INTRODUCERE  MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI … …4 [303187]

Licență

INTRODUCERE MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI … …4 [303187]

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE / MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI ……………………… ….4

Partea științifică/teoretică

PRELIMINARII ISTORICE

I.1. Terminologie, definiție, origine, înțelesuri…………………………………………………………..7

I.2. Temeiuri, simboluri și prefigurări vechitestamentare a cinstirii icoanelor …………….10

I.3. Cultul icoanelor în Noul Testament………………………………………………………………….17

I.4. Chipul Mântuitorului și al Maicii Domnului în Sfânta Tradiție…………………………….20

I.5. Perioada iconoclastă……………………………………………………………………………………….26

II. TEOLOGIA ICOANEI

II.1. Cinstirea icoanelor și rolul lor în cultul ortodox……………………………………………….31

II.2. Aspectul dogmatic și transcedental al icoanei…………………………………………………. 34

II.3. [anonimizat]……………………………………………………………… 40

II.4. Deosebirea dintre idol și icoană…………………………………………………………………….. 44

III. ICOANA ÎNTRE SFINȚENIE ȘI ARTĂ

III.1. Icoana – aspecte ermineutice…………………………………………………………………………51

III. 2. [anonimizat]………………………….59

III.3. Icoana în lumea de astăzi………………………………………………………………………………63

Partea metodică

IV. EDUACȚIA ESTETICĂ ȘI EDUCAȚIA RELIGIOASĂ

IV.1. Resorturi axiologice și simbolice ale experintei sacrului și ale educației………….68

IV. 2. Educația estetică și religioasă……………………………………………………………………….72

IV. 3. Educația morală prin arta religoasă(icoana)…………………………………………………….77

IV. 4. Religia și Kitschul………………………………………………………………………………………79

IV. 5. Icoana – valoare educativă în școală……………………………………………………………..84

IV. 6. Funcțiile icoanei………………………………………………………………………………………..86

V. PRINCIPII DIDACTICE FOLOSITE ÎN PREDAREA RELIGIEI CU APLICABILITATE LA ICOANĂ

V.1. Principii didactice specifice în predarea religiei………………………………………………..99

V.2. Principiul hristocentri(teocentric)………………………………………………………………….101

V.3. Principiul eclesiologic………………………………………………………………………………..102

VI. MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMÂNT FOLOSITE ÎN PREDAREA RELIGIEI

VI.1 Funcțiile și clasificarea mijloacelor de învățământ………………………………………….104

VI.1.2. Textul biblic…………………………………………………………………………………………..105

VI.1.3 Literatura religioasă…………………………………………………………………………………106

VI.1.4. Icoana…………………………………………………………………………………………………..107

VI.1.5 Portretul…………………………………………………………………………………………………109

VI.1.6 Harta……………………………………………………………………………………………………..110

VII. CERCETAREA PEDAGOGICĂ

CERCETARE PRACTICĂ – ICOANA CA SIMBOL

VII. 1. Cercetare – acțiune privind utilizarea didactică a icoanei, în studiul religiei, la clasele a VIII-a……………………………………………………………………………………………………………113

VII.2. Obiectivele cercetării………………………………………………………………………………..114

Ipoteza cercetării

VII.3. Informarea și documentarea asupra problemei de cercetat……………………………..115

VII.4. Problema supusă cercetării…………………………………………………………………………117

VII.5. Ipotezele de cercetare……………………………………………………………………………….117

VII.6.Chestionarul de sondaj………………………………………………………………………………118

VII.7. Descrierea eșantionului…………………………………………………………………………….118

VII.8. Metodele de culegere a datelor………………………………………………………………….119

VII.9. Analiza, prelucrarea și interpretarea rezultatelor cercetării (Valorificarea rezultatelor cercetării)………………………………………………………………………………………………………….120

VII.10.Concluzii……………………………………………………………………………………………….130

VIII. PROIECTE DIDACTICE – FIȘE DE LUCRU – TESTE

VIII.1 Proiect didactic, fisă de lucru, metode- clasa aVIII-a ……………………………………133

VIII.2 Proiect didactic de formarea a deprinderilor, fisă de lucru, clasa a III-a ………….142

VIII.3 Proiect didactic de evaluare clasa a V-a………………………………………………………152

VIII.4 Proiect didactic mixt, fișe de lucru, rebus, clasa a VII-a ………………………………161

Bibliografie scrisă / web ……………………………………………………………………………….. 178

Declarație ………………………………………………………………………………………………………..183

Cuprins …………………………………………………………………………………………………………..184

INTRODUCERE

MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

”PE DUMNEZEU NIMENI NU L-A VĂZUT; FIUL CEL UNUL-NĂSCUT, CARE ESTE ÎN SÂNUL TATĂLUI, ACELA L-A FĂCUT CUNOSCUT”(Ioan,1,18)

În această lucrare metodico – științifică abordează problema Sfintelor Icoane ca un mijloc important de cunoaștere a religiei creștine în Biserică și Școală. Accentul se pune pe ceea ce trece dincolo de imaginea vizibilă a icoanei, încercând a descoperind înțelesurile profunde, mai importante din cele ce constituie orizontul foarte larg de semnificații ale diferitelor lucruri, gesturi, cuvinte care, aparținând omului au fost încărcate de sens.

Omul este o ființă superioară ce vede sens peste tot pentru ca a fost creat pentru acest univers semnificativ. Ca atare el nu se opreste doar la semn, simbol, la realitatea obiectivă ci vede dincolo, iar aceasta experiență este pentru el o cunoaștere a realității, dar și o experiere a lucrurilor spirituale, o cunoaștere religioasă.

Datorită transformărilor politico-sociale și economice din țara noastră, prezența Sfintelor Icoane în Școlile de stat din România s-a dovedit a fi un subiect foarte sensibil, problemă care a suscitat aprinse discuții, atât în mass-media, dar mai ales la nivelul întregii societăți civile.

Desigur, nu este doar atât pentru că omul religios nu cunoaște doar o parte a universului, ci speră la o cunoaștere a întregii realității înconjurătoare, a tuturor semnificațiilor, ideilor pe care le întâlnește în cale, iar Sfânta icoană este în același timp și izvor de sens creator, dar și mijloc de învățământ de a privi spre Împărăția lui Dumnezeu .

Sfânta icoană este un factor de cunoaștere, de mediere a acesteia, de mijloc, având un rol pedagogic foarte pronunțat, dar și un rol social, pentru că omul trăiește și într-un spațiu uman, societatea, unind pentru acestea toate „spațiile” care converg spre om: umanitatea proprie, societatea umană, universul ce toate ar trebui să meargă spre Divinitatea de care au fost create.

Sfintele icoane acționează asupra structurilor mentale, ele făuresc de asemenea și o sinteză a lumii, punând în lumină unitatea fundamentală a celor trei planuri – interior, terestru, celest – și centrul celor șase dimensiuni ale spațiului.

Icoana reprezintă o prezență harică și ”o teologie a frumuseții”, o ”fereastră către Dumnezeu”. Din perspectiva Bisericii, icoana continuă să aibă un important rol liturgic, misionar și catehetic. Utilizarea icoanelor în predarea religiei, în educația religioasă creștină în general, dar și prezența ca simbol la nivel de clasă a sprijinit dezvoltarea intuiției de la statutul de metodă, la cel de principiu și mijloc de învățământ.

Respectul pentru sfintele icoanele sfinților este evident în rândul elevilor, atunci, când sfinților le serbăm ziua de pomenire și când etosul clasei este încărcat de bucuria serbării zilei onomastice de către elevi. Partea pozitivă a acestei manifestări este că elevii sunt interesați să primească informații avizate despre sfinții ale căror nume îl poartă. Am observat că, unii elevi trec de la nivelul de respect la unul de venerație pentru sfinți, adică au o preocupare vizibilă de cinstire prin faptul că poartă icoane, se închină în momente dificile, specifice vârstei de școlari, îmi relatează că duminica merg la mănăstiri precizându-mi că s-au închinat la moaștele unor sfinți.

Putem afirma că ora de religie gravitează în jurul Sfintelor icoane, deoarece activitatea didactică începe prin intonarea rugăciunii înaintea icoanei, scenariul didactic se desfășoară în strânsă legătură cu icoana, ca mijloc de învățământ specific disciplinei religie și se încheie cu rugăciunea în fața icoanei, rugându-l pe Dumnezeu să rodească în sufletele copiilor învățătura primită în desfășurarea demersului didactic.

Icoanele sun reprezentări sensibile ale lui Dumnezeu, ale Maicii Domnului sau ale sfinților.

Icoanele au mai fost numite și Biblia neștiutorilor de carte. Ele au deci un rol ajutător în rugăciunea credinciosului și uneori îl ajută să înțeleagă sensuri ale învățăturii creștine. Astfel, în Biserica Ortodoxă icoana are rol pedagogic, ea fiind rezultatul și mijlocul răspândirii învățăturii noastre despre Dumnezeu.

Funcțiile pe care le îndeplinește icoana, ca mijloc de învățământ în educația creștină religioasă, amintim: funcția didactică, funcția contemplativă, prin care privitorul este atras spre comuniunea cu Dumnezeu, funcția harică, funcția de îndemn spre cinstirea celui reprezentat pe ea, funcția estetică și funcția educative-religioasă, arătând faptul că ” icoana este un mijloc de trezire, întreținere și întărire a vieții religioase”.

Lucrarea cuprinde două părți Partea științifică/teoretică și Partea metodică și este structurată pe șase capitole care abordează teme despre I. Preliminarii istorice; II. Teologia Icoanei; III. Icoana între sfințenie și artă; IV. Pedagogia și educația; V. Principii didactice folosite în predarea religiei cu aplicabilitate la icoană; VI. Mijloace de învățământ folosite în predarea religiei:VII Cercetarea pedagogică.

Prezenta lucrare constituie o resursă didactică necesară activității de la catedră și în afara acesteia, prin faptul că prezintă o varietate de metode activ – participative, exemple de învățare și mijloace de învățământ tradiționale, dar și moderne prin care ora de religie crește în dinamism.

Conexiunea dintre creatură și Creator este de asemenea aparentă în icoană. Fiecare lucru creat de Dumnezeu este, așa cum a fost, o reflecție a perfecțiunii divine, o icoană a gândirii Creatorului, un semn natural și perceptibil al adevărului supranatural. Simbolismul este știința relațiilor care unesc lumea creată cu Dumnezeu, lumea materială cu supranaturalul; știința armoniilor existente între diverse părți ale universului (corespondențe și analogii), ce operează în procesul de involuție, adică în materialitatea lucrurilor.

Întreaga Natură nu este altceva decât un simbol, adică, adevărata sa semnificație devine aparentă numai atunci când este văzută drept un indicator care ne poate face conștienți de adevărurile supranaturale sau „metafizice” – metafizice în sensul profund și real al cuvântului, adică nimic mai puțin decât funcția esențială a simbolului.

”A respinge creatura ca simbol al lui Dumnezeu înseamnă, în ultima analiză, a respinge chiar chipul omenesc al lui Hristos, ca reflectând dumnezeirea lui, s-au chiar relația omenităii si a dumnezeirii în el”.

A. PARTEA ȘTIINȚIFICĂ/TEORETICĂ

I. PRELIMINARII ISTORICE

I.1. Terminologie, definiție, origine

Sfântul Apostol Pavel spune despre Mântuitorul Hristos: ”Acesta este chipul Dumnezeului celui nevăzut”(Colos.1,15), și Hristos Însuși îi spune lui Filip” Cel care M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”(Ioan,14,9), putem spune, conform afirmațiilor Noului Testament, că ”Fiul lui Dumnezeu este chipul Tatălui”, respectiv chipul lui Hristos, deci prima “icoana a lui Hristos”.

Cuvântul ”icoană” este de origine greacă Ɛίκών (gr.eikon, lat. imago- chip, reprezentre) o imagine sacră, în două dimensiuni, care reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului sau un sfânt, cărora li se aduce închinare sau cinstire. Este așadar o asemănare (slav. ikona) ce astăzi poate avea foarte multe înțelesuri. Cel mai răspândit înțeles al acestui cuvânt, răspândit în limba poporului român, este înțelesul lui religios, înțelegând: imagine, chip, reprezentare pictată a unei persoane sfinte sau a unei scene religioase.

Atunci când creștinii sau elevii, indiferent de vârstă, pronunță cuvântul ”icoană” li se derulează în minte sau prin fața ochilor chipurile sfinte pictate ale Mântuitorului Iisus Hristos, ale Născătoarei de Dumnezeu și ale sfinților în general

Sfântul Ioan Damaschin, cel mai mare aparător al sfintelor Icoane, spune ca” icoana este un model, o întipăritură a ciuva, care arată în ea pe cel ce este înfățișat în icoană.”

În vechime când aceste imagini creștine erau încă într-o formă nedefinită clar, prin ”icoană” se înțelegea orice „reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei, a unui sfânt, a unui înger sau a unui eveniment din istoria sfântă, chiar dacă acea imagine era pictată, sculptată, mobilă sau monumentală și indiferent de tehnica cu ajutorul căreia ar fi fost elaborată”.

Putem defini ”icoana” în general, ca fiind orice reprezentare vizibilă a unui lucru, plăsmuită prin orice mijloc al artei plastică (pictură, țesătură, desen, sculptură) făcute pe orice material (lemn, piatră, sticlă, mozaic), având la îndemână o multitudine de unelte de la cele mai simple până la cele mai coplexe. Așadar, în noțiunea de icoană, într-o cuprindere largă, pot intra goblenurile, statuile, gravurile, sculpturile, chir și basoreliefurile.

În sens mărginit, ”icoana” este reprezentarea picturală a unui personaj sfânt sau a unei scene biblice, reprezentată de obicei pe o bucată de lemn, sticlă, pânză, hârtie sau pe zidurile bisericilor, care sunt sfințite și ele servesc ca obiect de cult sacru în desfășurarea serviciului divin public,considerat și cinstit în chip vizibil ca atare. Termenul se aplică lucrărilor de șevalet, elementelor pictate, sculptate sau lucrate in mozaic.

Astăzi, Biserica face distincție între pictura murală și icoană: o pictură murală (frescă sau mozaic) nu este un obiect de sine stătător întrucât formează același corp cu arhitectura, în vreme ce icoana pictată pe orice suport ( lemn, cărămidă) este o creație independentă, având în vedere imaginile sfinte biblice.

După forma și materialul din care sunt confecționate, icoanele pot fi fixe (pereții bisericilor, catapetesmă) sau mobile. După întrebuințarea lor icoanele pot fi:

1. Icoane întrebuințate în biserici în cadrul serviciului divin public, incluzând aici și icoanele praznicale ;

2. Icoane folosite în cultul particular:

a) icoanele din familiile creștinilor

b) icoanele folosite în timpul desfășurării orelor de religie din instituțiile școlare publice sau particulare;

c) Icoanele Troițe așeate la intersectarea drumurilor, des întâlnite în părțile Moldovei, Bucovinei și Maramureșului;

d) Icoane portabile pe care credincioșii le poartă la gât, genți sau la piept.

În sens telogic, prin cuvântul icoană putem înțelege imaginea sacră, un corespondent real de comunicare dintre Dumnezeu și om, punând în evidență persoana și taina ei.

Sfântul Ioan Damaschin enumeră șase feluri de icoane:

1. Prima icoană este cea naturală: fiul cuiva este icoana naturală a celui ce l-a născut, mai întâi prin natură apoi prin poziție și imitare. Acest lucru îl arată Sfântul Apostol Pavel, spunând că Fiul este icoana Tatălui:” Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura”(Coloseni 1,15). Fiul este icoana naturală a Tatalui, fară deosebire și întru totul asemnea cu Tatăl;

2. Al doilea fel de icoane este gândirea care se găsește în Dumnezeu despre lucrurile care vor fi făcute de El, adică sfatul Lui mai înainte de veci; Dumnezeu a avut în minte oglinda tuturor creațiilor Sale, asemenea unui arhitect care-și face planul înainte de a construi o casă;

3. Al treilea fel de icoană este omul, făcut de Dumnezeu prin imitare. Omul este icoana lui Dumnezeu și potrivit liberului arbitru și puterii de conducere, căci Dumnezeu a zis ”Să facem om după chipul și asemănarea Nostră ca să stăpânească peștii mării păsările cerului, animalele domestice.. Și l-a facut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut.”(Facerea 1, 26-27);

4. Al patrulea fel de icoane îl alcătuiesc reprezentările materiale sau corporale pe care noi le facem despre existența lumii nevăzute, datorită neputinței noastre materiale de a înțelege existența lumii nevăzute a îngerilor. Se poate spune despre toate lucrurile create că sunt descoperiri ale lui Dumnezeu, așa cum arată sfantul Apostol Pavel: ”Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare”( Romani 1,20);

5. Al cincilea fel de icoane sunt cele care înfățișează, sugerează sau preânchipuie lucruri viitoare: rugul( îngerul Domnului), ploaia de pe lâna și Chivotul Legii Vechi( simbol al Maicii Domnului), marea, apa, norul( simboluri ale botezului);

6. Al șaselea fel de icoane sunt făcute spre aducerea aminte, comemorarea faptelor minunate prin cuvântul scris în Vechiul Testament, căci litera înfățișează cuvântul ( Dumnezeu a scris pe Tablele Legii cele zece porunci sau Decalogul), dar și a personajelor, a bărbaților virtuoși și sfinți din istoria mântuirii noastre.

Pe lângă aceste tipuri de icoană făcute de mâna omenească, Sfântul Teodor Studitul așează, pe lângă cele enumerate mai sus de Sfantul Ioan Damaschin, și tipul icoanei Sfintei Cruci. Cele două (icoana și crucea) se află într-o relație de asemănare cu un model existent: Mântuitorul Iisus Hristos în cazul icoanei și lemnul Sfintei Crucii în cazul modelului Crucii. Referitor la asemănarea dintre Cruce și icoană acestea sunt asemănătoare și în mod necorespunzător numim”icoană” a făcătoarei de viață Cruci, întipărirea ei, iar ”întipărirea” a lui Hristos numim icoana Lui. Numim ”cruce” și imprimarea ei ca pecete, pentru că și ea este cruce și nu zicem că sunt două cruci. Iar ”Hristos” numim icoana lui Hristos pentru că și ea este Hristos și nu spunem că sunt ”doi Hristoși”. Astfel nu este îngăduit a separa pe una de cealaltă prin asemănare, ci prin natură.

I.2. Temeiuri, simboluri și prefigurări vechitestamentare a cinstirii icoanelor

În Vechiul Testament nu se poate vorbi despre existența unui reprezentări artistice, a lui Dumnezeu și bine înțeles despre un așa zis cult al Sfintelor Icoane. Totuși, în cultul creștin se poate vorbi despre icoane, având o fundamentare divină desprinsă din studiul Vechiul Testament. Cei care nu cinstesc Sfintele Icoane își constriuesc justificarea că Însuși Dumnezeu a poruncit să nu se facă nicio asemănare a Sa sau a altor existențe spirituale și că ar fi interzis sa ne închinăm Sfintelor Icoane. Dar, o aprofundare atentă textelor vechitestamentare și a evenimentelor religioase de atunci ne demostrează că este vorba de cu totul și cu totul altceva.

Încă de la începutul creației, Dumnezeu se descoperă ca un Dumnezeu transcendent și personal, înzestrat cu voință și rațiune, deosebit de zidirea Sa.

După terminarea zilelor creației, ”a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată earu bune foarte”(Facerea1,31), care arată existența unei voințe divine și continuând cu toate chemările aleșilor Săi, începând cu Avraam și continuând cu urmașii acestuia, istoria Vechiului Testament ne prezintă un lanț continuu de teofanii care scot în evidență transcedența și personalitatea Dumnezeului celui viu.

În următoarele exemplificări vom înfățișa câțiva termeni biblici vechitestamentari prin care se exprima atât transcendența, cât și personalitatea lui Dumnezeu celui viu.

1. ”Fața Domnului” – ”Și Moise a zis: «Arată-mi slava Ta»””Zis-a Domnul către Moise:«Eu voi trece pe dinaintea ta toată slava Mea, voi rosti numele lui Iahve înaintea ta și pe cel ce va fi de miluit îl voi milui și cine va fi vrednic de îndurare, de acela Mă voi îndura»”. Apoi a adăugat« "Fața Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască»" Și iarăși a zis Domnul:«Iată aici la Mine un loc: șezi pe stânca aceasta;Când va trece slava Mea, te voi ascunde în scobitura stâncii și voi pune mâna Mea peste tine până voi trece; Iar când voi ridica mâna Mea, tu vei vedea spatele Meu, iar fața Mea nu o vei vedea!»"(Ieșirea 33, 18-23). Din cele prezentate putem înțelege că ”fața” este identică cu ființa divină, neputând fi văzută de om, respectiv Moise, căci în acest caz el ar muri.

În alt loc Dumnezeu face urmatoarea precizare:”Cu el grăiesc gură către gură, la arătare și aievea, iar nu în ghicituri, și el vede fața Domnului. Cum de nu v-ați temut să cârtiți împotriva robului Meu Moise?"(Numerii 12,8). Aici trebuie să înțelegem că ”el vede o reprezentare a Domnului, adică manifestarea vizibilă a Persoanei divine și nicidecum ființa Sa inefabilă”.

2. ”Slava Domnului” prin care înțelegem manifestări ale lui Dumnezeu celui viu:” Atunci Moise și fiii lui Israel au cântat Domnului cântarea aceasta și au zis: "Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit!”(Ieșirea 15,1). Așadar, Domnul Dumnezeu se face cunoscut prin slava Sa, care este o manifestare a existenței persoanei Sale.

Slava lui Dumnezeu a fost văzută nu numai de profetul Moise, ci și de poporul ales atunci când Dumnezeu s-a pogorât în slavă pe Muntele Sinai, având înfățișarea, în ochii poporului, ca un foc mistuitor:” Slava Domnului s-a pogorât pe Muntele Sinai și l-a acoperit norul șase zile, iar în ziua a șaptea a strigat Domnul pe Moise din mijlocul norului. Chipul slavei Domnului de pe vârful muntelui era în ochii fiilor lui Israel, ca un foc mistuitor”( Ieșirea 24, 16-17),. Pentru scriitorii inspirați ai Vechiului Testament chiar întreaga creație este o manifestare a voinței lui Dumnezeu:” Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria”( Psalmul 18,1).

3.”Norul” și ”Focul” este o formă de manifestare, un simbol al prezenții divine în mijlocul poporului ales, dar mai ales în timpul peregrinării lui prin pustiu:” Atunci S-a pogorât Domnul în nor, a stat acolo și a rostit numele lui Iahve„(Ieșirea 34,5). Mai mult fii lui Israel sunt conduși de Iahve spre Canaan( Pământul Făgăduinței) prin Însăși prezența divină vizibiă:” Și vor spune locuitorilor pământului acestuia, care au auzit, că Tu, Doamne, Te afli în mijlocul poporului acestuia și Tu, Doamne, le dai să Te vadă față către față, și că Tu mergi înaintea lor, ziua în stâlp de nor și noaptea în stâlp de foc”(Numerii 14,14).

4. ”Îngerul Domnului”, care sub chipul acestor ființe spirituale și care se revelează omului, lucrează însuși Dumnezeu. Acești îngeri ai lui Dumnezeu pot fi văzuți și priviți, care acum nu mai desemnează ființa lui Dumnezeu, ci chipul vizibil uman sub care apare:” Și îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui. Și a cunoscut Ghedeon că acesta este îngerul Domnului, și a zis Ghedeon: "Vai de mine, Stăpâne Doamne, că am văzut pe îngerul Domnului față către față!"(Judecători 6, 21-22).

5. ”Trei Oameni”- Dumnezeu fiind de natură pur spirituală se revelează lui Avraam la Stejarul Mamvri, făcându-i cunoscută voia Sa:” Apoi Domnul S-a arătat iarăși lui Avraam la stejarul Mamvri într-o zi pe la amiază, când ședea el în ușa cortului său. Atunci ridicându-și ochii săi, a privit și iată trei Oameni stăteau înaintea lui; și cum l-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor și s-a închinat până la pământ. Apoi a zis: "Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!”(Facerea 18, 1-3). Această arătare a celot ”Trei oameni(îngeri) la stejarul Mamvri este frumos transpusă într-o formă plastica de mohaul Andrei Rubliov în icoana ”Sfintei Treimi”. Cei trei călători cerești alcătuiesc ”Sfatul cel veșnic”; peisajul își schimbă semnificația:” cortul lui Avraam devine palatul-templu ; stejarul din Mamvri, pomul vieții; cosmosul, o tăietură abia schițată în natură, semn ușor al prezenței sale. Vițelul oferit ca hrană face loc potirului euharistic. Dumnezeu, prin esența Sa cea Întreită, este dragostea în sine, dragostea Sa față de lume nu este decât reflexul Întreitei Sale iubiri”

6. ”Cel vechi de zile”, care în pviziunea profetului Daniel, Dumnezeu este reprezentat plastic, având înfățișarea unui bătân înconjurat de slava divină:” Am privit până când au fost așezate scaune, și S-a așezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roțile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa și ieșea din el; mii de mii Îi slujeau și miriade de miriade stăteau înaintea Lui!”( ”(Daniel 7, 9-10). Observăm din această vedenie a lui Daniel că ”cel vechi de zile‘ este înfățișat având chip al omului creat de Dumnezeu. Profetul Daniel este convins că” omul ca chip al lui Dumnezeu poate fi cea mai fidelă reprezentare a Persoanei divine”. Această viziune a ”Celui vechi de zile”va deveni model pentru reprezentarea icoanei lui Dumnezeu Tatăl în iconografia Sfintei Treimi.

7. ”Fiul Omului”- ”Judecătorul S-a așezat și cărțile au fost deschise. Am privit în vedenia de noapte, și iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului și El a înaintat până la Cel vechi de zile, și a fost dus în fața Lui”(Daniel 7,13), aceasta fiind o prefigurare profetică vechitestamentară a Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Așadar legătura dintre Dumnezeu și oameni este posibilă și realizabilă prin intermediul unor simboluri alese de El prin revelația naturală.

Porunca a doua a Vechiului Testament interzice în mod evident reprezentarea plastică a lui Dumnezeu:” Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam, Și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele„( Ieșirea 20,4-6). Porunca poate fi o măsură de apărare pentru poporul evreu, spre a nu cădea în idolatrie, având în vedere că atâta vreme cât au trăit în Egipt ei au luat contact cu idolatria egipteană, dar și situației speciale în care se afla poporul ales, ținându-se cont că acesta era înconjurat numai de popoare păgâne unde închinarea la idoli era într-o continuă dezvoltare.

Textele Vechiului Testament nu conadmnă icoana în sine, pentru că poporului ales Dumnezeu îi rânduise foarte multe simboluri care nu erau interzise(Cortul și toate vasele și obiectele lui să le faci după modelul ce-ți voi arăta Eu; așa să le faci! ), dintre care amintim:

1. ”Mielul Pascal”- ”Vorbește deci la toată obștea fiilor lui Israel și le spune: În ziua a zecea a lunii acesteia să-și ia fiecare din capii de familie un miel; câte un miel de familie să luați fiecare. Mielul să vă fie de un an, parte bărbătească și fără meteahnă, și să luați sau un miel, sau un ied..”( Ieșirea 12, 3-5) – era simbolul ieșirii poporului din robia egipteană, un simbol de comemorare a ajutorului primit din partea lui Dumnezeu. Misterul pascal este legat puternic de taina Mielului Hristos. Sfântul Chiril al Alexandriei arată că fără acest sacriciu care-l simbolizează pe Mântuitorul Hristos nu ar fi fost atât eliberarea poporului ales din robia egipteană și nici salvarea întâilor născuți ai evreilor.

Simbolul Mielului Hristos este vizibil accentuat și în profeția lui Isaia, care arată:” Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus și nu și-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu Și-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat și neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viața Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.( Isaia 53, 6-8).

2.”Cortul Sfânt” sau ” Cortul Adunării”- pe Muntele Sinai; Moise primește poruncă și plan de la Dumnezeu pentru constrirea Cortului Sfânt( Ieșirea 25,9). Acest Cort Sfânt era semnul prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales, care mai târziu în timpul regalității, începând cu regele David și apoi cu urmașul acestuia Solomon, va fi considerat ”casa numelui lui Dumnezeu, transformând acest cort într-un imens templu al prezenței divine:” Și i-a zis Domnul: "Am auzit rugăciunea ta și cererea ta cu care te-ai rugat către Mine și ți-am îndeplinit toate după cererea ta; am sfințit templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci și vor fi ochii și inima Mea acolo în toate zilele”(3Regi 9,3). Așadar, templul, cortul, chivotul, dar și celelalte obiecte cultice erau respectate de evrei și considerate semne ale prezenței lui Yahve(Dumnezeu).

3. ”Chivotul Sfânt”sau”Chivotul Mărturiei” – "Atunci mi-a zis Domnul: Cioplește-ți două table de piatră, ca și cele dintâi, și suie-te la Mine în munte și-ți fă un chivot de lemn;…iar eu m-am întors și m-am pogorât din munte și am pus tablele în chivotul pe care-l făcusem, ca să stea acolo, cum îmi poruncise Domnul”.( Deuteronomul 10,1-5). Chivotul era un simbol al prezenței lui Dumnezeu, fiind cinstit, fară reținere, de întreaga adunare a poporului evreu.

4. ”Heruvimii”- pot fi priviți sub două aspecte: fie ca obiecte de cult, fie ca ființe prezente în cadrul teofaniilor veterotestamentare.

Ca obiecte de cult întâlnim heruvimii în cortul adunării, pe Chivotul Sfânt, unde Dumnezeu se descoperă deasupra chivotului și acelor doi heruvimi:” Apoi să faci doi heruvimi de aur; și să-i faci ca dintr-o bucată, ca și cum ar răsări din cele două capete ale capacului;(Ieșirea 25,18);” Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ție și îți voi grăi de toate, câte am a poruncit prin tine fiilor lui Israel”(Ieșirea 25,18). Acești heruvimi erau întlniți și pe covoarele de in răsucit, dar și pe perdelele de mătase care separa Sfânta de Sfânta Sfintelor(cf. Ieșirea 26, 1 si 31; Ieșirea 36,35).

De asemenea, heruvimii din templu sunt întâlniți și în vedenia lui Iezechiel care aveau două fețe: una de om și alta de leu” Heruvimul într-o parte avea o față de om, întoarsă spre un palmier, și în cealaltă parte avea o față de leu, întoarsă spre alt palmier”(Iezechiel 41,19). Observăm că pe lânga heruvimi, pereții templului erau împodobiți cu palmieri, flori, lei, finici, palmieri:” Pe toți pereții templului de jur împrejur, pe dinăuntru și pe dinafară, a făcut chipuri săpate de heruvimi, de copaci, de finici și de flori îmbobocite”(3Regi 6,29), simboluri pe care poporul evreu le respecta și nu le considera ca fiind ”chipuri cioplite”.

Astfel, heruvimii de pe chivotul legământului, ca semn al prezenței divine, pot constitui o etapă intermediară între simbolurile veterotestamentare și cea a reprezentărilor plastice respectv icoanele din perioda epocii creștine.

Poporul nu identifica simbolul cu Dumnezeu, acesta avea scopul de a ține trează conștiința oamenilor despre adevărata adorare ce I se cuvenea. Prin simbol, iudeii își păstrau credința în Dumnezeu și dependența față de Cel mai presus de lume, dar care cheamă lumea la urcarea spre El prin practicarea virtuțiilor, a spiritualității autentice, fiind astfel o anticipare a urcușului duhovnicesc pe scara minunată ce duce spre îndumnezeire.

5. ”Șarpele de aramă”- ca un ultim simbol pe care Sfanta îl arată este șarpele de aramă pe care Moise l-a ridicat pe un stâlp pentru ca toți cei care huliseră numelui lui Dumnezeu, după ce erau mușcați de șerpii veninoși, privind la acesta se vindecau:” Iar Domnul a zis către Moise: "Fă-ți un șarpe de aramă și-l pune pe un stâlp; și de va mușca șarpele pe vreun om, tot cel mușcat care se va uita la el va trăi”( Numerii 21,8). Acest șarpe de aramă ridicat pe stâlp reprezintă în mod simbolic ”icoana răstignirii Fiului Omului. Așadar, ”ceea ce spune însăși Scriptura, măcar că Îngerii nu au consistența noastră materială, iar șarpele, deși este departe de om prin forma sa de fiară, a fost luat – în mod enigmatic – ca tip al lui Hristos (Ioan3,14). Iar dacă Dumnezeu s-a pogorat în vechime până la faptul de a se lăsa figurat enigmatic printr-un șarpe ca să vindece pe cei mușcați, cum să nu-i fie drag și potrivit cu El, de când s-a facut om, faptul de a se înălța icoana înfațișării Sale trupești? Si dacă, numai văzut, tipul terimorf vindecă pe cei mușcati, cu cât mai mult nu va sfinți, privită fiind pe cei ce au contemplat-o, efigia cu sacră imprimare a lui Hristos?".

Din cele aratate mai sus putem trage următoarele concluzii:

a) Nu se poate vorbi în Vechiul Testament de o reprezentare plastică a lui Dumnezeu și nici de un cult al icoanelor, dar creștinismul poate avea o baza veterotestamentară, privind Sfintele Icoane. Prin inetrmediul revelației divine, Dumnezeu lucrează, dar rămâne tainic în transcendența ființei Sale. Simbolul este un semn sensibil al prezenței lui Dumnezeu, fiind o anticipare a icoanelor așa cum Vechiul Testament a fost o anticipare a venirii lui Hristos.

b) Cea de-a doua concluzie, ar fi existența simbolurilor cultice, ca un argument al cultului Sfintelor Icoane. Vechiul Testament devine în acest sens o istorie de căutare a lui Dumnezeu:” Ție a zis inima mea: Pe Domnul voi căuta. Te-a căutat fața mea; fața Ta, Doamne, voi căuta. Să nu-ți întorci fața Ta de la mine și să nu Te abați întru mânie de la robul Tă”(Psalmul 26, 13-14).

Până la venirea Mântuitorului Hristos, poporul ales a trăit sub semnul transcendenței și atotputerniciei lui Dumnezeu:” O, de-ar fi îngăduit omului să stea de vorbă cu Dumnezeu, cum stă de vorbă un om cu prietenul său!”( Iov 16,21). Aceste simboluri din Vechiul Testamnet au întreținut o comuniune între om și Dumnezeu, culminând cu întruparea Fiului lui Dumnezeu.

I.3. Cultul icoanelor în Noul Testament

”ȘI CUVÂNTUL S-A FĂCUT TRUP ȘI S-A SĂLĂȘLUIT ÎNTRE NOI ȘI AM VĂZUT SLAVA LUI, SLAVĂ CA A UNUIA – NĂSCUT DIN TATĂL,

PLIN DE HAR ȘI DE ADEVĂR”(IOAN 1, 14)

Cele mai vechi și de netăgăduit izvoare din care am putea afla cum a fost chipul Mântuitorului Hristos în viața Sa pământească, le-am putea descoperi în scrierile sfinte ale Noului Testament. Sfintele Evanghelii și nici celelalte scrieri ale Noului Testament nu ne lămuresc despre înfățișarea omenească a Domnului Iisus Hristos, ele prezentându-ne activitatea pământescă, dar și ”chipul Lui lăuntric” precum blândețea, smerenia, înțelepciunea, râvna Lui dumnezeiască, însă nimic despre chipul Lui din afară.

Mărturisirea lui Hristos și a chipului Său în Noul Testament, dar și mărturisirea credinței nostre joacă un rol de legătură prin care intrăm în Biserică, iar prin Acesta în Împărăția lui Dumnezeu în Ierusalimul cel ceresc. Astfel, ”doctrina creștină a lui Dumnezeu întreit în Persoane învață despre Cuvântul lui Dumnezeu, care ființează din veșnicie în sânul Tatălui, că El împărtășește în toatalitate firea divină a Tatălui, a cărui cararcteristică esențială este caracterul nevăzut”

În Noul Testament, Domnul Hristos, „chipul (icoana) lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura“ (Coloseni 1, 15), fiind ”icoana naturală a Tatălui” și „chipul ființei lui Dumnezeu“ (Evrei 1, 3), ”ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om (Filipeni 2, 7), ca pe om să-l mântuiască. Și „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14). Întruparea devine, astfel, temeiul de bază al teologiei icoanei, căci necinstind icoana, necinstești Întruparea și pe Fiul lui Dumnezeu și implicit întreaga Dumnezeire: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Despre chipul propriu-zis al Mântitorului ne amintește ceva Sfântul Evanghelist Matei, vorbindu-ne despre momentul ”Schimbării la Față”:”Și a stălucit fața Lui ca soarele, iar hainele lui s-au făcut albe ca lumina”( Matei 17,2), iar Sfântul Evanghelist Luca:”Și când se ruga , chipul feței Lui s-a făcut altul, iar îmbrăcămintea Lui s-a făcut albă stălucitoare”(Luca 9, 29).

Îndreptățirea pentru cinstirea Sfintelor Icoane se bazează așadar pe întruparea Cuvântului divin, care S-a făcut vizibil ca persoană divino-umană, ridicând firea omenească pâna la cel mai înalt grad de înțelegere. Prin întruparea, Mântuitorul Hristos a devenit puntea de legătură a omului cu Dumnezeu, ”desființând deosebirile categorice dintre transcendent-imanent, veșnicie timp și întorcând existența noastră spre viața veșnică”. Chipul lui Hristos este un chip uman, un prototip uman al icoanei Sale, S-a făcut om desăvârșit ”Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om”( Filipeni 2,7). Mântuitorul Hristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu și oameni” Căci unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți…”( I Timotei 2,5).

Prin Întrupare, materia a devenit mijloc prin care se poate exprima Dumnezeu, iar omul simte nevoia receptării mesajului lui Dumnezeu cu toată ființa lui, print oate căile de acces ale lumii exterioare către adâncul ființei Sale. Prin limbajul culorii, prin icoană, deci, ni se descoperă altfel, dar nu diferit, ceea ce se exprimă prin cuvânt. De aceea icoana nu poate lipsi din misiunea sfântă a Bisericii.

Referitor la caracterul văzut al lui Dumnezeu, mai multe pasaje din Noul Testamnet dau mărturie despre rolul Mântuitorului Hristos, astefel că, Dumnezeu se făce cunoscut oamenilor prin întruparea Domnului Iisus Hristos. El mărturisește despre Sine:”Eu și Tatăl una suntem”( Ioan, 10,30), iar sfinților postoli le-a spus:”Nu știți că Tatăl este în Mine și Eu în Tatăl”( Ioan, 10,38). Altădată, a zis:”Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”( Ioan 14,9) și ” Cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine”(Ioan 12,45). Înțelegem, după cum ”Fiul lui Dumnezeu” este prezent în ”Tatăl”, tot așa și Dumnezeu-Tatăl este prezent în întruparea Fiului:”Toate câte are Tatăl ale Mele sunt”(Ioan 16,15) și ” Toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele”(Ioan 16, 10). Domnul Iisus Hristos Însuși, ca Fiu al lui Dumnezeu, arătându-se cu trup real, este icoana lui Dumnezeu Tatăl:”Eu și Tatăl una suntem” ( Ioan, 10,30).

În Apocalipsă se vorbește despre chipul Domnului sub o înfățișarea asemanătoare cu cea din vedenia profetului Daniel. Sfântul Ioan Teologul spune că a văzut pe ”Unul” în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur care semăna cu Fiul Omului, îmbrăcat în veșmânt lung și peste mijloc încins cu brâu de aur, cu parul alb, având și un nume” Cel dintâi și cel de pe urmă”:” Și în mijlocul sfeșnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veșmânt lung până la picioare și încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui și părul Lui erau albe ca lâna albă și ca zăpada, și ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe;… Și El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă,..”(Apocalipsa 1,13-17).

Sfintele Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistolele Pauline și ale celorlalți Apostoli nu relatează nimic despre chipul fizic al Domnului nostru Iisus Hristos. Nu cunoștem nici înfățișarea trupului Său, dacă era de statură potrivită sau înaltă, nici cum arăta fața Lui, sau ce culoare avea părul capului Său. Sfinții evangheliști redau mai ales stările și atitudinile sufletești ale Mântuitorului Hristos, stări de iubire, de blândețe, de afecțiune, de milă, de liniște, iar uneori de aspră mustrare și mânie, potrivit diferitelor împrejurări și episoade ala vieții morale și spirituale. Aceste descrieri nu i-au interesat pe Apostolii Domnului, nici pe primii creștini, ei fiind interesați mai mult de mântuirea sufletelor și de cunoașterea învățăturilor transmise de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

În celelalte locuri din Noul Testament, Mântuitorul Hristos este mereu în mișcare cu toată măreția făpturii Lui. Il auzim vorbind și la fiecare cuvânt ni se pare că Îi zărim fața, dar nu-l putem vedea cu adevărat și fața Lui rămâne mereu acoperită pentru noi. Mântuitorul ni S-a arătat în trup, Sfinții Apostoli L-au văzut cu ochii lor, au văzut minunile făcute de El, au văzut patimile Sale pe Muntele Golgotei, iar noi putem, astăzi, să vedem toate acestea în icoană, care ni se deschide ca o fereastră minunată spre vederea celor dumnezeiești.

Chipul lui Hristos”este însăși fața Dumnezeirii, adică în ea se cuprinde tot ceea ce putem cunoaște sau experia din Dumnezeu, desigur, nu în solititudine, ci ajutați de harul Duhului Sfânt și de comuniunea Bisericii”.

