeului Militar Central, 1977, p. 5.
40 Dan Berindei, Cucerirea independenței României (1877 -1878) , București, Editura Științifică, 1967, p. 26.

39
organizarea celor două insurecții s -a făcut pe teritoriul României, la Giurgiu, de către un
comitet al bulgarilor din România, Bulgaria și Imperiul Rus41. Este important de menționat că
tranzitu l luptătorilor a fost condiționat pentru păstrarea aparențelor, astfel încât acestora li s -a
permis oficial trecerea neînarmați și neorganizați, drept simpli călători42. Cu toate că
atitudinea prevăzătoare s -a menținut pe parcursul desfășurării evenimentelo r, astfel încât
cazul lui Hristo Botev poate fi considerat o excepție43, Imperiul O toman, alături de alte puteri
garante, a u adus proteste dure României44.
Din punct de vedere motivațional, cele două tipuri de acțiuni se justifică prin existența
cauzei comun e de eliberare de sub suzeranitatea otomană, respectiv de slăbire a inamicului
comun prin luptă indirectă. Sub aspect pragmatic, deși toleranța privitoare la organizarea și
tranzitul luptătorilor genera expunerea la sancțiuni, acțiunile românești ii oferea u vizibilitate
internațională, necesară pentru ca opinia publică să fie familiarizată cu cauza națională și
câștigau respectul națiunilor care sprijineau sau cel puțin agreau ideea luptei de eliberare a
creștinilor de sub Imperiul Otoman.
Otomanii ridicase ră problema pregătirii militare a românilo r înc ă din 1875, iar
justiticarea acuzaților a veni t printr -o notă din 1876 care menționa nevoia apărării statului de
oricare invazie străină45. Începând din vara aceluiași an, ostilitățile dintre sârbi și ot omani a u
constituit de asemenea un bun pretext pentru concentrări a forțelor armate în Sudul țării, sub
aspectul necesității creșterii pazei pe Dunăre46. Declarațiile pot fi privite sub aspectul
difuziunii noțiunii de potențial inamic sau chiar a folo sirii factoru lui de intimidare, cu toate că
nu era în interesul turcilor, din punctul de vedere al economiei conflictului, deschiderea unui
front ofensiv clasic î mpotriva unei armate organizate . Totodată, trebuie evidențiată
schimbarea discursului românesc de politică externă, ceea ce arată că obținerea independenței
devenise o opțiune plauzibilă în contextul lipsei de garanții de integritate din partea puterilor
garante, pentru care merita asumarea unor riscuri.
Ideea apărării față de o invazie otomană nu dispăruse din gândirea elitei politice și
militare românești, fapt evidențiat prin manevrele militare care se desfășurau aproape anual în

41 Nicolae Ciachir, România în Sud -Estul Europei (1848 -1886) , București, Editura Politică, 1968, p. 134.
42 T. C. Văcărescu, op. cit. , p. 9.
43 Poet național bulgar, a organizat câteva sute de luptători pe care i -a îmbarcat pe un vas austriac în care se
aflau și lăzile cu armament, a forțat căpitanul vasului pentru a debarca pe malul Sudic al Dunării. Vezi Davi d
Abernach, National Poetry, Empires and War , New York, NY, Routledge, nepaginat,
https://books.google.ro/books?id=yF0PDQAAQBAJ&printsec=frontcover #v=onepage&q&f=false , accesat la
10.06.2019.
44 N. Adăniloaie, op. cit. , p. 639.
45 Dan Berindei, Curerirea independenței României… , p. 23.
46 Trei-ḑeci de ani de domnie ai regelui Carol I… , p. 368.

40
partea de Sud a țării, care aveau în vedere apărarea etapizată a Bucureștilor, cu folosirea
râurilor ca puncte de rezistență, alătu ri de preocuparea permanentă pentru dezvoltarea armatei
și bunele relații cu Serbia și Muntenegru. Varianta războiului fusese luată în calcul de către
principele Carol încă din 1875, fapt dovedit prin scrisorile adresate tatălui său. Deși primele
frământăr i balcanice sunt privite drept modalități de protest împotriva taxării excesive,
corespondența din toamna aceluiași an arată posibilitatea crescândă a transformării într -o
mare insurecție armată, în urma căreia problema orientală ar fi fost rezolvată doar în urma
unui conflict militar în care să se implice națiunile interesate. Vinovăția pentru izbucnirea,
respectiv escaladarea crizei era pusă pe seama proastei administrații turcești, de care Orientul
creștin devenise sătul47. În aceste condiții, statul româ n trebuia să păstreze aparența de
neutralitate până în momentul oportun, în timp ce intern erau necesare consolidări cât mai
rapide pe domeniile economiei și a armatei.
Educația civică și militară prevedea încrederea și ascultarea populației față de lider ii
civili și comandanții militari, pentru a fi pregătiți și a se mobiliza în lupta cu orice potențial
inamic. Această caracteristică era prețuită ca virtute națională, astfel încât supunerea ostașului
față de superiori era considerată superioară valoric pr iceperii comandanților în arta militară48.
Pe lângă acțiunea politică de pregătire și declarare a războiului propriu -zis, era nevoie de
crearea unei motivații puternice care să determine mobilizarea populației pentru cauza
națională, ceea ce include și iden tificarea, respectiv formarea unei anumite imagini asupra
inamicului . Retrospectiv, istoriografia a oferit cauze general e ale participării României la
Criza O rientală, care variau de la observația obiectivă a lui T. C. Văcărescu, locotenent –
colonel rezervi st cu studii militare în Prusia, autor al unei ample monografii asupra
participării României în conflictul din 1877 -1878, conform căreia suzeranitatea otomană
devenise mai degrabă o ficțiune49, prezentă de altfel și în discursul lui Mihail Kogălniceanu
în Adunarea Deputaților cu o cazia proclamării independenței50, până la cea oferită de Nicolae
Densușianu în Istoria militară a poporului român , bazată pe judecăți de valoare, mai exact pe

47 Memoriile regelui Carol… , vol. II, p. 388.
48 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 5.
49 T. C. Văcărescu, Luptele romănilor în Resbelul din 1877 -1878, vol. I, Bucuresci, Editura Typographiei Curții
Regale F. Göbl&Fiii, 1886, p. 17.
50 Kogălniceanu rostise următoarele cuvinte: „Noi nu am fost vasali. Sultanu l nu a fost suzeranul nostru. Însă,
era ceva: erau niște legături sui generis ; niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care
erau tari când românii erau slabi”. Vezi Mihail Kogălniceanu, Discurs asupra declarării „independenței
absolute a României”, în Mihail Kogălniceanu, Opere , IV, Oratorie , II, 1864 -1878, partea a IV -a: 1874 -1878,
București, Editura Academiei Republicii Socialiste România,1978, p. 478.

41
caracterul nedemn al acesteia față de poporul român și conducătorul său51. În opinia mea, o
observație validă prin demonstrația obiectivă și coerentă din punct de vedere al logicii îi
aparține lui Nicolae Iorga care, în cursurile ținute la Universitatea populară de la Vălenii de
Munte, justifica nevoia cuceririi independenței pr in schimbarea celor două stări de fapt care
determinaseră ca, până în epoca dată, Turcia să fie „absolut necesară”52 statului român:
schimbarea echilibrului de putere în Balcani concomitent cu dezvoltarea statului român a
determinat întărirea capacității sa le de apărare, astfel încât o eventuală anexare rusească
devenise improbabilă, iar autonomia extinsă de care acesta se bucura în vremea lui Carol I nu
mai era posibilă după elaborarea primei constituții otomane din decembrie 1876, care, deși
viza o nouă er ă în drumul spre europenizarea sa, avea un caracter profund centralist, în care
România era tratată drept o simplă provincie privilegiată.
Punctul de cotitură al crizei în sensul acceptării posibilității izbucnirii unui nou război
în Europa și a receptării sale ca benefic și civilizator, deși, în epocă, războaiele europene erau
privite cel mai ade sea într -o perspectivă realistă, a fost atins prin represaliile sângeroase ale
otomanilor, care au determinat formarea unei imagini cu totul negativă despre acești a.
Execuția insurgenților creștini, deși aceștia se predaseră și se redeclaraseră supuși Porții, a
fost primul eveniment care a aprins opinia publică și a generat reizbucnirea răscoalei din
Herțegovina în 1875. Un alt eveniment care a dus la îngrijorări re feritoare la relația dintre
creștini și musulmani și a provocat tulburări internaționale a fost uciderea consulilor francez
și german din Salonic, în aprilie 1876, pe fondul unui episod de răpire a unei fete ce urma să
fie convertită la Islam, care arată t ensiunile dintre religii și imaginea de reprezentanți ai
necredincioșilor și ai decăderii pe care o aveau vesticii pentru populația turcă53.
După izbucnirea insurecției bulgare, represaliile otomane cresc în intensita te și
violență, printre victime, care, c onform relatărilor din ziarele britanice, variau între 10.000 și
25.000,54 aflându -se și civili, inclusiv femei și copii. Revoluțiunea din Bulgaria avea drept
mobil nerespectarea de către Poartă a petiției prin care se cereau instituții constituționale și u n
suveran propriu55. Chiar și după transformarea insurecțiilor prin îmbogățirea acestora cu scop

51 Nicolae Densușianu, Istoria militară a poporului român , Ediție îngrijită și prefațată de I. Oprișan, București,
Editura Vestala, 2002, p. 373.
52 Nicolae Iorga, Războiul de independență …, p. 4.
53 Berke Toruno ǧlu, Murder in Salonika, 1876: A Tale of Apostasy and International Crisis , Istanbul, Libra
Kitap çılık ve Yayıncılık Ticaret Ltd, 2012 , passim .
54 Mark Rathbone, Gladstone, Disraeli and the Bulgarian Horrors , în History review , nr. 50, London, 2014, free
preview, https://www.questia.com/library/journal/1G1 -128205771/gladstone -disraeli -and-the-bulgarian -horrors –
mark , accesat la 3.06.2019.
55 Trei-ḑeci de ani de domnie ai regelui Carol I… , p. 358.

42
național, otomanii le priveau ca simple revolte și foloseau termenul peiorativ briganzi56,
preluat ulterior și de către istoriografia otomană pentru a -i denumi p e insurgenți deși este
greșit din punct de vedere mi litar. Sub protecția suveranității, otomanii au privit fenomenele
drept probleme interne, astfel încât au concentrat la început pentru restabilirea ordinii miliții
și alte trupe neregulate, caracterizate de conservatorism islamic radical, responsabile într -o
mare măsură pentru violența stingerii primelor răscoale. De altfel, termenul bașbuzuc , care
desemnează cavaleriștii voluntar i otomani din trupele neregulate, a rămas în limba română și
cu sensul de „pe rsoană apucătoare, violentă și grosolană, care încalcă normele de conviețuire
socială57”.
Vizibilitatea internațională a evenimentelor a modificat chiar și viziunea opiniei
publice engleze, susținătoare tradițională a otomanilor, alarmată de cruzimea atroci tăților
imediat după diseminarea primelor informații58. Primele articole au fost publicate în ziarul
liberal „ Daily News ”, faimos pentru corespondenții săi din străinătate, urmate de dezvăluiri
cu informații asemănătoare în neutrul și pro -imperialul „The Ti mes”, ceea ce poate
demonstra obiectivitatea relatărilor59. Spre deosebire de politicienii liberali, prim -ministrul
britanic Benjamin Disraeli nu a dat importanță primelor știri despre atrocitățile din Bulgaria,
apoi a considerat că acestea sunt roadele exa gerărilor ziari știlor, ba chiar le -a descris în plen
drept „pălăvrăgeli de cafenea”60, raliindu -se opiniei generale abia după confi rmarea
informațiilor inclusiv de către ambasadorul de la Constantinopol. Atitudinea sa a fost
condamnată în articolele ziarulu i „Românul”, în care era acuzat de simpatie nelimitată față de
turci61. Totodată, reacția oficială a marilor puteri vestice la atrocitățile din Bulgari a a pornit
seria dezamăgirilor, mergând până la ideea trădării62, pe care clasa politică românească a
exper imentat -o în decursul evenimentelor din jurul Războiului de Independență.
Pe lângă caracterul inuman al acțiunilor, Imperiul Otoman încălca legislația războiului
referitoare la tratamentul răniților și al prizonierilor prevăzute în Convenția de la Geneva d in

56 James J. Reid, op. cit., p. 25.
57 ***, Dicționarul explic ativ al limbii române , Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan -Al.
Rosetti”, București, Univers Enciclopedic Gold, p. 91.
58 T. C. Văcărescu, op. cit. p. 6-7.
59 R. W. Seton -Watson, Disraeli, Gladstone and the Eastern Question. A study in di plomacy and party politics ,
London and New York, Routledge Taylor&Francis Group, p. 52 -53.
60 Forma originală folosită de către Disraeli pentru a descrie atrocitățile din Bulgaria era „mere coffee -house
babble”, Discurs parlamentar Evelyn Ashley , în TURKEY —THE ALLEGED ATROCITIES IN BULGARIA. —
OBSERVATIONS, HC Deb 11 August 1876 vol. 231 cc. 1078 -147, în https://api.parliament.uk/historic –
hansard/c ommons/1876/aug/11/turkey -the-alleged -atrocities -in, accesat la 4.06.2019.
61 Nicolae Ciachir, op. cit. , p. 148 -149.
62 Ioan Scurtu, op. cit. , p. 93.

43
186463. Știrile privitoare la uciderea prizonierilor de către otomani ajunseseră și în spațiul
românesc, astfel încât militarii români erau conștienți de pericolul căderii în captivitate,
oferind numele de „obicei păgânesc”64 practicii inamicului, pentru a reliefa caracterul religios
al războiului și superiori tatea morală a cauzei creștine. Astfel, nu legislația internațională, ci
datoria morală creștină față de cel dezarmat, chiar dacă acesta era reprezentat de inamicul
care încercase să îi ucidă cu puțin timp înainte, era invocată de către soldații români atunci
când cruțau viețile prizonierilor. În textele de propagandă, se descrie pe larg cum românii
respectau legislația internațională, subscrisă de asemenea moralei creștine, deoarece nu se
menționează textual Convenția, prin exemple în care turcii răniți aveau parte de condiții
identice românilor, de la ridicarea de pe câmpul de luptă la operații, hrană și tratament,
respectiv contraexemple prin care turcii erau acuzați de împiedicarea ridicării rănițil or de
către sanitarii români65.
Pentru România, motivația legată de rolul civilizator al unei intervenții pentru
pedepsirea cruzimii otomanilor a fost importantă atât ca bază de argumentare a necesității
războiului prezente în notele lui Kogălniceanu către agenții diplomatici români, cât și pe
parcursul campaniei militare, însă nu a fost de ajuns pentru a determina proclamarea
independenței și implicit a deschide ostilitățile cu Imperiul Otoman. Acțiunile care au
determinat decisiv schimbarea politicii român ești spre acceptarea implicării într -un eventual
război ruso -turc au fost elaborarea primei Constituții otomane și eșecul Conferinței de la
Constantinopol, dublate de atitudinea Rusiei față de statul român în contextul planificării
campaniei sud -dunărene. Astfel, de la finalul lui decembrie 1876, atitudinea neutră a
României nu mai putea avea decât consecințe negative, deoarece i -ar fi amenințat statutul și
chiar existența.
Politicienii români au încercat să joace ultima carte prin care să încerce recunoaș terea
independenței la schimb cu neutralitatea în cazul războiului ruso -turc prin promisiunile de
susținere a cauzei lor în cadrul Conferinței de către Franța, Italia și Marea Britanie66.
Promisiunile lor nu au fost respectate, ceea ce a dus la ideea trăd ării de către Puterile Garante,
dar mai ales de către Franța, model cultural, organizatoric și militar, cu tradiție în ajutorarea
pe plan internațional a României , făcând astfel necesară colaborarea cu Rusia. Starea de
insecuritate pentru România s -a accentu at în cadrul Conferinței de la Constantinopol, în care

63 Convention for the Amelioration of the Condition of the Wounded in Armies in the Field. Geneva, 22 August
1864, art. 5 -6, în International Committee of the Red Cross , https://ihl –
databases.icrc.org/applic/ihl/ihl.nsf/ART/120 -40006?OpenDocument , accesat la 02.06.201 9.
64 Mihail Sadoveanu, Panciuc , în Povestiri din Război , București, Editura Tineretului, 1960, p. 69.
65 George Coșbuc, Povestea uneĭ coróne …, p. 120 -121.
66 N. Adăniloaie, op. cit. , p. 645.

