INTRODUCERE Lucrarea de față are că obiectiv prezentarea principalelor caracteristici teoretice și practicereferitoare la civilizația și cultură… [600238]

Licență

INTRODUCERE Lucrarea de față are că obiectiv prezentarea principalelor caracteristici teoretice și practicereferitoare la civilizația și cultură… [600238]

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTRODUCERE Lucrarea de față are că obiectiv prezentarea principalelor caracteristici teoretice și practicereferitoare la civilizația și cultură europeană,a factorilor ce au format baza acestora.Conținutullucrării prezintă problematica generată de multiculturalism,de apariția diferitelor concepțiiculturale,religioase care mai apoi degenerează în conflicte sau divergențe armate.Lucrarea meaîși propune să descrie percepțiile lumii înconjurătoare cu privire la maniera istorică de abordare afenomenului de multiculturalite,a pilonilor care au reprezentat dintotdeauna susținerea de-alungul evoluției a trăsăturilor specifice acesteia. Capitolului I îi revine misiunea de a descrie într-o manieră amplă caracteristicile care au stat labaza formării și conservării culturii și civilizației la nivel internațional,a ramurilor culturii,ainterferențelor care s-au ivit tocmai datorită divizării culturii.De-a lungul acestui capitol amprezentat amănunțit conceptele care au stat la baza identității culturale,dar și formele demanifestare ale culturii,aici incluzând sfera de influență socială și etică a culturii. Capitolul II “și-a propus” să prezinte legitimarea culturală și socială a conflictelor politice șisociale,în prima parte a capitolului II am discutăm despre tipurile de conflicte,clasificareaacestora și mai ales despre obiectivele acestora.Pe parcurs,am menționat și trăsăturile specificenoțiunii de multiculturalism,ideologiile ce stau la baza împărțirii sferei de influență a culturiiinternaționale,ca mai apoi să abordez tematică islamului și a consecințelor sale asupracontinentului european,a percepțiilor islamiștilor asupra fenomenului de interculturalitate și maiales a încercării lumii de religie diferită de a înțelege logica suprimării acestora dintâi asupraindivizilor diferiți din punct de vedere religios. În sfârșit,capitolul III realizează la început o comparație între cultura majoră sau dominantă șicea minoră,în acest fel punându-se accent pe elementele care le deosebesc la nivelinternațional,am optat pentru o prezentare a concepțiilor și a etimologiei termenului de“conflictreligios”discutând despre motivațiile unei divergențe de natură religioasă,aici am analizat pescurt războiul de treizeci de ani ce a avut ca punct de plecare conflictele religioase dintre catoliciși protestanți. Finalul capitolului este dedicat legitimării religioase a terorismului și a islamului,am prezentatconceptele care au determinat adoptarea actelor teroriste că mijloc de emancipare relioasa,opractică utilă pentru partea extremiștilor,însă nefastă pentru restul omenirii,întrucât a pus profundamprenta asupra întrebării “Europa este o civilizație?”,argumentele fiind prezentate în ultimaparte a lucrării mele. http://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 1 din 27

Cultura și civilizația europeană-Este Europa o civilizație-?CAPITOLUL I“Cultura și etimologia sa conceptual-religioasă” Omul,reprezentând o entitate socială,inteligență dar și cu un caracter rațional,a considerat căeste de datoria sa să devină creator,de a “inventa”lucruri și fapte inedite și valoroase,luândcontact în același timp și cu semenii săi și cu divinitatea.Cu siguranță a c e a s tă solicitareprimordial de a fi creator reprezintă tocmai o parte a faptului că omul a fost conceput după“chipul și asemănarea” Creatorului.Abilitatea creativă,inventivă și inedită a omuluiîntruchipează,fără dubii,un potențial incredibil și inepuizabil care stă la baza tuturor aspectelorculturale din întreagă lume. Această este “nucleul” care aduce inteligență umanității către noi și o mare parte a valorilormateriale și spirituale.Acest potențial formidabil a determinat omul să se compare cu zeii,sădevină mândru tocmai datorită creatiilor sale valoroase,să își manifeste trăirile sufletești doarpentru ele,practic să fie divinizat de către ceilalți oameni cu care ia contact. În momentul în care vorbim despre cultură,discutăm în primul rând despre un imperativontologic al umanității,cel care generează noi abilități,unele vin în suplinirea altora,altele se aflăîn antiteză față de cele deja existente,însă toate definesc spiritul uman că fiind ceva singular,unicși original în fiecare dintre noi,dar posedând un context comun,un fond natural specific șisuperior oricărei forme de viață de pe întreg Pământul. Atunci când aducem în discuție valorile societății umane,este necesar să subliniem importanțavalențelor pe care acest concept le ia în parte de la fiecare persoană ,epoca și comunitate.În acestsens,unele vor fi valori general valabile,universale și incontestabile,altele vor capătă un aspectparțial valabil fiind pasibile de a fi combătute și îndepărtate din context.Ce se poate afirma cucertitudine despre aceste valori este faptul că se pot încadra în două mari categorii:➢ Valori materiale➢ Valori sprirituale Pe parcusul istoriei,se poate discuta despre o preponderență a unora în funcție de repercusiunilecadrului religios sau laic în ceea ce privește viața societății umane.Cultură,în sensul absolut alcuvântului,reprezintă obiectul istoriei,baza întregii istorii din trecut și viitoare a unui popor șipoate fi definită că fiind“ansamblu al structurilor sociale și al manifestărilor religioase, artisticeși intelectuale care definesc un grup, o societate în raport cu alta”. Indiferent de perioada istorică,de nivelul de civilizație,de aspectul etnic și religios ori de zonageografică în care își duce traiul,omul întotdeauna a tânjit în mod continuu spre conceptul de“absolut” pe care încearcă să-l interpreteze așa cum îl poate percepe el,în cadrul faptelor șimanifestărilor sale,în propriile sale creații care se răsfrâng asupra vieții sociale și private.Tocmaidin acest sentiment asiduu de perfecțiune au apărut atât cultul cât și cultură,aceste două noțiunisunt legate între ele,sunt interdependente și nu se pot există una fără de cealaltă. Cu toate încercările de secularizare și laicizare prezente în zilele noastre “Cultul divin îmbracăformele cele mai strălucitoare ale culturii omenești. Geniul pictural îi aduce ofrandă c e l e m a ifermecătoare plăsmuiri de culori. Geniul statuar, cele mai desăvârșite modelări în marmură, înmetal, în lemn și în ivoriu. Geniul literar, cele mai sublime cuvinte.Geniul muzical, cele maiînalte melodii. Geniul înțelepciunii, gândurile cele mai adânci pentru a lămuri tainele credinței. Geniulștiințific, întreagă tehnică a spiritului omenesc pentru a construi și a explica rostul tuturor acestorofrande. Cultul divin este sinteză superlativă a culturii. Din acest punct de vedere, el reprezintă,prin excelență, fuziunea istorică a spiritului transcendent cu geniul omenesc și ne ajută săînțelegem mai bine poziția religiei față de cultură”.http://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 2 din 27

Cultul,fiind totalitatea ritualilor și obiceiurilor ce se găsesc în fiecare religie,reprezintă tentativafiiței umane de a reface relația șubrezită cu divinitatea,pe când cultura își prezintă interesul de arestabili legătură cu natură și cu ceilalți oameni la un nivel agreabil,așa cum era în starea saedenică,întrucât detașarea față de Creator a reprezentat cu alte cuvinte și ruptură față decreație,decăderea relațiilor cu aceasta,afectarea tuturor mijloacelor de colaborare. În altă ordine de idei,atât cultură cât și valorile sale reprezintă încercarea insistentă a omului dea putea ieși din îngrădire în lumea care,în mod paradoxal,nu-l mai consideră că fiind superior.Iatămotivul pentru care societățile moderne unde valorile culturale și spirituale nu mai sunt atât deimportante,iar singurul domeniul vizat este reprezentat de latura materială a existenței,toateacestea plasând omul într-o adevărată criză de socializare și de identificare a sa,într-o acută iluziea relaționării și a perfecționării,într-o banală căutare a necesarului cantitativ și nu a celui calitativ. Etimologic,cele două noțiuni, “cult” și “cultură” au o origine comună,provenind din latinescul“cultus” care în traducere înseamnă “îngrijire” ,”cultivare” sau “mod de viață”. Dacă în cazulprimului cuvânt românesc “cult” a fost păstrat sensul sau de bază,acesta reprezentând adoptareaunor ritualuri religioase,alegerea unui anumit mod de viață care poate conduce la păstrarea șimenținerea legăturii cu divinitatea,în ceea ce privește al doilea cuvânt,în cadrul acestuia s-aprodus modificări importante la nivel semantic. Acest lucru a fost datorat prezenței unei polisemii sau polisemantism,însușire ce era prezentă încadrul acestui cuvânt încă din originea sa latină.De altfel,cuvântul “cultură”și-a păstrat sensul sauinițial,cel latin,în momentul în care se referă la “știință,priceperea de a lucre pământul,de a îngrijiplantele”. În privința celuilalt cadru semantic,conform căruia el reprezintă“Totalitatea valorilormateriale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestorvalori” sau “ faptul de a posedă cunoștințe variate în diverse domenii, totalitatea acestorcunoștințe; nivel de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva”. Cuvântului “cultură” i-a fost aplicată o politică de emancipare, îngrădire, dezbinare saulaicizare, acesta nemaifiind perceput din perspectiva reabilitării vreunei relații dintre om șicreație.În acest fel,valorile culturale nu au mai căpătat un sens eshatologic sau soteriologic cuatât mai mult în perioada modernității,ci acestea își găsesc corespondență tot în interiorulacestora,în starea de bine a omului ori,concret,în cadrul estetic pe care-l promovează și etalează. În vederea evitării neclarităților este impusă specificarea că există două noțiuni fundamentaleale culturii și două conotații adecvate:“În sens subiectiv și sub aspectul ei dinamic, înțelegemprin cultură activitatea creatoare și asimilatoare de valori, la care adăugăm, ca o funcțiesecundară, pe aceea de propagare a valorilor sau, cu alte cuvinte, exercitarea însușirilor trupeștiși sufletești în vederea perfecțiunii și fericirii omului, adică a mântuirii. În sens obiectiv și subaspectul ei static, cultură este suma tuturor acestor valori sau, altfel spus, gradul de perfecțiune șifericire a omului și de desăvârșire a lumii din afară, ca realizare a activității omului, activitatecombinată cu aceea a societății și, în sens creștin, cu acțiunea harului divin și a revelațieicreștine” Tot în acest registru trebuie accentuat faptul că nu prezentarea foarte precisă a culturii,ca șiconcepție,este atât de importantă,ci mai degrabă felul în care această ne reprezintă și ne formeazăpe noi oamenii,întrucât doar o bună percepție a repercusiunilor culturii asupra ființei umane șisocietății are capacitatea de a optimiza relația și dialogul între cultură și involuntar are abilitateade a gestiona legături între oameni. Este important de știut că“Valoarea reală a culturii se precizează în relația ei cu civilizația, care,în ceea ce privește referință terminologică, adesea se confundă, deși ele sunt separate în esențălor…substanță culturii o formează spiritul, necesitățile lui, în timp ce substanță civilizației oformează materia: biologicul și satisfacerea cerințelor și nevoilor lui.Cele două componente aleistoriei, cultură și civilizația, trebuie să se afle, deci, în permanentă într-o interacțiune, similarăcu cea dintre suflet și trup, să se condiționeze reciproc. Civilizația are nevoie, mai ales la nivelul individului, de cultură. Omul civilizat, cu adevărat,este acela care este educat, omul cult, cu stăpânire de sine și comportament nobil, o noblețedobândită prin cultură, nu numai prin simplă descendența de familie, cu sânge nobil.” Misiuneaprincipală pe care o avem în prezent reprezintă fără dubii înțelegerea și perceperea mediuluicultural al tradițiilor și obiceiurilor celuilalt,în acest fel se poate evita nașterea unor divergențeivite tocmai din întrepătrunderea culturilor și civilizațiilor.În mod sigur există mari diferențe lanivel de civilizație și evoluție pe întreg pământul,și tocmai din aeastă cauza s-au conturatnumeroase anacronisme din punct de vedere cultural,astfel a apărut –interculturalitatea-.http://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 3 din 27

Strict ca noțiune,civilizația poate fi definită exclusiv doar în contextul științelor umane,aiciîncadrându-se și istoria.Civilizațiile,indiferent de statura lor,atât cele mai mari cât și cele maimici pot fi localizate pe hartă.O parte destul de importantă a existenței este dependent deconstrângerile sau avantajele poziției acestora geografice și geostrategice. Cu certitudine,omul a conștientizat această așezare încă de la începutul prezenței sale pePământ,neexistând vreo situație in care să nu se poată determina amprenta acestei muncicontinue,asidue,îmbunătățită de la generație la altă.Aceste “ofensive” în rezistențele,accepțiunileși deformările lente și progresive ale civilizațiilor au scopul de a permite formarea unei ultimedefiniții,aceea care restituie civilizațiilor aspectul lor particular,unic și inedit,ele reprezentândatât continuități infinite cât și continuități istorice. Se poate afirma că civilizația este poate cea mai lungă dintre istoriile lungi,însă istoricului nu-ieste permis de la început acest adevăr,adevăr care iese la suprafață doar atunci când existădestule observații succesive.Practic într-o ascensiune,priveliștea va capăta o lărgire destul deevidentă și progresivă. 1.1 Identitatea culturală și mijloacele de manifestare ale acesteia în Europa contemporană Atât identitatea culturală cât și civilizația au la baza numeroase repere istorice care fac referirela gândirea greacă,la creștinism dar și la noțiunile dreptului român;aspectul cultural regăsindu-seastfel și prin valori spirituale dobândite pe parcursul existenței.Diversitatea și identitateaculturală întruchipează un fenomen de baza pentru societate.Acestea două vizează diferențele șideosebirile culturale ce există între oameni,precum și între diversele grupuri,toate acesteaformând identități multiple:obiceiuri,tradiții,modalități de gestionare a educației din prismainterculturalității. Cultura bătrânului nostru continent situată între tranziție și modernitate nu este doar o înlănțuirede evenimente,ci mai degrabă problematica identității culturale reprezintă obiectivul principal încadrul proiectelor europene actuale.Istoricul filosoful român Victor Neumann susținea în cartea“Neam,popor sau națiune” că „multiculturalismul nu trebuie și nu poate fi văzut că teorie careatrage după sine segregaționismul“,întrucât abordarea elementelor multiculturale în comparațiecu cele interculturale presupune dreptul la frontiere comunitare această fiind generată denecesitatea grupurilor de a se concentra într-un anumit fel față de alte comunități,ca reprezentarea necesității și a dreptului la o“privatitate comunitară”. În privința formelor de manifestare a culturii,marele antropolog german Franz Boas,a prezentatîntr-un una din creațiile sale,factorii care stau la baza culturii unei entități sociale:➢ Mediul natural –permite fiecărei entități sociale frâu liber în privințaacțiunilor,dar în același timp se impune atât timpul cât și limite. ➢ Istoria,trecutul social și material -„cunoașterea rolului acestui factordeterminant și explicativ ar contribui la relevarea resorturilor specifice culturiigrupului”,un rol capital îl are și accesul la dezvoltare și progresul societăților,laistoria lingvistică și culturală,acestea din urmă reprezentând durata trăirii șirăspîndirea elementelor ce țin de spiritualitate.http://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 4 din 27