I.4. Chipul Mântuitorului și al Maicii Domnului în Sfânta Tradiție

Pe lângă argumentele Sfintei Scripuri legate de ”icoana”, putem adăuga și ceea ce s-a transmis prin Sfânta Tradiție despre ”chipurile lui Hristos” nefăcute de mâna omenească. Astfel, între Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie este o legătură atât de stransă, incât nici nu se poate face deosebire între adevărul cuprins în una si în cealaltă. Sfântul Ioan, Uncenicul prea iubit al Mântuitorului, sfârșește Evanghelia sa cu aceste cuvinte: „dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici lumea aceasta n-ar fi cuprins cărțile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25).

Așadar, datorită evlaviei aratată de creștini, care doreau foarte mult să aibă chipul lui Hristos Domnul, așa cum El s-a arătat, au apărut icoanele nefăcută de mână omenească, obținute prin imprimarea pe pânză a Feței Sale.

Tradiția Bisericii ne prezintă mai multe reprezentări ale Mântuitorului Hristos și ale Maicii Domnului:

1) Legenda icoanei ”celei nefăcute de mâna” a Domnului Hristos trimisă regelui Abgar al V- lea Ukama al Edesei. Această legendă este consemnată și de Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul, Eusebiu de Cezareea și alți scriitori care relatează dialogul dintre Hristos și regele Abgar al Edesei. Această legendă a avut un răsunet foarte mare nu numai în Orientul și Occidentul creștin, ci și printre musulmani.

Chiar și textele liturgice ne vorbesc despre istoria primei imagini a lui Hristos.Astfel, în stihira glasului 8 din slujba Vecerniei în Cinstea Sfintei Mahrame se spune:”înfățișând preacuratul Tău chip, l-ai trimis regelui Abgar, cel ce voise a Te vedea, Tu, Care după Dumnezeire, nevăzut ești heruvimilor”, iar la slujba Utreniei se arată în stihirea glasului 4: ”Timis-ai lui Abgar epistole scrise de dumnezeiasca Ta mână, lui care cerea mântuirea și sănătatea izvorâte din înfățișarea dumnezeiescului Tău chip”.

Legenda pe care o realtăm este desprinsă din Tratatul Sfântului Ioan Damaschin contra iconoclaștilor și conținutul este următorul:” Abgar regele Edesei , a trimis o ambasadă, cu tribut pentru Cezar, guvernatorului roman peste Fenicia, Siria, Palestina, Mosopotamia. În timpul călătoriei, ambasada a auzit despre minunile Mântuitorului Hristos. La întoarcere povestește despre aceste minuni. Cum regele suferea de o boală incurabilă, trimite pe unul de la curtea sa cu o scrisoare, în care îl roagă să-l viziteze spre a-l vindeca de boala sa. Dacă vrea, poate să rămână la el, căci au auzit că iudeii aupăus la cale să-l omoare; cetatea sa este mică, este drept, dar frumoasă și îndestulătoare pentru amândoi. Rtegele i-a mai dat însărcinare trimisului său să facă icoana Mântuitorului, în cazul când nu L-ar determinasă vină la el. Anania, acesta era numele trimisului după eusebiu, Îl găsește pe Mântuitorul pe malurile Ghenizaretului( după alte izvoare în casa lui Gamaliel). Domnul îl primi cu bunăvoință, dar în loc de a se duce la Edesa, îi dădu o scrisoare( din textul lui Eusebiu nu se poate conchide precis dacă Însuși Hristos a scris scrisoarea sau a pus pe altul să o scrie; Doctrina lui Addai ( un espiscop al Edesei +541) spune că răspunsul este oral, iar Ananaia, trimisul regelui, l-a scris; Moise din Korea relatatează că Apostolul Toma a fost în acestă împrejurare secretarul Mântuitorului; alte izvoare spun nu numai că Mântuitorul a scris scrisoarea, dar a pus și pecetea Sa, care are o adâncă însemnătate). În scrisoare Mântuitorul, după ce fericește pe Abgar că a crezut fără să-l fi văzut, îi spune că nu nu poate veni; trebuie să îndeplinească misiunea pe care o are printre iudei. După ce se va urca la cerînsă, îi va trimite pe unul dintre ucenicii Săi care îl va vindeca de orice rău. Prin dobândirea scrisorii, Anania nu și-a îndeplinit decât o parte din misiunea sa; el ttrebuia să facă și chipul Mântuitorului și să-l ducă regelui. După Doctrina lui Addai, însuși trimisul face tabloul.(…) Alți autori ne-o spun că: trimisul regelui a vrut să picteze chipul Domnului, dar n-a putut să reproducă figura Sa. Este împiedicat sau de strălucirea prea mare a feței , sau de transformărilecontinue ale trăsăturilor figurii Sale. Mântuitorul, văzând neputința pictorului, îi cere pânza și-Și imprimă chipul pe ea, sau, după alții, pe propria Sa haină. Procedeul acesta a părut prea simplu altor autori, așa că relatează că Mântuitorul, în loc de a-Și pune simplu haina sau pânza pe față, Se spală mai întâi și apoi se șterge cu pânza pictoruluisau chiar cu o pânză obișnuită. Alții spun că nu S-a șters de apă, ci Și-a ștres propria sudoare pe care s-auimprimat imediat trăsăturile feței Sale, versiune care se apropie de legenda Veronicăi”.

Sfânta Tradiție afirmă că după Înălțarea la cer a Mântuitorului, Sfântul Apostol Toma a trimis la Edesa pe Iuda Tadeul, unul din cei șaptezeci de ucenici, care a vindecat pe regele Abgar de boala s și l-a botezet.

Aceste multiple variante ale legendei regelui Abgar al Edesei sunt datorate tradiției, ele cu trecerea timpului au fost declarate apocrife, neavând o autenticitate dovedită.

”Icoana cea nefăcută de mână” a Domnului Hristos s-a bucurat de multă venerație , fiind protectoarea orașului Edesa, iar mai târziu s-a păstrat în una din cele mai mari biserici ale orașului.

Despre ”Icoana cea nefăcută de mână” a lui Hristos, din Edesa s-a bucurat de o largă circulație, începând cu secolul VI, mai ales în timpul războaielor bizantinilor cu perșii, fiind venerată și considerată o ”nouă întrupare” a Mântuitorului. Icoana ”ahiropoeta” aprindea entuziasmul în sufletul soldaților bizantini, fiind o garanție a victoriei, o speranță a triumfului creștinilor contra perșilor păgâni.

2. Legenda Veronicăi. În Orient a circulat o versiune a legendei Sfintei Veronica. Potrivit traditiei, în timp ce Mântuitorul Hristos a fost judecat și condamnat la moarte de guvernatorul Pontiu Pilat, ducându-și crucea pe Drumul Golgotei (Via Dolorosa). El era însoțit, așa cu arată Sfântul Evanghelist Luca, ”de mulțime multă de popor și de femei care-L plângeau(Luca 23,27). Una din aceste femei cu numele Veronica, în limba greacă Berenice (alcătuit din cuvintele latine ”vera icona”, pe care Sfanta Tradiție a Bisericii o identifică cu femeia vindecată de Mântuitorul Hristos de curgerea sângelui prin atingerea de marginea hainei Sale) a ieșit din multime și i-a șters sudoarea și sângele, care-I șiroiau pe față din cauza oboselii, cu marama sau năframa sa. Se spune ca aceasta femeie era originara din Cezareea lui Filip. În semn de recunoștinta, pentru acest gest cucernic și duios, El i-a returnat mahrama pe care s-au imprimat în chip miraculos trăsăturile feței sale. Chipul Mântuitorului a ramas pe acea mahramă care a devenit o icoană „nefăcută de mână omenească” sau ”Mahrama Sfintei Veronica”.

Tradiția spune ca Veronica a ajuns la Roma împreună cu „imaginea lui Hristos”, care a fost multă vreme expusă spre venerarea publică. Chipul sfânt„nefăcut de mână omenească” ar fi slujit la vindecarea împaratului Tiberiu.

Sfânta Veronica este trecută în rândul sfintelor femei care au însoțit pe Mântuitorul Hristos pe Drumul Durerii, fiind sărbătorită în calendarul ortodox la 12 iulie, rânduindu-i și o frumoasă rugăciune "Folositoare caldă câștigându-te pe tine, ne rugam ție, noi, nevrednicii, și ca ceea ce ai aratat chipul lui Iisus Hristos, dăruiește-ne să-L vedem și noi, în viața cea vesnică, ca să te cinstim si să-ti cântăm: Bucura-te, Veronica, mironosița lui Hristos! O, preamilostiva Sfântă Veronica, care te-ai învrednicit de minunea cea nespusa a primirii Sfintei Mahrame, primește acum și această rugăciune ce-ți aducem ție și aprinde întru noi flacăra iubirii de Dumnezeu, Mântuitorul nostru, ca împreuna cu tine să ne învrednicim a cânta în Împărăția lui Dumnezeu: Aliluia!"

Această mharamă a Veronicăi, care poartă pe ea imprimată ”Chipul Mântuitorului Hristos”, a fost una din cele mai prețioase relicve păstrate în Catedrala Sfântul Petru din Roma, unde a dispărut în timpul jafului din 1927, făcută de soldații germani sau spanioli ai împăratului Carol Quintul(1519-1556).

3. Giulgiul din Torino.

„Din Sfintele Evanghelii aflăm că, Iosif din Arimateea, fiind ucenic în ascuns al lui Iisus împreună cu Nicodim, după ce au coborât trupul mort al Mântuitorului de pe cruce, l-au înfășurat în giulgiu cu miresme și l-au îngropat într-un mormânt nou( Ioan 19,38-42), unde a stat până a treia zi, Duminică dimineața. Maria Magdalena, venind dimineața, a aflat piatra de pe mormânt răsturnată și mormântul gol și a vestit pe Petru și pe Ioan: „ Iar în ziua întâia a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineață, fiind încă întuneric, și a văzut piatra ridicată de pe mormânt. Deci a alergat și a venit la Simon-Petru și la celălalt ucenic pe care-l iubea Iisus, și le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt și noi nu știm unde L-au pus” ( Ioan 20,1-2). Venind Simon Petru și celălalt ucenic ” a intrat în mormânt și a văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfășurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat și celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, și a văzut și a crezut( Ioan 20,6-8). Acest giulgiu se presupune că ar fi ajuns, în timpul cruciadelor, la Torino în Italia.

Giulgiul din Torino, „numit de unii creștini Sfântul Giulgiu, este o pânză de in, păstrată la capela regală a catedralei "Sfântul Ioan Botezătorul" din Torino și pe care se află imprimată imaginea corpului unui om care prezintă semne de agresiune fizică și în special de crucificare. De-a lungul timpului, a generat numeroase controverse. Astfel, credincioșii creștini îl consideră o relicvă: lințoliul în care ar fi fost învelit Iisus Hristos după crucificare. Oamenii de știință și o parte din opinia publică (inclusiv persoane creștine) consideră că este vorba de un artefact. Neîncrederea în autenticitatea giulgiului nu se opune dogmei sau cultului creștin.

Giulgiul are lungimea de 4,36 m, lățimea de 1,10 m și este alcătuit din fire de in tors manual, iar urzeala este executată tot manual. Pe țesătură apar două amprente: partea din față și cea din spate a unui bărbat neîmbrăcat, biciuit și probabil crucificat. Corpul a fost așezat pe spate, pe jumătatea inferioară a giulgiului, petrecându-se cealaltă jumătate pe deasupra. Materialul prezintă numeroase găuri (în prezent peticite), locurile presupuse a fi ars la incendiul din 1532 și mai multe pete de apă de la stingerea flăcărilor.

Unii clerici și laici din Biserica Romano-Catolică au susținut că Sfântul Giulgiu de la Torino” sau ”Sfântul lințoliu”, reproduce imaginea trupului lui Hristos crucificat, cu stigmatele celor 5 răni primite la răstignirea pe crtuce, adică două la mâini, două la picioare și una la coastă.

Medicul Paul Vignon susține cu argumente științifice și medicale că acesta ar fi însuși giulgiul cu care ar fi fost înfașurat Trupul Mântuitorului Hristos. Se crede că după Sfântul Giulgiu care se păstra cu multă sfințenie în Bizanț s-au pictat icoane în care au reprezentat adevărata față a lui Iisus Hristos.

Sfântul Giulgiu este, așadar, o relicvă sfântă, pentru că a fost ultimul obiect care a atins corpul plini de răni al Mântuitorului Hristos, dar este și un model al adevăratei înfățișări a Domnului. Acest ”Giulgiu” este cinstit în Biserica ecumenică, cu toată rezerva criticii moderne asupra autenticității lui.

În pofida tuturor analizelor științifice cu carbon 14, făcute asupra ”Giulgiului din Torino”, la ora actuală nu se poate spune exact care este perioada reală a acestui giulgiu( a acestei țesături), misterul asupra lui, rămânând neclarificat nici astăzi.

4. Icoanele”Milostiva”(Eleousa) și ”Călăuzitoarea”(Odighitria) atribuite Sfântului Evanghelist Luca

Icoanele Maicii Domnului reprezintă prima ființă umană prin care s- a realizat îndumnezeirea omului, cea care L-a purtat în pântece pe Dumnezeu cel necuprins și de aceea Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes(431), conform hotărârilor luate, a numit-o ”Născătoare de Dumnezeu”- THEOTOKOS.

Potrivit Sfintei Tradiții, se mai pomenește ”de o icoana a Fecioar ei făcută în chip miraculos, adică nu de mâna omului. Este vorba despre o icoană numită a «Stăpânei noastre din Lidda» , sărbătorită la 12 martie. În secolul VII, Sfântul Gherman, aflat în trecere prin Lidda, a comandat o reproducere a icoanei pe care, în pplin iconoclasm, a trimis-o la Roma. După înfrângerea ereziei, ea a revenit la Constantinopol. Din vremea aceea, icoana Stăpânei Noastre din Lidda este numită și «Stăpâna Noastră din Roma» fiind sărbătorită la 26 iunie”.

I.5. Perioada iconoclastă

Odată cu încheierea disputelor hristologice( sec. VII), începând cu secolul VIII au început noi atacuri împotriva învățăturii ortodoxe care acun s-au abătut asupra icoanei. A fost una din cele mai puternice erezii care s-a intins pe perioada unui secol.

Iconoclasmul arată ”un puternic imbold de transcedentalism semitic, evreiesc, musulman, creștin, mărind astfel sensul inefabilului și al incognoscibilului divin în dauna Întrupării și a «iubirii de oameni». A fost și o reacție împotriva unui cult al imaginilor, idolatru uneori, împotriva contaminării lui de o concepție magică, ce confunda icoana și euharistia și proslăvea consubstanțialitatea dintre imagine și modelul său”

În perioada ante-iconoclastă nu s-a vorbit foarte mult despre icoane, dar există Părinții care au formulat idei ce au putut fi folosite mai târziu în apărarea icoanelor. Sfântul Vasile cel Mare vorbește cel mai direct despre folosul icoanelor, arătând legătura dintre icoană și prototipul său: „cinstirea adusă chipului trece asupra prototipului”.

Sfântul Metodie de Olimp arătând legătura dintre icoană și prototip face o comparație interesantă. El spune că așa cum cineva care hulește un tablou de-al împăratului se face vinovat, cel care nu cinstește icoanele cu atât mai mult se face vinovat, pentru că este vorba de chipul lui Hristos cel Întrupat.

Cu privire la arta bisericească sunt trei canoane date la Sinodul Quinisext (Trulan), care se referă la pictarea Chipului Mântuitorului Hristos. Acestea sunt 73, 82 și 100. Dar cel care este mai important este 82: „Pe anumite picturi se află mielul pe care Înaintemergătorul îl arată cu degetul; acest miel a fost pus acolo ca model al harului, prefigurând – prin mijlocirea Legii – adevăratul Miel, Hristos Dumnezeu. Desigur că onorăm figurile și umbrele – ca pe niște simboluri și închipuiri ale Bisericii, dar preferăm harul și adevărul, primind acest adevăr ca plinire a Legii. Hotărâm deci ca de acum înainte plinirea aceasta să fie tuturor vădită prin picturi, astfel încât în locul mielului din vechime să fie reprezentat – după firea sa omenească – Cel ce a ridicat păcatul lumii, Hristos Dumnezeul nostru. Așa înțelegem mărirea lui Dumnezeu – Cuvântul și ajungem să – I pomenim locuirea în trup, Patima, Moartea Lui mântuitoare și, de aici, izbăvirea pe care a dăruit-o lumii”.

Totuși au existat voci împotriva sfintelor icoane și înainte de apariția iconoclasmului, de exemplu: Sfântul Epifanie din Cipru, papa Grigorie cel Mare, Tertulian, Eusebiu, Lactanțiu, Episcopul Sereniu al Marsiliei și alții. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful spunea că prin icoană aducem blasfemie. Sfântul Irineu de Lyon era împotriva reprezentării iconografice a lui Dumnezeu. Tertulian spunea că Dumnezeu interzice orice reprezentare, cu atât mai mult reprezentarea chipului Său. Origen era de părere că este cu neputință ca Dumnezeu să poată fi zugrăvit de către o mână omenească. A existat chiar și un sinod în 306 la Elvira (Spania), care a hotărât că în biserică nu trebuie să se găsească picturi.

Combătând părerile negative despre sfintele icoane, unii teologi au căutat argumente puternice, lămuritoare care să susțină pictarea și cinstirea lor. Aceste argumente provin mai ales din hotărârile sinoadelor cu conținut hristologic, respectiv Sinodul III și VI Ecumenic.

În secolul VII, prin invazia musulmanilor care au cucerit Siria, Palestina, ajungând până ala Constaninopol, aceștia la început erau destul de toleranți față de imaginile creștine. Dar începând cu anul 723, califul Yazid a dat un ordin ca toate icoanele din bisericile creștine de pe teritoriile ocupate de el sa fie scoase afară. Dar pe lânga prigoana musulmană, bisericile creștine au fost asuprite și de iudaism care respectau și cu mai mare strictețe interzicerea imaginillor prevăzută de Vechiul Testament.

În lumea ortodoxă, iconoclasmul s-a manifestat oficial începând cu anul 726 prin împăratul Leon III Isaurul care a adoptat o atitudine deschisă împotriva cinstirii sfintelor icoane. Astfel, el promulga două decrete de interzicere a iconanelor în biserici, dar Sfântul Gherman al Constaninopolului refuză să semneze decretul imperial. Pentru această atitudine, Sfântul Gherman este înlăturat, deportat și înlocuit cu un Patriarh iconoclast în persoana lui Atanasie, care pune în aplicare decretul iconoclast al împaratului Leon III Isaurul.

Primul gest al împăratului iconoclast a fost ”distrugerea icoanei lui Hristos aflată deasupra uneia dintre intrările în palatul imperial”. Distrugerea icoanei a provocat o revoltă generala a iconodulilor: funcționarul trmis de împărat a fost ucis , iar acestă crimă a dus la o persecutare aspră din partea împăratului, încât aînceput o luptă crâncenă între iconoclaști și iconoduli, stropită cu sângele a mii de martiri și mărturisitori. Leon III Isaurul își justifică hotărârile luate printr-nu principiu nu rareori întrebuințat de împărații bizantini: ”Eu sunt împărat și preot în același timp”

Iconoclasmul a atins apogeul sub domnia lui Costantin Copronimul, fiul lui Leon III, care a declanșat o persecuție inimaginabilă împotiriva iconoclaștilor, persecuții asemănătoare cu cele din vremea lui Dioclețian. Împăratul Constantin Copronimul a scris un tratat care exprimă o poziție extremistă prin care se suprimă: ”cultul Fecioarei și al sfinților”, eliminând denumirea de ”Maica lui Dumnezeu”, interzicerea cuvintelor ” sfânt”, sfântă”, mersul des la biserică, celibatul.

Sinodul impus de împărat s-a ținut la Hiera la 10 februarie 754 și s-a încheiat la 8 august. La sinod au participat 338 de episcopi, toți iconoclaști care îi înlocuiseră pe toți Episcopii ortodocși depuși din treaptă. Acest sinod a hotărât că oricine pictează sau oricine pictează icoane să fie caterisit, dacă este cleric, sau anatematizat dacă este călugăr sau laic. Sinodul a anatematizat pe toți iubitorii de icoane și toți mărturisitorii Ortodoxiei printre care Sfântul Gherman, Sfântul Ioan Danaschin, Sfântul Gheorghe al Ciprului, etc. În pofida acestor hotărâri credincioșii nu au renunțat la icoane, mai mult decât atât Constantin îi numea ”idolatri si închinători ai întunericului”.Printre chinurile la care eru supuși credincioșii ortodocși și călugării amintim: zdrobirea capului deasupra unei icoane, erau cusuți în saci apoi înecați, calugării erau obligați sa-și încalce voturile monahale, mâinile iconarilor erau arse, etc.

Prin urcarea pe tron lui Leon IV, fiul lui Constantin Copronimul, persecuțiile s-au dimininuat, fiindcă acesta era destul de nepăsător față de problema iconoclastă. După moartea acestuia, în anul 780, soția sa Irina i-a succedat la tron, împreună cu fiul ei minor Contantin VI. Fiind o împărăteasa drepcredincioasă, acesta nu a încetat niciodată să cinstească icoanele. Ea arestabilit cultul Sfintelor icoanelor în Ortodoxie prin convocarea de la Niceea a Sinodului VII Ecumenic la care au participat 350 de Episcopi, dar și un număr mare de călugări. Sinodul a restabilit venerarea icoanelor, ajungându-se la o normalizarea a vieții bisericești în întreg imperiu.

Această pace iconoclastă nu adurat decât 27 de ani, după care a început cea de-a doua periodă iconoclastă. Astfel, prin urcarea la tron al lui Leon V Armeanul situația s-a schimbat. El i-a cerut lui Ioan Grămăticul, numit și ”creierul renașterii iconoclaste” să ajungă la un consens, la un compromis cu Sfântul Patriarh Nichifor care însă nu s- realizat. Patriarhului Nichifor i s-au limitat puterile, iar mai târziu a fost destituit.

În 815 s-a ținut în catedrala sfânta Sofia din Constantinopol un nou Sinod iconoclast. Sinodul a subliniat ca icoanele nu sunt idoli, dar s-a poruncit distrugerea lor. Ortodocșii au fost din nou martirizați, iar icoanele, cărțile de slujbă, vasele sfinte cu icoane au fost distruse. Ami mult decât atât, iconoclasmul era predat în școli și era cuprins și în manualele școlare.

Situația s-a schimbat în timpul domniei lui Mihail al II Rangabe(820-829) și a lui Teofil(829-842), atunci când persecuțiile au încetat, au fost rechemați ierarhii din exil, iar credincioșii din închisori eliberați.

După moartea lui Teofil(+842), la conducerea imperiului a urmat, soția sa, Teodora carea devenit regentă a fiului ei minor, Mihail al III-lea(842-867). Împărăteasa Teodora a urmat exemplul predecesoarei ei Irina, care în înțelegere cu noul patriarh Metodie, a restabilit cultul sfintelor icoane în Biserică.

Astfel” sinodul convocat în martie 843 la Constantinopol, de patriarhul Metodie, la care au luat parte toți episcopii, egumenii și monahii care au suferit în cursul luptelor iconoclaste, sinodalii au declarat valabile toate hotărârile celor șapte Sinoade ecumenice, au restabilit cultul icoanelor și au rostit anatema asupra tuturor iconoclaștilor.

La sfârșit, ca o completarela cele hotărâte de Sinodul al VII-lea de la Niceea, din 787, sinodalii au compus un text special de anatematizare a tuturor ereticilor în decursul istoriei, începând cu simon Magul. Textul acesta și al tuturor dogmelorBisericii a intrat apoi într-un ”Synodicon” special, spre a fi citit în întreaga Biserică, în prima Duminică din Postul Sfintelor Paști, atunci 11 martie 843, numită «Duminica Ortodoxiei» ca amintire a Biruinței Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor”. Aici Sfântul Ioan Damaschinul risipește concepția eretică despre consubstanțialitatea icoanei cu prototipul, dar și pe cea care spune că iconografia nu ar fi justificată de Întruparea Domnului.

II. TEOLOGIA ICOANEI

II.1. Cinstirea icoanelor și rolul lor în cultul ortodox

Întruparea Fiului lui Dumnezeu arată specificul unic al iconografiei creștine ortodoxe. Icoana ortodoxă este cea mai răspândită în lumea contemporană. Icoana ortodoxă este o expresie vizuală a mărturisirii credinței creștine, apărând ca o necesitate de afirmare credinței creștine într-un Dumnezeu viu care S-a arătat omului: ”Ce era de la Început, ce am văzut cu ochii noștrii, ce am privit și mâinile nostre au pipăit despre Cuvântul vieții vestim”(I Ioan 1,1-3).

Când ne rugăm în fața unei icoane spunem că ne închinăm, plecând genunchii, rostind prin ”închinare” rugăciunea pe care o adresăm înaintea Mântuitorului Hristos:” Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greșelilor noastre, Hristoase Dumnezeule: că de voie ai binevoit a Te sui cu Trupul pe cruce, ca să izbăvești din robia vrăjmașului pe cei ce i-ai i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulțumire strigăm Ție: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel Ce ai venit să mântuiești lumea”.

”Cinstea adusă icoanei, ne învață sfântul Vasile cel Mare, se îndreaptă către cel înfățișat în icoană”, așa ”cumcinstirea adusă cuvântului Sfintei scripuri se îndreaptă către Cel ce l-a rostit”.

Sfintele Icoane au o spiritualitate adâncă și despre ele nu putem vorbi” decât numai cu o evlavie adâncă, pentrucă prin ele vorbește Dumnezeu în sufletul credincioșilor, iar acestea se deschid spre veșnicie”.

Prin Sfintele Icoane se întărește credința noastră și se împlinește nădejdea noastră și am putea zice ce ele ”sunt încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute”(Evrei 11,1). Sfintele Icoane după cum știm , sunt Biblia credincioșilor, cartea mereu deschisă chiar și pentru cei care nu știu să citeascăși din care cu ușurință, pot să învețe multe adevăruri de credință ale Bisericii nostre Ortodoxe, bucurându-și sufletul, privind atâtea chipuri de sfinți prin care ni se prezintă iubirea lor jertfelnică nu numai față de Dumnezeu, ci și fată de semenii lor.

Studiind cu atenție icoanele, putem învăța să urmăm exemplul celor reprezentați în ele, așa cum arată Sf. Ioan Damaschin:” nu am prea multe cărți, nici nu am timp liber pentru a citi; intru însă în biserică, spitalul obștesc al sufletelor , înăbușit de gânduri ca de niște spini.. și pe nesimțite, slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea mucenicului, răsplata cununilor și mă aprind ca prin foc de dorința de a-l imita. Căzând la pământ, mă închin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului și mă mântuiesc”.

Din punct de vedere ortodox, ” în cinstirea Sfintelor Icoane nu ne interesează partea materială, ci credința cu care noi le îmbrățișăm pe acestea. Și nu ne apropiem, în cinstirea lor, de culoare sau de podoabă, ci de cel reprezentat în icoană” .

Cinstirea sfintelor icoane este foarte veche, întâlnind-o în toată Ortodoxia, dar și la Bisericile necalcedoniene, Bisericile copte, care nu au acceptat hotărârile sinodului IV de la Calcedon din 451, aceștia având o mare evlavie aratată Sfintelor Icoane.

În Biserica Ortodoxă, credinciosul nu îndumnezeiște icoana Mântuitorului ca pe Hristos și nu o mărește pe aceasta așa cum Îl slăvește pe El, înțelegând că trebuie adorat numai El ca și celelalte Persoane ale Sfintei Treimi și nu și icoanele lor.

Icoana ortodoxă, în sens spiritual, indică calea spre Împărăția lui Dumnezeu care este deschisă tuturor a celor care au ca finalitate pământescă si cerească mântuirea.

”Prototipul iconografiei ortodoxe, este de fapt, evenimentul transfigurării Domnului nostru Iisus Hristos pe Tabor, în prezența Apostolilor Iacob, Petru și Ioan, dar și al lui Moise și Ilie, care deși personaje din trecut, sunt prezenți și vorbesc față către față cu Hristos, ei care au dorit să vadă fața lui dumnezeu pe Sinai și pe Horeb,dar nu au putut, pentru că Dumnezeu nu luase chip de om. Fața umană și hainele transfigurate ale lui Hristos participă, de fapt la slava Împărăției lui Dumnezeu, arătându-se astfel slava și splendoarea negrăită la care este chemată umanitateaunită cu Dumnezeu”.

În lumina revelației divine, omul fiind creat după chipul Lui Dumnezeu și chemat la asemăarea cu Creatorul, trebuie privit ca fiind icoana ascunsă a lui Hristos Domnul, în stare de chenoză, prin care se așteaptă răspunsul nostru la iubirea creatoare a lui Dumnezeu.

Icoana ortodoxă ne cheamă spre o deschidre intimă, ca o fereastră spre absolut, la rugăciune, la confesarea noastră tainică cu Dumnezeu: ” Eu sunt cu voi în toate zile, până la sfârșitul veacului”(Matei 28,20).

Icoana amintește Bisericii că Hristos este prezent în mijlocul ei. Ochii trupești văd chipul pictat al lui Hristos, pentru ca ochii sufletului să sesizeze dragostea nemărginită a Persoanelor Sfintei Treimi” Dragostea lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (I Ioan 4, 9).

Datorită conținutului său evanghelic, icoana are o valoare universală în timp și spațiu și nu poate fi redusă pur și simplu la o realitate confesională sau orientală. Prin icoană creștinii trebuie să transmită din generație în generație mesajul Evangheliei lui Hristos prin care să-și exprime comuniunea vie cu El.

Cinstim Sfintele Icoane pentru că ele sunt ferestre deschise spre veșnicie, spre care tindem prin înreaga nostră gândire și viețuire cerștină. Icoana ne facem să gustăm din frumusețea cea veșnică a Împărăției lui Dumnezeu încă aici de pe pământ așa cum rostim în Rugăciune Domnească”Vie împărăția Ta”, iar în Simbolul de Credință”Aștept învirea morților și viața veacului ce va să fie”, căci aici pe pământ nu avem o cetate stătătoare, ci o căutăm continuu pe cea cerească.

Ca și creștini cinstim tot ceea ce ne pune în legătură cu Dumnezeu, tot ceea ce constituie prezența lui Dumnezeu Cel viu în mijlocul nostru: Sfânta Împărtășanie, cuvântul Sfintei Scripturi, icoanele și toate celelalte obiecte sfinte necesare mântuirii și împărtășite credincioșilor prin Sfintele Taine ale Bisericii.

Dacă Dumnezeu își arăta prezența, revelându-se lui Moise între chipurile celor doi heruvimi:” Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ție, și-ți voi grăi toate câte am poruncit prin tinefiilor lui Israel”(Ieșirea 25,22), ” cu atât mai mult Dumnezeu se face prezent în chip haric în icoana omuluifăcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, în icoana în care se înfățișeazăstarea de înnoire adusă de Dumnezeu lumii prin întrupare”.

În icoana unui sfânt sau în icoana Mântuitorului Hristos nu zugrăvim firea lor, căci acest lucru nu se poate, ci zugrăvim persoana lor, chipul existenței lor prin care sufletul și mintea noastră se îndreaptă către cei care sunt înfățișați și cărora trebuie să le dăm respectul cuvenit.

Prin actele liturgice din Biserică, se sfințește întreaga natură și în special omul. Icoanele devin purtătoare de har prin sfințirea lor de către preot. Această sfințire se face după o rânduială pe care o găsim în Molitfelnicul Bisericii Ortodoxe. În rugăciunea de sfințire se menționează despre aplicarea ștergarului lui Avgar al Edessei pe fața lui Hristos, care a imprimat în el împreună cu chipul Lui și puterea Lui, vindecând pe regele edessei căruia i l-a trimis. Rugăciunea de sfinține cere:”… O, Bunule Stăpâne, Atotțiitorule, acestă icoană a preiubitului Tău Fiu… am pus-o cu cinsteînaintea slavei Tale, nu îndumnezeind-o, ci știind că cinstea icoanei se suie la cel zugrăvit pe ea…trimite asupra ei binecuvântarea Ta cea cerească și harul Preasfântului Duh și binecuvinteaz-o și sfințește-o și-i dă ei putere tămăduitoare… umple-o de binecuvântare… și sfințește-o pe ea; dă-i putere de tămăduire a toată durerea și neputința… pentru toți care cu credință către ea vor alerga și înaintea ei Ție se vor închina și se vor ruga; și pururea auzită și bineprimită fie rugăciunea lor…”.

Chemată prin rugăciune în fața sfintei icoane, Sfânta Treime, răspunzând, Își revarsă puterea ei peste credincios, îndemnându-l să se închine, să-i ceară ajutorul, chemând-o să se aplece spre el, împlinindu-i cererea.

Privite în ansmblu sfintele icoane au un rol educativ, isntructiv și haric. Ele au fost niște cărți pentru toți credincioșii care nu știu să citească, prin ele ei cunosc mai bine viața și faptele Mântuitorului Hristos, faptele și evlavia sfinților.

Icoanele, în concepția ortodoxă așa cum o prezintă Sfântul Ioan Damschin, au nu numai un rol educativ și instructiv, ci ele sunt pline de Duhul Sfânt, având în ele harul dumnezeiesc, dar și putere tămăduitoare și vindecătoare.

”Fără Sfintele Icoane nu am putea înțelege Ortodoxia, nu am putea să ne rugăm, ele fiind mijloace de comunicare cu Dumnezeu, cu Maica Domnului și cu toți sfinții și mijloc de unire cu cerul, cu lumea transcedentală și nu am putea să ne sfințim, ele fiind izvoare de sfințenie și de mântuire și cu totul indispensabile pentru pietatea noastră”.

Astfel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept ”An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, în cuprinsul Patriarhiei Române”.

II.2. Aspectul dogmatic și transcedental al icoanei

Biserica văzută a fost întemeiată, de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, aici pe pământ ca ”stâlp și temleia adevărului”(1 Timotei 3, 15), ca prin propovăduirea învățăturilor Sale și prin harul nevăzut al Duhului Sfânt să conducă pe ccredincioși pe cale mântuirii. Una dintre învățăturile mărturisite de Biserică este și cea despre ”cisntirea Sfintelor Icoane, care în decursul istoriei a fost contestată anumite curente religioase, iar astăzi sunt vehement atacate de toate curentele neoprotestantă.

Biserica dreptslăvitoare păstrează cu fințenie, ”sfintele icoane” ca pe o comoară spirituală nepieritoare, dar și ca pe o comoară de artă religioasă mult mai îndrăgită si prețuită de mădularele ”trupului tainic al lui Hristos” prin lucrarea Duhului Sfânt.

Râvna cu care creștinismul și-a aparat sfintele icoane în vremea luptei iconoclaste nu a dispărut în Ortodoxie, evenimentul acesta a rămas în istoria Bisericii prin sărbătoarea închinată în prima Duminică din postul Paștelui sub denumirea de ”Duminica Ortodoxiei”.

În ultimii ani s-au declanșat polemici aprinse în mass-media în legătură cu prezența Sfintelor Icoane în școlile de stat, în clasele de elevi, reprezintă o provocare nouă secularistă, nu doar la adresa Bisericii Ortodoxe, ci și pentru ” teologia dogmatică, cea care este chemată să fundamenteze pe Revelația divină și să explice prin interpretări și comentarii, adevărul de credință pe care îl conține și proclamă icoana ortodoxă”.

a) Aspectul dogmatic al icoanei

Aspectul dogmatic se referă la învățătura dreaptă transmisă de Biserică privitoare la Sfintele Icoane și fundamenatrea ei pe Revelația dumnezeiască, pentru a lămuri și a evidenția adevărul contra celor care confundă icoana cu idolul.

Icoana ortodoxă este expresia vizibilă a dogmei transfigurării naturii umane, având la bază învățătura despre Întruparea și Învierea Domnului. Astfel,” criteriul dogmatic este cel dintâi mijloc al recunosșterii adevăratei icoane și al desprinderii ei de pseudo-icoane, care constituie prin ele însele izvoare de rătăciri sau eresuri”

Nu putem pătrunde dogma îndumnezeirii firii umane a Mântuitorului Hristos fară a apela la icoana ”Schimbării la față”, cea care ilustrează momentul transfigurării, înaintea apostolilor, petrecuit pe muntle Taborului. ”Ar fi însă prea puțin și în mod cert prea didactic dacă s-ar reduce «adevărul doctrinar» al icoanei doar la confirmarea faptelor ce aparțin istoriei mântuirii și nu s-ar încerca o depășire a acestui mod de cunoaștere eminamente analogic, spre a ajunge pe o altă cale la cea ce pot fi definit drept «taina icoanei ortodoxe».

Aspectul dogmatic, respectiv dogma treimică, se întemeiază pe mărturia scripturistică conform căreia „Iisus Hristos este Chipul văzut al Dumnezeului celui nevăzut”, arătându-se că baza teologiei icoanei este tocmai prezența reală, ca om, a lui Iisus Hristos.

Biserica Ortodoxă învață că imaginea sau icoana implică ideea întrupării Cuvântului și a sălășluirii Duhului Sfânt în firea creată după Rusalii.

În cazul sfintelor icoane, dogma cea mai apropiată este dogma hristologică, deoarece cea mai importantă este icoana Mântuitorului Hristos. Icoana unește în intimitatea ei cerul cu pământul, creatul și necreatul, pe Dumnezeu și pe om uniți tainic în veșnicie.

Pentru a înțelege această existență a icoanei, în special a icoanei Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu care s-a transmis prin Tradiție trebuie să pătrundem adânc sensul a trei momente dogmatice care o marchează, așa cum ni le prezintă preotul Stephane Bigham si anume:

1. ” Primul moment dogmatic a avut loc pe Muntele Sinai în jurul anului 1270 î. Hr. Atunci când Dumnezeu cel nevăzut a interzis orice reprezentare a chipului Său”.

În acest prim aspect dogmatic, se vorbește despre alegearea poporului ales al lui Dumnezeu, despre descoperirea pe care o face despre Sine lui Moise și lui Iarael ca un Dumnezeu nevăzut prin natura Sa care nu putea fi reprezentat. Aici avem începutul unei teologii negative sau apofatice prin care se vorbește despre Dumnezeu, afirmându-se ce este nu este El, respectiv nevăzut, decât ceea ce este. Aflăm despre acțiunile Sale arătate în creație, dar ființa Sa este de nepătruns:” Și a pus întunericul acoperământ, împrejurul Lui cortul Lui, apă întunecoasă în norii văzduhului”( Psalmul 17,13).

Din punct de vedere catafatic sau pozitiv vorbim despre Dumnezeu în termeni afirmativi:” Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi(…) Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat”( Psalmul 22, 1, 5); ” Domnul este întărirea mea, scăparea mea și izbăvitorul meu. Dumnezeu este stânca mea cea de scăpare, Scutul meu și puterea cea mântuitoare, Adăpostul meu cel tare și scăparea mea! Și scut este El tuturor celor ce nădăjduiesc în El”( II Regi 22 : 2,3, 31). Chiar dacă este simțită prezența lui Dumnezeu prin semne indirecte :chivotul legământului, stâlp de foc, nor umbros, totuși nicio imagine nemijlocită nu-L pot exprima și cuprinde pe Dumnezeu.

Caracterul nevăzut al lui Dumnezeu îl întâlnim în porunca a doua din Decalog:” Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam, Și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele”(Ieșirea 20, 4-6), dar și în alte texte din Vechiul Testamnet( Ieșirea 34,17; Leviticul 19,4; Leviticul 26,1; Deuteronomul 4, 15-18) prin toate aceste texte Dummezeul lui Israel încerca să se diferențieze de dumnezeii mincinoși ai neamurilor.

2. ”Al doilea moment dogmatic s-a petrecut la Nazaret în anul 4 î. Hr. Și reprezintă trecerea voită a lui Dumnezeu de la neputința de a-l vedea la prezența Sa văzută în lume”.

Acest aspect dogmatic face trecerea de la imposibilitatea vederii lui Dumnezeu în Vechiul Testament la descoperirea vizibilă în Noul Testamnet, la prezența Sa văzută în lume în chip real și anume în Nazaret prin Buna Vestire pe care o aduce Arhanghelul Gavriil Fecioarei Maria că ea Îl va naște pe Mesia- Hristos, acesta fiind momentul Întrupării lui Dumnezeu. Aflăm astfel din evangheliiile de la Matei și Luca cum Fiul lui Dumnezeu a luat firea omenească” și cum a devenit ceea ce nu era înainte fără a înceta să fie ceea ce era înainte”.

Esența dogmatică a sfintei icoane, respectiv posibilitatea de a-L vedea pe Dumnezeu, ni-l arată foarte clar Sfântul Ioan:” Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr”(1,14), această doctrină creștină a lui Dumnezeu întreit în Persoane care învață despre Cuvântul lui Dumnezeu care există din veșnicie în sânul Tatălui, împărtășind cu Acesta firea divină și nedespărțită.

3. ”Al treilea moment dogmatic a avut loc la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea(787) care a tratat natura icoanei și venearea sa”.

Prin acest moment dogmatic s-a definitivat pentru totdeauna forma și înțelegerea sfintelor icoanei, a reprezentat biruința iconodulilor împotriva iconoclaștilor, dar mai ales învățăturile dogmatice întărite de marii aparători ai icoanelor: Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul, Patriarhii Gherman și Nichifor.