44
se spera măcar menținerea vechilor drepturi consfințite în Capitulații și Tratatul de la Paris
din 1856 . Lucrările Conferinței s -au deschis la finalul lunii decembrie 1876, în aceeași zi cu
proclamarea primei constituții otomane care, deși liberală, era profund centralistă, iar primul
său articol preved ea indivizibilitatea Imperiului și caracterul de provincie privilegiată a
României, al cărui lider avea nevoie de învestitură de la Sultan, precum și cet ățenia otomană
a tuturor supușilor Porții67. În paralel, ecourile veștilor asupra conținutului Constituției au
provocat tulburări deopotrivă în clasa politică și opinia publică românească, ultima
pronunțându -se uneori direct pentru război. Opinia publică din Constantinopol era pentru
rezistența contra pretențiilor Europei, astfel încât demnitarii otomani aveau mână liberă
pentru respingerea propunerilor puterilor, respectiv pentru începerea războiului.
În acest context, la final de decembrie 1876, Carol Anto n înțelegea necesitatea
contextuală a începerii unui război împotriva otomanilor alături de Rusia, deoarece un
conflict contra ei pentru apărarea neutralității ar fi însemnat o monstruozitate, atât ideologic,
cât și sub raportul efortului de război68. Astfe l, se luau în calcul ambele variante; posibilitatea
războiului de apărare contra otomanilor era considerată de preferat din perspectiva
posibilității de a rezista cu efectivele actuale ale armatei, spre deosebire de unul contra
rușilor, care ar fi fost pie rdut chiar și în cazul ridicării întregii populații sub arme. În preajma
deschiderii ostilităților, cele două evenimente erau aproape omniprezente în discursurile
oficiale, astfel încât politicienii români și principele Carol insist au asupra eforturilor
românești de evitare a războiului ignorate de către marile puteri, care nu îi mai ofereau
garanția neutralității. Date fiind aceste condiții, cooperarea militară cu Rusia a fost
contextuală, deschisă doar în urma unor necesități imperioase de protecție a sta tului.
Precauțiile luate de oamenii politici români și evoluția tratativelor arată imaginea de inamici
potențiali pe care o aveau rușii pentru români chiar și în cazul tranzitării pașnice, bazată pe un
acord, probabil și din cauza experienței trecutului. Totodată, acestea pot sugera că elita
politică românească avea acces la zvonuri despre dorința Rusiei de a anexa județele românești
din Sudul Basarabiei, exprimată încă din timpul întâlnirii de la Reichstadt, variantă luată în
calcul de Iorga69, deși un volu mul aniversar din 1897 dedicat regelui Carol o consemnează
fără a menționa discuțiile despre teritoriul național70.

67 The Ottoman Constitution (23 December 1876) , art. 1 -8, http://www.anayasa.gen.tr/1876constitution.htm ,
consultat la 14.06.2019.
68 Memoriile regelui Carol I… , vol. III, p. 80.
69 Nicolae Iorga, op. cit. , p. 6.
70 Trei-ḑeci de ani de domnie ai regelui Carol …, p. 370.

45
Negocierile cu Rusia s -au desfășurat în paralel cu pregătirea armatei și cu ultimele
încercări de rezolvare diplomatică a condiției României. Cu toate acestea, la mai bine de un
an de la redeschiderea Crizei, principele Carol, bine consiliat în evenimentele internaționale,
prevăzuse că lucrările Conferinței de la Constantinopol nu vor avea o altă urmare decât cea a
războiului71. În toamna anului 1876, în contextul conturării expediției ruse la Sud de Dunăre
o delegație românească s -a întâlnit cu cea țaristă la Livadia, pentru a trata asupra condițiilor
tranzitului prin România. Pentru ruși, decizia tranzitării României nu avea doar interesul
practic al căilor de comunicație superioare celor din Dobrogea, ci și pentru a avea asigurată
reanexarea mai facilă a Sudului Basarabiei, ceea ce ar fi adăugat ștergerea rușinii din 1856
printre obiectivele războiului72. Ion C. Brătianu a insistat asupra închei erii unei convenții
scrise, necesare de altfel pentru protecția neutralității României.
În primă fază, reprezentanții ruși nu doreau același lucru, astfel încât au avut loc
schimburi violente de replici, inclusiv amenințări cu invazia de partea rușilor, r espectiv cu
rezistența armată din partea românilor. La început, perspectiva rusească era cât se poate de
ostilă României, în sensul în care Țarul și cancelarul Gorceakov ar fi dorit trecere liberă, fără
nicio condiție prealabilă prin teritoriul românesc, î n caz contrar acesta va privit drept parte a
Imperiului Otoman, respectiv va fi ocupat fără nicio formalitate73. Invadarea României și
zdrobirea armatei sale nu ar fi reprezentat o problemă pentru armata rusă, însă nu putea fi
susținută ideologic, deoarece Rusia nu putea porni în autoproclamata luptă pentru eliberarea
creștinilor prin distrugerea primilor creștini din afara granițelor sale. Replica lui Brătianu —
„Nimeni nu va trece prin țară fără voia Românilor, decât strivindu -i mai întâi și pășind peste
corpurile lor”74 arată încă o dată atitudinea rezervată față de Rusia și temerea generalizată
care ar fi fost provocată de reapariția armatelor țariste, chiar și erijate în armate creștine
eliberatoare, pe teritoriul românesc. De asemenea, masarea trupelor r use lângă gran ița
românească, totalizând șase corpuri de armată75, arată îndrăzneală politică și determinare în a
coopera cu rușii doar în urma unor garanții temeinice.
Prudența poate fi considerată principala caracteristică a politicii românești înaintea
deschiderii ostilităților datorită abundenței sale în relațiile cu otomanii și rușii deopotrivă,
ceea ce arată încă o dată cum ambii vecini erau priviți ca potențiali inamici, deși se purtau

71 Memoriile regelui Carol I… , vol. III, p. 81.
72 Nicolae Iorga, op. cit. , p. 6.
73 Ioan Scurtu, op. cit. , p. 94 -95.
74 C. Ciuchi, Istoria Marinei Române în curs de 18 secole. De la Împăratul Trajan până în al 40 -lea an de
domnie a Regelui Carol I , Constanța, Tipografia „Ovidiu” H., 1906, p. 166.
75 F. V. Greene, The Russian army and its campaigns in Turkey in 1877 -1878, New York, D. Appleton and
Company, 1879, p. 139 -140.

46
tratative pentru colaborare militară cu Rusia. Negocierile cu ruși i s-au făcut inclusiv prin
încălcări ale voinței miniștrilor conservatori, încurajați de întârzierea începerii războiului
după eșuarea Conferinței și care se temeau de panslavism și posibile anexiuni76. Textul
convenției era gata încă de la începutul anului 1877, însă Brătianu a întârziat semnarea sa
pentru a pregăti opinia publică în scopul acceptării cooperării cu rușii77. Discuțiile erau
dublate de episoade ale colaborării militare , care au variat de la prospectarea materialului și a
locurilor pentru const rucția de poduri de către ofițeri geniști ruși până la vizita lucrărilor
românești de fortificație din Sud și chiar acte de curtenie din partea rușilor precum dăruirea
de tunuri de mare calibru, posibilitatea oferirii de cai în cazul neîntrunirii necesarul ui la
mobilizare, plata furniturilor în aur și trimiterea de atașați militari pe lângă domnitor pentru a
facilita îndeplinirea nevoilor armatei sale78.
Cu toate actele de bunăvoință ale Rusiei, zvonurile despre dorința acesteia de a anexa
județele sud -basarabene nu au încetat să apară, fiind inclusiv discutate în parlament în martie
187779. Inevitabilitatea războiului, odată cu refuzul otomanilor de a accepta Protocolul de la
Londra80, era propice pentru România, deoarece criza economică ar fi putut fi stopat ă după
pacificarea Balcanilor, iar Imperiul Otoman nu mai putea oferi nicio garanție credibilă pentru
supușii creștini, astfel încât intervenția rusească, respectiv tranzitarea României nu mai putea
fi evitată. În acest context, s -a ajuns la reluarea negoc ierilor, respectiv la semnarea Convenției
cu Rusia și ulterior a Declarației de Independență, deoarece aceasta era generată automat
după ruperea legăturilor cu Poarta. Ambele acte pot fi puse în legătură cu teama față de ruși,
deoarece, în teorie, aceștia nu puteau lua teritorii de la un stat independent precum de la un
vasal al Porții.
Reținerea naturală asupra cooperării cu rușii a fost evidențiată și în cadrul Consiliului
de coroană convocat de Carol, în care întrebările sale vizau atât intrarea rușilor în țară, cât și
o eventuală invazie ulterioară a turcilor, iar majoritatea participanților s -au pronunțat pentru
neutralitate81. În Parlament, Kogălniceanu a încercat să calmeze curentul rusofob -neutralist
promovat de Dimitrie Sturdza și Manolache Costache Epureanu prin multiple exemple
istorice pentru a demonstra că alianța cu Rusia este contextuală și nu are ca mobil interese
rusești, ci românești, iar eticheta de rusofil atribuită partizanilor înțelegerii cu vecinii

76 N. Adăniloaie, op. cit. , p. 647.
77 Memoriile regelui Carol , III, p. 87 -88.
78 Memoriile regelui Carol… , vol. III, p. 90 -105.
79 Trei-ḑeci de ani de domnie ai regelui Carol …, p. 391.
80 T. C. Văcărescu, op. cit. , p. 15.
81 Ioan Scurtu, op. cit. , p. 96.

47
răsăriteni era greșită82. De altfel, ist oricul și statisticianul american Micheal Clodfelter
folosește termenul de invazie pentru descrierea intrării rușilor în România, deși recunoaște
declararea independenței și contribuția românească la război83. Deși convenția includea
clauze asupra respectăr ii și chiar a protejării integrității teritoriale a statului român, precum și
ocolirea Bucureștilor de către trupele ruse, Carol și Kogălniceanu au făcut mai multe vizite la
cartierul general rus de la Ploiești cu scopul de a obține asigurări suplimentare asupra
respectării lor, alături de obținerea unui rol cât mai activ pentru armata română84. Aceste
acțiuni au o dublă motivație, vizând atât onoarea militară, cât și teama generalizată a
înlocuirii suzeranității otomane cu cea rusă, care ar fi făcut inutile toate sacrificiile crizei și
războiului. George Coșbuc explică, într -o lucrare de popularizare, ridicarea împotriva turcilor
abia în 1877 nu prin slăbiciunea României, care ar fi putut scăpa de suzeranitatea otomană și
mai devreme, ci prin apetitul imperi ilor limitrofe pentru influență sau chiar părți din teritoriu:
„(…) dar am avut pe de lăturĭ alțiĭ carĭ ne vorbeaŭ în gură cu Dumnezeŭ și la inimă cu
dracul ”85. Realitățile politice europene și mai ales interesele germane și austro -ungare nu ar fi
permis substituirea vasalității cu cea rusească, deoarece aceasta ar fi presupus schimbarea
stăpânirii Dunării, „arterei germanismului în Orient”86, însă o victorie rusă fără o contribuție
românească activă ar fi contat enorm cel puțin pe plan moral , prin folosire a sa ca precedent
de către ruși pentru a obține o atitudine prietenoasă și conformă propriilor interese din partea
românilor ca datorie morală pentru eliberarea lor de sub turci.
Grija pentru puterea armată a fost o preocupare de bază a p rincipelui Carol, iar
evoluția Crizei O rientale a presupus creșterea treptată a acțiunilor pentru constituirea,
instrucția și dotarea unităților românești. În octombrie 1876, armata a fost concentrată pentru
obișnuitele manevre de toamnă, iar contextul regional a constituit ocazia pentru amânarea
lăsării la vatră a militar ilor, acțiune ce s -a desfășurat în același timp cu schimbarea
discursului oficial care viza deschis amenințările externe87. Prefigurarea posibilității unui atac
otoman cauzat de eventuala semnare a convenție i româno -ruse, chiar și în contextul
neimplicării active a românilor în război a determinat lucrări de fortificație în punctele
considerate vulnerabile, îndeosebi în jurul podului de la Barboși, nod de cale ferată care ar fi

82 Discurs asupra politicii externe a României în împrejurările crizei orientale. Replică lui Dim. Sturdza.
Replică lui Manolache Costache Iepureanu , în Mihail Kogălnicanu, op. cit. , p. 423 -436.
83 Micheal Clodfelter, op. cit. , p. 195.
84 Nicolae Iorga, op. cit. , p. 9.
85 George Coșbuc, Povestea uneĭ Corone… , p. 191.
86 Nicolae Iorga, Războiul pentru Independența României …, p. 98.
87 Trei-ḑeci de ani de domnie ai regelui Carol… , p. 9.

48
creat complicații ambelor armat e în cazul distrugerii sale de către flotila otomană88. Numărul
regimentelor de infanterie teritorială (dorobanți) s -a mărit, iar la finalul aceluiași an
principala prioritate era instrucția rapidă a recruților. Din primăvara lui 1877, militarii
concentrați în Sud au început să primească ordine și instrucțiuni de luptă trecute drept
„viitoare manevre”89, pentru a păstra secretul militar, însă o parte din ei înțeleseseră că este
vorba despre intrarea în luptă, deoarece erau menționate inclusiv ambulanța și sis temul de
îngrijire al răniților.
Imaginea inamicului în timpul Războiului de Independență (1877 -1878 )
Prima ciocnire dintre militarii români și cei otomani a avut loc cu o lună și jumătate
înaintea semnării convenției, în cadrul unui incident pornit din vina otomanilo r, care poate fi
privită deopotrivă ca o provocare sau o manifestare a neglijenței. Un post de dorobanți a
deschis focul împotriva turcilor care tăiau lemne pe un ostrov de lângă Giurgiu care aparținea
teritoriului românesc90. Primele acțiuni belicoase otom ane contra României se leagă de
refuzul acesteia de a coopera cu armata lui Abdul Kerim Pașa pentru a rezista contra rușilor
cu scopul protejării neutral ității, considerată o insultă de către o bună parte din clasa politică
românească în contextul atacuril or turcești la suzeranitatea românească; Ion C. Brătianu
insistase în plen că românii nu vor fi „Don Chișoții Turciei”91, respectiv cu informațiile
turcilor despre semnarea Convenției. Conform spiritului epocii, onoarea țării era principalul
argument al int rării în război, iar situația politică a țării cerea „să mergem cu cel mai tare”92,
astfel încât cooperarea cu turcii ar fi însemnat un nonsens din punct de vedere al imaginii
cultivate asupra inamicului otoman, respectiv a îndulcirii imaginii rușilor și to todată o anulare
a tuturor eforturilor făcute în timpul neutralității.
Considerându -se în stare de război cu România odată cu tranzitul primelor unități
rusești, Poarta a trecut la acțiuni belicoase fără o declarație prealabi lă, iar militarii săi au
demara t operațiuni războinice nespecifice războiului modern, mai ales în contextul
superiorității numerice a acestora față de români. Vasele otomane au î ntreprins acțiuni de
piraterie, deoarece au fost atacate, jefuite și arse in clusiv vase sub pavilion străin93. De
asemenea, b ande din trupele otomane neregulate, mai exact cerchezii și bașibuzucii
responsabili și pentru masacrele din Bulgaria, intrau 5 -6 kilometri pe teritoriul românesc prin
albia afluenților Dunării, unde torturau și ucideau civili, furau animale și dădeau foc la grâne

88 Istoria militară a poporului român , p. 628.
89 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 10.
90 Memoriile regelui Carol I… , vol. III, p. 100.
91 Nicolae Io rga, op. cit. , p. 84.
92 Memoriile regelui Carol I… , vol. III, p. 108.
93 T. C. Văcărescu, op. cit. , p. 42.

49
sau gospodării. Este lesne de înțeles efectul negativ asupra imaginii armatei otomane pentru
armata română, iar ulterior, atât Nicolae Den sușianu, cât și T. C. Văcărescu, ambii
contemporani războiului, primul participant ca traducăt or, al doilea ca ofițer superior, au
descris evenimentele în note dure, considerându -le „mai mult hoțești decât militare”94. De
altfel, jefuirea civililor, precum și atacurile asupra lor de către unitățile neregulate sau de
cercetare otomane erau recunoscut e ca tradiționale, respectiv tolerate de către comandanții
lor95. Ulterior, o parte dintre refugiații musulmani din timpul Campaniei din Bulgaria nu
fugiseră de teama armatelor creștine, ci din vina activităților cavaleriei otomane ca parte a
trupelor nereg ulate, îndeosebi a cerchezilor96. Lipsa de disciplină a trupelor neregulate
otomane poate fi considerat ă obiectul unui alt stereotip despre inamic, prezent ca atare în
scrierile românești de război, care narează episoade ale luării prin surprindere a cerche zilor
inamici în stare de ebrietate avansată97 sau chiar de încăierări între aceștia și armata regulată,
care erau privire cu mare satisfacție de către militarii români și civilii bulgari98.
Un alt episod în urma căruia turcii erau priviți drept adversari ne cinstiți a vizat
sechestrarea consulului român și interzicerea corespondenței sale, care încălca și cutuma
internațională99. Cu toate aceste a, războiul a fost privit de către români drept unul defensiv,
deci perfect justificabil și de neevitat inclusiv ca u rmare acestor episoade tragice. La plecarea
de acasă spre unitățile militare, chiar și simplii soldați, fie ei recruți sau voluntari, spuneau că
merg „să apărăm țara noastră contra turci”100. De altfel, invocarea intrării României în război
prin forța împrej urărilor și vina exclusivă a turcilor pentru izbucnirea sa era recurentă în
discursul politic al primelor săptămâni de conflict.
O mare parte din m otivațiile de război era legată de imaginea inamicului. Argumentul
caracterului civilizator al războiului, de scris anterior, a fost îmbogățit constant pe parcursul
primelor operațiuni prin oferirea de exemple suplimentare a atitudinii lipsite de cavalerism a
inamicului, mergând până la încălcarea legislației războiului și la barbarism. În epocă,
argumentul era to tal valid, deoarece războiul încă era privit drept o întrecere a conducătorilor
și energiilor naționale , în care ascultarea și vitejia trupelor determinau partea victorioasă, și

94 Ibidem , p. 42; Nicolae Densușianu, op. cit. , p. 377.
95 James J. Reid, op. cit. , p. 318.
96 Ibidem , p. 352.
97 Mihail Sadoveanu, Moara părăsită , în Povestiri din război… , p. 12.
98 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 40.
99 T. C. Vărărescu, op. cit. , p. 40 -41.
100 Mărturia ultimului veteran al Războiului de Independență , 11 aprilie 1957, în http://www.radio –
arhive.ro/articol/marturia -ultimului -veteran -al-razboiului -de-independena -1877 -1878/2061431/5291/2 , accesat
la 19.06.2019.

