Introducere In Teoria Mass Media

INTRODUCERE ÎN TEORIA MASS-MEDIA

curs

Conceptul de comunicare

Comunicarea, în cazul ființei umane, este un fenomen de relație, un proces ce influențează însăși realitatea, dar în același timp este un mod exemplar de expresie a umanității generice. Lipsa comunicării, acolo unde sunt prezenți doi sau mai mulți oameni, indică un viciu substanțial de standard, un handicap în urma căruia identitatea sau amprenta umană sunt de nerecunoscut. În fapt, absența comunicării, oriunde se manifestă persoane, ne poate trimite spre un nonsens, câtă vreme cădem în paradox – lipsa oricărei comunicări este, prin sine, un mesaj. Ca verb, a comunica, a marcat evoluția speciei umane, procesul comunicațional fiind o componentă esențială a rafinării spiritului și a raționalității, declanșând transformările care ne-au adus din preistorie în contemporaneitate.

Etimologic, a comunica, are o extracție latină. Communicatio, care este un substantiv de genul feminin, are două semnificații:

împărtășire (communicatio consilii – împărtășirea unui proiect; communicatio sermonis tecum – conversația cu tine însuți; communicatio utilitatum inter homines – comunitatea de interese dintre oameni). Împărtășirea, însă, nu este una care să presupună un anume ritual religios, o împărtășanie prin care să se urmărească măntuirea de păcate sau o spovedanie în perspectiva absolvirii în urma contaminării cu Răul. Împărtășirea se referă la gestul de a relata, de a face cunoscut altuia sau altora un anume fapt, un lucru sau o trăire – înseamnă a transmite un mesaj;

comunicație – într-o accepțiune retorică – figură prin care oratorul cere părerea auditoriului. Din această perspectivă, communicatio este o formă de adecvare ce survine în actul de relație dintre doi sau mai mulți interlocutori.

Verbul tranzitiv communico are, la rândul lui mai multe accepțiuni:

a face comun, a împărți (ceva cu cineva), a repartiza egal; a împărtăși cuiva (communico de aliqua re – a se întreține, a discuta, a se sfătui);

a pune în comun;

a împărți (luând asupra sa), a lua asupra sa (mecum inimicitias communicasti – ai împărtășit cu mine dușmăniile);

d. a avea raporturi, a fi în legătură cu cineva pentru o anumită chestiune.

Gestul comunicațional poate fi regăsit într-o paletă infinită de modalități, practic fiecare ființă umană având o identitate comunicațională, un anume fel inconfundabil de a se exprima pe sine sau de a formula mesaje pentru alții. Comunicăm în funcție de interese sau de trăirile afective. O putem face în modalități foarte simple sau, dimpotrivă, făcând apel la canale de comunicare sofisticate, astfel încât mesajul nostru să fie recepționat într-un fel spectaculos. A comunica simplu nu înseamnă nicidecum a comunica rudimentar. Întreaga evoluție a comunicării – de la formele minimale, pentru care erau suficiente două persoane (comunicarea interpersonală are nevoie, pentru a se efectua, de două condiții: prezența în același loc și timp a comunicatorilor, dar și capacitatea de a înțelege ceea ce se comunică, de a surprinde mesajul în autenticitatea sa cât mai apropiată de intențiile comunicatorului), până la formele maximale (complexe), printre care comunicarea de masă are o extensie planetară – întregul efort de adecvare prin modalitatea relației de tip emițător-receptor revendică atributul cunoașterii. A ști și a înțelege sunt cele două ipostaze în care omul se raportează la sine, dar mai ales la tot ceea ce-l înconjoară. Din acest punct de vedere, modernitatea a stârnit orgoliile experților în producerea pachetelor cu mesaje, le-a supralicitat tot mai mult străduințele și energiile, în tentativa mereu repetată de a arunca limitele comunicării până dincolo de închipuirile și idealurile cele mai îndrăznețe.

Astăzi, mass-media, în diferitele lor ipostaze au o ofertă remarcabilă, adresată consumatorilor feluriți, atât ca pregătire și educație, cât și ca situare geografică. Marea problemă, aflată în actualitatea zilelor noastre, nu este aceea a lipsei mesajelor, ci a luxurianței acestora, astfel încât la fel de important este să știi să descifrezi un mesaj cu activitatea de selecție a acestora.

De ce comunicăm?

Orice mesaj este purtătorul unui sens (aspectul prin intermediul căruia un anumit nume sau enunț se referă la denotatul său, adică la acel lucru sau fenomen al realității pe care îl reflectă formal) și al unei semnificații (funcție a semnelor de a reprezenta ceva independent de ele, de a avea un anume înțeles, o anume corespondență cu realitate semnificativă): „orice semn lingvistic reprezintă o realitate cu două fețe, una materială, cealaltă imaterială. Aspectul material îl constituie semnificantul, aspectul imaterial, semnificatul. Semnul lingvistic este rezultatul asocierii dintre un semnificant și un semnificat, iar limba este un sistem de semne”. Orice mesaj este construit cu un anume scop. Primul și cel mai important este acela de a ajunge la un destinatar dinainte țintit. Gestul comunicațional este plin de consecințe și are drept temei faptul că omul este o ființă socială, gata mereu de interacțiuni cu alte ființe la fel ca și el sau cu o realitate de contact. Astfel, comunicarea este o modalitate cotidiană de punere în expresie a individului, de survenire a sa ca persoană publică, de identificare a sa și de valorizare implicită pe o piață în care mesajele înseamnă știință, putere, oportunitate și responsabilitate.

Chiar dacă este o ființă socială, irelevantă sau chiar recesivă cultural și educațional în ipostaza unei existențe solitare foarte îndelungate, singurătatea nu anulează utilitatea, plăcerea și estetica actului comunicațional, ci doar îl face mai profund și specific. Solilocviul este, astfel, un îndelung și delicat dialog cu sinele, o ipostază în care gândul se instigă pe el însuși într-o tentativă de a surmonta lipsa, mai mult sau mai puțin efemeră, a altcuiva. Claustrarea, voluntară sau impusă, izolarea cea mai severă nu pot anula tentația prealabilă a construirii cu premeditare a mesajelor, nu pot duce la extincție o funcție a creierului care ne distinge net de restul biologicului terestru – discursul interior, acel flux al gândurilor prin care ne punem în ordine (uneori în dezordine!) propria ființă.

Comunicarea cu eul interior face ca mesajul să poată face abstracție, uneori, de un adresant exterior, să aibă relevanță chiar și într-o formă eliptică, în care dualitatea constitutivă a comunicării să se transforme într-o unicitate autosuficientă.

O altă ipostază-limită este aceea în care comunicăm prin apelul la profunzimile terifiante sau serafice ale tăcerii. Grea precum plumbul, apăsătoare ori dimpotrivă, adiată de farmecul trăirilor parfumate, tăcerea are o putere uluitoare în a resemnifica, în a acredita un mesaj în chiar lipsa mesajului. Ordinul călugărilor trapiști a trasformat tăcerea în canon, câtă vreme păcatul se poate insinua la adăpostul unui limbaj ce nu poate filtra cuvintele predestinate conotațiilor cu potențial vulgar sau senzual.

Comunicăm simultan în patru orizonturi sau putem identifica patru componente ale oricărui mesaj sau enunț:

1. Orizontul raționalității sau reflexivității. Logica formală „dirijează”, corijează sau reglementează toate procesele cognitive care ajung să fie verbalizate, redate sub forma unor semne sau transformate în text ori imagine. Nici un mesaj nu poate să fie sustras canonului riguros al regulilor ce impun discursul rațional, construit pe severitatea conceptelor și noținilor, dar și pe normele de omologare a inferențelor, pe baza unor judecăți cu grade diferite de validitate. Nu putem comunica în lipsa rațiunii, pentru că golim de sens orice semn sau enunț, iar pe de altă parte derapăm dincolo de semnificațiile acceptate și în conformitate cu care ne reprezentăm lumea, de la obiectele și persoanele din jur, până la univers, în toată vastitatea sa.

Componenta reflexivă a mesajului îi conferă acestuia soliditate și conformitate. Același înțeles al unui enunț, pentru o altă persoană, pentru cinci, o sută sau un milion de potențiali adresanți ar fi imposibil de asigurat în lipsa validității cognitive, a acelei coerențe de structură, a omogenității semantice potrivit căreia un cod de semne poate fi descifrat în același fel, indiferent de mulțimea publicului destinatar, cu condiția ca fiecare în parte să aibă aceiași cheie și același mod de operare. Capacitatea de acum a sistemelor informaționale de a secreta, simultan, miliarde de mesaje cu potențiali adresanți imposibil de evaluat cu exactitate, tocmai datorită luxurianței canalelor de distribuție a mesajelor, se datorează faptului că specialiștii în comunicare, aceste comunități de profesioniști media, au sporit indicele rațional-reflexiv al fiecărui mesaj, astfel încât perturmațiile de semnificație să tindă spre zero. Patologiile comunicaționale datorate unor disfuncții logice au scăzut semnificativ, chiar dacă nu același lucru se poate spune despre strategiile de dezinformare sau acelea care se ocupă de difuzarea unor produse cu scop de manipulare.

Un caz aparte este acela al comunicării de tip poetic. Folosind metafore, epitete sau comparații, resemnificând obiecte și lucruri, astfel încât acestea să-și modifice semnificația sau să o disloce din locul în care ea a fost fixată de înțelesul tuturor comunicatorilor, poetul își permite să „relateze”, să comunice, într-un mod aparte, printr-o „logică” în care decriptarea mesajului se face într-o grilă unică și originală a sensului și semnificațiilor, chiar a limbajului utilizat.

2. Orizontul afectiv. Nici un mesaj nu este unul absolut rațional. Comunicarea este un fenomen profund uman, implicit colorat de toate trăirile pe care le putem avea, contextual sau permanent. Putem, așadar, comunica din entuziasm, precum o facem de atâtea ori sub imboldul spaimei sau fricii. Ipostaza cea mai terifiantă este aceea în care spaima nu are nici chip și nici motivație, ci se constituie într-o angoasă paralizantă, determinată, pe de o parte, de ceea ce te poate aștepta într-un viitor incert și dominat de perspectiva morții, iar pe de altă parte de ceea ce ai lăsat într-un trecut sub forma remușcărilor. Strivit între cele două spaime, comunici dintr-o pornire mântuitoare, din dorința de a te adecva măcar la clipă, la ceea ce poate depinde acum și aici de performanța într-o lume a șanselor, iluziilor, deznădejdilor și a eternei speranțe. În ce privește frica, ea poate paraliza comunicarea, o poate distorsiona și chiar compromite. Sistemele totalitare au experiementat frica în regim colectiv, tocmai pentru a putea face fiabilă minciuna, pentru a putea asigura un randament experimentului șocant al dresajului social. Actul comunicațional avea structura unei porunci, iar mesajul putea avea impactul unui linșaj. Vulnerabil și la dispoziția ideologiilor în marș forțat spre fericirea promisă în orizontul utopiilor fără consistență, individul a fost obligat la un efort al duplicității asumate. Dubla măsură, dubla trăire și dublul adevăr au fost standardele unei existențe în care comunicarea interpersonală se consuma într-o intimitate vinovată și de multe ori maculată, iar comunicarea de masă dădea anvergura unui spectacol al aparențelor, minciunii în celofan și supunerii la un discurs oficial și mitologic (cel mai scump mit era cel al personalității, închinat conducătorului). Realitatea regimului totalitar a impus modul schizoid al comunicării – dubla măsură. Mesajele erau scindate în două sfere perfect etanșe, fără puncte de atingere sau de interferență: mesajul public (laș, contrafăcut, retorizat) și mesajul de grup (esopic, clandestinizat, cu vagi accente de răzvrătire în genunchi).

Componenta afectivă face mesajul atracțios sau, dimpotrivă, poate determina respingerea lui, chiar dacă structura rațională îl recomandă. Orice formă de propagandă recurge la instigarea unor resorturi ale afectivității, ori de câte ori încearcă să convingă, să influențeze un public receptor eclectic, predispus la rumori și entuziasme, în dauna lucidității și discernământului critic.

Limbajul poetic, prin specificitatea sa, apelează la cuvinte în măsura în care acestea sunt pline de trăiri și sentimente. Mesajele lirice transmit stări contemplative, elegiace sau exuberante, fiind druimul cel mai vizibil al sufletului către celălalt (în poem sufletul comunică).

3. Orizontul persuasiv. Nu comunicăm doar pentru a transmite informații sau trăiri de ordin afectiv, ci fiecare mesaj elaborat are o componentă prin care se încearcă influențarea destinatarului. Conceptul de persuasiune definește „activitatea de influențare a atitudinii și comportamentului unei persoane, în vederea producerii unor schimbări care sunt concordante cu scopurile sau interesele agenției inițiatoare; persuasiunea se realizează în condițiile în care se ține seama de caracteristicile de receptivitate și reactivitate ale persoanei influențate”. Persuasiunea ține de capacitatea comunicatorului de a fi convingător, folosind mijloace retorice sau diferite forme ale artei seducției. În formele mai elaborate, în care intențiile pot avea structura unor strategii și tactici bine puse la punct, persuasiunea devine propagandă sau manipulare.

4. Orizontul instinctual. Putem admite un prealabil, o intenționalitate care premerge oricărei comunicări. Ființa umană este imposibil de conceput în afara orizontului comunicațional, la fel cum lumea în care trăim ar avea cu totul alți parametri de existență și de semnificație în lipsa mesajului construit cu scop și în vederea unei distribuții cât mai extinse cu putință (acest aspect, al distribuției extinse nu se aplică serviciilor secrete de informații, câtă vreme pragmatica mesajelor într-o astfel de situație este cu totul diferită de cea a instituțiilor publice și a operatorilor media).

Omul este o ființă curioasă. În toate stadiile vieții lui consumă mesaje, chiar de la vârsta la care acestea nu au un regim discursiv, ci unul intuiționist, adecvat limbajelor non-verbale. Un câmp dinamic al intereselor determină consumul și selecția mesajelor, precum și efectele de adecvare la acestea. Doar indiferența absolută ar putea fi considerată drept punctul în care instinctul comunicării interumane pălește, diminuează sau chiar dispare. Totdeauna, însă, indiferența este relativă și situațională, așa încât comunicarea se insinuează și dislocă, până la urmă, mica insulă de non-comunicare.

Nu toți indivizii au același trafic comunicațional. Direct spus, instinctul comunicării diferă gradual, de la un om la altul, astfel încât unul poate fi situat spre un climax al comunicării incontinente și pătimașe, iar un altul poate stărui în puncte de indiferență încăpățânate, greu de cucerit.

Însuși momentul biblic al Facerii, al zămislirii omului de către Dumnezeu, din humă, este unul plin de sens și de semnificații, deci un act de comunicare. Făcându-l pe om, Pancreatorul a transmis un mesaj, a dat contur unei ființe cu totul excepționale, dar și extrem de capricioase, supusă deopotrivă mărețiilor admirabe, dar și păcatelor abominabile. Luând ființă într-un astfel de chip miraculos, omul s-a văzut, așadar, într-un prealabil al comunicării, într-o ipostază în care chiar sosirea lui în lume s-a întemeiat ca mesaj. Istoria lumii și a umanității nu este decât discursul acestui prim mesaj întemeietor.

Concepte cheie: comunicare, mass-media, semn, semnificație

Forme de comunicare

Atributele comunicării

Fiind chiar o dimensiune a existenței umane, comunicarea se manifestă într-o diversitate de forme, utilizate în funcție de oportunitate, eficiență și discernământul comunicatorului, pe de o parte, iar pe de altă parte de nevoile publicului sau destinatarilor. Totdeauna mesajul elaborat și transmis va fi împărtășit în legătură directă cu scopul pentru care actul comunicațional a fost inițiat și consumat. La limită, scopul poate fi condiționat de o gratuitate, de o intenție hrănită din nevoia de exprimare estetică, fără nici o țintă materială.