➢ Psihologia – ce reprezintă suma tuturor aspectelor raportate atât la nivelindividual cât și colectiv la sistemul format din valorile grupului social vizat. ➢ Distribuția geografică a elementelor culturale – în cadrul acesteia,antropologulFranz Boas consideră că este necesară o cercetare amănunțită asupraculturilor,vizând aspectul geografic dar și gestionarea eficientă a gradului acestoraasupra genezei culturale.Etnologia a dovedit faptul că în decursul istoriei,fiecarepopor are o folosofie proprie fundamentată pe inteligență,înțelepciunea și creațiasă populară,elemente ce au s-au păstrat intacte și în zilele noastre. În ceea ce privește spațiul românesc,cunoscutul analist al etnologiei și antropologieiculturale,Petru Ursache,realizează o incursiune în cadrul filosofiei populare având scopul de areleva aspectele ce țin de manieră de gândire,de raționament a țăranului din satulromânesc,autorul apelând la o serie de discipline,fie filosofice,logice sau morale toate acesteareușesc să transmită cititorului numeroase acte paremiologice,la acestea adăugându-se șicredințele,legendele,relatările care au avut drept scop păstrarea și promovarea creației și aculturii românești,analizate din punctul de vedere al țăranului satului românesc. Toate creațiile universale au mai mai întâi opera naționale,în acest caz îi putem aminti peBeethoven,Schiller ori Goethe,aceștiia au rămas în istoria culturii universale cu operele sale,darla început au fost și sunt în continuare creații ale culturii germane.În acest fel,cultură europeanăși universală conturează un “necesar”cultural prin promovarea culturilor și operelornaționale.Dacă analizăm Europa în ultimele două decenii,constatăm că zona occidentală a avut oimplicație majoră asupra stimulării și dezvoltării Europei culturale,deci continentul nostru s-atrezit cu noi provocări generate tocmai de relațiile de interculturalitate. În mod cert acestea au fost prezente și în trecut,dar acum au luat o altă formă căpătândnumeroase elemente de concretizare.Se poate observă și o adaptare economică la acest proces deintegrare iar în ceea ce privește partea culturală,formele de manifestare ale acesteia generează„unfel de rebeliune împotriva tendinței de nivelare a lumii”. Dacă punctul de plecare ar fi înțelegerea istoriei europene,în acest caz menționând și trecutulnefast,integrarea la nivel cultural ar putea conduce către la o mai bună cunoaștere și la armonieîntre oameni,prin intermediul simbolurilor politice și culturale,prin formele de manifestare aleculturii,toate acestea având capacitatea de a crea legături atât de necesare unei percepții pozitiveasupra identității,fie ea și culturală. Chiar dacă diversitatea culturală reprezintă o noțiune de valoare,aprecierea acesteia presupuneși alte dimensiuni diferite precum cea economico-socială.Aprecierea diversității culturale precumși valorificarea acesteia presupune și nevoia imperioasă în vederea elaborării,acceptării orirăspîndirii unor politice special pentru a crea cadrul necesar punerii în valoare. Definiția și concepția generală asupra diversității și a formelor sale de manifeste reprezintă încăun subiect ce este în plină dezbatere,chiar și așa au fost identificați o serie de factori precumetnodiversitatea,drepturile culturale,multiculturalitatea,religia,credință,obiceiurile șitradițiile.Prin urmare,fenomenul de diversitate culturală presupune o gestionare constructivă înceea ce privește domeniul politicului,socialului ori al economicului. Modelul realității sociale poate reprezenta obiectul sociologiei culturii,sociologul AurelianBondrea afirmând că„determinațiile și categoriile culturii, raporturile dintre formele culturii,particularitățile dezvoltării culturii, examinarea influenței culturii asupra vieții sociale, ariilegeografice, istorice și sociale ale culturilor, precum și procesele creațiilor materiale și spiritualenu pot fi descrise, explicate și înțelese decât în societate – prin mijlocirea socialului – și nu pot fidesprinse de semnificațiile lor sociale”. Relația dintre societate și cultură este una bazată pe influențare reciprocă întrucât societatea,reprezentând un vast sistem social deja creat, poate influența structura culturii,acesta căpătând oformă dependentă de o entitate comunitară; în acest fel,cultura fiind în legătură directă c ucelelalte sisteme ale societății ce pot avea un impact asupra acestora. Formele de manifestare ale culturii.Dimensiunea socială și etică a culturii Părțile componente care intră în cadrul sociologiei culturii presupun atât raporturi desubordonare cât și de coordonare între factori sau sisteme ce sunt determinați de norma șistructura socială.Formele de manifestare ale culturii reprezintă unități socio-culturale diferite încare se concretizează valori ce aparțin aceleiași tipologii.Aceste valori culturale se formează atâthttp://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 5 din 27

într-un cadru instituționalizat cât și într-unul neinstituționalizat,acestea răspunzând necesitățilorculturale fundamentale ale unei societăți. “Într-o sfera a culturii sunt unificate, în cadrul actului creator, subiectul valorii, obiectul valorii,mijloacele creației, relațiile socio-culturale și instituțiile culturale” Tocmai datorită diversitățiiunei culture,sferele acesteia generează anumite funcții ce sunt definitorii pentru ocomunitate,precum cea de comunicare,de conducere ori de control.În privința formelor demanifestare ale culturii,tot sociologul Bondrea a afirmat că destul de mulți analiști au creat odelimitare a sferelor culturii în funcție de:➢ Sfera artelor➢ Sfera științei➢ Sfera comunicațională➢ Sfera eticii Însă studiile de specialiatate separă mai multe aspecte ale manifestării culturii în funcție decriteriul social,politic,economic sau etic.Factorul social al culturii constă în diferențierea creatilorde cultură,a modelelor culturale,a valorilor precum și a obiectivelor făcându-se raportare lacadrul social ori profesional asupra actului cultural.În privința dimensiunii etice,valorile șitrăsăturile morale întruchipate sub formă unor deprinderi ori reguli de comportament civiliat însocietate,acestea fac referire la relațiile și legăturile ce sunt părți componente ale sistemului devalori ce sunt stabilite între membrii societății respective. Asupra valorilor de tip etic se poate spune că acestea se reflectă în cadrulcomportamentului,fiind definit ca și „esență a valorilor individuale și sociale, realizate pe oanumită treaptă de evoluție a societății”.Studiul și gestionarea valorilor de țin de etică se impunecă urmare a relației organice dintre sfera faptelor etice și entitățile sociologice.Filosoful PetreAndrei,în cadrul lucrarea sa “Filosofia valorii” prezența valorile morale că fiind valori socialecare se formează în urma interacțiunii dintre oameni și care găsesc nucleul în aspectul social alființei umane. Pin intermediul valorilor promovate și susținute în interiorul legăturilor dintre oameni,prinacceptarea unor sisteme valorice și prin negarea altora,prin atitudinile și comportamentelepropovăduite,valoarea etică creează contextul favorabil formulării și soluționării divergențelorsociologiei culturii.Dimensiunea morală a culturii solicită î nțelegerea acestui concept cafiind”disciplină a semnificațiilor binelui și răului, dreptății și nedreptății, virtuții și viciului,atitudinilor și comportamentelor individuale și de grup în viață socială a valorilor morale și alegilor și categoriilor lor, a relațiilor de echitate socială și a normelor morale care cârmuiescsocietatea pe anumite trepte ale dezvoltării ei.” Fiind asemuită că fiind condiția inițială și utilă a e t i c i i și în același timp urmare a legiimorale,cultură determina ca valorile artistice,plastice,dar mai ales etice să participe în legeapractică,adoptată în cadrul comunității.Fără a fi o obligație a nivelului de cultură,aspectelemorale sunt considerate că fiind rezultate ale culturii.Din acest motiv,cercetarea și analizareaacestora se cere a fi monitorizată încă de la apariție,evoluție și recunoaștere, până la scopul șilocul acestora în cadrul ansamblului vieții sociale,ele pledând pentru identității culturalegenerale. 1.2 Fenomenul de interculturalitate în spațiul european La nivel etimologic, sintagma “interculturalitate” nu reprezintă un cuvânt nou,ci este maidegrabă un derivat al cuvântului“cultură”în urmă a dăugării termenului neologic “inter” cesemnifică “între”,acesta exprimând legătură ori zona de contact dintre două lucruri,stări,tradițiisau obiceiuri.În contextul dat,acesta face referire la contactul dintre două sau mai multe domeniihttp://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 6 din 27

culturale. Ideologic,această noțiune de interculturalitate și-a făcut apariția în ultimeledecenii,fiind “urmarea” firească a noilor tendințe mondiale de universalizare și globalizare. Ca și fenomen,interculturalitatea nu reprezintă o noțiune,această se manifestă pe tot parcursulistoriei atunci când expansiunea și influența vreunui vast imperiu a adus în același loc mai multepopoare,mai multe ideologii și concepte,dar și mai multe culturi.În cadrul frontierelor marilorimperii din istorie,precum imperiul macedonean,român,bizantin,otoman sau austro-ungar,s-aîncercat,fără dubii,varianta unui dialog cultural între popoarele implicate.Situația istorică dar și intoleranța,toate acestea au făcut că aceste încercări de reconciliere să nu seconcretizeze,conturând astfel și stări negative,conflictuale. De cele mai multe ori,administrația și conducerea marilor conglomerate de popoareimplementau propria civilizație și cultură,îndepărtându-le sau anulându-le pe cele ce erau dejaprezente în cadrul popoarelor.Aici nu putem vorbi,bineînțeles,despre un model deinterculturalitate dar cu toate acestea au fost notate și anumite elemente pozitive ale acesteistrategii.Spre exemplu,Imperiul Român și-a implementat propria cultură asupra zonelorcucerite,dar nu întotdeauna prin forță,ci prin simplul fapt al superiorității. Prin această variantă,unele teritorii din antichitate,marginalizate cultural,se vor bucura de acumînainte de marile valori culturale române.Dialogul intercultural nu reprezintă o noutate,întrucâtnomazii,misionarii religioși ori soldații războinici au întâlnit personae distincte față de ei înșișiîncă de la început,întâlnirile fiind de multe ori ostile și lipsite de amabilitate.În urmă cu pestedouă milenii,marele dramaturg antic,Eschil,afirmă că “toată lumea se grăbește să-l învinuiască pestrăin”. În spațiul românesc,culturile,pe cât de numeroase și puternic impregnate în istorie și în teritoriulgeografic au fost,au nevoie de un cadru favorabil pentru a se manifestă,Din nefericire trebuie sătreacă destul de mult timp până la concretizarea și împământenirea conștiinței de “cetățenieeuropeană”,această fiind încă marginalizată de orientarea către o altă etnie,religie oricultură.Între Europa De Vest și cea Orientală se concretizează apariția unei puterniceeterogenități de concepție legată de trecerea de la un stat național fundamentat în principiu peorientarea către o etnie,la un stat civic format în baza garantării drepturilor și libertățilorcolective și pe multiculturalism. Se poate afirmă că:“Statele Occidentului, chiar dacă mai sunt afectate de unele puseurinaționaliste, au părăsit într-o foarte mare măsură cultură independenței spre a trăi în culturăinterdependentei. Pentru Răsăritul european, în schimb, independența statului națiune șicaracterul absolut al suveranității sale rămân trăsături esențiale ale identității atât la nivelul eliteipolitice cât și la acela al mentalului popular.Așa cum stau lucrurile în prezent, se poate afirmă căextinderea U.E.despre care am putea vorbi și că despre un imperialism pozitiv occidental are uncaracter pseudo sau cvasi globalizator, evident menținându-se la scară continentului european. Integrarea europeană nu e un exercițiu de fantezie, ci o încercare vitală menită a oferi securitateși stabilitate durabilă pentru ambele jumătăți ale Europei. Principala cale spre stabilizareasecurității este folosirea puterii pentru exportul propriului model de viață. Cu alte cuvinte estevorba de construirea unei identități comune a Marii Europe bazate pe un set unic de valori și peinstituții compatibile integrate unui sistem de gestiune unitar conceput la nivel continental.Procesul european este, deci, o chestiune de putere și de cultură. Cine are putere să transferealtora propria paradigmă cultural identitară își mărește puterea necesară spre consolidareasecurității proprii. Privit din acest unghi de vedere aquis-ul comunitar este, de fapt, un aquisidentitar.” Fără dubii,există o baza culturală comună a popoarelor Europei,fiind pusă în relief denumeroasele analize istorice,deși,Tratatul Constituțional nu prevede niciun articol desprefundamentele creștine ale spațiului European și de aportul creștinismului la “construcția”civilizației și la conturarea unei conștiințe “universal” a statelor europene. În perioada modernității,acest vast proces s-a acutizat,creând o conștiință europeană,inițiată lasfârșitul celui de al doilea război mondial și pe teritoriul României.Tot aici,în cadrul epociimoderne,a avut loc o etapă a sincronizării treptate și armonioase a societăților din Europa înprivința ideilor,a valorilor dar și a practicilor adoptate,lucru ce a condus către o fundamentaretreptată a acestora.Culturile naționale moderne au funcționat în mod continuu și au antrenat unmecanism constructiv,devenind în ziua de astăzi foarte răspândit prin mijloacele de comunicaredeja existente.Principalele curente de idei și tipuri artistice din perioada modernității,precumumanismul,renascentismul,clasicismul,barocul,iluminismul,etc au avut un caracter foarte larg demanifestare.http://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 7 din 27