50
nu drept o simplă „întrecere între industrii”101, ca după Marele Război. Unul di ntre primele
exemple îl constituie bombardarea orașelor deschise Brăila, Galați și Reni, unde erau masate
trupe ruse, a căror ținte alese inclusi v printre construcțiile civile, cu victimele colaterale
inerente, a fost prezentată de presă și ulterior de căt re istoriografia românească drept exemplu
al barbariei inamicului102. În timpul primului duel de artilerie, desfășurat între fortificațiile de
la Calafat și cele de la Vidin, turcii au țintit orașul în locul amplasamentelor românești pentru
a determina o rea cție cât mai violentă din partea acestora, spre a le determina cât mai precis
efectivele. Românii, fără experiență anterioară de luptă, s -au lăsat păcăliți de șiretlicul turcilor
și s-au considerat superiori moral deoarece ei nu ținteau partea civilă a Vid inului, ci tunurile
inamice, însă ulterior au înțeles adevăratul scop al acțiunii și nu au mai privit -o sentimental,
ci pragmatic, drept o învățătură pentru viitor103. Ulterior, veteranii glumeau în descrierea
duelurilor de artilerie de dinaintea trecerii Du nării, numindu -le jocul de -a mingea cu turcii104.
Tot în timpul primelor bombardamente viețile principelui Carol și a marelui duce
Nicolae au fost puse în pericol, iar evenimentele au fost subscrise spionajului i namic în
cazurile Giurgiu și Brăila , considera te nu doar josnic e, ci și care ducea la încălcarea legislației
internaționale de către turci în cazul lui Carol, bombardat în timp ce vizita un spital
semnalizat prin crucea roșie105. Totodată, evenimentele au fost privite drept dovezi ale
acțiunii proniei d ivine în contextul dreptății cauzei creștine, alături de e xemple ale curajului
celor doi. Carol chiar a salutat militar obuzele inamice în timpul bombardamentului de la
Calafat106, episod privit drept o dovadă a invincibilității sale de către militarii care au asistat
la evenimente. De asemenea, pentru a convinge opinia publică de constanta barbarismul
turcilor de -a lungul istoriei, s -au publicat articole din presa străină, de exemplu o scrisoare a
sultanului Mehmed al IV -lea către împăratul Leopold I, în car e amenința cu o campanie
militară dist rugătoare împotriva creștinilor și care ar fi inclus uciderea generalizată a civililor,
„prin omor, prin jaf, prin incendiu, prin violări și vom face a dispare de pe acest pământ până
la cea din urmă creatură a lui D -deu; care se numesce ghiaur”107. Acest tip de argumente era
necesar pentru convingerea opiniei publice asupra necesității războiului, în contextul
nemulțumirilor generate de restricțiile și pericolele specifice, dar și al curentului de opinie

101 Nicolae Iorga, Război fără viteji, în Ultimele , Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1978, p. 26.
102 T. C. Văcărescu, op. cit. , p. 42.
103 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 18.
104 Nicolae Gane, Andreiu Florea Curcanul sau Cum e românul la răsboiu , în Biblioteca poporală a
Asociațiunii „Astra” , anul al 18 -lea, nr. 156, Sibiiu, Editura Asociațiunii „Astra”, 1928 p. 28.
105 Nerespectarea Crucei Roșie de către Turcia , în „Curierul”, an V, nr. 45, Iași, 16 iunie 1877, p. 5.
106 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 23.
107 „Figaro”, anul V, nr. 32, Iași, 19 iunie 1877.

51
pacifist. Totoda tă, înflăcărați de informația consultată, unii tineri idealiști au decis să se
înroleze voluntar în armata sau serviciile românești. Nicolae Codreanu, student la medicină,
s-a înscris în Societatea de Cruce Roșie pentru a fi parte dintr -o ambulanță care ur ma să
acționeze „acolo unde arma inamicului sau mai bine -zis barbaria lui zdrobește vieți tinere și
puternice”108.
Încă de la începutul campaniei s -a folosit drept motivație și argumentul istoric,
generator al ideilor reluării luptei antiotomane cu scopul de a o încheia definitiv printr -o
victorie, respectiv al revanșei istorice. Motivația istorică este prezentă în discursul politic
oficial încă din primele zile de după semnarea convenției româno -ruse. În răspunsul către
felicitările miniștrilor cu ocazia ani versării sale din 1877 (20 aprilie)109, principele Carol
evidențiază că nu se teme în contextul împrejurărilor grele în care se află națiunea, deoarece
era convins că „(…) Românii n’aŭ uitat nicĭ bărbăția, nicĭ prudența strămoșéscă, cu care țéra
s’a strecu rat prin atâtea greutățĭ”110. Ulterior, î n declarația sa către armată, emisă înaintea
plecării campaniei de la Sud de Dunăre, militarii erau încurajați prin amintirea virtuților
strămoșești și de tradiția de luptă cu turcii prin invocarea luptelor de la Vasl ui (Racova, în
original) și Podu Înalt, care ar fi trebuit să compenseze lipsa experienței unui conflict de
amploare111. Chiar și din perspectiva civililor români de la Sud de Dunăre, care trăiseră în
relativă armonie cu turcii, ura față de aceștia era moște nită: „Noi am supt, odată cu laptele
mamei, ură împotriva turcului păgân și fără de lege”112. Un alt episod al transpunerii
războiului pe scara istoriei drept continuare a luptelor antiotomane medievale este relatat de
un artilerist care observase șarja roși orilor asupra unui grup de turci care se strecurase până în
liniile românești, acțiune relatată drept o depășire a închipuirii sale asupra Atacului de noapte
de la Târgoviște din timpul lui Vlad Țepeș113. Tot în timpul campaniei, două dintre primele
tunuri c apturate au fost așezate lângă statuia lui Mihai Viteazul din București, pentru a arăta
că militarii români sunt fii vrednici ai eroilor de la Călugăreni114.
Lirica războiului reia marile teme ale mitologiei naționale cultivate de pașoptiști,
astfel încât po emele de propagandă abundă în nume ale voievozilor români con sacrați prin
acțiunile de luptă antiotomană: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Ioan

108 Nicolae Nicoară, op. cit. , p. 11.
109 Stoica Stan (coord.), Dicționar biografic de istorie a României , București, Editura Meronia, 2008, p. 115.
110 Trei-ḑeci de ani de domnie ai regelui Carol… , p. 396.
111 T. C. Văcărescu, op. cit. , p. 77.
112 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 37.
113 Ibidem , p. 49.
114 Trei-ḑeci de ani de domnie ai regelui Carol… , p. 450.

52
Vodă cel Cumplit115. Ideea reluării luptei istorice presupunea ca ostașii noii armate române să
întrunească aceleași calități și să obțină victorii militare care să intre în istorie asemenea celor
reputate de Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, pilonii centrali ai mitologiei istorice naționale.
În timpul fazelor finale ale Bătăliei de la Plevna, Alec sandri publică Oda Ostașilor Români,
în care consideră naturală continuarea poemelor despre eroii din vechime cu cele dedicate
armatei române în campanie, prin evidențierea vitejiei lor în fața unui inamic cu resurse
superioare, ignorând contextual contrib uția armatei ruse în înfrângerea Imperiului Otoman116.
Victoriile obținute de români și eroismul acestora, menționat adeseori pentru a compensa ori
chiar trece cu vederea greșelile de tactică și strategie, generatoa re a unui număr mare de
victime, au validat argumentul istoric, exploatat ulterior de lirica de propagandă: „N -ai avut
mai buni, tu, bane/ La Călugăreni în văi/ Iar la Racova, Ștefane/ Nu -ți erau mai buni ai tăi.”117
Deși marii poeți români nu au participat activ la conflict, creația lor se înscrie în
tematica liricii poeților -martiri care au scris și luptat pentru cauze naționale, fie ele
revoluționare sau de independență , serie începută de lordul Byron, cu reprezentanți în
aproape fiecare națiune a Europei Centrale și de Est118. Cu toate că mișcările naționale au un
caracter îndeobște ofensiv, operele literare le -au transformat în lupte defensive, pentru a fi cu
totul legitime și a stârni spiritul de sacrificiu în lupta cu inamicul al destinatarilor militari,
respectiv de conștientizare a s a de către civili, care puteau susține financiar cauza sau ar fi
urmat să lucreze și să lupte pentru a fi vrednici de jertfele părinților.
Cele două idei au fecundat inclusiv în rândul recruților din mediul rural, cu efectul
augmentării curajului prin prisma sentimen tului de continuitate a luptei începute de strămoși
ca o datorie morală față de aceștia. Povestirile de război editate de Mihail Sadoveanu, care au
la bază discuțiile acestuia cu veterani ai campaniei din Bulgaria cuprind un pasaj relevant
pentru susținere a acestei teze: „(…) cu turcul și cu tătarul și strămoșii tăi au dus zile grele.
Poate a venit acum și pentru păgâni ziua răsplății”119. La rândul lor, cele două idei ale
propagandei pe bază istorică generau nevoia continuării sacrificiilor în fața oricăru i inamic,
care ar fi urmat să întreacă eroismul veteranilor de la 1877 -1878, precum și aceștia erau
convinși că l -au întrecut pe cel al pompierilor de la 1848120.

115 Lirica Războiului pentru neatârnare , ediție alcătuită de Florian Tucă, Nicolae Ionescu, Romulus Raicu,
București, Editura Sylvi, 1999, passim.
116 Vasile Alecsandri, Oda Ostașilor Români, în Ostașii noștri (edițiune propriă pentru Ostași ), Bucuresci,
Editura Librăriei Socecu & Comp., 1878, p. 5 -7.
117 George Coșbuc, La Smârdan , în Cântece de vitejie , Editura și Inst. de arte grafice C. Sfetea, B ucurești, 1914,
p. 67.
118 David Abernach, op. cit. , nepaginat, accesat la 10.06.2019.
119 Mihail Sadoveanu, Călărașul , în Povestiri din război… , p. 46.
120 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 119.

53
Până la trecerea Dunării de către ruși, în societatea românească au ființat mai multe
psihoze, în concordanță cu imaginea despre propria națiune și armată, respectiv a turcilor și
rușilor. Prima dintre ele poate fi considerată cea determinată de caracterul asimetric al unui
conflict cu otomanii în lipsa ori întârzierea ajutorului rus. Aceasta era p rodusă de diferențele
mari dintre dotarea, pregătirea, dar mai ales numărul militarilor din cele două armate pe
viitoarele puncte de confruntare. În preajma încheierii convenției, armata română din Calafat
număra 900 de oameni, în timp ce unitățile militar e otomane din Vidin și împrejurimi
reuneau 40.000 de militari121. Astfel, cele două săptămâni necesare pentru mobilizarea
armatei, efectuarea rechizițiilor necesare și transportul trupelor pe pozițiile de luptă necesitau
o bună cooperare și coordonare cu arm ata rusă. A doua psihoză are drept cauză neîncrederea
românilor în reușita cuceririi Independenței fără o participare activă la război, în lipsa căreia
nu doar onoarea militară ar fi fost afectată, ci însăși rațiunea de bază a proclamării sale prin
forțe p roprii, alături de teama înlocuirii hegemoniei otomane cu cea rusească, care nu era
considerată cu nimic mai presus decât cea precedentă.
Ultima psihoză majoră identifi cată în sursele consultate este cea legată sine qu a non
de imaginea asupra inamicului, care a generat și una dintre cele mai puternice motivații
pentru luptă. Aceasta vizează teroarea generată de prezența otomană pe teritoriul național, fie
sub forma unei invazii, pornită ca reacție la cooperarea României cu Ru sia sau ca o
contraofensivă în cazul înfrângerii armatei ruse, fie ca transformare a Sudului României în
teatru de operațiuni militare, care ar fi inclus pe lângă ocupațiile militare și victimele
colaterale inerente războiului modern. De altfel, alegerea u nei forme de război clasic contra
otomanilor în locul unei răscoale sincrone cu cele ale altor națiuni creștine sub suzeranitate
otomană se leagă inclusiv de răspunsul clasic al turcilor în fața unor asemenea acțiuni.
Speriați de perspectiva bombardamentel or și a incursiunilor inamice, o parte din orășenii
locuitori în zona cursului Dunării își părăsiseră casele încă de la începutul ostilităților122.
Întărirea efectivelor otomane de la Rusciuc în preajma semnării convenției determinase
surescitarea populației Capitalei, ceea ce a generat apariția știrilor false despre invazia
turcilor și chiar refugierea în Transilvania a unor persoane înstărite123. În zona Vasluiului,
zvonurile despre invazia turcească se combinau cu cele despre o invazie rusă care ar fi
genera t rezistența armatei române124, ceea ce arată gradul mai ridicat de rusofobie din
ținuturile riverane Prutului. Aceasta se baza atât pe neîncrederea inițială în armata română,

121 Memoriile regelui Carol I… , vol. III, p. 103.
122 Dan Ber indei, Cucerirea independenței României , p. 43.
123 Ibidem , p. 115 -116.
124 Nicolae Gane, op. cit. , p. 22.

54
lipsită de experiență de luptă, dar mai ales pe acțiunile violente nediscriminante , îndreptate
uneori exclusiv și intenționat asupra populației civile din Balcani în timpul crizei și a celei
românești în primele zile ale ostilităților au conturat stereotipul armatei otomane compusă
mai ales din trupe neregulate, fanatice și exponente al e terorii. Această idee s -a validat odată
cu trecerea Dunării și a discuțiilor militarilor români cu localnicii, care le -au relatat episoade
din represiunile otomane și i -au privit pe români și ruși ca eliberatori, convinși că în lipsa
venirii lor „n -ar fi rămas nici sămânță de bulgar în țara asta”125. În consecință, războiul a fost
privit drept unul defensiv, în care românii își apărau țara, familiile și avutul de represiunile
sângeroase ale otomanilor. Înainte de botezul focului, militarilor li se spunea că trebuie să se
lase conduși de frică, deoarece aceasta ar fi determinat înfrângerea lor și intrarea turcilor în
țară, cu măceluri aduse populației civile, justificare prin „legea păgână că tot ce nu e
musulman trebuie să piară”126.
Toate cele trei psihoze av eau ca principală modalitate de rezolvare o implicare cât mai
activă a armatei române în război, care ar fi putut obține experiența și gloria necesară
acceptării independenței pe plan internațional și ar fi redus amenințarea otomană asupra
teritoriului și populației românești prin caracterul ofensiv al luptei. De asemenea, starea de
război și plecarea la luptă avea efect benefic asupra psihicului militarilor, deoarece oprea
starea de așteptare tensionată, le creștea moralul prin entuziasmul populației, care îi
conduceau cu flori până la ieșirea din localități și chiar le lua gândul de la cei dragi prin
activitatea constantă127. Nu în ultimul rând, teama față de ruși a scăzut în intensitate odată cu
începutul tranzitului acestora, care a presupus o atitudine în general prietenească, deși lipsită
de entuziasm în cele mai multe cazuri. Ordinul de zi dat de marele duce Nicolae către armata
sa la intrarea în România viza inviolabilitatea locuitorilor pașnici, indiferent de religie și
naționalitate, dar nu făcea dife rența între caracterul pașnic și de cooperare al tranzitului actual
cu cele de i nvazie și represiune din trecut: „(…) vom găsi acolo aceeași ospitalitate ca și
predecesorii noștri”128. Abuzurile trupelor ruse în România au fost mai degrabă episodice și
detensionate rapid de către oficialități. De exemplu, cazacii aflați în Iași consumau tot
alcoolul din cârciumi, se îmbătau, apoi abuzau femeile, ceea ce a determinat o revoltă a
populației. După ce au aflat planurile românilor, cazacii au înconjurat hotelul Binder, unde se
afla generalul rus Gurko, pentru a -l proteja și a se lupta cu mulțimea, însă prefectul Vasile
Gheorghian a detensionat situația garantând trupelor ruse că nu li se va întâmpla nimic și

125 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 38.
126 Ibidem, p. 32 -33.
127 Ibidem , p. 14.; Nicolae Gane, op. cit. , p. 27 -28.
128 Memoriile regelui Carol I… , vol. III, p. 121.