Înainte de trecerea în revistă a formelor de comunicare este obligatoriu de stăruit asupra unor atribute ale comunicării:

caracterul profund uman al comunicării – indivizii umani sunt actorii, beneficiarii, iar uneori chiar victimele actelor de comunicare, multiplicate amețitor în fluxul mai fiecărei zile. În lipsa, temporară, a comunicării omul ia decizii, prelucrează, analizează și sintetizează cunoștințe acumulate în relații comunicaționale anterioare. El este, însă, într-o continuă pândă, în așteptarea și chiar în momente de preluare, de intrare în noi relații de comunicare, pe diverse paliere și din motivații dintre cele mai neașteptate. O lipsă îndelungată de mesaje noi, îi poate afecta procesul de adecvare sau de acomodare la realitate sau la mediul de incidență proxim;

caracterul procesual – comunicarea se realizează în flux. Continuitatea și discontinuitățile pasagere sunt atributele acestuia, ceea ce dă atât dinamica, precum și portanța comunicării. Procesul ca atare, are o anumită configurație, dată de strategiile și tacticile utilizate de către comunicatori, astfel încât randamentul comunicării să se maximizeze, iar capacitatea pachetului cu mesaje de a fi înțeles simultat, de cât mai mulți consumatori, să fie optimă. Ideea de continuitate instituie caracterul permanent al comunicării, ceea ce are consecințe directe asupra modului de viață a fiecăruia, de la naștere până la moarte;

caracterul secvențial – sintagma „mijloace de comunicare” se referă la interferența în cadrul comunicării a mai multor secvențe, care au caracter de succesiune. Primul dintre ele este constituit din sistemul lingvistic și de coduri, care constituie materia primă, depozitul la care se apelează pentru a elabora enunțul. În al doilea rând, este vorba de procesul din ce în ce mai profesionalizat de elaborare a mesajului, din sunete, cuvinte, simboluri, imagini, precum și codificarea acestora astfel încât să devină un produs integrat de semne, dotat cu sens și cu semnificații. Al treilea sistem este alcătuit din tehnologii și echipamente sofisticate, prin intermediul cărora mesajul este transmis sau distribuit către consumatori vizați și „cercetați” în mod prealabil, ca urmare a strategiilor de marketing comunicațional. Cel de-al patrulea pas, cel final, menit să evalueze însăși pragmatica actului de comunicare se referă la „servirea” mesajului, la decodificarea lui sau la punerea în funcțiune a echipamentelor ce deservesc utilizatorul, astfel încât enunțul transmis să poată fi recepționat cu fidelitate și în condiții de confort. Acest caracter de algoritm al comunicării îi conferă trăsătura de activitate de tip industrial;

caracterul instrumentalizat – comunicarea s-a tehnicizat în mod constant. Instrumentarul pus la dispoziția comunicatorului sau a receptorilor cunoaște acum grade de sofisticare în funcție de care realitatea materială, cosmosul nostru uzual, să poată fi conlocuit de o realitate virtuală, elaborată exclusiv din conținuturi comunicate. La finalul secolului XIX, presa scrisă a ajuns la așa-zisa „vârstă de aur” și grație tehnologiilor tipografice făcute posibile de mașinismul rezultat ca proces al industrializării. Astfel mass-media au devenit o forță, putând să aspire legitim la statutul onorant dar și provocator de cea de-a patra putere în stat. Achizițiile științei, precum și aplicațiile tehnice din prima parte a secolului XX au permis apariția jurnalismului radiofonic, iar mai apoi a televiziunii, pentru ca finalul secolului trecut să „inventeze” internetul sau cyberspațiul. Comunicarea este intim legată de vârful tehnologiilor de laborator. Instrumentalismul are o pondere tot mai însemnată în sfera comunicării, riscând chiar să determine o dependență a consumatorului față de canalul de distribuție, ori chiar ca echipamentele să devină mai importante decât mesajul;

caracterul instituționalizat – comunicarea este un produs de echipă. Jurnalismul are o prioritate în câmpul comunicațional, în raport cu alte instituții care manevrează mesaje, tocmai prin faptul că redacția constituie un atu. Caracterul ierarhizat al acestora, distribuția sarcinilor, protocolul luării deciziilor, conexiunile realizate, precum și posibilitatea de a livra mesajele sincron cu evenimentele constituie tot atâtea beneficii care indică faprul că actul comunicării a devenit o activitate birocratizată, supusă unor reguli de conduită și de tehnologie a fabricației. Statutul fiecărui element din structura redacțională este conexat cu rolurile pe care le are de îndeplinit;

caracterul concurențial – comunicarea a devenit o afacere, o formă de comerț. Conceptul de piață determină modul în care sunt manageriate instituțiile media. Se poate afirma că în fiecare clipă se dă o adevărată bătălie pentru întâietatea la informație. Rapiditatea cu care mesajele sunt elaborate, codificate și distribuite a crescut constant, sincron cu pofta consumatorului de a devora produse media proaspete și senzaționale. Tirajul și ratingul constituie parametrii de excelență în sfera comunicării instituționalizate, de prea multe ori în dauna calității și decenței. Succesul cu orice preț dictează într-o lume în care știrea și divertismentul au ajuns să se atingă nepermis.

O inventariere a formelor cumunicării directe sau interpersoanle trebuie să înceapă cu modalitatea cea mai des întâlnită de adresare și care indică, de altfel caracterul profund uman al actului de comunicare – limbajul. Considerat a fi „un fapt universal al societății omenești, care are esențial aceleași caracteristici în toate manifestările sale”, limbajul are origini obscure, precum și o evoluție sau metamorfoze dictate de ritmul vieții cotidiane. El ne urmărește precum o umbră a lucrurilor pe care le desemnează și contribuie masiv la definirea personalității fiecărui individ, precum și la procesul de coerență și de construcție a spațiului public. Cele mai importante caracteristici ale limbajului sunt: sistemicicitatea sau guvernarea în acord cu regulile stricte; capacitatea de a crea diferențe și contraste, astfel încât un grup de sunete sau semne să distingă între obiecte ale realitățiiu; caracterul arbitrar care afirmă lipsa oricăror relații de necesitate între obiecte și unitățile lingvistice care le desemnează, precum și caracterul convențional, în acord cu care orice limbă este funcțională doar prin acordul formal al utilizatorilor de a resprecta un sistem de reguli gramaticale, sintatice și lexicale.

Un concept de bază al semioticii este cel de semn, câtă vreme Ferdinand de Saussure definea limba ca fiind „un depozit de semne”. Ca fenomen complex, semnul face legătura dintre o imagine acustică și un concept sau obiect semnificat, fiind „un cuvânt sau o combinație de cuvinte dintr-o limbă” care „indică sau se referă la un obiect exterior sau la o idee exterioară”. Raymond Firth distinge între următoare tipuri de semne aflate în afara limbajului:

indexul – indică o legătură directă cu semnificatul (urma lăsată de un picior pe o suprafață moale)

semnalul – accntul cade pe ceea ce urmează să se petreacă, după ce un stimul a fost creat în vederea unui răspuns

iconul – tot ceea ce prin imagine sugerează o similitudine dintre un produs și obiectul din realitate care a consituit modelul (în pictură, sculptură sau muzică)

simbolul – un comples de semne care indică în mod convențional anumite gânduri, emoții sau evenimente.

Comunicarea și limbajul

Toate aceste moduri de comunicare care utilizează sisteme de semne ies din zona limbajului, constituind forme speciale de comunicare, definite drept non-verbale, extralingvistice sau paralingvistice, considerate ca fiind „totalitatea trăsăturilor non-verbale (vocale sau nu), pe care participanții le utilizează în conversație”.

Comunicarea de tip non-verbal apelează la codurile pe care o comunitate le poate institui, semnificând în mod specific un semn, conferindu-i astfel o putere de sugestie comunicațională, în acord cu anumite coduri de comportament și cu sedimente culturale recognoscibile în tradiții. De altfel, conținuturile de comunicare paralingvistice sunt identificabile în memoria colectivă și pot determina cutume sau chiar influența evoluția unor comunități.

Comunicarea non-verbală se poate împărți în două categorii, după criteriul acustic:

comunicare non-verbală vocală: râsul, strigătul, mormăitul, oftatul, căscatul, tipuri de intonație, calitate a vocii, accent – toate acestea indicând o stare, făcând cunoscută o atitudine;

comunicarea non-verbală non-vocală – ține de așa-zisul limbaj al corpului – de la expresia facială, gestică, poziția mâinilor și picioarelor, contactul vizual, contactul corporal (strângerea mâinii, sărutul, bătaia pe umăr.

Întregul orizont al comunicării non-verbale are un pregnant rol indicial, adică „transmite un element esențial despre sine, pe care emițătorul dorește să-l prezinte altcuiva”. Modul în care se poate realiza acest transfer de semn, menit să avertizeze și să pună în lumină un anumit emițător, este deosebit de elastic, depinzând în mod direct de cel care dorește să comunice în acest fel. De exemplu, utilizarea unor insigne sau a unor uniforme sunt modalități de identificare, de semnalizare a apartenenței la un anume grup privilegiat sau cu o anumită pregnanță publică. Pe aceeași linie se înscrie stilul de îmbrăcăminte, coafura sau machiajul, precum și mobilierul, decorarea casei ori marca de mașină cumpărată, toate având scopul de a indica o anumită poziție socială, eventual de a marca distanța și a sublinia identitatea.

Un moment aparte al comunicării este reprezentat de către simboluri. Având o carieră strălucită în istoria umanității, acestea s-au constituit într-un veritabil meta-limbaj, gata să încorporeze semnificații și să le sublimeze în stări de-o expresivitate plină de emoție și trăire profundă. Având acces la paradigmă și mit, „simbolismul acționează ca un mod de comunicare în acele sfere în care limbajul și paralimbajul sunt prea restrânse la experiența senzorială, prea exacte, prea formalizate, sau prea inadecvate emoțional, prea puțin cunoscute pentru a servi ca vehicul sensului”. Simbolul transcende comunicării obișnuite, reclamând un standard special al manifestărilor și al comportamentelor, dictate de atitudini ceremoniale. Astfel, în creștinism, simbolul crucii constituie un metatext, o emblemă și o modalitate extatică de comuniune prin „termenul mediu” al sacrificiului, la fel cum steagul național indică un „obiect” capabil să stârnească trăirea patriotică și solidaritatea națională. Alte simboluri sunt binecunoscute și fructificate cultural sau artistic, cum ar fi mitul renașterii asociat miticei păsări phoenix, leul – întruchipare a puterii sau pelicanul ca model de sacrificiu al sinelui.

Aflate la o anumită distanță pe drumul ce se ridică din realitate spre mit, simbolul este destul de ambiguu pentru a refuza orice întruchipare concretă, dar și destul de aluziv pentru a motiva comportamente aflate sub semnul excepționalității. Jurnalismul însuși, ca adevărat copil teribil al modernității a reușit să-și revendice dreptul la libertatea de expresie, pe care a transformat-o într-un simbol al oricărei forme media, temeiul însuși al gazetăriei, dar și punctul de pornire de la care se coagulează orice carieră de ziarist, privit în mod generic. Lumea modernă apelează la simbol, dar nu mai are acces la mit, ceea ce obligă fenomenul comunicării la un proces de reflexivitate aplicat la mai toate produsele de „fabricație” ale civilizației și culturii, aflate sub impactul vanitos al tehnologismului. Fenomenul de „depoetizare” a informației este încheiat, iar comunicarea se revendică la parametrii actualității situate în chiar orizontul faptului ce tocmai se consumă.

Comunicarea interpersonală a rămas o constantă a faptului de a transmite informații. Este adevărat, modul în care o facem a evoluat sub raport tehnologic, dar și sub impactul apariției, evoluției și explodării comunicării de masă, specifică societății moderne. Din prima perspectivă, a echipamentelor folosite în actul comunicării între două persoane, a dispărut condiția ca indivizii aflați în act comunicațional să mai fie în același loc fizic. Telefonul, videofonul, interfața realizată de internet pot constitui modalități prin care mesajele dintre două persoane să fie posibile la mare distanță, cu sau fără vizualizarea comunicatorilor. Din a doua perspectivă, mass-media au transformat actul comunicării într-un spectacol la domiciliul consumatorului. Mesajele sunt recepționate personal, dar distribuția lor se face pentru uzul unor comunități întregi. Consumatorul nu mai poate avea orgoliul ca mesajul să-i fie adresat exclusiv, iar atenția expeditorului să-i fie rezervată în chip privat.

Cât privește paralimbajul, acesta se perfecționează constant, inclusiv prin apariția și dispariția mesajelor sub formă simbolică, sub impactul civilizației și a culturii, a tradițiilor și a spiritului nonconformist. Totul în jurul nostru semnifică sau dă sens unui anume fel de indiciu sau mesaj. Recepția acestora pretinde pricepere, interes și o anumită nevoie de a le utiliza.

Concepte cheie: mesaj, limbaj, semn, semnal, icon, simbol, verbal, non-verbal, paralimbaj

Comunicarea de masă

Factori ai comunicării de masă

Comunicarea de masă a reprezentat un salt uriaș, de la forma interpersonală (directă), spre cea instituționalizată și puternic tehnologizată (mediată), în contextul în care societatea omenească a ajuns la caracteristicile sale moderne de civilizație și cultură. Acest fenomen s-a reflectat puternic în modul în care comunitățile comunicau. Factorii care au determinat acest salt, de la individ la mulțime, de la discursul sau mesajul adresat unui interlocutor prezent, la cel propus unui destinatar statistic, absent dar conectat, sunt:

apariția condițiilor în care canalul de transmisie să facă posibilă autonomia dintre comunicator și adresant. Aceste condiți sunt legate direct de capacitățile tehnologice tot mai bine puse la punct, începând cu inventarea tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea, continuând cu perfecționarea constantă a echipamentelor tipografice și ajungând la oferta secolului XX, prin radio, televiziune și internet;

procesul de emancipare socială și culturală. Început cu Renașterea și continuat apoi, după secolul al XVI-lea, mai ales în Apusul Europei, fenomenul a dus la configurarea unui nou tip de societate și la coagularea unui nou tip de individ. Conceptele de libertate, spațiu public, cetățean, solidaritate, participare au fecundat o mentalitate ce renunța la clasicitatea întemeiată pe atemporalitate, ierarhie socială strictă și identificarea lui Dumnezeu cu singurul reper al vieții. Modernitatea a transformat factorul timp într-un criteriu de performanță, descoperind astfel competiția sau concurența în termeni de profit, pragmatism și succes. Timpul, ca noțiune, își modifică semnificația. Lumea și societățile ce o compun descoperă importanța de a ajunge primul, de a realiza un lucru în termenii duratei celei mai mici cu putință;

societatea burgheză, tot mai consolidată economic, modifică termenii „jocului” politic. Absolutismul monarhic dispare în favoarea contractualismului teoretizat de Jean – Jacques Rousseau, trezind din amorțire imense comunități de indivizi. Programul educațional, consolidat de iluminism și instituționalizat prin școlile care vor prolifera în secolele XVIII și XIX, va asigura o instrucție minim necesară acestor mulțimi, pe cale de a se coagula în mari aglomerări urbane (ca urmare a procesului de industrializare), dar va mai realiza un lucru esențial: transformarea presei, din „capriciu” destinat elitelor, în principalul vehicul al informațiilor și nutrimentelor spirituale produse pentru cei tot mai mulți. Această masă în formare va face posibilă comunicarea de tip nou;

ziarul se substituie cărții. Cultura de tip clasic rămâne la nivelul unui privilegiu pentru cei foarte puțini, iar chioșcul de ziare va deveni cu mult mai tentant decât biblioteca. Conceptul de lume se jurnalizează. Evenimentele ce se petrec, filtrate de media și oferite pentru consumul de masă vor creiona, zi după zi, această nouă realitate livrată prin hârtie și cerneală tipografică. Industriile culturale vor acredita spiritul popular, produsele digerabile pentru o minte medie, capabilă să înțeleagă mesajul simplu și atracțios;

o anumită bunăstare materială relativă, făcută posibilă mai ales în societățile pornite pe calea industrializării, crează pentru prima dată condițiile apariției timpului liber, pentru mulțime. Realitate nouă și bulversantă, acest buget al timpului liber va modifica parametrii zilnici de viață, ba chiar va genera noi ritualuri, de data aceasta sub impactul modernității. Un astfel de ritual va fi acela al citirii, zilnice, a ziarului, iar mai apoi, a consumului media, în toate formele în care acestea au devenit posibile. Divertismentul va fi noua religie a maselor, modalitatea prin care se vor adecva la o lume în care mesajele vor deveni exponențiale ca număr și cuceritoare ca putere de influență.