Sinodul de la Niceea au luat următoarele hotărâri:

distincția dintre idol și icoană- iconoclaștii au afirmat împreună cu ortodocșii, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar au refuzat să accepte că Întruparea Fiului a modificat a doua poruncă privitoare la posibilitatea de a-L vedea pe Dumnezeu și implicit legimitatea icoanei. Apărătorii sfintelor icoane au susținut că imaginea lui Hristos nu este idol pentru că ea nu reprezintă un Dumnezeu fals, nu reprezintă firea dumnezeiască nevăzută, ci firea omenească al Lui Dumnezeu care s-a făcut vizibil;

s-a stabilit că icoana este o reprezentare a firii umane a Fiului lui Dumnezeu nu și a naturii divine a Acestuia, ceea ce ar fi imposibil;

iconclaștii se opuneau existenței și icoanelor Maicii Domnului sau ale sfinților pe care le numeau idoli, dar și faptului că aceștia le venerau. Ei îi mai acuzau pe iconoduli și de faptul că își arătau evlavia și prin gesturi ca: sărutări, tămâieri, metanii, procesiui, aprinderi de lumânări. Părinții au răspuns, distingând difernța dintre adorare care I se cuvine numai lui Dumnezeu și venerarea pe care credincioșii o arată în mod firesc persoanelor sau obiectelor demne de cinstire și venerare;

iconoclaștii se credeau îndreptățiți că păstrează tradiția apostolică, susținând că primii creștini nu au avut icoane și că Noul Testament nu prezintă nicio dovadă în acest sens. Iconodulii au recunoscut că Scripturile păstrază tăcere asupra acestei probleme, însă au apărat venerarea icoanelor pe baza Sfintei Tradiții;

Iconoclaștii susțineau că icoanele nu meritau să fie venerate deoarece erau făcute dintr-o materie neînsuflețită, iar aceasta nu putea să poarte în ea ceva duhovnicesc. Biserica a răspuns că materia era perfect capabilă de exprimare a unei realități duhovnicești și de a o purta în sine. Recunoașterea icoanelor implică acceptarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, iar negarea lor implica negarea adevărului Întrupării lui Hristos;

Sfinții Părinți de la Sinodul VII Ecumenic au făcut o distincție importantă între icoană și perosna pictată, între imaginea materială(typos) și imaginea înfățișată(prototypos). Există o diferență între Fiul lui Dumnezeu și o bucată de piatră, lemn pictat care Îi redă chipul material, înțelegând că cinstea pe care o aducem icoanei trece la prototip.

b) Aspectul transcedental al icoanei

În Ortodoxie, icoana creștină este încărcată de bogate semnificații și valențe spirituale, în comparație cu imaginile picturii profane.Icoana ne comunică ceea ce este inefabil în tainicul teandriei Fiului lui Dumnezeu prin intermediul aparației Sale umane.

”Teognosia răsăriteană evită deopotrivă imanentismul anticelor politeisme necreștine și transcendentalismul absolut al deismului, care concepe divinul ca separat în chip radical de creatură, total inaccesibil și incomunicabil”.Teognoza creștină depășește orice opziție între imanență(propriu lui Dumnezeu) și transcendență, în sensul că, deși transcendent prin esența Sa,Dumnezeu purcede în afara esenței, prin energiile Sale necreate, prin harul Său, prin care se comunică creaturilor.

În revelația creștină, Dumnezeu nu are nimic comun cu zeitățile politeismului, El este transcendent, mai presus de puterea inteligenței umane, în raport cu întreaga Sa creație. Dar această transcedență a Sa nu este absolută, căci el se descoperă în creația Sa.

Mântuitorul Hristos ni Se comunică prin întrupare sub forma chipului Său uman, pe care îl transcende la nesfârșit dumnezeirea Sa, dumnezeire care ne apare și împărtășește către noi prin mijlocirea chipului Său omenesc.

În reprezentarea iconografică a chipului lui Hristos, imaginea văzută este transfigurată de realitatea divină pe care o arată, es fiind depășită la infinit, dar nu adsorbită sau dizolvată de puterea dumnezeiască pe care ne-o sugerează și ne-o mijlocește. Icoana reprezintă apariția unui sens care scapă, care transcende fenomenul, ea descoperă o realitate trasfenomenală. Prin icoana Hristos Domnul ne descoperă realitatea Sa divină și iubirea intratrinitară a dumnezeirii Sale. Hristos ne descoperă nouă pe Tatăl, dar întocmai ca și Tatăl, prin firea Sadumnezeiască ne rămâne pe mai departe transcendent si tainic.

Ca Dumnezeu, Hristos ne produce o dublă transcendere: una din perspectivă divină, iar alta din perspectivă umană. În El întâlnim deopotrivă , ” fără contradicție , printr-o dublă depășire, tenebrele apofaticului(ccunoașterea lui Dumnezeu prin negație) și iradierile de lumină creatoare ale teofanicului”.

Ca izvor al revelației, Mântuitorul Hristos ne deschide accesul de cunoașterea a tainelor Sale celor de necuprins cu mintea și dumnezeiești, această cunoaștere avâdu-și limitele sale firești, impuse de natura infinită și de nepătruns a tainelor dumnezeiești cre nu pot fi supuse logicii noastre omenești. Astfel, icoana ortodoxă nu este o simplă prezență și comemorare a realității întrupării lui Hristos, ci o prezență vie a Duhului Său care vine la întâlnirea cu noi prin intermediul imaginii chipului Său. Acesta este chipul transfigurat care a fost contemplat de ucenicii săi pe muntele Taborului, acest chip iradiind de puerea harului Sfântului Duh.

Revelația lui Hristos de pe Tabor este o culme a Revelației Sale, a comunicării Sale cu lumina neapropiată, suprafirească. Lumina pe care Apostolii au conemplat-o pe Tabor este lumina atemporală și veșnică existentă în Dumnezeu și propriei lui Dumnezeu. Umanitatea lui Hristos a fost îndumnezeită prin unirea ei ipostatică cu firea Sa dumnezeiască.

Astfel misterul Taborului rămâne exemplar pentru înțelegerea tainei și a funcției teofanice a icoanei. Transcedentul este coborât și coboară prin tot universul de persoane mântuite în trecut, este prezent și lucrător în lumea îngerească.

În harul divin este prezentă Persoana dumnezeiască Însăși sau Persoanele Sfintei Treimi( Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh), ceea ce adâncește apofatismul experienței pe care o face credinciosul atunci când laudă pe Dumnezeu Cel minunat întru sfinți, prin intermediul sfintelor Icoane.

Icoana revelează natura umană transfigurată prin har și cheamă pe om sa participe la acestă înnoire spirituală, duhovnicească, arătându-i cum să-și organizeze viața și ce trebuie să devină.

Însă în concepția iconomahă, pictarea și circuscrierea ar afectatranscendența divină, ar fi o degradare, o umilire, o micșorare inacceptabilă a Divinității. Dar Sfântul TeodorStditul arată clar că măreția infinită a slavei divine se descoperă pe deplin în umilințași pogorârea ei extremă care dă măsura Iubirii supreme.

II.3. Iisus Hristos – model al icoanei Sale

”Icoana este o asemănare, un model, o reprezentare, arătând prin ea însăși pe cel a cărui icoană este, însă există întotdeauna o diferență într-un punct sau altul. Icoana seamănă cu prototipul, dar se și deosebește. Asemănarea este absolut necesară, fiindcă numai în acest fel se păstrează legătura nemijlocită cu persoana pictată”. Dacă este să privim astfel, o imagine este întotdeauna diferită de prototip din punct de vedere al esenței, dar îi este și asemănătoare când este vorba de nume sau de ipostază.

Identitatea dintre icoană și prototip sau model ”nu constă în identitatea de natură, ci în identitatea de nume. Numele înscris pe icoană presupune o legătură personală între icoană și prototip, însă nu pentru că între ele ar exista o unire ipostatică, ci pentru că între ele există o legătură de asemănare”.

”Dumnezeu- Cuvântul prin Întrupare a devenit prototip vizibil, istoric, al icoanei . Icoana nu este produsul unei imaginații, ci are o bază reală. Ea este imaginea lui Dumnezeu Care a luat înfățișare omenească, a devenit persoană istorică, păstrându-Și chipul omesesc în vecii vecilor”.

Icoana este întotdeauna legată de prototip nu pentru că ar fi identice, ci pentru că îi înfățișează persoana și îi poartă numele. Datorită acestei legături strânse , cinstirea pe care o dăm imaginii trece asupra modelului sau prototipului.

”În icoană prototipul și chipul sunt împreună, fără a e confunda. Ele sunt legate, dar nu identice. Până este în prototip, imaginea nu se distinge de el. Dar după ce iese la iveală, imaginea se deosebește de prototip, dar nu se separă.Așa cum prototipul nu poate exista fără să aibă o umbră sau o imagine virtuală, așa nici imaginea sau umbra nu poate exista fără o legătură cu prototipul. Ea continuă să-și aibă fundamentul în prototip, chiar dacă este altceva decât el”

Iisus Hristos este închinat nu numai prin El Însuși, ci și în icoanele Sale, El fiind model al icoanelor Sale, pentru că El este singurul om care este în același timp și Dumnezeu, fiind singurul în care Dumnezeu S-a descoperit în plenitudinea Sa.

Iisus Hristos este pototip la icoanei Sale pentru că El în mod exclusiv S-a Întrupat ca Dumnezeu luând chipul nostru omenesc, fiind în același timp și Om și Dumnezeu.

Iconoclaștii au ridicat obiecții afirmand că chiar dacă Dumnezeu S-a Întrupat în icoană, nu poate fi reprezentată decât firea Lui omenească, nu pe Iisus Hristos cel adevărat. Astfel, Constantin al V-lea Copronimul și-a formulat teza pe baza căreia icoana lui Iisus Hristos nu se poate realiza, căci nu se poate reda prin linii și culori decâu omenitatea circumcisă nu și Dumnezeirea necircumcisă al lui Hristos. Împăratul susținea că ”singura icoană adevărată a lui Hristos este dumnezeiasca Euharistie, în care pâinea este hipul Domnului în sensul că este una cu trupul Lui”.Din punct de vedere ortodox nu s-a afirmat niciodată că icoana lui Hristos este Însuși Hristos, cum se poate spune în taina Euharistiei că această pâine este trupul lui Hristos pentru că aceasta ar fi idolatrie. Putem spune, asa cum arată G. Ostrogorsky că” icoana este o asemănare a arhetipului sau o imitare și o copie a arhetipuluideosebită de acela în substanță și suport, sau un rezultat al artei, primind forma prin imitarea arhetipului”.

De aceea, daca pentru iconomahi Euharistia era singura icoană a lui Hristos, pentru iconoduli Euharistia nu era iccoană. Sfantul Ioan Damaschin spune:” desigur, icoana nu este întru toate asemenea arhetipului, adică Celui înfățișat în ea. Căci altceva este icoana și altceva Cel înfațișat în ea”.

”În Iisus Hristos, se văd unite într-nu singur ipostas atât ”chipul(icoana)” omenească creată cât și însuși ”Prototipul”divin necreat. Fața lui Hristos în icoană ne arată, deci două lucruri: 1. Ca ”Dumnezeu are și El un chip, o formă o manifestaredupă care e creată fața omenească; și 2. că ”fața omenească în general are capacitatea de a se face chip vizibil al lui Dumnezeu”.

Dar icoana nu este lipsită de orice relație cu cel înfățișat în ea. Cinstea dată icoanei trece la prototip, urcă la acesta ca o realitate transcendentă arătată în icoană. Icoana naturală izvorăște din prototip, este de aceeași ființă cu acesta, deci este dumnezeiască dacă prototipul este dumnezeiesc și este crerată când prototipul este creat. Icoana redă chipul lui Dumnezeu datorită faptului că Dumnezeu S-a întrupat, a luat chip omenesc, pe când simbolul constituit din lucruri ne lasă ancorați la imaginea noastră subiectivă.

Icoana participă la ”forma și la numele prototipului, dar nu la ființa Lui. Deoarece Fiul lui Dumnezeu, Hristos Dumnezeu a luat fire omenească circumscrisă, definită, finită, figurabilă aceasta realitate a Întrupării Domnului – Dumnezeire înomenită, adică cu trup uman, cu fire integrală – se poate vedea deci se poate picta.

Dacă orice icoană este reprezentarea unei icoane, a unei forme sau figuri, Hristos este în toate acestea deoarece ”a luat formă de rob și la figură s-a aflat ca un om”(Epistola către Filipeni 2,7), atătându-se ca un om, înțelegând că poate fi reprezentat în icoană așa cum S-a arătat.

” Icoana lui Hristos nu este altceva decât Hristos, evident afară de diferența de substanță. De aceea, și închinarea ei este o închinare la Hristos, întrucât nu este închinat ceva din materia icoanei, ci numai Hristos Cel asemănat întru ea. În icoana Sa Hristos nu dă altcuiva slava Sa, ci mai degrabă primește slavă în ea, întrucât materia este altceva decât asemănarea. Prototipul și icoanasunt una prin asemănarea ipostasului, dar două prin natura lor, nu ca un singur lucru divizat prin două asemănări, încât în rest să nu aibă nici o comuniune și relație între ele, nici așa cum unul și același lucru este chemat cu două nume, încât o dată prototipul să fie numit icoană, iar altă dată icoana prototip. Căci întotdeauna prototipul se numește prototip și icoana icoană, neprefăcându-se nici una nici alta”.

Icoana reprezintă ipostasul, dar nu-l reproduce în firea lui, pentru că nu se poate pipăi firea ipostasului în icoană; dacă ar fi așa icoana n-ar mai fi icoană, ci prototip.

Sfântul Teodor Studitul arată că în icoană se redă ipostasul Mântuitorului, nu firile Lui, neînțelegandu-se de aici că se redă ipostasul fară firi, ci firile definite ipostatic. Icoana nu redă firea dumnezeiască, ceea ce ar fi imposibil de realizat, nici pe cea umană în sine, ea redă taina mântuirii împlinită în ipostasul Cuvântului făcut trup.

Putem arăta că odată ce hristos este și om adevărat, nu se poate ca El să nu fie înfățișat în icoană, deoarece El este prototip pentru icoana Sa. Icoana este legată de Hristos, în calitatea Lui de om adevărat, precum este legată umbra de trupul fiecărui om:” dacă oricărui trup îi urmează în mod inseparabil umbra proprie și nu ar putea spune cineva, având minte, de un corp că este fără umbră, ci trebuie văzută în trup umbra urmându-i, iar în umbră trupul anticipându-i așa nu ar putea cineva de Hristos că nu poate fi redat în icoană, dacă este în El un trup definit. Ci trebuie văzută de aceea în Hristos subzistând icoana Lui, iar în icoană este văzut Hristos, ca prototip. Iar pentru că sunt date împreună, și când s-a văzut Hristos, atunci s-a arătat potențial și icoana Lui întrucât de pe El s-a luat întipărindu-se pe oarecare materie”.

”Când credinciosul se roagă în fața icoanei, nu se roagă ei, ci lui Hristos. Privind la ea, privirea lui se îndreaptă spiritual spre Hristos, așa cum mama privind icoana fiului ei, vorbește cu el, deși ea nu confundă fotografia fiuluiei cu fiul însuși. Ea se uită la fotografie, așa cum credinciosul uită de icoană. Mama zâmbește fiului, credinciosul se roagă lui Hristos, Stând în fața icoanei și privind la ea. Icoana și prototipul sunt cuprinse deodată prin simțire și gândire, fără să fie confundate; sau bine zis, icoana este uitată, credinciosul trăind propriu-zis relația cu prototipul”

Când privim icoana, sufletul fiecărui credincios vizează pe Hristos și Lui I se închină, deși el nu este icoana Lui. Icoana și prototipul se cuprind cu mintea simultan fară a le confunda pe acestea. Prin icoană ne închinăm lui Hristos tot așa cum I ne închinăm când nu privim la icoană, fie că ne gândim la Hristos în Sine, fie că îl privim în icoană, închinarea ce I-o dam este una.

Hristos Domnul este, așadar, prototipul propriei Sale icoane, iar icoana Lui are destinația de a fi pretutindeni, cu cât El este nu numai om adevărat, ci și Dumnezeu arătat ca om; icoana Lui este unică, aflndu-se în însăși persoana ființei Sale divino-umane.

II.4. Deosebirea dintre idol și icoană

SFINTE ICOANE

IDOLI

Cuvântul είδωλον (eidolon) este diminutiv de la είδος(eidos) care înseamnă formă. Textul ebraic prezintă acești termeni într-o ordine inversă, mai întâi ”pesel”(idol) și apoi ”elil”(cioplitură, gravură), iar textul original al Septuagintei folosește acești termeni pentru a indica statuile zeilor falși făcute de mâinile oamenilor. Sfântul Ap. Pavel în Epistola I către Corinteni ne arată că idolul este o simplă închipuire, ”nu este nimic în lume”(7,4), ceva ireal, o aparență, o imagine a unui lucru ireal conceput și cinstit în chip mincinos ca Dumnezeu. Pe când icoana este o asemănare, o existență reală, a Lui Dumnezeu Înomenit.

Și Mărturisirea de Ortodoxa arată clar această idee:”Mare deosebire este între idoli și icoane. Căci idoli sunt plăsmuiri și născociri omenești, după cum mărturisește Apostolul, zicând:«Știm că idolul nimic nu este în lume»(cf. I Corinteni8,4); pe când icoana este o înfățișare arătând un lucru adevărat, ce are ființa sa în lume, cum este icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos și Sfintei Fecioare Maria și a tuturor Sfinților. Afară de aceasta, elinii se închinau la idoli, ca la Dumnezeu, le aduceau lor jertfe, cum socotea Nabucodonosor, socotind că aurul și argintul ar fi Dumnezeu[…]. Creștinii însă nu cinstesc icoanele ca pe niște dumnezei și nici prin închinarea la ele nu se depărtează de închinarea adevăratului Dumnezeu, rugându-i( pe Sfinții zugrăviți pe ele) să mijlocească pentru ei la Domnul”.

În Vechiul Testament nu existau icoane ale lui Dumnezeu. În acea perioadă întâlnim numai simboluri sacre: chivotul legii, cortul sfânt, mielul pascal, toiagul lui Aaron, care erau acceptate de evrei, dar eau interzise chipurile și asemănările lui Dumnezeu(Ieșirea 20,4; Deuteronomul 5, 12-19). Distincția dintre simbolurile naturale și cele sacre aveau menirea să ferească pe poporul Israel de a confunda pe Dumnezeu cu natura, idee întâlnită în panteism(Panteismul- concepție filozofică monistă care identifică divinitatea cu întreaga materie și universul; sau cum spunea Spinoza: Deus sive Natura („Dumnezeu sau Natura”, pentru Spinoza Dumnezeu fiind Natura).

Idolul este o formă, o piesă, un obiect din natură confecționat de om, fiind considerat că este identic cu Dumnezeu.Idolul mai poate fi o statuie sau un chip cioplit din lemn ori piatră sau turnat din metal(aur, argint, bronz,etc), având înfățișarea omului, a dobitoacelor, a soarelui, a lunii, a stelelor și a altor vietăți așa cun ne rată și Sfântul Apostol Pavel:” Și au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios și al păsărilor și al celor cu patru picioare și al târâtoarelor(Romani1,23).

În idoli se încuibează duhurile necurate, diavolii, pe care îi socotesc dumnezei și pe care îi cinstesc închinătorii la idoli.

Iată cum îi descrie Psalmistul David:” Idolii neamurilor sunt argint și aur, lucruri de mâini omenești:Gură au și nu vor grăi; ochi au și nu vor vedea; Urechi au și nu vor auzi; nări au și nu vor mirosi; Mâini au și nu vor pipăi; picioare au și nu vor umbla, nu vor glăsui cu gâtlejul lor(Psalmul 113, 12-15).

ANUBIS – zeul morții la egipteni

Unor astfel de idoli păgânii le dădeau nume de ”zei” sau ”dumnezei” cărora le aduceau, jertfe de animale și chiar omenești, închinare, tâmieri cărora le construiau temple impunătoare.

În Sfânta Scripură întâlnim nume ale unor astfel de idoli: MOLOH( căruia i se jertfeau copii și prunci); BAAL( e ste zeul ploilor, al furtunilor, al fulgerului și trăsnetului, al vânturilor, al munților, precum și zeul vieții, care fertilizează pământul, și zeul timpului. Baal este descris ca un luptător deosebit de puternic care combate forțele răului care încearcă să distrugă lumea) și ASTARTE(este zeiță supremă în mitologia feniciană, la obârșie zeiță a procreației și fecundității, ajunge să domine cerul și pământul), DAGON(I Regi 5,2) (era inițial zeul fertilității la asiro-babilonieni care a devenit un important zeu semitic, zeul grânelor și al peștelui).

În idolii templelor păgâne sălășluiau demonii, pe când în templul iudaic se aflau odoare sfinte, iar în Sfintele Biserici Creștine există icoane care-i reprezintă pe sfinți și în care lucrează harul divin al duhului Sfânt.

Idolii sunt de fapt forme deghizate ale demonilor, prin care oamnenii sunt atrași de la închinarea la adevăratul Dumnezeu, după cum ne arată Sfântul Apostol Pavel:” Deci ce spun eu? Că ce s-a jertfit pentru idol e ceva? Sau idolul este ceva? Ci (zic) că cele ce jertfesc neamurile, jertfesc demonilor și nu lui Dumnezeu. Și nu voiesc ca voi să fiți părtași ai demonilor. Nu puteți să beți paharul Domnului și paharul demonilor; nu puteți să vă împărtășiți din masa Domnului și din masa demonilor. Oare vrem să mâniem pe Domnul? Nu cumva suntem mai tari decât El”( I Corinteni,10.19-22).

Așadar, atât Sfânta Scriptură, cât și toate religiile panteisteprezintă pe idoli ca înfățișări îmbrăcate cu însușiri divine , sacre.

”Idolul, ca chip al forțelor și părților identificate cu Dumnezeu, are următoarele caracteristici:

1. este un chip al unei forțe a naturii, concretizată printr-o formă umană sau apropiată de cea umană. El este chip al soarelui, în care este concretizată căldura, al lunii, în care este concretizată lumina din timpul nopții, al taurului, al vacii în care se mișcă forța reproducerii vieții(…). La greci și la romani întruchipările umane ale acestor forțe aveau forme pur umane, arătând o conștiință mai clară a superiorității omului în cadrul naturii. La popoarele asiatice și africane aceste întruchipări îmbinau formele umane cu elemente subumane, arătând în mod mai direct amestecarea umanului cu natura( chipuri de femei cu pântece sau sâni enormi, etc). Aceste simbolizări ale diferitelor forțe ale naturii erau numite zei și acești zei erau prezentați în chipuri cioplite deosebite: apa mărilor în forma umană a zeului Neptun, frumusețea și dragostea trupească în chipul zeiței Venus, care satisface pornirea ei amoroasă(…), vitejia războinică umană în chipul zeului Marte. Uneori soarele însuși era simbolizat în forma umană a lui Apolo, care își avea chip propriu(…).

2. În forțele, fie pur fizice, fie amesteacte cu cele umane, fie pe de o parte bune, pe de alta rele, pe de o parte formatoare, pe de alta distrugătoare(…) Marte apăra, dar și ucidea(…). Idolilor li se aduceau și jertfe de oameni, arătându-se că natura pe care o reprezentau nu numai dă viață, ci o și distruge.

3. Forțele naturii se ciocnesc între ele, prin urmare și zeii care sunt simbolizați. Lupata dintre ele sau ei antrenează și pe oameni, pentru că și oamenii sunt socotiți părți integrante ale naturii sau purtați de aceste forțe(…). Oamenii fac rău fără voia lor și suportă pedeapsa pentru ei în mod inevitabil. Nu este posibilă iertarea sau progresul moral. Zeii îi mâna la fapte condamnabile și ei îi pedepsesc pentru ele(…).

4. De aici urmează că zeilor, reprezentați prin idoli sau forței naturale reprezentate de ei în mod direct, nu li se adresează rugăciuni pentru ai scăpa pe rugători de rele care țin de natură sau pentru a obține ajutor în desăvârșirea morală(…). Prin jertfa de sine adusă zeului, omul se unește cu forța naturii în aspectul ei distrugător.(…). Zeii ca încorporări umane ale forțelor naturii rămân, în general, oameni cu păcate, cu scăderi, departe de o desăvârșire și de o putere care depaășește cu totulș naturalul. De obicei cad și ei până la urmă, datorită cine știe cărei greșeli sau cărui rău făcut”.

Sfântul Teodor Studitul, bazându-se pe pe versetul:” Și au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios și al păsărilor și al celor cu patru picioare și al târâtoarelor(Romani 1, 23), evidențiază patru categorii de idoli: cei cu formă umană( masculină și feminină: Cronos, Zeus, Hera sau Afrodita, cea a zburătoarelor( vultur, acvilă), urmează cea a patrupedelor(vițel, țap) și cea de-a patra categorie a târâtoarelor(șarpe, șopârlă). Toate aceste forme de idoli ale popoarelor păgâne au încercat să adore făptura în locul Făcătorului, invetându-și o mulțime de zei și zeițe care sau lupatt unii cu alții pentru supremație, dar nici unul dintre ei nefiind Dumnezeu.

Icoana nu este idol, ci reprezentarea lui Dumnezeu care S-a fãcut om, Care nu a încetat totuși de a fi dupã natura Sa deosebit de natura creatã. Vorbim despre icoană numai după ce Dumnezeu s-a făcut om și a făcut din chipul nostru uman, chipul Ipostasului său necreat.

”Prin întrupare, Dumnezeu însuși și-a fãcut din fața omeneascã o fațã a Sa și a dat tuturor fețelor, care intrã în comuniune interioarã cu ea, sã sehrãneascã din pomul vieții, care este El (Apocalipsa 22, 2).

Noi zugrãvim icoana lui Hristos nu numai pentru a ne aminti de fața omeneascã a lui Dumnezeu care a fost odatã pe pãmânt, ci pentru a ne face

vizibilã, prin mijlocirea artei, fața Lui care existã și acum și care va exista pururea într-o legãturã cu noi, asigurându-ne cã și fețele noastre vor învia la o viațã veșnicã în comuniune cu El”.

Icoana ortodoxă este cel mai important călăuzitor al creștinilor în formarea lor duhovnicească, a urcării lor pe calea desăvârșirii, de trăire alături de Hristos în Duhul Sfânt.

Credincioșii știu că icoana le vorbește și îi încălăuzește pe linia vieții de model a lui Hristos nu numai ca o învățătură despre Hristos cel autentic; ci sunt convinși că prin icoane ei intră și în contact real cu Hristos, deci leagă cuvintele ce li se spun despre Hristos în Biserică, cu Hristos însuși care e viu neîncetat și prezent în Biserica, în orice loc unde ei își îndreaptă privirea spre icoana lui Hristos și I se închinã cu credință în El.

Hotărârea Sinodului VII ecumenic de la Niceea afirmã că închinarea acordată icoanei ”trece”,”depășește”, ”urcă” de la ea, la persoana reprezentatã, la prototip. Se interpretează de obicei această expresie ca o liberă mutare a minții umane de la icoanã la prototip, ca de la un lucru la o realitate cu totul separatã. Dar ”trecerea” aceasta are un înțeles cu mult mai adânc.

Sfântul Teodor Studitul declară chiar că ”prototipul și icoana își au existența una în alta și prin suprimarea uneia se suprimă și cealaltă”.

” Distincția dintre idol și icoană nu este valabilă doar la nivel treminologic, ci are la bază și o diferență doctrinară(…). De aceea versetele Sfintei Scripturi referitoare la idoli nu se pot raporta la Sfintele Icoane, iar Biserica nu poate fi numită idolatră pentru că le cinstește pe acestea(…). Prototipurile idolilor(zeii) nu pot fi identificate cu prototipurile Sfintelor Icoane”. Păgânii se închinau la idoli, ca unui Dumnezeu, cărora le aduceau jertfe.

Caracteristicile icoanei:

1. Icoana ne ajută să transcendem finitul chipului pentru descoperirea lui Dumnezeu cel infinit și veșnic.

2. Cea mai importantă icoană a lui Dumnezeu este cea a lui Hristos care a luat chipul nostru omenesc. Când privim icoana Pruncului născut în peștera din Betleem, vedem pe Fiul lui Dumnezeu ce se naște ca om. Prin aceasta transcendem umanitatea Lui văzută la dumnezeirea firii Lui celei nevăzute.

3. Prin icoana fiecărui sfânt vedem pe Hristos Domnul sau umanitaea Lui îndumnezeită, fără să-i identificăm alte persoane cu El. Stând în fața icoanei oricărui sfânt săvârșim actul transcenderii nu numai la sfântul reprezentat, ci și la Hristos care este imprimat în el. O mamă nu-și confundă copii îmbrățișându-i, ci, cu cât îi iubește mai mult cu atât îi distinge mai mult identificând pe fiecare de ceilalți și iubind pe fiecare cu specificul lui.

4. Hristos și sfinții nu sunt chemații unii împotriva altora, așa cum se întâmplă în cazul idolilor, ci ei ne ajută prin rugăciunile lor catre Dumnezeu Hristos Atoatesusținător și Atoatebinevoitor. Sfinții au biruit răul prin credință, iubire și fapte bune, punându-se în slujba lui Dumnezeu

5. Prin icoană Hristos ne ridică spre bine, spre unirea cu El cu ajutorul și puterea date de poruncile Lui.

De aceea Vechiul Testament a interzis idolul pentru a nu de pierde conștiința deosebirii lui Dumnezeu de natură. Prin simbolul natural și sacru se menținea conștiița aceste deosebiri, pe când prin idoli se pierdea conștiința deosedirii între Dumnnezeu și natura creată.

”Deosebirea radicală și esențială între idol și icoană stă în faptul că icoana este semnul relității transcendente a lui Dumnezeu, cea mai presus de natură, pe când idolul este reprezentarea confecționată a forțelor imanente ale naturii. Idolul nu are acea dimensiune «de dincolo», identificându-se cu materia din care afost făcut. Icoana este imaginea adevărului pe când idolul este asemănarea minciunii și a erorii. Icoana este expresia, asemănarea cu ceea ce a existat sau există, pe când idolul este similitudinea cu ceea ce nu există, este o ficțiune , un simulacru. Icoana este o înfățișare care arată un lucru adevărat, ce are ființa sa în lume , cum este icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Sfintei Fecioare Maria și a tutoror sfinților. Dacă icoana reprezintă un dumnezeu fals, un dumnezeu inexistent, atunci ea este un idol. Când însă este vorba de icoana lui Hristos, a Maicii Domnului sau a unui sfânt, ea este demnă de cinstire, pentru că demn de cinstire este cel reprezentat în icoană.

Afară de caesta, păgânii se închinau la idoli, ca la un Dumnezeu, le aduceau lor jertfe, socotind că aurul și argintul ar fi Dumnezeu. Creștinii însă nu cinstesc icoanele ca pe niște dumnezei și nici prin închinarea la ele nu se depărtează de închinarea adevăratului Dumnezeu. Dimpotrivă, prin ele ei sunt îndepărtați spre Dumnezeu, rugându-i pe sfinții zugrăviți în ele ca să mijlocească pentru ei la Domnul. În virtutea relației cu arhetipul, icoana este singura creație omenească a cărei cinstire nu implică idolatria”.

Așadar, ” icoana ne ridică privirea spre chipul Celui care, cu toate că este Dumnezeu, a asumat trăsăturile unei existențe individuale. Icoana lui Hristos ne arată că ne putem apropia făra teamă de Dumnezeu. Prin conteplarea icaonei Mântuitorului vom fi pătrunși de taina curățitoare a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Pentru aceasta, icoana este cel mai evident semn al iconomiei mântuirii”.

”Întruparea Fiului lui Dumnezeu justifică și postulează icoana fiindcă, prin ea, Dumnezeu pătrunde materia pe care o renaște luând trup, care devine, la rândul lui teofor(purtător de Dumnezeu. «Eu cinstesc materia – spune Sfântul Ioan Damaschinul – ci pe Creatorul materiei care s-a făcut materie pentru mine și care a binevoit să locuiască în materie și să realizeze mântuirea prin intermediul materiei». Să nu uităm că omul, duh întrupat, se înalță spre lumea duhovnicească pornind de la ce este trupesc!”.

III. ICOANA ÎNTRE SFINȚENIE ȘI ARTĂ

III.1. Icoana – aspecte ermineutice

Aspectul ermineutic al icoanelor este specific bisericii Ortodoxe din toate țările care au o spiritualitate bizantină, deoarece acesta este o caracteristică a acesteia.

”Nicio cultură, în afara celei născute în Bizanț, nu ne-a lăsat vreo carte asemănătoare Erminiilor de pictură, s-a observat, și faptul acesta a fost pus în legătură cu rostul mai adânc al artei bisericești, acela de a fi expresia nobilă a spiritualitîții creștine ortodoxe”.

Pentru a aprține spiritualității ortodoxe, iconografia teebuie să respecte anumite canoane, reguli stricte pentru a-și păstra locul interriorul Tradiției bisericești.

Erminiile sunt instrumente de lucru obligatorii care reglementează conținutul temelor iconografice, distribuția acestora în funcție de destinația lor cultică, conținând și îndrumări practice de atelier privind confecționarea instrumentelor de lucru necesare, prelucraea materialelor, schițe și desene, rețete de preparare a amestecurilor precum și o multitudine de modele ale sfinților.

Cea mai veche elaborare a unui canon ermineutic iconografic datează de prin secolele IX-X și care aparțin lui Elpius Romeul, care ne prezintă cum trebuie înfățisat Mântuitorul Hristos, profeții Vechiului Testament, protopărinții adam și Eva sau Sfinții Apostoli din Noul Testament.

Prin pictură creștină trebuie să înțelegem în general Sfintele Icoane, adică chipurile zugrăvite pe pereți, pe pânză, pe lemn, pe sticlă, care înfățișează persoanele Sfintei Treimi sau ale Sfinților cinstiți de Sfânta Biserică.

La început” primii creștini au ezitat vreme îndelungată să dea expresie văzută simțămintelor lor și să prezinte în arat plastică lumea lor de gîndire și simțire religioasă. Motivele acestei ezitări au fost:

1. În primele veacuri creștine, concepția crețtinilor despre divinitate, despre Sfânta Treime, era atât de înaltă, atât de pură și de perfectă, încât ei socoteau că prezentarea lui Dumnezeu sub orice formă materială ar fi de-a dreptul o necuviință, o impietate, o greșeală mare. Ei socoteau că Dumnezeul creștinilor, Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul cel care este Duh, nu poate avea niciun fel de asemănare cu zeii păgânătății, cu zeii care s-au dovedit a fi numai materie fără viață și fără putere și de aceea nici prezentarea Lui nu poate fi făcută sub formele în care au fost prezentați zeii odinioară.

2. La început, majoritatea creștinilor erau proveniți dintre iudei.Aceștia erau potrivnici oricărei arte plastice. Ei își bazau acestă atitudine pe cuvintele Tstamentului Vechi: să nu ai alți dumnezei afară de Mine. Să nu-ți faci chip cioplit, nici asemănarea a unui lucru din câte sunt sus în cer și din câte sunt jos, și din câte sunt în ape sub pămînt(Ieșirea 20,3-4). Pentru majoritatea caestor credincioși icoanele ca și statuile, erau chipuri cioplite și de accea erau în mod categoric împotriva lor.

3. Creștinii proveniți dintre păgâni erau refractari față de orice artă plastică, peentru motivul că, în păgânism, statuile și picturile au fost identificate și confundate cu zeii însăși. Datorită acestei identificări, acești creștini aveau o adevărată oroare, o adevărată repulsie față de picturi și sculpturi fiindcă ele le aduceau aminte de toate nelegiurile și de cruzimile din templele păgâne.

4. În mintea și inimile primilor creștini stăruia, încă vie și puternică, imaginea Mântuitorului. Ei trăiau fenomenul viețuirii cu Iisus Hristos și simțeau pe Mântuitorul ca fiind neîntrerupt din mijlocul lor. Faptul acesta facea ca ei să nu simtă nevoia prezentării divinității prin mijlocirea artelor plastice”.

Sinodul celor o Sută de capete din 1551, cere episcopilor să vegheze fiecare ca iconografii să se oprească de închipuiri și să urmeze tradiția, iar cel care nu are dar în realizarea icoanelor să fie oprit de la zugrăvirea icoanelor, căci Icoana lui Dumnezeu nu trebuie să fie încredințată celui o sluțesc și o necinstesc.

Prin hotărârile Sinoadelor ecumenice și misiunea episcopilor, ca urmași ai Sfinților Apostoli, Biserica veghează mereu asupra autenticității artei creștine, care nu a fost o născocire a pictorilor, ci o moștenire a Tradiției Bisericii.

Învățătura despre imagine nu s-a suprapus peste viziunea creștină despre lume, ci s-a înrădăcinat dintr ănceput în inima acesteia.

La Sinodul Quinisext(1 septembrie 692), Biserica a foormulat pentru prima dată un principiu de bază referitor la conținutul și caracterul artei sacre, Astefel, trei canoane, respectiv canonul 73, 82 și 100, au legătură cu arta sacră.

Canonul 73 se referă la imaginea Sfintei Cruci: ” De viață făcătoarea cruce, arătându-ne nouă mântuirea, se cade ca noi să punem toată stăruința spre a-i da toată cinstea cuvenită aceleia prin care am fost mântuiți de căderea cea veche. Drept aceea, dându-i ei închinăciune și cu gândul și cu cuvântul și cu simțirea, poruncim să se șteargă cu totul semnele crucii făcute de oarecare pe pământ (pe jos, pe pardoseli), ca nu cumva, prin călcarea de către cei care umblă, să fie batjocorit acest semn al biruinței noastre. Orânduim, așadar, să se afurisească cei ce de acum înainte ar face chipul crucii pe pământ (pe pardoseli)”. Acest canon indică atitudinea pe care trebuie să o avem fața de simbolul, pecetea creștinismului, Sfânta Cruce nu trebuie reprezentată pe jos acolo unde ar risca să fie călcată în picioare de trecători.

Canonul 82 este cel mai important și cel care ne interesează cel mai mult. El are o importanță capitală privind conținutul imaginii sacre, așa cum era înțeles de Biserică:” În unele chipuri ale cinstitelor icoane, mielul se zugrăvește arătat cu degetul de Înaintemergătorul (Sfântul Ioan Botezătorul), care (miel) s-a înțeles ca chip al harului, înfățișându-ne nouă mai înainte prin lege (prin Legea Vechiului Testament) pe adevăratul Miel, pe Hristos Dumnezeul nostru. Cinstind, așadar, chipurile și umbrele vechi ca semne (simboluri) și închipuiri (prefigurări) ale adevărului, predanisite Bisericii, noi cinstim în primul rând harul și adevărul, primindu-l pe el (pe ele) ca plinire a Legii. Drept aceea, pentru ca aceea ce este desăvârșit să se înfățișeze ochilor tuturor și prin meșteșugul culorilor, orânduim (hotărâm) ca de acum înainte Hristos Dumnezeul nostru, Mielul care a ridicat păcatul lumii, să fie î nfățișat (reprezentat) și în icoane după chipul Său cel omenesc în locul vechiului miel, pentru ca înțelegând prin aceasta măreția lui Dumnezeu Cuvântul, sa fim îndrumați și spre aducerea-aminte de petrecerea Lui în trup, de patima Sa și moartea Sa mântuitoare, și de răscumpărarea (izbăvirea) lumii, care s-a făcut prin aceasta”.

”Imaginea despre care vorbește Sinodul Quinisext- Hristos Mielul arătat cu degetul de Înaintemergător- era o imaginebogată importantă din punct de vedere dogmatic și liturgic, Ea se bazează pe binecunostul capitol I din Evanghelia după Ioan, Evanghelistul transmite mărturia Sfântului Ioan Botezătorul privitoare la venirea imnentă a Mântuitorului. Atunci când jerfitorii și leviții au venit să-l întrebe dacă nu cumva este el Ilie, Sfântul Ioan Botezătorul- care este ultimul dintre profeții vetero-testamentari- le răspunde că el este Înaintemergătorul Celui ce vine după el. Și chiar a doua zi , Hristos apare Înaintea poporului cerând sfântului Ioan botezul. Înaintemergătorul îl arată cu degetul, spunând: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică pacatul lumii( Ioan 1, 29)”. Așadar sinodul vorbește despre niște simboluri, întâlnite foarte mult în perioada creștinismului primar, care erau depăște și care nu mai trebuie întâlnite în viața Bisericii. Sinodul Quinisext hotărăște înlocuirea tuturor simbolurilor din Vechiul Testament și din perioada primelor veacuri creștine cu reprezentarea directă a ceea ce ele prefigurau, chemând la descoperirea sensului lor adevărat.

Așadar, de vreme ce Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit printre oameni și am văzut slava Lui născut din Tatăl, se cuvine ca imaginea să arate adevărul a ceea ce s-a arătat în timp și a devenit accesibil și vizibil ochiului, reprezentării și descrierii Fiului lui Dumnezeu în formă umană.

Canonul 82 nu se limitează numai la simboluri și la principii dogmatice, el ne arată cum trebuie să fie imaginea:”icoana ne arată chipul Lui Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos, Cel care a trăit într-o epocă anumită. Chiar dacă ne mărginim la a-L reprezenta pe Domnul ca pe un om obișnuit, în stilul unui portret profa, o astfel de reprezentarene va aminti doar viața, Patimile și moartea Lui(…). El nu este doar om, ci Dumnezeu-Omul.. . Prin urmare, simpla reprezentare a faptului istoric nu este suficientă pentru ca o imagine să devină icoană. Imaginea trebuie să ne arate că cel înfățișat este”Mielul care ridică pacatul lumii, Hristos Dumnezeul nostru”. Sinodul pretinde așadar, o imagine directă a lui Iisus Hristos. În acest sens Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului îi scria episcopilui iconoclast Toma următoarele cuvinte:” Repreazentarea chipului omenesc al Domnului pe icoane slujește la rușinarea ereticilor care pretind că El nu S-a făcut om decât în închipuire ți nu în realitate”.