55
ieșind ulterior pe străzi alături de militari români pe ntru a inspecta orașul; fapta i -a fost
apreciată ca atare, iar prefectul a fost vizitat de Brătianu după război, care i -a mulțumit pentru
înțelepciunea de care dăduse dovadă129. Ulterior, românii se obișnuiseră cu comportamentul
rușilor (denumiți tradițional muscali ), care se îmbătau, apoi bântuiau pe străzi și încercau
ușile locuințelor130.
Prudența în colaborarea cu rușii s -a manifestat și în ceea ce privește relațiile militare.
Flotila românească, fără experiență de luptă și prea mică pentru a desfășura oper ațiuni contra
otomanilor, a fost dată marinei militare ruse cu inventar, iar echipajele au fost vărsate în
armata de uscat, îndeosebi în arma artileriei și a geniului, datorită pregătirii de specialitate131.
Pentru a nu se pierde total influența și comanda a supra bastimentelor române, pe lângă vasele
trecute temporar sub pavilion țarist a fost atașat un maior român. Din punct de vedere
operativ, începuturile colaborării militare româno -ruse s -au desfășurat într -o notă pozitivă,
prin prisma bombardamentelor ro mânești asupra orașelor Sud -Dunărene, motivate nu doar de
necesitatea răspunsului la bombardarea orașelor românești de către turci, cum o consemnează
o mare parte a istoriografiei românești, ci și a atacurilor care vizau derutarea inamicului
asupra direcți ilor principale a viitoarei invazii132. Iorga afirmă chiar că acțiunea a fost
coordonată direct de către marele duce Nicolae și Carol I, care au stabilit prin telegrame
cifrate data și locurile bombardamentelor românești133.
Cu toate acestea, în spatele zonei de conflict, liderii români s -au simțit umiliți încă
înaintea declarației de război, începând cu proclamația țarului Alexandru al II -lea, emisă de la
Chișinău, respectiv c ea a marelui duce Nicolae, care arătau păstrarea unei mentalități
imperiale rusești față de români, tratați ca supuși turcilor134, cu toate că negocierile și tratatul
se făcuseră de pe poziții egale, ceea ce ar fi presupus acceptarea tacită a facto -ului
independenței României. Însăși persoana principelui Carol era lezată de respectivele
declarații, deoarece acestea se adresau poporului român fără consultarea sa prealabilă, în
calitate de lider al statului. Ulterior, în cadrul negocierii gradului de implicare a forțelor
românești în conflict, rușii au refuzat acordarea unui rol mai activ pent ru armata română,
deoarece doreau să își atribuie singuri laurii victoriei, dar și din cauza lipsei de încredere în
capacitatea combativă a armatei române, combinată cu planificarea campaniei bazată pe
imaginea de inamic slab al armatei otomane, a cărui în frângere s -ar fi realizat facil și exclusiv

129 „Adevărul”, an XIV, nr. 4158, București, 23 februarie 1901, p. 2.
130 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 110.
131 C. Ciuchi, op. cit. , p. 167 -168.
132 James J. Reid, op. cit. , p. 318.
133 Nicolae Iorga, Războiul pentru independența României… , p. 133.
134 Ioan Scurtu, op. cit., p. 97.

56
prin forțe proprii, armatei române fiindu -i atribuit doar u n rol de pază a flancului drept al noii
armate de operații. Unii ofițeri ruși aveau o încredere nemărginită în forțele proprii, respectiv
dispreț adânc f ață de dușman, ignorând dotările de artilerie asemănătoare (tot tunuri
Krupp)135 și sperând că vor atinge Adrianopolul în scurt timp. Într -o scrisoare diplomatică a
lui Kogălniceanu, refuzul rușilor este atribuit egoismului lor, care nu ar fi vrut să împartă
laurii victoriei nici măcar cu un alt stat creștin și care nesocoteau ajutorul diplomatic, militar
și logistic dat de România până la acel moment136. Din păcate pentru ruși, realitatea din teren
era cu totul alta.
Înainte de război, armata otomană se apropi ase de forțele armate ale statelor vest –
europene prin prisma reformelor Tanzimatului. Deși acesta adusese modernizări importante,
apropiind -o de armatele vestice într -un proces aproape simultan cu cel al modernizării
armatei române prin Regulamentele Organ ice, conservatorismul îi provocase multiple
limitări137. Fesul roșu, devenit un simbol de imagine pentru militarii otomani, este tot un
simbol al reformei militare moderne, deoarece a înlocuit coifurile tradiționale, neschimbate
din epoca lui Soliman Magnifi cul138. Majoritatea materialului de război folosit de aceștia era
cumpărat de la statele vestice, astfel încât cel vechi, de producție proprie, ajunsese sinonim cu
obsoletul și uzura morală139.
Armamentul portativ individual din perioada studiată fusese achiz iționat din Statele
Unite, cu trei modele de puști aflate în dotarea trupelor combatante: Snider, Winchester și
Peadbody -Martini140. Ultima din șir, cea mai întâlnită pe frontul balcanic prin cifra mare a
achiziției, reprezenta un sistem britanic produs sub licență de către firma americană
Peadbody, era superioară tehnologic armelor românilor și rușilor, deopotrivă prin cartuș și
sistem de funcționare. Repararea și înarmarea cu artilerie de la Constantinopol a cetăților de
pe Dunăre, alături de masarea de tru pe în Bulgaria încă din ianuarie 1877 ca reacție a
pregătirilor rusești a scos din joc ideea unui atac -surpriză din partea creștinilor și a întărit
adițional mult capacitățile militare ale otomanilor141. Nu în ultimul rând, experiența căpătată
în cei doi ani de lupte la începutul crizei le oferiseră un avantaj în teren, atât în luptă cât și în

135 Nicolae Iorga, op. cit. , p. 135.
136 Ibidem , p. 125.
137 Emine Ö Evered, Empire and education under the Ottomans: Politics, Reform and Resistance from the
Tanzimat to the Young Turks, London, New York, I. B. Tauris, p . 129 -130.
138 Richard W. Bulliet ș.a., The Earth and Its Peoples. A Global History , vol. II, Since 1500 , fifth edition,
Wadsworth, Cengage Learning, 2011, p. 665.
139 Memoriile regelui Carol I… , vol. II, p. 347.
140 Naci Yorulmaz, Arming the Sultan. German Ar ms Trade and Personal Diplomacy in the Ottoman Empire
Before World War I , London, New York, I. B. Tauris, 2014, p. 110.
141 Memoriile regelui Carol , III, p. 89.

57
logistică. Astfel, realitatea de pe câmpul de luptă nu a coincis cu imaginea rusă asupra
capabilităților armatei otomane, reflectat și în planul lor de campanie, bazat pe preconcepția
conform căreia ar fi un inamic slab, ușor de învins142. Planul de campanie otoman, bazat pe
lupta exclusivă cu inamicul rus, viza atragerea sa într -un cadrilater fortificat, unde urma să fie
slăbit prin război de uzură, apoi nimicit143. Pot afi rma că în absența ajutorului românesc, atât
logistic, dar mai ales prin trupe și comandă, care a schimbat masiv raportul de forțe, otomanii
aveau șanse reale de câștigare a conflictului pe teatrul de operații Sud -Dunărean.
La polul opus se situa îmbrăcămin tea acestora, deopotrivă sub aspect calitativ și
cantitativ, mai ales privitor la încălțăminte și echipamentul de iarnă. După bătălii, chiar și în
prima fază a războiului, turcii erau recunoscuți pentru reveneau pe câmpul de luptă pentru a
lua cizmele și h aine sau piese de echipament de la militarii decedați sau grav răniți, care nu
mai puteau opune rezistență144. Situația s -a înrăutățit odată cu venirea iernii, din cauza lipsei
unei aprovizionări eficace. Dacă lipsa mantalelor putea fi compensată prin diferi te
improvizații, în cazul încălțămintei, o mare parte dintre militarii turci nu primiseră cizme sau
bocanci, rămânând echipați cu încălțămintea tradițională turcă (iminei), ceea ce a dus la
multiple cazuri de degerături sau chiar morți în urma hipotermiei145. Suprapusă cu perioada
de declin maxim a armatei otomane și finalmente cu semnarea armistițiului, iarna dintre
1877 -1878 a inclus transporturi de prizonieri otomani la Nord de Dunăre, un bun prilej pentru
a arăta superioritatea morală a românilor care îi compă timeau sau ajutau pe prizonieri. Cu
toate acestea, unii prizonieri, îndeosebi ofițerii de carieră, refuzau să fie ajutați de către
inamicii români și ruși din cauza urii și a disprețului pe care o purtau față de aceștia146.
Nevoia românilor de întări pr actic declarația de independență prin prezența activă în
campania militară din Bulgaria a fost atinsă prin intermediul cererilor ruse de ajutor, care
conțin un ton total diferit de cel folosit în negocierile militare purtate imediat după semnarea
convenție i. După eșecul primelor asalturi asupra Plevnei, centrul fortificațiilor otomane din
Nordul Bulgariei, intervenția armatei române, refuzată mai mult sau mai puțin deschis cu
puțin timp înainte devenea indispensabilă pentru reușita campaniei. Pericolul și p otențialele
consecințe ale unei înfrângeri în fața Plevnei în economia campaniei îl determinaseră pe Iorga

142 Rusko -Turskaia voina spored neizdadeni dokumenti , Sofia, 1881, p. 14 -15, Apud Nicolae Ciachir, op. cit. , p.
137.
143 Istoria militară a poporului român , p. 618 -619.
144 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 54.
145 James J. Reed, op. cit. , p. 86.
146 Emil Gârleanu, Palma , în Schițe din război , București, Editura Militară, 1979, p. 105.

58
să o asemene cu importanța Bătăliei de la Sedan pentru francezi147. Actul care a consfințit în
istoriografie decizia trecerii armatei române peste Dună re este telegrama cifrată a marelui
duce Nicolae către Principele Carol I, trimisă la 19/31 iulie 1977, prin care se recunoștea
situa ția dificilă a armatei țariste: „Turcii, adunând cele mai mari mase la Plevna, ne
zdrobesc”148. În continuarea telegramei se cerea cu titlu de rugăminte joncțiunea forțelor
române, urmată de atacuri demonstrative și trecerea Dunării prin locul ales de destinatar. La
început, românii au trimis un număr mic de trupe, astfel încât au urmat și alte telegrame din
partea celor doi lid eri ruși, constituind un bun prilej de negociere a ierarhiilor de comandă a
armatelor unite, dar și pentru o ultimă încercare de obținere a victoriei de către ruși.
În lucrarea sa dedicată istoriei armatei române, Nicolae Densușianu statuează că
principel e Carol a acceptat bucuros „propunerile fierbinți” de ajutorare din partea rușilor149.
De asemenea, în monografia campaniei armatei ruse a lui F. V. Greene, atașat militar
american la Petersburg, se menționează că principele român a răspuns prompt apelului
marelui duce150. În realitate, prima cerere de ajutor din partea rușilor, anterioară telegramelor
lui Nicolae, care viza ocuparea orașului Nicopol și păzirea prizonierilor rezultați în urma
luptelor pentru cucerirea sa a fost întâmpinată cu un refuz din parte a părții românești, fiind
nevoie de chemarea repetată a marelui duce Nicolae, apoi a țarului, care îi promisese lui
Carol chiar și întreaga comandă a nou -formatei Armate de Vest. Trecerea Dunării de către
grosul trupel or române s -a făcut la 31 iulie, în ur ma ordinelor personale ale lui Carol I, cel
mai probabil cu origini în spiritul militar prusac și onoarea militară specifică, deoarece nu
primise până atunci „nici stimă, nici simpatie”151 de la marele duce Nicolae. La nivelul
discursului oficial, intervenți a românească la Sud de Dunăre era justificată prin pragmatismul
raționamentului militar, mai exact printr -un atac preventiv, deoarece odată cu înfrângerea
rușilor otomanii ar fi trecut la contraofensivă pe teritoriul românesc, „aducând măcelul,
prădarea și pustiirea”152. Era lesne de înțeles că armata română trebuia să manifeste o
atitudine total diferită de cea a inamicilor lor, atât în raport cu ci vilii cât și pe câmpul de
luptă: „Să ne arătăm mai mișei decât turcii? Asta nu se putea. ”153

147 Nicolae Iorga, Locul românilor în istoria universală , București, Editura științifică și enciclopedică, 1985, p.
422.
148 Laurențiu -Ștefan Szemkovics, Telegrama marelui duce Nicolae către principele Carol I (1877) , în Pentru
patrie , http://www.revistapentrupatrie.mai.gov.ro/arhiva/8 -actualitate/1565 -telegrama -marelui -duce -nicolae –
c%C4%83tre -principele -carol -i-1877 , accesat la 2 0.06.2019.
149 Nicolae Densușianu, op. cit. , p. 379.
150 F. V. Greene, op. cit. , p. 205.
151 Nicolae Iorga, Războiul pentru independența României …, p. 123.
152 Trei-ḑeci de ani de domnie ai regelui Carol… , p. 439.
153 Nicolae Gane, op. cit. , p. 30.

59
Participarea armatei române la campania din Bulgaria a presupus experiențe specifice
războiului modern desfășurat și între trupe regulate, alături de o nouă viziune asupra
localnicilor, aliaților și inamicilor, rezultată din cooperarea mai strânsă, respectiv prin luptele
desfășurate de la distanțe mai mici decât a duelurilor de artilerie de la începutul ostilităților.
La venirea armatei române, populația civilă din Bulgaria era obișnuită de doi ani cu
încartiruirea turcilor și a rușilor în localitățile lor, unde erau obligați să le ofere adăpost și
hrană. Deși românii au fost primiți ca eliberatori, tranzitul mai multor unități sau rămânerea
uneia în apropierea aceluiași sat îi puneau pe bulgari în dificultate. Modul în care erau
gestionate aceste dificultăț i de către români, care nu jefuiau civilii și nu îi torturau pe cei
susceptibili de a -și asc unde bunurile rechiziționabile, le crease imaginea de armată
omenoasă , superioară din acest punct de vedere turcilor și rușilor154.
Militarii români și cei ruși au avut contact aproape constant în timpul campaniei, atât
în timpul mișcărilor de trupe cât și a unor unități mixte, înființate temporar și având comandă
operațională. Alături de numele specifice date etniilor războinice din armata țaristă (cerchezi,
cazaci), rușii erau numiți d e către militarii români muscali (denumire tradițională, derivată de
la orașul Moscova) sau copiii țarului155. În interviul audio al ultimului combatant român
supraviețuitor războiului, acesta îi numește „tovarășii ruși”156 și relatează mai multe episoade
în care îi ajutau pe români, însă consider că această sursă trebuie folosită cu precauție,
deoarece a fost realizat la mijlocul anilor ’50, când influența sovietică încă se resimțea destul
de puternic . Ofițerii românii apreciau calitățile militare și experienț a de luptă a omologilor
ruși, din care s -au inspirat inclusiv în viața de campanie din spatele frontului. De exemplu,
corespondentul unui ziar belgian afirma că ofițerii români erau „cam prea gătiți ”157,
informații regăsite și în mărturiile unor ofițeri româ ni care plecaseră în campanie îmbrăcați și
echipați ca la paradă, cu pantofi de lac franțuzești, în timp ce rușii purtau cizme de iuft,
inferioare estetic dar mult mai practice158. De asemenea, românii admirau calitățile războinice
și fidelitatea față de con ducători manifestate de cazacii și cerchezii ruși, iar poreclirea
roșiorilor de către civil ii bulgari „rumânschi -cerchejii”159 era un motiv de mândrie pentru
aceștia. Ulterior, răniții și cei distinși în lupte au primit inclusiv Crucea Sfântului Gheorghe,

154 Ștefan Geor gescu -Sergent, op. cit. , p. 64.
155 Mihail Sadoveanu, Luarea Griviței , în Povestiri din Război , p. 49.
156 Mărturia ultimului veteran al Războiului de Independență , 11 aprilie 1957, în http://www.radio –
arhive.ro/articol/marturia -ultimului -veteran -al-razboiului -de-independena -1877 -1878/2061431/5291/2 , accesat
la 19.06.2019.
157 Nicolae Iorga, Războiul pentru independența României , p. 116.
158 Emil Gârleanu, Sublocotenent Călinescu Petre, Câteva zile din august. Din jurnalul unui sublocotenent , în
Schițe din război , p. 55.
159 Apelativul are semnificația de „cerchezi români”. Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 60.