Diferențe între comunicarea interpersonală și comunicarea de masă

Trecerea de la comunicarea directă, interpersonală, cea care conservă contextul dialogului, întreaga bogăție de amănunte care însoțește comunicarea, dincolo de conținutul strict al mesajului, la comunicarea de masă – caz în care adresantul se depersonalizează, iar comunicatorul se instituționalizează, presupune o serie de diferențe, în funcție de caracteristicile specifice cumunicării de masă. Potrivit lui Denis McQuail cele mai importante diferențe dintre cele două tipuri fundamentale de comunicare sunt:

Actorii actului comunicațional, atât în ceea ce privește sursa mesajului, cât și destinatarul, nu sunt indivizi. Din acest punct de vedere, comunicatorul este, de regulă, o organizație, un colectiv care are anumite caracteristici, dintre care cele mai importante ar fi: grad înalt de profesionalizare în privința construirii de mesaje, coerență și aplicație maxime în direcția scopurilor și obiectivelor, ierarhizare strictă și control asupra procesului de elaborare a mesajului, percepție avizată și studiată privind țintele actului de comunicare. Cât privește consumatorul, acesta este unul colectiv, fie că este vorba despre o comunitate compactă, ușor de identificat într-o anumită zonă geografică, fie că este vorba de un receptor răspândit la scară mondială și imposibil de identificat sub raport cultural sau etnic. Acest receptor nu are deloc structura și coerența comunității de comunicatori, ci reacționează fără un scop comun, la nivelul fiecărui individ, în funcție de nivelul de instrucție și de efectul mesajului: „Relația tipică de comunicare în acest caz este o relație asimetrică, neechilibrată, avantajul fiind de partea comunicatorului, atâta timp cât sunt asigurate anumite condiții pentru atragerea atenției auditoriului”;

interpunerea unui canal de transmisie, între comunicator și audiență, prin care se realizează fluxul de mesaje, de regulă unidirecționat – dinspre comunicator spre mulțimea consumatorilor. Acest aspect ține de o diferență esențială, de acel lucru în acord cu care cei doi actori ai comunicării, priviți generic, pot fi complet detașați, autonomi, fără nici un contact fizic. Canalul este un produs al științei și tehnicii, mereu perfecționat, dar trebuie remarcat și faptul extrem de important că „tehnologia comunicării de masă este costisitoare și restrictivă, accesul la ea fiind limitat la cei care își pot permite s-o cumpere sau reușesc s-o utilizeze”. Acest ultim aspect ridică, în privința comunicării de masă, numeroase aspecte de ordin etic, mai cu seamă selecția drastică a celor care au acces la privilegiul de a comunica în masă, în funcție strictă nu de calitate sau competență, ci de potența materială și influența publică;

caracterul relațiilor dintre transmițător și receptor. „Comunicatorul și auditorul își construiesc fiecare câte o imagine despre celălalt pe care o modifică și o investesc cu sens. Dar fac aceasta într-o manieră autistă, fără interrelație și operând cu stereotipuri, comunicatorul cu un stereotip al audienței, auditorul cu concepții strereotipe despre ce se așteaptă de la mass-media”. Distanța spațială considerabilă, lipsa unor mijloace uzuale de feedback, evaluarea atât de aproximativă a celuilalt determină apariția unor erori sau distorsiuni în procesul comunicării dintre specialistul în mesaje și beneficiarul muncii lui. Aceste distorsiuni nu țin direct de calitatea sau conținutul mesajului, ci de componenta psihologică a comunicării realizate, de relația „oarbă” ce se instituie între cele două extreme ale actului comunicațional, de un stres ce parvine din așteptări confirmate sau nu, din deziluzii și tensiuni ce se pot transforma chiar în frustrări, la ambele capete;

sensul însuși al comunicării de masă diferă de cel al comunicării interpersonale din perspectiva caracterului public al mesajului, în primul caz, raportat la caracterul intim sau personal al mesajului, în al doilea caz. Din această perspectivă, s-a deschis în câmpul larg al teoriei comunicării sau în cel specific al jurnalismului, problema deontologică a raportului dintre stațiul public și cel privat. Orice informație care este difuzată în masă începe să aibă consecințe imposibil de controlat de către o persoană sau alta, mai ales de către acelea care sunt vizate de informația sau știrea respectivă. De regulă, dezvăluirile în presă sunt posibile tocmai prin forțarea zonei sensibile aflată la interferența dintre intimitatea persoanei și ceea ce transformă un fapt personal în lucru de interes public. Lumea modernă este o vitrină cu prea puține „obiecte” angelice sau serafice, dar doldora de monstrozități și surprize pândite de senzaționalism, frivolitate și agresivitate. Tot această a patra diferență discerne între o instituție media și una dedicată sau profilată în culegerea de informații în regim secret. Cea din urmă, își găsește utilitatea și își confirmă forța sau influența doar în ipostaza în care poate asigura confidențialitatea informațiilor obținute și plasarea lor în acele situații convenabile celor care conduc aceste servicii. Dimpotrivă, media își recoltează gloria din rumoarea publică, din impactul de masă al mesajelor pe care le aruncă în consum.

Comunicarea în „lumea” virtuală

Expansiunea, proliferarea și diversificarea formelor de comunicare în masă este o realitate pe care omul contemporan nu doar o savurează, dar, mai nou, o suportă, grație unui bombardament continuu și nemilos cu mesaje doar în parte utile. Capacitatea de a selecta mesajele și de a accesa doar acele produse ale industriilor culturale care sunt credibile și folositoare sunt caracteristici ale utilizatorilor antrenați și educați în spiritul discernământului critic al consumului media. Mai multă informație nu înseamnă mai bine, nu angajează un progres de la sine amorsat, la fel cum navigatorii lumii virtuale de astăzi, având la dispoziție posibilitatea de a interacționa sincron cu producătorii și distribuitorii de mesaje, nu înseamnă în mod automat că devin comunicatori.

Fenomenul forumurilor deschise de către comunitățile ziarelor electronice sau de către posesorii blog-urilor este afectat de un acut simdrom al lipsei responsabilității în actul de comunicare. Sub pavăza anonimatului proliferează înjurătura, vulgaritatea și mitocănia, în sosul opac al unui pseudodialog între cei care participă, simultan, la configurarea mesajului deschis. Asistăm, astfel, la o relativizare a graniței dintre comunicator și consumator, la realizarea mult-visatului feedback, a acelui răspuns așteptat, în vederea confirmării sau a infirmării succesului în comunicare, a măsurării efectelor. Din păcate, prețul plătit este mult prea mare. Lumea virtuală a ajuns să fie mai murdară decât lumea reală, tocmai pentru că nu respectă principiul responsabilității, specific comunicării de tip clasic: identitatea cunoscută a comunicatorului este o condiție a responsabilizării acestuia pentru mesajele care devin bun public (în primul rând este vorba de o răspundere morală, dar poate fi vorba și de una juridică, inclusiv penală). Cyberspațiul a anulat premisa identitară a comunicatorului, astfel încât mesajul riscă, în absența paternității, să devină irelevant sau sfidător. Pe de altă parte, a comunica poate fi sinonim cu un hobby sau chiar cu un capriciu, dacă nu cumva atinge, punctual, zona patologică a delirului de personalitate din partea unor cârtițe, pe cât de vehemente și vindicative, pe atât de oarecari.

Jurnalismul ca formă a comunicării de masă

Cea mai simplă schemă a comunicării de masă este binară și ia în calcul un emițător (A) și un destinatar (B), între care se interpune canalul prin care pachetul cu mesaje circulă. Atât A, cât și B nu sunt indivizi, ci instituții, respectiv mulțimi. În privința instituțiilor, cele media au, astăzi, răspândirea și pregnanța cea mai mare, ținând cont de totalitatea comunicatorilor. Jurnalismul a devenit un domeniu de activitate complex, în care ocupația de bază este aceea de a colecta, elabora și difuza pachete cu mesaje. Din acest punct de vedere, comunicarea de masă și-a găsit în ziaristul standard activistul cel mai sagace și interesat.

Reperul, acel spiritus loci care dă contur meseriei de gazetar este redacția, la fel cum spiritul religios își găsește lăcașul în biserică, iar cel consumist în supermarket. Sanctuar al știrilor, spațiul magic în care evenimentul petrecut în lumea reală se transformă în eveniment media, printr-o serie de ajustări și metamorfoze subsumate ideii de editare, redacția este noul axis mundi, câtă vreme tot ceea ce există are o șansă de a fi perceput și băgat în seamă numai și numai în situația în care scapă de „paznicul barierei”, de cel ce triază între ceea ce are drept de existență în sumarul unui ziar sau în cel al știrilor de radio și televiziune, pe de o parte, și ceea ce cade sub această demnitate, pe de altă parte. Lumea care ajunge la consumator, grație comunicării de masă, este o lume secundă, triată în elementele sale nu după criterii morale, ci exclusiv după capacitatea de a șoca, a distra, a seduce măcar o zi interesul mulțimilor. Din acest punct de vedere, orice redacție din lume are privilegiul de a fi, la anvergură modestă sau marcantă, strecurătoarea severă a faptelor și personajelor dintr-un oraș, un ținut, regiune, țară, continent sau chiar la scara lumii. Lumea editată a devenit incomparabil mai importantă decât lumea existentă. Redacția este acel loc în care muncesc, scriu și aspiră la notorietate noii „evangheliști” ai modernității. O diferență imensă, de semn, îi desparte, însă de cei patru evangheliști ai creștinătății – faptul că ei aduc zilnic doar vestea cea rea! O fac nu dintr-un puseu de perversitate, ci pentru că știrea bazată pe un fapt detestabil se vinde mult mai bine decât știrea despre gesturile mărețe.

Comunicarea de masă a transformat comunicarea însăși în afacere. Fiecare instituție a comunicatorilor funcționează ca o societate comercială, ca o mai mică sau mai mare întreprindere economică. Succesul este asigurat de tirajul vândut sau de punctul de rating (la rândul lui, acesta dictează prețul secundei din calupul de reclamă și publicitate). Costul influențează direct activitatea de comunicare, mai ales atunci când ne referim la instituțiile media, pentru că vânzarea trebuie să fie atât de bine efectuată, grație unui marketing agresiv și profesionist, încât să stingă toate costurile prilejuite de elaborarea și distribuirea mesajului, să ofere resurse financiare pentru plata ziariștilor și personalului auxiliar, dar și să asigure fondurile necesare dezvoltării. Tot acest proces are loc în condițiile unei concurențe acerbe între comunicatori, disputele pentru o cât mai extinsă „piață de desfacere” fiind fără odihnă, iar mai nou și fără reguli ale decenței.

Atributele comunicării de masă

Astăzi, comunicarea de masă are câteva atribute prin care își evidențiază atât forța, cât și slăbiciunile:

caracterul standardizat al mesajelor. Pentru a putea fi înțelese și, eventual, urmate de un număr cât mai mare de indivizi-receptori, mesajele trebuie să fie redactate simplu, într-o modalitate cât se poate de atractivă, într-un stil care să suscite interesul și să conserve sau să sporească și mai mult curiozitatea. Enunțul sau imaginea trebuie să poată fi decriptate de oricare consumator potențial, din orice regiune a planetei, trecându-se peste barierele culturale, peste tradiții și obișnuințe ale locului. Consumul acelorași mesaje asigură o legătură invizibilă între inși aparținând unor comunități profund diferite, dar mijlocește și o posibilă solidaritate. Caracterul universalist al mesajului asigură impact, după ce instituie siguranță în privința înțelegerii lui. Între cuvânt și imagine, totdeauna va fi preferată imaginea (efentual simbolul), grație puterii de sugestie și unui atu remarcabil: nu presupune o traducere prealabilă;

urgența elaborării și transmiterii mesajului. Între (t), înțeles ca timp în care s-a petrecut un eveniment și (tt), reprezentând timpul în care mesajul despre eveniment a ajuns la consumator, diferența de durată trebuie să fie cât mai mică dacă se poate (t) să fie identic cu (tt). Astăzi, de altfel, se practică pe scară extinsă, în radio și televiziune, transmisiunile live, care asigură sincronicitatea evenimentului cu recepția acestuia ca mesaj needitat. Criza în care se află presa scrisă și care a determinat redacțiile să apeleze la edițiile electronice ale diferitelor jurnale își are originea în această diferență imensă de timp, între efeniment și mesajul despre eveniment ajuns la consumator. Tiparul, efectuat de regulă noaptea, așează între știrea ajunsă la public și faptul ce a generat-o un interval de cel puțin 12 ore, ceea ce este imens și tot mai de nesuportat sau neadmis în comunicarea de masă de acum;

caracterul imperial al comunicării de masă. Nici o altă formă de comunicare nu poate rivaliza, ca randament și impact, cu comunicarea de masă. Echipamente ultrasofisticate, comunități ale comunicatorilor capabile de expertize infailibile, o politică a seducerii unui număr copleșitor de consumatori ai miliardelor de mesaje contribuie, în fiecare clipă, la succesul pe care comunicarea de masă îl savurează. Comunicăm în ritmul în care respirăm, avem beneficii sau, dimpotrivă, înregistrăm daune după modul în care știm să ne racordăm la magistralele comunicaționale. Cale de a te sustrage nu există, decât cu riscul de a cădea într-o perifrază a existenței, de-a sta parcat, uitându-te cum lumea trece, amețitoare, pe lângă tine. Comunicarea este un spectacol cu milioane de protagoniști simultani. Fiecare în parte vrea să fie văzut și să fie influent. Caracterul imperial al comunicării de masă furnizează fiecăruia, dacă nu certitudinea, atunci amăgirea că prin gestul comunicării ajunge sau e pe care să ajungă la împlinirea visată. Asta în mod permanent, pentru ca în fiecare zi totul să pornească de la capăt. Fără odihnă, la dimensiuni și mai mari…

Modernitatea, așa cum se înfățișează acum, este o consecință a comunicării de masă. La rândul ei, comunicarea de masă se hrănește din spiritul modernității: competiție, criza tot mai acută a timpului și savoarea inegalabilă a succesului. Mass-media pare a fi regina neîncoronată a tărâmului comunicațional. Ele sunt cele care au transformat mesajul în marfa cea mai vandabilă a planetei.

Concepte cheie: comunicator, receptor, consumator, mesaj, lume virtuală, cyberspace, comunicare interpersonală

Societatea de masă

Caracteristicile masei

Antropologii culturii, sociologii, dar și filosofii au luat în discuție și analiză un fenomen aparent straniu, petrecut spre finalul secolului XIX și începutul secolului XX. Este vorba de transformarea omului sub impactul modernității, mai ales sub cel al capitalismului ajuns spre o primă fază a maturizării sale. Individul se „masifică”. Dintr-un personaj cu o identitate și un contur cât se poate de precise și destul de constante pe parcursul unei întregi vieți, acesta ajunge la o uniformizare cu semnificație statistică. Modificări structurale se înregistrează în cadrul personalității sale, atât în raport cu sine însuși, cât și cu mediul social. Sociatatea de masă se constituie ca o sumă a acestor indivizi „modificați” mentalitar, cultural, social și educațional. Potrivit lui Mihai Coman, conglomeratul uman obținut se definește prin:

dispersia spațială a membrilor săi. Tipul de comunitate specific rural dispare, făcând loc marilor aglomerări urbane, în care indivizii se pierd ca identitate și profil. Sentimentul solidarității umane se pierde, fiind înlocuit cu un sentiment acut al însingurării;

masificarea se manifestă prin lipsa unor forme de organizare și structurare civică. Abandonat fiind unei vieți fără idealuri și fără trecut, individul masificat băltește într-un „suc” social tulbure, fiind dispus la orice aventură care îi poate promite un proiect convenabil;

absența tradițiilor, valorilor și credințelor comune, fapt care duce la o depersonificare a individului. Amputat de rădăcinile specifice comunităților restrânse, omul-masă rămâne la dispoziția unor oferte de substitut. Noile religii care îl ademenesc sunt ideologiile, care stârnesc pasiuni, promit împlinirea unor idealuri și invită la trăiri tot mai fanatizate. Noua solidaritate va fi mediată de aceste provocări de ordin politic. Secolul XX a experimentat cu succes manipularea ideologică, punând în mișcare batalioanele anonimilor atomizați, adică a inșilor masificați. În frunte, personaje fals-mesianice, din care se vor personifica marii dictatori ai expremelor, de stânga și de dreapta;

anemierea instituțiilor publice, care își pierd din autoritate, comparativ cu o resurecție a agresivității indivizilor „mutanți”. Societatea de masă este una a violențelor, mistificărilor și propagandei agresive, în care individul-masă devine protagonistul unui joc din care nu înțelege nimic, urmând să execute totul pe baza relației primitive și non-reflexive poruncă – acțiune;

coagularea progresivă a societății de consum, bazată pe bunuri eteroclite, venite din afara comunității consumatorilor. Acesta este efectul imediat al societății de tip industrial și al constituirii marilor aglomerări urbane. Viața fiecărui individ devine un pretext pentru a consuma bunuri de toate felurile. Sub raport cultural, noile bunuri oferite vor fi produsele mass-media. În primul rând, ziarul va constitui „hrana” spirituală zilnică a omului depersonalizat și înregimentat în mulțimea fără formă, dar cu tot mai mult instinct al puterii. Înstrucția sumară, educația la nivelul alfabetizării, vor constitui pojghjța de spirit a masificării;

izolare, alienare și căutarea disperată a unei speranțe. Orizontul de așteptare al indivizilor masificați este unul foarte îngust. Inși fără trecut, având spaima unui viitor deloc ofertant, indivizii-masă se vor livra integral clipei, acelui prezent din care vor încerca să extragă un minimum al supraviețuirii. Lupta pentru existență declanșează dispute și se duce în limitele unei disperări surde și mute. Cei mulți nu mai cred în fericire și băgăție, nu mai cred nici în bunătatea semenului. Succesul este un deziderat în numele căruia ești în drept să faci apel la orice mijloace.