Canonul 100, al Sinodului Quinisext este axat pe gândirea păgână,osânndindu-se pictura imorală: „Ochii tăi să privească cele drepte" și „cu toată paza tinereții inima ta" poruncește înțelepciunea (Proverbe 4, 23, 25), căci simțirile trupului lesne strecoară în suflet cele ale lor. Poruncim așadar ca de acum înainte în nici un chip să nu se mai zugrăvească, fie pe table (tablouri), fie altcumva înfățișate, chipuri care amăgesc vederea și care strică mintea și împing spre ațâțările plăcerilor rușinoase. Iar dacă cineva s-ar apuca (s-ar încumeta) să facă acest lucru, să se afurisească”. Acest canon elimină orice rămășiță a artei elenistice.

După încetarea luptelor împotriva icoanelor, dar mai ales în timpul de înflorire și prosperitate a Imperiului Bizantin, sub conducerea dianastiei macedonene(867-1057), pictura religioasa s-a dezvoltat atingând culmi impresionante prin bogăție și frumusețe.

Din punct de vedere canonic” o icoană nu poate niciodată coborî sub un nivel artsitic. Iconograful trebuie să posede simțul culorilor, auzul consonaței muzicale a liniilor și a formelor, o stăpânire desăvârșită a mijloacelor care permit povestirea cerului. Deasupra acestui nivel, se deschide nemărginitul viziunii inspirate. Cu toate acestea, nu icoana este cea frumoasă, ci Adevărul care coboară din ea și se înveșmântează cu formele ei.. Orice finit este, din punct de vedere matematic, raportul dintre două infinituri. La fel, orice icoană se raportează la două infinituri: lumina divină și spiritul uman.

Tradiția Bisericii cultivă stilul și gustul cu un rafinament desăvârșit. Canonul iconografic precizează marile principii privitoare la formă și conținut. Scurte remarci se găsesc în manuale care slujeau drept călăuze ale iconografilor. Acestea învățau despre pregătirea tencuielilor, despre fixarea culorilor, și mai ales a aurului, despre prezentarea anumitor detalii simbolice, despre atributele personajelor, despre ordinea picturilor în biserică”.

Mănăstirile din Muntele Athos au vegheat ca zugravii să respecte canonul rânduit pentru pictura religioasă. Monahii s-au opus cu fermitate atunci când anumite curente laice voiau să abată pictura religioasă din drumul ei obișnuit. Datorită atenției acordate picturii religioase, anumiți călugări au alcătuit manuale cu regulile pictării tablourilor religioase, reușind menținerea acestei picturi pe linia ei plină de mărire și frumusețe.

Începând cu secolul XIV, pictura bizantină din Muntele Athos a fost viguros împrospătată de marele monah Manuil Panselinos, apoi pe la jumătatea secoluluial XVI-lea Teofan Cretanul și chiar Frangos Cateianos toți trei zugrăvind multe biserici atonite. Pictura aceasta, păstrată în Muntele Athos, s-a răspândit în toate bisericile și țările ortodoxe. Canonul sau regula acestei picturi s-a impus pretutindeni în bisericile dreptcredincioase și ea stăpânește până astăzi.

”Sfinții picturilor bizantine sunt înalți și zvelți, slabi și uscați. Întraga lor fizionomie exprimă ascetismul, asprimea unei vieți trăită în ajunare, în înfrânare, ân rugăciune. Ei sunt firi contemplative și fața lor exprimă pacea sufletului, pacea lăuntrică a omului înduhovnicit. Privirile lor sunt senine, blânde și îndreptate în jos. Nasul este lung și subțire, gura mică și strânsă, bărbia strâmtă, părul și barba, de obicei, cărunte. Ei sunt icoana, sunt tipul ideal al creștinului adevărat, al creștinului desprins de legăturile vieții pământești și ancorat cu toată ființa lui în lumea veșniciei”.

Cu trecerea timpului s-au aelcătuit mai multe manuale călăuzitoare în arta picturii religioase. Astfel, ”a fost alcătuită Erminia de la Ierusalim, din anul 1674, pentru a fi răspândită în întraga Biserică Ortodoxă, după aceasta conducându-se pictorul Emanuel Tsanes(1699). În anul 1729, a apărut cea mai deplină Erminie, a lui Dionisie din Furna, după care s-a orientat marele pictor, Patriarhul Sivan al Antiohiei.

În secolul XIX, pictura grecească a fost influențată de școala bavareză a lui Thisch și Seitz, precum și cea rusă a lui Vasnețov, exprimând realism, naturalețe și omenesc. La Athos s-a păstrat tipul bizantin tradiționalist a lui Teofan, cultivat de pictorii Ioasaf din Kavsokalivia, de Daniil din Katunakia și de Zaharia din Nea Skiti”.

În Erminia Picturii Bizantine, scrisă de Dionisie din Furna, acesta face recomnadări pictorilor care vor urma să picteze chipuriel sfinților. Astfel el se adreseaza zugrafilor:” cel ce voiește a deprinde meșteșugul zugrăviei, mai întâi să se călăuzească singur desenând simplu și fără măsuri câtăva vreme, pentru ca să capete(o oarecare) îndemânare și să se arate priceput. Apoi să se facă pentru el rugăciune către Domnul Iisus Hristos… . Să nu faci lucrul tău prost și cum s-ar întâmpla, ci cu frica lui Dumnezeu, cu bună cucernicie, ca pe un dumnezeiesc lucru. Ia aminte dară(…) ca să nu cazi în greșeala neevlaviei, de vreme , ce după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, ” cinstea icoanei se duce către întâiul chip”, așa și cea împotrivă, adică ocărârea și necinstirea icoanei, cătr întâiul chip(înfățișat) trece”.

Un rol important în alcătuirea erminiilor l-a avut și Sfântul Antim Ivireanul care alcătuiește, așa cum afirmă bizantinologul Vasile Grecu, ”cea mai însemnată capodoperă de caligrafie și zugrăveală” și care cuprinde un număr de 21 de file pe care sunt reprezentate 513 portrete și 3 schițe, un fel de genealogie biblică de la Adam la Hristos.Acest manuscris a fost dedicat de Sfântul Antim Ivireanul domnitorului Constantin –Vodă Brâncoveanu la 1 iullie 1709 fiind socotită” cea dintâi carte românească de zugrăveală, cu totul originală și deosebită de Erminiile făcute după tipicul bizantin”.

În Bisericile Ortodoxe, pictura nu se face la întâmplare, ci după canoane și norme bine stabilite, așa cum o arată și Erminia scrisă de Dionisie din Furna. Biserica ortodoxă ca locaș de cult, închipuie lumea întreagă. Pardoseală din biserică reprezintă pământul, bolta bisericii simbolizează cerul, iar absida altarului reprezintă unirea celor două.

În Sfântul Altar, în partea superioară a peretelui disnpre răsăsrit, se pictează Maica Domnului șezînd pe un tron cu pruncul Iisus în brațe. De o parte și de alta a tronului sunt reprezentați arhanghelii Mihail( de-a dreapta) și Gavriil(de-a stânga) în rugăciune., Sub această icoană se pictează împărtășirea apostolilor de către Iisus Hristos.

Tot pe peretele de răsărit, sub icoana împărtășirii Sfinților Apostoli sunt reprezentați Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, dar și alți sfinți ierarhi.De parte și de alta a sfinților ierarhi sunt pictați diaconii Ștefan(stânga) și Laurențiu(dreapta).

În cupola(turla) centrală a bisericii se zugrăvește Iisus Hristos Pantocrator (Atotțiitorul), binecuvântând cu mana dreaptă și ținând cu mâna stângă Sfânta Evanghelie închisă la piept sau deschisă cu textul” Eu sunt Lumina lumii, Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”(Ioan 8,12), De jur împrejur, pe marginea curcubeului care îl înconjoară pe Mântuitorul, se scrie”Doamne, Doamne, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta at și o desăvârșește pe ea”( Psalmul 79, 15-16). Sub icoana Pantocrator, se pictează sfinții îngeri cu aripile puțin desfăcute, reprezentând liturghia îngerească.

Pe pandantivi sunt zugrăviți cei ptru evangheliști ( Matei, Amrcu, Luca și Ioan), iar sub ei profeții Vechiului Testament.

Sub prooroci avem praznicele împărătești în ordinea lor cronologică și răstignirea Domnului. Ordinea scenelor începe întotdeauna de la sud-est, deci de pe peretele din stânga altarului ți se continuă spre sud-vest, deci conform mersului soarelui pe cer sau acelor de ceasornic. Pe peretele de la apus, deasupra ușii bisericii, se zugrăvește fresca judecății de apoi sau icoana Adormirii Maicii Domnului.

Sub praznicele împărătești se pictează sfinții în cercuri. Deasupra stanelor din stânga și din dreapta sunt sfinții mucenici. Pe peretele de nord, nu departe de Sfântul altar, se zugrăvesc Sfinții Împărați Constantin și Elena, ținând între ei Crucea Mântuitorului, iar pe peretele de apus se pictează sfinții cuvioși și pustnicii cu pergamente în mâini.

Așadar, editarea și studirea erminiilor de pictură bisericească răspunde unei necesități mereu actuale în ceea ce privește activitatea concretă de conservare și restaurare în cadrul Comisiei de Pictură a Patriarhiei Române. Prin respectarea strictă a acestui canon iconografic, creștinii ortodocși au reușit să rămână la o înțelegere unitară a lui Hristos. Spre exemplu, nu este corect să fie reprezentată Maica Domnului cu capul descoperit, deoarece Maica Domnului era mereu acoperită cu un voal, nu i se vedea deloc părul, avea o îmbrăcăminte modestă și foarte serioasă.

Conform Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, art. 14, sub. x, Sfântul Sinod are și atribuția de „a supraveghea din punct de vedere dogmatic, liturgic și canonic, lucrările de arhitectură, pictură și sculptură și alte forme de artă bisericească ortodoxă”. Prin decizia patriarhală nr. 136 din 10 mai 1950 s-a stabilit faptul că „nicio lucrare de pictură, reparație sau operă nouă nu se face în Bisericile Ortodoxe decât de pictorii care au autorizația Patriarhiei și aprobarea chiriarhului” locului. În Patriarhia Română există în vigoare și Regulamentul pentru zugrăvirea Bisericilor, care a fost publicat în revista Biserica Ortodoxă Română, XXXVI (1912), nr. 7. El a fost aprobat în 1912 și sancționat prin Decretul Regal nr. 4316/ 1912.

III. 2. Icoana și liturghia – cale spre sfințenie și îndemn la rugăciune

Prin hotărârile Sinodului VII ecumenic de la Niceea, din 11 martie 843, se punea capăt nu numai disputelor iconoclaste, ci și neînțelegerilor privitoare la persoana Mântuitorului Hristos, care tulburase pacea Bisericii, începând cu secolul al IV-lea; se definitiva-se dogma hristologică a Bisericii lui Hristos.

Prin cinstirea icoanei Mântuitorului Hristos credincioșii nu fac altceva decât să mărturisescă taina Întrupării Fiului, a doua persoana a Sfintei Treimi. Tocmai datorită acestei Întrupări a Fiului lui Dumnezeu, omul a putut intra în comuniune cu Dumnezeu, L-a putut reprezenta pe Hristos prin icoană. Icoana este singura reprezentare vizibilă a invizibilului, prin ea putând a reflecta teofania și epifania lui Dumnezeu în imagini și culori.

Adevărata icoană are un sens liturgic pe care îl exprimă însăși ființa ei. Icoana este o scară spre cele cerești, un pod ancorat între viața pământescă și cea cerească, ajutându-ne să creștem duhovnicesc spre asemănarea cu Dumnezeu. Așadar, prin icoană se revarsă continuu harul divin al lui Dumnezeu.

Icoanele au devenit prezență nelipsită, o parte integrantă a cultului creștin ortodox și îndeosebi centrului acestuia, adică a Sfintei Liturghii. În Biserica Ortodoxă, icoana este prezentă la toate tainele, laudele și ierurgiile care au legătură cu viața omului,cu scopul de a curați, binecuvânta și sfinți pe acesta, natura înconjurătoare, și toate lucrurile de care omul are nevoie în viață, pentru lauda lui Dumnezeu și mântuirea sufletului. Fără prezența lor credinciosul ortodox s-ar simți în imposibilitatea de a participa activ la aceste slujbe, ar simți închisă calea către comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții. Atunci, am înțelege de ce credinciosul ortodox nu poate să-și imagineze o Sfântă Liturghie fără icoane, fără aceste porți deschise spre Îmărăția lui Dumnezeu.

Soarele cultului divin public, al vieții eclesiale, Sfânta Liturghie, este piasa în care prin prezența lui Hristos reprezentat pri icoane, credinciosul este personajul principal. Sfânta Liturghie este cadrul cel mai important prin care credincioșii, în prezența Creatorului, intră în comuniune unii cu alții, dar și cu Biserica nevăzută a sfinților, a îngerilor și a Maicii Domnului.

Prin binecuvântarea rostită la începutul Sfintei Liturghii:” Binecuvântată este Împărăția tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” participanții intră în mod real în dimensiunea Împărăției Cerurilor, în comuniune cu Sfânta Treime. ”Sfânta Liturghie este taina acestei întrupări a Domnului, la începutul ei se cuvine să fie pusă în lumina și să fie propovăduită Treimea”.

”Iată de ce Biserica invită pe credincioși să lepede toată grija cea lumească și să aibă sus toate inimile în vederea intrării iminente în comuniunea cu Însuși Hristos, prin primirea Sfintei Euharistii.

Icoanele iconostasului și ale întrgului lăcaș de cult întrțin atmosfera de rugăciune și înălțare sufletească a credinciosului în timpul Sfintei Liturghii. El simte prezența icoanelor, care-l invită la meditație și rugăciune”.

Pe parcursul desfășurării Sfintei Liturghii, credincioșii stau în fața sfinților conteplându-i și imporându-i de a mijloci pentru ei înaintea lui Dumnezeu. Ei chiar împodobesc aceste icoane cu flori, așezând înaintea lor lumânări sau candele aprinse ca un prinos și ca o jertfă de bun miros adusă lui Dumnezeu. Iată de ce, icoanele îndeplinesc și un rol instructiv-pedagogic, fiindcă ele sunt cărți deschise către Dumnezeu.

”Icoana nu este însă numai o parte integrantă a Sfintei Liturghii, ci, ea își are locul său și în Liturghia după Liturghie, cum o numește Părintele profesor Ion Bria”.

În timpul Sfintei Liturghii, icoanele împreună cu rugăciunile și toate cântările liturgice, îi ajută pe creștinii ortodocși să urce spre întâlnirea cu Hristos prin Dumnezeiasca Euharistie. Putem spune că în mod tainic, Sfânta Liturghie este o icoană vie a lui Hristos Cel viu, o icoană vie, dinamică pentru că, toate actele liturgice ni-L înfățișează pe Hristos în întraga Sa iconomie. În Liturghie, El este trăit de credincioșii de azi în același chip în care Îl trăiau contemporanii Lui în vremea petrecerii Sale pământești sau, cum spune părintele Stăniloae, „în atmosfera Sfintei Liturghii se prelungește atmosfera Noului Testament, trăită în preajma Mântuitorului de Sfinții Apostoli” .

În timpul Sfintei Liturghii are loc o trăire vie, autentică, subiectivă între Dumnezeu și credincioși. Astfel, Hristos Mântuitorul, în timpul liturghiei este trăit ca o prezență intimă sufletului și nu ca o persoană străină și necunoscută.

” Liturghia după Liturghie începe de îndată ce celebrarea Sfintei Liturghii, în biserică, a luat sfârșit. În liturghia după Liturghie, credinciosul nu are de-a face cu icoane în culori și linii, ci cu icoane însuflețite. Chipurile oamenilor sunt, toate, icoana lui HristosÎnsuși, pe care credinciosul să le descopere, să le sesizeze și să nu treacă nepăsător pe lângă acestea(…). Credinciosul este chemat, așadar în Liturghia după Liturghie, să pună în aplicare mesajul evanghelic, mesajul Sfintei Liturghii, adică iubirea față de aproapele, care ia, în exclusivitate, o dimensiune diaconală”.

Credincioșii, păstrând icoana lui Hristos în inimă și viețuind conform voii lui Dumnezeu, putem vorbi și despre o Liturghie a inimii despre care vorbesc marii asceți ai bisericii. Liturghia inimii, a păcii, a ascezei interioare este acea Liturghie personală celebrată de fiecare credincios în altarul inimii sale vegheată de icoana lui Hristos.

În timpul Sfintei Liturghii, în Biserică icoana călăuzește pe credincios către Dumnezeu, chemându-l la rugăciune:” Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei,28,20).

Icoana este un motiv vizual de aducere aminte(anamneză) al Persoanei lui Hristos, trezind în noi ”sentimentul de recunoștință și de laude aduse lui Dumnezeu”.

Icoana ne amintește mereu de iubirea lui Dumnezeu față de lume. Credincioșii ortodocși extind prezența icoanelor din biserică, expunându-le și în casele lor, pentru a continua oarecum liturghia și în ”biserica de acasă” care este familia. Multe case creștin-ortodoxe au în colțul dinspre răsărit un mic altar, un mic iconstas de rugăciune, ”astfel încât familia sa fie înțeleasă ca fiind o ecclesia domestica, adică biserică prelungită în casa proprie”.

Icoana ne îndeamnă să fim închinători ai lui Hristos, în timp ce Taina Sfintei Euharistii ne face purtători și viețuitori în și cu Hristos ” Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el;… și cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.”(Ioan 6, 56-57).

Acolo unde este prezetă lumina lui Hristos va domni pacea, bucuria, iubirea de Dumnezeu și de oameni. Este datoria fiecărui credincios de a avea mereu în inima sa icoana lui Hristos.

În Biserica Ortodoxă Română, icoana a fost, este și va fi o parte integrantă a Liturghiei, a cultului și a evlaviei credincioșilor. Ea a constituit o sursă de spiritualitate și o prezență nedespărțită de Dumnezeu .

O experiență grăitoare în acest sens o avem din viața Sfântului Siluan Athonitul, care ne arată rostul important al icoanei în cadrul liturgic. Cuviosul părinte mărturisește cum la puțin timp după intrarea în monahism a fost cuprins de o stare cumplită de deznădejde, chinuit fiind și de sentimentul părăsirii din partea lui Dumnezeu, pe Care Îl simțea nemilostiv și neînduplecat. „A trecut puțin timp, mărturisește Sfântul Siluan; m-am dus la biserică pentru vecernie și, privind la icoana Domnului, am spus: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul! și odată cu aceste cuvinte, am văzut în locul icoanei pe Domnul viu și harul Sfântului Duh a umplut sufletul meu și tot trupul meu. Și așa am cunoscut prin Duhul Sfânt că Iisus Hristos este Dumnezeu și am fost cuprins de dorința dulce de a suferi pentru Hristos” .

Așadar, legătura dintre icoană și Slujba Sfintei Euharistii este evidentă nu numai prin descoperirea aceluiași chip evanghelic al lui Hristos, dar și prin chemarea adresată tuturor credincioșilor de a se aduce pe ei înșiși jertfe, alipindu-se Jertfei Euharistice a Domnului.

III.3. Icoana în lumea de astăzi

Privită din punct de vedere spiritual și artistic, icoana ar reprezenta una din cele mai mari descoperiri ale lumii contemporane din secolul XX. Icoana a fost descoperită de umanitate și mai mult datorită unor evenimente istorice în care aceasta a simțit nevoia unui ajutor divin, mai ales în ajunul marilor conflagrații mondiale cum ar fi războaiele mondiale și revoluțiile. În aceste momente istorice icoana a apărut ca un tezaur inestimabil al artei omenești. Pentru anumite categorii de oameni icoana reprezenta o prezență a lui Dumnezeu în mijlocul lor, iar pentru alții un simplu obiect de artă, de imaginație estetică. Icoana, putem spune, nu reprezintă doar o valoare culturală, artistică sau estetică, ci ea reprezintă o descoperire, prin intermediul artei, a spiritualității ortodoxe, o teologie în imagini manifestată în perioadele amintite. Astfel, sfintele icoane începeau să mijlocească, să vorbească aceleași graiuri pe care le vorbeau strămoșilor noștrii.

În perioada comunistă, pentru sfintele icoane , dar și pentru fenomenul religios începe o nouă perioadă de suferință pentru spiritualitartea ortodoxă românescă. Religia însăși este considerată ca o ideologie reacțioanară împotriva sistemului, o înșelătorie. Pătrund tot mai mult ideile marxist- leniniste, în care Biserica este numită de Statul ateu un ”corp străin” care promovează idei depre o lume ostilă, nesupunere față de stat un ”opiu pentru popor”. Lupta împotriva religiei este purtată în numele libertății de conștiință, de a crede în ceva sau de a nu crede în nimic, o luptă care stă împotriva dezvoltării științei și tehnicii, o luptă decisivă pentru formarea noului om modern. Biserica și sfintele icoane intră întur-un proces de purificare.

Icoana în perioada comnunistă este supusă distrugerii, chir Sfinte Biserici sunt puse la pământ sau buldozere, iar altele au fost translate în spatele blocurilor comuniste.

”După abdicarea istorică a regelui Mihai I din 30 decembrie 1947, situația socială și politică a României se degradează, apărând astfel noi structuri ale statului, care vor manifesta o deosebită “grijă” pentru tot ceea ce însemnă instituție statală, și atsfel, Biserica, ca una dintre cele mai importante instituții ale poporului român, care se confundă cu originea și istoria sa a intrat repede în vizorul aparatului de stat- Securitatea. Dacă la început lupta nu a fost extrem de fățișă, în timp statul totalitar comunist a început să se impună chiar și în viața bisericească în vederea îngrădirii spiritului și al credinței creștine, în care omul acelor vremuri tulburi avea o “evadare” către ceea ce însemna spiritualitatea și trăirea creștină.

Istoria Bisericii Ortodoxe Române de după anul 1948 este istoria represiunii antireligioase și a persecuției ca merge până la martirizare. După cum este cunoscut, acțiunile regimului comunist au întâmpinat deseori opoziția fermă și eroică a reprezentanților Bisericii, fapt care argumentează pe deplin aserțiunea părinților care spun “Comunismul a umplut cerul cu sfinți”.

Dupa instaurarea regimului comunist Biserica a fost marginalizata fiind considerata o institutie retrogadă reactionară și periculoasă, fiind supusa unui control sever din partea statului communist prin aparatul care nu avea liniște niciadată- Securitatea. În schimbul unor compromisuri facute statului communist precum renunțarea la diferite acțiuni caritabile și sociale, limitarea doar la săvârșirea cultului în biserici ș.a Biserica a putut să își asigure principalele îndatoriri ale sale, din perspectiva dihotomică: divino-umană. Altfel spus ea a asigurat ființei poporului român legătura spre Dumnezeu și cu Dumnezeu. Însă o mai dureroasă latură a luptei statului comunist ateu contra Bisericii și contra românilor, căci cine lovește în Biserică lovește în mama poporului român, a fost dărâmarea și translatarea de biserici, unele monumente impresionante de arhitectură. Doar în capitală au fost dărâmate douăzci și patru de biserici iar trei au fost translatate.

Decretul 410 a introdus noi articole pentru a îngreuna și mai mult intrarea în monahism și implicit pentru a desființa mănăstirile din “lipsă de viețuitori” Prin urmare toți monahii și monahiile care nu corespundeau regulamentului au fost scoși afară din monahism. Se estimează un număr de peste 4700 de monahi”.

În mijlocul icoanei mărturisitorilor din perioada comunistă trebuie amintit chipul Patriarhului Justinian Marina care s-a pus cu toată ființa sa înaintea tăvălugului comunist, fiind un adevărat părinte pentru Biserică și păstoriții săi.

Acestă situație s-a schimbat dupa 41 de ani de comunism în care multe biserici, icoane și manuscrise religioase au fost distruse.”Ca urmare a transformărilor politico-sociale din România ultimelor două decenii, prezența simbolurilor religioase (mai exact icoane, cruci) în școlile din țara noastră s-a dovedit a fi un subiect de ample dezbateri în mass-media și, prin intermediul acesteia, la nivelul întregii societății. În acest context, s-au făcut auzite voci care contestă legitimitatea prezenței simbolurilor religioase în școli, invocându-se motivul că acestea ar constitui o formă de încălcare a libertății de conștiință a elevilor. Pe de altă parte, o parte semnificativă a opiniei publice consideră că prezența simbolurilor religioase în școli este o normalitate și chiar o necesitate, argumentându-și poziția prin influența pozitivă a acestor simboluri asupra formării morale și didactice a elevilor, prin faptul că afișarea acestor simboluri este o expresie a voinței majorității, prin caracterul pacifist, stimulator și inofensiv al acestora.

Imediat după evenimentele din 1989, părinții împreună cu cadrele didactice au înlocuit portretele șefului statului, al ”conducătorului mult iubit” cu Sfintele Icoane.

Însă prigonirea Sfintelor Icoane nu au încetat nici după acestă câștigare de exprimare religioasă. Ne întoarcem parcă, nu numai în perioada prigoanelor împotriva bisericii și credincioșilor ei, ci tot mai mult în perioada iconoclasmului. Este cunoscută lupta pe față întreprinsă de un profesor de filozofie Emil Moise, care declanșează începând cu anul 2005 o acțiune de îndepărtarea religiei și a Sfintelor Icoane din școlile publice din România. Iată că din nou se adeveresc cuvintele Sfântului Apostol Petru care spune:” Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită..”( 1Petru 5,8), căci lupata acesta pentru triumful icoanelor în școli se accestuează, întinzându-se pe o perioadă de câțiva ani, luptă care, pot afirma se duce și astăzi(2018). Icoanele și simbolurile religioase din clasă fac parte din ceea ce numim „curriculum ascuns”. Aceasta „deoarece simbolurile religioase sunt purtătoare explicite de valori, cu influențe evidente și importante în spațiul școlii” (Irina. Horga „Dimensiuni curriculare ale educației religioase. specte specifice în sistemul de învățământ românesc” Teză de doctorat, București 2007).

Pentru apărarea icoanelor s-au unit toate Organizațiile Civice creștine, dar și toate cultele recunoscute în România, așa cum pare pe un afiș de apărare a acestora în lupta contra iconomahilor contemporani care au dorit și doresc eradicarea lor.

Situația Sfintelor Icoane și a simbolurilor religioase s-au dezbătut și în forurile internaționale, respectiv la Curții Europene a Drepturilor Omului(CEDO). Reiterez hotărârea dată de CEDO în anul 2009 dată într-o situație similară, așa cum apare pe site-ul Basilica.ro:” S-a stabilit în mod clar că simpla prezență a simbolurilor religioase ale religiei majoritare în școlile publice nu încalcă dreptul părinților de a-și educa copiii potrivit propriilor convingeri și nici nu constituie o îndoctrinare. În același timp Curtea a apreciat că nu se poate lăsa la aprecierea unui număr redus de persoane, care au o părere preconcepută și subiectivă asupra acestei probleme, respectiv o concepție antireligioasă precum are reclamanta în cauză, problema amenajării ambientului școlar care ține de competența autorităților statale”.

Astfel,”în contextul actual, în care icoanele și simbolurile religioase sunt contestate, încercându-se eliminarea lor din spațiul public, este necesară o explicare și o aprofundare a semnificației sintelor icoane în viața și misiunea Bisericii. În acest sens, în cadrul Patriarhiei Române se acordă o importanță deosebită patrimoniului religios, în genera și picturii bisricești în special. Pctura multor bisrici și mănăstiri a fost restaurată sau se află în proces de restaurate, fiind înființate și numeroase muzee de artă bisericească în cadrul comunitășilor monahale.

În același timp, prin educația religioasă din școlile publice, din seminariile teologice și din facultățile de teologie ortodoxă se acordă o cinste deosebită sfintelor icoane și sunt formați viitori pictori și restauratori de lăcașuri sfinte.

Patriarhia Română a inițiat foarte multe proiecte legate de sfintele icaone între care amintim:

1. Icoana și Școala mărturisirii, organizat de Patriarhia Română în parteneriat cu Ministerul Educației Naționale și al Cercetării Științifice, a avut loc în perioada 1 decembrie 2016 – 21 mai 2017. În acestuia, elevii au fost chemați la asumarea și exprimarea iconografică a teologiei ortodoxe. Pentru că ora de religie și prezența profesorului de religie în școală au venit însoțite de prezența icoanei sau a crucii în sălile de curs. Și, prin ele, Biserica face transparentă iubirea lui Dumnezeu față de oameni, cât și vocația omului: îndumnezeirea. Căci Domnul ne cheamă nu la orice fel de viață, ci la viața cu El, la viața trăită intens.

De aceea, Sfintele Icoane în Școală sunt o mărturie vie a Împărăției lui Dumnezeu, sunt o predică continuă a Bisericii în Școală, dar și un protest tacit împotriva tuturor ideologiilor care îl deformează pe om. Pentru că știința este spațiul experimentului și al constatărilor practice, măsurabile și nu al supozițiilor. Ipotezele nu pot fi certitudini științifice și ele nu pot fi ideologizate, iar pseudo-știința, ca în cazul teoriei evoluționiste, nu are de-a face cu reala știință experimentală. Motiv pentru care, Sfintele Icoane vorbesc copiilor de școală despre om ca despre creația lui Dumnezeu și îi învață că omul se sfințește doar împreună cu El, și că nu este un produs al hazardului sau al evoluției transformiste.

2. Icoana Ortodoxă- lumina tradiției, Concurs care a ajuns la ediția a VI-a, iar câștigătorii au fost premiați și apreciați cu ocazia hramului Catedralei Patriarhale, închiant Sfinților Împărați Constantin cel Mare și mama sa , Elena.

De menționat că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

În fața secularismului contemporan, Biserica Ortodoxă Română reitererază importanța sfintelor icoane, ca mărturisire a dreptei credințe în Întruparea Fiului lui Dumnezeu cu scopul îndumnezeirii omului prin har. Pentru omul cultivat al zilelor noastre, conțtiința Bisericii și a sfintelor icoane merg pe același drum.Sfintele icoane au fost, sunt și vor fi sprijin pentru memorie pe calea mântuirii de la începutul Bisericii, Icoanele sunt expresia Ortodoxiei din punct de vedere dogmatic și moral, o descoperire a tainelor lui Hristos pentru mântuirea oamenilor.

Învățătura despre cisntirea icoanelor este importantă nu numai din punct de vedere doctrinar, în raport cu neo-protestanții, ci și dintr-o prspectivă extraraligioasă.

Astăzi, mai mult ca oricând, destinul Bisericii Ortodoxe și al icoanei se suprapun. În fața revoluțiilor ștințifico-tehnice icoana își pstrează caracterul transcedental unind în mod real umanitatea cu divinitatea.

Sfintele icoane sunt parte integarntă din Tradiția vie a Bisericii, deoarece prin ele se mărturisește adevărul că Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut S-a făcut văzut, adică Om, pentru a uni pe oameni cu Dumnezeu și a le dărui viață veșnică în Împărația Cerurilor.

Putem afirma că trebuie să iubim icoanele și am dori să fie prezente peste tot: în biserici, în școli, în muzee, în parcuri, în grădinițe ăn toate spațiile publice. Fiecare dintre noi putem picta pe pânza propriului nostru suflet icoana vie a lui Hristos, a Maicii Domnului și a sfinților prin puterea virtuților, încercând să aratăm prin aceasta , dragostea față de Dumnezeu.

B. PARTEA METODICĂ

IV. EDUCAȚIA ESTETICĂ ȘI EDUCAȚIA RELIGIOASĂ (AXIOLOGICĂ)

IV.1. Resorturi axiologice și simbolice ale experintei sacrului și ale educației

Educația omului este autentică atunci când se bazează, dar și fundamentează un sistem axiologic individual, congruent, relativ imperturbabil, incluzând valori fundamentale, constante care să scape perisabilității și facilității cotidiene. Condiționările cotidiene la care este supus individul, dincolo de realizarea (eventuala) a unui confort efemer, contribuie din plin la eroziunea spiritualității, a simțului critic si a sentimentului responsabilității. Din păcate, societățile noastre utilitare acordă prea puțină importanță educării individului în spiritul valorilor autentice și pentru structurarea unui fundament spiritual intregii sale desfășurări.

Existența noastră nu se poate reduce la coordonatele strict materiale. Materialitatea poate deveni, uneori, un corsaj și o piedică a plenarei manifestări a spiritualului, a sensului acestuia. Departe de a corespunde unei victorii asupra vagului și imaginarului și unei cuceriri de real și concret, reducția materialistă a lumii la pura corporalitate este o adevarată „dezincarnare”, o adevarată pierdere a sensului realului, un triumf al abstracției și conceptualului.

Nu aflăm nici un paradox, căci corporalul simplu nu este în el însuși decât o limită, aceea a lui aici-și-acum, este ultimul grad al ființei în afara căreia nu te mai întâmpinî decât neantul. Existența nu este numai de ordinul concretului, al observatorului, ci și al potențialității și dezabilității. Există nu numai ceea ce ființează ca atare, ci și cea ce poate fi, ceea ce vreau eu să fie sau am nevoie.

Raportarea omului la un plan valoric superior, stabil și coerent, cum este cel al valorilor religioase, este necesară și deosebit de fertilă în zilele noastre. Fără relaționarea la o dimensiune profundă a existenței, anume cea conturată de lumea valorilor, însăși activitatea și viața omului își pierd din substanță. Pentru viața umană, lumea valorilor în general este un punct de sprijin în univers, un temei ineluctabil pentru generarea unui surplus de energie spirituală, care ar putea perfecta întreaga existență umană. Investiția în spiritul uman, prin educație, are consecințe inepuizabile.

Dacă omul și-ar înnobila mai atent spiritul, atunci și ceea ce ține de existența sa concretă ar fi mai usor și mai bine realizat. Forța omului nu derivă dintr-o precaritate a exteriorului care trebuie pregatită sau exploatată de spirit; superioritatea să țină mai mult de o disponibilitate funciară către autonomie, specifică interiorității. Eul veritabil este cucerit atunci când propria noastra viață este condusă către autonomie.

Omul poartă lumea launtric, spiritual, tot așa cum o poartă Creatorul în gândirea și dragostea Sa. Omul își construiește un univers spiritual, o viață interioara; aceasta îl determină îl definește. Iar în lumea lui interioara, vederea spirituală crește cu fiecare întrebare și răspuns despre ființe și lucruri, cu fiecare înțeles nou dobândit despre lumea lui Dumnezeu atât de imensă, de inepuizabilă și care i se deschide, i se oferă. Omul este dedicat finalității, scopurilor, valorilor. Nu el se adaptează la lumea externă, ci aceasta se muleaza conform unei finalități instituite în spiritul său.

Valorile religioase fortifică interioritate și-l direcționează pe individ spre cucerirea unei lumi veritabile, întemeiată pe autonomie morală . Dacă orice etică obligă la ceva dincolo de, acest suprauman este baza spirituală cea mai profundă a omului însuși. Odata cu aceasta va dispărea orice posibiltate de a înțelege morala ca un jug oprimant sau ca o structurare stereotipă. Activitatea noastră ar trebui să fie condiționată de impulsuri ce vin din interior. Dar oamenii sunt integrați în structuri și îndemnați la fapte prin intermediul diverselor sisteme normative. Fără un scop superior al existenței subiective, lipsește vieții un sprijin solid și consistență; ea nu poate deci, în ciuda unei plenitudini a exteriorului, sa scape de vid și de disoluția interioară

Viața fără religie echivalează cu viața inautică și cu existența descentrată axiologic. Nu există valoare care să nu implice, în cele din urmă, un caracter religios. Religia este actul care transcende oricarui relativ, ea gasește în locul neantului acest absolut al actului la care ne face să participăm și care absolutizează și valorizează orice relativ. Valorile religioase sunt valoriumane prin excelență, deoarece :

Toate valorile autentice aparțin credinței; iar valorile credinței ne obligă să trecem dincolo de sensibil, printr-un act de consimtământ pur, sensibilul fiind o cale de acces spre transcendent;

Valorile religioase presupun subordonarea față de un principiu care ne depașește, dar care are demnitatea de a regla și valida comportamentele și raționamentele noastre. Religia este singura instanță pe care omul o acceptă atunci cand este judecat.

Religia nu rezidă numai în sentiment, nici numai în gândire. Ea face să „coboare” absolutul valorii în datul concret și în relativ. Ea asigură comunicarea permanenta a transcendentului cu imanentul.

La valoarea religioasă se poate accede în intimitate și prin punerea în paranteze a unei părți din sinele participantului la actul sacru. În procesul aproprierii de divinitate pot fi întâlnite două atitudini,; una de înalțare, de raportare la ceva mai presus de noi, și alta de adâncire, de interogare a propriei subiectivități. Valorile religioase fac parte dintr-un grup mai larg, acela al valorilor-scopurilor absolute, spirituale, sporitoare pentru individ și omenire.

Valorile religioase nu sunt integrabile, nu se structureaza pe baza altora, ci sunt integrative, în sensul că înglobează, unifică, constituie într-un tot solidar și coerent toate valorile cuprinse de conștiința omului. Prin valorile religiose se înalță arcul de bolta care unește valorile cele mai îndepartate, aduna și adăpostește pe cele mai variate. Un individ poate cuprinde mai multe valori, pe cele mai multe dintre ele, dar legatura lor unificatoare va lipsi atâta timp cât valoarea religioasa nu li se adaugă.

Valorile sacre se prezintă, deci, ca o emanație a orizontului transcendent. Există o normativitate puternică, în calitate de dat aprioric, ce întreține manifestările credinței. Normele religioase determină supunerea și ascultarea față de un transcendent necondiționat. De aceea, acțiunea comandată de către normele sacre este întotdeauna lipsită de o serie de antecedente axiologice (judecăți, ierarhi, axiome) și poate degenera relativ ușor într-o conduită mecanică sau servilă. Este cazul în care ne putem întreba totuși, dacă nu cumva individul care se cantonează exclusiv (teoretic se poate admite această situație) spre valorile religioase – respingând cu abstinație toate valorile laice autentice, de pildă – nu se autoexclude dintr-un perimetru existențial polimorf din punct de vedere axiologic.

Educația religioasă construiește, pe langa baza de cunoștințe datorate educației secularizate, și ceva în plus: ea are în vedere și de ce-ul vieții, al existenței, întrebarea întrebărilor dintotdeauna. Pregatirea pentru întâmpinarea și raportarea la divinitate are repercursiuni benefice asupra înțelegerii și raportării eficiente la realitate.

Omul nu are o prezență unidimensională, pur intelectuală, ci este și o ființă ce simte, trăiește și prin alte tipuri de raporturi, întreținute cu aceasta, direct sau indirect. Sentimente de supunere și de venerațiune, de dorul desăvârșirii de care i se umple inima în fața naturii și istoriei determină mai nemijlocit și mai adânc legătura lui intimă cu realitatea, decât o pot face ideile și formulele științei. Din ele răsare încredințarea ca lumea nu este un joc fără noimă al unor forțe oarbe, ci revelația a ceva bun și mare, pe care cu bucurie poate să-l recunoască drept înrudit cu propria sa natură intimă. Căci aceasta este esența proprie a oricărei credințe religioase, anume încredințarea ca în aceea ce eu iubesc și cinstesc că ceea ce e mai înalt și mai bun, mi se relevă natura adevarată a realității, siguranța că binele și perfecțiune, spre care se îndreaptă dorința cea mai adâncă a voinței mele, sunt temelia și scopul tuturor lucrurilor.

Ascultarea de o instanță supraomeneasca este binefacatoare. Dacă exista o frică față de Dumnezeu, aceasta nu este depresivă, ci benefică; ea acționează ca o putere de înfrânare și control, fiind antemergătoare conștiinței morale. Legile omenești sunt abstracțiuni puse în fraze, în cuvinte și nu au posibilitatea, oricare le-ar fi puterea, să urmărească pe om în toate acțiunile sale. Ele nu pot reglementa decât exteriorul ființei omenești sau foarte puțin interiorul. Sunt atâtea mijloace să te furișezi, să scapi de ochiul legilor omenești. „Ochiul” lui Dumnezeu este o supranormativitate care dă sens și consistență normelor umane.

Epoca noastra conține evident probleme mari; aceste probleme pot fi rezolvate numai dacă viața noastră este mișcată dinauntru în afară.

Și ce mijloace mai eficiente pot fi invocate, pentru reformarea spiritului omului și al comunității, decât educația și religia, educația în favoarea valorilor autentice și credința noastra stramoșească – creștinismul?

IV.2. Educația estetică și religioasă

” Educația religioasă invită la reflecție, la evidențierea eului, la autocunoaștere…”

Constantin Cucoș

”Transcendența nu este un corp străin transplantat in trupul lumii, ci revelația profunzimii ascunse a lumii insăși…” Paul Evdokimov

Pedagogia se înscrie în axiologia culturii datorită faptului că ea constituie acel domeniu de activitate umană care este prin definiție, în esență un domeniu de creare a valorilor umane. Privită din acest unghi de vedere, cultura este o axiologie a educației, căci elevul (educatul) nu însușește doar valori create de omenire, ci, însușindu-le, își creează propriile cunoștințe, competențe, atitudini, care, pe de o parte, ele însele sunt niște valori, iar pe de altă parte, constituie mecanismele potențiale de creare a noi valori obiectualizate în știință, literatură, artă etc.