60
decorație militară țaristă, care, deși s -a oferit în număr mai mic decât nou -înființatele
decorații românești, nu era privită drept superioară celei românești.
Aspectele negative ale comportamentului rușilor au fost relevate pe mai multe planuri,
în general pentru a evidenția superioritatea morală a românilor. Beția militarilor ruși, unul
dintre cele mai populare stereotipuri, a fost prezentă și în campania din Bulgaria, astfel încât
pe lângă incendierea de locuințe și locașuri de cult musulmane, rușii jefuia u magazinele cu
provizii și spărgeau stabilimentele în care se comercializa alcool, cu consecința unor beții
generalizate în rândul acestora160. Spre comparație, inclusiv articolele din presa occidentală
arată că românii erau caracterizați prin cumpătare, as tfel încât „un soldat beat e un fenomen
cu totul ecstra ordinar în șirurile Românilor”161. În textele bazate pe mărturiile veteranilor,
rușii erau lăudați pentru romul cu care erau aprovizionați și care era folosit de către militarii
români inclusiv drept an algezic162. De asemenea, imaginea rusului care își însușea obiecte
străine era adânc înrădăcinată în mentalul colectiv al militarilor români, care presupuneau că
obiectele care lipseau au fost furate de către ruși163. Nu în ultimul rând, rușii erau priviți dre pt
inferior i moral românilor prin prisma tratamentului față de inamicii răniți, care erau uciși sau
abandonați . Sursele memorialistice consultate, dublate de statisticile Societății de cruce roșie
română ,164 menționează că românii manifestau milă față de răn iți indiferent de naționalitatea
și religia lor, ridicându -i fără deosebire de pe câmpul de luptă spre posturile sanitare.
Luptele de asediu și asalt asupra pozițiilor fortificate ale otomanilor au constituit
principala acțiune combativă a armatei române î n campania Sud -Dunăreană, responsabilă
pentru numărul mare de victime și generatoare a unei imagini specifice asupra inamicului,
aflat de această dată mai ales în cadrul trupelor regulate și desfășurând acțiuni de luptă
specifice războiului modern. Înainte de elaborarea unor studii despre armamentul și
echipamentul folosit de combatanți în campania din 1877 -1878 și chiar de expunerea celor
capturate în muzee se crease deja o imagine referitoare la calitatea acestora prin prisma
experiențelor militarilor par ticipanți la campanie. Observațiile făcute de militarii de carieră,
îndeosebi de către ofițerii superiori s -au reflectat în articole și prelegeri de specialitate, cu
scop tehnic și militar. Pe latura opusă se situează imaginea subiectivă, din focul acțiuni i,
relatată de recruții și voluntarii combatanți și preluată ulterior în scrierile cu caracter
autobiografic sau de către culegătorii de povestiri de front.

160 James J. Reid, op. cit., p. 319.
161 Articol preluat din „Nouveu Temps” , în „Figaro”, an V, nr. 31, 12 iunie 1877, Iași, p. 2.
162 Mihail Sadoveanu, Prânzul, în Povestiri din război , p. 26.
163 Emil Gârleanu, Sublocotenent Călinescu Petre …, în Schițe din război , p. 48.
164 Nicol ae Nicoară, op. cit. , p. 11.

61
În mentalitatea luptătorilor, nu inamicul (indiferent cât de priceput sau bine echipat),
ci voința Divinității era răspunzătoare pentru viața sau moartea lor, mentalitate care
presupunea curaj în luptă, pentru ca eventuala moarte să fie plătită cât mai scump. Efectele
industrializării asupra războiului a u inclus producția de serie a armelor care puteau ucide de
la distanțe tot mai mari, astfel încât toți combatanții luau în calcul posibilitatea morții,
deoarece, indiferent de precauțiile luate, „glonțul n -alege”165. Efectele distrugătoare ale
tehnicii moderne de luptă folosite de otomani asupra trupelor r omâno -ruse, mai ales a celor
descoperite, au produs efecte psihice puternice asupra celor care le -au supraviețuit. Consider
necesară relatarea câtorva exemple pentru a conștientiza efectele asupra fizicului, dar mai
ales a psihicului, deoarece sunt imputab ile aproape tuturor celor răniți sau rămași în viață în
urma luptelor. Gloanțele de pușcă și pistol, de calibru mai mare decât cele folosite astăzi,
urmăreau uciderea, nu scoaterea din luptă prin rănirea victimei, se expandau adesea în
interiorul corpului uman, astfel încât puteau produce răni interne și găuri de ieșire de
dimensiuni considerabile. O imagine reprezentativă este oferită de Mihail Sadoveanu, pe baza
mărturiilor orale ale veteranilor care descriau episodul împușcării în cap cu glonț de pușcă, de
la distanță mică, a unui inamic: „iar capul negru parcă plesnise în bucăți ca o ghiulea – și
parcă el detunase așa”166. Efectul proiectilelor de artilerie putea fi și mai dramatic, nu doar
prin forța exploziilor, dar și prin efectele produse de schije și șrapnel. Artileristul Ștefan
Georgescu redă episodul uciderii unui cavalerist de către o schijă care îi retezase capul, iar
sângele îi țâ șnea în sus din artera carotidă odată cu mișcările calului care continua să alerge
cu cadavrul stăpânului în șa167.
De a ltfel, se poate afirma că militarii români aveau curaj mai degrabă în fața morții
decât a intervențiilor chirurgicale, din cauza fobiei posibilelor complicați i sau amputări168. O
altă fațetă a suferinței consta în refuzul anesteziei din partea unor răniți, d eoarece considerau
că cloroformul afectează creierul169. Este important de menționat că niciuna din sursele
consultate referitoare la starea sufletească a răniților nu consemnează inamicul drept pricină a
suferinței, dovadă a înțelegerii condiției militarulu i, care nu ucide din pasiune, ci pentru a
respecta ordinul, a câștiga lupta și finalmente a nu fi ucis. Schijele și gloanțele extrase erau
păstrate de unii militari drept dovezi genuine ale curajului în fața inamicului170, asemenea
rănilor căpătate în luptă, care vorbeau despre eroismul lor mai mult decât orice povestire și

165 Emil Gârleanu, Santinela , în Schițe din război , p. 71.
166 Mihail Sadoveanu, Moara părăsită , în Povestiri din război , p. 13.
167 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 74.
168 Mihail Sadoveanu, În spital, în Povestiri din război , p. 98.
169 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 112.
170 Ibidem , p. 114.

62
erau prezentate ca atare celor interesați. Condiția rănitului grav („Dar amar de -acela
care/Simte -n pieptu -i focul sfânt/Ci lovit de -o rană mare/E ca viul în mormânt”)171 a fost
folosită în propagandă cu scopul de a stimula colectele de materiale pentru armată și serviciul
sanitar. După refacere, militarii care se întorceau acasă, inclusiv cei rămași cu sechele, nu
purtau pică fostului inamic, ci glumeau spunând că „iarba rea nu piere”172 pentr u a mai tăia
din uimirea celor care le vedeau cicatricile sau găurile din haine produse de proiectilele
turcești.
Chiar și textele literare bazate pe mărturii ale militarilor descriau armamentul bun al
inamicilor, ca modalitate de respectare a adevărului istoric, dar și pentru a arăta vrednicia
armatei române care a învins un inamic deținător de tehnică de luptă superioară. G eneralii
otomani trimiteau în linia întâi îndeosebi trupe mai puțin pregătite, lăsându -le pe cele
experimentate, de veterani ai campa niilor trecute, înspre spatele frontului, pentru a opri
eventuale spărturi făcute de trupele româno -ruse care ar fi dus la destabilizarea totală a
frontului173. Această politică a presupus un număr deosebit de mare de victime, precum și un
precedent al abord ării generalilor asupra numărului de victime acceptabil care va fi devenit
generalizat în Marele Război. Chiar și trupele mai puțin pregătite au luptat cu o îndârjire care
mergea până la fanatism pe fondul caracterului religios al războiului (de altfel, Io rga îi numea
pușcași fanatici în cursurile sale)174, iar artileria otomană, superioară nu de puține ori celei
româno -ruse, îi ajuta din spate. Osman -Pașa se bucura de un respect deosebit din partea
militarilor români datorită calităților sale de strateg, cât și a curajului în fața inamicilor săi. În
poemele Hora de la Grivița și Oda ostașilor români , Vasile Alecsandri î l numește pe liderul
turc Gazi Osman175 (cu sensul de Osman cel viteaz/victorios), formulare folosită și de către
principele Carol în Înaltul or din de zi din 15/27 februarie 1878176 pentru a provoca mândria
militarilor români victorioși. Odată reușită încercuirea Plevnei și implicit a lui Osman -Pașa,
militarii români aparținând diferitelor arme își augmentau rolul în reușita operațiunii și îl
privea u pe comandantul inamic drept „o fiară sălbatică închisă într -o cușcă”177.
În mod firesc, erau recunoscute și defectele inamicului, atât în cazul erorilor de
comandă cât și a celor imputabile militarilor de grad inferior. De altfel, s -a demonstrat că

171 Iosif Vulcan, Scame pentru cei răniți , în ***, Odă ostașilor români . Din poezia războiului pentru neatârnare
1877 , București, Editura Tineretului, 1967, p. 20.
172 Nicolae Gane, op. cit. , p. 49.
173 James J. Reid, op. cit. , p. 333 -334.
174 Nicolae Iorga, Războiul de independență… , p. 9.
175 Vasile Alecsandri, Oda ostașilor români , în Ostașii noștri , p. 6; Idem, Hora de la Grivița , în Ibidem , p. 27.
176 Trei-ḑeci de ani de domnie ai regelui Caro l…, p. 486.
177 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 89.

63
însăși încercuirea Plevnei este o consecință a inflexibilității gândirii strategilor otomani178.
Soldații români nu aveau însă acces la aceste argumente și nici nu le -ar fi înțeles. Pentru ei și
modul în care îl reprezentau pe cel din tabăra adversă erau important e exemplele palpabile,
precum atacul inamic pe timp de ploaie, care avea șanse minime de reușită („[…] dau năvală
ca proștii pe ploaie și pe vânt, când fiecare creștin își scuipă sufletul de năcaz!”179) sau
depozitarea improprie a elementelor de muniție pe ntru artilerie, deosebit de sensibile în cazul
unor piese de proiectile speciale, descoperite după cucerirea redutelor, care i -au făcut pe
militarii români să înțeleagă de ce unele proiectile cu șrapnel nu se detonau după reglajele de
temporizare180, ceea ce le oferea o șansă de supraviețuire adițională. Trebuie menționat că cea
mai mare part e a analizelor de acest tip este obiectivă , construit ă pe principiul cauză -efect,
fără a -l disprețui pe turc pentru acest tip de erori.
Spre comparație, greșelile româneș ti erau cel mai adesea camuflate cu laurii
eroismului; justificabile într -o anumită măsură în cazul morților rezultate în urma excesului
de zel, acestea pot avea consecințe grave în ceea ce privește numărul mare de morți rezultat
în urma greșelilor de plan ificare și comandă. În opinia mea, cel mai bun exemplu este mitul
construit în jurul sacrificiului căpitanului Valter Mărăcineanu, îmbrăcat într -o aură de eroism
legendar; cu toate că nu îi pot fi negate calitățile sufletești, moartea sa a fost p rovocată d e
bravura excesivă și inutilă contextual, deoarece a ținut să meargă călare în fruntea trupelor
sale și a căzut la 20 de metri de parapetul redutei, astfel încât chiar și istoriografia militară
comunistă sublinia că „acest tip de conducere a trupelor este neindicat”181.
Pentru detensionarea militarilor, necesară și folositoare în contextul războiului
modern, mai ales în cadrul etapelor statice ale luptelor (spre exemplu bombardamentele) se
foloseau denumiri peiorativ -umoristice inspirate din viața civilă pent ru armamentul
inamicului, una dintre cele mai populare fiind „purcica”182 și „scroafa cu cărbune de rât”183,
oferită proiectilelor de artilerie datorită formei acestora, respectiv „godaci” sau „godăcei”184
pentru schije și șrapnele, cu trimitere la proiectilele din care făcuseră parte până la explozie.
Luptele de mari proporții erau numite nunți185, denumire interpretabilă atât prin zgomotul
produs și imaginea luptelor corp la corp, cât și prin sensul de metaforă al căsătoriei militarilor

178 James J. Reid, op. cit. , p. 366.
179 Mihail Sadoveanu, Panciuc , în Povestiri din Război , p. 63.
180 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 80.
181 Ion Șuța, op. cit. , p. 227.
182 Ștefan Georgescu -Sergent , op. cit. , p. 21.
183 Mihail Sadoveanu, În baterie , în Povestiri din război , p. 20.
184 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 21.
185 Nicolae Gane, op. cit. , p. 39.

64
cu moartea. Nu în ultimul rând, atunci când turcii își apărau cu vitejie pozițiile, românii
spuneau că inamicii lor au luptat „ca niște zăvozi”186 (câini mari de stână). Având în vedere
realitățile deosebit de violente ale războiului, cu imaginile sale atroce din timpul, dar mai ales
de după lupte — de exemplu, după cucerirea Griviței, platformele de artilerie și șanțurile
redutei erau acoperite cu un pavaj neîntrerupt de trupuri ale militarilor români, turci și ruși —
187, denumirile și glumele din campanie arată cinismul militarilor, a plicat deopotrivă
propriilor trupe, aliaților și inamicilor, cât și obișnuirea lor cu proximitatea morții.
Priceperea militarilor turci în folosirea armelor de foc moderne putea genera respectul
românilor, însă iataganul și alte arme albe erau privite drep t un simbol al luptei nedrepte, care
amintea de uciderea răniților și a prizonierilor. Pe lângă aceste practici, interzise de altfel de
către Convenția de la Geneva, otomanii mai foloseau batjocorirea trupurilor militarilor
inamici căzuți după retragerea c amarazilor, cel mai probabil cu scopul de a -i speria pe
atacatorii care urmau să întreprindă un nou asalt. După asaltul eșuat asupra Griviței, turcii nu
au plecat la contraofensivă, improprie luptei de cetate, dar au făcut totuși o incursiune în care
au uc is prizonierii și le -au batjocorit cadavrele, iar trupurile ofițerilor Valter Mărăcineanu și
Gheorghe Șonțu au fost înfipte de către apărătorii redutei pe marginea parapetului, asemenea
unor trofee de război .188Astfel de scene s -au petrecut și în timpul asal turilor împotriva altor
redute, astfel încât supraviețuitorii au relatat cum turcii îi agățau cu căngile pe militarii
români, pe care îi ridicau până în liniile lor, unde îi ciopârțeau cu topoarele, aruncând ulterior
bucățile în rândurile românilor care at acau189. Aceste practici barbare nu au avut efectul
scontat de către turci, deoarece românii nu s -au simțit mai speriați, ci din contra, au reluat
atacurile cu mai multă forță și hotărâre, mânați de ideea răzbunării camarazilor batjocoriți de
inamic. De altf el, scenele care descriu asaltul final asupra redutelor surprind scene de o
violență extremă în cadrul luptelor corp la corp, în care soldații români foloseau puștile ca pe
ciomege , lovind inamicii cu stratul (patul armei) în cap, pentru a -l scoate din lup tă mai
eficient decât cu baioneta.
Pentru ca inamicul să poată fi ucis fără resentimente, s -a recurs la mai multe mijloace
de dezumanizare a sa. Uciderea acestuia era comparată cu strivirea capului unei năpârci, fiind
astfel subscrisă autoapărării190. De ase menea, după lupte, soldații care se comportaseră
admirabil erau recompensați cu tutun, pentru a detensiona atmosfera și a le lua gândul de la

186 Ibidem , p. 39.
187 F. V. Greene, op. cit. , p. 245.
188 Biblioteca poporală a Asociațiunii „Astra” , anul al 18 -lea, nr. 156, Răsboiul româno -ruso-turc de la 1877 –
1878, Sibiiu , Editura Asociațiunii „Astra”, 1928 , p. 12.
189 Din amintirile căpitanului Dumitrescu Mihail , în Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 123.
190 Emil Gârleanu, Prizonierul , în Schițe din război , p. 90.

65
uciderile provocate anterior. Efectele acestor practici sunt discutabile și diferă în funcție de
temperamentul, pe rsonalitatea și caracterul fiecărui combatant, precum și de experiențele
precedente. Astfel, există exemple care invocă atât doborârea mașinală a inamicului, cât și de
milă sau de reflectare asupra condiției umane. O imagine interesantă asupra transformări lor
sufletești datorate imaginii inamicului se regăsește într -un text bazat pe o mărturie culeasă de
Nicolae Gane, în care protagonistul explică cum, dintr -un om milos, ajunsese să -i facă
plăcere imaginea unui inamic doborât de glonțul său, respectiv să îi pară rău atunci când nu
și-a nimerit ținta umană191. O mărturisire asemănătoare se regăsește și în volumul lui Ștefan
Georgescu, care, după ce explică cum în viața civilă era un om milos , ar fi simțit „o nespusă
plăcere privind cu nesațiu sânge omenesc vărs at de mâna mea”192.
Nu în ultimul rând, imaginea proiectată asupra inamicului depindea de momentul
luptei, acțiuni antecedente și mai ales de impactul acțiunilor sale asupra propriei persoane sau
a celor apropiați. O modalitate de evidențiere a acestor nuanț e se regăsește în denumirile date
turcilor de către luptătorii români. Se disting denumiri generale, care pot descrie inamicul
indiferent de împrejurări, bazate pe diferențele religioase ( păgân , vrăjmaș, necredincios )193
sau apartenența la trupele regulate (nizami)194 sau neregulate. Atunci când trăgeau bine înspre
pozițiile românești sau provocau rănirea protagoniștilor, militarii temperamentali le adresau
injurii, de exemplu „păgâni spurcați” sau „păgânii dracului”195. Cele mai violente atitudini
împotriva turc ilor se regăsesc totuși în episoadele ce redau captivitatea românilor.
Nesiguranța supraviețuirii, dat fiind obiceiul păgânesc descris anterior, rușinea statutului de
prizonier, adrenalina din timpul luptei și tr ansportului, alături de senzațiile apăsătoar e de
foame și nesomn puteau conduce la atidudini de ură extremă față de inamic: Înghiți -i-ar
gurile iadului de păgâni!”196. În mod firesc, aceste apelative și comportamente nu au o
aplicabilitate absolută, astfel încât există exemple de mărturii care descriu obiectiv, fără
artificii artistice, inclusiv scene de rănire a pro priei persoane de către inamic.
Partea finală a campaniei românești, petrecută în iarna dintre 1877 -1878 (armistițiul a
fost semnat la 19/31 ianuarie , fără participarea românească )197 a surpr ins victorii românești cu
un număr relativ mic de victime și escortarea prizonierilor turci în timpul unor condiții

191 Nicolae Gane, op. cit. , p. 31.
192 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 53.
193 [vrăjmaș ]: Emil Gârleanu, op. cit. , p. 58. [ păgân ]: Idem, în Ibidem , p. 71; Mihail Sadoveanu, op. cit. , p. 27
[cuprinde și denumirea necredincioși ].
194 Emil G ârleanu, Santinela , în Schițe din război , p. 70.
195 Ștefan Georgescu -Sergent, op. cit. , p. 71, 84.
196 Mihail Sadoveanu, Dascălul Irimia , în Povestiri din război , p. 78.
197 Nicolae Iorga, Războiul pentru independența României… , p. 176.