Epoca modernă și societatea de masă

Un diagnostic foarte precis, în privința maladiilor masificării, pune C. A. Rootes, după ce constată decadența tradițiilor, a comunităților structurate etnic, religios și lingual, în favoarea societății moderne birocratizate și tot mai impersonală: „societatea de masă este caracterizată ca una în care populația este o masă nediferențiată, ruptă de rădăcinile ei comunitare, de tradiție și de moralitatea arhaică, incapabilă să aibă gusturi culturale elevate sau clarviziune politică; în consecință ea este supusă influențelor afective sau stărilor de moment și este ușor de manipulat de politicieni fără scrupule”. O astfel de masă poate fi caracterizată drept instinctuală și puternic gregarizată, fără o vertebrare interioară minimală, fără nevoi spirituale, animată doar de dorința de a se pune în slujba oricui oferă ceva.

Analizînd același fenomen al masificării, dar din perspectiva tehnicilor de propagandă politică, Jean-Marie Domenach insistă pe mutațiile sociale specifice capitalismului de la cumpăna dintre secolele XIX și XX și descrie, în condițiile dublării populației lumii, între anii 1800 – 1900 și a creșterii populației Europei cu 165%, între 1800 și 1932, procesul de dizolvare a comunităților mici în favoarea comunităților de tip conglomerat. Raportul dintre individ și masă este doar aparent unul disjunctiv. Dimpotrivă, individul se naște a doua oară, pe străzile marilor orașe, după ce a scăpat din chingile morale și comportamnetale ale așezărilor mici, iar masa se constituie doar în măsura în care acești indivizi devin vocali, violenți și gata să se fanatizeze la contactul cu ideologia: „dispocarea vechilor cadre, progresul mijloacelor de comunicare, constituirea glomerărilor urbane, nesiguranța condiției industriale, amenințările crizei și războiului, la care se adaugă factorii multipli ai uniformizării progresive a vieții moderne (limbaj, îmbrăcăminte etc.), toate acestea contribuie la crearea maselor avide de informații, influențabile și susceptibile de reacții colective și violente”.

Tehnicile de propagandă vor găsi material uman în belșug sau chiar în exces, astfel încât să poată fi puse în aplicare marile utopii ale secolului XX, sfârșite toate în carnagii, războaie civile și dictaturi dezintegrate doar spre finele veacului (masa reziduală a acestor dictaturi continuă să producă efecte în societățile post-comuniste, iar demasificarea și destructurarea mentalităților afectate de serviciile îndelungi ale propagandei se produc lent și uneori chiar contradictoriu). Societatea de masă a permis experimente de manipulare la scara unor națiuni întregi pentru că noul individ se afla în pasaj: cu o identitate abandonată și pe cale de a fi repudiată, fără a fi pus în loc ceva care să confere un echilibru și o viziune minimală cu privire la ziua de mâine. Castrat de istorie, omul masificat a sfârșit prin a deveni carnea de tun a activiștilor politici. Ruinat interior, el își va pune la bătaie viața pe baza unui ideal închiriat. Din nefericire, cele mai tentante astfel de chirii iluzorii erau oferite de leninism și hitlerism. Semințele ce au germinat la debutul secolului XX au dat roadele unui Rău imens. Cel care l-au făcut posibil și necesar a fost chiar omul-masă. Contactul lui cu istoria a fost unul nefast, materializat în cele mai terifiante experimente sociale, în cadrul cărora oameni fără vină au avut de îndurat efectele unor ideologii criminale.

Critica omului-masă

De altfel, o analiză clasică a acestei tipolagii umane a fost oferită de Jose Ortega y Gasset, în cel de-al treilea deceniu al secolului trecut, sub titlul cărții Revolta maselor, pe cât de celebră, pe atât de actuală.

Eseistul spaniol constată că, dintr-o dată, lumea s-a umplut de …lume: orașele sunt ticsite de persoane, la fel – casele, hotelurile, trenurile, cafenelele, cabinetele medicale, plajele, sălile de spectacole; în sfârșit – era din ce în ce mai greu de-a găsi un loc! După momentul de stupoare, vine și explicația – omul-masă și-a făcut intrarea pe scena istoriei. Cine sau ce l-a făcut posibil? Prin ce mecanisme? Autorul studiului consideră că responsabile sunt trei principii ale secolului XIX: „democrația liberală, experimentul științific și industrialismul. Ultimele două se pot rezuma într-unul singur: tehnica”. Portretul acestor „geamanduri în derivă”, cum fericit le numește y Gasset, a oamenilor-masă, așadar, pornește de la o constatare, de la o frustrare a acestora: omul-masă „simțindu-se mediocru, proclamă dreptul la mediocritate și refuză recunoașterea unor instanțe superioare lui”, după modelul popoarelor-masă, gata să atenteze la destinul marilor popoare creatoare. Dar iată cum este descris omul-masă, așa cum a fost el înțeles la începutul veacului care i-a desăvârșit gloria și drama: „este omul golit în prealabil de propria istorie, fără măruntaiele trecutului (…). Nu este un om, ci mai degrabă o carapace de om, construită din simple idola fori; este lipsit de un ,înăuntru’, de o intimitate inexorabil și inalienabil a sa, de un eu irevocabil”. Un tablou deloc măgulitor, o radiografie a nimicului înzestrat cu instinct și capabil ca, prin multiplicare, să devină o forță, un tăvălug, un braț coordonat de o minte exterioară. De altfel, prezența tot mai sâcâitoare a omului mediu peste tot unde se petrece un fapt public este asociată, după o vorbă a lui Rathenau, cu „invazia verticală a barbarilor”, ceea ce sugerează haos și vitalitate.

Omul-masă este un profitor. El se consideră în drept de a fructifica avantajele capitalismului, mai ales o oarecare relaxare materială, dispariția obsesiei legată de ce va mânca a doua zi. Popoarele statelor aflate în plin proces de industrializare tocmai își trăiau primul confort, din punct de vedere istoric, tihna de-a avea o autonomie economică, dar și talentul de-a consuma. Omul-masă, potrivit lui Jose Ortega y Gasset, este exponentul acestei bucurii sociale, astfel încât profilul său psihologic se întemeiază pe câteva trăsături: (1)viața este ușoară și îmbelșugată, lipsită de orice limitare tragică; (2) dominația omului-masă este un fapt de la sine înțeles, ba chiar o normalitate, atitudinile și comportamentele sale urmând a deveni model pentru o societate omogenizată la standardele sale; (3) va interveni activ acolo unde punctul său de vedere mediocru poate fi auzit. Acest profil creionează o filosofie de viață la baza căreia stă dreptul omului-masă de a fi activ și decisiv la nivelul vieții publice, de a se impune și a profita de forța pe care i-o dă numărul și vitalitatea. O forță brută, așadar, lipsită o cultură sau de o tradiție care să o motiveze și să-i dea identitate.

Analiza laborioasă a omului-masă, a societății timpului său, abia ieșită din experiența primului război mondial, îl va conduce pe eseistul spaniol la o concluzie extrem de critică, la depistarea carenței societății de masă. Este vorba despre o chestiune dramatică, prin consecințe: „Europa a rămas fără morală. Nu pentru că omul-masă ar disprețui o morală învechită, în favoarea alteia, în formare, ci pentru că centrul regimului său vital constă tocmai în aspirația de a trăi fără a se pleca în fața vreunei morale”. Masificarea înseamnă eterogenitate. Ansamblul conglomerat de oameni se bucură de „calitatea” de a fi nevertebrată valoric și în afara oricărei normativități etice. În lipsa responsabilității asumate față de efectele în spațiul public a acțiunilor întreprinse la comandă, corpusul social suferă de un handicap de raționalitate și de incapacitatea de a-și gestiona destinul: „Omul-masă nu-și înfige trainic picioarele în fermitatea de neclintit a destinului său; dimpotrivă, el vegetează suspendat fictiv în spațiu”. Înstrăinat în raport cu ființa sa generică, fără tradiții, fără morală, omul-masă este la discreția hazardului, incapabil să facă față noului standard de calitate civică pe care tocmai a fost invitat să-l asume, anume trecerea de la ipostaza de simplu individ, fără drepturi și fără orizont politic, la aceea de cetățean. Stingher la început, elementul mulțimii masificate va deveni violent imediat ce va îmbrăca uniforma ideologică. Amețit de adierea amăgitoare a puterii, va deveni biet purtător al poverilor utopice. Ziarul, care îi ține loc de profesor și confident, îi va întredeschide ochii, punându-i sub priviri o lume nevrotică, plină de crime, călăi sau, dimpotrivă, de profeți și zâne. Instrucția sumară, alfabetizarea în condițiile urgenței și îndoctrinării, vor determina profilul echivoc și reactiv al omului-masă, gata pentru acțiune în haită.

Masificarea, astăzi

Mihai Coman susține că experiența traumatizantă a masificării, generatoare de înstrăinare, însingurare și înregimentare în batalioanele sub stindard ideologic și propagandistic nu mai este de actualitate. Lumea de astăzi are alte caracteristici: „Societatea ,post-modernă’ s-a demasificat – în cadrul marilor aglomerații urbane au fost reconstruite noi grupuri și, implicit, noi criterii identitare (…); aceste rețele comunitare au spart ,masa’ în numeroase tipuri de ,public’ și au devenit sursa unor curente de opinie, generatoare nu de mișcări iraționale și impredictibile, ci de acțiuni concertate planificate”. E adevărat, curentele asociative, organizațiile civice sau sportive au reușit să fie o alternativă la masificare, la societatea de masă, atomizată și amorfă, în care indivizii să se bucure doar de libertatea aventurii în proximitatea propagandei și ideologiilor. Societatea post-modernă s-a re-vertebrat, dar numai parțial.

Rutele care duc înspre tradiții au rămas complet obturate, însingurarea se manifestă ca o formă de alienare a celor fără ideal, iar consumul de bunuri se face tot într-o formă reificată, omul fiind sau devenind un simplu obiect, actor într-o piesă în care rolul său este dinainte distribuit, fără putință de alegere.

Cât privește mass-media, acestea încearcă să se insinueze ca o marfă ce face parte din același tip de consum, adecvată mereu unui ins standardizat, inactiv, dispus mereu să înghită mesajele ce i-au alterat demult pragul psihic de excitabilitate, grație terapiei de șoc la care îl supun editorii și producătorii diverselor pachete cu sunete, imagini și cuvinte. Presa a fost un factor care a favorizat masificarea, prin faptul că a oferit mesaje de comunicare în masă, elaborate simplist și seducător, pentru a fi înțelese de toți și pentru a constitui începutul unei influențe care apoi se va accentua, luând forma propagandei ideologice. Destructurarea masei este tot un efort pe care și-l asumă, în bună măsură, media, printr-o altfel de ofertă – mesaje cât mai personificate ori distribuite spre grupuri-țintă mici, cu profile profesionale, culturale și afective specifice.

Concepte cheie: omul-masă, masificare, modernitate, ideologie, propagandă, societate de masă, tradiții

Cultura de masă

Conceptul de cultură

Dualitatea creată de asocierea comunicării de masă cu societatea de masă, reclama închiderea într-o triadă, prin apelul la un al treilea concept specific modernității – cultura de masă. O primă aproximație, în tentativa de a defini cultura de masă, ne trimite spre percepția diseminării unor produse ale spiritului uman în direcția comunităților extinse, astfel încât aceste opere distribuite să fie consumate, eventual înțelese și asumate (integrate în coduri atitudinale, comportamentale și de personalitate).

Înainte de a discuta pe larg despre cultura de masă, se impune să definit, într-o manieră funcțională, pentru a ne servi drept reper, conceptul de cultură. Astfel prin cultură vom înțelege un ansamblu de manifestări, procese și produse ale spiritului, ale raționalității și afectivității umane, cu mare incidență creativă, destinate uzului public sun formă de produse numite opere. Termenul a cunoscut o extensie foarte mare, putând înțelege prin cultură inclusiv cultura viermilor de mătase, să discutăm despre culturi de viruși sau de cultura mare, din agricultură. Oricum, sensul tare al conceptului ne trimite spre un „obiect” creat ca urmare a unei investiții de inteligență, ingeniozitate și originalitate, spre domenii ale artei, literaturii, filmului, muzicii – spre ceea ce înțelegem prin operă: un artefact, o născocire sub zodie faustică, un bun spiritual destinat desfătării, dar și criticii, răsfățului intelectual, dar și analizei, plăcerii, dar deopotrivă și înțelegerii profunde și, de multe ori, plurivoce. Produsul cultural nu se constituie într-o trebuință sub forma mărfurilor ce ne asigură subzistența. Dimpotrivă, el este consumat selectiv, de către cei ce au un imbold intelectual, o tentație spre o anumită operă. Satisfacțiile obținute în urma consumului de produse culturale sunt strict spirituale.

Tipologii culturale

O dihotomie se impune, terminologic, cel puțin – discernerea între cultura elitelor și cultura de masă. Mihai Coman distinge în spațiul cultural modern mai multe forme de „agregare” ale produselor spiritului:

cultura de elită. Apanaj al celor instruiți, ar cuprinde produsele culturale ale profesioniștilor din sfera artelor și literaturii, teatrului sau filmului. Aceste creații sunt apoi analizate critic de specialiști ai discursului cultural elitar, pentru că, de multe ori, publicul receptor nu reușește să înțeleagă singur semnificațiile profunde ale „obiectului” cultural consumat ca text sau ca spectacol. Cele mai reprezentative opere culte constituie un canon, adică un eșantion care determină valoarea și reprezentativitatea dintr-un domeniu cultural sau altul. Canonul se obține prin selecția drastică a acelor opere care legitimează la nivel superlativ valoarea, constituind apoi un criteriu normativ, aplicat altor opere care doresc o validare riguroasă și indiscutabilă;

cultura folclorică. Este specifică satului, folosind tradițiile și experiențele atribuite și subsumabile comunității, valorile și normele unei existențe simple, dar autentice, al cărui grad de împărtășire este unul comunitar;

cultura populară. Creată sau nu de către profesioniști ai culturii, această categorie de produse ale spiritului se bucură de o largă receptare, chiar în pofida respingerii lor critice de către specialiști. Aceste producții culturale se bucură de succes pentru că găsesc drumul cel mai simplu spre gustul „poporului”. Ele nu au nimic de a face cu ceea ce se cheamă cultură artizanală sau tradițională țărănească, ci cu faptul că produsele acestei culturi se bucură de consumatori diverși și numeroși;

cultura de masă. Este produsă de către profesioniști, în instituții specializate, urmând a fi livrată, sub forma unor artefacte, spre consumul celor mulți. Caracteristicile acesteia ar fi: sunt produse pe principiul benzii rulante; sunt puternic standardizate, tocmai pentru că sunt produse în serie; distanță socială în creștere între producătorii acestor bunuri și consumatori; valorizarea acestor produse nu se face prin criterii estetice (ca în cazul culturii de elite), ci prin comensurarea profitului economic; caracterul simplificat al conținutului intelectual al acestor produse, în favoarea unor conținuturi afective, de impact emoțional;

existența unor subculturi sectoriale; religioase, profesionale, alternative, etnice.

Cultura clasică și cultura de masă

Decăderea culturii de tip clasic este un fenomen ce s-a accelerat în secolul XIX, o dată cu expansiunea aproape explozivă a jurnalismului specific presei scrise și cu declanșarea industriilor culturale. Modernitatea de tip capitalist și-a impus, treptat, regulile și în domediile spiritului, obligând la schimbarea felului însuși în care era perceput faptul cultural, mentalitatea creatorilor, precum și pe cea a consumatorilor. Dacă prin cultură clasică înțelegem dominația absolută a cărții ca document de studiu și a bibliotecii ca spațiu cultural prin excelență, dar și o viziune cu totul specială, prin care omul de spirit este cărturarul sau înțeleptul, cultura de masă a operat o revoluție, acreditând revuistica și publicațiile ca instrumente predilecte, mai degrabă ale nevoii de-a te informa, decât a aceleia de-a te cultiva.