În cadrul interferențelor și relațiilor interculturale au rezultat marile creații în domeniulștiințelor,filosofiei ale lumii modern,dar și progresele tehnice ce au adus modificări substanțialeasupra vieții cotidiene.Specialiștii au încercat să găsească fundamentele istorice sau culturalepentru a implementa proiectul unificării Europei,aceștiia dintâi arătând că proiectul are o bazăsolidă în ceea ce privește unitatea tradițiilor și obieciurilor religioase,intelectuale oriculturale.Sintagma “unitate de cultură” a statelor Europei a fost susținută mereu despre adepțiiacestui proiect,însă a fost testate și prin intermediul analizelor mai multor istorici care auinvestigat procesele de formare ale Europei moderne. În privința fenomenului de interculturalitate,profesorul Larry Samovar afirmă în legătură c uacest subiect că interculturalitatea are mai multe forme:➢ Comunicarea interrasiala – survine în momentul în care atât sursă c â t șireceptorul fac parte din rase diferite.Acest tip de comunicare poate fi sau nuintercultural iar divergențele întâlnite în acest caz sunt reprezentate dediscriminările rasiale,o problemă prezentă în cadrul etnocentrismului ➢ Comunicarea interetnică – face referire la contextul în care subiecții au aceeașicultură dar etnie diferită.Și în acest caz se pot întâlni divergențe precumdiscriminări,îngrădiri asupra drepturilor și libertăților cetățenești. ➢ Comunicarea internațională – se poate întâlni mai degrabă între formațiunilepolitice (state și guverne) decât între oameni. ➢ Comunicarea intraculturala – reprezintă comunicarea și relația dintre membriicare îmbrățișează a c e e ași cultură,aici fiind incluse toate formele de comunicaredintre membrii etnici ce aparțin altor culturi. ➢ Comunicarea interreligioasă – ce apare sub formă unei mișcări religioase ce arescopul de a reuni toate bisericile creștine într-una singură.În ultima decadă aveacului XX au fost manifestate numeroase acte destinate reconcilieriiconfesionale. ➢ Comunicarea intercivilizatională-in aceasta situatie se poate identificareapopoarelor cu entitatileculturale:Occidentale,Africane,Chineze,LatinoAmericane,Ortodoxe,Islamice. Fiecare comunitate umană este definită prin intermediul culturii,însă această dintâi este axatăîntr-un sistem de condiții și influențe venite din alte cultură.Factorii din cadrul antropologiei demanifestare se concretizează întotdeauna în diverse forme și conținuturi specifice,diferite sau maipuțin diferite,de la o cultură la alta.De remarcat este faptul că ideea de universalitate corespundeideii de specificitate. L e găturile dintre culturi nu sunt doar spirituale,ci acestea sunt determinate de aspecteleeconomice,politice,istorice,geopolitice,geostrategice și existențiale.În funcțiile de condițiile șicriteriile de universalitate,se pot stabili relații armonioase sau de inegalitate,în acest caz ivindu-sedivergențe între diferitele societăți și culturi.Evoluția unei culturi poate fi caracterizată că fiindsincronică,anacronică și protocronică,în privința formelor predominante ale unei evoluțiiregionale,istorice și continentale. În această situație se încadrează și statele din zona centrală și est-europeană,ce s-au concretizattreptat întruchipând formele de universalitate solicitate de standardele Europei occidentale.Esteștiut faptul că atitutdinile și interpretările față de acest model au împărțit autoritățile politice și pecele spirituale din cadrul unei culturi,chiar și în contextul culturii române moderne.Culturileconsiderate atâta vreme ca fiind periferice și lipsite de importanță,mai ales în zona europeană,seaflă într-o incontestabilă ofensivă odată cu procesul de revigorare la nivel național pe care l-auhttp://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 8 din 27

simțit numeroase popoare ale acestei lumi. În privința Europei,imaginea de ansamblu a spiritului Europei ar putea fi tradus în mod plasticîn cea a unei tapiserii extrem de prețioase.În interiorul acesteia au luat parte la țesut mii degenerații,în acest fel oferindu-se o directivă europeană comună determinând ca spiritul europeansă iasă în evidență printr-o serie de factori ideologici,valorici și practici.Se poate surprinde într-omanieră destul de elocventă că “„firele sale de aur, firele sale multicolore ce străbat și țes istoriadensă a acestui microscopic și incomparabil continent”. Sintagma “Identitatea europeană” este prezentată de către cei care se regăsesc prin aceasta,înziua de astăzi devine un conglomerat social aflat la mare “căutare”.Există un țel comun,o nevoiede uniune în tot acest haos mondial produs de veacul precedent.Tragedia socială prin carecontinentul european a fost nevoit să treacă a modificat radical concepția oamenilor.Este impusădestul de facil necesitatea unei protecții sociale,a unei comunități reunite,a unei colaborări dinpartea tuturor oamenilor. În acest fel,cultura înregistrează pierderi în privința caracterului individual,hegemonia culturalăcu care ne-am familiarizat în trecut are acum o nouă înfățișare;se conturează o ruptură la nivelcultural prin intermediul iluziei viitorului.”Firele țesute” trec acum prin mai multe reguli destulde politizate.Nucleul comun al acestora se află în mod sigur în faptul că se pune accentul peaspectul critic al trecutului,așa cum instituțiile de cultură l-au implementat în normele estetice.Deacum înainte se poate observa o strânsă legătură între politic și estetic. Valoarea estetică a creației ori a mișcării intelectuale care a generat ruperea de trecut și detradiții,mai precis a avangardismului,depinde inițial de postura sa politică,deși această nu estecreată cu scopul de a reprezenta un angajament pentru o cauză sau pentru un obiectiv anume. A c e s t m ișcare este în mare parte politică,întrucât ea neagă și anulează trecutul cultural,prinurmare și pe adepții săi,în cadrul acestei ideologii se concretizează ideea conform căreia artaoficială este cultura,iar cultura este parte componentă a arhitecturii sociale având relații foarteapropiate cu cei care dețin puterea. Capitolul II“Legitimitatea culturală și socială a conflictelor politice” Conflictul reprezintă un fenomen social ce ia naștere între două sau mai multe persoane ce auobiective diferite sau asemănătoare, dar au intenții sau modalități de soluționare diferite,acesteafac referire la o caracteristică destinată speciei și existenței umane. Conflictele au existat încă dela apariția omului pe Pământ, ele reprezintă un fenomen universal, fiind întâlnit în toate etapelehttp://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 9 din 27

conviețuirii omului.Problema nu este faptul că există conflicte, ci faptul că o parte din acesteapoate lua forme agresive și violente, propangând sisteme incorecte ce oferă un avantaje uneia dinpărțile implicate. Această parte inclusă în conflict, de obicei, are siguranță că poate prelua întreagă putere și poateimpune propriile interese și scopuri și care consideră că deține adevărul absolut. Ideea de conflictsintetizează un blocaj al tuturor mecanismelor logice de adoptare a unor decizii, astfel încât oorganizație sau un grup întâlnesc obstacole în vederea optării alegerii unei acțiuniproprii.Conform opiniei cercetătoarei Ulrike Wasmuth, conflictele ar trebui să fie considerate căfiind banale fapte sociale, acestea nu trebuie să fie ignorate și confundate cu cauzele aparițieiacestora. Concret, conflictul reprezintă un fapt social în care iau parte minim 2 subiecți (persoane, state,grupuri, etc), care:• Au scopuri și obiective diferite, care nu pot fi conciliate, sau care urmăresc aceslasiscop, dar acesta trebuie să fie atins doar de o singură parte. • Inițiază sau doresc să folosească diverse mijloace pentru atingerea unui obiectiv. Conflictele sunt considerate,cel mai des,fiind bătălii ce trebuie câștigate cu orice preț. Acesteapresupun o structura internă care face mai puțin posibilă, sau chiar exclude, o orânduire saureglementare pacificatoare, eficientă sau lipsită de violență. Studiile în privința comportamentului uman în contextul unui conflict relevă faptul cămajoritatea acestora pledează pentru a-și impune propriile scopuri, punând accent asupra pozițieiproprii. Această manieră comportamentală este succedată și de o îngrădire tot mai accentuată aputerii de percepție și de luare a unei decizii. Problema cea mai importantă în privințaconflictelor este reprezentată de pericolul permanent că acestea să urce în intensitate. Pe tot parcursul desfășurării unui conflict, se accentuează ideea de a folosi strategii dedobândire a întregii puteri, dar și pe folosirea violenței. Conflictul capătă o caracter distructiv,fiind foarte greu de controlat, că mai apoi să treacă de pragul violenței provocând daune șidistrugere.În astfel de situații, conviețuirea este foarte greu de realizat, ba chiar imposibilă, peviitor. Referindu-ne la contextul “pace-război”, se poate afirma că în acest caz, există toate “stărilespirituale” ce pot fi prezența în politică relațiilor internaționale. Conform spuselor de mai sus,războiul reprezintă o situație extremă, caracterizată de un grad intens de violență.La polul opusse află pacea, fiind caracterizată de prezența unei soluții de reconciliere sau aplanare adivergențelor, între aceste două noțiuni antitetice se află mai multe “stări spirituale” – conflictemai puțin intense, crize sau divergențe armate-, fiecare având propriul sau grad de violență. Este important să percepem că întotdeauna vor există conflicte, atât pe perioada de război, cât șipe timp de pace, acestea fac parte din viața noastră socială ori culturală, nefiind de altfel oproblemă în sine conflictul,ci mai degrabă noi, oamenii, îl facem să ia turnuri negative. Deci, nuîmpiedicarea apariției conflictelor ar trebui să ne dea de gândit, ci soluționarea și aplanarea lor înmod pașnic trebuie să constituie obiectivul rezolvării acestora. Conflictele sunt părți din viață unui om prezente în toate categoriile sociale și culturale.Înmomentul în care acestea se manifestă violent și se oferă un cadru favorabil desfășurăriicapacităților sale distructive, acestea pot dezechilibra o sociatate, ba chiar să o creeze condițiileunei schimbări totale.În altă ordine de idei, rezolvarea constructivă a unui conflict poate avearepercusiuni pozitive, acestea reprezentând” civilizarea conflictului” Prin cuvântul” civilizare” ar trebui să î nțelegem în primul rând, modul de atenuare aconsecințelor de care beneficiază oamenii cu ajutorul unor organisme sociale.Ar trebui săconsiderăm acest proces că fiind un concept rațional și intelectual al existenței noastre.Profesorul de științe politice, Reinhard Meyers susține despre Norbert Elias, mare sociologhttp://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 10 din 27

german specializat în teoria civilizațiilor,că acesta din urmă a caracterizat acest proces că fiindunul de” ridicare a pragului de penibil”, ori că pe un proces în care” folosirea forței și a violențeiîn acțiunea conflictelor devine penibil. De-abia atunci când ne va fi penibil să facem uz de forțăvom caută mijloace și cai să ne ferim de a fi penibil”. De altfel, Meyers a susținut că socialistul german, Dieter Senghaas a oferit o demonstrațierelevanță a acestui proces, susținând că: „În sistemul internațional pot fi observate două procesede durata: rivalitățile de putere de anverguri diferite și interdependențele de densitate diferită.Ambele aspecte constituie subiectul cercetărilor din domeniul păcii: rivalitățile de putere, pentrucă din acestea se pot naște violențe sau chiar războaie; interdependențele, pentru că acestea potprovoca sau masca rivalitățile de putere. Între cele două aspecte există o relație dialectică. Cu cât sunt mai ascunse rivalitățile de putere,cu atât devine mai greu pentru relațiile de interdependență să amortizeze efectele conflictelor; cucât sunt mai dezvoltate relațiile de interdependență, cu atât mai mult crește și posibilitatea cărivalitățile de putere să fie împinse într-un plan secundar, iar inevitabilele conflicte de interese săfie deviate pe cai mai pașnice” La începutul secolului XX, conflictele de ordin etnic și politic au devenit scenă de lupta pentrucontextul politicii internaționale, afectând în același timp atât state dezvoltate, cât și pe celedefavorizate. Din zona Americii Centrale până în sudul Asiei și Africii, divergențele armate numai reprezintau simple crize, ci ele au luat o turnură violentă, desfășurate între grupuri saupopulații care sunt diferențiate prin apartenența lor etnică, religioasă sau lingvistică.Făcând ocomparație, regimurile comuniste din Europa estică, inclusiv din Uniunea Sovietică, aucontribuit către diminuarea conflictelor și a resentimentelor dintre populații. Această situație se datora influenței comunismului ce avea că obiectiv anularea diferențeloretnice, religioase,culturale sau naționale dintre oameni și adoptarea conceptului de “om nou”.Înacest fel, în decursul celor mai bine de șapte decenii ce au urmat conflictului bolșevic șirăzboiului civil din Rusia, toate divergențele din regiunea fostului bloc sovietic au fost anihilate,chiar dacă nu s-a încercat nimic în vederea eliminării resentimentelor și nemulțumirii dintreoameni. 1.1 Multiculturalism și interpretarea diferențelor culturale Din punct de vedere conceptual,multiculturalismul reprezintă cadrul favorabil afirmării înprivința identităților de grupuri.În acest fel,arhitectură ideologică a cultivării diversității vine însprijinul promovării ideii de pluralitate oferind o schimbare de registru a relației dintreminoritate-majoritate,că frontieră fictivă de ansambluri identitare.Profesorul deantropologie,Conrad William Watson,susține că multiculturalismul în cadrul politicului și însfera de influență a filosofiei necesită “cooperarea” ipostazelor distincte de așezare a ființeiumane în lume,dar și de modul în care toate entitățile culturale își manifestă interesul pentrurecunoaștere,atât la nivel local cât și internațional. Multiculturalismul încearcă să ofere un răspuns în privința necesităților unei lumi în plin procesde schimbare în care pledarea pentru propriile identități capătă postura unor soluții în fațăsituațiilor aduse atât de către statul național cât și de influență transfrontalieră și internațională.În acest context,globalizării îi revine misiunea de a prezența resituarea relației dintreminoritate/majoritate în cadrul spațiilor culturale la nivel global și ne îndreaptă către o continuăpercepție,accepțiune și afirmare a elementului de diversitate. În ceea ce privește conceptul de “multiculturalism”,teoreticianul Bhikhu Parek afirmă că existătrei mari forme ale multiculturalismului:• Diversitatea subculturală – face referire asupra faptului că t oți subiecții careaparțin unei societăți iau parte la o cultură comună,însă în același timp pledeazăpentru o multitutdine de credințe și manifestații private.În acest fel,identitățileculturale nu generează o opoziție față de cultură majoritară.Această tolerentaasigurată de legile statului este cea care o libertate destul de permisivă ahttp://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 11 din 27