66
meteorologice vitrege specifice anotimpului rece. Textele consultate se subscriu, în linii mari,
imaginii românului ca superior etic deopotr ivă aliaților și inamicilor în ceea ce privește
tratamentul prizonierilor; nu este negat comportamentul brutal sau chiar inuman al unor
militari români față de prizonieri, însă aceste exemple sunt privite întotdeauna drept excepții.
Pot afirma că majoritat ea militarilor români nu p urtau pică prizonierilor turci, dar nici nu
simțeau o compasiune deosebită pentru aceștia, în contextul experiențelor anterioare prin care
erau obișnuiți cu atrocitățile războiului. Antiteza propagandistică dintre caracterul român ilor
și al turcilor era evidențiată inclusiv în manualele școlare prin texte literare precum Jumătate
de ploscă , în care un militar român îi oferă doar o parte din din apa sa (ca pedeapsă în locul
uciderii) turcului rănit care îi ceruse apă, apoi îi atacas e cu ultimele puteri198.
Reconfigurarea imaginii inamicului după Armisti țiul din 1878
Atitudinea arogantă a Rusiei , care a prefigurat modul în care urma să întreprindă
construcția păcii s-a observat, din perspectiva relațiilor cu România, încă de după cucerirea
Plevn ei, moment în care rezultatul favorabil al războiului devenea aproape sigur. Necesitatea
ajutorului românesc scăzuse, astfel încât armata română nu a fost invitată să o urmeze pe cea
rusă în noua ofensivă, urmând să acționeze singură în zona Vidinului199. Din perspectiva
occidentală, refuzul rușilor de a suspenda ostilitățile pe timpul negocierilor pentru armistițiu,
respectiv tergiversarea semnării sale pentru a înainta cât mai mult pe teritoriul otoman cu
scopul i mpunerii unei păci cât mai dure a fost privi t drept o amenințare reală. Astfel,
britanicii propuseseră chiar trimiterea unei flote către Gallipoli, iar Andrassy și Franz Joseph
au convocat un consiliu militar pentru a planifica un atac asupra Rusiei dacă în ev entualitatea
refuzului acesteia asupra e vacuării Bulgariei și României200.
Basarabia a fost ocupa tă aproape sincron cu semnarea T ratatului de la San Stefano, în
care România nu a fost lăsată să participe și a avut drept prime consecințe rechemarea
trupelor românești la Nord de Dunăre, care au lua t poziții defensive, precum și trimiterea unei
circulare diplomatice de protest201. Departe de a rec unoaște nerespectarea C onvenției din
1877 , rușii afirmau că Basarabia românească este o construcție artificială și constituie o
răsplată pragmatică pentru aju torul oferit României de -a lungul istoriei. A urmat o perioadă
deosebit de tensionată între fostele armate aliate, care a inclus fortificarea pozițiilor românești
din Oltenia, ocuparea Giurgiului și înconjurarea capitalei de către ruși, sub pretextul retra gerii

198 I. Cremer, Războiul pentru neatîrnare în manualele de citire din trecut , în SMMIM, p. 136.
199 Nicolae Iorga, Locul românilor… , p. 423 -424.
200 Mihailo D. Stojanović, The Great Powers and the Balkans. 1875 -1878 , London, New York, Cambridge
University Press, 1968, p. 190 -198.
201 Nicolae Iorga, Războiul pentru independența României , p. 178.

67
din campanie. Rușii au amenințat chiar cu dezarmarea armatei române și ocupația militară , un
gest deosebit de umilitor, iar Carol a răspuns oficial că armata română care a luptat la Plevna
sub ochii Țarului va putea fi strivită de fostul aliat, dar n u dezarmată202. De altfel, armata
română a fost demobilizată târziu, decretul de trecere a armatei pe picior de pace fiind
publicat în „Monitorul Oficial” la 3/15 august 1878203. Nemulțumirile generale asupra celor
stabilite la San Stefano și medierea germană au determinat deschiderea Congresului de la
Berlin, în care românii au fost chemați pentru a -și spune punctul de vedere tot prin voința lui
Bismarck204. Pe de altă parte, Germania a tergiversat recunoașterea independenței, ceea ce a
desăvârșit sentimentul tr ădării și ideea izolării diplomatice în societatea românească.
Românii nu au fost singurii nemulțumiți în urma Congresului de la Berlin. Bulgarii au
fost nevoiți să accepte un teritoriu cu mult redus, iar Turcia, căreia anul 1878 îi încheie
statutul de ma re putere, îi reproșase ambasadorului Austen Layard prin marele vizir că Anglia
„și-a abandonat bătrânul și fidelul aliat”205. Treptat, liderii români s -au resemnat asupra
schimbului teritorial în fața realpolitik -ului concertului european. Aceste eveniment e au
redeschis luptele politice interne, suspendate parțial în timpul războiului, care oferise
exemple de patriotism precum distingerea în luptele de la Plevna a lui Nicolae Rosetti
Roznovanu, care cu 11 ani înainte fusese ales drept suveran al Moldovei de către separatiștii
ieșeni206. Conservatorii criticau intrarea în război, spunând că am fi obținut independența și
prin neutralitate. T. C. Văcărescu nu tăgăduiește logica lor, însă explică cum în acest fel
românii ar fi rămas mai prejos decât vecinii care d ăduseră nenumărate exemple de vitejie
începând cu 1876207, ceea ce constituie un exemplu de manual al cavalerismului și onoarei
epocii. De asemenea, se considera că, dacă concursul eroic al armatei române nu a putut
schimba hotărârea Rusiei referitoare la Ba sarabia, refuzul participării la conflict ar fi putut
doar să înrăutățească situația. Pe de altă parte, concluzia lui Iorga, conform căreia românii au
fost în război fățiș cu Turcia, dar de fapt cu scopurile de cotropire ale Rusiei în Orient208
justifică acu tizarea rusofobiei în perioada de după 1878. De altfel, în lucrarea Locul

202 Ioan Scurtu, op. cit. , p.121.
203 Ministerul de Resbel, Bucurescĭ, 2 august 1878, în „Monitorul oficial al României”, nr. 170, Bucurescĭ, 3/15
august 1878.
204 Trei-ḑeci de ani de domnie ai regelu i Carol… , p. 493.
205 Forma originală folosită de către marele vizir a fost „ [England] has abandoned her old and faithful friend ”,
Mihailo D. Stojanović, op. cit. , p. 200.
206 Stoica Stan, op. cit. , p. 482 -483.
207 T. C. Văcărescu, op. cit. , p. 421.
208 Nicolae Iorga, op. cit. , p. 187.

68
românilor în istoria universală , capitolul dedicat perioadei de după tratat până la izbucnirea
Marelui Război este numit „Apărarea față de Rusia”209.
Consider necesară și descrierea p oliticilor românești pentru Dobrogea, din perspectiva
relațiilor cu etniile și reprezentanții statelor Turciei, fostul inamic, respectiv al Bulgariei, față
de care România se considera un eliberator. Deși nu a fost dorită de la început de către
români, dat ă fiind atitudinea lor față de schimbul teritorial, elita cultural -politică a justificat
alipirea ei prin tradiția istorică, deși săracă și nedublată de o statistică etnografică în favoarea
elementului românesc. În aceste condiții, pe lângă procesul de rom ânizare treptată, justificat
prin tradiția romană exprimată prin monumentele din regiune210, statul român a trebuit să
integreze etniile dobrogene, dintre care turcii constituiau o parte a foștilor inamici, în
structurile sale, pentru ca preluarea puterii să nu pară un gest colonialist, iar noua graniță să
fie locuită de populații fidele noii stăpâniri. Deși s -a sperat că bulgarii, deși dezamăgiți în
urma Congresului de la Berlin nu se vor opune administrației românești, Rusia a cultivat
spiritul de inamiciți e între cele două națiuni prietene până atunci, pe care nici măcar prietenia
dintre Carol și Alexandru von Batten berg, noul su veran bulgar, nu a reușit să o anuleze211.
În acest sens, încă din primele zile ale instalării administrației și armatei române în
Dobrogea, în noiembrie 1878, ordinele de la centru pentru reprezentanții celor două instituții
vizau îndemnuri la respectarea obiceiurilor musulmane, respectiv ordine de protejare a vieții,
onoarei și proprietății tuturor locuitorilor Dobrogei, fără a se me nționa totuși caracterul
minoritar al românilor212. Prin menționarea acelorași garanții și subscrierea noii stăpâniri în
cheia respectării legilor, musulmanilor dobrogeni, printre care se aflau și foști combatanți
inamici li s -a permis și chiar îndemnat înto arcerea la casele lor, dintre care o parte fuseseră
ocupate între timp de către bulgari, evacuați de către români dacă vechii proprietari arătau
dovezi în acest sens213. Gestul a fost apreciat inclusiv de către sultan, care i -a mulțumit lui
Kogălniceanu214. Din punct de vedere legal, toți foștii cetățeni otomani au primit calitatea de
cetățeni români, iar statul a oferit subvenții și facilități musulmanilor dobrogeni precum școli
confesionale dublate de posibilitatea continuării studiilor la școlile normale sau militare
românești, păstrarea unor tribunale tradiționale și serviciul militar separat, în care recruții sau

209 Nicolae Iorga, Locul românilor în istoria universală , p. 420.
210 Walter Kolarz , Mituri și realități în Europa de Est , Iași, Polirom, 2003 , p. 136 -137.
211 Nicolae Iorga, op. cit. , p. 429.
212 Înalt ordin de zi adresat militarilor româ ni din garnizoanele dobrogene , 14/26 noiembrie 1878, în
Constantin Căzănișteanu (coordonator), Documente ale Unirii (1600 -1918) , București, Editura Militară, 1984, p.
299.
213 Mehmet Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni , București, Editura Kriterion, 19 94, p. 72 -74.
214 Nicolae Iorga, Războiul pentru independența României , p. 186.

69
militarii de carieră puteau purta fes și li se respecta interdicția asupra consumului cărnii de
porc215. În 1894, fesurile pentru militarii musulman i din armata română au fost comandate
din Franța, ceea ce arată cum statele Triplei Alianțe nu dețineau monopolul asupra achizițiilor
militare românești216.
În privința respectării drepturilor și facilităților acordate musulmanilor, România
poate fi comparat ă cu Austro -Ungaria, care devenise suzerană peste Bosnia și Herțegovina tot
în 1878. Cu toate acestea, mai mulți musulmani au emigrat din ambele entități statale, însă nu
din pricina nerespectării drepturilor, ci ca o consecință a unei părți din propaganda religioasă
care îi îndemna să trăiască în Imperiul Otoman217. Militarii mus ulmani au făcut o impresie
bună , arătând spirit de sacrificiu și fidelitate față de Coroana română chiar și în cadrul
luptelor împotriva unităților din armata otomană (spre exemplu, la Turtucaia sau Tropaisar)
din timpul Campaniei din 1913, respectiv din Primul Război Mondial, fapt dovedit în primul
rând prin numărul mare al mobilizaților și pierderilor , dar și al celor decorați și/sau
împroprietăriți218. După război, noblețea sufleteas că a eroilor musulmani a fost cinstită în
cuvântări cu ocazia comemorărilor, alături de articole dedicate în „România eroică”, revista
de specialitate a epocii. De exemplu, în numărul său din iunie 1926219, sublocotenentului –
erou Kiazim Abdulachim , căzut la Mărășești, îi sunt dedicate articole care însumează 5
pagini, un volum mare de informații comparativ cu media articolelor dedicate altor ofițeri
inferiori din acee ași revistă.
Relațiile militare reflectă, la rândul lor, atitudinea României față de noile re alități.
După 1877 nu s -au mai trimis militari români la studii în Rusia până în 1908, ceea ce arată
răcirea relațiilor la un nivel chiar mai jos decât cel de dinainte de război220. Revitalizarea
relațiilor militare cu rușii, petrecută în ultimul deceniu al secolului al XIX -lea, deși doar la
nivelul unor contacte amicale, includea și informații subversive antiruse în l ucrările speciale
din epocă . Spre exemplu, descrierea vizitei echipajelor românești la Odessa include mențiuni
despre artefactele românești din muzeul orașului, atât basarabene cât și luate de pe teritoriul
de atunci al României221. Totodată, inclusiv din cauza atitudinii oficiale franceze din tim pul

215 Mehmet Ali Ekrem, op. cit. , p. 79 -81.
216 Constantin Căzănișteanu (coordonator) ș.a., Documente privind istoria militară a poporului român. Iulie
1981 — decembrie 1894 , București , Editura Militară, 1976, p. 321, 386.
217 Xavier Bougarel, Islam and Nationhood in Bosnia -Herzegovina: Surviving Empires , London, Oxford, New
York, New Delhi, Sydney, Bloomsbury Publishing Plc, 2018, p. 12.
218 Remus Macovei, Eroi musulmani în armata română , Constanța, Uniunea Democrată a Tătarilor Turco –
Musulmani din România și Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” Filiala Constanța, 2013, p. 19 -28.
219 „România eroică”, anul al VI -lea, nr. 6, București, iunie 1926, passim.
220 Dumitru Bleoancă, op. c it., p. 135.
221 C. Ciuchi, op. cit. , p. 267 -268.

70
Crizei Orientale, relațiile militare, mai ales în ceea ce privește învățământul și stagiile de
specialitate, au suferit un regres, astfel încât Germania devenise principala destinație a
tinerilor cadeți și ofițeri români. Cei care făceau stagii în armatele străine depuneau jurământ
de credință suveranilor respectivi, ceea ce a generat procese de conștii nță în interiorul mai
multor militari odată cu izbucnirea Marelui Război. Cu toate acestea, majoritatea nu au avut
probleme odată cu intrarea în război contra Puterilor Centrale, celebrul caz al trădării
colonelului Alexandru Sturdza fiind, în opinia mea, o excepție legată de puternicele sale
convingeri personale, orientat la început de către tatăl său, D. A. Sturdza, rusofob și
germanofil convins222. În Mărturisirile sale, generalul Radu R. Rosetti oferă opi nii divergente
despre stagiile în străinătate din p erioada studiată și enumeră atât exemple pozitive, în care
acestea au avut o atitudine civilizatoare asupra unor tineri indisciplinați, cât și negative,
referitoare mai ales la cei veniți de la studii în Germania, dintre care o parte nu mai vorbeau
corect limba română și se readaptau greu la realitățile armatei române223. Aceste divergențe
se manifestau mai ales în cadrul armelor tehnice, în care tinerii ofițeri formați în școala
germană se înțelegeau mai greu cu cei mai vechi, de formare franceză.
Din punct de vedere al politicii militare externe, cel mai important eveniment de după
cucerirea independenței îl constituie încheierea Tratatului din 1883. Motivația încheierii sale
se regăsea în nevoia ieșirii din izolarea diplomatică de după 1878, precum și în ne voia punerii
sub protecția unei puteri străine, pe modelul Serbia -Austro -Ungaria sau Bulgaria -Rusia224. Cu
toate că o parte însemnată a elitei culturale, politice și militare românești își păstrase apetența
pentru Franța, o alianță cu aceasta ar fi fost greu de realizat și nu ar fi adus avantaje materiale
sau de securitate importante. Încheierea tratatului secret din 1883, deși nu punea România pe
picior de egalitate cu statele Triplei Alianțe, o scotea din izolarea politică externă și îi oferea
protecție con tra potențialelor acțiuni ale vecinilor slavi , îndeosebi a Rusiei. Ion Brătianu,
reprezentantul României la încheierea acordului de alianță, poate fi considerat un
reprezentant al politicienilor cu o atitudine extremă antirusă, astfel încât nu a fost mulțu mit cu
ideea unei alianțe strict defensive225.
Fortificațiile, susținute teoretic și doctrinar de mai multe lucrări de specialitate , s-au
construit, după 1883, pe direcția considerată vu lnerabilă de către noii aliați. Dacă Cetatea

222 Petre Otu, Maria Georgescu, Radiografia unei trădări. Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza , București,
Editura Militară, 2011, p. 15 -16.
223 Radu R. Rosetti, Mărturisiri , vol. I, București, Colecția „Convor biri Literare”, 1940, passim .
224 Vasile Cristian, Politica externă a României independente (1878 -1914) , în Gheorghe Platon (coordonator),
Istoria Românilor , vol. VII, tom II, De la Independență la Marea Unire (1878 -1918) , București, Editura
Enciclopedică, 2 003, p. 240 -241.
225 Walter Kolarz, op. cit. , p. 142.