Educația estetică reprezintă activitatea de formare -dezvoltare a personalității umane,

prin intermediul frumosului din artă, societate, natură, receptat, evaluat și cultivat la nivelul

sensibilității, al raționalității și al creativității umane.

Educația estetică a existenței omului, ”are ca scop formarea gustului estetic dezvoltarea sensibilității, a rafinamentului și a capacității de a reda și crea frumosul. Frumosul este valoare-scop, ideal în educație, însă, noi în procesul acesteia îl derivăm într-un ansamblu de calități, ce devin valori – mijloace pe care noi le cultivăm individului. In procesul educației psihofizice noi valorificăm toate posibilitățile pentru a-l face pe om frumos, robust, sănătos.

Frumosul dă naștere unui sentiment de catharsis individual, a unui sentiment estetic profund. Dacă incercarea de a formula reguli și idealuri in domeniul artelor plastice a fost posibilă incă din antichitate, modernitatea și-a insușit această valoare prin intermediul

problemei experienței subiective a frumosului”.

Omul există și de desfășoară nu numai în conformitate cu mobiluri intelectuale-practice, ci și în legătură cu legile frumosului, ale armoniei și coerenței esteticuluidin natuă, societate și opera de artă.

Educația estetică nu vine să limiteze sau să afecteze libertatea aderării la frumosul autentic, prin inermediul acesteia se pregătește terenul întâlnirii cu valoarea, deschizând un evantai de alegeri estetite. Nimeni nu poate iubi arta”în general”, ci ajunge la anumite ”fixații”legate de operele care răspund nevoilor lui specifice. Dacă s-a vorbit de un analfabetism școlar, trtebuie luat în seamă, și un alt tip de analfabetism, mai subtil și mai ascuns, dar mult mai periculos- și anume”analfabetismul estetic”, adică incapacitatea de a sesiza și de a vibra în fața frumosului, insensibilitatea față de inefabilul artei”.

Educația estetică presupune o pregătire a individului pentru a interacționa cu imagini care nu pot fi exprimate în cuvinte, o sensibillitate față de ceea ce ne înconjoară și se întemeiază pe comportamentulautentic uman. Sentimentele estetice au darul de a uni oameni cu oameni pe fondul unor valori înaltesugerate de artiștii făuritori de frumos. ”Desigur că învățământul permite și o specializare a anumitor cadre didactice pentru realizarea educației estetice(profesori de muzică,desen, literatură). Cum însă toți educatoriivin în contact cu elevii în numeroase circumstanțe, cum toate activitățile decantează sau sau presupun și momente estetice, cum cadreledidactice fac o educație estetică cel puțin implicit, indirect(prin felul cum se îmbracă, cum vorbesc, și cum amenajează ambientul clasei) â, este necaesar ca aceștia să fie educați estetic și să stăpânească metoda realizării acestei laturi a formării.

Pentru educația estetică, frumosul poate fi atât scop , cât și mijloc. Frumosul ca scop stă la baza educației pentru artă, adică permite realizarea preaâmiselor pentru înțelegerea, receptarea și integrarea frumosului artistic. Frumosul ca mijloc întemeiază educația prin artă, care vizează realizarea unei instruiri morale, intelectuale, fizice prin intermediul frumosului artistic.

Un pedagog precum René Hubert propune trei concretzări ale educației estetice:

a) educația artistcă, ce vizează atitudinea de a percepe frumusețea unui obiect;

b) educația filetică, ce cultivă dragostea unui subiect față de un obiect;

c) educația religioasă, care se adresează pietății față de totalitatea existenței(René Hubert, Traité de pedagogie generale, 1965, PUF, Paris, pp.438-458).

Din punctul de vedere al finalităților, educația estetică își propune formarea receptivității și creativității estetice, pe când educația artistică are în vedere dezvoltarea și cultivarea capacităților creative în registrele metodice, specifice fiecărei arte. Din punctul de vedere al formelor de realizare, educașia estetică se desfășoară, cu preponderență, sub forma unor activități teoretico-informative, pe când educația artistică se derulează mai mult pe un traiect practic-aplicativ. Până la un anumit punct, educația este recomandată tuturor elevilor”.

Calitățile estetice ale personalității nu sunt un dar înăscut. Omul se naște cu un potențial estetic numai de natură anatomo-fiziologică. Calitățile estetice ale omului trebuie astfel modelate.

Categoriile educației estetice sunt:

Idealul estetic – exprimă modelul, prototipul estetic spre care aspiră artistul(pictorul);

Stilul estetic – exprimă calitățile și capacitatea omului de a percepe frumosul;

Gustul estetic – exprimă calitatea și capacitatea omului de a iubi și aprecia frumosul;

Spiritul de creație- exprimă capacitatea și abilitatea de a imagina și crea frumosul.

”Frumosul îi dragostea. Dragostea nu este un sentiment, este o artă.” Avicena

”Percepția religioasă a lumii poziționează prin ea însăși omul și umanitatea pe traiectul rectitudinii morale. Credința slujește, așadar, moralizării autentice a omului.Credinciosul nu primește învățătura religioasă sub formă de poveștiri mitice sau enunțuri teoretice, de la care plecând el va trece spre concluzii morale. Conținutul moral este dat direct în actul însusi de a percepe și de a înțelege. Căci acest act se combină cu un angajament moral.

Omul nu izbândește numai prin inteligență și raționalitate. Sunt situații în care aceste acte, profesate unilateral, conduc mai degraba la pierzanie, la dezagregare existențială”.

Dacă este adevarat că credința acționează în chip benefic în calitate de mecanism homeopatic, care îi ajută pe oameni la trecerea unor probe ale vieții, atunci pretenția adevarului unei credințe, în sens logic, nu se mai justifică. Chiar și o iluzie (ceea ce nu este cazul credinței în Dumnezeu), daca se dovedește a fi utile și imprimă o anumita semnificație realului, nu mai ramane o simplă iluzie.

Religiozitatea este o stare psihică derivată din credința într-un principiu suprem, etern și imuabil. Educația religioasă creștină, de pildă, are ca proiect formarea și desăvârșirea profilului moral-religios, întruparea la nivelul uman a unor virtuți, într-un fel “îndumnezeirea” omului, în măsură “coborârii” acestui atribut la dimensiunea și condiția umanului.

Educația religioasă a fost și este considerată o dimensiune de prim rang a ființei umane. De aceea, e firesc să o avem în vedere, ca fiind nu pe locul din urmă a laturilor educației, ci ca pe un corolar al tuturor acestora, mai ales pentru că însăși Constituția României consfințește dreptul fiecăruia de a-și alege credință.

Chiar dacă religia s-ar reduce numai la credință, nu trebuie minimalizat rolul educativ al acesteia. Educația religioasă nu poate fi nici exclusiv rațională, nici exclusiv confesională. Are loc o confuzie a planurilor, în particular o confuzie între obiectivitatea și spiritualitatea, care nu poate decât să compromită accesul conștiinței la un echilibru normal

Dictonul”crede si nu cerceta” (pus pe seama religiei în mod nejustificat, căci această invitație nu o găsim în Biblie) nu trebuie interpretat ca o pledoarie pentru inactivitate în planul observării și investigației științifice, ci mai degrabă, ca un îndemn la întemeierea unui ideal personal, coerent și imperturbabil: crede și nu cerceta temeiul credinței tale, nu te indoi de ea, fii perseverent și mergi mai departe.

Alături de valențele morale ale religiei, merită să subliniem și capacitățile ei în forma unei imagini globale, holiste asupra existenței, căci o atitudinte religioasă cu privire la existența nu este nimic altceva decat un ansamblu de judecăți sistematice asupra semnificației acesteia.

”Religia presupune o latură intelectuală, concretizata în dogma sau concepția religioasă; o componentă afectivă ipostaziata în trăirile de respect și evlavie; o dimensiune activ – participativa. În conformitate cu acestea se conturează principalele obiective ale educației religioase:

– formarea conștiinței religioase specifice fiecărui cult. Pentru creștini aceasta se realizează în primul rând, prin cunoașterea Bibliei, a Vechiului și Noului Testament.

– formarea convingerilor, sentimentelor și atitudinilor religioase, în concordanță cu conștiință religioasă a fiecărui cult;

– formarea priceperilor, deprinderilor, obișnuințelor, practicilor religioase corespunzătoare cerințelor fiecărui cult”.

După unii, această posibilitatea este dată de însăși grația divină. Credința, în ceea ce are matur, constă în acceptarea ofertei divine: a accede la inaccesibil, a vedea ceea ce este invizibil. A participa la gloria și la atotputernicia lui Dumnezeu. De altfel, trebuința religioasă constituie o cautare care se împlinește la fiecare etapă de vârstă, în funcție de particularitățile specifice, după cum vom cerceta într-un paragraf special.

În acest context, devine poate mai necesar acel principiu – cu conotații didactice – propus de Augustin: „ dacă nu veți crede ,nu veți înțelege” ; credem ceea ce înțelegem, dar nu tot ce credem trebuie să înțelegem; chiar dacă noi credem ceea ce înțelegem, tot nu suntem capabili de a întelege ceva care mai întâi nu a fost crezut. Credința este o treaptă necesară pe drumul cunoașterii și autocunoașterii.

Prin religie, copilul nu numai ca a pus în relația cu zonele perfecțiunii transcendente, dar – totodata – la nivelul persoanei, se creează o predispoziție de inserție a eului într-o regiune de valori profunde, unde viața se concentrează, devine mai ardentă, mai personală, mai autentică. De aici decurg și o serie de consecințe practice ale credinței religioase: ea tonifică motivațiile, îmbie la acțiune temeinică și facilitează rezolvarea unor sarcini dificile.

De altfel, între credință și educație relațiile sunt de un tip special. Se știe că educația tinde să spiritualizeze mai profund ceea ce natura sau grația divină a pus în mod și să-l înnobilizeze cu noi valori. Or, spiritul este o construcție, o consecință a credinței, inclusiv religioase. Viitorul unui om sau al unei comunități se clădește plecând de la supoziția dezirabilității și credinței că acel viitor este cel ce merită a fi conturat, câștigat, atins.

Succesul unui act educativ este dat și de insistența cu care educatorul își imaginează contururile personalității viitoare și meditează adânc la toate detaliile acestui profil, fără nimic în plus sau în minus, profil ce poate capata valoare operatională fiind drept ghid și model corector, atât pentru traseul ce-l are de parcurs, cât și pentru scopul ce-l are de atins.

Elevul are nevoie de credință – dar nu prin minciună, frică, inoculare – ca ceea ce face este bun, corect, dezirabil. Trebuie să se încreadă în omul de lângă el. Trebuie să consimtă că modelul ce il are în față – dascalul – este unul ce merită a fi urmat.

Educație are o nevoie stringentă de credință, aceasta trebuind să fie catalizatorul inițial al oricărei acțiuni pedagogice. Credința în ceea ce faci, în felul cum faci, în menirea ce-o ai, în ținuta ce-o vrei atinsă, nu numai că orientează și luminează calea pe care mergi, dar îți dă acea siguranță, certitudine, rectitudine și fermitate de care tu, ca profesor, ai atâta nevoie. Căci dacă pleci la drum fără credința atingerii unei ținte, șansele de a o îmbrățisa sunt minime; te pierzi în meandrele drumului, te rătăcești în detaliile lui tipografice, fără credință – și revelația – luminozității capătului.

Credința neinformată poate aluneca ușor în credulitate și supunere oarbă față de orice sursă ce-și arogă demnități ce nu țin de spiritul ei. Nu este bine să credem în orice instanță care are obiectivul ascuns de a ne subjuga. E nevoie de o anumită circumspecție, de o anumită interiogativitate. Credința este prefatată de o minimă punere în chestiune.

Necredința discretă, temporară, care merge spre cautarea unui temei este benefică și merită chiar toată lauda. Suntem de acord cu observația lui Soloviov după care necredința onestă, care vrea să se convingă în mod definitiv, nu trebuie condamnată din punct de vedere moral și religios. Se știe că Iisus nu l-a condamnat pe necredinciosul Toma, ci l-a convins în maniera în care acesta i-o ceruse .

În școală, educația religioasă debutează încă din prima clasă a ciclului primar, iar uneori încă din cel preșcolar. Religia este disciplina obligatorie în curriculum-ul învățământului primar și gimnazial și opționala în liceu. Există învățământ teologic de nivel mediu și universitar, pentru pregătirea deservenților de cult, iar discipline cu caracter religios sunt incluse în curriculum-ul anumitor facultăți. Au fost înființate, de asemenea, instituții de învățământ particular cu specific religios.

IV. 3. Educația morală prin arta religiosă(icoana)

Formarea personalității nu este posibilă fără a ține seama de aspectul moral, acre de regulă domină întreaga nostră ființă sufletească. În școala românescă ponderea educației morale a fost subestimată, dimensiunea intelectuală a ființei umane fiind situată în prim plan.” Decalajul dintre procesul științifico-tehnic și cel moral a cnstituit una din cauzele dizarmoniei în plan educațional între componența intelectuală și cea moral.

Morala eset o formă a conștiinței sociale care reflectă ansamblul concepțiilor, ideilor și principiilor care călăuzesc și reglementează comportarea(conduita) oamenilor în relațiile personale, în familie, la locul de muncă și în societate în general.

Conținutul moralei include într-un tot unitar idealul moral, valorile, normele și regulile morale prin care se reglementează raporturile omului cu ceilalți oameni, cu societatea.

Idealul moral este considerat ca o imagine a perfecțiunii din punct de vedere moral, care cuprinde, sub forma unui model, chintesența morală a personalității umane.

Normele și regulile morale se referă la o situașie concretă; ele se exprimă printr-un ansamblu de propoziții prescriptive sub formă de obligații, interdicții și permisiuni privitoare la acțiuni morale.

Moralitatea desemnează ceea ce este omul sau grupul uman din punct de vedere moral . Herbart înțelegea prin moralitate sau virtute acordul voinței cu ideile morale sau, în termeni Kantieni, acordul dintre voință și legea morală.

Educația se definește ca proces de realizare a moralității, ca factor al trecerii de la morală la moralitate.

Educația morală este o componentă a educașiei prin care se realizează formarea și dezvoltarea conțtiinței și aconduitei morale, formarea profilului moral al personalității, elaborarea comportamentului social-moral.

Esența eduacției morale constă în crearea unui cadru adecvat interiorizării componentelor moralei sociale în structura personalității morale a copilului, elaborarea și stabilizarea, pe acestă bază, a profilului moral al acestuia în concordanță cu imperativele societății noastre”.

”Arta are și o funcție extraestetică, de cultivare a unor sentimente și atitudini religioase, de formarea a personalității pentru valorile autentice. Religia, la rândul ei, deschide spiritul pentru trăirea estetică și apelează adeseori la suportul estetic pentru transmiterea mesajului specific.

Legătura dintre artă și religie este străveche.Giambattista Vico arată că toate popoarele au parcurs o perioadă ”divină”, centrată pe imaginea creatoarece s-a materializat în imensa producție de mituri, poezii, povești. Arta funcționează ca o revelație pentru cei care o creează, o receptează, o contemplă. Prin ea se descoperă ceva legat de propriul eu sau e celelalte persoane. Unde există artă, apare inspirația creatoarea sau receptoare materializată într-o expresie oarecare. Și mesajul divin apare adeseori transpus într-o formă artistică. Dumnezeu s-a revelat mai întâi prin profeți, aceștia fiind nu numai înșelepți, ci și artiști. Ceea ce aveau ei de spus nu rosteau în cuvinte banale, ci, de cele mai multe ori în versuri.Prin intermediul artei se resemnifică experiențe, se edifică indivizi și colectivități cu un anumit profil spiritual.

Arta religioasă comportă și dimensine didactică, întrucât acompaniază o ideatică de ordi dogmatic, instrumentează un anumit ceremonial religios, facilitează transmiterea unui mesaj, contribuie la generarea și fixarea unei cerdințe. Arta religioasă nu este un simplu adjuvant, un cadru decorativ facultativ, ci devine un corp distinct al credinței religioase, parte integrantă a edificiului religios cu virtuți modelatoare evidente. O dată cu o educație religioasă explicită se face o educație estetică implicită.

Trebuie meditat până la ce grad poate merge raportul dintre artă și religie, știut fiind faptul că nu toate reprezentările de ordin religios pot coborî până la nivelul unei sensibilități imanente, fără riecul unei deprecieri sau desacralizări. Nu orice simbol religios poate lua forma artisticului. O exploatare a simbolului crucii, a răstignirii etc. la nivelul melosului dulceag, al videoclipului contemporan păoate aduce după sine o profanare sau desacralizare a ideilor sfinte. Nu tot ce ține de religie se lasă transformat în limbajul artistic.

Temele religioase pot fi găsite în multiple ipostaze artistice. Ele au generat schimbări stilistice și au contribuit la dezvoltarea modalităților de transfigurare sau de reformare a percepțiilor noastre artistice.

Întreg clerul trebuie să fie educat din punct de vedere estetic, întrucât preoții selectează introduc și utilizează în timpul cultului o serie de obiecte liturgice acre au și o dimensiune estetică. Inserția în câmpil liturgic a unor obiecte îndoielnice din punct de vedere estetic poate duce la prejudicirea intensitășii și valorizării desfășurării sacre. Ei înșiși la un moment dat trebuie să încurajeze arta de calitate, să gestioneze și un anumit spațiu artistic, să protejeze opere de multe ori unicat. Mecenatul(protecție) religios, acre a funcționat secole de-a rândul, trebuie să reintre în drepturile firești, să sprijine arta de calitate”.

Icoana este un factor de stabilitate morală, de educație moralizatoare, în școală, accentul nu se pune pe imaginea în sine, ci pe semnificația icoanei, exemplul moral al celui reprezentat pe ea. Icoanele sunt prezente ca și opere de artă, unele chiar fiind realizari ale elevilor, ele făcând parte din tradișia noastră creștină bimilenară. Icoanele îndeamnă la bunătate, la respect, dând exemplu pentru formarea morală a elevilor.

Icoana are valoare de simbol devenind in acelesi timp si un ghid de lucru alaturi de, si impreuna cu manualul de religie, fiind „ utilizate la sustinerea informatiei oferite de textul de baza, pentru rezolvarea cerintelor unor aplicatii, sau putand oferi noi perspective de abordare a continuturilor”.

IV.4. Religia-Icoana și Kitschul

„Dacă Adevărul este întotdeauna frumos, frumusețea nu este întotdeauna adevărată”

Paul Evdochimov

”Ca manifestare și prelungire în fapte expresive, comportamentale, religia poate face loc fenomenelor de degradare valorică și de Kitsch-izare. Religia este și fapt comunitor, social, iar fenomenul în care este concretizată credința religioasă la un moment dat se poate înscrie pe coordonatele falsității și nonvalori. În același timp, elementele materiale sau formale de ordin cultic, liturgic, ritualic împrumută uneori note care țin de inautentic și de prost gust. Desigur, conceptul de kitsch este aplicabil cu preponderență fenomenelor estetice(termenul provine, se pare, din cuvântul german Kitschen- a face ceva de mântuială), dar, prin extensie, el poate fi folosit și pentru descrierea unor fenomene nespecifice, dar care implică nepotrivirea, falsitatea, degradarea. Atitudinea Kitsch din plan estetic este comparabilă și are aceleași efecte ca și snobismul sau ipocrizia manifestate în plan moral. Știi că moralmente ești vulnerabil, dar îți palce să epatezi la modul fățarnic în numele binelui. Folosirea termenului ”kitsch” se justifică deoarece este știut că religiosul presupune sau își subordonează secvențe estetice ce pot fi caracterizate prin acest termen. Există o artă religioasă, ce tinde să se adreseze celor mulți și care , neîndoielic, este pândită de intruziunea falsității.

Kitschul este generat și din dorința de comunicare sau de acaparare a cât mai mulți cerdincioși. Poate fi un procedeu subtil al prozelitismului. Pentru ca adresabilitatea să fie maxima, Cuvântul lui Dumnezeu este explicat printr-o bogată imagerie liturgică, apologetică, misionară, ce scapă de orice control dogmatic sau valoric. Se urmărește transferul venerației dinspre Dumnezeu spre ”urme” ale sacrului(icoane, statui, cărți), transfer care ar garanta accesul mai ușor al celor mulți la diviniatte. Numai că prin aceasta startegie este diluat și afectat însuși scopul dogmatic, ,miezul cerdinței care, la un moment dat, este pus în chestiune de chiar noii adepți. Mai devreme sau mai târziu acest ”truv” se întoarce împotriva cultului sau confesiunii respective. În continuare acestei atitudini kitsch apare religia kitsch, caracterizată prin joncțiunea sincertică dintre mai multe dogme și religii, în scopul de a-i împăca pe toți. În numele pluralismului sau ecumenismului, se caută înjghebarea unui ”cocteil” religios în urma aducerii laolaltă a unor elemente de creștinism, amestecate cu o fărâmă de iudaism, ceva nirvana, olecuță de islamism etc. Religia unică, holistă este un vis pe cât de himeric, pe atât de monstruos. Alinierea spirituală la un reper religios contrafăcut, decretat de oameni, este împotriva firii și lucrării lui Dumnezeu.

Paleta kitschului religios este destul de largă, dar, simplificând lucrurile, acesta poate fi redusă la patru ipostaze: obiectul kitsch, situația kitsch, actul kitsch și omul kitsch. În toate aceste cazuri, promotorii falsității sunt atât reprezentanții clerului, cât și credincioșii. Iată de ce și unii și alții, trebuie să dispună de o profundă și diversificată cultură estetică și de o educație în spiritul valorilor autentice.

Obiectul kitsch este constituit fie di realizări de slabă calitatea artistică, lipsite de talent

( o serie de suveniruri artizanale sau industriale, care pot fi găsite prin jurul măsnăstirilor-iconițe pirogravate, candele executate prin traforaj, broșuri cu rugăciuni), fie din obiecte cu destinație profană -dar care își subordonează forțat simboluri religioase deturnate de la scopurile lor inițiale (brelocuri sub formă de cruce, clipuri muzicale având ca leit motiv crucea sau restignirea, cărți poștale cu ”criști” fâcând cu ochiul). Se observă astăzi o supraabundență a cestei literaturi car, în numele ideii de accesibilitate a creștinismului, alunecă în desuetudine, platitudine și falsitate dogmatică, inducându-se o cultură religioasă îndoielnică.

Kitsch-ul ”a pătruns în lumea artei pe poarta din dos și mâine poate fi prezent în antologii și chiar în colecții de artă. Iată ce spunea Savonarola acum aproape cinci sute de ani: „Astăzi se aduc în biserici tablouri cu atâta artă și lux în ornament, încât ele distrug lumina lui Dumnezeu. Trebuie să dorim mai multă simplitate, iar dacă nu, arta face ca Dumnezeu să fie uitat“.

În dorința lor de a mulțumi pentru binefacerile primite, oamenii pot transforma icoana în galantar sau panou de expunere a recunoștiinței (inele, ceasuri, lănțișoare, brățări, medalioane într-o suprapunere și învălmășeală străină de orice evlavie”).

Exista, de asemenea, situații kitsch, adică grupaje disonante de obiecte- valoroase în sine- dar care nu se leagă unele cu altele. Relașiile de proximitate sunt forțate , alterate, deoarece sunt conexate genuri sau stiluri artistice contrastante sau incompatibile valoric (icoane bizantine-covoare stil persan- candelabre de fier forjat sau coarne de căprioare). Kitschul este generat și de supralicitarea sau aglomerarea obiectelor autentice. Măsura și echilibrul trebuie să gestioneze amplasarea și distribuirea obiectelor în spațiu sacarmental. Tot aici se includ și arhitecturi neinspirate, conglomerări sau aglutinări de stiluri distante, dezvoltări moderniste neângăduite de canoanele consacrate.

Putem vorbi și de acte de kitsch religioase, care constau în producerea și actualuzarea prin receptare a unor ceremonii sacre atunci când nu este cazul, satisfăcându-se pretenții de consacrare ilicită, de justificare simbolică a unor interpretări moralmente discuatbile(sfințirea unui supermarket, a unui cazinou). Alteori, sesizăm o exploatare a slujitorilor bisericii(de fapt, a autorității sacarmentale) de către oameni politici pentru interese foarte exacte(vezi campaniile electorale, când invocarea simbolurilor religioase sau apelul dintr-o dată la prestașia preotului devin destul de suspecte).

La limită, putem identifica omul kitsch, cel cu pretențiide religiozitate, care mimează sentimente sau comportamente spirituale înalte. De asemnea, avem în vedere și insul contestatar, aflat în căutarea unor forme sofisticate de spiritualitate, ce substituie religia autentică cu repere spirituale aberante, curioase, periculoase. Această persoană poate fi întâlnită cel mai adesea printre credincioșii încă neinstalați într-o tradiție religioasă, dar sunt și cazuri de clerici- cei drept, foarte rare- ce dau dovadă de rătăcire, de excese vizionare, de excentritate”.

În domeniul artei creștine, de la intenție la realizare, întreaga biserică-locaș de cult – zidire, pictura, mobilier, elemente decorative – se dorește a fi integrată universului artistic. Profunzimea semnificațiilor sale cere ca ea să fie împodobită cât mai frumos cu putință, ea fiind "mireasa a lui Hristos", raiul pe pământ, spațiu ce potolește, în parte, nostalgia frumuseții pierdute, dar și spațiul zilei a opta, închipuind frumusețea împărăției cerurilor.

De aceea, este un adevăr unanim acceptat acela că biserica trebuie să fie cât mai frumoasă cu putință, aspect ce aproape că nu mai necesita nici o argumentație. Fiecare își dorește un locaș de cult împodobit astfel încât să fie icoana vie a tuturor sensurilor simbolice expuse mai sus.

Adesea, picturile prezente în sfântul locaș sunt departe nu numai de canoanele iconografice specifice Ortodoxiei, dar și de cele estetice. Adăugiri și alăturări de maniere picturale dintre cele mai diverse imprima un aer ciudat spațiului respectiv. în cazul icoanelor, adesea frapează ramele bogat ornamentate, cu volumetria și învolburările decorative specifice barocului, care parcă sufoca chipul sfinților.

În ultimul timp, chiar și sistemul de iluminat a favorizat apariția a tot felul de culori, cât mai stridente, pestrițe și neasortate, "gablonțuri de plastic și obiecte luminoase cât mai nepotrivite, înconjurarea icoanelor cu tot felul de beculețe cu efecte luminoase, care ne duc cu gândul mai degrabă la discotecă decât la locașul de cult, și mai ales lipsa de cultură și de gust dovedită prin aplicarea acestor artificii ieftine și de proastă inspirație la monumentele istorice, vechi de câteva secole uneori. A aplica o cruce de plastic sau becuri care imită flacăra ori beculețe multicolore pe o catapeteasmă de epoca sau într-o biserică veche denotă o totală lipsă de cultură și gust. O catapeteasmă de valoare poate fi iluminată cu reflectoare discret așezate, care să-i scoată în evidență valoarea, nu prin becuri, că la reclamele de Drăgaica sau bâlci".

Pe de altă parte, necunoașterea sau nerecunoașterea faptului că, în pictarea unei icoane, evlavia suplinește talentul poate conduce la situația în care un enoriaș sau, mai rar, vreun preot, cumsecade și la locul lui în parohie, începe să picteze icoane, neavând nici cea mai mică tangență cu sfera esteticului. Picturile lui se adresează numai enoriașilor respectivi, iar evlavia și faima sa de trăitor autentic "girează" și estetic opera picturala.

O altă prezență agresivă a kitschului apare în cadrul spațiilor de pelerinaj, în care turismul și comerțul se cufundă în baia evlaviei, dar fără a renunța la năravurile comerciale. În asemenea condiții, obiectul -suvenir, antidotul uitării, specific turismului, își face apariția aici sub forma suvenirului religios. Din păcate, forma sa de manifestare nu diferă substanțial de cea a confratelui său turistic. Sunt preferate obiectele de mici dimensiuni, care pot fi purtate permanent, în scopul feririi de forțele malefice. în privința formelor de manifestare ale "turismului religios", imaginația nu pare să aibă bariere, fiind extrem de inventiva în a "înzestra" cu chipurile sfinților cele mai diverse obiecte.

”Apariția surogatului a fost favorizată de dezvoltarea industriei, care permite și nuanțarea mijloacelor de reproducere în masă, astfel că, în secolele al XlX-lea, dar mai ales al XX-lea, înfloresc îndeosebi "două tipuri de surogat estetic: copia sau reproducerea, la dimensiuni reduse, a unei sculpturi sau a unei picturi cunoscute, bunăoară, și produsul ce "aduce a opera de artă" în general".

În acest context, o problemă o constituie reproducerile după icoane celebre, realizate prin mijloace tehnice din ce în ce mai performante, al căror rezultat dorește să imite cât mai fidel icoana respectivă – dacă se poate, și cu învechirea survenită în timp.

Regretatul pictor Horia Bernea fiind cum vede "icoana de azi, icoana-kitsch, de care sunt invadate consignațiile, chiar și bisericile? Nu mă refer la realizarea artistică, dar poate fi un xerox o icoană?' -"Da, dar depinde după ce a fost făcut xerox-ul. Duhul se transmite pe diferite căi, pe cele mai neașteptate. Kitschul iese din neadecvare. Practic, kitsch-ul nu este o lipsă de gust; de unde apare lipsa de gust, brusc, o dată cu perioada de industrializare? Până atunci lumea avea gust și după aceea nu mai are?".

Drumul spre Împărăția lui Dumnezeu este legat de Sfânta Biserică,”Trupul tainic al Lui Hristos”, care a fost, este și va fi o icoană vie a frumuseților celor nevăzute, tainice. Acestă cale către Dumnezeu nu trece niciodată prin această lume a kitschurilor, care de cele mai multe ori ne îndepărtează de ea.

IV. 5. Icoana – valoare educativă în școală

Școala „ prin excelență are și nevoia de a da o educație sufletească proprie” elevilor noștri, viitori oameni mari de mâine, „ prin urmare,… au nevoie și de ocrotirea spirituală, care să le fie călăuză : de viață și de muncă”, spune în cuvântarea să P.S. Pimen Georgescu la 22 oct.19o8.

Școala și Biserica urmăresc desăvârșirea persoanei, fiecare însă cu metodele ei. Biserica însă are un ascendent asupra Școlii deoarece ea desăvârșește ceea ce începe Școala, – prin aportul Sfântului Duh în Sfintele Taine – dând astfel și dimensiunea duhovnicească a educației.

Dintre materialele ilustrative cu care ar trebui să fie dotat orice Cabinet de Religie, sau măcar Școală, face parte și ICOANĂ. Aceasta se constituie într-unul dintre cele mai importante instrumentare necesare în procesul de învățământ, alături de Sfânta Scriptură și manual, pentru a înțelege fenomenul religios. Icoana ajuta deopotrivă profesorul și elevul,devenind un liant între cei doi în procesul de învățământ.

Pentru profesor icoana devine un suport material, în instrumentarul de lucru didactic, dar în același timp pentru că el îndeplinește și rolul de liant între Biserică și Școală, icoana este pentru el și un obiect de cateheza al Bisericii pe care o reprezintă.

În schimb, pentru elev, icoana are valoare de simbol devenind în același timp și un ghid de lucru alături de, și împreună cu manualul de religie, fiind „ utilizate la susținerea informației oferite de textul de bază, pentru rezolvarea cerințelor unor aplicații, sau putând oferi noi perspective de abordare a conținuturilor”.

Icoana, din perspectivă educațională, este o carte de credință. Prin limbajul liniilor și culorilor ea descoperă învățătura dogmatică,morală și liturgica a Bisericii”. Liniile și culorile se constituie într-un limbaj codificat,care se dezvăluie „doar celor inițiați”, așa cum cei din vechime își ascundeau identitatea lor de creștini în spatele unui simbol – ihtis -.

Limbajul transmis de icoaană este asemănător cu cel al deprinderii de a citi. Elevul este învățat la început să scrie cu majuscule, apoi i se dă să transcrie din carte, iar mai apoi să citească. Așa și în iconografie, cunoașterea își are treptele sale prin care elevului i se predau la început cunoștințe vizuale, familiarizându-se cu credința. De aceea, ora de religie se realizează prin coparticiparea profesorului și a elevului care are o dimensiune care trece dincolo de spațiul diadactic, având o dimensiune inițiatică de cunoaștere.

” Pentru vremurile noastre pline de rătăcire,icoana este un dar,ce ne poate ajuta să găsim un înțeles vieții. Ea ne oferă o altă viziune asupra lumii. De loc întâmplătoare, redescoperirea contemporană a icoanei ne călăuzește către sensuri noi. Icoana ne grăiește nu numai despre dragostea dintre oameni și despre restaurarea lumii, ci și, mai ales, despre vocația fără de pereche a omului. Mai presus de timpuri, amestec al tuturor timpurilor și spatiilor, ea se adresează tuturor vârstelor și tuturor neamurilor.

Contemplată cu ochii sufletului, icoană se vădește a fi spațiu de întâlnire, de dialog, de împărtășanie… Ea sfințește locul care o adăpostește; preacinstită, ea preschimbă fiecare locuință – fie ea și școala – într-o biserică domestică.

Pe de altă parte trebuie menționat faptul că „elevul era privit în didactica tradițională ca obiect al educației, însă în didactica modernă elevul devine subiect al educației”. Și de aceea „alături de educația tehnică și civică, este necesară educația religioasă și culturală. Iar obiectivul acestei interferențe este de a-i ajuta pe tineri să se orienteze în lumea valorilor materiale și spirituale, să lupte împotriva dezumanizării oamenilor și totodată să facă din valorile spirituale și culturale priorități ale vieții lor.” Prezența icoanelor în școli depășește rolul de mijloc didactic intuitiv pe care îl poate avea la ora de religie, ele fiind imagini sfinte și sfințitoare care oferă autoritate divină în formarea intelectuală și spirituală a tinerei generații.

Icoana ni se descoperă printr-un limbaj spiritual propriu din două domenii: istoric și teologic, fiind lipsită de cea mai mică formă de agresiune. Limbajul istoric al icoanei ne amintește de evenimentele sfinte din istoria mântuirii și ne îndreaptă spre împărăția cerurilor, oferindu-ne posibilitatea de a vedea spiritual cele ce nu se pot vedea și percepe prin simțuri. Rolul instructiv și formativ, pedagogic al icoanei este evidențiat în întreaga literatura patristică. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Cuvântul vostru să fie totdeauna cu har, dres cu sare, știind cum trebuie să răspundeți fiecăruia”(Coloseni. 4, 6)”.

Icoana este în același timp o Evanghelie în culori, așa cum și Evanghelia este o icoană verbală a lui Hristos. Icoanele „sunt ferestre sau ochi prin care Dumnezeu ne privește pe noi și noi Îl privim pe El. Ora de religie nu poate fi concepută fără icoane, căci acestea sunt tot ce este mai specific activității de la clasă. Lipsită de icoane, sala de clasă ar fi goală spiritual, căci respingând icoană, respingem de fapt argumentul apariției ei: Întruparea Mântuitorului, iar respingând aceasta, respingem însăși argumentul posibilității mântuirii noastre.

Pe de altă parte, icoana este totodată și un izvor (argument ) extern al manifestării în credința. Este și o formă smerită, tăcută, inofensive mărturisire a credinței. Pentru că icoana pe pereții școlilor este răspunsul acestui tineret față de dragostea lui Dumnezeu.

Icoana este cea mai bună formă de educație, este o învățare a poruncii iubirii.
Civilizația betonului nu poate oferi o soluție de educație pentru tineret. Numai credință îl poate ajuta în viață, îl poate dumiri pe tânăr. Iar icoana este o expresie a credinței. Și nimeni nu are dreptul să ne-o ia. Este ca și cum ne-ar lua ochii, voința sau chiar simțirea. În absența credinței, o icoană pe un perete nu stârnește nimic în sufletul omului. Biserica nici nu pierde credincioși, dacă dispar icoanele din clase, nici nu câștiga alții, dacă icoanele sunt păstrate în școală. Crucea si icoana, pe care tot creștinul le are la piept, aici e puterea Bisericii și a neamului românesc bimilenar!.

De aceea putem spune că morala fără religie este o simplă filosofie. Și chiar dacă ar fi cea mai frumoasă filosofie și s-ar constitui în cel mai complet și reușit sistem filosofic al tuturor timpurilor, totuși, acest sistem n-ar putea fi niciodată ideal din punct de vedere moral, dacă raportarea acțiunilor sale nu s-ar face în concordanță cu preceptele creștine, care Îl situează pe Dumnezeu deasupra a tot și toate după cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt Alfa și Omega, cel dintâi și cel de pe urmă, începutul și sfârșitul,”(Apocalipsa 22,13)”.

IV.6. Funcțiile icoanei

”Ceea ce cuvântul povestirii prezintă auzului, aceea și pictura , arată fără cuvinte”

Sfântul Vasile cel Mare

Icoana este o reprezentare a lumii spirituale, nevăzute, cu ajutorul elementelor materiale, lumești, un mijloc de aîntâlnire a omului cu Dumnezeu. Potrivit credinței ortodoxe, icoana este un loc în care Hristos sau sfinții se află prezenți în chip tainic, astfel încât, când creștinul se roagă icoanei, el de fapt se închină lui Hristos Însuși. Uitându-se la icoană, privirea creștinului se îndreaptă în mod spiritual spre Hristos, așa cum mama, privind fotografia fiului ei , vorbește cu el însuși, deși ea nu confundă fotogarfia fiului cu el însuși, căci fotogarafia unui om nu este identică cu omul, întrucât fotografia reprezintă numai forma corpului, nu și puterile sufletului, căci imaginea fotografică, nu vorbește, nici nu simte.

Icoana și Evanghelia sunt în strânsă legătură, se sprijină și se clarifică reciproc, colaborând la răspândirea credinței creștine. Se poate spune că Icoana este o Evanghelie în culori, precum Evanghelia este o ”Ìcoană verbală” a lui Hristos.

Așadar, icoana este chipul sau reprezentarea pentru ochii noștri a unei ființe existente îm mod real, adică a adevăratului Dumnezeu, a Fiului Său, Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a unui sfânt sau a unui moment din viața acestora.

Icoana este un fel de treaptă sau de scară pe care ne ridicăm cu întraga noastră ființă spirituală, prin credință, către Dumnezeu.

Fiindcă o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva, desigur că icoana nu seamănă întru totul cu originalul. Nu talentul executantului, nu materia icoanei dau utilitate icoanei, ci unirea rugăciunii celui cinstit din icoană, cu evlavia rugăciunii celui ce se roagă.

Cinstim icoanapentru că atunci când preotul sfințește o icoană, Sfântul Duh se pogoară asupra ei. În fața icoanei inima trebuie să se încălzească de o căldură sfântă care să se asemene cu căldura Duhului Sfânt care a sfințit icoana. Omul, când stă în fața icoanei, se închină de fapt lui Dumnezeu, căci el rostește :”Doamne ajută-mă!”, ”Doamne mântuiește-mă!”, ”Doamne irată-mă!”. Nu zice nicidecum ”Icoană iartă-mă!”, ”Icoană ajută-mă!”. Icoanele nostre ortodoxe nu sunt sfinte, ci sfințite, iar creștinii nu se închină lemnului pe care este pictată icoana, ci Lui Dumnezeu, căci dacă ar fi așa ar trebui să se închine tuturor copacilor din pădure, ușilor, giurgiuvelelor din lemn, scaunelor, meselor și tuturo obiectelor din lemn.

Privirea unei icoane trebuie să nască ăn suflet stări de rugăciune, de respect, de căință, de dragoste sfântă. De aceea, icoanele trebuie pictate în culori suave, demne, decente, nețipătoare care să atragă privirea privitorilor.

Icoanele ortodoxe se pictează după un canon, o rânduială iconografică bine stabilită în conformitate cu canaonele Sfintei Biserici. Prin respectarea strictă a acestui canon iconografic, ceștinii ortodocși au reușit să rămână la o înțelegere unitară a Lui Hristos. Spre exemplu, nu este corect să fie reprezentată Maica Domnului cu capul descoperit, deoarece Maica Domnului era mereu acoperită de un voal, nu i se vede deloc părul, având o îmbrăcăminte modestă și un chip foarte frumos și serios.

Străbunii noștrii încreștinați de Sfântul Apostol Andrei, au așezat icoanele în casele lor, la loc de mare cinste, pe peretele de răsărit, împodobindu-le cu ștergare românești și busuioc. Apoi, aprinzând candelele în fașa acestor icoane, ei se închinau cu multă evlavie, făcându-și semnul Sfintei Cruci și aducând rugăciuni smerite și puternice către Dumnezeu, Maica Domnului și sfinți. Icoanele constituie un element indispensabil evlaviei noastre creștine.