Un întreg cod determinat de aplicațiile spiritului și rațiunii creatoare a fost abandonat, în favoarea unui alt cod, adecvat vremurilor și intereselor dictate atât de dezideratele comunicării de masă (obsedată de standardizare și rapiditatea distribuirii mesajului elaborat cât mai simplu cu putință), cât și de interesele societății de masă, în mod specific ale omului masificat, exprem de interesat în a se orienta și a se informa într-un mediu social ostil, dinamic și impredictibil. Ziarul, chioșcul cu publicații tot mai diverse și mai colorate, vor prelua sarcina de informare curentă și sumară, pe care cultura clasică o oferea în variantă non-actuală, dar profundă, vor adăuga alte ingrediente unui produs cultural tot mai popular și de impact. Știrea va spulbera eseul, iar reportajul va arunca în desuetudine romanul foileton, câtă vreme pungașul din prima pagină a ziarului va deveni un personaj mult mai gustat decât Raskolnikov sau chiar Jean Valjean, personaje celebre ale literaturii. Viața cu mizerii, crime și nenorociri – așa cum o vor ilustra tot mai convingător mass-media, își va lua treptat revanșa împotriva aristocratismelor culturilor elitare. Din acest punct de vedere, cultura de masă este un succes al vulgului asupra rafinamentului de salon, așa cum poate fi el perceput din romanul În căutarea timpului pierdut, a lui Marcel Proust. În spațiul cultural modern, audiența lui Jack Spintecătorul este incomparabilă cu cea a lui Don Quijotte.

Este cultura de masă o pseudocultură? Sau, chiar mai grav, o modalitate de proliferare a inculturii? Răspunsul la ambele întrebări este negativ. Cultura nu se poate reduce la grupul subțire, la propriu și la figurat, al elitelor, în primul rând al acelora umaniste. Formele de manifestare și de obiectivare ale spiritului creator sunt diverse, cu grade diferite de complexitate. La fel cum poemul Joc secund, a lui Ion Barbu, nu epuizează substanța poetică, nu reduce plăcerea și rafinamentul liric la ermetism, cultura elitelor nu acaparează întregul spațiu al gândului, nu înseamnă toată noosfera. Adecvarea spiritului la realitate, a rațiunii la timpul trăit au dus la modificarea substanțială a însăși codului cultural. Acesta este, astăzi, mult diferit față de cel din debutul de veac XX, dar mai cu seamă se modifică accelerat, cu privire la viitor.

Caracteristicile culturii de masă

Noul cod, specific culturii de masă, are o serie de caracteristici care îi dau specificitatea și modul de manifestare. Lumea modernă a consolidat aceste atribute, le-a rafinat și modificat în funcție de reacțiile consumatorilor, în diverse perioade de timp. Dintre acestea, cele mai importante sunt:

randamentul. Suntem martorii unui timp în care viteza de reacție și durata cât mai scurtă în care un lucru poate fi realizat constituie criterii de bază ale succesului. În zona culturii, acest adevăr se păstrează. Banda rulantă acționează, producând două efecte: standardizarea și rapiditatea. Înserierea produselor culturale a permis răspândirea lor și consumul pe arii geografice vaste, de către comunități dintre cele mai diverse. Unicitatea nu mai este o virtute, ci a rămas o vanitate de colecționar. O bandă rulantă specială este specifică producerii unei ediții de ziar, câtă vreme avem de-a face cu un tip de activitate definit drept birocrație nerutinieră. Totul pare a fi făcut în cea mai mare grabă, sub pecetea unei urgențe, ca și când umanitatea s-ar fi plictisit, irevocabil, de ea însăși;

instituirea modei. Prin modă nu se înțelege doar fenomenul limitat la fashion, la industria veșmintelor și a designului vestimentar de top, ci la faptul că toate produsele culturale de masă au o existență specifică efemeridei. Într-un răgaz foarte scurt, un „obiect” este achiziționat și consumat, după care este abandonat, tocmai pentru că nu mai satisface gustul posesorului, mereu atent să fie în acord cu ceea ce este cool. Valoarea nu mai pare a fi atributul permanent al unei calități a produsului, ci ea devine variabilă, depreciindu-se în raport cu durata. Fenomenul ține de un efect al consumismului, de faptul că producătorii produselor culturale au tot interesul să accelereze absorbția la nivelul pieței de desfacere. O discuție aplicată la caracterul suveran al modei este purtată de către Horia-Roman Patapievici, în Omul recent. După ce Emil Cioran a spus că detestă civilizația pentru că a discreditat lacrima, Patapievici supune modernitatea unei critici a fundamentelor și manifestărilor sale culturale. Omul recent este ceea ce au ajuns, după 80 de ani de rătăciri, acele „geamanduri în derivă” despre care vorbea Ortega Y Gasset, în Omul revoltat, este omul-masă ajuns în post-modernitate. Omul recent poate fi, la fel de bine, jurnalistul, cel care este angajatul unui trust de presă, gata în fiecare zi să secrete, asemenea albinei, acea miere pe post de lume gata editată, dichisită și împachetată, pe gustul consumatorului din fotoliu. Înfățișarea acestui ipochimen nu trezește respectul sau simpatia. Iată cum îl vede cel ce i-a dibuit identitatea: „Omul recent este omul care, oricât timp ar trece peste el și oricâtă vreme l-ar șlefui, tot rudimentar rămâne (…); acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existența vreunul suflet, nici al lui și nici al lumii, el nu mai are resursele de a întemeia nici tradiții și nici măcar datini”. El este asemenea lui Gregor Samsa, personajul nefericit al lui Kafka, trezit într-o dimineață în ipostază de gândac uriaș. Urmașul insului masificat adoră moda, pentru că nu are nici o consistență interioară, doar nenumărate deghizamente care îl fac să fie ceea ce are un succes momentan, el însuși fiind produs al modei, al acelor transformări ce survin pentru că progresul este o fatalitate. Singurul principiu care este respectat este acela că totul se schimbă, că nimic nu merită o atenție dincolo de aspectul psihologic al curiozității. O filosofie heracleitică hrănește acest mod de a exista, mereu altfel, mereu pe valul excepționalității de context. Media, mai ales televiziunile, au îmbrățișat principiul inconsistenței de structură provocat de mentalitatea modei și l-au transformat în factor de audiență. Totul are vocația sezonului;

impunerea divertismentului. Cultura de masă s-a pliat pe directivele industriilor culturale, așa cum au fost acestea teoretizate, inițial, în 1947, de către Theodor Adorno și Max Horkheimer (făcând parte dintr-un curent de gândire cunoscut sub sintagma Școala de la Frankfurt), în cartea Dialectica iluminismului, definind astfel procesul prin care, utilizându-se tehnici performante, operele culturale pot și produse și reproduse la scară industrială, pentru a putea fi consumate în masă. Apariția radioului, a televiziunii, dar mai cu seamă a cinematografului, pe de o parte, diversificarea modalităților prin care muzica putea fi ascultată, după imprimare, dar și diversificarea tipurilor de spectacole aduce omul-masă în ipostaza de a savura, de a se dedica divertismentului. Mass-media vor acorda fenomenului atenția cuvenită, asistând, constant, la promovarea divertismentului ca producție și funcție a jurnalismului. Lumea însăși a ajuns să fie percepută numai când și cum a reușit să se înfățișeze ca un spectacol. Cultura de masă își împlinește astfel destinul. Desprinsă de cultura elitelor, pentru care are un dispreț tot mai suveran, și-a găsit în frivolitățile modei și divertismentului formele de ființare exemplară. Totul are șarm, orice poate stârni un hohot de râs, din mai nimic se poate născoci o plăcere;

impactul economicului. Înainte de a avea o valoare, produsul cultural trebuie să se vândă. De altfel, studiul pieței, marketingul produselor culturale destinate maselor au determinat o selecție a „obiectelor” culturale în funcție de capacitatea acestora de-a fi pe placul unor „ținte” (grupuri de indivizi predispuși la un anume consum cultural, în funcție de vârstă, profil profesional, sex și nivel de instrucție). Spațiul public este invadat de kitsch, făcut posibil din cauza inculturii de masă. Un exemplu al kitsch-ului aflat în rut este, în domeniul muzicii, maneaua. La fel, producțiile tv se întrec în a propune, grație unui rating uriaș, emisiuni în care vulgaritatea, mitocănia și violența formează rețete ale succesului. Tot ce se vinde are prioritate, tot ce aduce bani intră în grila de programe, tot ce stârnește sau provoacă scandal este bun de subiect de știre;

marginalizarea socială și periferizarea omului de cultură. Cultura de masă nu este creată de către profesioniștii culturii. Aceștia s-au retras demult în „turnul de fildeș” al spiritului elitar, într-un fel de refuz a ceea ce se petrece în spațiul public extins. Operele lor au un circuit închis și o recunoaștere limitată la specialiștii artelor și literaturii, la acei foarte puțini care impun canonul într-un gen cultural sau altul. În rest, amatorismul face legea, talentații și inspirații de moment, de cele mai multe ori impostori recunoscuți prin agresivitatea cu care doresc să se impună, au oferte „culturale” adecvate consumatorilor fără educație estetică. Incultura ce proliferează asigură o piață de desface mereu generoasă și întreține astfel o modă (singura modă care rezistă mai multe sezoane!) a kitsch-ului perpetuu. Creatorul autentic, discret și rușinat, nu are altceva de făcut decât să intre în „șomaj tehnic”, să refuze contaminarea cu ceea ce detestă în premise. Invalidarea culturii profesioniste în lumea de astăzi este un indiciu că modernitatea și-a atins plafonul de standarde. Legitimarea pseudoculturii este argumentul suprem al superiorității cifrei statistice în fața singularității spiritului faustic și intolerant la mediocritate.

Spectacolul și divertismentul sunt reginele neîncoronate ale tridentului ce definește cel mai elocvent modernitatea: comunicarea de masă – societatea de masă – cultura de masă. Omul masificat, conglomeratul în care individul se manifestă ca un ins fără rădăcini, dar cu aspirații tulburi, este cetățeanul de succes al zilei. Consumator frenetic al mass-media, el nu este decât produsul de concepție al acestora.

Concepte cheie: cultură, cultură clasică, cultura elitelor, cultură populară, kitsch

Triada mass-media

De la comunicare interpersonală la cyberspace

Tot mai mult, comunicarea de masă, ca proces, este identificat cu fenomenul mass-media, adică este asimilat practicilor prin care, într-o formă instituțională, prin intermediul unor „organizații formale, care implică mari cheltuieli” se produc (pe baza unei precise diviziuni a muncii) și se difuzează pe scară largă, folosind suporturi diferite, mesaje destinate consumului personal din partea unor comunități și mulțimi mari de indivizi. În acest fel, comunicarea se definește prin complexitate și flux. Instituționalizarea comunicării, la polul în care mesajele sunt fabricate și difuzate, permite utilizarea unor tehnologii de ultimă oră, combinarea „industriilor mass-media cu industriile calculatoarelor și cu sistemele de telecomunicații, pentru realizarea unei noi galaxii de comunicare”. Acest mecanism al „convergenței”, așa cum este el definit de Nicholas Negroponte, a permis apariția unor modalități noi de comunicare, lărgind foarte mult sfera media, înspre sistemele „on-line”, jocuri electronice, teletext, imagini și spectacole holografice, televiziunea și presa scrisă digitale, magistralele informaționale și realitățile virtuale.

Caracteristicile acestor sisteme induc ideea de mass-media, câtă vreme utilizarea lor atrage audiențe extrem de mari, dezvoltă viteze mari de transmisie a mesajelor, au aceleași modalități de finanțare ca și instituțiile media clasice, dar au și atribute care le apropie de comunicarea interpersonală, dar mediată electronic (fără ca indivizii ce comunică între ei să se afle în același loc sau să-și cunoască identitățile; de exemplu – serviciul messenger). Această apropiere între cele două forme de comunicare – de masă și interpersonală – indică tocmai progresul remarcabil pe care tehnologiile informatice l-au adus în sfera actului comunicațional. Bariere ce păreau de netrecut cad în cyberspace. De altfel, tabloul noilor media este unul cât se poate de interesant, în primul rând datorită interferenței factorilor de definiție:

convergența mediilor – obligă profesionistul media să stăpânească tehnici din sfera presei scrise, radio, televiziune, blog etc.;

hypermedia – posibilitatea de a naviga de la un link la altul, într-o „călătorie” care se afundă în mesaje aflate pe o spirală infinită; practic, acest joc sau drum te aruncă mereu în noi orizonturi și niveluri de mesaje

interactivitatea – capătul până acuma „mut”, inactiv, al gestului comunicațional se „trezește”, intervine în mesajul difuzorului, fie pe calea oferită de forumurile de dezbatere, fie generând texte, pe blogurile unor persoane;

fragmentarea și personalizarea mesajelor – „textul” producătorului de mesaje poate fi difuzat diferit, în funcție de țintă și de particularitățile acestuia. Astfel, același comunicator va edita mesaje diferențiate, pornind de la aceeași temă inițială.

Scheme ale comunicării de tip mass-media

Mentalitatea de a comunica și-a modificat, de asemenea, „paradigma”. Mass-media experimentează formule mereu noi, care coabitează cu acelea deja clasicizate, într-o tentativă de a spori, pe de o parte, atractivitatea în chiar actul comunicării (posibilitatea mereu încercată de a-l transforma în spectacol, în divertisment foarte captivant)), iar pe de alta, încercarea de a obține randament dintr-o activitate circumscrisă tot mai mult sferei comerciale, a activităților economice bazate pe un profit antecalculat.

În esența sa, însă, procesul comunicării de masă, aproape identificat cu mass-media, are aceleași fundamente sau date de pornire. Modalitățile se pot diversifica, dar temeiurile rămân aceleași.

Din acest punct de vedere, o analiză a mass-media nu poate face abstracție de modelul clasic. Unul dintre cele mai des citate și discutate este acela propus de H. Westley și M. S. MacLean. Schema acestora, construită în trei puncte nodale, indică atât mecanismul intim al comunicării, cât și complexitatea lui.

Modelul Westley & MacLean

A – „susținătorul”

B – un membru al publicului sau audienței

C – organizația mass-media și agenții săi care controlează canalul de difuzare a mesajelor

X – orice eveniment sau fapt din sfera A, B sau C și care devine obiectul-sursă al comunicării

F – feedback sau funcția de răspuns după ce mesajul și-a făcut efectul

Fenomenul de sublimare

O analiză făcută pe acest model de comunicare specific mass-media surprinde, într-o primă ipostază un dublu fenomen de sublimare. Mesajul x’, care se obține de către organizația media, în urma unui prim mesaj al „susținătorului” (în cadrul formal al unei conferințe de presă sau într-o altă modalitate formală sau informală – eventual prin contactarea unor surse din sfera lui A, de către un agent de comunicare din C) a suferit deja o primă „editare”, astfel încât textul rezultat diferă mai mult sau mai puțin de modul în care evenimentul s-a petrecut. Totdeauna „susținătorul” va face public un anume mesaj, care să-i fie favorabil, să escamoteze aspectele care nu convin și care ar putea ațâța interesul agentului de comunicare. Spre exemplu, într-o conferință de presă convocată la Primărie, având ca temă o rectificare de buget negativă propusă Consiliului Local, pentru fondurile alocate protecției sociale, susținătorul întâlnirii cu media va căuta explicațiile cele mai plauzibile, astfel încât gestul executivului să fie perfect motivat, ba, mai mult, să vizeze interesul public. Acest mesaj (x’) se poate, așadar, abate de la adevărul faptelor, așa cum este dorit de media, poate conține erori de informație sau chiar minciuni (semnificații strecurate cu intenție, în scopul de a induce în eroare dintr-un interes ascuns).