71
Bucureștilor, proiectată de belgianul Henri Alexis Brialmont în 1882226, viza apărarea în fața
unui atac venit din orice direcție , linia fortificată Focșani -Nămoloasa -Galați, proiectată
începând din 1887227, viza în mod deschis apărarea în fața unei invazii rusești pe sectorul
sudic al Prutului. Chiar și francezii, prin intermediul atașatului militar Meynier, propuneau în
1886 fortificarea aceluiași sector de pe Prut228. Deși era excelent documentat asupra armatei
și politicii românești, ofițerul francez nu vede necesitatea apărării față d e Rusia drept
consecința unui tratat, de altfel necunoscut pentru el, ci drept rezultatul unei analize obiective
privind posibilitățile de rezistență ale armatei române în contextul unui război dintre Rusia și
Austro -Ungaria. O altă dovadă a reorientării t ârzii, care a dus la probleme de adaptare, este
oferită de Ștefan Zeletin, care spera că linia fortificată va putea opri contraofensiva Puterilor
Centrale, însă tunurile erau demontate, iar abatizele erau încă îndreptate spre Răsă rit229.
Indicii asupra atitu dinii ofensive românești, pentru eventuala recuperare a Basarabiei
în care de desfășura un amplu proces de rusificare, pot fi regăsite în documentele militare
oficiale, precum situația hărților militare din 1914, în care nu existau copii ale hărților
Ardea lului în depozitele armatei, iar numărul cel mai mare, după cele ale teritoriului național,
erau hărți ale Basarabiei230. În Discursul generalului D. Iliescu, condamnat ca unul dintre
responsabilii pentru înfrângerile militare ale armatei române din 1916, af irmă că nu elita
militară, ci guvernul determină doctrina militară a statului, concepțiile sale strategice și
operațiunile dsfășurate. În acest sens, până în 1914, din cauza politicii externe a României,
toate ipotezele de război întocmite în cadrul Marelu i Stat Major vizau atacuri do ar contra
Bulgariei și a Rusiei231. Singurul document de dinaintea acestei perioade care vizează o
ofensivă în Ardeal este plan ul personal al lui Axente Sever232, mai mult un exercițiu de
gândire tactică, bazat pe potențialul ajuto r dat armatei române de către conaționalii ardeleni.
Chiar și revendicările ofensive erau susținute ideologic drept defensive, de recuperare
a unor foste teritorii sau de apărare contra slavismului. Mitul „zidului de apărare” , comun

226 Cornel I. Scafeș, Ioan I. Scafeș, Cetatea București. Fortificațiile din jurul Capitalei (1884 -1916) , București,
Editura Sitech, 2015, p. 8 -9.
227 Ilie Ceaușescu (coordonator principal), Istoria militară a poporului român , vol. V, Evoluția organismului
militar românesc de la cucerirea independenței de stat până la înfăptuirea Marii Uniri din 1918. România în
anii Primului Război Mondial , București, Editura Militară, 1978, p. 218.
228 Constantin Căzănișteanu, Documente privind …, ianuarie 1886 — mai 1888, București, Editura Militară,
1975, p. 165 -167.
229 Ștefan Zeletin, Retragerea , București, Editura Revistei „Pagini agrare și sociale”, București, 1926, p. 109 –
110.
230 D. Iliescu, Documente privitoare la Răsboiul pentru întregirea României. Discurs rostit în ședința Senatului
dela 13 Iunie 1924 , București, Imprimeria Statului, 1924, p. 37.
231 Ibidem , p. 136 -7.
232 Planul de operații conceput de Axente Sever în vederea eliberării Transilvaniei de sub dominația austro –
ungară , 1883?, în Constantin Căzănișteanu, Documente ale Unirii… , p. 304 -307.

72
regatelor apostolice și preluat de pașoptiști i români cu sens antiotoman a fost reconfigurat
după 1878 pentru a susține lupta contra civilizației slave, considerată a avea aceleași
caracteristici tiranice, opuse celei occidentale prin barbarism și opresiune. Mai mult, rușii
erau acuzați că nu vor să participe alături de popoarele civilizate la progresul omenirii, ci să
fondeze o lume proprie care să întrerupă progresul până atunci neîntrerupt al omenirii233.
Studiul România în luptă cu panslavismul234, publicat de Eminescu în „Timpul ” concomitent
cu lucrările Congresului de la Berlin poate fi considerat un adevărat articol programatic sui
generis , deoar ece deschid e direcția adoptată de elita culturală, polit ică și militară românească
de după Războiul de Independență. Din nou, argument ul istoric a fost folosit pentru a justifica
lupta concentrată de această dată contra slavismului, fiind folositor totodată și construirii unei
identități cât mai nobile pentru poporul român. Relevantă pentru această dublă perspectivă
poate fi încheierea s tudiului Europa, Rusia și România, semnat de către D. A. Sturdza,
succesorul lui Ion Brătianu pe linia de conducere a Partidului Liberal , care s -a dovedit chiar
mai radical în spiritul rusofob decât predecesorul său: „ (…) nu czarul Rusiei i -a așezat [pe
români ] la Dunăre pentru a fi santinela totdeauna trează a lumii civilizate, ci cel mai mare
Împărat al Romei -Traian. Aceasta este politica românească, o alta nu există și nici nu poate
exista”235.
Episodul Crizei Orientale desfășurat între anii 1875 și 187 8 poate fi considerat o
primă mare prov ocare pentru tânărul stat român. Elitele politice și militare , cu suportul
majorității populației, au fost nevoit e să facă față amenințărilor venite dinspre toate imperiile
vecine, să regândească strategii pragmatice în contextul trădării din partea aliaților
tradiționali și să acționeze ofensiv imediat după apariția sau o bținerea contextului favorabil.
Din perspectiva imaginii inamicului extern, perioada analizată surprinde atât versatilitate în
construirea treptată a unei motivații specifice unui război considerat îndreptățit în sens
național și chiar umanitar -global, cât și continuitate în tradiția rusofobă, neîntreruptă total nici
măcar în perioada de maximă colaborare între armata română și cea rusă. Totodată, se
remarcă mai multe paradoxuri despre inamicul oficial, Imperiul Otoman, începând de la
recunoașterea calităților militare a nizamilor , justificată de cavalerismul specific epocii, până
la sentimente de milă în fața inamicului suferind.

233 Dimitrie A. Sturdza, Europa, Rusia și România. Studiu etnic și politic , București, Editura Etnologică, 2005,
p. 7.
234 Ion Frunzetti, Eminescu și „calea veacurilor” , în „Univer sul literar”, anul 50, nr. 31, București, 26 iulie
1941, p. 1.
235 Dimitrie A. Sturdza, op. cit. , p. 60.

73
Concluzii

Prima ju mătate de secol a existenței armatei române în sens modern a cuprins o serie
de evenimente interne și internaționale importante, care au fost interpretate de către
contemporani mai ales ca pericole și doar într -o mică măsură drept oportunită ți. Indiferent de
origine și spontaneitate , fiecare eveniment a generat moduri specifice în care celălalt era
privit, atât în urma unor viziuni personale filtrate prin propriile experiențe, cât și prin
reflectarea unor concepte mai largi asupra amenințărilor externe în discursuri, măsuri și
acțiuni oficiale. În acest context, imaginea proiectată asupra partenerilor, aliaților și
inamicilor a depins în primul rând de stereotipurile formate anterior, întărite sau modificate în
urma specificului fiecărui eveniment, iar capac itatea de adaptare (inclusiv la nivelul
imaginarului) în fața noilor provocări s -a dovedit a fi esențială pentru supraviețuirea politică a
Principatelor și ulterior a statului român.
După cum am menționat în introducere, armata a fost creată sincron cu mod ernizarea
Principatelor. Dacă în cazul administrației civile se poate vorbi de o adaptare treptată spre
forme instituționale moderne, cvasitotala lipsă de experiență a nou -înființatelor armate
moldo -vahale a necesitat crearea lor „de la zero” , ceea ce a pr esupus o expunere sporită la
modelele străine, la început cel rus, prin prisma căruia românii au luat contact și cu metodele
vestice, care au dus la primele judecăți de valoare asupra calităților, defectelor și riscurilor
impuse de fiecare tip de influență . Cu toate acestea, admirația pentru modelele străine nu s -a
suprapus cu cea pentru toți militarii străini cu care reprezentanții armatei române aveau
contact, fiind înregistrate manifestări de ostilitate între aceștia încă din primii ani ai
constituirii a rmatei moldo -valahe. Nici măcar instructorii francezi sau germani nu au putut
constitui o excepție în aprinderea unor conflicte interne cu militarii români, astfel încât
onoare a specifică profesiei armelor și respectul de sine al elitei militare autohtone promovate
pe merit au constituit încă de la începutul perioadei abordate un paravan contra imitației
nefiltrate și a formelor fără fond. Observația devine cu atât mai surprinzătoare în contextul
asimetriei dintre nivelurile de dotare și experiență dintr e militarii român i și cei ai armatelor
imperiale din care proveneau instructorii.
Rivalități conflictuale se pot identifica și pe timp de pace, cel mai adesea sub forme
mai blânde, determinate de nevoia păstrării autonomiei în fața puterilor suzerane, pr otectoare
sau garante. Î ntre acestea pot aminti conflictele dintre români și instructorii străini pe baza
dorinței primilor de a le ocupa funcțiile, măsurile de protest ale unei mari puteri furnizoare de

74
material de război pentru prevenirea posibili tății instituirii unui monopol al concurenței,
manevrele militare complexe lângă granițe ca forță de descurajare sau protestele diplomatice
împotriva încălcării neutralității Principatelor, statuată prin Convenția de la Paris din 1858.
Nu în ultimul rând, alegere a unor anumiți furnizori militari , destinații pentru studii sau stagii
de pregătire și încercările de forțare de către români a limitelor autonomiei statului, sub
pericolul represaliilor externe, pot fi privite drept exemple ale manifestăr ii ostilității, un eori
cu efect dublat din cauza unor contexte externe specifice. Cu toate că trebuie tratate cu
precauție sub aspectul construirii de argumente pe baza lor, aceste tipuri de evenimente au
contribuit la formarea unei imagini, respectiv a unor mijloace de lup tă și rezistență specifice
fiecărui potențial inamic, deosebit de importante odată cu trecerea la starea de ostilitate
deschisă.
În mod firesc, conturarea viziunii asupra dușmanului extern are loc îndeosebi în
perioadele de criză , revoluție și război, cu scopul de a determina populația civilă să susțină
efortul de război și să nu protesteze contra greutăților inerente unui conflict modern, respectiv
pentru a -i convinge pe militari de justețea cauzei proprii , cu scopul cultivării spiritului de
sacrificiu. D ezumanizarea inamicului, parte necesară a motivației războaielor moderne, avea
principalul țel de a determina doborârea sa în timpul campaniei cu cât mai mare ușurință, fără
resentimente de ordin moral. Pe front, imaginea inamicului se compune , pentru fiec are
militar, din nivelul de propagandă la care a fost expus înaintea luării contactului cu acesta ,
ciocnit sau intercalat cu propriile experiențe și filtrat prin caracterul fiecăruia. Astfel, pe lângă
sentimentele colective precum respectul manifestat episodic față de calitățile militare ale
inamicului, specifică viziunii epocii asupra războiului, care nu tr ebuie confundată cu
admirația sau de corectitudinea românilor față de prizonierii și răniții inamici, reflectate
inclusiv în propagandă pentru a arăta c urajul armatei române , respectiv superioritatea lor
morală , militarii români au privit războiul și prin prisma unor trăiri personale , specific umane.
Experiențele traumatizante din punct de vedere fizic și psihic pot anula astfel efectele
propagande i, făcându -i pe militari să -i privească pe inamici inclusiv cu compasiune, ca
dovadă a conștientizării caracterului uman și a statutului asemănător al acestora. Multiplele
exemple prezentate în cadrul studiului arată, în primul rând, inexistența unui carac ter absolut
al propagandei, indiferent de timpul de expunere sau de justețea argumentelor prezentate.
Fără a -mi propune realizarea unui studiu asupra rusofobiei prezente în armata și
societatea românească, rezultatele cercetării conchid spr e imaginea Rusi ei drept cea a unui
veritabil inamic natural al statului român pe aproape întreaga perioadă studiată. Încă din
timpul Regulamentelor Organice, influența rusă , subscrisă oficial modernizării Principatelor ,

75
a constituit un fruct otrăvit pe ntru români, deoarece urmărea anexarea pașnică prin c reșterea
graduală a influenței. Conștienți de potențialul pericol, românii au încercat să contracareze
influența rusă prin cea a statelor vestice. Principalul motiv al ostilității față de ruși, egalată î n
intensitate în cadrul perioadei studiate doar de către cea către turci di n timpul campaniei
militare din 1877 -1878, îl constituie caracterul duplicitar al acestora. Sub pretextul religiei și
al obiceiurilor comune, rușii au creat un discurs prietenos căt re românii moldoveni și valahi,
ceea ce a dus la formarea unor așteptări din partea unei părți a acestora. Așteptările românilor
au fost înșelate în repetate rânduri cu ocazia amestecului rușilor în afacerile interne ale
Principatelor, dar mai ales al ocup ațiilor militare, în care s -a observat clar că militarii ruși nu
sunt cu nimic mai presus din punct de vedere moral față de cei otomani sau austrieci. De
asemenea, Rusia era considerată un simbol al reacționarismului, în antiteză cu puterile
apusene, simboluri ale progresului, după cum o demons trează și expresia „francez degenerat
în rus”1. Mai mult, în acest context, otomanii erau priviți de către români drept o alternativă
preferabilă de suzeran, atât prin prisma imaginii de autoritate tradițională, cât și a garantării
unei autonomii superioar e celei oferite de ruși. Chiar și în perioadele de detensionare,
prietenia venită pe canale oficiale din partea Rusiei Țarist e a fost privită cu rezerve de către
români, iar rusofilia a devenit un tabu al politicii românești, responsabilă inclusiv pentr u
compromiterea politică a mai multor personalități.
Criza Orientală desfășurată între 1875 și 1878 a desăvârșit imaginea de putere cu
caracter duplicitar a Rusiei. Colaborarea cu aceștia a fost acceptată strict contextual , din
pricina lipsei oricărui alt potențial ajutor și doar după o îndelungată pregătire prealabilă a
opiniei publice. Dacă în cadrul recruților s -au înregistrat episoade de fraternizare cu militarii
ruși, cazaci sau cerchezi cu grade asemănătoare, din perspectiva elitei militare și politi ce
relațiile au fost prudente, mergând chiar până la răceală în perioadele care nu necesitau
concursul armatei române pentru bunul mers al campaniei rusești din Bulgaria. Desfășurarea
evenimentelor din anul 1878 a condus la formarea unei imagini asupra ruș ilor inferioară chiar
și a celei asupra turcilor, deși ultimii fuseseră în război deschis cu românii, iar propaganda
oferise multiple exemple în care încălcaseră flagrant legile războiului. Astfel, mitul „ zidului
de apărare ”, preluat inițial de pașoptiști pentr u a crea un revirement al tradiției de luptă
antiotomană, a fost reconfigurat în sensul luptei contra panslavismului, prezentă în diferite

1 Mihai Dim. Sturdza, Aritocrații transnaționale. Familia Blaremberg, î n Mihai Dim. Sturdza (coordonator și
coautor) Familiile boierești din Moldova și Ț ara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică ,
vol. I București, Editura Simetria, 2004, p. 556.

76
forme atât pe canalele oficiale, cât și a partidelor și a opiniei publice până la intrarea
României în Marele Război.
Cercetarea de față a constituit pentru mine o provocare prin ieșirea din zona de
confort a Primului Război Mondial, pe care îmi bazasem ultimele studii. Totodată, am fost
nevoit să îmi extind continuu sursele, pentru a obține o imagine cât mai fidelă a sp iritului
epocii și a verifica unele informații regăsite în scrieri de epocă, spre exemplu consultarea
unor surse juridice (Convențiile Crucii Roșii) pentru a confirma știrile despre încălcările
legilor războiului de către otomani și ruși . Consider că ce rcetarea și -a atins obiectivele
stabilite, deoarece am demonstrat originile atitudinilor românești față de germanii, francezii și
rușii din timpul Marelui Război prin p risma experiențelor trecutului și a efectului lor asupra
imaginii fiecăreia. În continua re, voi urmări aprofundez acest studiu, cu o mai mare pondere a
literaturii teoretice , atât românești cât și străine , ultima în cadrul unor eventuale stagii în
străinătate.