Funcțiile icoanei:

1. Funcție harică – prin sfințire capătă putere harică mijlocitoare între om și cer.

Aspectul sfințirii icoanei ortodoxe reprezintă momentul, în care spunem că icoana se îmbracă în harul ei necreat al Duhului Sfânt, dând putere chipului zugrăvit pe ea, devenind un mediu al prezenței tainice a Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului saua sfinților. ”Coborârea «neceratului» în creat este reală și suficientă, slujind comuniunii dintre Biserica luptătoare și cea triumfătoare, legând între ele mai strâns”pe membrii Bisericii. Icoana ortodoxă nu constituie simplu un element ornamental al Bisericii sau numai o amintire sentimentală a persoanelor și a evenimentelor din viața Mântuitorului și a Sfinților, ci prin puterea transfiguratoare a harului Preasfântului Duh și prin formele și culorile ei, exprimă măreția duhovnicească și experiența realităților cerești pe care o trăiește Biserica. În cazul icoanei Domnului, expresia Lui liniștită, netulburată, de mare cuviință, și stăpânească ne transmite adevărul întrupării Cuvântului și ne introduce în taina îndumnezeirii omului, ne face părtași dumnezeieștii firi. Rugăciunile de sfințirea a sfintelor icoane, prin invocarea Sfântului Duh asupra lor, este o confirmare a acestui fapt.această slujbă de sfințire, consideră părintele Dumitru Stăniloae, întărind încrederea cinstitorului în puterea ce iradiază din prototip asupra lui prin icoană, itensifică gândirea plină de credință a cinstitorului la prototipul chipului, iar aceasta îndeamnă prototipul să se aplece cu și mai multă atenție spre închinătorul la icoana lui”.

Harul este cel care pogorându-se asupra icoanei proavoacă în cerdincios o credință puternică, acre se va întrepătrunde cu mila Mântuitorului Hristos, coborâtă ca răspuns binevoitor spre credincios. Actul sinergic, de cooperare al rugăciunii devine, cu sprijinul Sfintelor Icoane, un act teandric, de întrepătrundere, deoarece Duhul Sfânt, cel vare a sfințit icoana, Îți prelungește lucrarea sfințitoare în sufletul credinciosului deschis spre întâlnirea cu Hristos, a Maicii Domnului sau a sfinților. Efectele harului sunt experiate sub forma darurilor Sfântului Duh, acesta transmițând un caracter nevăzut, o energie divină. De aici provine sentimentul de taină pe care îl trăiesc credincioșii la intrarea într-o biserică ortodoxă, mulțimea tăcută a sfinților din icoane reprezentând pentru ochii credinței și pentru simțirea minții o realitate de alt ordin, o prezență sigură, o mângâiere caldă divină.

În haruldivin, împărtășit făpturilor raționale, este prezentă Persoana dumnezeiascăÎnsîși sau Persoanele dumnezeiești, Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, ceea ce adâncește trăirea credinciosului atunci când Îl laudă pe Dumnezeu cel minunat întru sfinții Săi prin intermediul Sfinteglor Icoane. Locașul Sfânt devine și mai sfânt prin prezența Sfinteglor Icoane, sfințenie ce se face prezentă ân mod tainic oriunde este așezată și cinstită icoana ortodoxă: în case , în sălile de calsă din școli, în spitale, penitenciare sau azile.

Icoana așează asupra noastră o altă privire, pătrunzătoare, vivificantă, provenită din altă lume: ea este o invitație la dialog și la întâlnire în Duhul Sfânt, cel ce face ca toate lucrurile să apară în adevărata lor lumină. Icoana se face un mijloc de comunicare cu Dumnezeu și Sfinții Săi, ca și prezențe harice, ce comunică din sfințenia lor și celor ce cu credință se apropie de ele.

2. Funcție latreutică – însoțește cultul divin. Nu se poate concepe slujbă bisericească sau Sfântă Taină fără prezența Sfintelor icoane. ”Cu greu s-ar putea găsi vreun creștin care să-și închipuie spațiul de rugăciune fără prezența uneia sau a mai multor icoane. Ele s-au integrat firesc cultului, astfel că, s-ar putea spune că, dintre toate atributele icoanei, cel mai cunoscut este cel cultic sau latreutic. Însă el nu poate fi separat de celelalte, deși mulți dintre "purtătorii de icoane" nu-și pun problema împlinirii vreunui rol didactic sau estetic, importanta fiind prezența chipului respectiv, că garant al mijlocirii către Dumnezeu.

Faptul că icoana poate îndeplini acea legătură dintre cer și pământ, înlesnind rugăciunea, ar putea să mire pe cei care consideră că aceasta este alcătuită exclusiv din cuvinte. Ei ignora faptul că rugăciunea nu este o înșiruire de vorbe, în anume momente bine determinate ale zilei, ci este o stare, o trăire permanent necesară. După cum se spune adesea, "cine se roagă numai când se roagă, acela nu se roagă".

Rugăciunea este o formă de comuniune continua cu Dumnezeu, prin care se ajunge firesc la starea Sfântului Apostol Pavel, "nu eu, ci Hristos trăiește în mine". Bineînțeles că, în aceste condiții, ea poate ființa în orice loc și în orice moment al zilei, însă nu excepțiile fac regulă.

În mod ideal, rugăciunea aparține firesc spațiului iconic, în care triunghiul Dumnezeu-icoana-credincios alcătuiește un mic univers, unic în felul său, a cărui coordonata majoră este comuniunea plină de iubire. Este o laudă adusă lui Dumnezeu de fiecare, dar, pentru toți, este o mulțumire a fiecăruia pentru binefacerile tuturor, precum și o cerere în numele întregii umanități.

Se știe prea bine că "cinstea adusă icoanei se îndreaptă către prototip", după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, așadar icoana este numai un intermediar, dar nu unul de care credinciosul s-ar putea, la o adică, dispensa că de o anexă nu neapărat necesară. Mergând pe acest fir, obișnuința de a avea permanent icoane la locul de rugăciune ar putea să ducă la ideea că ele sunt necesare în mod automat, după cum este necesar un mijloc de transport pentru a parcurge distanțe mari.

Nimeni nu se îndoiește de faptul că nu ne rugăm icoanei ca obiect în sine, nici nu o tratăm ca pe o ființă vie, ce ne-ar putea asculta. Însă se cunoaște cum, de-a lungul timpului, a existat o formă de idolatrizare a sa, prezentată mai devreme”.

O altă sursă a dimensiunii apofatice a icoanei o constituie funcția ei latreutico-liturgică. Mântuitorul Hristos este prezent multiplu în Sfânta Liturghie, oferind icoanei lui Hristos o prezență rațională(catafatică), prin cuvântul Sfintei Evanghelii, prin cântările liturgice, prin predica preotului și, pe de altă parte, prin prezența Sa tainică(apofatică) la prefacerea elementelor uharistice, pâinea și vinul în Însuși Trupul și Sângele Domnului. Cert este faptul că sfintele icoane dețin un rol important în desfășurarea Sfintelor slujbe, întrucât fac trecerea de la vestirea prin cuvânt la vestirea prin imagini sau de la cuvântul lui Hristos la fața Lui, pentru ca în momentul culminant credincioșii să poată ajunge la unirea deplină prin Sfânta Împărtășanie. De aceea părintele Stăniloae consideră că” așa cum nu se poate săvârși Sfânta Liturghie fără rugăciuni, la fel nu se poate săvârși fără icoane. Dacă în mod excepțional ea se săvârșește într-un alt loc decât biserica, trebuie să fie cel puțin un antimis, pe care este zugrăvită Înmormântarea Domnului, o icoană a lui Hristos la dreapta ușilor împărătești și una a Maicii Domnului la stânga lor, spre care privesc credincioșii”.

Prin așezarea lor în biserică, icoanele sunt cu siguranță mai intuitive, oferind, mai ușor decât o pot face cuvintele, un acces direct la întraga pleromă a Bisericii, în mișcarea ei spre Hristos, Capul și Pantocratorul ei. Cel mai important exemplu îl constituie catapeteasma sau iconostasul, cu o concentrare maximă a istoriei mântuirii, de la prooroci până la apostoli și mucenici sau cuvioși.

Funcția latreutică a icoanei este inseparabilă de cea doxologică: pe de o parte, cerdincioșii, după ce au făcut experiența unirii cu Hristos de-a lungul Sfintei Liturghii, culminând cu primirea Preacuratelor Taine, slăvesc pe Dumnezeu cel în Treime, mulțumind pentru aceasta; pe de altă parte, înseși icoaneleconțin sau reflectă ceva din slava divină negrăită, o lumină a Taborului, cea care produce în credincioși avântul doxologic îndreptat spre Dumnezeu.

Aici putem vorbi și despre cinstea care se cuvine lui Dumnezeu, Maicii Domnului și sfinților. ”Cu toate că, în practică, atât cinstirea lui Dumnezeu, cât și a sfinților se exprimă în general prin aceleași forme externe, există, totuși, o deosebire esențială între cultul pe care îl dăm lui Dumnezeu, pe de o parte, și cel dat îngerilor, sfinților, moaștelor și icoanelor lor, pe de altă parte. Pentru a face o distincție în această privință, în limbajul teologic, cel dintâi este numit de obicei cult de latrie sau de adorare, adică slujire sau supunere necondiționată față de Stăpânul absolut- Dumnezeu, iar cel de-al doilea, cult de dulie, de venerare sau de cinstire. Cinstirea deosebită dată Sfintei Fecioare, care este mai presus decât toți sfinții în vrednicie, se numește hiperdulie, supravenerare sau preacinstire.

Latria sau adorarea este, deci, cultul suprem sau propriu-zis. Pe Dumnezeu Îl cinstim pentru El Însuși, pentru măreția și perfecțiunea Lui, pentru faptul că El este Creatorul și Providențiatorul nostru, Stăpânul și Părintele nostru. Dulia sau venerarea și cinstirea este însă un cult dependent de cel suprem, deci subordonat sau relativ. Pe sfinți îi cinstim nu pentru ei înșiși, pentru că și ei sunt oameni ca și noi, ci venerăm într-înșii darurile supranaturale pe care le-a oferit Dumnezeu prin puterea sau trecerea deosebită pe care El le-a dat-o pe lângă Sine. În Molitfelnic găsim scris: „Cinstim pe sfinții Tăi, care sunt chipul și asemănarea Ta; iar pe ei cinstindu-i, pe Tine Te cinstim și Te mărim, ca pe chipul cel dintâi”.

Leontie de Neapole spune: „Cel care cinstește pe mucenic cinstește pe Dumnezeu, pentru Care mucenicul a suferit mucenicia. Cel care se închină apostolului lui Hristos se închină, Celui care L-a trimis pe apostol. Cel care se prosternă în fața Maicii Domnului este evident că aduce cinstea Fiului ei, căci nu este alt Dumnezeu decât Unul singur, Cel cunoscut și adorat în Treime”.

”A spune că icoana are un rol latreutic înseamnă a-i recunoaște meritul de a fi calea care poartă către o altă lume, acea împărăție către care tânjim cu toții. Ea este toiagul fără de care puțini din cei care urca muntele s-ar încumeta să plece la drum, căci, pe lângă sprijinul atât de necesar în urcușul greu, el poate îndepărta și fiarele sălbatice care dau târcoale permanent, spre a atrage în prăpastia idolatriei; dar tot acest toiag este și însemnul pastorilor de suflete ce trebuie conduse la limanul dorit și de care ei se folosesc, când pentru îndemn sau încurajare, când pentru pedeapsă.

Icoana este deci toiagul drumețului slab în puteri, dar și cârja pastorului, o "unealtă" de sprijin și de lucru, în același timp. Atributul ei latreutic este dat tocmai de capacitatea de a fi purtătoare în rugăciune.

Ea este cea care, prezenta într-un anume spațiu, îl transfigurează, îl transformă într-o icoană a împărăției cerurilor, adică într-un spațiu liturgic, o biserică. Fiecare spațiu care adăpostește icoana – biserică sau locuință, clasă său birou, spațiu comercial ori chiar coridor de trecere – se umple de lumina ei harica, devenind, într-un fel, loc de rugăciune.

Dacă înainte ele erau prezente numai în biserici ori în casele creștinilor, astăzi icoanele au pătruns în mai toate spațiile, elementul care le motivează și le unifica, fie și episodic, fiind nevoia de rugăciune specifică omului.

Acesta simte nevoia să fie înconjurat de icoane sau să aibă măcar una în preajmă. Lăsând la o pare elementele superstiție, rutină ori obișnuință, icoana este cea care îi amintește permanent că, dincolo de agitația cotidiană, mai există o altă lume, Icoana este oază de liniște a Babilonului actual, infimul moment de pace, comuniunea cu Dumnezeu și cu sine, clipa de isihie câștigată între două acțiuni zbuciumate, specifice stresului cotidian.

Prin acest atribut al icoanei, de a fi fereastra către împărăția păcii, se poate spune că însăși prezența ei imprima o stare de liniște și pace specifică rugăciunii. Într-un asemenea cadru, rugăciunea nu mai este doar o înșiruire de cuvinte, ci o stare sufletească aparte.

Prezența icoanei aduce cu sine nu rostirea rugăciunilor, ci trăirea lor, dincolo de cuvintele atât de necesare oricărei comunicări. Ea însăși este creatoarea unui spațiu de rugăciune, în care trăirea vie a acelei liturghii după liturghie înlătura orice pericol al rutinei latreutice”.

3. Funcția educativ-religioasă sau pedagogică- suport de cunoaștere și educare a omului în spiritul cunoașterii Sfintei Scripturi. Icoanele sunt cărți pentru cei neștiutori de carte și cronici care vorbesc neîncetat, ai cinstirii sfinților, instruind fără cuvinte pe cei care le văd și sfințind vederea. Sfântul Ioan Damaschin ne arată:” Nu am prea multe cărți-continuă eruditul autor al Sfintelor Icoane – și nici nu am timp liber spre a citi; intru însă în biserică, spațiul obștesc al sufletelor, înăbușit de gânduri ca de niște spini, podoaba picturii mă atrage să nu uit, îmi desfăteză vederea ca o livadă și, pe nesimțite, mărirea lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea mucenicului, răsplata cununilor și mă aprind ca prin foc cu dorința de a-l limita. Căzând la pământ, mă închin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului și mă mântui”.

Aici observăm ca este schițat într-un mod magistral, rolul instructiv-educativ al sfintelor icoane. Icoanele își îndeplinesc rolul instructiv prin faptul că ne punmereu în față faptele trecute, minunile sau virtuțile spre slava, cinstea și cunoașterea celor care au învins și s-au distins în virtute, dar această instruire se face în scop educativ pentru a evita ceea ce este rău și aprmii ceea ce este bun și folositor.

Icoanele au fost întrebuințate de Biserică totdeauna ca un excelent mijloc didactic sau catehetic pentru credincioșii ei. Ele sunt un fel de cărți puse la îndemâna tuturor care intră în biserici, dar mai ales a celor neinstruiți și simpli, care uu știu să citească. Ele sunt și un auxiliar important al Sfintei Scripturi la orele de religie. Din icoane elevii văd și învață viața și faptele Mântuitorului Hristos, virtuțile, eroismul și jertfelnicia mucenicilor și asfinților care și-au dat viața pentru triumful credinței creștine în lume

”Icoana este în același timp o Evanghelie în culori, așa cum și Evanghelia este o icoană verbală a lui Hristos. Icoanele „sunt ferestre sau ochi prin care Dumnezeu ne privește pe noi și noi Îl privim pe El. ” Ortodoxia nu poate fi concepută fără icoane, căci acestea sunt tot ce este mai specific ei. Lipsită de icoane, aceasta ar fi slutita în însăși ființa ei, căci respingând icoană, respingem de fapt argumentul apariției ei: Întruparea Mântuitorului, iar respingând aceasta, respingem însăși argumentul posibilității mântuirii noastre.

Pe de altă parte, icoana este totodată și un izvor (argument ) extern al manifestării în credința. Este și „o formă smerită, tăcută, inofensivaăde mărturisire a credinței. Pentru că icoana pe pereții școlilor este răspunsul acestui tineret față de dragostea lui Dumnezeu.

Care este efectul „drepturilor omului” asupra educației copilului în școli ? O totală indisciplina, că a ajuns copilul să ordone profesorului, care abia reușește să mai facă liniște în clasă. Faceți o diferență între un copil educat în fața icoanei și unul educat după formele acestei civilizații.

Icoana este cea mai bună formă de educație, este o învățare a iubirii.

Civilizația betonului nu poate oferi o soluție de educație pentru tineret. Numai credință îl poate ajuta în viață, îl poate dumiri pe tânăr. Iar icoana este o expresie a credinței. Și nimeni nu are dreptul să ne-o ia. Este ca și cum ne-ar lua ochii.

În absența credinței, o icoană pe un perete nu stârnește nimic în sufletul omului. Biserica nici nu pierde credincioși, dacă dispar icoanele din clase, nici nu câștiga alții, dacă icoanele sunt păstrate în școala…

Crucea și icoană, pe care tot creștinul le are la piept, aici e puterea Bisericii și a neamului!”

De aceea putem spune că morala fără religie este o simplă filosofie. Și chiar dacă ar fi cea mai frumoasă filosofie și s-ar constitui în cel mai complet și reușit sistem filosofic al tuturor timpurilor, totuși, acest sistem n-ar putea fi niciodată ideal din punct de vedere moral, dacă raportarea acțiunilor sale nu s-ar face în concordanță cu preceptele creștine, care Îl situează pe Dumnezeu deasupra a tot și toate după cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul…”

Icoana are un rol educativ atât pentru profesor cât și pentru elev. ”Profesorul de religie este cel care poate face ca „ora de religie să poată fi privită ca o introducere la creștinism,ca un curs de istoria religiilor,… ca un curs de apologetica.” Dar, în același timp, tot el poate face ca ora de religie să-și atingă „plenitudinea și finalitatea atunci când subiecții (elevii) devin interesați și practicanți, atunci când ei conștientizează apartenența lor la Trupul mistic al lui Hristos care este Biserica”.

Și pentru a realiza toate acestea are nevoie de anumite mijloace de învățământ printre care cel mai de folos și la îndemână îi este ICOANĂ.

Ele sunt un mijloc de trezire, de întreținere și de întărire a vieții religioase.

„Urmând dumnezeieștilor învățături ale Sfinților Părinți și ale Tradiției bisericești universale, rânduim ca chipul cinstitei și de viață făcătoarei cruci să se pună în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele și pe veșmintele cele sfințite, pe pereți și pe scânduri, în case și în drum; așa și cinstitele și Sfintele icoane, zugrăvite în culori și din pietre scumpe și din altă materie potrivit făcute, precum icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, precum și a sfinților îngeri și a preacuvioșilor bărbați. Căci de câte ori ni se fac văzuți prin închipuirea în icoane, de atâtea ori se vor îndemna cei ce privesc la ele să pomenească și să iubească pe cei închipuiți pe dânsele și să-i cinstească cu sărutare și cu închinăciune respectuoasă, nu cu adevărata închinăciune dumnezeiască (adorare), care se cuvine numai Unicei Ființe dumnezeiești, ci cu cinstire după acel mod care se dă cinstitei cruci și prin tămâierea și prin aprinderea de lumânări, precum era pioasa datină veche. Căci cinstirea care se dă chipului, trece la prototip și cel ce se închină icoanei, se închină persoanei celei închipuite pe ea. Astfel se întărește învățătura Sfinților Părinți; aceasta este Tradiția Bisericii Universale care a primit Evanghelia de la o margine la alta a pământului, (hotărârile Sinodului al VII-lea ecumenic – 787)”.

Aceasta este un mijloc de învățământ care facilitează transmiterea și asimilarea informației didactice, care îl ajuta pe profesor în predare, iar pe elev în învățare. În același timp însă, icoană, se poate constitui într-o metodă activa de dezvoltare a spiritului activ și critic al elevului, putând deveni și o pârghie eficientă de socializare în lumea credinței, realizând dezinhibarea acestuia în legătură cu tot ceea ce însemna universul sfințeniei.

Astfel, icoana nu trebuie percepută ca un mijloc izolat de educație religioasă, deoarece ea se afla într-o permanentă interacțiune cu mediul, atât prin rolul ei de mijlocitoare între noi și Dumnezeu, prin harul pe care îl deține, cât și prin faptul că ea este o poartă de trecere în dincolo, într-o lume care fascinează, dar și intriga în același timp.

Profesorul are menirea de a face ca icoana să fie o imagine oferită la un text de bază, putând oferi în același timp prin intermediul acesteia, rezolvarea unor cerințe sau a unor aplicații, cât și oferirea de noi perspective de abordare a conținuturilor.

Pentru elev, icoana este o adevărată carte deschisă pusă la îndemâna tuturor spre cunoaștere. Prin pictura ei, icoana le vorbește despre viața de dincolo și de aspectele mai puțin cunoscute ale acesteia. „Prezența icoanelor în niște clase de școală este cât se poate de binevenită: ea face parte din cateheza implicită..”, pentru că „iconografia bizantină nu înfățișează figuri, ci idei. Mai precis: idei prin mijlocirea figurilor” – ne zice P.S.Anania Bartolomeu în cartea sa „Cerurile Oltului”.

Elevul memorează astfel vizual noile cunoștințe dobândite având în același timp și un ajutor dublu: în înțelegerea mai ușoară a noilor precepte și cunoștințe predate, dar și în memorarea cognitivă a acestora prin intermediul imaginilor;putându-le reapele din memorie ori de câte ori este nevoie.

4. Funcția estetică – împodobește Sfânta Biserică și casa omului, numită de foarte multe ori ”biserica de acasă”. Icoana nu e doar o simplă imagine sacră, ea ne dă sentimentul real al prezenței lui Dumnezeu și a sfinților.

Icoanele, așa cum vedem din etimologia cuvântului (εἰκών– imagine în oglindă, reprezentare vie), sunt imagini, reprezentări fie ale lui Dumnezeu în Treime, fie ale Mântuitorului Iisus Hristos, fie ale sfinților sau ale îngerilor. Ele împodobesc bisericile și casele noastre, nu doar datorită caracterului lor estetic, ci și caracterului lor liturgic – pentru că, fiind imagini sacre, ne dau sentimentul real al prezenței lui Dumnezeu sau a sfântului reprezentat în icoană. Cinstirea cu evlavie a sfintelor icoane este posibilă căci ele împodobesc de veacuri sfintele lăcașuri, sălile de clasă, laboratoarele de religie, dar și casele drept-măritorilor creștini, care se roagă înaintea lor pentru spor în credință și în fapte bune.

Potrivit învățăturii ortodoxe, icoana înfățișează un prototip sfânt, o persoană sau un eveniment. Trăsăturile prototipului sunt întipărite de către artistul iconar, în materia icoanei (fie că este vorba de pereții lăcașului de cult), printr-o tehnică tradițională (tempera pe lemn, frescă, mozaic etc). Icoana se află într-o relație de asemănare cu prototipul, căci forma văzută a acestuia este prezentă în icoană. Icoana nu are un ipostas propriu, ci doar înfățișează un ipostas (persoană) sfânt, trăsăturile exterioare ale acestuia, și de aceea ea poartă întotdeauna numele prototipului înscris pe fondul icoanei.

În cântările bisericii se arată frumos acest rol estetic al icoanelor” Biserica lui Hristos este acum frumoasă precum o mireasă, fiind împodobită cu icoane sfinte, adunându-ne pe toți în chip duhovnicesc; veniți și prăznuiți cu toții plini de veselie, cu pace și credință, slăvindu-L pe Domnul". Această ideee că icoanele înfrumusețează Sfintele biserici apare și în foarte multe scrieri ale sfinților Părinți, precum Nichita Stihatul, Sfântul Simeon Noul Teolog. Însuți faptul că ortodocșii creștini vorbesc despre înfrumusețarea bisericilor ci icoane, arată limpede că ei cunosc această funcție.

Fiind „casă a lui Dumnezeu" și „casă de rugăciune", biserica trebuie înfrumusețată pe cât este cu putință, mai ales înăuntru, acolo unde credincioșii se adună pentru rugăciune. Dar frumusețea bisericii, trebuie să poarte amprenta sfințeniei, iar bucuria ce o simțim aici trebuie să transcendă pe cea a simplei experiențe estetice: trebuie să fie duhovnicească.

Icoana este un obiect care prilejuiește ”aducerea aminte”, așa cum ne arată Sfântul Ioan Damaschin, adică ne conduce mintea spre persoana Mântuitorului Hristos.

Prin intermediul icoanelor, oamenii contemplă Împărăția lui Dumnezeu și intră într-un dialog direct cu divinitatea, căci așa cum afirma Părintele Dumitru Stăniloae, „icoana reprezintă o veritabilă fereastră prin care omul și Dumnezeu se pot privi față în față”.

Sfintele icoane sunt prezente atât în sfintele lăcașuri, cât și în casele credincioșilor, făcând legătura între biserica parohială și biserica din casa fiecăruia dintre noi. În fața icoanelor se reunesc toți membrii familiei, cu mic, cu mare, și își înalță rugăciunea către Dumnezeu. De aceea fiecare casă este potrivit să aibă un colț special amenajat în acest sens: pereții împodobți cu icoane și Sfânta Cruce, cățuia cu tămâie, sticluța cu agheasmă, candela și lumânările aprinse, Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților și Ceaslovul pentru rugăciune și lecturi duhovnicești.

În casele credincioșilor, icoana este pusă sus și în locul dominant al camerei; ea călăuzește privirea spre cele înalte, spre Prea-Înaltul și spre unicul lucru necesar pe calea mântuirii.

În biserică preotul tămâiază icoanele sfinților, adresând acest salut liturgic prototipurilor lor, oglinzi ale lui Dumnezeu;îi tămâiază și pe credincioși și salută prezența lui Dumnezeu în om, care este chipul Său, el salută oamenii, icoanele vii ale lui Dumnezeu.

Atunci când intrăm într-o Biserică Ortodoxă și vedem pe pereți icoanele sfinților și ale îngerilor, primim aceeași chemare pe care au primit-o preoții atunci când au intrat în Sfânta Sfintelor și au văzut pereții templului acoperiți cu icoanele brodate ale heruvimilor. Aici Dumnezeu s-a făcut cunoscut. Aici raiaul s-a pogorât pe pământ. Așa cum ne purtăm cu icoanele trebuie să ne purtăm unii cu alții. Dacă dăm dovadă de dragoste și respect față de altă persoană, acea dragoste și acel respect se întoarce către prototip: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei mai mici, Mie Mi-ați făcut (Matei 25:40). Închinându-ne la icoane când plecăm din Biserică suntem învățați să ne păzim cu băgare de seamă, să nu ne purtăm cu vrăjmășie, să nu fim răi și disprețuitori cu aproapele nostru.

Icoanele sunt pline de forță. Esențial este să ne înconjurăm de icoane care susțin rugăciunea. Icoana vestește Împărăția. Cei care trec pragul unei case plină de icoane se prefac adeseori că nu le bagă în seamă. Unii mărturisesc că simt o atmosferă neobișnuită de pace și bunăstare inexplicabilă. Am putea spune că icoanele au viață. Leonid Uspenski scrie că în trecut Biserica s-a luptat pentru icoane, iar astăzi icoanele se luptă pentru Biserică.

Icoana a devenit pentru Sfânta Biserică o Evanghelie vie. Marele teolog și poet Sfântul Ioan Damaschin spune foarte frumos:” Dacă va veni la tine un păgân și îți va spune să-i arăți credința ta, să-l duci la Biserică și să-l pui în fața diferitelor chipuri sfinte”.

Slujba Tainei Sf. Mărturisiri, atât de frecventă în viața religioasă a credincioșilor ortodocși, se oficiază de regulă în fața icoanei Mântuitorului Hristos, la care de altfel duhovnicul se și referă în formula sacramentală de îndemn către penitent de a face o mărturisire completă și sinceră ;"Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință, deci nu te rușina, nici te teme să ascunzi vreun păcat…".

” Că întreaga artă sacră, și aceea a icoanelor (pictura bisericească în general) nu poate fi înțeleasă în adevăratul ei conținut și sens decât integrată în Biserică și în viața ei liturgica și sacramentala. Ruptă de Biserică și de viața religioasă, arta iconografică nu poate fi înțeleasă decât parțial și incomplet, dacă nu cu totul eronat, așa cum se și întâmpla câteodată, în operele unora dintre istoricii sau criticii laici de artă.

Lumea creaturală înfățișată în pictura iconografică ortodoxă este orientată integral către cea de dincolo, către veșnicie. Spre deosebire de artă religioasă apuseană, mai mult realistă, orientată spre redarea cât mai fidelă a omului și a naturii, în pictura bisericească ortodoxă atât natura cât și omul și lumea animală sunt reprezentate nu atât în existența lor "naturală", cât în una "spirituală".

În concluzie, icoana devine o cale care ne conduce la prototip, adică la Hristos, la care nu poți ajunge decât dacă s-a stabilit relația dintre chip și original; astfel că icoana nu îl înlocuiește pe Hristos, ci mijlocește către Hristos, care așa cum spune Sfântul Apostol Pavel” este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura”

( Coloseni 1,15).

V. PRINCIPII DIDACTICE FOLOSITE ÎN PREDAREA RELIGIEI CU APLICABILITATE LA ICOANĂ

V.1. Principii didactice specifice în predarea religiei

Principiile didactice reprezintă un ansamblu de cerințe, norme, reguli operaționale, exprimate la nivelul unor propoziții de sinteză care anticipează eficiența activității de predare-învățare-evaluare, proiectată și realizată în condiții pedagogice și sociale concrete. Acestea sunt normele generale pe care se întemeiază procesul de învățământ, asigurând condițiile necesare îndeplinirii scopurilor și obiectivelor pe care le urmărește în desfășurarea sa. În proiectarea, desfășurarea, evaluarea și ameliorarea sau reglarea unei lecții, aceste principii se întrepătrund, între ele existând o strânsă interdependență.

Pentru ca orele de religie să se desfășoare în condiții optime, trebuie să se țină seama de principiile ce se potrivesc cu legile de dezvoltare ale rațiunii , voinței și sentimentelor elevilor și cu structura conținutului învățării. Incontesatbila forță a educației, respectând principiile didactice, este afirmată și de marele pedagog Comenius care spunea că omul la naștere poate fi comparat cu o tabula rasa ” pe care nu-i scris nimic, însă pe care se poate scrie totul. Așa precum un scriitor priceput poate să scrie pe o tablă ceea ce dorește sau un pictor să picteze, tot astfel cel ce posedă arta învățării poate imprima orice cu ușurință spiritului omenesc”.

Concepția comeniană exprimă posibilitățile nelimitate ale devenirii umane:” O deosebire este numai într-aceea că pe tablă putem scrie numai până la marginea ei, în spiritul omenesc putem scrie și modela tot mai departe și mai departe, fără să ajungem la capăt, pentru că el nu cunoaște limite”.

Prin pedagogia creștină se face educarea paractică a sufletului de unde se trece la stadiul cunoașterii sau al științei, prin ascultarea Învățătorului, care revelează și explică lucrările credinței. Sufletul educat, este, ca și bolnavul ce nu poate primi nimic înainte de însănătoșire. Sănătatea se dobândește prin suflet cuart și învătare sănătoasă.

Principiile didactice se referă la acele norme orientative, teze generale cu caracter director, care pot imprima procesului educativ un sens funcțional, asigurând, prin aceasta, o premisă a succesului în atingerea obiectivelor propuse. Principiul exprimă constanța procedurală, elementul de continuitate care poate fi regăsit în mai multe situații de predare-învățare.

Principiile didactice au totodată menirea de a-l instrumentaliza pe profesor cu un cumul normativ, pentru a evita în acest fel alunecarea pe panta improvizației și a unei desfășurări spontane, neroditoare. Recurgând la reguli prefixate, profesorul poate rezolva sarcini dificile.

Gânditorul modern Comenius a formulat și a teoretizat principiile didactice care stau la baza principiilor actuale ale învățământului. Pentru o imagine mai concretă în aceasta privință redăm câteva principii ce se regăsesc în opera lui Comenius:

sducația se va începe timpuriu înainte ca mintea să fie coruptă;

se va proceda de la general la special;

se va proceda de la ușor la greu;

nimeni nu va fi supraîncărcat cu prea multă materie;

totul se va preda intuitiv;

totul se va preda pentru utilizarea prezentă;

cunoștințele se vor așeza pe o bază solidă;

tot ce succedă se va baza pe ceea ce precedă;

totul va fi organizat pe măsura minții, a memoriei și alimbii;

toate se vor consolida prin exerceții continue;

tot ce este unit laolaltă se va preda împreună;

tot ce se învață trebuie predat așa cum este și cum a apărut, adică prin prezentarea cauzelor;

tot ce se oferă cunoașterii se va oferii mai întâi ăn general și apoi în părțile sale;

la fiecare lucru ne vom opri atât timp cât este necesar spre afi înțeles;

executarea se învață executând:

exercițiul va începe cu elemnete, iar nu cu lucruri complicate, etc.

Principiile didactice generale utilizate în predare–învățare–evaluare în educația religioasă sunt :

1.Principiul intuitiv;

2. Principiul motivației;

3. Principiul legării teoriei de practică;

4. Principiul recapitulării și sistematizării;

5. Principiul accesibilității;

6. Principiul conexiunii inverse(feet-beack);

7. Principiul invățării conștiente și active;

8. Principiul insușirii temeinice a cunoștințelor.

Principiile didactice specifice predării religiei sunt: principiul hristologic și principiul eclesiologic și principiul comunicării prin iubire.

V.2. Principiul hristocentric (teocentric)

”Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este împărăția cerurilor. Și punându-Și mâinile peste ei, S-a dus de acolo”.(Matei 19, 14)

Educația religioasă se poate origina în iubirea lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat, constituind un reflex al iubirii Treimice dumnezeiești. Hristos, Pedagogul desăvarșit, este inima care susține activitatea didactică a Bisericii. Dumnezeiescul Învățător, Fiul Întrupat, a oferit prin Jertfa Sa făpturii umane renăscute prin har, care are viața în Hristos, desăvarșirea. Potrivit acestui principiu, educația religioasa trebuie sa aibă în centru Persoana Domnului Hristos, «Emanuel», așa cum Îl anunțau profeții Vechiului Legămant (Isaia VII, 14).

Acest principiu cere ca educația religioasă să se orienteze în jurul persoanei Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu și om adevărat, pentru că „toate prin El s-au făcut” (Ioan I,3). Potrivit afirmației profesorului Constantin Cucoș, acest principiu cere profesorului să accentueze, în lecțiile sale, ideea că credința creștină are în centru ei pe Hristos, Dumnezeu-omul, Învățătorul care dă putere, sens și viață tuturor creștinilor. “Formularea principiul hristocentric a determinat poziționarea în central activităților educative religioase a învățăturii și modelului oferit de către Mântuitorul Iisus Hristos.

“Aceasta este, iubiților, calea în care am găsit mântuirea noastră, pe Iisus Hristos, arhiereul jertfelor noastre, ocrotitorul li ajutătorul slăbiciunilor noastre. Prin El căutăm la înălțimea cerurilor; prin El vedem, ca într-o oglindă, nepătată și prea înalta Lui față; prin El s-au deschis ochii inimii noastre, prin El nepriceputa și întunecata noastă minte înflorește la lumina Lui, prin El Stăpânul a voit să gustăm cunoștința cea nemuritoare.”

Adevăratul nostru Pedagog este Iisu s Hristos. Iisus ca Pedagog,se numește uneori singur păstor:” Eu sunt păstorul cel bun”(Ioan 10, 11). El poartă grijă de noi ca un păstor adevărat de oile sale, ducându-ne la pășune bună, la mântuire. El ne-a arătat să tindem mereu spre desăvârșire ân creșterea noastră. Profesorul de religie va arăta din Vechiul Testament diferite simboluri care au preânchipuit Întruparea, Viața, Jertfa de pe cruce, Învierea, arătările după Înviere, Înălțarea la cer, trimiterea Sfântului Duh în lume și prezența lui reală în Sfânta Euharistie.

„Profesorul de religie este slujitor al lui Hristos la catedră, în fața elevilor săi. El transmite învățătura lui Hristos ascultătorilor lui, elevilor de toate vârstele. Prin urmare, „Mântuitorul trebuie să fie prezent așa cum este El în realitate: ca desăvârșire absolută, ca întrupare a lui Dumnezeu în formă omenească. Toate acestea pentru a trezi în sufletele credincioșilor năzuința de a urma lui Hristos, fiindcă urmarea Mântuitorului este asemănarea cu Dumnezeu și, deci, desăvârșirea”.

V.3. Principiul eclesiologic

Principiul eclesiologic cere ca profesorul să transmită cunoștințe conform învățăturii bisericii și în legătură cu biserica, cunoștințe ce vor dezvolta la elevi sentimente de dragoste, respect și admirație față de ea, să lege inima lor de biserică și să insufle convingerea că doar biserica îi poate ajuta la dobândirea mântuirii. Acest principiu pretinde ca toate cunoștințele și conduitele insinuate elevilor să vizeze cultivarea sentimentelor de iubire și respect față de Biserică, în calitate de „trup al lui Hristos”, loc al medierii cu Dumnezeu”.

Întemeiată din voia dumnezeiască la Pogorârea Duhului Sfânt, la cincizeci de zile după Înviere (ca instituție divino-umană sau așezămant salvator dumnezeiesc și omenesc deopotrivă), Biserica este Împărăția lui Dumnezeu între oameni, iar Crucea este ancora veșniciei. Biserica este anticiparea Impărăției Cerești, și cei care se împărtășesc, pregustă darul și bucuria vieții veșnice. Tot in Biserică se păstrează, prin rugăciune și prin legătura iubirii, comuniunea intre creștini și cei adormiți.

Sfantul Chiril al Ierusalimului ne incredințează că „dacă învățăm temeinic și avem viață bună, în această sfântă, sobornicească Biserică, vom dobândi Împărăția Cerurilor și viața veșnică”.

Biserica poartă pecetea infailibilității întrucât conducătorul ei nevăzut este Mântuitorul nostru Iisus Hristos: L-a dat pe El cap Bisericii, care este Trupul Lui, împlinirea celui ce plinește toate pentru toți”(Efeseni 1, 22-23). Biserica creștină este centrul în jurul căreia se desfășoară întraga acțiune a pedagogiei divine.

”Principiul eclesiocentric cere ca toate cunoștințele și conduitele transmise elevilor să vizeze cultivarea sentimentului de iubire și de respect față de biserică, în calitate de trup la lui Hristos, de loc al întâlnirii cu Dumnezeu”. Numai atunci ajungem desăvârșiți când suntem în biserică, pentru că am primit pe Hristos care este Capul Bisericii.

”Biserica deține mijlocul principal de educare, exemplul viu. Ea îl are pe Hristos în toată plinătatea personalității Sale. Urmează șirul apostolilor, al sfinților, al martirilor, șirul nesfârșit al credincioșilor care s-au ridicat la o viață demnă de urmat”.

„Nu se poate concepe un invățămant religios rupt de Biserică sau făcut de persoane neautorizate de Biserică. Ora de educație religioasă trebuie să trezească în sufletele copiilor sentimente de admirație față de valorile sacre și să creeze dorința de a frecventa Biserica. Educatorul creștin trebuie să amintească mereu elevilor despre importanța participării la slujbele religioase, îi va îndemna și va merge împreună cu ei să se mărturisească și să primească Taina Sfintei Împărtășanii, mai ales în posturile mari. Dacă în clasă elevii primesc mai mult cunoștințe teoretice, în Biserică își vor completa cerințele duhovnicești prin viața liturgică”.

În concluzie, toate cunoștințele comunicate elevilor, toate sfaturile și îndemnurile trebuie să fie date în conformitate cu învățătura Sfintei Biserici Ortodoxe iar mărturia Sfîntului Ciprian, în acest sens, este necesară și convingătoare: Extra ecclesiam nula salus.

VI. MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMÂNT FOLOSITE ÎN PREDAREA RELIGIEI

Mijloacele de învățământ, în timpul orei de religie, au rolul de a emoționa, de a convinge, de a facilita însușirea cunoștințelor și formarea sentimentelor religios-morale. Ele au o mare influență emoțională, făcându-i pe elevi să prețuiască și să accepte anumite valori, să-și formeze anumite convingeri, să-și organizeze, interiorizeze și conceptualizeze sistemul de valori religios-morale.

Aceste mijloace de învățământ sunt instrumente didactice auxiliare, care ușurează transmiterea și asimiliarea informației diadactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute. Aceste mijloace nu se substituie activităților de predare, învățare și evaluare, oricât de performante ar fi ele.

Clement Alexandrinul, îndeamnă pe educator, ” atât cât îi este cu putință, să adune pentru ascultătorii săi cât mai multe ajutoare. Dar în niciun caz, nu trebuie să-și lipsească sufletul de ele, ci să se folosească de ele numai atâta cât sîă scoată din ele ce este folositor”.

VI.1 Funncțiile și clasificarea mijloacelor de învățământ.

Importanța mijloacelor de învățământ este dată de funcțiile acestora:

1. funcția informativă. Cu ajutorul mijloacelor de învățământ se pot transmite mai multe informații, în același interval de timp;

2. funcția formativă. Prin folosirea mijloacelor de învățământ crește gradul de organizare a informației transmise, și în consecință, se dezvoltă capacitățile intelectuale a le elevilor;

3) funcția de evaluare – pe care o îndeplinesc mijloacele de învățământ de evaluare;

4) funcția de raționalizare a efortului depus de profesor și elevi sau funcția ergonomică – folosirea lor reduce efortul intelectual și fizic depus de elevi și profesor în procesul de predare-învățare-evaluare.

Funcțiile secundare ale mijloacelor de învățământ:

1) funcția estetică- angajează elevii în perceperea și aprecierea frumosului în natură, societate și artă;

2) funcția de școlarizare – substitutivă sau de realizare a învățământului la distanță (prin programe de televiziune sau radio destinate educației religioase, elevii și părinții lor își vor putea completa și înbunătăți cunoștințele din domeniul religios.

Mijloacele de învățământ se folosesc diferențiat, în funcție de specificul colectivului de elevi (particularitățile de vârstă, nivelul intelectual, orientarea școlii), de specificul disciplinelor, de obiectivele urmărite.