grupurilor subculturale în privința păstrării propriei identități sub aspectul uneiconștiințe care vine în completarea fenomenului de identitate dominantă. • Diversitatea comunitară – Această presupune prezența unor entități mai puținorganizate și încrezătoare în propriile puteri,ce pledează pentru o variatate decredințe și obiceiuri diferite.Aceste diferențe relevă mai degrabă o apartenența îndetrimentul solicitării de participare la descentralizarea puterii. • Diversitatea perspectivală – care face referire la acea parte a membrilor uneicolectivități care oferă critici la adresa valorilor și principiilor culturii majoritareși încearcă să o recompună conform altor valori și strategii.Acestea din următrebuie să se conformeze prezenței în viața publică a culturilor minoritare dar șinecesității acestora de a se stabili ca entități diferite în interiorul puterii politice.Înacest fel,se încearcă conturarea unui cadru în care culturile minoritare iau parte lao refacere continuă a factorilor modelatori ai ansamblului de valori. Conceptul de multiculturalism este privit că fiind „un discurs tipic pentru o modernitate tîrziecare își asumă experiență socială a diversității și diferenței”.Ideologia post-modernistă a adus înprim plan relațiile de putere care există în cadrul solicitărilor cu privire la identitatea culturală.Înceea ce privește dreptul de manifestare a puterii se va ajunge,de fapt,la o aducere în planulsecund a beneficiilor subiectului,în favoarea implementării în domeniul public a drepturilor ce secuvin.Aici se poate discuta despre o nouă concepție despre individ,însă nu individual reprezintăelemental principal care oferă identitatea grupului,ci participarea la grup conturează contextulgeneral de redescoperire a identității personale. În acest sens,se va ajunge în mod inevitabil la un fenomen de politizare a conceptului demulticulturalism,procesul fiind urmat de o acceptare a varietății de valori,a diferențelor șiagrearea,poate temporară,a unor discriminări “constructive” ce au rolul de a corectă defectele șiinegalitățile și să creeze cadrul necesar promovării unor politici special construite pentrumenținerea la o scară ridicată a identităților alternative. Multiculturalismul,ca element filosofico-cultural,presupune reașezarea domeniului public înprivința valorizării tuturor culturilor și a modurilor de trăi prezente într-o entitate politicăindiferent de cei care le propovăduiesc prin intermediul promovării unui “transfer” de mentalitățiîn rândul populației majoritare dar și a celor mai puțin numeroase în scopul menținerii unuiechilibru în demnitate.Condiția că pentru o cultură să poate“beneficia”de această favoare ademnității este ca trebuie să participe într-un proces menit să redefinească identitatea. Întărirea concepției autonomiste a societăților,de teamă că a c e a s tă va lua aspectul unuisegregaționism,reprezintă imperfecțiunea atribuită factorilor multiculturali.Tocmai din acestmotiv,o analiză fundamentată pe ideea de interculturalitate dorește să deschidă frontiereleculturale cu speranța formării unui teritoriu special al dialogului și al respectării drepturilor șilibertăților în mod reciproc. Termenul de multiculturalism este prezentat în mai multe moduri,unele dintre acestea fiinddestul de neconvingătoare.Multe dintre defnitiile multiculturalismului nu conturează o tezăacceptată de comun acord de către toți analiștii,ci doar simple enunțuri acceptate de o parte dintreaceștiia.Cu alte cuvinte,există definiții care fac referire la un anumit fel de multiculturalism și nula un concept de multiculturalism,în general.De foarte multe ori,statele și zonele asupra cărora îșiconcentrează a t e nția specialiștii în multiculturalism,reprezintă acele state democratice sauliberale. În funcție de dovezile aduse în favoarea politicii de acomodare culturală,pot fi selectate ovarietate de tipuri de multiculturalism.Unul dintre acestea este reprezentat de multiculturalismulospitalității,în acest fel pentru a organiza politică de acomodare culturală,o parte dintre analiștisusțin că noile țări ale imigranților sunt obligate din punct de vedere etic de a asigura condițiileoptime pentru că ei să fie bineveniți.
http://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 12 din 27

Filosoful Palestinian,Joseph Răz,a afirmat că membrii culturii majoritare ar trebui să le oferecelor cu o cultură minoritară “„abilitatea de a se simți acasă în propria lor casă, pentru că o datăce ei au imigrat într-o țară, această a devenit casă lor”.Argumentul care a stat la baza acesteiteorii în favoarea multiculturalismului este însă altul.În concepția sa,strategia de acomodareculturală este importantă în vederea asigurării demnității culturale a minorităților care au locațiape un teritoriu al unui stat. Acceptarea unor persoane depinde în mod exclusiv de cultură pe care o răspândesc și de posturape care această o deține în interiorul societății în care există.Deci,doar o strategie de acomodareculturală le poate oferi acelora care nu au o capacitate mai mare de a se integra sau care nu îșimanifestă dorința de a se acomoda în cadrul culturii majoritare,dar în același timp mai oferă șivariant a-și păstra demnitatea și respectul . Principalul contracandidat al multiculturalismului este reprezentat de asimilationismulnaționalist,care pledează pe lângă o strategie de acomodare,și pentru o politică de omogenizare și“relaționare”culturală,mai exact pentru o strategie de asimilare sau de acceptare a culturiiminoritare în interiorul celei majoritare;doar acest plan strategic integraționist ar trebui răspânditși sprijinit de către stat.Cei care susțin teoria această a asimilationismului își protejează statutulîn mai multe feluri,dar un argument extrem de important adus în favoarea acesteia este acela căprezența unei culturi naționale comune reprezintă condiția fundamentală a stabilității șiechilibrului între reprezentanții unei societăți. Multiculturalistii aduc contestații acestei teorii a asimilationismului,ei considerând cămulticulturalitatea nu înseamnă neapărat o ofensivă la adresa stabilității ori a colaborăriisociale,deoarece acestea pot fi fundamentate și de orientarea către apartenența la un cadrupolitic,de faptul că oamenii se identifică în organismele majore și în obiceiurile centrale aleacestei organizații,aceștiia beneficiind de condițiile necesare existenței.Oricum,el poate duce ladiverse conflicte atâta timp cât minoritățile culturale nu își propun să fie asimilate,ci mai degrabăsă-și mențină propria lor identitate culturală.1.2 Islamul și consecințele sale asupra continentului European Islamul reprezintă o parte din cele trei religii monoteiste din care face peste un miliard desusținători.Religia islamului“a creat o civilizație prestigioasă a cărei influență se manifestă directasupra omului până în zilele noastre”,tocmai din cauza acestui fapt,religia este mai dificil deînțeles de către europenii din occident,întrucât există numeroase diferențe între culturi șiaspectele lingvistice iar la o prima impresie,religia islamului poate lua formă unei intrigi care săstârnească numeroase controverse. Frică de un posibil atașament și dorința clară a unora de a-i atrage pe alții crează în continuaredificultăți și astăzi pentru un dialog constructiv între creștini și musulmani,dar mai ales întreaceștiia din urmă și restul lumii.O mare parte dintre aceștiia consideră că o posibilă colaborareeste imperios necesară și urgentă și că oricât de ciudată ar fi această declaratie a unui musulmanpakistanez care afirmă că “este necesar să învățăm să conviețuim într-o comunitate universalădacă nu dorim să fim condamnați la dispariție după ce ne vom fi omorât deja între noi”. Islamul și-a făcut apariția în veacul al –VII-lea în peninsula Arabă și s-a propovăduit foarterepede în toate colțurile lumii.Către finalul secolului următor,hegemonia arabă a atins punctulmaxim,când în componența acesteia erau incluse spații care erau răspândite pe trei continente:• De la peninsula Pirineilor,în partea de Vest,până fluviul Ind în Est• De la malul Nilului,în partea de Sud,până în zona mării Aral,în partea deNord. Un prim contact pe care îl are în cadrul continentului european în privința aspectului culturaleste realizat tot în Imperiului Bizantin,în interiorul căruia,musulmanii se integrează prima dată înfilosofia antică a Greciei.Fiind o religie monoteistă precum iudaismul și creștinismul,islamul esteîncă de la bun început un mecanism de absorbție a culturii și civilizației Greciei Antice,indienesau persane pe care le va emite mai târziu în cadrul Europei într-o manieră proprie.http://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 13 din 27

Acest sincretism ce este corespunzător caracterului musulman va fi din ce în ce mai multstimulat de rapiditatea cu care acesta va “cuceri” noi zone și teritorii,ajungând cândva cel maiîntins imperiu cunoscut de istorie.În acest proces de întrepătrundere cu filosofia elenă,Islamulconștientizează posibilul antagonism dintre credința susținută și rațiunea umană;această dilemava fi baza viitoarei filosofii. În zona Orientală,toate incertitudinile vor fi rezolvate rapid prin intermediul afirmării credințeică organism suprem,deplin,venind în completarea ideologiei de coeziune de care noul imperiu cese va naște avea nevoie de aceasta în vederea supraviețuirii și menținerii.Cert este că musulmaniivor așeza această teologie a supunerii deliberate,absolute înaintea lui Allah,pentru acerba luptăde afirmare geo-politică.Cu acest aspect rigid și poate violent,va fi percepută noțiunea Islamuluiîn întreagă Europa după prăbușirea capitalei Imperiului Bizantin în anul 1453. În schimb,în Europa de Vest,filosofia islamică izgonită din Orient de către teologii supunerii seva “refugia” în zona Spaniei.Ea va fi inoculată analiștilor creștini ce au dat naștere unor lucrăride excepție în privința aspectului teologico-filosofic,exact această dilemă va reprezenta nucleulunei ideologii pragmatice și de viitor în accepțiunea Occidentului,ducând astfel la fenomenul deReformă și apoi la Iluminism și în cele din urmă la capitalismul modern.Sincronizarea Coranuluicu filosofia Greciei Antice se va concretiza și în zona Europei generând tentativele dearmonizare a Bibliei cu toată vechea moștenire Greco-Romană,dar și cu elemente ce țin derațiune și logică umană. O parte din specialiști consideră că acesta ar fi fost elementul declanșator pentru aparițiaReformei,fiind cunoscută adeziunea pro-musulmană a reformatorilor,în special cea a lui MartinLuther-.În partea estică a Europei impactul cu Islamul nu a fost atât de profund,aici totul s-arealizat pe alte căi tocmai datorită prezenței în această zona geografică a unui colosal imperiucreștin,precum Imperiul Bizantin,în interiorul căruia colaborarea dintre teologie și cadrulfilosofic înregistrase deja mari progrese și o dezvoltare armonioasă. Teologul bisericii ortodoxe din Statele Unite ale Americii,John Meyendorff,în urma etapelor decoeziune culturală a Islamului asupra teritoriilor creștine și în mod direct asupra Europei,afirmăcă:”După cucerirea arabă a Palestinei, Siriei și Egiptului, Imperiul Bizantin s-a aflat în continuăconfruntare, din punct de vedere militar și ideologic cu islamismul. Atât creștinismul, cât șiislamismul pretindeau că sunt religii universale, ale căror căpetenii erau împăratul bizantin șirespectiv, califul arab. Dar în războiul psihologic însoțitor dintre aceste religii, islamismul pretindea că este cea mairecentă religie și, prin urmare, cea mai înalta și mai pură revelare a Dumnezeului lui Avraam. Elîndrepta repetat acuzația de politeism și idolatrie împotriva învățăturii creștine despre SfântaTreime și despre utilizarea icoanelor. La această acuzație de idolatrie au răspuns împărațiiproveniți din Răsărit în secolul al VIII-lea. Ei au decis să purifice creștinismul spre a-l face apt săreziste mai bine atacurilor islamismului. Astfel, a existat o influență i s l a m i că asupra mișcăriiiconoclaste, dar această influență făcea parte din războiul rece împotriva islamismului și nu era,,imitarea conștientă a acestuia. Este necesar de precizat faptul că influențele venite din zona Orientului Mijlociu și Apropiat,oridin partea zonelor care nu îmbrățișează aria creștinătății,nu au cauzat prejudicii decât în aspectulformal al tradițiilor și obiceiurilor ortodoxe,însă fondul acestora a rămas intact și fidel culturiiapostolice și a deciziilor luate în cadrul sinoadelor ecumenice.Apariția Islamului nu a reprezentatdecât o delimitare și mai precisă asupra a ceea ce înseamnă spiritul ortodox cu adevărat.În altăordine de idei,deschiderea în ceea ce privește cultură specifică zonei ortodoxe românești a permisacapararea celorlalte concepții universale pe care Islamul le avea deja. Istoria a consemnat faptul că Imperiul Otoman a intrat către finele secolului al XVIII-lea într-operioada de criză militară,politică și economică,finalizând cu dezmembrarea acestuia și formareastatelor naționale ce intrau în componența imperiului.Ideologii depășite și învechite,administrațiecoruptă și nefuncțională în parametrii optimi,hegemonia noilor imperii europene,vorbim despreFranța,Anglia,revoluțiile identitatii naționale,ideile si concepțiile renascentiste și umaniste,toateacestea conduc către două variante:Imperiul Otoman fie avea să se organizeze într-un sistemmodern și eficient,fie avea să dispară de pe fața pământului. Drept urmare,apariția primelor state musulmane moderne s-a realizat mai degrabă în urmacolonialismului din Franța și Anglia,decât sub aspectul unor mișcări cu caracter revoluționar dinzona internă,istoricul francez pe domeniul Islamului Medieval,Dominique Sourdel afirmândhttp://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 14 din 27