Interpunerea unui „susținător” între eveniment și organizația comunicatorilor în masă poate facilita, pe de o parte accesul la informație, dar pe de altă parte, riscă să distorsioneze chiar informația, fapt care va perturba grav gestul comunicațional. Acesta este motivul pentru care C va privi mereu cu reținere „comunicatele” sosite din A, încercând să verifice fiecare informație în parte și să facă, la rându-i, o selecție a mesajelor. Astfel se petrece al doilea moment al sublimării, în urma căruia se obține mesajul x’’. Acesta poate avea sau nu conținuturi ale mesajului x’, poate fi identic, dar și perfect contradictoriu cu acesta. De altfel, rolul lui C este acela de a fi un gatekeeper, adică un „paznic al barierei” – să trieze mesajele și să le stopeze pe cele care nu prezintă interes public sau conțin informații care trebuie verificate din alte surse. Profesionalismul instituției de comunicare în masă se verifică tocmai în capacitatea de a depista și de a înregistra mesajele cu problemă, pe baza identificării interesului pe care A l-ar putea avea, astfel încât informația să ajungă în sfera lui B, adică a consumatorilor, într-un conținut convenabil lui, dar neadecvat în raport cu realitatea de fapt. De asemenea, extrem de importantă este și sublimarea de gradul doi, prin care se obține mesajul secund, din perspectiva în care editorii intervin în conținutul mesajului, astfel încât să-l adecveze, pe de o parte realității, iar pe de altă parte interesului propriu – acela de a fi un mesaj percutant, pe care consumatorul să-l bage în seamă și chiar să producă efecte.

Un caz aparte este acela în care evenimentul nu este unul anunțat, iar responsabilii „canalului de transmisie” trimit jurnaliștii chiar la fața locului, acolo unde evenimentul s-a petrecut. În acest caz, factorii de distorsiune scad, dar nu dispar, astfel încât mesajul nu este automat unul aflat sub pecetea adevărului. În cazul unui grav accident rutier, de exemplu, soldat cu victime, jurnalistul poate rata mesajul către audiență dacă nu este capabil să înregistreze corect datele realității, să observe și să constate singur care sunt elementele care definesc subiectul știrii. Pe de altă parte, chiar la fața locului fiind, agentul de comunicare va apela, tocmai pentru că nu este un specialist în domeniu, la declarațiile unor oficiali (medici, polițiști, procurori, experți în circulație etc.) și martori oculari. Mesajul obținut va ține cont de aceste relatări, chiar dacă jurnalistul nu este în măsură saă califice veridicitatea lor (niciodată jurnalistul nu va reuși să identifice sau să intuiască interesele care pot fi specifice unui caz relatat decât printr-o minuțioasă documentare și investigare prealabilă consumării faptului).

După cele două momente ale sublimării (editării), mesajul care ajunge la consumator poate fi unul contrafăcut. De altfel, Denis McQuail indică acest pericol: „Modelul implică totuși în mod clar o activitate de selectare și editare ca o componentă esențială în procesul comunicării de masă și aceasta o diferențiază de cele mai multe forme de comunicare în mare contactul nu este imediat”. Totdeauna va exista o anumită marjă în care mesajul să se abată de la ceea ce am putea numi standardul optim al comunicării, stabilit în raport cu faptele realității nemijlocite. Nici în comunicarea de masă nu se poate atinge adevărul în sine, ca o corespondență perfectă între realitate și relatarea despre realitate.

Virtuțile și servituțile transmisiunilor live

O modalitate tot mai des întâlnită de a evita orice distorsiune intervenită prin momentele de sublimare este aceea a transmisiunilor în direct, posibile prin media audiovizuale. În acest caz, C îndeplinește doar rolul de canal de transmisie, iar A devine comunicator direct pentru un B care nu mai are șansa de-a consuma mesajul după ce acesta a fost în prealabil pregătit de către specialiști. Gradul de verosimilitate al mesajului nu crește, din păcate. Dimpotrivă, absența „termenului mediu”, a comunicatorului profesionist, care nu mai poate îndeplini funcția de gate-keeper, îi permite comunicatorului primar să-și dezvolte mesajul așa cum crede de cuviință și să transmită numai și numai ceea ce îi convine, fără a fi tulburat sau corijat imediat. Practica tot mai des întâlnită a televiziunilor este aceea de a folosi carele de transmisie prin satelit, zilnic, la cele mai importante evenimente anunțate, de regulă, din sfera politică sau a întâmplărilor conflictuale (sociale, în care sunt implicate personalități publice, sportive etc.). Interesul este sporit, tocmai pentru că audiența are impresia că este martora directă și nemijlocită a evenimentului relatat în timp real, fără momente de sublimare. Reporterul are menirea doar de a veghea, eventual intervenția sa limitându-se la un stand up, prin care anunță începutul și finalul transmisiunii. Prin astfel de procedee, mass-media își exhibă doar capacitățile tehnice spectaculoase, dar abdică de la funcția de informare și interpretare (mai ales), în favoarea celei de simplu transmițător de mesaje. Intervenția sa ulterioară, prin comentarii ale experților, nu poate fi o revenire eficientă, care să „editeze” post-factum mesajul deja transmis în direct. Se știe că un mesaj gata transmis și recepționat, mai ales dacă are impact public, nu mai poate fi „recuzat” – efectele la public sunt deja produse, iar comunicatorul își pierde din credibilitate în momentul în care recunoaște că a greșit în ipostaza inițială.

Privit ca proces triangular, fenomenul mass-media are, simetric, trei abordări diferite – din perspectivă mass-media este vorba de un continuu proces de selectare a comunicatorilor primari și a mesajelor acestora, astfel încât propriul mesaj elaborat să ajungă și să aibe efecte la consumatori; din perspectiva „susținătorilor” interesul este acela de a junge la canalul de comunicare adecvat, astfel încât mesajul pe gustul lor să poată fi receptat de audiență; din perspectiva consumatorilor, a publicului, intenția este aceea de a obține utilitatea scontată în nevoia zilnică de a se adecva profitabil la realitatea cât mai bine „scanată”.

Modelul Werstley&MacLean reprezintă doar o secvență ruptă dintr-un flux multidimensional. În fiecare clipă, avem de-a face cu o mulțime de „susținători” (A) sau de surse care emit informații către mai mulți comunicatori sau organizații de comunicare în masă (redacții) (C), astfel încât B este supus unui tir neîntrerupt. Același tir poate afecta activitatea din C, capacitatea de a selecta mesajele fiind o caracteristică sine qua non a unei topos media performant. Imaginea sau sugestia unui turn Babel, în condițiile societății moderne, supertehnologizate, nu este una departe de adevăr, pe fundalul luptei pentru exclusivitate și a proceselor de editare care fac concesii mari senzaționalismului. Capcanele în comunicarea de masă sunt pretutindeni, iar consumatorii, publicul receptor, ar trebui reciclat la un curs intensiv (pur imaginar!) de cum se poate trăi bine informat, prin refuzul strategic al înghițirii mesajelor de flux. Cel mai grav pericol pentru individ este acela ca, o dată trecut cu brio prin experiența masificării (traumele și sechelele n-au dispărut încă!) să cadă pradă serviciului pe care media îl fac „dezinteresat” – să admită și să asume totul, instant, asemenea unui aliment semifabricat și vidat, în detrimentul experienței și gândurilor proprii.

Concepte cheie: hypermedia, convergență media, sublimare, paznic al barierei (gatekeeper), organizație mass-media, public, audiență, canal

Comunicatorul

Comunicatorul este primul element al triadei mass-media, cel responsabil cu producția (documentare, redactare, editare) pachetelor cu mesaje, dedicate consumului public. Dacă ne situăm la nivelul general al comunicării, atunci fiecare om de pe planetă este un comunicator, de când se naște și până moare, în contexte dintre cele mai diverse și la niveluri diferite în privința capacității de a elabora mesaje sau de a înțelege mesajele recepționate. În ceea ce privește, însă, comunicarea de masă, problema comunicatorului se restrânge, se aplică la o profesiune și se insitutuționalizează.

Roluri ale comunicatorului

Comunicatorii din mass-media tind să monopolizeze sfera comunicării masificate. Rolul lor este acela de a transforma lumea în mesaj. Prin „lume” se poate înțelege aici suma evenimentelor care atrag atenția, a acelor fapte, întâmplări, procese ce trebuiesc cunoscute pentru că au semnificație publică. Ce este un eveniment? La nivelul comunicării de masă, evenimentul se referă la o realitate ce iese cu pregnanță din șirul monoton, repetitiv sau normal al existenție cotidiene. Protagoniștii unui fapt cu rezonanță pot fi personalități cunoscute (ceea ce mărește și mai mult gradul de interes) sau oameni obișnuiți, pe care soarta sau anumite motivații i-au plasat în situații prin care devin „vedetele” unui fapt ce apucă să suscite ineresul de cunoaștere a consumatorilor de mesaje media. Indivizii care compun societatea au diverse preocupări și îndeletniciri, astfel încât a apărut necesitatea ca de aceste lucruri care ies din normalul zilei, și care trebuiesc făcute cunoscute prin comunicare, să se ocupe oameni specializați în tehnica stabilirii faptului care are statutul de eveniment – observarea lui, verificarea temeinică a surselor care asigură informații, redactarea unui text despre acel eveniment, transformarea acelui text în mesaj, prin colaborarea unor colegi de breaslă care s-au ultraspecializat în componente ale muncii jurnalistice (astăzi, nomenclatorul meseriei de jurnalist conține specializări dintre cele mai diverse: cameraman, editor imagine, editori sunet, producător de știri, specialist în informatică, tehnicieni de platou, specialiști în telecomunicații prin satelit etc. Acest fapt indică o tehnicizare a profesiunii, mai ales în domeniul audiovizual). Comunicatorul este, într-un fel, cel ce stă de veghe, un fel de „planton” care trebuie să reacționeze atunci când în spațiul real se petrec anumite „perturbații” de la normal, mici „cutremure” în privința a ceea ce trece drept firesc și admisibil. El are, așadar, atributul unui mesager, caracterizat prin vigilență continuă și aptitudini de a face o relatare.

Comunicatorul este asemenea lui Hermes, din mitologia greacă. Printre altele, acesta era mesagerul zeilor, întruchiparea iscusinței și a șireteniei, posesorul caduceului, a pălăriei cu borurile late și a sandalelor din aur cu aripi. Hermes era cel ce le tălmăcea oamenilor de rând vorbele, poruncile și îndemnurile zeilor din Olimp, într-un efort permanent de a fi „termenul mediu” într-o relație de decodificare a mesajelor și de recompunere permanentă a lor. Avea și alte calități, chiar dacă era socotit un zeu de rang inferior, printre care și pe aceea, oarecum stranie, dar plină de sugestii, de a îndrepta spre oameni visele premonitorii ale lui Zeus (în plus, era paznicul sacru al drumurilor și porților de acces – gatekeeper?!). Un Hermes modern este jurnalistul, aflat și el în interfața care trebuie să asigure fluxul de informații dinspre sfera decizională, a puterii politice și administrative, înspre mase, dar și să se preocupe de feedback-ul acestui proces.

Comunicatorul și activitatea instituționalizată

Activitatea într-o instituție a comunicatorilor nu prea lasă loc pentru inprovizație, algoritmul muncii fiind foarte strict standardizat, astel încât produsul obținut – pachetul cu mesaje – să necesite cel mai scurt timp cu putință și, în al doilea rând, dar la fel de important, să fie elaborat în limbajul cel mai accesibil. Mihai Coman surprinde exact aceast „ritual” al actului comunicațional, afirmând că „mesajele sunt produse de echipe de oameni specializați în căutarea și procesarea informației, pe de o parte, și conceperea și fabricarea divertismentului, pe de altă parte; acești specialiști lucrează în structuri organizaționale complexe, bazate pe o diviziune accentuată a muncii, pe ierarhii clare, pe norme și proceduri de lucru standardizate”. Munca de tip birocratic poate afecta calitatea procesului de realizare a mesajului, un standard foarte ridicat delegitimând entuziasmul jurnaliștilor, tentativele de ieșire din șablon, căutarea acelei originalități care să salveze substanța unui mesaj, să-i confere acel ceva care să-l facă dorit și apreciat. Acum, ziaristul și-a pierdut alura boemă, aerul excentric, nonconformismul și apetitul pentru o anume agresivitate față de cutume, îmbrățișând stereotipiile funcționărești, cu tot adaosul de plictis și banalitate inerent. Munca în echipă, preocuparea de a respecta termenul de predare al „materialului”, nevoia de a nu ieși din „stilistica” impusă de specificul instituției de comunicare îl determină pe comunicator să se conformeze tot mai mult, să devină un model al căii de mijloc.

În acest decor, în care fiecare zi pare a semăna cu cele ce au trecut, dar și cu cele ce vor veni, redacțiile sunt amenințate de pericole. Două sunt aproape permanente, constituind neajunsuri ce afectează produsul comunicațional:

înfundarea sitei care cerne în fluxul permanent de informații, astfel încât evenimente care să merite un loc privilegiat în sumarul ediției să fie ignorate. Acest neajuns care ține de calitatea de gatekeeper a jurnalistului poate compromite obținerea imaginii optime a realității obiective, dar poate, de asemenea, prejudicia instituția, câtă vreme instituțiile concurente vor avea o ofertă mult mai tentantă, aplicată în mod spectaculos pe întâmplările bine evidențiate. Soluția pentru acest inconvenient care apare ca un factor extern, la nivelul contactului dintre mediul comunicațional exterior și mecanismul funcționăresc al comunității de comunicare în masă, este o bună repartiție a sarcinilor în cadrul colectivului redacțional;

comportamentul prea liber al specialiștilor angrenați în confecționarea mesajului, neglijarea algoritmilor de muncă, căutarea unor soluții originale acolo unde s-ar impune aplicarea seacă a standardului poate duce la compromiterea mesajului prin depășirea termenului de realizare (a dead-line-ului). În acest caz, viciul intervenit este acela al nesocotirii virtuților activității de tip birocratic, care asigură eficiența sau randamentul realizat pe baza raționalizării muncii.

Mesajele și „banda rulantă”

Spectrul birocratic nu este unul care să provoace doar neajunsuri. Dimpotrivă, standardizarea, rolul decizional al experților, ierarhiile și ariile de competență delimitate strict, algoritmizarea procesului productiv sau eliminarea improvizației în favoarea procedurilor verificate sunt tot atâtea beneficii care își fac simțită prezența și în cazul instituțiilor de comunicare. Totuși, efectul de „bandă rulantă” poate anestezia complet sau parțial apetitul jurnalistului pentru căutarea acelui fapt care să dea personalitate zilei și interes ediției de ziar sau a jurnalului de știri. Denis McQuail insistă asupra acestui clivaj dintre spontaneitate și rutină: „se cere subliniată marea presiune sub care se află comunicatorii din mass-media pentru a ține sub control ,realitatea’ despre care relatează publicului(…). Limita ficțiunii este rar atinsă, dar redactorii de știri probabil invidiază uneori puterea pe care scriitorii de ficțiune o au asupra materialului lor”. Într-adevăr, obligativitatea de a fi doar servantul credincios al faptelor poate fi și frustrantă, nu doar monotonă.

Atitudini și comportamente ale comunicatorilor

Oricât s-ar strădui să fie neutral în raport cu informațiile pe care le utilizează pentru a construi mesajul destinat consumului public, comunicatorul, în mod special jurnalistul, are anumite atitudini care îi motivează comportamentele. Aceste comportamnete nu sunt nici reci, nici inocente în raport cu publicul sau cu ceilalți comunicatori. Un studiu efectuat asupra lucrătorilor de la BBC cu privire la atitudinea lor față de public (un client se așteaptă din partea celui care îi face un serviciu plătit să îi satisfacă așteptările, să-l mulțumească, după principiul vulgar „clientul nostru – stăpânul nostru!”, ceea ce poate fi frustrant pentru cel care prestează serviciul) a avut concluzii interesante. Astfel, jurnaliștii s-au diferențiat, ca atitudine, în trei categorii:

atitudinea „responsabilă” sau „platonică”, în acord cu standardele instituționale, cu rațiunea profesională și tradițiile breslei. În acest caz, jurnalistul nu este influențat de așteptările publicului, ci își face meseria așa cum știe mai bine, pe deplin încrezător în misiunea sa și în prestigiul instituției pe care o reprezintă. El decide ceea ce este bine și util de a fi comunicat, astfel încât acestea să fie bune și utile și pentru consumatori. Avem de-a face cu o personalitate puternică, stăpână și conștientă de calitățile sale și de rolul pe care îl are de îndeplinit în calitate de jurnalist;

atitudinea „pragmatică”, în acord cu care jurnalistul va redacta mesajul având permanent în minte ceea ce crede el că ar vrea publicul să primească. Mesajul va fi conceput în raport cu aceste expectații, cu profilul statistic al publicului. Recunoaștera va consta tocmai în mulțumirea pe care mesajul o va provoca din partea celui pentru care s-a făcut toată munca. Personalitatea acestui ziarist va fi una îndemnată spre obediență și validarea muncii sale de către cei care se folosesc de munca sa;

atitudinea „profesională”, dictată de reacția breslei. În acest al treilea caz, jurnalistul se va orienta după „aplauzele” venite din partea confraților, ca o recunoaștere a valorii sale în funcție de standardele calitative ale produsului realizat. Criteriul abordat este exclusiv unul al meritului izvorât din meșteșug, din capacitatea de a satisface normele și principiile formale ale profesiunii. Atât publicul, cât și board-ul instituției media vor fi ignorate. În acest caz, avem de-a face cu o personalitate tentată spre narcisism.