Clasificarea mijloacelor de învățământ după natura și funcționalitatea lor:

1) mijloace informativ-demonstrative: Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, obiecte de cult, machete ale unor biserici, fotografii, icoane, planșe, hărți, tabele cronologice, elemente de istorie locală, dogme și versete scripturistice, mijloace de învățământ pe suport scris: cărți, cursuri, culegeri de colinde și poezii religioase; mijloace de învățământ tehnice audio, vizuale și audio-vizuale: discuri, casete, benzi magnetice, folii pentru retroproiector, diapozitive, diafilme, filme, casete video, CD-uri, etc;

2) mijloace de exersare și formare :calculatorul;

3) mijloace de evaluare :chestionare, teste.

Toate aceste obiecte devin mijloace de învățământ numai în momentul în care răspund unei finalități pedagogice. Pentru a fi folosite eficient, mijloacele de învățământ trebuie să fie de bună calitate, reprezentative, sugestive și cu aspect plăcut. Elevii vor fi orientați referitor la observarea și folosirea lor.

Profesorul de religie își va proiecta activiatatea didactică în limitele posibilității de a procura și conecționa mijloace de învățământ. Ceea ce interesează după procurarea acestora este modul în care se utilizează. Cele mai folosite mijloace de învățământ folosite în cadrul orelor de religie sunt: textul biblic, icoana, desenul, portretul, etc.

VI.1.2. Textul biblic

În cadrul orelor de religie Sfânta Scriptură este folosită în crearea cadrului religios necesar desfășurării orei de religie, în verificarea, comunicarea și fixarea cunoștințelor, în asociere, apreciere, generalizare, în recapitularea și sistematizarea cunoștințelor. Sfânta Scriptură fiind o carte specială, scrisă după anumite principii, este absolut obligatoriu ca dascălul de religie să îi deprindă pe elevi să găsească și să interpreteze corect un text din Sfânta Scriptură. Pe lângă textele biblice, la religie folosim de foarte multe ori și texte din Scrierile Sfinților Părinți Bisericești încărcate de o semnificație aparte și pline de înțelepciune din care cei tineri pot desprinde cu ușurință foarte multe învățături, ca de exemplu: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, etc.

Profesorul de religie îi va învăța pe elevi să găsească un text în Biblie, îi va învăța să găsească locurile paralele, îi va ajuta să-și formeze deprinderea de a citi zilnic din Sfânta Scriptură, va folosi la ore comentariile Sfinților Părinți și ale exegeților în interpretarea Bibliei, le va explica pericolul interpretării libere a Bibliei, nu va permite elevilor să facă speculații pe baza textului Sfintei Scripturi, îi va îndemna să învețe versetele pe care se sprijină învățătura de credință ortodoxă, pentru a le folosi în sens misionar și apologetic.

VI..1.3 Literatura religioasă

Literatura religioasă poate fi folosită ca mijloc de învățământ în cadrul orelor de religie. Sfântul Vasile cel Mare în Omilia Către tineri, îi îndeamnă să folosească scrierile profane, întrucât trebuie să stăm de vorbă cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului. În folosirea literaturii laice, tinerii trebuie să procedeze selectiv, întocmai ca albinele, care nici nu se duc fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă.

Poporul român s-a născut creștin. Literatura sa veche are semnificație religioasă. Începând cu Dosoftei care a scris Psaltirea în versuri (1674), majoritatea scriitorilor și poeților români au scris literatură religioasă. Profesorul de religie va selecta din literatura religioasă acele fragmente care sunt accesibile elevilor și care corespund scopurilor urmărite (desprinderea unor învățături morale, crearea unei atmosfere de religiozitate, dezvoltarea interesului elevilor pentru literatura religioasă și pentru un anumit autor etc.).

Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecțiilor:

a) în verificarea cunoștințelor (de ex. Poezia Rugăciunea mamei, în verificarea cunoștințelor despre Taina Nunții);

b) în pregătirea pentru lecția nouă, profesorul va citi o poezie sau un fragment în proză, cu caracter religios, care să facă legătura între cunoștințele din lecția anterioară și cele ce se vor preda (de ex. strofe din poezia Profetul din Nazaret de Al. Vlahuță, când se trece de la lecțiile legate de minunile Mântuitorului la cele referitoare la Patimile Lui);

c) în comunicarea noilor cunoștințe (de ex. poezia Rugăciune de Mihai Eminescu);

d) în fixarea cunoștințelor (de ex. lecturarea nuvelei Vecinii de Ioan Slavici, în lecțiile despre iubirea aproapelui);

e) în asociere pot fi valorificate versuri cu caracter educativ (de ex. poezia Hristos a înviat de Vasile Militaru în lecțiile despre Învierea Domnului, poezia Milogul de Nichifor Crainic în lecția despre iubirea față de aproapele);

f) în generalizare, versul unei poezii religioase sau o frază din literatura religioasă se pot constitui într-o generalizare (de ex. versurile Cuvântul devenit-a carne / Istoria a dobândit cuprins din poezia Poet a lui Ioan Alexandru, pot fi utilizate la liceu, în generalizare, la lecția despre Nașterea Domnului). Profesorul va conduce discuția pe marginea celor citite, pentru ca elevii să înțeleagă corect mesajul și conținutul poeziilor sau fragmentelor respective. De asemenea, poate utiliza în explicarea acestora diferite surse bibliografice de critică literară.

VI.1.4. Icoana

Este o prezență harică. În istoria Bisericii, icoanele au avut un rol important în viața liturgică, în domeniul misiunii și în latura educației religioase. Icoana este prezența harică a Sfântului pictat în ea datorită sfințirii ei, acest lucru deosebind-o de un simplu tablou religios. Ca mijloc didactic, icoana îndeplinește mai multe funcții:

– funcția catehetică sau didactică: icoana este Biblia în imagini și simboluri;

– funcția contemplativă: icoana este o fereastr ăspre absolut care atrage pe credincios spre comuniunea cu Dumnezeu întru slavă;

– funcția de mijlocire sau harică: icoana împărtășește puterea nevăzută a lui Dumnezeu prin mijlocirea celui reprezentat pe ea;

– funcția latreutică: prin cinstirea icoanei, cinstim pe cel reprezentat pe ea. Dogma cinstirii icoanelor a fost stabilită de Sinodul VII Ecumenic;

– funcția educativ-religioasă: icoana un este mijloc de trezire, întreținere și întărire a vieții religioase, iar vederea ei îndeamnă la fapte bune, la practicarea virtuților creștine. Profesorul de religie va utiliza în timpul orelor icoane, ca mijloace de învățământ, în concordanță cu subiectul lecției. Icoana poate fi folosită la orice clasă, la lecțiile legate de viețile sfinților, la evenimentele legate de viața Mântuitorului. Și elevii pot aduce unele icoane, la cerința profesorului.

În manualele de religie sunt prezentate icoane care pot fi folosite ca mijloace de învățământ. Analiza icoanei se face prin:

pregătirea elevilor pentru înțelegerea ei. Profesorul prezintă anumite elemente referitoare la motivația biblică a cinstirii ei, la tipul icoanei: icoana unui sfânt sau praznicale, locul unde se află persoana sau persoanele pe care le închipuie;

analiza propriu-zisă. Se va ține cont de criterii precise, impuse de regulile artei, ale culturii și mai ales ale Bisericii, icoana fiind teologia în imagine. Profesorul poate utiliza o serie de lucrări care tratează despre tehnica realizării icoanei și descifrează mesajul acestora.

Exemplu:

Icoana Învierii sau a Coborârii în iad – folosită în comunicarea cunoștințelor, la clasele mari:

1. ÎnviereaDomnului a fost reprezentată în Ortodoxie, prin mai multe tipuri de icoane:

cea femeilor purtătoare de mir;

Cea a Coborârii Domnului Iisus Hristos în iad;

Cea a Învierii Domnului din mormântul pecetluit.

Privind icoana Coborârii Domnului Isus Hristos în iad, care a început să fie pictată începând cu secolul al VIII- lea, vom putea afla mai multe amănunte despre Învierea Domnului.

2. Elevii vor fi lăsați un anumit timp pentru a se familiariza cu conținutul icoanei. Icoana se poate analiza prin conversație sau prin lecturarea de către profesor a unui fragment dintr-o lucrare despre mesajul icoanei: ”Țâșnind ca o lumină, Hristos apare în icoana ca Domnal Vieții și al Luminii. Învingător al prăpăstiei morții, trupul Său înviat este însuflețit de Dumnezeul-Treime, mai ales de Duhul Sfânt, de unde această strălucire a energiilor divine (paiete de aur) și acest dinamism care este exprimat, printre altele, de veșmântul fâlfâind în aer. El este în întregime lumină, ființa lui întreagă anunță zorile unei zile noi. Sfărâmând porțile iadului întinse sub formă de cruce deasupara hăului, Hristos le calcă în picioare și-l prinde cu putere pe Adam pe care-l smulge din întunericul morții. De aici strânsa legătură dintre siluieta lui Hristos cel Înviat și cea a lui Adam pe care o ia cu sine în propria Înviere. Cu Adam, toată omenirea ce-l moștenește, este răscumpărată. Sleit de puteri, dat fiind că este trezit din somnul morții (păcatul), Adam îl privește bucuros dar obosit pe Eliberatorul Său. El întinde cealaltă mână, rămasă liberă, într-o mișcare de întâmpinare și totodată de rugăciune, atrasă spre Dumnezeul său ca floarea de soare. Tot în prim plan, Eva îngenunchiată își ridică cu sfială mâinile acoperite de poala veșmântului ei. În spatele ei se află Moise ținând în mâini Tablele Legii, cei drepți din Vechiul Testament și câțiva profeți dintre cei care au proorocit despre venirea Mântuitorului. La stânga, îmbrăcați în veșminte cu însemne regale, se află David și Solomon într-o poziție de întâmpinare și rugăciune; în spatele lor se găsesc un profet și Ioan Botezătorul Înaintemergătorul, trimis în iad ca să anunțe venirea Domnului vieții. El arată cu mâna pe Hristos care adesea este înfățișat ținând în mâna Sfânta Cruce, arma de biruință. Cuie și zăvoare sunt înfățișate deasupra prăpastiei întunecate a iadului a cărui intrare este scoasă în evidență de munții foarte apropiați unii de alții. Având un trup duhovnicesc, transfigurat, Hristos scapă legilor lumii, scapă legii gravitației, marcată de stricăciune și moarte. Hristos este primul care s- desprins de neamul omenesc, de aici toată transparența, deschiderea și comuniunea Sa”.

Profesorul va comnunica și alte cunoștințe referitoare la Învierea Domnului, apoi va desprinde împreună cu elevii caracteristicile principale ale icoanei prezentate.

În icoana Învierii se prezintă numai lucrarea mântuitoare a Fiului, momentul Învierii nu este surprins, pentru că acesta rămâne o taină.

VI.1.5 Portretul

Portretul reprezintă chipul unor oameni simpli sau al unor personalități. În prezentarea portretului, subiectul analizei îl constituie sublinierea calităților, ținuta corpului și îmbrăcămintea, în contextul perioadei istorice în care a trăit cel reprezentat. Analiza portretului începe cu expresia feței, continuă cu prezentarea gesturilor, a atitudinilor semnificative și se încheie cu detaliile care întregesc imaginea, și cu desprinderea mesajului global.

Folosirea acestui mijloc de învățământ necesită din partea profesorului respectarea următoarelor condiții:

a) portretul trebuie să fie ales în funcție de conținutul și obiectivele lecției;

b) să nu fie un element de supraîncărcare a lecției;

c) dimensiunile trebuie să fie corespunzătoare pentru a permite tuturor elevilor din clasă să-l vadă. În caz contrar, profesorul îl va prezenta elevilor mergând printre bănci;

d) portretul poate fi folosit în diferite etape ale lecției, în funcție de importanța pe care o are în demersul didactic;

e) la orele de religie se pot utiliza portretele (fotografiile) ierarhilor, preoților, compozitorilor de muzică bisericească, domnitorilor creștini, autorilor de literatură creștină.

Astefel portetele mitropoliților sau ale patriarhilor vor fi prezentați la orele care tratează lecții despre întemeierea Mitropoliilor din Țara Românească și Moldova, dar și începuturile Patriarhiei Române:

portretele vor fi arătate de către profesor prin proiecție sau trecând printre bănci;

se va porni de la evidențierea faptuluică, prin expresia feței și a ochilor, prin ținuta dreaptă dar nu infatuată, pictorul a încercat să surprindă în portret calitățile acestor mitropoliți și patriarhi: bunătatea, blândețea, curajul, hotărârea, fermitatea, smerenia, mitropolit, patriarh și călugăr( însemne specifice funcției administrative, barba lungă), dragostea față de păstoriți( mâna dreaptă binecuvântând);

portretele vor fi prezentate la începutul comunicării cunoștințelor, pentru a sublinia personalitatea celor reprezentați.

VI.1.6 Harta

Harta este folosită în lecțiile de religie cu subiecte din Vechiul Testament, Noul Testament, Istoria Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Harta este folosită ca mijloc de învățământ la orele de religie, întrucât permite atât localizarea exactă a evenimentelor în spațiu, cât și stabilirea legăturilor între evenimentele istorice și locul desfășurării acestora.

În predarea religiei se pot folosi:

1. hărți geografice – de exemplu harta Palestinei Vechiului și Noului Testament, harta Ierusalimului Vechiului și Noului Testament, harta Vechiului Orient;

2. hărți istorice:

a) generale – ilustrează un teritoriu într-o anumită epocă sub toate aspectele vieții sociale, de exemplu harta Daciei în secolele II-IV;

b) tematice – ilustrează un teritoriu sub aspectul unei anumite probleme dintr-o singură perioadă, de exemplu harta călătoriilor Sfântului Apostol Pavel.

Cu ajutorul hărții se indică:

a) conturul unui teritoriu în diferite momente ale dezvoltării lui (de exemplu Palestina Vechiului și Noului Testament, Ierusalimul Vechiului și Noului Testament, Țările Române în secolele XIV-XV);

b) aria de răspândire a unui fenomen (de exemplu principalele centre monahale din Orientul Mijlociu în secolele IV-VIII);

c) itinerarele urmate de popoare sau personalități (de exemplu drumul parcurs de evrei din Egipt până în Țara Canaanului, drumurile Mântuitorului prin Țara Sfântă, călătoriile Sfântului Apostol Pavel);

d) localitățile în care s-au desfășurat anumite evenimente (de exemplu Betleem – Nașterea Mântuitorului, Ierusalim – Patimile și Învierea Domnului, Constantinopol – capitala Imperiului Bizantin, Biertan – locul în care a fost descoperită tăblița votivă cu inscripția „Ego Zenovius votum posui”);

e) apele și formele de relief legate de anumite evenimente (de exemplu muntele Sinai – locul unde Dumnezeu a dat lui Moise tablele Legii, Iordan – râul în care S-a botezat Domnul Iisus Hristos). Harta se folosește de către profesor în timpul comunicării noilor cunoștințe, sau de către elevi în fixarea și verificarea cunoștințelor. Profesorul poate antrena concomitent mai mulți elevi (de exemplu un elev indică pe hartă conform indicațiilor colegilor). În indicarea pe hartă se folosesc coordonatele geografice: localități importante, cursuri de ape, puncte cardinale.

VII. CERCETAREA PEDAGOGICĂ

CERCETARE PRACTICĂ – ICOANA CA SIMBOL

,,Cercetarea pedagogică în domeniul educației religioase își propune să studieze în mod științific și cât se poate de riguros diferitele fapte pedagogice corespunzătoare proceselor educaționale parcurse în studiul religiei”.

Icoana reprezintă o prezență harică și o „teologie a frumuseții”. În viața Bisericii, aceasta continuă să aibă un important rol liturgic, misionar și catehetic.

Dintre funcțiile pe care le îndeplinește icoana, amintim:

funcția catehetică sau didactică;

funcția contemplativă (care exprimă calitatea icoanei de fereastră spre absolut, prin care privitorul poate fi atras spre comuniunea cu Dumnezeu, întru slava);

funcția harică (arată faptul că icoana împărățește puterea nevăzută a lui Dumnezeu, prin mijlocirea celui reprezentat de ea);

funcția de indemn spre cinstirea celui reprezentat pe ea;

funcția educativ-religioasă (arată faptul că icoana este un mijloc de trezire, întreținere și întărire a vieții religioase).

VII. 1. Cercetare – acțiune privind utilizarea didactică a icoanei, în studiul religiei, la clasele aVIII-a

Unul dintre cele mai importante texte în care sunt surprinse funcțiile icoane se află în Hotarârea Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea, unde s-a formulat învățătura de credință privind icoana:”De cate ori ei (sfinții și îngerii) ni se fac văzuți prin închipuirea în icoane, de atâtea ori se vor îndemna cei ce privesc la ele să pomenească și să iubească pe cei închipuiti pe dansele și să-i cinstească cu sarutare și cu închinare respectuasă, nu cu adevarata închinăciune dumnezeiască, care se cuvine numai Unicei Ființe Dumnezeiești, ci cu cinstire dupa acel mod, dupa care se dă cinstitei Cruci și prin tamâiere și prin aprinderea de lumânari, precum era pioasa datină veche. Căci cinstirea care se dă chipului, trece la prototip, și cel ce se închină icoanei, se închină ființei închipuite pe ea”.

Esența realizării sfintei icoanei este de ordin liturgic și doctrinar, dar catalograrea acesteia ca obiect strict de cult( numai la sfintele slujbe) este mai mult decât reducționistă.

Prezența și cinstirea icoanei în spațiul privat și liturgic a reclamat anumite rigori legate de „valoarea simbolică (451) și artistică atașată mesajului sau teologic (452). Utilizarea icoanei în educația religioasă creștină s-a subordonat obiectivelor acesteia și a sprijinit dezvoltarea intuiției de la statutul de metoda la cel de principiu de învățământ.

Ca urmare a transformărilor politico-sociale din România ultimelor două decenii, prezența simbolurilor religioase, respectiv sfintele icoane, crucifixe în școlile din țara noastră s-a dovedit a fi un subiect foarte sensibil cu ample dezbateri în mass-media, Parlamentul României chiar la nivelul întregii societății. În acest context, s-au făcut auzite voci care contestă legitimitatea prezenței simbolurilor religioase în școli, invocându-se motivul că acestea ar constitui o formă de încălcare a libertății de conștiință a elevilor. Pe de altă parte, o parte semnificativă a opiniei publice consideră că prezența simbolurilor religioase în școli este o normalitate și chiar o necesitate, argumentându-și poziția prin influența pozitivă a acestor simboluri asupra formării morale și didactice a elevilor, prin faptul că afișarea acestor simboluri este o expresie a voinței majorității, prin caracterul pacifist, stimulator și inofensiv al acestora.

VII.2. Obiectivele cercetării

Cercetarea psihopedagogică întreprinsă a avut ca obiective:

1. Aflarea opiniilor elevilor și profesorior referitor la rolul sfintelor icoane;

2. Formarea unor noțiuni referitoare la evenimente din viața Mântuitorului Hristos și a sfinților;

3. Stabilirea modului prin care cunoașterea adecvată și obiectivă a mesajului spiritual

al icoanei;

Pentru a investiga de o manieră coerentă și sistematică efectele privind influența religiei și a sfinților în viața creștină, deoarece ne aflăm în plină epocă digitală, o societate secularizată, ne-am propus să ne folosim și de instrumentele GOOGLE și astfel utilizând aplicația Google Drive am creat formularul "Chestionar de sondaj al sentimentului religios pentru sfintele icoane". Informația statistică disponibilă este bazată pe un sondaj statistic reprezentativ la nivelul elevilor și a profesorilor de la Școala Gimnazială nr.117 din București.

Pentru realizarea obiectivelor cercetării s-au efectuat două demersuri specifice de cercetare:

1. cantitativă, care a cuprins o ancheta pe bază de chestionar, pe un eșantion reprezentativ la claselor a VIII-a din școală;

2. calitativă, care a avut in vedere studiul documentar, pentru identificarea bunelor practici de formarea competențelor cheie la elevi.

Ancheta pe baza de chestionar s-a realizat pe un eșantion reprezentativ de elevi ai școlii cu următoarea caracteristică:

volumul eșantionului: 70 elevi de clasa a VIII-a , la care predau disciplina religie.

VII.3. Informarea și documentarea asupra problemei de cercetat

Religia, ca disciplină de studiu din curriculumul național de învățământ preuniversitar se înscrie în domeniul de cercetare cu caracter științific, astfel că se impune un demers investigativ de cunoaștere, interpretare, inovare pentru optimizarea activităților didactice și educative privind lecțiile ale căror conținut este cu referire directă la Dumnezeu, Maica Domnului, sărbători, sfinți, icoane, Sfânta Cruce, pictura și arhitectura bisericească, etc., cât și la lecțiile ale căror conținut vizează atitudini de comportament, de cunoaștere a realității religioase și care au caracter interdisciplinar.

Activitatea didactică implică comuniunea dintre profesor și elevi, elevi care provin din medii diferite, medii care influiențează gândirea, trăirea și comportamentul elevilor în spațiul școlar, în societate, în familie, în Biserică. Exemplul personal este definitoriu într-o colectivitate școlară, religioasă, comunitară, iar atunci când acesta este definit de o educație moral – creștină devine vizibil și laudabil pe de o parte, iar pe de altă parte contribuie la maturizarea personalității elevului.

Cunoașterea reală a veridicității apartenenței la valorile moral – creștine ale elevilor cu care interacționez a fost o permanentă preocupare atât în activitățile de la clasă, în activitățile extrașcolare, sau în mod interpersonal.

Motivul care a stat la baza alegerii temei privind cercetarea pedagogică l-a constituit:

1. dorința de cunoaștere a realităților din cultul divin creștin și mai ales pentru sfintele icoane manifestată la ora de religie;

2. atitudinea de respect a elevilor față de sfintele icoane;

3. diversitatea sfintelor icoane;

4. experințele religioase ale elevilor în legătură cu sfintele icoane relatate în acdrul orei de religie.

Pentru desfășurarea cercetării s-a folosit un concept cunoscut din sociologie și anume fixarea în mod convențional a unui "tip ideal" de profil creștin, urmând să se descopere factorii care produc o "deviere" de la tipul ideal. Profilul creștin "ideal" a fost stabilit (convențional, pentru cercetare) prin modul de formulare a întrebărilor din chestionarul de sondaj (vezi chestionarul de sondaj).

Urmare a sincretismului cultural, social, religios (momentan în mică măsură), societatea prin membrii săi aderă la valori care sunt străine spațiului român ortodox, astfel că realitatea vieții bisericești este înțeleasă mai greu, trăirea religioasă se zbate între o dorință de cunoaștere fără tărie și preocupările cotidiene epuizante.

Cercetarea își propune să testeze aspecte de comportament religios în ceea ce privește sentimentul religios pentru sfintele icoane, atât al elevilor, cât și al profesorilor, aspecte surprinse în întrebările formulate din "Chestionarul de sondaj al sentimentului religios pentru sfintele icoane".

VII.4. Problema supusă cercetării

Natura cercetării noastre reclamă introducerea (tinând cont de prevederile programei școlare, de nivelul de vârstă al elevilor și de alți factori) la clasa experimentală, a unor conținuturi, special concepute, referitoare la icoana, sub diferite aspecte:

VII.5. Ipotezele de cercetare

Cunoașterea reală a veridicității apartenenței la valorile moral – creștine ale elevilor, părinților și modul cum se raportează acestea la trăirea și manifestarea sentimentului religios pentru optimizarea activităților didactice și educative privind lecțiile ale căror conținut referire directă la sfintele icoane.

VII.6. Chestionarul de sondaj

VII.7. Descrierea eșantionului

În vederea constituirii eșantionului de subiecți a fost administrat un chestionar, cuprinzând un număr de 21 de itemi, identic, la cinci clase paralele de clasa a VIII-a.

Dată fiind multitudinea și varietatea opiniilor și atitudinilor formulate cu referire la simbolurile religioase din școli, mi-am propus să obțin o imagine cât mai clară a opiniilor elevilor și a profesorilor din școala la care predau disciplina religie, aceștia fiind, de fapt, principalii actori și primii vizați de rezultatele dezbaterii și acercetării mele . Am pornit de la premisa că analiza opiniilor și atitudinilor elevilor, dar și acadrelor didactice din școală cu privire la prezența simbolurilor religioase ar putea constitui reperul cel mai important în economia cercetării marginea acestei teme.

Cercetarea a avut un caracter preponderent cantitativ, principala metodă utilizată fiind sondajul de opinie bazat pe chestionar. Eșantionul constituit din cinci clase din cadrul Școlii Gimnaziale nr.117, a fost realizat, ținându-se cont de criteriul profilului studiilor și al anilor de studii. Astfel, în eșantion au fost incluse, în mod egal, toate clasele de clasa a VIII-a la care predau.

Principala ipoteză utilizată în cadrul cercetării se referă la percepția și atitudinea elevilor cu privire la prezența simbolurilor religioase din sălile de curs și ea ar putea fi formulată în felul următor: în școlile sau sălile de curs în care apar simboluri religioase, acestea au fost expuse la inițiativa sau/și prin consensul majorității elevilor din clasa respectivă, iar prezența în continuare a acestor simboluri este o manifestare a consensului dintre majoritatea elevilor.

Studiul a pornit de la premisa că, aflându-se în plin proces de socializare, elevii sunt influențați de ideile, valorile, simbolurile cu care vin în contact. În același timp, conform teoriei socializării, în cadrul acestui proces, tinerii își construiesc un mod particular de a se raporta la lumea înconjurătoare, detașându-se de tiparele cu care au fost obișnuiți în copilărie. Cercetarea își propune să analizeze modul în care elevii claselor școala , dar și a cadrelor didactice percep prezența simbolurilor religioase în sălile de clasă în care învață și cum se raportează la acestea.

VII.8. Metodele de culegere a datelor

Chestionar adresat elevilor de clasa a VIII-a la care predau disciplina religie, respectiv 70 de elevi, adând un număr de 21 de itemi;

S-a urmărit măsurarea intensității sentimentului religios față de sfintele icoane, de relația cu Dumnezeu și sfinții, fără a face deosebire de religie și cult(confesiune) creștin. Nu există răspunsuri „bune” sau „greșite”, deoarece orice om are dreptul la păreri proprii. Iar alegerea răspunsului trebuie să se facă cu sinceritate, cu exprimarea sentimentului religios personal la momentul compltării chestionarului. Chestionarul de față cuprinde o serie de afirmații privind diferite feluri de comportament sau atitudini. Pentru fiecare dintre itemi se pot alege mai multe variante de răspuns. Timpul de lucru este nelimitat, solicitarea răspunsurior făcându-se în intervalul loc în luna octombrie 2018 pentru elevi prin aplicare de feedbeack la clasă, iar pentru cadrele didactice aplicarea chestionarului s-a făcut în rețeaua Google în partiția My Drive, folosind Google Forms.

VII.9. Analiza, prelucrarea și interpretarea rezultatelor cercetării (Valorificarea rezultatelor cercetării)

CHESTIONARUL APLICAT ELEVILOR

Întrebarea: 1. Ești o persoană credincioasă?

La această întrebare, se poate observa din diagramă, ca 79% dintre elvii chestionați au răspuns că sunt credincioși, iar 21% afirmă că nu sunt.

Întrebarea: 2. Crezi în existența lui Dumnezeu?

La cea de a doua întrebare observăm o creștere procentajului privind credința în Dumnezeu. Astfel, 89% dintre respondenți afirmă că ei cred în existența lui Dumnezeu, în comparașie cu 11% care afirmă că nu cred în existența unui Dumnezeu care guvernează întreg universul.

Întrebarea: 3. Esti un elev/ă creștin/ă?

În privința religiei sau a cultului de care aparțin elevii, se poate observa că 94% dintre cei chestionați aprțin religie creștin ortodoxe, iar numai 6% dintre elevi aparțin altor culte sau religii. Observăm că la nivel de școală, elevii care frecventează orele de religie și care s-au înscris la acestă disciplină sunt în marea majoritate creștini ortodocși. Participarea la orele de religie este facultativă a celor ce aparțin altor religii și culte recunoscute în România. Marea majoritate a acestor elevi participă la oara de religie, fiind și ei angrnați prin prezentarea anumetor aspecte din religia lor, atunci când temele pot fi dezbătute și interreligios.

Întrebarea: 4. Cât de des mergi la Biserică?

La întrebarea: cât de des mergi la biserică observăm o schimbare radicală a răspunsurilor: 50% dintre elevi merg rar la biserică, 36% merg foarte rar, 8% foarte des, iar 6% nu merg deloc. Deducem de aici că participarea la biserică în zilele de duminică este rară, aceștia mergând cu ocazia marilor sărbători sau a unor evenimente religioase. Denotă de aici că nici părinții lor nu frecventează în mod regulat Sfânta Biserică, atitudine care se transmite și propriilor copii.

Întrebarea: 5. Prefer să te rogi mai mult lui Dumnezeu

La această întrebare 66% dintre elevi se roagă acasă, înțelegănd de aici și ideea că mersul la biserică este rar, obținut la o întrebare anterioară, 20% merg să se roage în biserică, iar 14% dintre ei nu se roagă niciodată. Desprindem de aici și regresul elevului ortodox de a comunica cu Dumnezeu prin rugăciune este foarte ridicat.

Întrebarea: 6. Cât de des te rogi?

La întrebarea descrisă în diagramă observăm că elevii în general se roagă, avînd în vedere răspunsurile oferite de ei și numai un număr mic, respectiv 6% nu se roagă deloc nici acasa , nici la biserică și nici dacă au vreun evenimen familial sau personal.

Întrebarea: 7. Care este atitudinea ta față de simbolurile religioase( icoană, cruce, biserică)?

La această întrebare răspunsul este destul de îmbucurător, deoarece atitudinea elevilor față de simbolurile religioaseeste pozitiv, sărind de procentul de 67%. În schimb procentul celor care au o atitudine negativă față de acestea este de 0% . Astfel, ceea ce este specific religiei creștin ortodoxe sunt și simbolurile religioase care sunt parte intergantă a cerdinței în Dumnezeu cel întreit ăn persoane :Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Întrebarea: 8. Icoana este o prezență:

Analizând prima întrebare, la care face refererire lucrarea metodică, se observă că elevii văd în icoană, conform diagramei, următoareale: 73% cred că icoana este o prezență pozitivă în viața lor, 26% nu înțeleg prezența icoanei și 1% susțin că icoana, care reprizintă chipul lui dumnezeu înnomenit, este o prezență negativă.

Întrebarea: 9. Având o icoana în fața ta te poți ruga mai bine lui Dumnezeu?

La întrebarea dacă se pot ruga mai bine lui Dumnezeu în prezența icoanei, constatăm următoarele procente:42% dintre elevi afirmă că se pot ruga mai bine lui Dumnezeu, având icoana în fața lui, 34% nu sunt de aceeași părere, iar 24% cred prin icoană pot simți prezența lui Dumnezeu mai aproape.

Întrebarea: 10. Când privești o icoanăte gândești la:

Așa cum reiese din graficul de mai sus, elevii atunci când se roagă și având o icoană în față ei se gândesc cel mai mult la Dumnezeu, Maica Domnului și sfinți(82%), iar faptul că nu gândesc la nimic (11%) și faptul că sunt indiferenți(7%) ne duce la ideea că încă nu au înțeles rolul icoanei în relația om- Dumnezeu.

Întrebarea: 11. Pe o scară de la 1 la 5, icoana te apropie de Dumnezeu?

Privitor la acestă întrebare observăm că răspunsurile elevilor sunt foarte împărțite. Icoana îi apropie de Dumnezeu foarte mult într-un procent foarte mic de numai 13%, mult 36%, foarte puțin 10% și 31% au răspuns că puțin. Deducem că prin prezența icoanei elevii nu se simt mai aproape de Dumnezeu atunci când sunt în prezența unei sfinte icoane.

Întrebarea: 12. Pe o scară de la 1 la 5- există icoane făcătoare de minuni?

Conform graficului, la această întrebare elevii pot spune că sunt foarte împărțiți, deducând de aici că, pentru ei ideea de icoane făcătoare de minuni nu există, probabil și pentru faptul că nu au întâlnit astfel de icoane sau faptul că nu s-a accentuat atât de mult, prin prezentări de materiale, a acestor icoane făcătoare de minuni.

Întrebarea: 13 Prezența icoanelor în clasă este:

Observăm din această întrebare că, icoanele prezente în sălile de clasă nu afectează în niciun fel activitățile, orele de curs. Deci icoanele prezente în sălile de clasă nu fac rău. Astfel, pentru marea majoritate icoanele nici nu deranjează, nici nu fac rău, dar în același timp sunt și necesare mai ales la orele de religie.

Întrebarea: 14. Amplasarea Sfintelor icoane în clasă ar trebui să fie o expresie a voinței:

Conform rezultatelor înregistrate se observă elevii doresc să fie întrebați în legătură cu anumite aspecte care țin de ei. Personalitatea lor este foarte dezvoltată, puem spune foarte puternică, ei dorind să fie întrebați în legătură cu organizarea clasei și a tot ceea ce se întâmplă la nivelul clasei. Din răspunsurile dateobservâm că peste 50% dintre respondenți doresc ca ei să decidă privind aplasarea icoanelor în clase, 29% sunt de părere ca acesastă hotărâre să aparțină conducerii școlii, 16% sunt de parere că profesorii de religie trebuie să hotărască și numai 1% doresc că privitor la această problema, părinții să fie cei ce hotărăsc.

Întrebarea: 15. Pe o scară de la 1 la 5- Icoanele din sălile de clasă influențează activitatea didactică:

La această întrebare, putem observa că Sfintele Icoane nu pot influența în rău desfășurarea activităților didactice de la clasă, indiferent de discipline. Abia 9% din elevii chestionați afirmă că icoanele influențeză activitatea didactică, în comparație cu 37% care afirmă că acestea nu influențează deloc activitatea de la ora.

Întrebarea: 16. Ce sunt icoanele?

La întrebarea ce sunt icoanele, elevii afirmă într-un procent foarte mare că ele reprezintă”chipul lui Dumnezeu înomenit”. Așadar, icoanele nu sunt nici idoli, nici opere de artă pentru că ceea ce au icoanele față de celelalte reprezintă prezența harului prin sfințirea icoanei. Acesta devine purtătoare de har, sfințită atât prin rugăciune, cât și prin prezența chipului lui Dumnezeu, a Maicii Domnului sau a sfinților care transfigurează imaginea întâlnita la nivel olfactiv. Icoana ne prezinta, așadar, un trup transfigurat plin de ”har și de adevăr ” al celui reprezentat în icoană.

Întrebarea: 17. Ai icoane acasă?

Observăm la această întrebare că 91% dintre elevi afirma că au o icoană în casă, într-una din camerele locoinței și numai 9% afirmă că nu au nici un fel de icoană în casă. Dacă este să nu luăm în considerare răspunsurile elevilor de altă religie sau cult recunoscute în România, procentul este mai mare. Acest lucru arată că marea majoritate a familiilor creștin ortodoxe dețin în casele lor și icoane.

Întrebarea: 18. Pe o scară de la 1 la 5, te rogi sfântului, înaintea icoanei, înainte de test/teză/evaluare sau un alt moment important din viața ta?

Se obervă din acest item că elevii atunci când se află în fașa unui examen sau într-un moment important din viața lor, indiferent de susținerea pe care au au din partea părinților, ei mai au nevoie și de un ajutor divin pe care-l cer prin rugăciune făcută în fața icoanei.

Întrebarea: 19. Porți icoană în carnetul de elev sau în penar?

Și această întrebare vine să confirme faptul că 64% dintre elevi poartă la ei o icoană spre ajutor și protecție divină. Prezență a lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și a sfinților la orele de curs este aratată prin purtarea icoanelor la ei. Numai 36% dintre elevi nu știau că trebuie să poarte o astfel de icoană la ei.

Întrebarea: 20. Cunoști semnificațiile icoanei?

Conform graficului, la această întrebare elevii se arată destul de relativi în ceea ce privește semnificațiile unei icoane. Dacă prezența ei, așa cum reiese din chestionar, este destul de prezentă în viașa lor, nu același lucu se poate spune și despre semnificația ei. Abia 33% dintre elevi spun că știu semnificațiile ei, față de un procent covârșitor care afirmă că nu ști(33%)u sau prea puțini(33%) cunosc semnificațiile sfintelor icoane.

Întrebarea: 21. Cine este modeluyl pentru sufletul tău?

Analizând ultima întrebare a chestionarului observăm ca, pentru elevii modelul suprem, din punct de vedere religios este Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Concluzia privitor la această întrebare este destul de simplă: Noi ca elevi, ca ți creștini botezați, ca hristofori prin botez, trebuie să luam ca model de trăire pe Hristos și viața lui întreagă, plină de fapte mari și de minuni, pe Maica Domnului, cea care este mai curată și mai sfântă decât toți îngerii din cer, și pe sutele de mii de sfinți și pe miile de îngeri care ne-așteaptă blânzi în icoană să le cerem ajutorul.

Oamenii sfinți din viața noastră nu trebuie idolatrizați, lăudați sau ridicați în slăvi excesiv, ci trebuie imitați pe cât posibil, iar atunci când greșesc ne rugăm pentru ei că au mare nevoie. Să-l avem ca Model pe Cel Nelimitat, ca Măsură pe Cel nemăsurat, și abia atunci vom vedea că faptele bune ale oamenilor sunt abia un început pe calea mântuirii:„Fiți dar voi desăvârșiți precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este!”

VII.10. Concluzii

Concluziile formulate pe baza analizei chestionarelor au vizat, în principal, două aspecte: religiozitatea elevilor din școală, respectiv atitudinea acestora față de simbolurile religioase din școli, mai ales la clasele la care predau.

În ce privește nivelul de religiozitate al elevilor chestionați, aceștia se apreciază pe ei înșiși ca fiind în general religioși. Astfel, 79 % din totalul respondenților se consideră ca fiind persoane religioase. Aceste aprecieri oarecum generale au fost completate și clarificate prin precizări suplimentare prevăzute în cadrul itemilor chestionarului. Astfel, dacă la primul item elevii au fost puși în fața unei întrebări generale cu privire la nivelul lor de religiozitate, în continuare au fost solicitați să-și expliciteze poziția față de aceste lucruri. În aceste condiții, ponderea răspunsurilor înregistrate a fost mai clar definită, procentul celor care consideră că Dumnezeu joacă un rol important în viața lor fiind evident mai mare decât în primul caz.

De asemenea, rezultate studiului indică, în general, un nivel destul de ridicat al conformității credințelor tinerilor cu învățătura Bisericii, dat fiind faptul că toți elevii chestionați s-au declarat a fi creștini, marea majoritate a acestora fiind ortodocși 94%. Această conformitate se explică în mare măsură prin cunoștințele dobândite de către elevi în cadrul orelor de religie, pe marginea temelor privitoare la religie.

Și în ce privește frecventarea bisericii, se observă faptul că procentul cumulat al celor care îndeplinesc acest lucru o dată sau de mai multe ori în fiecare lună este de 58% din totalitatea elevilor chestionați, așadar un scor destul de însemnat. Important de remarcat este, de asemenea, faptul că la întrebarea „cât de des mergi biserica?“ a fost înregistrată o valoare foarte mică(6%) care nu au mers sau nu merg deloc la biserică, ceea ce semnifică faptul că din totalul celor 70 de elevi chestionați, nici un elev nu respinge din start ideea de a frecventa biserica.

Rezultatele înregistrate indică, de asemenea, un nivel ridicat al practicilor religioase ale elevilor chestionați. Astfel, se poate constata faptul că elevii din școala noastră , respectiv la cei la care predau, nu doar manifestă idei și convingeri religioase teoretice, ci și aplică preceptele credințelor religioase pe care le reprezintă, dat fiind faptul că un procent cumulat de 94% de elevi din cele 4 clase chestionate afirmă că se roagă în privat o dată sau de mai multe ori pe săptămână.

În ceea ce privește atitudinea elevilor față de instituția Bisericii, răspunsurile acestora indică faptul că, în ansamblu, Biserica este asociată mai mult cu aspectele spirituale și morale ale vieții. Procentele ridicate ale răspunsurilor negative și ratele crescute ale non-răspunsurilor de la celelalte întrebări, evidențiază unele note de îndoială ale elevilor față de implicarea Bisericii în aceste două aspecte ale vieții sociale.

În general, răspunsurile elevilor la întrebările privind moralitatea indică faptul că aceștia se arată, în cea mai mare parte, de acord cu principiile moralei, ale tradiției și, implicit, cu principiile practice ale vieții religioase.

În ce privește ipoteza privind influența profilului studiilor asupra religiozității, cercetarea indică faptul că nu există o influență considerabilă a profilului studiilor în privința credințelor, atitudinilor și comportamentelor religioase ale elevilor din cele două licee ieșene. Este posibil ca această situație să se datoreze faptului că persoanele chestionate se află la o vârstă prea fragedă pentru a-și forma un set de opinii, credințe și atitudini în conformitate cu profilul studiilor și ocupațiilor pe care le exercită.

În privința celui de-al doilea concept fundamental al cercetării – „atitudinea elevilor față de simbolurile religioase“, aici se constată că cea mai mare parte a elevilor chestionați apreciază rolul pozitiv al simbolurilor religioase în sălile de clasă. Astfel, 67,% dintre elevii chestionați consideră că simbolurile religioase joacă un rol important în activitatea desfășurată în școală, la orele de religie.