77

Bibliografie

I. Surse documentare

A. Colecții de documente
***, Trei-ḑeci de ani de do mnie ai regelui Carol I. Cuvântări și acte , vol. I, 1866 –
1880, Edițiunea Academiei Române, Bucuresci, Institutul de arte grafice Carol Göbl,
1897.
Căzănișteanu, Constantin (coordonator), Documente ale Unirii (1600 -1918) ,
București, Editura Militară, 1984.
Idem, Documente privind istoria militară a poporului român , vol. 3, ianuarie
1886 — mai 1888, București, Editura Militară, 1975.
Iliescu, D., Documente privitoare la Răsboiul pentru întregirea României. Discurs
rostit în ședința Senatului dela 13 Iunie 192 4, București, Imprimeria Statului, 1924.
Kogălniceanu, Mihail, Opere , IV, Oratorie, II, 1864 -1878 , partea a IV -a: 1874 –
1878, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România,1978.

B. Corespondență editată
Bălcescu, Nicolae, Opere , vol. IV -Corespond ență, ediție critică de G. Zane,
București, Editura Academiei Republicii Populare România, 1964.
Bodea, Cornelia C., Corespondență politică (1855 -1859) , București, Editura
Academiei Republicii Populare Române, 1963.
Boldan, Emil, Alexandru Ioan Cuza și Cos tache Negri – Corespondență,
București, Editura Minerva, 1980.

C. Memorialistică și scrieri de epocă
Amintirile colonelului Lăcusteanu, Galați, Editura Porto -Franco, 1991.
***, Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular , vol. I (1866 –
1869), Bu curești, Editura Scripta, 1992.
***, Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol. II (1869 –
1875), București, Editura Scripta, 1993.

78
***, Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular , vol. III (1876 –
1877), București, Editura Machiavelli, 1994.
***, Răsboiul românilor pentru neatârnare , vol. I -III, în Biblioteca populară
„Minerva”, București, Institutul de Arte grafice și Editură „Minerva”, 1907.
Coșbuc, George, Povestea uneĭ coróne de oțel. Restatornicirea Domniei
Romanesci și Rěsboiul nostru pentru neatîrnare scrisă anume pentru țaranime ,
Bucuresci, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1899.
Dimitrescu, I. M., Jertfă și biruință . În războiu cu Regimentul 50 Infanterie ,
Focșani, Editura Librăriei N. Leon, 1920.
Gane, Nicolae, Andreiu Florea Curcanul sau Cum e românul la răsboiu , în
Biblioteca poporală a Asociațiunii „Astra” , anul al 18 -lea, nr. 156, Sibiiu, Editura
Asociațiunii „Astra”, 1928 .
Georgescu -Sergent, Ștefan, Amintirile mele din Răsboiul pentru Independență ,
Bucureșt i, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1913.
Rosetti, Radu R., Mărturisiri , vol. I, București, Colecția „Convorbiri Literare”,
1940.
Xenopol, A. D., Din amintirile unui boier moldovean din jumătatea întâi a
veacului XIX. Dimitrie Ghițescu, 1814 -1889, extras din Analele Academiei Române ,
Seria II, Tom XXXII, Memoriile secțiunii istorice, București, Institutul de Arte
Grafice „Carol Göbl”, 1910.

D. Presă
„Adevărul”, an XIV, București, 1901.
„Curierul”, an V, Iași, 1877.
„Figaro”, anul V, Iași, 1877.
„Monitor ul oficial al României”, Bucurescĭ, 1878.
„România eroică” , anii VII, IX, București, 192 6, 192 8.
„Universul literar”, anul 50, București, 1941.
E. Izvoare literare
***, Lirica Războiului pentru neatârnare , ediție alcătuită de Florian Tucă,
Nicolae Ionescu, Ro mulus Raicu, București, Editura Sylvi, 1999.
***, Odă ostașilor români. Din poezia războiului pentru neatârnare 1877 ,
București, Editura Tineretului, 1967.
Sadoveanu, Mihail, Povestiri din Război , București, Editura Tineretului, 1960.

79
Alecsandri, Vasile, Ostașii noștri (edițiune propriă pentru Ostași ), Bucuresci,
Editura Librăriei Socecu & Comp., 1878.
Coșbuc, George, Cântece de vitejie , Editura și Inst. de arte grafice C. Sfetea,
București, 1914.
Gârleanu, Emil, Schițe din război , București, Editura Milita ră, 1979.

F. Surse web
Commons Sitting of 11 august 1876, https://api.parliament.uk/historic –
hansard/commons/1876/aug/11/turkey -the-alleged -atrocities -in, accesat la 4.06.2019.
Convention for the Amelioration of the Condition of the Wounded in Armies in the
Field. Geneva, 22 August 1864, art. 5 -6, în International Committee of the Red Cross ,
https://ihl -databases.icrc.org/applic/ihl/ihl.nsf/ART/120 -40006?OpenDocument ,
accesat la 02.06.2019.
Istoria Crucii Roșii Române 1876 -1915, în https://crucearosie.ro/cine –
suntem/istoria -crucii -rosii-romane/istoria -crucii -rosii-romane -1876 -1915/ , accesat la
13.06.2019.
Mărturia ultimului veteran al Războiului de Independență , 11 aprilie 1957, în
http://www.radio -arhive.ro/articol/marturia -ultimului -veteran -al-razboiului -de-
independena -1877 -1878/2061431/5291/2 , accesat la 19.06.2019.
Nicolas Bibesco Family Tree ,
https://gw.geneanet.org/pierfit?lang=en&n=bibesco&oc=0&p=nicolas , accesat la
9.04.2019.
The Ottoman Constitution (23 December 1876 ),
http://www.anayasa.gen.tr/1876constitution.htm , accesat la 14.06.2019.
Dragomir, Valentina , Distorsiuni cognitive: ce sunt și cum le schimbăm? , în
https://psihosensus.eu/distorsiuni -cognitive/ , accesat la 24.06.2019.
Rathbone, Mark, Gladstone, Disraeli and the Bulgarian Horrors , în History
review , nr. 50, London, 2014, https://www.questia.com/library/journal/1G1 –
128205771/gladstone -disraeli -and-the-bulgarian -horrors -mark , accesat la 3.06.2019.
Szemkovics, Laurențiu -Ștefan, Telegrama marelui duce Nicolae către pr incipele
Carol I (1877) , în Pentru patrie , http://www.revistapentrupatrie.mai.gov.ro/arhiva/8 –
actualitat e/1565 -telegrama -marelui -duce -nicolae -c%C4%83tre -principele -carol -i-
1877 , accesat la 20.06.2019.

80
II. Instrumente de lucru
***, Bibliografia istorică a României , vol. I -VIII, Editura Academiei Române,
București. 1970 -2004.
***, Dicționarul explicativ al limbi i române , Academia Română, Institutul de
lingvistică „Iorgu Iordan -Al. Rosetti”, București, Univers Enciclopedic Gold.
Dan Berindei (coordonator), Istoria românilor , vol. VII, T om I , Constituirea
României Moderne (1821 -1878) , București, Editura Enciclopedi că, 2003 .
Clodfelter, Micheal, Warfare and armed conflicts: a statistical encyclopedia of
casualty and other figures. 1492 -2015, Jefferson, North Carolina,
McFarland&Company, 2017.
Gunn, Simon, Lucy, Faire (eds.), Research Methods for History , Edinburgh,
Edinburgh University Press, 2012.
Platon , Gheorghe (coordonator), Istoria Românilor , vol. VII, T om II, De la
Independență la Marea Unire (1878 -1918) , București, Editura Enciclopedică, 2003 .
Rad, Ilie, Cum se scrie un text științific. Disciplinele umaniste , ediția a II -a,
Editura Polirom, București, 2008.
Stoica, Stan (coord.), Dicționar biografic de istorie a României , București,
Editura Meronia, 2008.
Stroea, Adrian (coordonator), Enciclopedia artileriei române , București, Editura
Centrului Tehnic -Editorial al Armatei, 2014.
Sturdza, Mihai Dim., (coordonator și coautor) Familiile boierești din Moldova și
Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică , vol. I București,
Editura Simetria, 2004.

III. Lucrări generale și speciale
***, Biblioteca p oporală a Asociațiunii „Astra”, anul al 18 -lea, nr.
156, Răsboiul româno -ruso-turc de la 1877 -1878, Sibiiu, Editura Asociațiunii
„Astra”, 1928.
***, Uniformele armatei române 1830 -1930, București, Muzeul Militar Național,
1930.
Abernach, David, National Po etry, Empires and War , New York, Routledge,
2015.

81
Antip, Constantin Mocanu, Vasile, Solidaritatea poporului român cu insurecția
bulgară din aprilie 1876 , în Studii și materiale de muzeografie și istorie militară , nr.
10, București, Editura Muzeului Militar Central, 1977.
Arnăutu, Nicolae I., Douăsprezece invazii rusești în România , București, Editura
Saeculum I. O., 1996.
Berindei, Dan, Cucerirea independenței României (1877 -1878) , București,
Editura Științifică, 1967.
Bezviconi, Gheorghe G., Călători ruși în Moldova și Muntenia , București,
Institutul de istorie națională din București, 1947.
Bleoancă, Dumitru, Statutul social al militarilor armatei române în perioada
1878 -1914 , București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2014.
Bougarel, Xavier, Islam and Nationhood in Bosnia -Herzegovina: Surviving
Empires , London, Oxford, New York, New Delhi, Sydney, Bloomsbury Publishing
Plc, 2018.
Bulliet, Richard W. et alii, The Earth and Its Peoples. A Global History , vol. II –
since 1500 , fifth editio n, Wadsworth, Cengage Learning, 2011.
Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei , Ediție îngrijită și prefațată de
Constantin Măciucă, București, Editura Ion Creangă, 1978.
Ceaușescu, Ilie (coordonator principal) et alii , Istoria militară a poporului român ,
vol. IV, Epoca revoluțiilor de eliberare națională și social. De la revoluția populară
din 1784 la cucerirea independenței depline, 1877 -1878 , București, Editura Militară,
1987.
Idem, Istoria militară a poporului român , vol. V, Evoluția organismului militar
românesc de la cucerirea independenței de stat până la înfăptuirea Marii Uniri din
1918. România în anii Primului Război Mondial , București, Editura Militară, 1988.
Ciachir, Nicolae, România în Sud -Estul Europei (1848 -1886) , București, Editura
Politică, 1 968.
Ciuchi, C., Istoria Marinei Române în curs de 18 secole. De la Împăratul Trajan
până în al 40 -lea an de domnie a Regelui Carol I , Constanța, Tipografia „Ovidiu” H.,
1906.
Cojanu, Daniel, Ipostaze ale simbolului în lumea tradițională , Iași, Editura
Lum en, 2009.
Crîșmaru, Dumitru -Dan, Elita militară românească în timpul lui Carol I (1866 –
1914) , București, Editura Militară, 2017.

82
Cremer, I., Războiul pentru neatîrnare în manualele de citire din trecut , în Studii
și materiale de muzeografie și istorie mili tară, nr. 10, București, Editura Muzeului
Militar Central, 1977.

Densușianu, Nicolae, Istoria militară a poporului român , Ediție îngrijită și
prefațată de I. Oprișan, București, Editura Vestala, 2002.
Djuvara, Neagu, Între Orient și Occident. Țările Român e la începutul epocii
moderne (1800 -1848) , București, Humanitas, 2004.
Ekrem, Mehmet Ali, Din istoria turcilor dobrogeni , București, Editura Kriterion,
1994.
Evered, Emine Ö, Empire and education under the Ottomans: Politics, Reform
and Resistance from the Tanzimat to the Young Turks, London, New York, I. B.
Tauris, 2012.
Filitti, Ioan C., Domniile române sub Regulamentul Organic , București, Librăriile
Socec&Comp și C. Sfetea, Leipzig, Otto Harrassowitz, Viena, Geroldg Comp., 1915.
Florescu, Radu R., Genera lul Ioan Emanoil Florescu, organizator al armatei
române moderne , București, Editura Militară, 2014.
Giurescu, Constantin C., Tranzitul armelor sârbești prin România sub Cuza Vodă
(1862) , în Romanoslavica , XI, București, 1965.
Greene, F. V., The Russian ar my and its campaigns in Turkey in 1877 -1878, New
York, D. Appleton and Company, 1879.
Iacob, Gheorghe (coordonator), Iași-memoria unei capitale , Iași, Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2008.
Iorga, Nicolae, Istoria armatei românești , vol. II ( De la 1599 până în zilele
noastre ), București, Editura Ministerului de Războiu, 1930.
Idem, Locul românilor în istoria universală , București, Editura științifică și
enciclopedică, 1985.
Idem, Războiul de Independență 1877 -1878. Cursuri ținute la Universitate a
Populară din Vălenii -de-Munte, Vălenii de Munte, Așezământul Tipografic Datina
Românească, fără an.
Idem, Războiul pentru independența României. Acțiuni diplomatice și stări de
spirit, București, Editura Albatros, 1998.
Idem, Ultimele , Craiova, Editura S crisul Românesc, 1978.

83
Jelavich, Barbara, Russia and the formation of the Romanian National State 1821 –
1878 , Cambridge, New York, New Rochelle, Melbourne, Sydney, Cambridge
University Press, 2004.
Kolarz, Walter, Mituri și realități în Europa de Est , Iași, Polirom, 2003.
König, Carol; Vlădescu, Cristian M., Armamentul armatei române în războiul
pentru obținerea independenței de stat a României din 1877 -1878, în Studii și
materiale de muzeografie și istorie militară , nr. 10, București, Editura Muzeului
Milit ar Central, 1977.
Macovei, Remus, Eroi musulmani în armata română , Constanța, Uniunea
Democrată a Tătarilor Turco -Musulmani din România și Asociația Națională Cultul
Eroilor „Regina Maria” Filiala Constanța, 2013.
Mârza, Radu, Rusia și Principatele Române în epoca regulamentară. O
perspectivă culturală , în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, IX, 1,
2005.
Mihalache, Andi, Mănuși albe, mănuși negre. Cultul eroilor în vremea dinastiei
Hohenzollern , Cluj -Napoca, Editura Limes, 2007.
Nicoară, Nico lae Crucea Roșie Română, aproape o poveste…, București, 1996.
Otu, Petre (coordonator de proiect), Reforma militară și societatea în România
(1878 -2008). Relaționări externe și determinări naționale , București, Editura
Militară, 2009.
Idem; Maria Georges cu, Radiografia unei trădări. Cazul colonelului Alexandru D.
Sturdza , București, Editura Militară, 2011.
Reid, James J., Crisis of the Ottoman Empire: Prelude to Collapse 1839 -1878,
Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2000.
Scafeș, Cornel I. et alii , Armata R omână în vremea lui Alexandru Ioan Cuza
(1859 -1866), București, Total Publishing, 2003.
Idem; Scafeș, Ioan I., Cetatea București. Fortificațiile din jurul Capitalei (1884 –
1916) , București, Editura Sitech, 2015.
Schifirneț, Constantin, Formele fără fond, un brand românesc , București, Editura
comunicare.ro, 2007.
Scurtu, Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866 -1947) , vol. I,
Carol I , București, Editura Enciclopedică, 2001.
Sturdza, Dimitrie A., Europa, Rusia și România. Studiu etnic și politi c, București,
Editura Etnologică, 2005.

84
Seton -Watson, R. W., Disraeli, Gladstone and the Eastern Question. A study in
diplomacy and party politics , London, New York, Routledge Taylor&Francis Group,
2006.
Șuța, Ion, Infanteria română. Contribuții la istoric ul armei , vol. I, De la
începuturi până la primul război mondial , București, Editura Militară, 1977.
Toruno ǧlu, Berke, Murder in Salonika, 1876: A Ta le of Apostasy and
International Crisis , Istanbul, Libra Kitap çılık ve Yayıncılık Ticaret Ltd, 2012.
Vlas, Ancuța; Ceobanu, Adrian -Bogdan, Contributions documentaires françaises
concernant le mouvement séparatiste de Moldavie (3/15 avril 1866) , în Analele
științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași , Serie Nouă, Istorie, Tom
LIX, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2013.
Vlădescu, Cristian M., Uniformele armatei române de la începutul secolului al
XIX-lea până la victoria din mai 1945 , București, Editura Meridiane, 1977.
von Clausewitz, Carl, Despre război , București, Ed itura Antet, 2000.
Tzu, Sun, Arta războiului , București, Editura Antet, 1993.
Xenopol, A. D., Istoria partidelor politice în România, vol. I, Dela origini până la
1866 , București, Albert Baer, 1910.
Idem, Domnia lui Cuza -Vodă , Iași, Tipografia Editóre „Dac ia” P. Iliescu & D.
Grossu, 1903.
Yorulmaz, Naci, Arming the Sultan. German Arms Trade and Personal
Diplomacy in the Ottoman Empire Before World War I , London, New York, I. B.
Tauris, 2014.