Comunicatorul nu este o mașină de produs mesaje. El are interese proprii, scopuri care depășesc cu mult pura activitate comunicațională. De multe ori, comunicatorul speculează poziția sa privilegiată în raport cu anumite sfere ale puterii și își formulează pretenții privind posibilele venituri materiale pe care le-ar putea obține. De aceea, produsele realizate pot avea ținte „colaterale”: „adesea comunicatorii din mass-media nu au drept scop explicit comunicarea, iar atunci când o au, nu comunică în mod necesar în primul rând cu ceea ce se înțelege de obicei prin auditoriu, ci cu categorii foarte speciale, alcătuite din patroni, alți jurnaliști, potențiali agenți publicitari sau membri ai altor instituții”. Problemele cele mai grave intervin atunci când comunicatorii au interese aflate în divergență cu politicile redacționale ale instituției în care activează, fiind puși să acționeze astfel încât să provoace disfuncții, blocaje sau să inducă mesaje contradictorii (este vorba despre așa-numitele cârtițe).

Performanțele pe care un comunicator le obține nu obligă automat și la o vizibilitate publică. De cele mai multe ori, marii profesioniști sunt anonimii care muncesc în „catacombe”, în culisele și în departamentele tehnice și de producție. Rolul de vedetă nu are foarte multe în comun cu truda și vocația comunicării, cât cu performanța de a fi expresiv sub raport fizic sau al „rolului” pe care ești pus să-l joci. Este cazul crainicilor, animatorilor și realizatorilor de programe tv, mai ales, cei care se bucură de prestigiu social și de statutul vedetei, lăsând în umbră pe cei care realizează condițiile sau mediul în care vedeta să strălucească. Din acest punct de vedere, jurnalismul este nemilos, împărțind rolurile nu neapărat după onestitatea, calitatea și devotamentul celui implicat în complexul proces al comunicării, din care o parte are toate atributele actoriei și mai nimic din arta și știința comunicării de masă.

Atribute ale comunicatorului

Privit în toată aura lui de ins indispensabil vremurilor sale, comunicatorul are mai multe atribute care îi dau un statut și îi conferă un rol proeminent în contemporaneitate. Cele mai importante dintre acestea sunt:

devotament sau fidelitate față de faptele realității. Ca un adevărat Hermes post-modern, jurnalistul rămâne principalul salahor al acestui travaliu cu accente ritualice (se repetă, neobosit, zi după zi, în mod continuu, fără sincope) prin care inventariază tot ceea ce ar putea fi oglinda reprezentativă a lumii, într-un segment de realitate și într-o secvență de timp. Mesajele pe care le produce țin locul evenimentelor, în cazul consumatorilor aflați departe, așa încât relatarea trebuie să fie realizată în orizontul actualității imediate, prin obținerea efectului de impact. Intenția de a falsifica (prin exagerare), uneori, cu scopul de a spori indicele de senzațional constituie o racilă. Nici un cod deontologic și nici o conștiință hipercorectă nu vor reuși să o anihileze complet;

profesionalismul. În acest domeniu, al comunicării de masă, provocările sunt tot mai mari și continue. Competiția acerbă obligă la găsirea soluțiilor astfel încât să fii de cele mai multe ori primul, de a avea sursele cele mai bune, mesajul trimis spre consumator să fie realizat în condiții de timp minimale, iar efectele obținute să motiveze și să stimuleze efortul jurnalistului. De asemenea, apariția unor profile tot mai tehnice în cadrul profesiunii de comunicator în masă obligă la o adecvare, la învățarea din mers a ceea ce a survenit ca noutate. Reporterul stăpânește acum și deprinderi de fotoreporter sau de cameraman, la fel cum trebuie să fie familiarizat cu tehnicile specifice tehnoredactării computerizate sau accesului la cyberspace. Astăzi, comunicatorul este un expert policalificat;

activitatea în echipă. Redacțiile sunt spații media în care activitățile au un caracter legat, produsul unuia devenind materie primă pentru un alt specialist, astfel încât se pot activa foarte multe „noduri” până când produsul finit să poată fi difuzat. E adevărat, pe de altă parte, că uneori activitatea în echipă nu este distribuită uniform, unii având privilefiul de-a se bucura de eforturile celorlalți (este cazul vedetei, care „parazitează” munca performantă, dar anonimă a echipei);

credibilitatea. Un produs media necredibil este un rebut, indiferent de cantitatea de muncă pe care o depozitează, de intențiile sau așteptările comunicatorilor sau de bunele lor intenții. Notorietatea nu este tot una cu credibilitatea, de multe ori prea multă vizibilitate fiind un factor de expunere negativ, ducând la deprecierea credibilității. Lumea media este, oricum, în mod prealabil suspectată de frivolitate, ceea ce constituie un factor agravant. Capacitatea de a păstra sau spori credibilitatea constituie o strategie de imagine pentru fiecare instituție sau organizație de comunicare în masă.

Capacitatea umanității de a înțelege lucrurile de la sine, imediat ce se petrec, este strict limitată. Dimpotrivă, posibitatea sau probabilitatea de a le înțelege eronat, în funcție de zvonuri și prejudecăți este mereu prezentă și activă, uneori seducătoare. Rolul comunicatorului va spori, câtă vreme nevoia de comunicare este în expansiune, chiar dacă bombardamentul cu mesaje a devenit nu doar sâcâitor, ci contraproductiv. Vedete sau simpli anonimi, jurnaliștii au de suplinit rolul lui Hermes, câtă vreme legendarul Olimp s-a metamorfozat în cancelarie politică, primărie, sediu de partid sau locul în care se petrec catastrofe, iar poporul și-a cultivat pâna la stadiul de capriciu plăcerea de a ști, fără ca neapărat să și înțeleagă.

Concepte cheie: comunicator, birocrație, mesaj, instituție mass-media, redacție, banda rulantă, standardizare

Canalul în comunicarea de masă

Mijlocul de comunicare este cel de al doilea element al triadei mass-media. El se referă la un „ansamblu de tehnologii controlate de numeroase instituții specializate” și „permite ameliorarea calității comunicării, creșterea ariei de difuzare și a vitezei cu care circulă mesajele respective”. Intrat în discuțiile despre teoriile de comunicare sub denumirea de canal de transmisie a mesajului, mijlocul prin care gestul comunicațional ajunge de la emițător la receptor a cunoscut o perfecționare continuă, astfel încât astăzi, canalul constituie o problemă centrală, un factor de competiție între organizațiile producătoare ale fluxurilor cu mesaje.

Mesajul și suportul

Comunicarea interpersonală nu presupunea intercalarea unui dispozitiv între cei doi subiecți aflați într-o relație de comunicare. Debitul vocal, gestica specifică unui context al sugestiilor, distanța mică între actanți, cunoașterea codurilor de limbaj erau condițiile suficiente pentru ca mesajul să poată fi articulat, transmis, recepționat și înțeles. Marea problemă era însă aceea a eficienței comunicării, câtă vreme mesajul trebuia repetat pentru a ajunge să fie recepționat de o mulțime. Prin repetare, enunțul inițial risca să fie viciat, din cauza multiplicării emițătorilor, dar și mai grav, din cauza repetărilor succesive timpul necesar actului comunicațional se dilata uneori până la a face superflu mesajul. A apărut nevoia găsirii unor soluții prin care mesajul să fie multiplicat sau fixat astfel încât să poată fi lecturat sau văzut de cât mai multe persoane. Un prim pas s-a făcut în momentul în care mesajul a fost transmis prin intermediul unui suport exterior emițătorului. Astfel, problema suportului a devenit una centrală în tehnologiile de comunicare.

Pereții peșterilor (Altamira), stelele funerare, zidurile templelor sau ale cetăților au fost primele suporturi pe care mesajele au fost puse, devenind fapte publice. Marele neajuns era acela că destinatarul mesajului trebuia să vină, să călătorească pentru a putea intra în contact cu mesajul, iar partea bună era aceea că mesajul avea un suport extrem de solid, putând fi văzut de generații succesive și permițând, astăzi, istoricilor să îl folosească drept izvor în recompunerea vieții antice pe baza vestigiilor și urmelor ce au dăinuit după ce imperiile și civilizațiile antice s-au stins.

Un alt pas înainte, extrem de important a fost acela prin care suportul mesajului a devenit mobil. La început, tăblițele din lut, dar apoi utilizarea papirusului și a pergamentului au permis constituirea primelor depozite cu mesaje – bibliotecile. Acestea vor fi, pe de o parte instituțiile care vor permite cunoașterea pe baza experienței mediate, a documentelor scrise de alții, iar pe de alta, vor căuta să conserve aceste bunuri informaționale, devenind spații ale memoriei scrise.

Toate aceste forme permit mesajului să existe numai grație suportului material. Acesta din urmă va deveni tot mai manevrabil, dar și mai fragil, hârtia având handicapul de a se deteriora mult mai repede decât peretele unui templu. Scribii antichității vor fi primii angajați ai unei industrii care astăzi a ajuns la dimensiuni uriașe – comunicarea de masă. Preocuparea constantă pentru perfecționarea mijloacelor prin care comunicarea să crească în privința performanței indică importanța mesajului în societatea antică, faptul că acesta asigura buna funcțiune a celorlalte departamente ale vieții publice: religie, administrație, comerț, război etc. Sfera de circulație a acestor mesaje se restrângea însă la cei care aveau capacitatea de a decripta enunțurile, de a cunoaște codul de acces (limbajul, regulile de compunere ale semnelor), la cancelariile puterii politice, a sacerdoților responsabili cu ritualurile religioase și a cercurilor de conducere ale armatei.

Până acum, ne-am referit la formele (1) pre-clasice ale modului prin care mesajul se folosește de un suport pentru a ajunge la consumator. Momentul prin care se trece la (2) canalul clasic este marcat de apariția tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea, datorită lui Guttenberg. Se sfârșește astfel epoca îndelungată a scribilor sau copiștilor, pentru a face loc competiției prin care dispozitivele tipografice se vor perfecționa, permițând multiplicarea tot mai multor exemplare dintr-un document, în unitatea de timp. Până în secolul XIX, tipăriturile se vor înmulți, atât în ceea ce privește producția de carte, cât și publicațiile (almanahuri, periodice sau cotidiene). Suportul va fi hârtia pe care au fost imprimate mesajele sub forma unor texte. Sistemul de distribuție se va pune la punct, prin folosirea poștalioanelor, iar mai apoi a transportului pe calea ferată. Apariția mașinii cu aburi va duce la explozia tirajelor, în prima jumătate a secolului XIX, iar apoi tehnicile tipografice se vor perfecționa, inclusiv prin folosirea unor consumabile de tot mai bună calitate (cernelurile tipografice, de exemplu).

În tot acest interval de timp, mesajul va rămâne în același corp comun cu suportul, asistând doar la o înmulțire remarcabilă a suporturilor și la o repartiție a acestora, în solidaritate cu mesajul, pe o suprafață geografică extrem de extinsă. Consumatorul utiliza suportul pentru a ajunge în posesia mesajului, având la dispoziție posibilitatea de a depozita, de a păstra și conserva suporturile achiziționate, astfel încât să aibă posibilitatea de a reveni la mesaj ori de câte ori avea nevoie. Acest atribut al reversibilității este specific tuturor mesajelor care coexistă cu suportul care le susține. De asemenea, consumatorul avea un contact vizual cu mesajul, dar și unul tactil, ceea ce crea o legătură psihologică aparte. Cititul ziarului a devenit un ritual, la fel cum cărțile citite nu erau aruncate, ci deveneau un bun față de care posesorul avea un atașament aparte.

„Dispariția” suportului

Secolele XIX și XX au făcut posibile (3) canalele moderne de comunicație. Caracteristica foarte importantă a acestora este aceea că asistăm la dematerializarea mesajului, suportul modificându-și spectaculos relația cu textul sau imaginea.

Acest lucru a fost făcut posibil de marile descoperiri din fizica teoretică (studiul electromagnetismului și a undelor hertziene, printre altele), precum și de aplicațiile din tehnologiile care au permis transmiterea la distanță a semnalului sonor, iar apoi a celui video.

Mesajele nu mai aveau nevoie de un „însoțitor” permanent, de o realitate secundă materială cu care să se îngemâneze. Sunt puse la punct de către primii tehnicieni din telecomunicații echipamente și instalații prin care sunetul, iar apoi imaginile sunt înregistrate, transmise și retransmise prin relee care amplifică semnalul. Consumatorul avea acasă un alt subansamblu al circuitului prin care mesajul era transportat, un decodor al acelui semnal, prin acțiunea căruia sunetul și imaginile înregistrate inițial erau reproduse pentru uzul personal sau familial al consumatorului.

Tehnologiile specifice acestui canal media s-au perfecționat continuu, făcând posibil, la un moment dat, transmiterea semnalului fără o înregistrare prealabilă, astfel încât consumatorul să aibă posibilitatea de a recepționa live un anume eveniment (concert, spectacol muzical sau sportiv, discuție/ dezbatere etc.).

Canalele moderne asigură rapiditatea remarcabilă a transportului mesajului, dar nu pot conserva conținutul acestuia. Reversibilitatea, posibilitatea receptorului de a reauzi sau revedea mesajul dispare. Pentru ca mesajul să fie conservat sunt necesare echipamente speciale de înregistrare (benzi magnetice, videorecordere, cd-uri ori dvd-uri). De asemenea, consumatorul nu mai are o relație tactilă cu mesajul, nu mai este un proprietar al unui anume exemplar din cantitatea, din ediția întreagă a unui pachet cu mesaje. Mesajul este unul instantaneu, afectat de o efemeritate care poate fi contracarată doar prin modalități tehnice suplimenatre.

Canalele moderne au reușit performanța să transforme comunicarea în fenomen planetar, iar mass-media în spectacol. Performanțele tehnice ale celor care asigură drumul mesajului dinspre comunicator spre consumatorii eterogeni au permis, de asemenea, aruncarea pe piața media a unei cantități de produse care satisface orice gust, dar, în același timp, este imposibil de consumat.

Spațiul virtual

Cea de-a patra categorie de canale, specifice comunicării de masă se referă la (4) spațiul virtual. Finalul de secol XX, a făcut posibilă o rețea informatică și a facilitat tuturor posesorilor de calculatoare și softuri specifice să devină comunicatori, parteneri ai unui dialog în cyberspace, aparent fără limite și în mod evident fără reguli precise și standarde profesionale omogene. Posturile TV și radio de pe internet, edițiile online ale publicațiilor de toate felurile, site-uri dedicate muzicii, sportului, divertismentului, sexului, modei, celor mai ciudate capricii și îndeletniciri umane au transformat lumea virtuală într-o alternativă la realitate.

Canalul virtual are în componență sisteme și echipamente electronice, informatice și de programare, magistrale cu informații și centri sau motoare de căutare, care au stocate miliarde de informații. După ce comunicarea a început între doi indivizi, a urmat apoi bucla creată de mijloacele de comunicare în masă, pentru ca tehnologiile virtuale să readucă, chiar dacă nu față în față, ci prin intermediul a două webcam, alți doi indivizi, dintr-un alt timp, aflați în spații diferite, într-o cumunicare personalizată, intermediată de o întreagă istorie a tehnologiilor și științelor aplicative.

Tipologii ale mijloacelor de comunicare

Diferiți cercetători, specialiști în comunicare, au oferit o multitudine de tipuri în care canalele și mijloacele de comunicare pot fi împărțite și catalogate, fiind folosite criterii variabile, dar reductibile la modalitățile prin care mesajul este creat, transportat și consumat. Astfel, Francis Balle, preluat de către Mihai Coman, propune o tipologie a canalelor de comunicare împărțită în trei categorii:

media autonomă. În acest caz, mesajul este conținut în suportul de transmitere. La rândul ei, media autonomă se subdivede în două categorii: cea care nu presupune echipamente de decodare a mesajului, fiind de ajuns ca publicul să cunoască limbajul în care mesajul a fost redactat (cărți, reviste, ziare, afișe) și cea care are nevoie de echipamente de decodare (media autonomă electronică) pe care receptorul le utilizează pentru a ajunge să vizualizeze și să audă mesajul (casete, cd-uri, receptoare tv sau radio);

media de difuzare. Singurul rol al canalului este acela de a transporta mesajul de la sursa de creație spre indivizii ce compun publicul consumator. Este vorba de rețeaua de relee terestre, satelițiii geostaționari și echipamentele de cablu care oferă pachetele cu programe cumpărate de la furnizorii de servicii audio și video;

media de comunicare. Este formată din echipamentele prin care se reușește un dialog la distanță, fie între indivizi, fie între grupuri comunicaționale: telefonie, poșta tradițională sau poșta electronică.