Rezultatele cercetării confirmă una dintre principalele ipoteze ale studiului, anume aceea că expunerea simbolurilor religioase în sălile de clasă este o expresie a voinței elevilor, secondați de conducerea școlii, profesori și părinți. Astfel, un procent impresionant dintre elevi, (54%) sunt de părere că decizia privind expunerea simbolurilor religioase din școli ar trebui să aparțină elevilor, în comparație cu 29% care sunt de părere că ea ar trebui să fie luată de conducerea școlii, 16% de profesori de religie, și numai 1%, de părinți.

Această opțiune categoric exprimată a elevilor denotă că aceștia își revendică pentru sine aproape exclusiv dreptul de a decide asupra legitimității prezenței simbolurilor religioase în școli. Ei nu acordă acest drept decât într-o mică măsură profesorilor, părinților sau chiar conducerii unității școlare.

Privitor la sfintele icoane, elevii de clasa a VIII-a din Școala nr.117 se arată, de acord ca ei înșiși să delibereze și să decidă la nivel de colectiv dacă prezența icoanelor în sălile de clasă este sau nu oportună. În același timp, un procent de 70% indică faptul că prezența icoanelor în școală sau în sălile de clasă are o influență pozitivă asupra activității zilnice a elevilor..

În continuare, problematica atitudinii elevilor față de simbolurile religioase rămâne deosebit de interesantă, mai ales pe fondul dezbaterilor declanșate în ultimii ani în România, pe tema legitimității prezenței simbolurilor religioase în spațiile publice, pentru aceasta declanșându-se la nivel general o solicitare scrisă din partea părinților a frecventării orelor de religie Concluziile studiului de față indică faptul că elevii nu acceptă cu ușurință ca astfel de dezbateri, care îi privesc în mod direct, să se desfășoare în lipsa lor.

Răspunsul la întrebarea „Amplasarea Sfintelor icoane în clasă ar trebui să fie o expresie a voinței:“ este formulat de către elevi fără echivoc: cu acordul elevilor.

VIII.1 PROIECT DIDACTIC DE COMUNICAREA CUNOȘTINȚELOR – FIȘE DE LUCRU – METODE _ FIȘĂ DE EVALUARE CLASA A VIII-A

PROIECT DIDACTIC

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială nr. 117 Sector 6, București

Disciplina: Religie Ortodoxă

Clasa: a VIII-a B

Propunător: prof. BĂȚĂUȘ ADRIAN FLORIN

Subiectul lecției: ICOANA – FEREASTRĂ SPRE CER

Tipul lecției: Comunicarea de noi cunoștințe

Scopul lecției: dobândirea unor cunoștințe de artă bisericească; educarea elevilor în spiritul respectării și aprecierii valorilor culturale

Competențe derivate:

La sfârșitul lecției, toti elevii vor fi capabili:

C1- să explice semnificațiile icoanei pentru creștinul ortodox;

C2- să argumenteze că cinstirea icoanelor nu este idolatrie;

C3- să explice distribuirea picturii în ansamblul iconografic al bisericii;

C4- să precizeze funcțiile icoanei;

C5- să enumere utilizările icoanei în viața creștinului

Strategia didactică

1. Metode și procedee: explicația, meditația religioasă, conversația, argumentarea, observarea dirijată, exercițiul, O.G.,ciorchinele, cvintetul, puzzle, cubul.

2. Mijloace de învățământ: imagini cu pictura din biserică, fișe de lucru, icoane diverse, Caiet special de religie.

3.Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, activitate individuală, pe grupe.

Resurse

1.Oficiale: Programa școlară pentru disciplina Religie, clasa a VIII-a

Planificarea calendaristică orientativă, clasa a VIII-a

Proiectarea unitații de învățare: Biserica – instituție, comuniune,locaș de cult (Noțiuni de Liturgică)

2.Temporale: număr de lecții: 1- Durata: 50 min.

1. Biblia sau Sfânta Scriptură.

3.Bibliografice: 2. Braniște,Pr. Prof. Dr.Em,Liturgica generală,Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R.,București 1993

3. Costin, Arhiepiscopul Vasile, Semnificația icoanei bizantine în Ortodoxie, Târgoviște, 1997

4. Cucoș, Constantin (coordonator), Psihopedagogie pentru examene de definitivare si grade didactice, Editura „Polirom”, Iași,1998

5. Șebu, Pr.Prof.Univ.Dr. Sebastian, Metodica Predării Religiei, Editura „Reîntregirea”, Alba-Iulia, 2001

6. Muha , Camelia, Caiet special de religie, clasa a VIII-a, Editura Sfântul Mina , Iași.

’’Icoana impodobeste orice casa ortodoxa si in fata ei au ingenunchiat generatii intregi de oameni. In fata sfintelor icoane isi incepe si-si termina crestinul ortodox munca si stradaniile lui. Icoana il izbaveste de rele si tot ea il intovaraseste in mormant. Icoana este binecuvantarea lui Dumnezeu pentru casa in care se afla".

Oglinda tablei prin Organizatorul grafic:

Icoana / fereastra spre cer

Sf. Vasile cel Mare : „Ceea ce cuvântul transmite prin auzire, pictura arată în tăcere prin imagine”.

Icoana

mijloc de întâlnire cu Dumnezeu și cu sfinții ;

harică și cu mare putere;

Biblia nestiutorilor de carte;

Evanghelie în culori; ferastră spre cer; suport didactic;

Hristos în chip nevăzut în mijlocul nostru;

Prin sfințire, Icoana ca și sfânta Cruce ne izbaveste de rele;

ne însoțește in mormant;

este binecuvantarea lui Dumnezeu pentru casa în care se află.

Cinstirea icoanelor nu este idolatrie;

Sinodului al VII-lea proclamă cinstirea icoanei, sfinților, sf. moaște, sf. cruci.

Modalități de cinstire: Pictarea (cum se pregătește un pictor pentru aceasta?),

poezii ,(realizarea unui cvintet.

Mărturii despre icoane făcătoare de minuni. De lecturat, despre sf. Icoane din caietul special, p. 31

Funcțiile icoanei:

purtătoare de har;

latreutică – însoțește cultul;

educativ religioasă sau pedagogică;

estetică

Modalități de cinstire: Pictarea(cum se pregătește un pictor pentru aceasta?),poezii.

Semnificația culorilor în icoane:

roșu = viața, sângele Domnului, culoare nobilă;

galben = sfințenia, bogăția;

albstru = veșnicia ,credința , cosmosul;

verde = nădejdea,credința;

alb = puritatea inimii, curăția sufletească.

Metoda” CIORCHINELUI”:

Fisa de evaluare

1. Cel mai mult mi-a plăcut:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

2. Cel mai puțin mi-a plăcut:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

3. Aș mai avea nevoie de clarificări în legătură cu următoarele aspecte:

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

4. În timpul orei/ orelor m-am simțit: (încercuiti!)

VIII. 2 PROIECT DIDACTIC DE FORMAREA DEPRINDERILOR – FIȘE DE LUCRU –_CLASA A III-A

PROIECT DIDACTIC

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială nr. 117 Sector 6, București

Disciplina: Religie Ortodoxă

Clasa: a III-a G

Data:

Propunător: prof. BĂȚĂUȘ ADRIAN FLORIN

Subiectul lecției: Primirea lui Hristos prin Sfânta Împărtășanie

Tipul lecției: Formare de deprinderi spirituale

Scopul lecției: dobândirea unor cunoștințe despre importanță Sfintei Taine a Împărtășaniei în viața spirituală a creștinului;

Obiective operationale: La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili să:

O1 – să descrie instituirea Sfintei Taine a Împărtășaniei;

O2 – să numească slujba religioasă în timpul căreia are loc Sfânta Taină a Împărtășaniei;

O3 – să definească Sfânta Taină a Împărtășaniei;

O4 – să prezinte modalitățile de pregătire a creștinului pentru Sfânta Taină a Împărtășaniei;

O5 – să explice efectele primirii Sfintei Taine a Împărtășaniei pentru viața creștinului:

O6 – să precizeze când poate fi primită Sfânta Taină a Împărtășaniei.

Strategia didactică:

Metode și procedee: conversația, explicația, lectura, demonstrația cu substitute, exercițiul, cântarea religioasă;

Mijloace de învățământ: icoana Cina cea de Taină, casetă audio, fișa de lucru;

Forme de organizare a activității elevilor: activitate individuală și frontală.

Resurse:

Oficiale: – Programa școlară pentru disciplina Religie, clasa a III-a;

– Planificarea calendaristică orientativă;

– Proiectarea unității de învățare;

Temporale: – număr de lecții: 1

– durata: 50 min.

Bibliografice: 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1982;

2. Minuni și descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Bunavestire, Bacău, 2001;

3. Benga, Cristina, Religie – cultul ortodox, manual pentru clasa a III-a, Editura Corint, Bucureștii, 2016,

4. Șebu, Pr.Prof.Univ.Dr. Sebastian, Metodica Predării Religiei, Editura „Reîntregirea”, Alba-Iulia, 2001

DEMERSUL DIDACTIC

FIȘĂ DE LUCRU

1.Completează spațiile libere folosind cuvintele din paranteză (vinului, Mântuitorului Iisus Hristos, iertarea, veci, Împărtășanie).

Sfânta Taină prin care creștinul primește adevăratul Trup și Sânge al …………………………………………………………….., sub chipul pâinii și al …………….spre ………………. păcatelor și spre viața de ……….. se numește Sfânta Taină a ……….. ……………….. .

2. Scrie ce trebuie să faci pentru a primi cu vrednicie(demnitate) Sfânta Împărtășanie:

–

–
3.Privește desenul! Ce reprezintă el?

Desenul reprezintă ……………………….Potir cu …………………………………………………….

Este înfățișat astfel pentru că acolo se află Iisus Hristos întreg care ni Se dăruiește de bunăvoie

Cu Trupul și Sângele Său în chipul………………………………….. și al ……………………………… .

4. Încercuiește obiectele pe care le folosește preotul atunci când te împărtășești:

Medicina Bisericii

„Bătrânul(Răposatul) arhimandrit Evsenie Gianacakis (+1995), pe când slujea ca preot la spitalul Ipocrat din Atena, a trăit minuni cutremurătoare când bolnavii erau vindecați în chip minunat prin împărtășirea cu nemuritoarele Taine:

Un bolnav grav, domnul Gheorghe F., se găsea de 20 de zile în stare foarte gravă (de comă), după un grav accident(atac cerebral). Profesorul Doctor Gutos îl urmărea (sistematic) regulat deoarece avea febră mare care ajungea la 40 de grade.

În a 21-a zi – lucru paradoxal – bolnavul a început să deschidă ochii și să vorbească. Profesorul a rămas cu gura căscată. Credea că ameliorarea va fi doar pentru scurt timp. Însă starea bolnavului se îmbunătățea în fiecare zi și în unele zile discuta clar și liniștit.

Atunci și doctorul i-a vorbit clar despre părerea sa medicală.

– Iubite domnule Gheorghe, în cazul dumneavoastră nu așteptam nici o îmbunătățire, după febra atât de mare pe care ați avut-o. normal, acum nu ar mai trebui să vă găsiți printre noi.

– Domnule profesor, a răspuns calm bolnavul. Doctorul, Domnul Iisus Hristos nu a fost de acord cu dumneavoastră. «Medicina» Bisericii se dovedește mai folositoare. Preotul spitalului, după fiecare Sfântă Liturghie, venea să mă împărtășească. Eu, desigur, nu puteam să vorbesc, dar simțeam tot. Și aceasta se pare că preotul o înțelegea și de aceea folosea din belșug mijloacele vindecătoare ale Sfintei noastre Biserici. Trupul și Sângele Domnului renasc sufletul și trupul. vindecă și cele mai grave boli. (Minuni și descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Edit. Bunavestire, Bacău, 2001)”

Eliberat prin Sfânta Liturghie

Un ostaș, frate cu un preot , stătea rănit pe câmpul de luptă. După câteva ore în care s-a zbătut între viață și moarte, acesta și-a revenit în fire, și-a legat singur rănile sale, dar, încercând să se întoarcă spre casa sa, a fost prins de dușmani. Fiind luat prizonier și având oarecare îngrijire acolo, și-a văzut rănile vindicate. Preotul, fratele lui, il căută printre trupurile celor morți în război și aflând pe alt ostaș care semăna cu el, l-a îngropat cu cinste și i-a făcut pomenire, slujind pentru el Sf. Liturghie. Și a arătat Domnul Dumnezeu o minune: fratele preotului, ostașul, fiind în robie, ca să nu fugă , a fost legat și pus în lanțuri, dar toate legăturile șî fiarele acelea au căzut de pe el. Stăpânul său l-a întrebat ce înseamnă toate acestea și cu ce farmece umblă. Iar ostașul a răspuns: “ Mi se pare că fratele meu, fiind preot și socotind că sunt mort, face pentru mine Sf. Liturghie și, de-aș fi fost eu acum în lumea cealaltă, aș fi fost eliberat de chinuri.” După un timp, l-a vândut stăpânul său pe ostaș în alt oraș, dar și acolo, orice legătură si orice lanțuri se puneau pe el, toate se dezlegau și cădeau. Cel de-al doilea stăpân, văzând că ostașul nu poate fi legat cu nici un fel de legătură, i-a dat drumul în țara lui, ca să-i trimită de acolo prețul răscumpărării sale. Ajuns acasă, ostașul a povestit fratelui său, preotul care se ruga pentru el, apoi celorlalți membri ai familiei toată întâmplarea. Toți au ințeles că pomenirile Sfintelor Liturghii pot ajuta mult spre mântuirea sufletului și a trupului.

VIII.3 PROIECT DIDACTIC DE EVALUARE – CLASA A V-A

PROIECT DIDACTIC

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială nr. 117 Sector 6, București

Disciplina: Religie Ortodoxă

Clasa: a V-a C

Data:

Propunător: prof. BĂȚĂUȘ ADRIAN FLORIN

Subiectul lecției: Dumnezeu se face cunoscut omului

Tipul lecției: EVALUARE

Scopule lecției: Verificarea nivelului de cunoștințe acumulate pe parcursul unității de învățare .

Competențe specifice:

La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

C1. Să găsească răspunsul corect la itemii solicitați;

C2. Să găsească corespondentul corect ;

C3. Să ordoneze în mod ierarhic evenimentele din viața poporului evreu ;

Strategia didactică:

Metode și procedee: conversația, explicația, exercițiul, argumentarea;

Mijloace de învățământ: Caietul special, teste de evaluare

Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, activitate individuală

Resurse:

Oficiale:

Programa școlară pentru disciplina religie, clasa a V-a;

Planificarea calendaristică, clasa a V- a;

Proiectările unităților de învățare

Temporale:

Durata: 50 min.

Bibliografice:

Călugăr, Dumitru, Hristos în școală, II, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990.

Cucoș, Constantin, Psihopedagogia pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura ,,Polirom’’, Iași, 1998.

Benga Cristina, Aurora Ceachir, Mihaela Ghitiu, Ioana NiculaeReligie , cultul ortodox, Editura Corint, București, 2017.

Șerbu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Metodica predării religiei, Editura ,,Reîntregirea’’, Alba Iulia, 2001.

TIPOLOGIA ITEMILOR:

1. itemi subiectivi cu răspuns deschis; 2. itemi obiectivi cu alegere multiplă;

3. itemi subiectivi cu răspuns deschis (eseu liber) ; 4. itemi semiobiectivi cu răspuns scurt sau de completare.

Rezultatele sunt și o dovadă a evoluției fiecarui elev. Rezultatele item/pe elev .

SCENARIU DIDACTIC

MOMENTUL ORGANIZATORIC

Salutul

Rugăciunea

Notarea absențelor

CAPTAREA ATENȚIEI

Ca urmare a recapitulării făcute ora trecută, așa cum v-am anunțat astăzi vom da un test de evaluare sumativă(Verificarea nivelului de cunoștințe acumulate pe parcursul unității de învățare ).

Voi împărți foile cu testul.

Vom citi itemii și voi da explicațiile necesare pentru o bună rezolvare a tuturor cerințelor.

EVALUAREA CUNOȘTINȚELOR:

NUMELE ȘI PRENUMELE:_______________________________________________________

CLASA a V-a C DATA: ________________

TEST DE EVALUARE SUMATIVĂ NR. 1

Subiectul I ………………………………………………………………………………………… 20 puncte

Scrieti pe foaia de concurs răspunsul corect. Fiecare item are un singur răspuns corect.

1. Îngerii sunt:

a. Ființe spirituale, raționale, fără trupuri;

b. Ființe spirituale cu trupuri;

c. Ființe materiale superioare omului.

2. In câte clase(cete) sunt grupați îngerii:

a. 10;

b. 9;

c. 3.

3. În ce zi a creației l-a facut Dumnezeu pe om:

a. ziua a 3-a.

b. ziua a 7-a.

c. ziua a 5-a.

4. Însușirile sufletului sunt:

a. Voință, rațiune;

b. Rațiune, sentiment;

c. Rațiune, voință, sentiment.

5. Ce porunca le-a dat Dumnezeu primilor oameni:

a. să nu mănânce fructe din pomul cunoștinței binelui și răului;

b. să nu consume carne;

c. să construiască un templu.

6. Semnul legământului lui Dumnezeu cu Noe a fost:

a. rugul aprins;

b. curcubeul;

c. potopul.

7. Avraam a fost:

a. părintele poporului ales;

b. unul dintre cei 12 Sf. Apostoli;

c. urmașul lui Moise.

8. Dreptul Iosif reprezintă pentru toți:

a. un model de vitejie;

b. un model de perseverentă;

c. un model de iertare.

9. Moise a primit Decalogul pe muntele:

a. Ararat;

b. Sinai;

c. Moria.

10. Moise a ajuns în Pământul Făgăduinței, trecând în mod minunat cu poporul său prin:

a. Marea Moartă;

b. Marea Mediterană;

c. Marea Roșie.

Subiectul II …………………………………………………………………………… 20 puncte

Răspunde cu adevărat(A) sau fals(F):

a) Dumnezeu este izvorul existenței și Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute.

b) Adam și Eva și-au recunoscut greșeala înaintea lui Dumnezeu.

c) Moise i-a trecut pe evrei prin Marea Neagră.

d) Dumnezeu i-a făcut pe îngerii răi pentru a ispiti pe om.

e) Dumnezeu a creat pe îngeri înaintea lumii văzute.

f) Noe a condus pe poporul evreu prin putiu 40 de ani.

g) Iosif a interpretat visele lui Faraon și a fost pus să strângă grânele pentru cei șapte ani de secetă

h) Venirea lui Hristos în lume a fost vestită de stămoșul său, regele David.

i) Dumnezeu i-a dat lui Moise Decalogul, întărind credința monoteistă

j) Saul s-a luptat cu Goliat învingându-l cu o praștie

Subiectul III …………………………………………………………………………………………. 20 puncte

Completează spațiile libere cu termenii corespunzători din paranteză:

Lumea văzută a fost creată din ……………………………., deodată cu ………………………………….. . Dumnezeu a făcut lumea ………………………. .

Ea are o parte nevăzută, …………………..,,,,,,,,, și o parte ………………………………, materială. Regele David a fost unul dintre …………………………………………., autorul multor …………………………………. și unul dintre strămoșii după trup ai ………………………………………………………..

Iosif a fost fiul patriarhului ……………………………………………..

El este un model de ……………………………………., cinste, înțelepciune și …………………………………………. .

( spirituală, timpul, bună, nimic, văzută, Mântuitorului, proroci, credință, Iacov, iertare, Psalmi)

Subiectul IV ………………………………………………………………………………………….. 30 puncte

Găsește corespondent între cele două coloane :

A B

1. Noe a) Model de iertare

2. Avraam b) Legământul unui nou început pentru lume

3. Iosif c) Drumul spre Țara Făgăduinței

4. Moise d) Strămoșul Mântuitorului

5. David e) Cel promis de Dumnezeu

6. Mesia Hristos f) Părintele poporului ales

7. Avraam g) a încheiat un nou legământ cu Dumnezeu

8. Iosif h) a dus asupra egiptenilor 10 pedepse

9. Noe i) și-a adus tătăl și pe frași în Egipt

10. Moise j) a primit pe Sfânta Treime la stejarul Mamvri

Timp de lucru: 50’

Barem de corectare:

Subiectul I – 10 itemi x 0,20 = 20 p

Subiectul II – 10 itemi x 0,20 = 20 p

Subiectul III – 20p + 10 p. din oficiu

Subiectul IV – 10 itemi x 0,3 = 30p

ÎNCHEIEREA

Adunarea testelor;

Rezolvarea itemilor considerați mai dificili de către elevi;

Rostirea rugăciunii;

Salutul

VIII.4 PROIECT DIDACTIC MIXT – FIȘE DE LUCRU –REBUS- CLASA A VII-A

PROIECT DIDACTIC

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială Nr.117, Sectorul 6, București

PROFESOR: BĂȚĂUȘ ADRIAN FLORIN

Clasa: a VII-a B

Data:

Disciplina: Religie Ortodoxă

Aria curriculară: Om – societate

Unitatea de învățare: Trăirtea Învățăturii Creștine

Titlul lecției: Legea cea Nouă – FERICIRILE

Tipul lecției: Mixtă

Timp: 50 min.

Scopul lecției: formarea conduitei religios-morale conforme cu învățăturile date de Mântuitorul în Predica de pe munte

Competențe generale:

1. Aplicarea învățăturii de credință în viața personală și a comunității.;

2. Formarea virtuților creștine și consolidarea comportamentului moral – religios.;

3. Integrarea valorilor și a cunoștințelor religioase în structura propriilor atitudini și comportamente..

Aplicarea învățăturii de credință în viața personală și a comunității

Competențe specifice:

1. Argumentarea importanței aplicării învățăturilor moralei creștine în contextul social complex, complicat și paradoxal a

lumii contemporane.

2. Identificarea modalităților concrete de aplicare a virtuților creștine în diferite situații de viață.

3. Analizarea consecințelor negative a comportamentului care încalcă morala creștină, asupra vieții personale și asupra

comunității.

Competențe derivate:

La sfârșitul lecției, toți elevii vor fi capabili:

CD1 – să descrie împrejurările rostirii Fericirilor de către Mântuitorul Iisus Hristos, folosind harta Palestina Noului Testament,

CD2 – să-și formeze deprinderea de a respecta fericirile;

CD3 – să cinstească fericirile date de Mântuitorul Hristos

CD4 – să conștientizeze importanța însușirii fericirilor în viața de zi cu zi;

CD5 – să precizeze virtutea, răsplata și modul de împlinire a fericirilor

Resurse:

1.Oficiale: -Programa școlară pentru disciplina Religie, clasa a VII –a

-Planificarea calendaristică orientativa,clasa a VII-a

-Proiectarea unității de învățare

2.Temporale: -Numărul de lecții:1

-Durata: 50 minute

Strategia didactică

1. Metode și procedee: execițiul, expunerea, lectura explicativă, conversația, explicația, meditația religioasă, exercițiul, audiția muzicală, lectura.

2. Mijloace de învățământ: planșa Fericirile, harta Palestina Noului Testament, caseta audio cu Fericirile, fișa de lucru.

3. Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, activitate individuală.

Resurse bibliografice:

1.*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

2. Plămădeală, Mitrop. Ardealului Antonie, Tâlcuri noi la texte vechi, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu , 1989

3. Muha , Camelia, Caiet special de religie, clasa a VII-a, Editura Sfântul Mina , Iași

4. Bută, Pr. loan, Istorioare morale pentru toate vârstele, Editura „Anastasia", București 2000.

5. Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian; Opriș, Dorin; Opriș, Monica, Metodica predării religiei, Editura „Reîntregirea", Alba lulia, 2000.

6. Cucoș, Constantin (coordonator), Psihopedagogie pentru examene de definitivare și grade didactice, lași, 1998.

7. ***, Viu este Dumnezeu, Catehism pentru familie. Editura „Harisma", București, 1992.

SCENARIUL DIDACTIC

OGLINDA TABLEI (CAIETULUI)

Data:

(*) LECTURĂ :

Cămașa fericitului

Un împărat era bolnav de o boală grea . Doctorii nu-i găseau medicamente, babele nu aveau leacuri din ierburi ca să-l poată ajuta. Atunci a adunat la sfat toți înțelepții din împărăție să găsească posibilitatea de însănătoșire a împăratului, care zicea în făgăduința lui:

– Dau jumătate din împărăția mea aceluia, care mă va face sănătos ! făgăduială ce va avea împlinire…

-Înțelepciunea noastră nu ne arată leacul! Nu știm așa ceva…

– Măria-Ta – rosti altul – dacă am găsi un om fericit și i-am lua cămașa, ca să te îmbraci cu ea , te vei face sănătos !

– Trimiteți căutători în toată împărăția mea! Dacă vor găsi un om fericit să-i ia cămașa și să mi-o aducă.

– Așa vom face, măria ta!

Solii merseseră să caute fericitul. Vreme mai îndelungată au întrebat pe cei ce erau considerați că au fericire. Unul era bogat dar bolea mereu, altul era sănătos dar sărac. Fiecare se plângea de ceva, nici unul nu s-a recunoscut fericit. Într-o zi doi soli au aflat într-o poiană dintre păduri un cioban, care – cu ochii la oi – cânta cu fluierul melodii vesele. Solii împăratului l-au întrebat:

– Ce faci, ciobanule ?

– Păzesc oile și cânt cu fluierul!

– Ce zici ? Ești fericit ? Așa pari…

– Da, sunt fericit! Eu nu sunt cioban stăpân de oi; eu sunt cioban slugă ! în fiecare dimineață îmi pune baciul un bulz de mămăligă cu brânză înfășurată întru-un brustur în glugă și plec cu oile la păscut.

– Bani ai; haine mai bune ai?

– N-am bani! Când mă plătește , o dată pe lună duc toți banii acasă și-i dau mamei. Haine mai bune am tot acasă. Le țin să merg cu ele la biserică!

– Să te întrebăm ceva: Zici că ești fericit ?

– Da ! Sunt fericit. Sunt foarte fericit. Nu-mi lipsește nimic. Am totul. Mulțumesc Domnului pentru bucuria de a trăi. Ce mi-aș mai putea dori altceva? Pot să vă fi de folos cu ceva? întrebă el.

– Nu vrei să-ți dăm bani și cu ei să cumpărăm de la tine cămașa fericitului? Plătim bine… Ciobanul și-a descheiat haina și a zis:

– Eu nu am cămașă ! Mă îmbrac cu jerseul acesta de lână peste pielea goală și cu haina peste jerseu ! Atâta tot… Solii s-au dus la împăratul bolnav și i-au spus:

– Măria ta, n-am găsit nici un fericit! Un cioban slugă la stăpân de oi , ne-a spus că este fericit. Dar când am vorbit despre cămașă, ciobanul s-a dezbrăcat și ne-a arătat, că el n-avea cămașă !

– Și ce mai facem ? Ce ziceți!

– Măria ta, în lumea celor bogați cu întinderi de pământuri nu-i nici un fericit. în lumea celor cu solduri de bani la bănci nu este nici un fericit, între cei puși deasupra oamenilor nu-i nici un fericit. Singurul fericit este ciobanul – slugă, care nici el n-avea cămașă. (Pr. I. Bută)

Anexa 1

Fișa de lucru nr.1

Fișă de lectură individuală

I. Lecturați cu atenție fiecare fericire, urmărindu-i explicația redată:

Contextul general al Predicii de pe munte (Fericirile):

·„Fericirile” ne arăta cum trebuie să ne comportăm ca să putem nădăjdui în dobândirea fericirii, adică mântuirea (Matei 5, 3-12; Luca 6, 20-23).

· Iisus Hristos a adresat această cuvântare ucenicilor și unei mulțimi de popor.

· Locul primirii Fericirilor: Galileea, pe muntele de lângă lacul Ghenizaret.

· Timpul istoric: începutul activității Domnului nostru Iisus Hristos, în Galileea.

II. Puneți în dreptul fiercărei Fericiri (1-9), învățătura corespunzătoare (A-I) extrasă din Predica de pe munte:

1. Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor.

2. Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

3. Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.

4. Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

5. Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.

6. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

7. Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

8. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția cerurilor.

9. Fericiți veți fi când vă vor ocârî pe voi și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine.

Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri.

A. Să luptăm pentru pace și dreptate în lume!

B. Să fim smeriți, după exemplul Domnului nostru Iisus Hristos!

C. Să mărturisim credința în Domnul nostru Iisus Hristos!

D. Să fim milostivi!

E. Să ne pară rău atunci când săvârșim păcate!

F. Să îndurăm ocările primite pe nedrept și pentru Hristos!

G. Să ne păstrăm inima și trupul curate față de orice păcat!

H. Să fim blânzi, liniștiți cu semenii noștri!

I. Să căutăm împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și să nu alergăm după adunarea averilor.

Anexa 1

Fișa de lucru nr. 2

Activitate pe grupe:

Să se completeze tabelul următor, după exemplul de la punctul 1.

Anexa nr. 2

Răsplata făcătorilor de pace poartă numele de … al lui Dumnezeu.

Virtutea prin care reiese modestia se numește… .

Virtutea la care face referire fericirea a VIII-a se numește… .

Răsplata pentru părerea de rău (plânsul) a păcatelor noastre este… .

Dăruirea iertării semenului care caută ceartă, aduce… .

Ajutorarea semenului la nevoie aduce… față de el.

Ce virtute reiese din fericirea a IV-a?

„Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv”. (Luca 6, 36). Virtutea vizată este… .

Prin faptul că ne pare rău de păcatele săvârșite, subliniem virtutea care se numește… .

Dacă suntem alături de cei aflați negazuri, transpunandu-ne în suferința lor înseamna că suntem……

REZOLVARE REBUS

Răsplata făcătorilor de pace poartă numele de … al lui Dumnezeu.

Virtutea prin care reiese modestia se numește… .

Virtutea la care face referire fericirea a VIII-a se numește… .

Răsplata pentru părerea de rău (plânsul) a păcatelor noastre este… .

Dăruirea iertării semenului care caută ceartă, aduce… .

Ajutorarea semenului la nevoie aduce… față de el.

Ce virtute reiese din fericirea a IV-a?

„Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv”. (Luca 6, 36). Virtutea vizată este… .

Prin faptul că ne pare rău de păcatele săvârșite, înseamnă că ……….. pentru ele.

Dacă suntem alături de cei aflați negazuri, transpunandu-ne în suferința lor înseamna că suntem……

BIBLIOGRAFIE

A. CĂRȚI

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura IBMO, București 2008

Bigham, Stephane , Pr., Icoana în tradiția Ortodoxă, Editura Theosis, Oradea 2016

Braniște, Ene, Pr. Prof. Univ. Dr., Liturgica Generală, vol. I, Editura IBOR, București, 2015

Athonitul, Siluan, Sfântul , Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu 2001

Avram, Irina, Mari minuni, Mari mistere, Editura Allfa, București 2016

Boghiu, Sofian , Chipul Mântuitorului în iconografie, Editura Bizantină,București 2001

Bolocan,Maria, Carmen , Catehetica și didactica Religiei, interferenșe și deosebiri, Editura Sfântul Mina, Iași 2008

Botezatu, Bogdan , Dr., Cultul divin și imaginea. Teologia și funcția liturgică a Icoanei (teză doctorală), Editura Andreiana, Sibiu, 2013

Braniște, Ene , Pr., Teologia icoanelor, Editura Basilica, București 2017

Braniște, Ene, Pr., Programul iconologic al bisericii ortodoxe. Îndrumător pentru zugravii de biserici, Editura IBMO, București 1975

Bria, Ion , Dicționar de Teologie Ortodoxă A-Z, Editura. I.B.M.B.O.R, București 1994

Cabasila, Nicolae, Sfântul, Tâlcuirea dumnezeiștii liturghii, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București 1997

Călugăr, Dumitru, Pr. Prof. Dr., Catehetica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București 1984

Cartojan,Nicolae, Legenda regelui Abgar în, Literatura veche românească, Editura Minerva, București 1980

Chifăr, Nicolae, Iconologie și Iconoclasm, Editura Andreiana, Sibiu, 2010

Chifăr, Nicolae, Pr. Prof . Dr. , Iconologie și Iconoclasm, Editura Andreiana, Sibiu 2010

Chirvasa, Ioan , Pr. Dr. , Educația religioasă a tineretului, Editura Axa, Botoșani, 2002

Comenius J.A, Didactica Magna, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970

Cristea, Sorin , Pedagogie- vol.II, Editura Hardiscom, Pitești1997,

Cucoș, Constantin, Educația religioasă, Editura Polirom, București 1999

Cucoș, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, București 2000

Cucoș, Costantin, Educația Religioasă, Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, Iași 1999

Cuznețov, Larisa, Educație prin optim axiologic,Curs Teorie și practică, Cișinău 2010, Editat de UPS Ion Creangă, Chișinău 2010

Damaschin, Ioan, Sfântul, Cele trei tratate contra iconoclaștilor, Tratatul al treilea- contra celor ce atacă Sfintele icoane, , Editura I.B.M.O, București 2016

Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Învățătura Ortodoxă despre Sfintele Icoane, Editura Basilica, București, 2017

Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Σοφίά, București 2000

Evdochimov, Paul, Arta icoanei- o teologie a frumuseții, Editura Meridiane, București,1992

Jinga, Ioan și Istrate, Elena , Manual de pedagogie, Editura All, București 2001

Liturghier, Editira IBMBOR, București 2000

Mărturisirea Ortodoxă, București 1699

Molitfelnic, Editura IBMO, București 2013

Opriș, Dorin , Dimensini creștine ale pedagogiei moderne, Editura Sf. Mina,Iași,2010

Opriș, Dorin Prof. , Metodica Predării Relgiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000

Oroș, Mihaela, Lect. Univ. Dr., Didactica Predării Religiei, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca 2013

Petroniu, Florea, Icoana ortodoxă, Episcopia Ortodoxă Română a Oradei, Bihorului și Sălajului, Oradea 2002

Quenot, Michel, Icoana fereastră spre Absolut, traducere, prefață și note de Pr. Dr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, București 1993

Rămureanu, Ioan , Istoria Bisericească universală, Editura IBMO, București 1992

Schönborn, Christoph Icoana lui Hristos, Editura Anastasia, București 1996

Șebu, Sebastian, Pr. Prof. Univ. Dr. ,Opriș, Monica , Prof., Opriș, Dorin Prof., Metodica Predării Relgiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000

Șerbu, Sebastian, Pr.Prof.Dr., Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000

Stăniloae, Dumitru ,Pr., Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova 1986

Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof. Dr., Teologia Dogmatică ortodoxă, vol. III, Editura IBMBOR, București 1997,

Stăniloae, Dumitru , Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, ediția a II-a, Editura IBMBOR, București, 2004

Studitul, Teodor, Sfântul Iisus Hristos – prototip al IcoaneiSale, Antiereticul III, , Editura Deisis, Alba Iulia 1994

Uspensky, Leonid , Teologia Icoanei, Editura Anastasia, București 1994

Vasile, Costin, Arhiepiscopul Târgoviștei, Semnificația icoanei Bizantine în Ortodoxie, Arhiepiscopia Târgoviștei, Târgoviște 1997

B. ARTICOLE

Alexandrescu, Adrian, Versiunile românești ale erminiei-mărturi ale tradiției bizantine în pictura bisericească , vol. II, Editura Basilica, București 2017

Berechet, Ionescu, Ștefan , Învățătura Sfântului Teodor Studitul despre Sfintele Icoane și cinstirea lor,vol. I, Editura Basilica, , București 2017

Buchiu, Ștefan, Pr. Prof. Dr. , Dimensiunea apofatică a Icoanei Ortodoxe, vol. I, Editura Basilica, București 2017

Cândea, Spiridon, Pr., Pictura creștină,vol. II, Editura Basilica, București 2017

Chifăr, Nicolae , Pr. Lect. Dr., Icoana- teologie culori și expresie a realității întrupării lui Hristos, Studii Teologice nr. 10-12, 1995

Dumitru, Megheșan, Cultului Sfintelor icoane(I), Editura Basilica, vol. II, București 2017

Dură,Ioan, Pr., Icoană și Liturghie,vol. III, Editura Basilica, București 2017

Ganea, Ioasaf, Despre Sfintele Icoane- Icoana Ortodoxă, vol. I, Editura Basilica, București 2017

Ioanicescu, Ioan , Pr, Iconografia creștină ca izvor omiletic, în Mitropolia Olteniei, nr. XXX, 1978

Macsim, Nicolae, Teofania Icoanei în Ortodoxie, implicații doctrinare, vol.II, Editura Basilica, București, 2017

Moldovan, Ilie, D., Cu privire la icoanele Ortodoxe, vol.2, Editura Basilica, București, 2017

Pentiuc, Eugen, Fundamentarea veterotestamentară a cultului Sfintelor icoane, vol. I, Editura Basilica, București 2017

Rămureanu, Ioan, Pr. Prof., Cinstirea Sfintelor Icoane în primele trei secole, vol. I, Editura Basilica, București 2017

Șesan, Milan, Despre iconografia ortodoxă națională,vol. II, București 2017, Editura Basilica

Stăniloae, Dumitru Pr. Prof., Hristologie și iconologie în disputa din sec. VIII-IX, Studii Teologice, nr.1-4, XXXI, 1979

Stăniloae, Dumitru Pr., Icoanele în cultul ortodox, Ortodoxia, București Studii Teologice, nr.3, XXX, 1978

Stăniloae, Dumitru Pr., Simbol ca anticipare și temei al posibilității icoanei, Studii Teologice nr. 5, VII, 1957

Stăniloae, Dumitru, Pr., Idolul ca chip al naturii divinizate și icoana ca fereastră spre transcedența dumnezeiască,vol. 1, Editura Basilica, București, 2017

Suceveanul, Pimen , PS Cinstirea icoanei după învățătura Bisericii Ortodoxe,vol. 1, Editura Basilica, București 2017

C. RESURSE WEB

1.https://ortodoxiaicoanei.wordpress.com/2010/02/11/icoana-valoare-educativa-si-izvor-de-rugaciune/

2. http://basilica.ro/cedo-aproba-simbolurile-religioase-in-institutiile-publice-de-invatamant-din-italia/

3. http://basilica.ro/sensurile-teologice-si-formele-cinstirii-icoanei-2/

4. http://manastirea-saharna.md/fisiere/canoane/Canoane_V-VI_ec.pdf

5. http://patriarhia.ro/images/documente/statutul_bor.pdf

7. http://relicnis.blogspot.com/2011/10/clasa-x-cinstirea-sfintelor-icoane.html

8.http://www.almeea.ro/marama-veronicai-panza-pe-care-a-ramas-imprimat-chipul-lui-iisus-hristos/

9. http://ziarullumina.ro/sfanta-liturghie-tradusa-în-imagini-2096.html

10.https://arhivaneamulromanesc.wordpress.com/dezvaluiri/george-vasilache-%E2%80%9Ebiserica-ortodoxa-romana-in-perioada-comunista-decretul-410%E2%80%9C/

11.https://ro.wikipedia.org/wiki/Cauza_Emil_Moise_vs._Ministerul_%C3%8Env%C4%83%C8%9B%C4%83m%C3%A2ntului

12. https://ro.wikipedia.org/wiki/Giulgiul_din_Torino

13. https://www.crestinortodox.ro/liturgica/pictura/pictura-bisericeasca-70764.html

14. https://www.crestinortodox.ro/editoriale/imparatia-kitsch-ului-70363.html

15. https://www.crestinortodox.ro/liturgica/viata-liturgica/rutina-latreutica-70683.html

16. https://www.crestinortodox.ro/religie/educatia-religioasa-139643.html

17. https://www.scribd.com/document/57547131/313151602.

18. http://ziarullumina.ro/ce-spun-elevii-despre-icoanele-din-scoli–65254.html

19. http://religiecalarasi.blogspot.com/2012/07/mijloace-de-invatamant.html

DECLARAȚIE

Subsemnatul, Bățăuș I. Adrian-Florin, profesor la Școala Gimnazială nr. 117", localitatea București, Sector 6, susținător al lucrării metodico-științifice pentru obținerea gradului didactic I în învățământul preuniversitar la disciplina Religie, declar pe propria răspundere că lucrarea de față este rezultatul muncii mele, pe baza cercetărilor mele și pe baza informațiilor obținute din surse care au fost citate și indicate, conform normelor etice, în note și în bibliografie.

Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă vreunei instituții de învățământ superior în vederea obținerii unui grad sau titlu științific ori didactic.

Semnătura,

……………………….

Data:

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: INTRODUCERE MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI … …4 [303187] (ID: 303187)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

INTRODUCERE MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI … …4 [303187]

Copyright Notice

Ș.l. fiz. dr. ing. Popescu Aurel George Absolvent, Timiș Emanuel 2014 UNIVERSITATEA “CONSTANTIN BRÂNCUȘI” DIN TÂRGU JIU FACULTATEA DE INGINERIE… [301621]

„COMPLICAȚIILE POSTOPERATORII IMEDIATE ȘI TARDIVE ÎN CANCERUL DE COLON STÂN G” Coordonator științific: Prof. Univ. Dr. Mircea Beuran Îndrumător… [630176]

Sef lucr. Ing. Muji Marius Meruțiu Vlad -Ionuț [621835]

A fi social și nesocial online. Explorarea comportamentului agresiv online al copiilor și [617601]

Anul XIII, nr. 47 [629172]

„OVIDIUS” UNIVERSITY OF CONSTANT A FACULTY OF MATHEMATICS AND COMPUTER SCIENCE DEGREE PROGRAM: COMPUTER SCIENCE BACHELOR’S THESIS Implementing a… [606474]

Copyright Notice

Similar Posts