foarte convingător că:“Perioada modernă pentru Islam începe o dată cu expediția lui Bonaparteîn Egipt (1798-1801), debutul invaziei colonialiștilor și al cercetărilor științifice europene înOrientul Mijlociu. Atunci Egiptul începe într-adevăr să cunoască superioritatea tehnicilor și metodelor occidentaleiar Islamul, tentat mai întâi să se replieze în el însuși, realizează involuția sa intelectuală șireacționează prin diverse tendințe dominate tot de dorința de a se împotrivi cu succesamestecului străinilor și de a egală civilizația europeană atât în ceea ce privește strălucireaculturală, cât și dezvoltarea materială. Etapele acestei crize și ale acestei încercări, nefinalizateîncă, de readaptare la noile condiții de viață și gândire constituie ,,istoria Islamului modern șicontemporan”. În urmă acestor schimbări ale veacului XIX,Islamul înaintează cu o dificiență alimentatăpermanent fie de contradicțiile culturale,fie de postura altor state mai puțin dezvoltateeconomic,fie în așezarea acestuia în cadrul unor rigori socio-religioase destul de dificil deacceptat pentru civilizația modernă.Paradoxal cu cele afirmate mai sus,în opinia analiștilormusulmani,cuvântul “ISLAM”este tradus în franceză prin“soumission”carereprezintă“supunere”,însă francezii nu sunt de acord cu traducerea,ei considerând că în limbaarabă,echivalentul cuvântului “soumission” nu este “ISLAM”,ci cuvântul “Khundu”. În acest fel nu se are în vedere faptul că o eventuală ripostă a faptului că doctrina islamicăsusține în esența ei supunerea totală în față lui Dumnezeu,întrucât conform Coranului„Islamuleste adevărată religie, indiferent de profetul care a inițiat-o sau de epoca inițierii” .Prezentulînsă,se concretizează în jurul unei divergențe ce a devenit celebră între lumea civilizată șimodernă și susținătorii islamului în privința organizării sale medievale,în componentele saleculturale greu de înțeles de către contemporani,în ideologiile sale fundamentaliste despreviață,lume și ființă umană în parte,dar mai ales frapează din ce în ce mai pregnant în mass-mediazilelor de astăzi :extremismul religios și terorismul. Deși aceste chestiuni par a se încadra în ordinul politico-militaro-stretegic și economic,autotuși și o componentă culturală,ele formându-se în interiorul unei necunoașteri a celuilalt ori apercepției subiective la care se adaugă și anumite decalaje enorme la nivel cultural șicivilizațional,ceea ce știm despre religia islamică și despre evoluția acestei civilizații sedatorează în mare parte Occidentului.Din această viziune,conceptul față de Islam este prezentsub forma unei manifestări a actului de provincialism,determinat de istorie.Există douăvariante:europocentrismul destul de orgolios care mai are și în ziua de azi destul de mulțisusținători,ori spiritual de deschidere și cooperare,propovăduit de creștinism mai ales în ultimiizeci de ani. Conform celor afirmate de profesorul Nadia Anghelescu,“apartenența la o religie unică nuexclude diversitatea născută din varietatea circumstanțelor politice,sociale,istorice,geografice”,înacest sens islamul,la fel că celelalte mari religii de pe acest pământ este împărțit în mai multesfere de influență:• Suniți – ce reprezintă orientarea majoritară în cadrul Islamului,peste 85% dinnumărul total al musulmanilor.Termenul “sunna”are traducere în limba arabăînsemând“tradiție sau obicei”. • Șiitii – întruchipează denumirea acelor concepte care au punct de intersecție înfaptul că îl consideră pe Ali drept urmaș legitim în urmă decesului profetului,eisusținând că însuși Muhammad l-a ales pe Ali drept urmaș,în acest fel ar există șiun testament.Șiiți cred că“imamul, că succesor al profetului, este de faptdeținătorul unei cunoașteri esoterice și datorită acestui fapt, interpretul privilegiatal științelor religioase.” Însă cea mai mare parte a șiiților pledau pentru a credecă“seria de imami se termină cu un imam care nu moare propriu-zis ci rămâneascuns pentru a reveni într-o zi că să instaureze pacea și dreptatea pe pământ.Pentru unii dintre ei acest mahdi se confundă cu cel pe care toți musulmanii îlașteaptă pentru a instaura și a pregăti Ziua de Apoi”,și că pe acest pământ au fostdoar șase profeți dintre care amintim: Noe,Adam,Avraam,Moise,Iisus șiMuhammad,dar totuși Ali reprezintă califul lor adevărat.
http://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 15 din 27

• Kharijitii – aceștii sunt prezenți într-un număr foarte mic,aproximativ 2 milioanede susținători,ei fiind majoritari în Tunisia,Algeria sau Oman.Ei sunt celebriitocmai datorită conceptului de puritanism,aceștiia exclud din interiorul Islamuluipe aceia care au săvârșit grave abateri.Prin manifestarea fanatică de-a lungulistoriei,au ajuns să fie percepuți ca fiind promotorii mai multor răscoale șirevolte.Kharijitii îi consideră califi doar pe primii doi care au urmat după moarteaprofetului Muhammad,ei fiind Abu Bakr și Omar.Iranul,ca țară reprezentativă așiiților a pledat pentru modernizare,având că obiectiv”acordarea priorității puteriimonarhice asupra ierarhiei religioase.”Astfel,șiismul,prin liderul lor,avea săanunțe o renaștere în plan cultural și politic ce a reușit să se impună otomanilor.În figura 1 este prezentată populația sunita și șiită din cadrul Orientului Mijlociu
În etapă islamului modern,a secolului XX,lumea musulmană acaparează anumite fenomeneapărute tocmai pentru a oferi o definiție a epocii contemporane,mai ales pentru a definiincredibila “revenire” a identității religioase și etnice care se întrepătrunde în același timp și cu omai bună percepție asupra identității culturale.Acest fenomen răspândit este blamat de tineretulmusulman care din pricina slabei propovăduirii culturale,ei resping conceptul asupraStatului.Concret,poți fi sau deveni musulman fără a te implica în politica militantă islamică. D eși termenul de Islam reprezintă un subiect extrem de dezbătut și se încearcă pricepereaanumitor obiceiuri ce țin de lumea muslmană,tocmai pentru a forma o punte de legătură care săofere atât colaborarea cât și depășirea anumitor granițe culturale de tip religios,este imperiosnecesar să precizăm faptul că încă mai există un grad destul de răspândit de confuzie șinesiguranță asupra unor termeni sau noțiuni ce pot avea semnificații antitetice.Ne referim laRadicalism islamic,Islamism ori la Muhammedanism,tocmai pentru a face o referire la conceptulde Islam,iar de aici și până la a confunda religia islamică cu terorismul,nu mai este decât un micpas și o chestiune de timp.În figura 2 se poate identifica cu ușurință distribuția marilor religii :
http://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 16 din 27

În figura 3 este redată apartenta religioasă a populației lumii:
Discutând despre tradiționalismul islamic,se poate afirma fără echivoc că este diametral opusfață de radicalism,întrucât aceștiia din urmă îl consideră că fiind o piedică,un impediment înacțiunile și manifestările lor militare și de propagandă.Tradiționalismul islamic nu se formează înbaza unui proiect politic,acesta este întâlnit în mod special în zona rurală,în cadrul grupurilorsociale mai puțin instruite,reticente față de culturile occidentale și mult mai des întâlnit în rândulpersoanelor în vârstă,în detrimentul celor mai tineri. Diferența între aceste două ideologii constă în faptul că extinderea tradiționalismului islamic încadrul acestor categorii este înfăptuită de către tinerii care se opun oricăror măsuri demodernizare și dezvoltare.Cei mai în vârstă pledează pentru susținerea luptei contra modernitățiinu prin metode violente și impulsive,ci prin refuzul de a participa și de a accepta elementelemoderne care vin din exterior. Totuși se poate găsi un punct de intersecție al tradiționalismului și radicalismului islamic,acelafiind că ideologia de modernitate este refuzată fiind asemuită unor elemente străine ce fac partedin Occident,iar acesta este privit că pe un dușman incontestabil al Islamului.Radicalismulislamic este prezent precum un fenomen ce a luat naștere în lumea musulmană a zilelor noastredar și ca o replică la cerințele exaggerate ale timpurilor în care trăim,fiind perceput că pe o“reactie a excesului de modernitate”.http://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 17 din 27

Radicaliștii islamici sunt considerați astăzi că simpli fanatici religioși,criminali,teroriști oriextremiști.Ușor-ușor se tinde a adera spre acest concept al radicalismului islamic,o importantăpondere având-o și mass-media care oferă o idee generală greșită asupra lumii musulmaneconsiderând-o entitate plină de membrii politici fără onoare,în acest fel se da naștere unuifenomen complex și greu de înțeles ce accentuează în mod negativ religia islamică. O componentă atât a islamului tradiționalist dar și a celui radical este lupta împotrivaelementului malefic ce s-a concretizat în istorie mai mult sub forma unei entități morale,darperioadele conflictuale au evidențiat și alte mijloace de manifestare precum terorismul.Îninteriorul lumii musulmane,această crâncenă bătălie contra spiritului malefic poartă numele deJihad,noțiuni ce i s-au tribuit mai multe conotații,dar totul este rezumat la o alianță împotriva atot ce consideră ei că nu ar fi benefic. Despre termenul “Jihad” se poate afirma că este un cuvânt provenit din limba arabă ce a intratîn vocabularul uzual al lumii tocmai datorită m ișcărilor islamice din ultimele decenii,el fiindasociat de foarte multe ori cu termenii “terorism și război”.Ca sens de bază,acesta înseamnă“efort sau lupta”,dar în obiceiurile și accepțiunile islamice nu se îngrădește doar la aspect ce ținde caracterul militar.Conform definiției sale clasice,adeptul religiei islamice poate considerăJihadul că fiind o parte din el însuși,pentru musulmani,acesta reprezintă un obiectiv colectiv cepoate fi luat în numele tuturor,devenind în acest fel un mare instrument de ordinpolitic.Jihadul,este perceput că fiind o lupta împotriva celor lipsiți de credință,actele războinicede hegemonie,cele mai multe au fost înregistrate în timpul domniei lui Muhammad,sunt motivatecă fiind dictate de către Allah,căpătând astfel un aspect sacru,acela de “război sfânt”.În prezent,există două tipuri de Jihad:• Marele Jihad – care reprezintă o bătălie,o luptă interioară împotriva răului.• Jihadul mic –ia formă unei lupte în vederea expansiunii și propovăduiriiislamismului,ori într-o accepțiune mai nouă,este descris că fiind lupta contra celordin afară care ar putea emite amenințări la adresa comunității musulmane. Conform prevederilor Jihadului,lumea este împărțită în două categorii:lumea islamului și sferarăzboiului,„Inamicii ori se vor converti ori se vor supune; potrivit acestei doctrine„necredincioșii” trebuie chemați să seconverteasca la Islam („chemați”, nu obligați) în care caz eisunt integrați în marea comunitate musulmană cu drepturi egale celor ale islamicilor arabi”. Istoricul și profesorul Ovidiu Drîmba,în cadrul lucrării sale afirmă că: „Coranul recomandăconvertirea la Islam a „necredincioșilor” prin „blândețe” dar formulează și imperativul de a luptacontra lor și chiar de a-i masacra, iar dacă reveneau la vechea lor credință erau pasibili depedeapsa cu moartea”.Cei ce vor muri „pentru Dumnezeu”vor ajunge în Paradis fără a mai fisupuși așteptării în ziua judecății, iar martirii sunt considerați puri”. Este important de remarcat tendința tot mai apăsătoare care încearcă să pună accent pe aspectulmai spectaculos și mai de “succes” al evenimentelor contemporane,tocmai din acest motivatentatele teroriste de orice fel –etnic,politic sau religios- tind a fi alăturate unor grupări teroristearabe,dar cel mai grav este faptul că acestea sunt asociate religiei și culturii islamice,într-adevărlumea contemporană trece printr-o criză a Islamului,fiind cauzată tocmai de trasarea unorfrontiere în cadrul acestei religii.Amploarea și avengură luate de Islamism se datorează în mareparte doleantelor politice ale musulmanilor,în acest sens au luat naștere o varietate de organizațiiremarcându-se lideri care își iau răspunderea unor legitimări religioase.Astfel,suntem martoriiunor transformări ale Islamului într-un concept politic,ce ia formă unui fundamentalismIslamic,majoritatea acțiunilor pledând pentru formarea unui stat Islamic care să adopte doctrina“Shari’Ah-ul”.Capitolul III“Influențele și interferențele culturale în Europa” 1.1Multiculturalism :cultură minoră și cultură majoră Concepția imperialismului cultural a condus către formarea unui cadrul favorabil aparițieifenomenului de aculturație,ce înseamnă că o cultură considerată mai puțin importantă,în urmacontactelor repetate cu o altă cultură,considerată că fiind dominantă sau superioară,esteinfluențată din punct de vedere structural.Aculturația nu poate fi doar “unilaterală”,așa cum ahttp://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 18 din 27

fost prezentată mai sus,ci și reciprocă,situație în care mai multe culture ori organismeculturale,aflate în strânsă legătură se pot influența între ele. Ripostele asupra termenului de aculturație pot fi grupate în funcție de:➢ acceptare – în momentul în care fenomenul aculturației are loc în contextulreceptării unei părți semnificative dintr-o altă cultură și în acest sens are locpierderea moștenirii culturale tradiționale.Cei care fac parte din grupul receptorvor fi în cele din urmă acaparați nu doar în privința aspectului comportamental,ciși în privința obiceiurilor și valorilor locale ale culturii cu care ei intră în contact. ➢ adaptare – se produce atunci când caracteristicile atât originare cât și cele ceprovin din mediul străin se întrepătrund astfel încât să producă o culturăomogenă,aflată în plin proces de funcționare.Tipare prelucrate din ambele culturesunt antrenate într-un întreg bine conturat,iar divergențele fiind rezolvate în viațacotidiană. ➢ reacție – se produce în momentul în care din cauza reticenței ori a rezultatelorfortuite ale acceptării și asimilării obiceiurilor străine,se pun bazele unei mișcăriorientate împotriva fenomenului de aculturație. Profesorul american de antropologie,Alfred L.Kroeber,a subliniat faptul că aculturațiapresupune acele modificări care intervin în interiorul unei culturi că drept consecință acontactului cu o altă cultură,iar ceea ce va rezulta din acestea se va asemăna foarte mult cuobiceiurile celor două culturi.Modificarea poate fi bilaterală,deși cel mai frecvent,procesul nueste liniar și simetric,însă rezultatul este reprezentat de asimilarea a unei culturi în cadrulceleilalte. Tot profesorul Kroeber consideră că aculturația se realizează mai degrabă treptat decât abrupt,încomparație cu concetățeanul sau antropolog,Robert Redfield-autor al Memorandumului-,celdintâi alătură procesul difuziunii cu cel al aculturației,subliniind faptul că difuziunea are opondere la aculturație,iar această din urmă ar presupune și noțiunea de difuziune.Diferența dintretermenii “aculturație” și“difuziune” este aceea că difuziunea analizează contextele în care se aflăelementele culturale,pe când aculturația are rolul de a specula fenomenele care apar în momentulîn care are loc contactul dintre culturi. În mare parte,mulți teoreticieni au constatat că perioada contemporană este caracterizată prinsporirea diversității,ca replică la amenințările standardelor uniformizatoare.Înainte de toate,estenecesar să putem surprinde dezvoltarea diversității în cadrul societăților actuale,ce au devenit unconglomerat de organisme,relații și manifestări foarte variate.Mulțimile sociale,atât de distincteazi,în comparație cu structura clasică socială a unui stat modern,sunt prezentate și prinintermediul unui ansamblu de caracteristici culturale. Aceste trăsături,în momentul în care sunt fortificate,formează ceea ce numim subculturile uneiculturi,fiind însă diferentiate în funcție de clasele sociale,etnie,religie,stil de viață ori obiective.Înprivința subculturilor,se poate afirma că aceste reprezintă părțile componente care alcătuiesc osocietate.Ele se diferențiază prin unele caracteristici identitare conforme cu tot contextul culturalal unei societăți,attribute ce sunt dependente față de modul de viață al grupurilor,față de posturalor din punct de vedere economic și social,raportată la majoritățile social-demografice.În acestsens se poate afirma fără dubii ”orice grup de mărime medie care are ideologiisociale,valori,reguli și stiluri de viață diferite de ale societății mai dezvoltate, poate fi consideratcă fiind o subcultura” . Contraculturile – sunt reprezentate de formele de manifestare și comportamentul unor grupuricare se află în opoziție față de standardele și convențiile acceptate la nivel social,propovăduindideologii,reguli sau norme aflate în dezacord evident cu proiecțiile și tradițiile care fac parte dinstilul de viață al acelei societăți.Valorile și regulile ale acestor subgrupuri contravin standardeloracceptate la nivel social,ori le răspândesc,de exemplu grupările teroriste. O parte a subculturilor este absorbită treptat în cadrul structurilor culturale ale societățiirespective,dar într-un alt stadiu de analiză se poate discuta despre deosebirile culturale dintreinstituții dar și despre diferențele care au presupus manifestări culturale foarte puternice șipregnant implementate.Ruth Benedict,profesor de antropologie avand mentor pe mareleantropolog Franz Boas,a prezentat“doua contexte diferite:o cultură de tip dionisiac, o activitatefrenetică,sensibilitate exacerbată,o înălțare individuală prin competiție și o culturăhttp://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 19 din 27

apolinică,reprezentată de discreție, sobrietate și moderație, ce accentuează importanțacolectivității în raport cu individul” . De remarcat este faptul că o cultură are și o “inevitabilă” vocație integratoare tot la fel de binefortificată și activă precum conceptul pluralității sale,în acest sens n-ar putea fi caracterizatăprecum o determinație universală a ființei umane în oricare din posturile sale iar”concepteleintegratoare sunt astăzi o expresie a unei nevoi spirituale tot mai profund resimțite,într-o lumeatât de diversă și complexă, cum este cea actuală, dar care a dobândit conștiința că e totuși olume unitară” în care părțile sale componente se află incluse într-un organism de interdependențedin care nu pot ieși decât cu marele risc de a se autocondamna la solitudine și regres. Este un context în care diferențele în egalitate se află în același loc cu cele care răspândesc șicamuflează grave dezechilibre între societăți și culturi,este o lume care a binevoit,teoretic,căexistă un nivel al acestor divergențe dincolo de care această nu se mai poate perpetuă.Utilizareala modul singular a noțiunilor “cultură” și “civilizație” are o certificare antropologică destul declară,dar și una istorică,întrucât toate societățile,împărtășesc,în rapoarteinegale,bineînțeles,numeroase bunuri și elemente fundamentale ce se înmulțesc extrem de rapidși se răspândesc la nivel internațional. Chiar și așa,civilizațiile își conservă diferențele formate împrejurul unor fundamente specific devalori.Uniformizarea unor trăsături ale stilului de viață,sub jurisdicția tehnologiilor și a noilorstructuri ale civilizației este aproximativă și nu presupune anularea caracteristicilor care facdiferența în cadrul civilizațiilor,chiar dacă acestea sunt oarecum constrânse de istorie și auobiectiv asimilarea mijloacelor și trăsăturilor particulare ale lumii industrialeoccidentale."Civilizația industrială răspândită din Occident nu este decât una dintrecaracteristicile civilizației occidentale. Acaparând-o,lumea nu acceptă ansamblul acestei civilizații,ci,dimpotrivă.Pe scurt,presupunândcă toate civilizațiile lumii ajung,într-un răstimp mai lung sau mai scurt, să-și uniformizezetehnicile cotidiene și, prin aceste tehnici, unele dintre stilurile lor de viață, nu este mai puținadevărat că, pentru multă vreme de aici înainte, ne vom găsi în cele din urmă în față unorcivilizații foarte distincte și diferențiate.Pentru o perioada mai mare încă, noțiunea de civilizațieva avea singular și plural. În acest context,istoricul nu ezită să fie categoric." Antropologistul american Ralph Beals,în urmă cercetărilor sale cu privire la fenomenul deaculturație a subliniat faptul că există anumite procese care stau la baza mecanismului deaculturație:➢ Procese substitutive – în momentul în care noile caracteristici înlocuiesc deja pecele existente în cadrul culturii în cauza,acestea îndeplinind aceleași funcții.Înacest context modificările petrecute la nivel structural sunt minime. ➢ Procese sincretice – atât vechile cât și noile caracteristici se combină pentru a danaștere unui nou conglomerat,în acest fel modificarea structurală poate fievidențiată. ➢ Procese aditive – sunt atunci când noile trăsături,organisme ori mecanisme ce sealătură celor existente,o modificare clară la nivel structural poate fi sau nuimplementată in acest context intern.➢ Procese inventive – se produc în momentul în care sunt implementate noistructure pentru a facilita rezolvarea divergențelor provocate de schimbare. ➢ Procese deculturative – impactul destul de intens atât în privința schimbării darși la nivel temporal cu cultură nou acaparată poate cauza pierderea unei părțicomponente a culturii gazdă,fără că această zona să fie substituită. ➢ Procese rejective –sunt ivite în momentul în care cultura “principală”opunerezistență în situația în care schimbările care se petrec odată cu impactul cu o altăcultură,au intenția de a manifestă dominație față de această .http://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 20 din 27

În mod sigur,concepția conform căreia orice cultură are o valoare egală cu o altă cultură,oferaconcluzia la o judecata asupra sistemului de valori într-o manieră forțată. In acest sens,profesorulcanadian de filosofie,Charles Margrave Taylor,în cadrul lucrărilor sale pledează doar pentru ointerpretare atenuată,astfel încât să nu se creada că orice entitate culturală,oricât de marginalizatăsau limitată,ar putea fi comparată cu o adevărată cultură.Tot autorul consideră un punct foartesugestiv de plecare afirmația conform căreia toate culturile care au animat societăți întregipentru o durata de timp considerabilă au ceva însemnat de spus tuturor ființelor umane”. Cu alte cuvinte,trebuie să atribuim o mare mare importantă elementelor proprii culturii uneirase anume întrucât această a reprezentat obiectul unor nedreptăți de-a lungul evoluției specieumane,ar fi trebuit să conteze doar ceea ce este intrinsic acelei culturi,filosoful Taylor preferă săsublinieze faptul că aici este vorba despre o chestiune etică sau morală c e necesită doar orezolvare morală,în speță o schimbare comportamentală a părților implicate în divergențe.Atâtcei care susțin multiculturalismul cât și cei care-l resping,ar trebui,deci,să încerce pe cât posibilconcepția care îmbrățișează echivalentă sau ierarhizarea valorilor,lucru necesar pentru a lasă locstudiului și înțelegerii noțiunii de cultură. De nenumărate ori,atât valorile cât și clasarea acestora sunt incomparabile,deci problematica“valorii egale” nu reprezintă un element concret sau veritabil.Elementul care face carevendicările multiculturalismului radical să nu fie credibile în totalitate este acela că doleanțelesusținătorilor săi de a avea cale liberă la “cultură oficială și ,majoritară”,având fundament înputerea publică și susținută de consensul grupărilor politice și intelectuale majoritare. Diferența dintre cultura minoră și cultura dominantă ar putea aduce în același timp câtevaclarificări importante,în sensul că dacă există o cultură hegemonică ce să sublinieze legăturile deputere dintr-o societate,obiectivul muticulturalismului radical ar fi acela de a“participa”laformarea acestei culturi.Un astfel de scop este la fel de puțin legitim că și securizarea impecabilăa culturii hegemonice sau dominante din occident.Tocmai de aceea,solicitările multiculturalistebeneficiază de o replică negativă,deoarece par a încerca substituirea unei trăsături injuste cu unala fel de puțin justificată.În privința contextului social în care ne aflăm,cultură majoritară și ceaminoritară relaționează fără marginalizare,datorită necesității de schimb la nivel ideatic pe care oresimte orice “proprietar” legitim al caracteristicilor culturale. Atâta timp cât gestionarea acestora aflate în grijă fiecăruia dintre noi nu se va face preferențialîn funcție de dorințele instituțiilor politice,ci în urmă voinței unor organisme independente fațăde analiști și savanți,comunicarea și cooperarea nu vor fi întrerupte sau marginalizate.Cu altecuvinte,dacă ne vom referi la echilibrul de putere pe care îl presupune formarea identității uneicomunități,poate exista o nedumerire în privința identităților prezentate de anumite grupuri cedețin o retrospectivă a discriminărilor de pe urmă cărora au avut de suferit,nu sunt la fel deirelevante ca și cele ce li se oferă de către cultură majoritară ori de către organismele politice. Profesorul Mircea Malița consideră că diferența clasică din cadrul filosofiei culturii solicitădistribuirea activităților umane nu în doar două faze distincte ori pe două registre,diferite la nivelvaloric,ci pe o axa cu “doi poli”,la margini având trăsăturile cele mai importante,iar spre centrulaxei regiunile de cooperare în care să putem surprinde cazuri de armonizare între cultură șicivilizație.Este necesar de precizat faptul că,bineînțeles,culturile sunt diferite,însă civilizația este“una singură”,cu diferențieri în privința “nivelurilor” sau “performanțelor” acesteia,concret,întrecultură și civiliatie ar există un raport de “polaritate concordantă”“Culturile apar întotdeauna la plural, singularul cere adjectiv. Să numim acest gen de activitățiumane:culture.Sub semnul civilizației stau cunoștințele verificabile și ușor transmisibile. Dacăizvorul cunoștințelor este știință, sfera lor de aplicare principala este tehnică,în termen mai vechise spunea că sfera materială este de domeniul civilizației, iar cea spirituală de ordinul culturii,dar “materia” arhitecturii din cultură și “imaterialitatea” informației din civilizație ne fac sădepășim această definiție. Important este faptul că reprezentând un conglomerat de cunoștințecomunicabil și transferabil, civilizația are o vocație universală pregnantă, trece peste frontiereleteritoriale sau culturale, tinde spre unitate și omogenizare.Nu doar producția de bunuri ce stă încentrul civilizației reclamă a c e s t a s pect,ci și circulația bunurilor,schimburile și comerțul,afacerile și finanțele”. 1.2 Conflictul religios:etimologie și ideologie Analizarea privind postura pe care o joacă religia în privința relațiilor internaționale este frapantde recentă,întrucât o perioada îndelungată religia a fost aspru combătută de unii ori consideratăde alții că fiind o “entitate neglijabilă” ori lăsată undeva în “podul istoriei”. Religia poatereprezenta un element primordial de stabilitate sau de dezechilibru într-o regiune,zonă sau chiarhttp://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 21 din 27

la nivel mondial.Instabilitatea despre care discutăm este,din perspectivăevolutivă,amenințarea,terorismul ori războiul,pentru o gama largă de persoane,religia este unmijloc de reprezentare a personalității acestora și a apartenenței lor la un anumit grup sau oanumită comunitate,indiferent de poziționarea acestora. Percepția asupra religiei dinaintea căderii comunismului este redată de numeroase documentede genul marxist-leniniste,conform cărora religia este”„cea mai conservatoare înfățișare aconștiinței sociale,o manifestare clară de înstrăinare a esenței ființei umane,fiind în același timp oreprezentare teoretică și psihologică a obiectivelor claselor dominante și asupritoare…” . O reprezentare mai puțin opozantă și destul de concisă este oferită după anii ’89 în care estesusținut faptul că religia este„un ansamblu de idei, sentimente și acțiuni împărtășite de un grup șicare oferă membrilor săi un obiect de venerare, un cod de comportament, un cadru de referințăpentru a intră în relație cu grupul sau universul. De obicei, religia distinge între real și supranatural, vizează ce transcede cunoscutul saunaturalul,este o recunoaștere a misteriosului și a supranaturalului; religia include un concept sauo divinitate care implică omul într-o experiență dincolo de nevoile sale personale sau socialeimediate, recunoscute că „sacră” sau „sfântă” . Însă,dacă elementul religios poate genera riscuri sau pericole pentru securitatea și siguranță atâtnațională c â t și internațională,atunci ar trebui conturate premise constructive pentru sporireastrategiilor ce ar trebui aplicate pentru evitarea transfigurării acestui element într-o sursă deconflicte sau divergențe religioase.Se poate spune că religia reprezintă ceva foarte sensibil carese poate considera că fiind un puternic stimulent pentru crearea cadrului favorabil instabilitățiisau stării de conflict.Încă din veacurile XIII-XIV ,statul a acaparat asupra să o parte din sarcinileși obiectivele care,în mod uzual,aparțineau religiei. În acest fel punându-se bazele unui proces foarte laborios de subestimare a acesteia,procesdenumit în prezent secularizare.Tot acum,se apelează la o asemenea strategie,diametral opusăcelei din perioada de timp menționată mai sus,și anume considerarea religiilor că fiind singurelerăspunzătoare de conflictele,divergențele sau războaiele ce au apărut și apar în continuare lanivel global.Așa cum a fost demonstrat,istoria ultimilor ani dar și realitatea actuală ne arată că,înafară de criteriile politice,economice,militare sau sociale și factorul religios a avut un rol foarteimportant în recentă configurație a mediului de securitate. Dacă urmările unor factori politici,militari sau economici se pot gestiona facil,factorul religioseste acela care generează probleme fiind anevoios de controlat tocmai din cauza caracterului saudat de ansamblul ideilor,mentalităților ori concepțiilor ce aparțin unor civilizații și culturidistincte.Astfel „înlocuirea granițelor politice și ideologice ale Războiului Rece cu puncte decriză și vărsări de sânge la confluența dintre civilizații”,a fost o ideologie adoptată de anumițiextremiști religioși care au în plan acapararea puterii politice și,profitând de contextul social șieconomic precar în care supraviețuiesc cei mai mulți susținători, aducând ofense asupra“globalizării,lumii creștine și evreilor”,considerând factorii ce au generat această situație . Pentru o mai bună înțelegere a mijloacelor de generare și evulutie a conflictelor și divergențelorreligioase și pentru a analiza contextul general în care acestea progresează,este necesar să s eplece de la următoarele caracteristici specifice extrem de importante ce au rolul de a clarificaanumite percepții ale obiectivulului religiei atât la nivel local cât și la internațional,religiareprezentând un factor decizional:➢ Gestionarea dominației elementului religios,motivele și contextulfavorizante,puterea pe care biserica o are asupra să,influență susținută demodificarea axiological a factorilor de credință.➢ Identificarea aspectului religios al conflictelor.➢ Identificarea și prezentarea caracteristicilor ce stau la baza elementelorfenomenului religios cu rol primordial în activitatea locală și internațională –pericole și riscuri religioase de fel,în cadrul mediului de securitate (divergenteinter-etnice,încercări de fundamentalism religios)➢ Prezentarea elementelor care fac legătură între religie și politică și relațiile dintresecuritate și religie că element modelator al proceselor de restaurație democraticăîn diferitele zone ale lumii și amenințările ce se pot ivi în contextul unor punctenevralgice.➢ Misiunea bisericii în cadrul unei societăți multiculturale,postmoderne șidemocrate,dar și rolul Bisericii Ortodoxe Române în cadrul epocii contemporaneîn interiorul mediului de securitate internă .http://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 22 din 27

1.2.1 Războiul de treizeci de ani -aspecte religioase- Marea parte a războaielor și conflictelor religioase apar,progresează și se manifestă acolo undeorganismele consecrate în privința medierii și gestionării conflictelor eșuează.Lipsa de capacitatea guvernelor de a gestiona un conflict apare foarte des din cauza căderii imperiilor,precum celeeuropene din zona Africii sau fostul imperiu sovietic din zona Caucazului și Asiei centrale.Astfelde“state ratate și eșuate”,în care puterea guvernamentală nu există,fie nu au avut în veci oautoritate guvernamentală fortificată,fie guvernele acestora nu au putut exercită funcția din cauzaunor condiții economice și a lipsei intervenției din exterior. Analiștii subliniază faptul că religia nu este ceva veșnic,imuabil care va duce inevitabil larăzboi.Ea este construită la nivel social în sensul că simbolurile,miturile ori tradițiile pot fischimbate de-a lungul timpului și evoluție umane,însă cei care manipulează la nivelpolitic,precum și grupurile de extremiste utilizează motivația emoțională a simbolurilor șireprezentărilor etnico-religioase pentru a reconstrui dorințele unei comunități mai inghegate nuneapărat că număr. Sunt situații în care multe conflicte sau divergențe relioase apar deoarece una sau ambele tabereimplicate preferă să între în război decât să colaboreze.Pe lângă aspectul că subiecții raționali seconfruntă în împrejurări structurale de anarhie,problemele cu siguranța și securitatea implicate întreptele de început ale conflictului religios apar din cauza folosirii simbolurilor și elementeloremoționale de către aceia care prefer violență.Posibilele surse de război și conflict religios seivesc,mai ales,în regiunile de confluent între culturi și mari organisme civilizaționale. Europa la începutul veacului al XVII-lea se afla sub dominația dinastiei de Habsburg,asaltulacestei familii a fost deosebit întrucât au existat căsătoriile dinastice și moștenirile neașteptate denimeni .În pofida pierderii unui teritoriu a Țărilor de Jos,regalitatea spaniolă reușise să păstrezetoate zonele europene din posesie dar și extinsul sau Imperiu Colonial.Partea austriacă a dinastieiguverna Austria,Carintia,Croația,Boemia și altele.Tot în acest secol,Casa de Habsburg va pledapentru apărarea catolicismului. În privința izbucnirii războiului,se poate afirma că o cauză care a stat la baza acestuia a fostcontrolarea zonei Marii Baltice,această fiind o regiune comercială extrem de importantă,fiinddisputată de toate statele Europei.O altă cauză a fost cea religioasă,întrucât viața politică a fost șimai îngreunată din pricina papei Urban al VIII-lea care nu a îmbrățișat dominația spaniolă î nzona peninsulei Italice,manifestând simpatie față de Franța și de susținătorii protestantismului. Efectele și repercusiunile economico-sociale ale veacului al XVII-lea au generat foarte multedivergențe între istorici cu privire la războiul de treizeci de ani petrecut între anii 1618-1648.Oparte dintre ei a susținut ideea că în acest fel s-a creat un adevărat haos la nivel internațional,alțiau considerat că s-a exagerat într-un mod evident și că lucrurile nu au fost atât de agravante. La fel de disputată e s t e și originea religioasă a conflictului,întrucât au existat numeroasenedumeriri dacă acesta a fost într-adevăr ultimul război de natură religioasă.Concepția carepledează pentru considerarea unui război unic poate fi atacată din două părți.Într-o parte se poatespune că acest conflict ce a durat treizeci de ani a fost format dintr-un conglomerat de conflictediferite,separate,cu legături insesizabile între ele,fără luciditate,pe de altă parte,poate fi văzută căo parte componentă a unei lupte mai serioase,întinsă de-a lungul timpului,desfășurată pe totteritoriul european.Aceste două mari teorii pot fi alăturate prin identificarea unor secvențe careau fost integrate amplului conflict,altele au rămas însă separate și diferite față de restul. Cert este că tocmai din pricina complexității sale,războiul este greu de abordat și analizat.Demulte ori,este dificil de găsit o teză comună pentru toți,ori,dacă această a existat vreodată,atunciea nu face referire la toată perioada.Războiul poate fi privit din mai multe perspective care suntde cele mai multe ori fără o legătură cauzală,sau sunt combinate între ele.Până și numele de“război de treizeci de ani” are are un scop practic,acest lucru însemnând că este o eticheta careare rolul de a reflectă acțiunile și evenimentele pe care le prezintă. Confruntarea în interiorul imperiului,dintre protestanți și catolici,reprezintă,către anul 1600,overitabilă amenințare la adresa securității și păcii internaționale.În mod sigur,înțelegerea de laAugsburg din 1555 prin care religia catolică și cea protestantă sau luterană erau considerate religii egal îndreptățite,în aceeași măsură,aceste prerogative au fost extinse,cuprinzând șiorientarea calvină din imperiu,a pus capăt divergențelor armate dintre reprezentanțiicatolicismului și protestantismului,acordând fiecărei părți implicate în conflict libertatea de aalege propria orientare religioasă. Însă evoluția contextului după aceste evenimente a condus la apariția insuficientelor și labilitățiiacestei înțelegeri,asta cu atât mai mult cu cât puterea imperială se diminuaseconsiderabil.”Clauză rezervatului ecleziastic” ce prevedea interzicerea tuturor actelor desecularizare de după anul 1550 nu a fost niciodată recunoscută de protestanți.În altă ordine deidei,rapida întindere a calvinismului în zona Germaniei,în ultimele decenii ale veacului al XVI-lea a adus o altă problema gravă,și anume că acum Imperiul trebuia să se concentreze asuprahttp://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 23 din 27

protestanților,în contextul în care pacea de la Augsburg făcea referire doar la lutherani. Cei care îmbrățișau calvinismul își revendicau și aceștiia drepturile lor religioase,în alternanțăcu libertățile de care beneficiau lutheranii,propovăduind astfel reformarea Imperiului.Oasemenea solicitare a generat opoziția catolicilor dar și a lutheranilor,reprezentații acestororientări religioase fiind îngrijorați de evoluția Contra-Reformei,mai ales în partea sudică avastului Imperiu și în acest fel pacea din anul 1555 începea să își piardă din autoritate.Se poateafirma că la baza acestui război a stat maniera diferită de percepere a compromisului de laAugsburg,atât catolicii cât și susținătorii protestantismului aveau propria lor concepție. Începând de la aceste neînțelegeri,pacea westfalică trebuia să soluționeze problematicareligioasă într-un fel în care să mulțumească toate părțile implicate.Înțelegerea de la Augsburgera depășită într-o manieră c l a ră în privința noilor realității și contexte religioase.Edictul derestituire,emis de împăratul Ferdinand al III-lea în anul 1629,care s-a dorit a fi o actualizare acompromisului cu protestanții nu putea fi asimilat de către aceștiia.Cel mai important aspect alpăcii westfalice,în plan religios,a fost acela că susținătorii calvinismului au beneficiat de aceleașidrepturi și libertăți de care se bucurau și lutheranii . Această libertate din perspectiva religioasă trebuie percepută la nivelul unei dispozițiiimportante ale tratatului,care oferea principelui varianta de a alege confesiunea după bunul sauplac și de a gestiona și guverna Biserica după propriul sau concept.În fiecare stat există doar obiserica,așa cum există doar un singur principe.Era evident faptul că acest principiu nu era acelaal libertății religioase decât într-o insignifiantă măsură,astfel au fost puse bazele unuicompromis,în acest fel principele trebuia să aleagă calea religioasă pentru subordonații săi. Un alt aspect important este faptul că în multe principate s-a optat pentru o manifestare detoleranță religioasă că simbol al unei noi entități “luminate”.O problemă care a ridicat numeroasesemne de întrebare a fost secularizarea averilor bisericești întreprinse de către principii cesusțineau protestantismul.Astfel de secularizare nu era acceptată de catolici iar simpatizanțiilutheranismului nici nu se gândeau să abordeze tematică restituirii acestor averi . În esență,tratatul de la Westfalia a oferit protestanților un cadru superior față de toate celelalteacte legislative anterior prezentate.Principii,în regiunile lor,aveau dreptul de a oferi sau nulibertate religioasă,în felul acesta se pun bazele unui fond legislativ intern.În cadrul DieteiImperiale,pentru evitarea unor situații care să degenereze în divergente sau în conflictereligioase,fiecare colegiu al Dietei se putea divide în două părți:corpul evanghelistilor și corpulcatolicilor.În acest fel,se vota separate iar apoi se încerca găsirea unui compromis atât de utilvotului unanim. Prevederile religioase ale actului de la Westfalia au generat apariția protestelor papei Inocențiual X-lea care nu a îmbrățișat dispozițiile tratatului,însă această situație nu i-a îngrădit pe principiicatolici și pe împărat să fie de acord cu pacea,chiar și pofida presiunilor care veneau din zonaSpaniei,stat aflat în război cu Franța.Multe din acțiunile istorice denumite “contrareformă,revoltăȚărilor de Jos,Absolutism”reprezintă creațiile și operele istoricilor,iar analiștii contemporani nule-ar fi denumit ca atare dacă nu erau prezentate în asemenea manieră.Războiul a beneficiat și deo “logică”geografică,bătăliile ducându-se pe regiunile Sfântului Imperiu Româno-German. A fost un conflict german după afirmațiile unor istorici,dar a avut și un cadru politic întrucâtluptele s-au desfășurat pentru a implementa puterea politică a dinastiei de Habsburg în interiorulImperiului Româno-German.E tentant a spune că războiul a avut orientare religioasă,protestanțiicontra catolici,în debutul sau,războiul a avut și aceste trăsături până în primele decenii alesecolului al XVII-lea,deși mulți dintre analiștii contemporani vorbesc despre caracter alrăzboiului până la finalul acestuia. Divergențele religioase au început să fie evidențiate abia către finalul războiului,cu ocaziaapariției tratatelor de pace.Chiar dacă războiul de treizeci de ani este o veritabilă partecomponentă a istoriei Germaniei,acesta a fost un război european căruia i-a oferit ca și cadru dedesfășurare întrucât acolo se intersectau interesele,obiectivele și scopurile diferitelor stateimplicate în această mare conflagrație a veacului al XVII-lea.Principalele surse ale acestorprovocări și amenințări se află în imposibilitatea de a armoniza toate părțile componente dindomeniu,existând dificultăți în ceea ce privește relaționarea sau interconectarea factorilor internice au stat redimensionării unor politici economice și sociale conforme cu realitatea. 1.2.2 Legitimarea religioasă a terorismului și islamuluihttp://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 24 din 27

Din momentul în care societatea umană a început confruntarea cu acțiunile teroriste organizatela adresa membrilor ei,s-a optat pentru găsirea unor explicații ce să interpreteze actul terorist înraport cu obiectivul final de a preveni.În acest fel,de-a lungul timpului,acțiunile teroristeînfăptuite intenționat pentru atingerea unor obiective au fost definite în mai multe feluri,evoluânddin interpretări la formarea concretă a actului terorist cu multe conotațiireligioase,politice,militare ori ideologice.Cuvântul provine din latinescul„terror-terroris”,cunuanță militară care înseamnă groază,teamă,spaima generată în mod intenționat prin intimidaresau amenințare. Prin terorism,ca manieră de acțiune,se poate subînțelege exercitarea terorii,el desemnândacțiuni care au scopul de a produce un sentiment de frică intensă,prevestitoare a unui răupremergător actelor de intimidare,în toate formele sale.Noțiunea de terorism se poate interpretacă fiind“acte de natură să provoace sentimentul de teamă, de un rău oarecare, acte care apar căintimidări din toate punctele de vedere“,sau o metodă de a guverna masele de oameni și de amarginaliza acțiunea membrilor săi prin intermediul unei constrângeri de natură psihologică oriintimidare criminală. Principala modificare ce se poate surprinde,în ultimul timp,în privința terorismului mondial,esteo transfigurare a motivației acțiunilor teroriste,schimbare ce a reprezentat pilonul de baza alecelorlalte modificări ale hegemoniei teroriste.V orbim,așadar,despre schimbarea asuprastructurilor organizaționale teroriste,dar și de modificarea în plan operațional ale acestora,avândrepercusiuni nefaste asupra pericolelor atentatelor teroriste.Concret,finalul secolului XX amodificat aspectul ideologic și etnic al terorismului către o orientare religioasă aacestuia,terorismul din ziua de azi neavând o orientare certă,fie această de extremă dreapta saustânga. Formațiunile teroriste execută atentate în numele religiei ori al separatismului etnic,acaparândastfel un sprijin tot mai mare din partea mulțimilor,însă fără a -și propune un scoppolitic,obiectivul lor fiind acela de a comite crime asupra dușmanilor posibili,indiferent cine ar fiaceștiia.Această modificare a determinat și o restructurare în privința organizațiilor teroriste. Neavând scopuri politice ori economice,grupările teroriste par a nu mai necesita un fundamentnațional,formându-se mai des în cadrul afinităților și orientărilor religioase ori entice,traverseazăfrontierele unui stat,spre exemplu,gruparea Al-Qaida fiind un exemplu elocvent de formațiuneteroristă internațională.Acest fel de grupări nu mai depind de suportul financiar ori politic alstatului din care provin.Au diferite baze de finanțare ori ajutor logistic,plecând de la auto-finanțare,grupări non-guvernamentale,la state care îmbrățișează terorismul la nivel internațional(Iran,Sudan,Irak). Această structura destul de complexă determină ca lupta contra lor să fie dificil de suportat,înacest fel se explică succesul acestora în privința organizării de atentate teroriste. Mulți specialiștiîn domeniu relevă faptul că religia,ce a fost parte în domeniul personal al vieții umane,areprezentat deodată un rol extrem de important în privința mediului public.În clipa în care religiaa intrat în luptă,divergențele tot mai violente au devenit inevitabile,în același timp cu stabilireaimportanței posturii pe care o abordează în spațiul public,s-a practicat utilizarea religiei în scopulmotivării și îndoctrinării oamenilor pentru lupta politică,militară ori religioasă. Bătăliile politice motivate religios au reprezentat baza apariției și dezvoltării terorismuluireligios,în ultimii ani și-a făcut apariția un nou tip de terorism fundamentat religios care ucideoameni în numele lui Dumnezeu.Este de necontenit faptul că religia poate determina acțiunileteroriste,că această violență reprezintă parte componentă a multor scrieri sacre,fiind o dovadă căexistă teroriști convinși că prin acțiunile lor duc la îndeplinire a voinței lui Dumnezeu.Aceastăconvingere ce promovează violență,consideră că o corupere a religiei reprezintă calitatea unuiterorism modern și determina să fie atât de important modul în care se face echilibrul dintrelibertatea religioasă personală și siguranța națională. Un subiect aflat în largi dezbateri a fost și va fi cel legat de relația religie-terorism,invocându-sefaptul că religia este reala motivație pentru actele de terorism ori este un mijloc de acaparare aaderenților și a mediul prin care se acutizează repercusiunile generate de terorism.Dacă negândim mai bine,din pespectiva lor,teroriștii consideră că duc o luptă bine motivată,cu mijloacelecele mai bune pe care le utilizează pentru a-și apara concepțiile și valorile promovate prin acteleteroriste. Deasemenea,ei consideră că aceste ideologii și valori trebuie să i a să învingătoare și să fieîmbrățișate și de “restul omenirii”,concretizate la nivel regional sau zonal atunci când vorbimdespre terorismul separatist și la nivel internațional atunci când aducem în discuție terorismul denatură fundamentalist-islamică.De aici rezultă,în același timp,și dezamăgirea în obținerea unorvictorii rapide contra terorismului,precum și fragila speranță că inamicul numărul unu al lumiicotidiene va fi anihilat într-un timp scurt. Chestiunea islamismului este una vastă și cu o mulțime de nuanțe foarte greu de diferențiat unahttp://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 25 din 27

față de cealaltă,cu o politică aparte în lumea musulmană,mai dificil de înțeles de către cei care nuîi aparțin,fiind percepută doar parțial de foarte mulți din adepții acestei orientări.Noțiunile defundamentalism și islamism conturează o încărcătură negative,în privința acțiuniifundamentaliste din zona musulmană,confuzia este și mai mare.Aici discutăm despre guvernarealaică,toleranță și libertățile cetățenești propovăduite de civilizația din Occident,acestea fiindneacceptate. Civilizația materialistă a Occidentului este considerată privativă față de valorile religioase,iardemocrația,egalitatea,libertatea omului sunt considerate“erezii ale tradițiilor islamice.”Lumea deastăzi se află în față unei mari dileme,iar faptul că trăim într-o lume multietnică și multiculturalăgenerează conflicte.Regionalizarea și internaționalizarea reprezintă procese inevitabile în mediulactual de Securitate iar nouă”nu ne rămâne decât să ne urăm, să ne reprimăm, să ne lichidăm șisă ne tratăm că inamici, sau să ne înțelegem, să ne cunoaștem, să ne tolerăm unii pe alții și să neapropiem pentru a conviețui pașnic. Ignoranța este sursă a 99% din conflictele de pe pământ.Trăind în culturi, civilizații și religii diferite, trebuie să aflăm dacă vrem să ne căutăm reciprocdefectele pentru a ne întări propriile stereotipii sau să găsim puncte comune.” Terorismul modern,are că obiectiv inocularea spaimei în rândul oamenilor și subminareaîncrederii poporului în organismele publice de securitate,urmărind marginalizarea persoanelor șidezmembrarea comunității dar și subestimarea sentimentului de siguranță,prin utilizarea unorproceduri de manipulare ale publicului,astfel încât acesta să manifeste presiune față de instituții,cu scopul dezarmării în față unor obiective ale teroriștilor.În acest context,terorismul,fie el șireligios,este o reală amenințare la adresa securității,păcii,valorilor și civilizației umane. Cu cât civilizația și omenirea evuluează,cu atât flagelul terorismului devine tot mai abject șimai înspăimântător,luând aspectul unei patologii grave,că o boală incurabilă a omenirii care seacutizează și agravează din zi în zi tot mai mult.Tocmai de aceea,lupta contra să nu este și nici nupoate fi una facilă,nu neapărat pentru că teroriștii sunt imbatabili,ci pentru că ei nu se încadreazăîntr-o logică normală,într-o filosofie a raționamentului.Anihilarea terorismului nu se poatestrecura din legile și tradițiile războiului și ale bătăliei armate și de aceea dificultățile rezolvăriiunei astfel de flagel devin din ce în ce mai evidente. CONCLUZIIEste Europa o civilizație? Continentul european este supus astăzi unui dificil proces de construcție și dezvoltare coordonatși sprijinit de Uniunea Europeană.Formată pe fundamente economice,această construcție a reușitsă se omogenizeze și să genereze o concepție integratoare,ce să asigure interconectivitatea la unprag eficient în special în zona economică,politică și militară,însă în privința aspectului culturalși civilizațional poate ar fi trebuit o mai mare atenție a instituțiilor UE.Problema culturii șicivilizației europene pare să fie purtătoarea unui nivel superior de complexitate,poate tocmai dinpricina faptului că diversitatea este privită că fiind un punct forțe al Europei din ziua de astăzi. Fenomenul de identitate europeană este foarte mult asemănat cu puterea de a tolera graduldestul de important de diversitate culturală,demonstrând existența unor ideologii pe care cetățeniieuropeni le respectă și îmbrățișează;concepțiile despre termenii“personalitate,dreptate,democrație egalitate și libertate”fiind foarte bine definiți și prezentați.Estelimpede ca,realitatea cotidiană contraargumentează a c e a s tă afirmație,făcând lipsită de adevărideea unei“culturi a civilizației” europene,dar lucrul cert este existența unei moșteniri clădite pe oexperiență istorică incontestabilă a Europei,vizibilă în ziua de astăzi în cadrul valorilorrăspândite în cadrul continentului. Fernand Braudel crede că este foarte greu,ba chiar imposibil “să separi o cultură defundamentul ei civilizația”.Atât cultură c â t și civilizația oferă veritabilă concepție generală amodului de viață,civilizația însemnând un deosebit act de cultură în interiorul unei comunitățiumane.Ambele noțiuni presupun”valorile,regulile,religiile și modul de gândire,cărora generațiisuccesive,dintr-o societate dată, le-au atașat o importanță primordială”.Tot acest autor mai afirmădespre civilizație că ea curpinde“un spațiu,o arie culturală,o colecție de caracteristici și fenomeneculturale”. Poate că încă nu există o cultură sau o civilizație europeană unică și integrate,însă a rămas cevade necontestat :moștenirea europeană.Experiență comună din istoria continentului,chiar dacă nua avut repercusiune directă asupra cetățenilor săi,a existat fiind doar resimțită sau trăită î nhttp://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 26 din 27

modalități diferite de aceștiia și susținute de multe popoare situate în afară sferei de influențăeuropeană.Nu se poate afirmă cu precădere dacă Europa este o civilizație,însă se poate considerăfaptul că acest continent este împărțit de frontierele lingvistice,politice ori religioase,însămoștenirea culturală și valorile comune au facilitat integrarea tuturor acestor factori. Căderea regimurilor comuniste și a URSS-ului a determinat că planul luptelor să se mute cătrezona culturală,fosta vastă regiune din Est a blocului sovietic fiind caracterizată de o accentuatămultitudine culturală,atât religioasă c â t și etnică,ducând la agravarea gradului deja complex alcontextului european.În mare măsură,civilizațiile lumii au fost asemuite marilor religii alelumii,religia având un rol decisiv în cadrul elementelor care presupun o civilizație,cu multînaintea limbii,stilului de viață,tradițiilor ori etnicității. Europa să fie o civilizație înseamnă ca noi,oamenii,să ne acceptăm religiile,tradițiile,orientărileși să încercăm să găsim un punct comun care să înlăture orice frontieră culturală orireligioasă,însă nu este o regulă ca o civilizație să se suprapună peste o altă,sociologia modernă seface distincția între marile comunități de oameni în baza valorilor culturale ori a credințelor sau ainstituțiilor și nu pe trăsăturile fizice ori cele legate de rasă,fiind etichetate ca periferice.Tocmaide aceea,foarte multe aspect ale acestei vaste maniere de cercetare rămân sub auspiciulrelativității. Concluziile și rezolvările cercetărilor sunt distincte de la un analist la altul,însă elementeleinovatoare,definitorii în studiul civilizației generează relațiile dintre aceste,natură divergențelor șiformele de restaurare a echilibrului,întrucât civilizațiile contemporane se află într-un complexproces de dezvoltare și regenerare.~ 1 ~
http://comenzi.lucrare-licenta.eu/fisiereLucrari/51869e29ee2f39730b805bc14bae2d31ded5fa8e_46373_1.docx13.03.2016, 19:20Pagina 27 din 27

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: INTRODUCERE Lucrarea de față are că obiectiv prezentarea principalelor caracteristici teoretice și practicereferitoare la civilizația și cultură… [600238] (ID: 600238)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

INTRODUCERE Lucrarea de față are că obiectiv prezentarea principalelor caracteristici teoretice și practicereferitoare la civilizația și cultură… [600238]

Copyright Notice

1 CAPITOLUL 1: METODOLOGIA ACTIVITĂȚII DE PREDARE – ÎNVĂȚARE A MATEMATICII 1.1 Importanța studierii Matematicii Disciplina Matematică este… [606189]

Licenta Autosaved21 [306032]

VALOAREA PARTENERIATULUI DINTRE ȘCOALĂ ȘI BISERICĂ [631865]

Technical Data Resilient Mounts 072018 [624103]

Babeș-Bolyai University [630164]

R aducu-R azvan Gheorghe [616666]

Copyright Notice

Similar Posts