Denis McQuail privește canalul de comunicare dintr-o perspectivă legată strict de utilizatorii comunicării și de consecvența în administrarea mesajelor: „Acolo unde comunicarea dintre indivizi sau dintre roluri tinde să se repete, putem vorbi de existența unui canal de comunicare – un contact folosit în mod repetat. Este o noțiune abstractă, deși poate fi reprezentată de o conexisune fizică: un cablu, un drum, o bandă de frecvență, un tub acustic etc.”. De asemenea, același teoretician leagă direct libertatea accesului la un canal de comunicare în masă de structura comunităților și indivizilor care au anumite interese în promovarea unui anume tip de mesaj.

Exigențele canalului de transmisie

O istorie a comunicării poate indica rolul funcțional pe care canalele de transmisie a mesajelor l-a avut, într-o competiție a celui mai bun, care, automat, a devenit și cel mai satisfăcut sub raport financiar sau a poziției privilegiate în ordine socială și politică. Progresul a fost constant și a făcut necesare programe laborioase de cercetare, achiziționarea de tehnică de vârf și de resurse umane supercalificate. Un canal perfecționat a însemnat contracte cu marii producători de programe comunicaționale, cu rețelele media influente. Din acest punct de vedere, caracteristicile care au propulsat competiția între deținătorii magistralelor pe care circulă mesajele sunt:

garantarea fidelității sau acurateței mesajului. Pe drumul de la producător spre consumator, mesajul poate suferi distorsiuni sau chiar poate fi compromis. Frecvent, exemplare din conținutul unei ediții de ziar au vicii fizice, pagini rupte sau lipsă, din cauza sistemului de tipografiere sau de transport, a manipulării stocului în momentul distribuirii către chioșcuri. Sunt posibile, de asemenea, căderi ale conexiunilor pe sateliții de telecomunicații, fie din cauza condițiilor atmosferice, fie din motivații care țin de proasta funcțiune și monitorizare a echipamentelor. Toate aceste blocaje și complicații tehnice denaturează mesajul, provoacă o sincopă, așa încât consumatorul poate fi prejudiciat de dreptul și plăcerea de a consuma produsul media solicitat. De aceea, posesorii canalelor de comunicare în masă au o preocupare constantă din a folosi tehnici și instalații performante, care să asigure fidelitatea mesajului – textuală, audio sau prin imagini;

rapiditatea transportului de mesaje. Cele mai noi canale sunt concepute astfel încât să poată satisface nevoia transmiterii în direct a evenimentelor de top, cele care suscită interesul major al publicului. Este vorba despre evenimentele intempestive (catastrofe naturale, scandaluri și crize etc.), competițiile sportive, manifestările cultural-muzicale sau dezbaterile pe teme politice. O problemă este aceea a acoperirii geografice, a ajungerii cu tehnica de transmisie în locuri greu accesibile, dar în ultima vreme s-au făcut progrese tehnice remarcabile și din acest punct de vedere;

securizarea mesajului. Este o problemă delicată, un aspect care ține de prestigiul unui brand din branșa comunicatorilor. Posibilitatea ca altcineva decât producătorul să penetreze un canal și să afecteze mesajul aflat în proces de livrare obligă posesorii mijloacelor de comunicare să intervină și să remedieze situația;

asigurarea comodității consumatorului în momentul recepționării mesajului. Este o problemă care ține de civilizația comunicațională, de pretențiile tot mai mari ale utilizatorilor. De aceea, receptoarele tv sau audio, precum și echipamentele informatice sunt astfel fabricate încât asigură maximum de plăcere în momentul în care mesajul sosește la consumator.

Viitorul în domeniul mijloacelor de comunicare este deschis oricărei surprize. Comunicarea rămâne o îndeletnicire străveche, însă vehiculele care o fac posibilă țin de ultima generație din tehnologiile înalte. Competiția în curs, între marii posesori ai canalelor de distribuție media nu poate fi decât și mai acerbă. Cel care câștigă se bazează, invariabil, și pe lenea consumatorului sau pe capriciile care uneori indică o doză ridicată de snobism.

Concepte cheie: mesaj, suport, canal, fidelitate, spațiu virtual, receptor

Publicul sau audiența

Cel de-al treilea element al triadei mass-media – publicul – confirmă sau infirmă, prin felul cum se raportează la mesaj, întregul proces comunicațional. Comunicatorii au făcut o adevărată obsesie din a încerca să afle sau să intuiască preferințele publicul pentru un anume mesaj sau reacțiile acestuia la oferta făcută. De cele mai multe ori, răspunsurile nu au venit sau au fost destul de obscure astfel încât obsesia să se mențină. Măsurarea, însă, a cantității și calității audienței nu este doar o problemă de confirmare sau infirmare a valorii profesionale a comunicatorilor, ci are un impact financiar direct, câtă vreme producțiile media sunt difuzate doar în măsura în care se vând sau atrag sponsori.

Reacții și atitudini

Un consumator potențial de mesaje poate avea următoarele reacții în momentul în care intră în contact cu mesajul oferit:

ignorarea mesajului. Faptul de-a ignora ține de voința și de atitudinea fiecăruia, neputând fi anihilată formal, ci doar prin capacitatea organizațiilor media de-a livra produse care, prin conținut și prezență, să suscite instantaneu curiozitatea și interesul. Pe de altă parte, refuzul mesajului poate avea și alte cauze decât lipsa de calitate a acestuia. O astfel de motivație posibilă poate sta în supraoferta de produse media. Consumatorul se vede confruntat cu o problemă: supraabundența mesajelor. O posibilă și chiar probabilă reacție este una de apărare, tradusă în refuzul oricărui produs oferit. Oricum, capacitatea de selecție trebuie să fie, de-acum, o calitate a oricărui consumator educat, altfel va deveni victima stresată a comunicării de masă. Aceasta îl va hărțui psihic în mod constant, cu un portofoliu amețitor de mesaje inutile, dar sclipitoare;

consumarea mesajului. Este, cel puțin aparent, soluția optimă, pentru toți cei implicați în procesul comunicațional. Marketingul pieței cu mesaje s-a dezvoltat constant, astfel încât comunicatorii știu precis care sunt acele produse care au cele mai mari șanse de a fi validate prin interesul manifest al publicului: „mesajele transmise prin sistemele comunicării de masă sunt accesibile (puțin specializate), atrăgătoare, intime, mereu inedite”. Reacția față de mesaj, manifestată de prezumtivul consumator poate fi foarte diferită: (a) aprobarea mesajului, ba chiar entuziasm față de mesaj, în acord cu așteptările și cu codurile culturale și educaționale ale acestuia (există în acest caz o convergență maximă între punctele de margine ale actului comunicațional . comunicator, respectiv consumator; (b) refuzul la fel de net, dezaprobarea și reacția vehementă, prin care consumatorul pune în divergență clară propria opțiune, în raport cu aceea avansată de organizația comunicatorilor; (c) acceptarea critică a mesajului, analiza conținutului acestuia și preluarea unor date considerate utile, în raport cu altele considerate demne de a fi repudiate; (d) ignorarea mesajului, dar de data aceasta după ce el a fost parcurs de către consumator (în cunoștință de cauză, așadar).

O critică a consumatorului de mesaje specifice comunicării de masă nu poate face abstracție de impactul masificării asupra profilului publicului.

Consumatorul ca masă

Un prim aspect al acestui fenomen ține de caracterul profund eterogen al acestei mulțimi consumatoare: „audiența este constituită dintr-o multitudine de oameni, risipiți în plan geografic, eterogeni din punct de vedere socio-cultural”. Capacitatea comunicatorului de a-l tenta pe un consumator cu produsul oferit de el ține de strategii bine puse la punct, prin care seducția mesajului se traduce în simplitate și impact. Orice membru al unei comunități media este, implicit un propagandist, un agent de vânzări disimulat într-un făcător de mesaje irezistibile: „comunicatorul de masă nu este decât furnizorul originar al unui produs de consum util, iar relația auditorului cu el nu se deosebește de cea a utilizatorului unei mașini cu firma producătoare”. Acest aspect al utilității mesajului pentru consumator a fost teoretizat de către cei care s-au ocupat sau care se ocupă de efectele provocate de mesaj asupra consumatorului. Un astfel de efect are loc sub formă de „utilizări și gratificații”, despre care Mihai Coman afirmă că are două premise: (1) caracterul activ al publicului, care își formulează obiective clare, pragmatice, în momentul interacționării cu produse media și (2) rezolvarea unor nevoi și obținerea unor satisfacții de către public în relația cu presa.. De aici o concluzie logică: „eficacitatea mesajelor mass-media depinde de așteptările publicului; acesta selectează diferite conținuturi și le utilizează în manieră activă, în funcție de trebuințele sale concrete (…). În consecință, fiecare canal din audiovizual, fiecare publicație, fiecare emisiune ori articol este ,evaluat’ pe baza capacității sale de a acoperi anumite nevoi sau de a oferi anumite satisfacții”. Orice comunicator are, așdar, un interes major, ba chiar vital pentru prosperitatea economică a afacerii sale cu mesaje media – să aibă parte de un consumator mulțumit, care vede utilități irepresibile în fluxul lui comunicațional.

Un alt aspect legat de masificarea publicului, ar putea fi formulat astfel – comunitățile de receptori sunt infuzate nu cu individualități, ci cu inși. Aceștia sunt dispuși să fie „măturați”, zilnic, de o sumedenie extrem de eteroclită de mesaje, fără a fi interesați de credibilitatea surselor, ci doar de plăcerea pe care o resimt când, în mod pasiv, din fotoliu, de regulă, vin în contact cu producțiile media.

Consumatorul „dedublat”

Consumatorul trăiește un straniu efect de dedublare. Identitatea sa cotidiană, suma de trăsături care îi dau personalitatea și îl fac să acționeze în virtutea unor seturi de convingeri și atitudini se atrofiază până la extincție, pentru a face loc unei identități de substitut, obținută prin mexajul unor situații și personaje „întâlnite” în complicitate cu tubul catodic. Un alt om se „destupă”, o altă identitate se „zidește”, temerară și efemeră, prin asumarea unei existențe mijlocite de universul comunicațional în care intră. De vreme ce, așa cum se știe, televiziunea oferă cel mai ieftin divertisment, consumatorul acestuia profită de oportunitatea pentru a ieși, în fiecare seară sau noapte, din pielea cenușie a omului banal, prins în vârtejul anodin și sâcâitor al fiecărei clipe, pentru a intra în epiderma parfumată și fascinatorie a eroilor din telenovele sau a protagoniștilor din show-uri: „individul caută, susțin numeroși teoreticieni, să se expună la media pentru a uita sau pentru a compensa imperfecțiunile anumitor roluri sociale. Alienarea ar produce nevoia de evaziune, iar media ar servi ca instrument pentru a satisface această dorință”. La mijloc este tot un fel de „utilizare și gratificație”, dar dusă până la abandonarea consumatorului sau publicului în „beția” sau în drogul ce acționează ca substitut al unei condiții umane resimțită ca precară și, poate nemeritată, în raport cu autoevaluarea pe care și-a face individul..

Mihai Coman observă, totuși, eforturile producătorilor din audiovizual de a destructura această masă a cărei solidaritate se rezumă la „calitatea” de-a fi o turmă, un ansamblu gregar: „dezvoltarea noilor tehnologii de comunicare a condus la o anumită ,demasificare’ a acestor audiențe; astfel, transmisiunile de televiziune prin satelit sau cablu au multiplicat oferta de programe și au permis fragmentarea ,masei’ în numeroase publicuri specializate: pentru filme (…), sport (…), modă, istorie, științele naturii, informații, muzică”. Programele de nișă au darul de a „colora” peisajul, de a oferi fiecăruia în funcție de gusturi și pregătire profesională, eventual în funcție de nivelul cultural și educațional atinse. Publicul recepționează bine astfel de inițiative, angajându-se în direcția de unde vine oferta. Oricum, însă, nota dominantă o dă divertismentul, de multe ori având o calitate foarte joasă, dacă nu de-a dreptul frivolă sau vulgară, ceea ce însemnă că „instinctul” de masă acționează și produce efecte care motivează comunicatorii să facă prea dese concesii mediocrității.

Audiența și rating-ul

Astăzi, rating-ul dictează! Motivațiile economice, pur mercantile, faptul că publicitatea sau contractele de reclamă se obțin în funcție de punctul de rating atins de o producție sau alta (de altfel, existența într-o grilă cu programe tv a unei emisiuni este condiționată iarăși de punctul de rating) afectează politicile editoriale ale posturilor de televiziune sau de radio, diminuează drastic calitatea conținutului mesajelor difuzate, dar în primul rând face concesii inadmisibile gustului îndoielnic, aplecat spre hazul grimasat și trăirea hormonală, nesubstanțializată reflexiv, a celei mai mari părți din public. În sfârșit, măsurarea audienței scoate din tăcere un colos care poate influența masiv chiar opțiunile comunicatorilor, indiferent de influența lor sau de nivelul de performanță profesională. Acest colos este chiar masa, publicul. Primele efecte ale acestei prezențe stresante sunt vizibile: mesajele țin tot mai mult cont de preferințele audienței, de mofturile, modele și succesele clipei, în detrimentul valorii intrinseci.

Puterea acestei mulțimi pare a fi una paradoxală, câtă vreme „cei care ascultă un post de muzică rock, urmăresc un program tv de sport sau citesc o revistă consacrată afacerilor imobiliare nu au nimic în comun, în afara interesului pentru acel domeniu, prea multe valori socio-culturale, nu trăiesc în aceeași zonă, nu aparțin acelorași organizații și instituții socale”, astfel încât eterogenitatea nu mai pare a fi un handicap, ci tocmai o forță, cel puțin pe piața comunicațiilor de masă.

În privința măsurării audienței, acest factor esențial, atât de mult invocat în media de acum, Denis McQuail atrage atenția că, uneori, consumul media nu este ceea ce pare a fi, astfel că, dincolo de regularitatea și predictibilitatea măsurătorilor „apare suspiciunea că se măsoară un comportament care are o diversitate de semnificații, pe care forma de adunare a datelor nu reușește să le surprindă”. Este vorba de cei care doar aparent consumă mesaje sau programe media, dar de fapt se află în circumstanțe care induc în eroare: nu orice aparat de radio deschis în prezența unor indivizi înseamnă că aceștia ascultă o emisiune radiodifuzată, precum nu oricine stă în fața unui televizor este conectat la ceea ce se petrece pe micul ecran. De multe ori, consumatorii media sunt doar fictivi. Ei nu consumă mesaje, ci își omoară timpul, lasă radioul deschis pentru atmosferă sau pentru a lăsa impresia că este cineva acasă. Același fenomen îl observă și Mihai Coman atunci când semnalează că „adeseori, consumul mesajelor media nu este ocupația principală”.

Alteori, însă, consumul media ne acaparează complet, fie că urmărim un program în compania unor prieteni sau a unor inși, pe o terasă (un meci de fotbal, să zicem), fie că ne izolăm complet, la modul individual, în fața televizorului sau calculatorului. Fuga de realitate este o consecință a faptului că imaginile despre realitate au devenit cu mult mai tentante decât aceasta însăși. Captivi clipei, suntem consumați noi înșine, de către chiar mesajele oferite spre devorare.

Feedback și limitele lui

Procesul cvasi-universal al comunicării impune, totuși, două limite, atunci când abordăm problema relației dintre comunicatori și consumatori sau a relațiilor dintre aceștia din urmă. În primul rând este vorba despre faptul că „receptorii nu pot comunica direct cu emițătorii”, chiar dacă mai sunt deschise unele „ferestre”, cum ar fi telefoanele luate în direct în cadrul unor emisiuni sau dorințele muzicale exprimate în cadrul unor programe radio. Aceste „ferestre” nu asigură însă un mod de comunicare constant și eficient, astfel încât să modifice parametrii tehnici ai mesajului construit de emițător. În al doilea rând, „receptorii mesajelor mass-media nu sunt legați între ei printr-un sistem de comunicare complex”, ceea ce îi împiedică să analizeze sau să judece anumite mesaje. Sigur, acest fapt este posibil doar în microgrupuri, cum ar fi familia sau anturajul.

Publicul, iată o masă aflată de un secol sub un bombardament mediatic intens. El poate fi găsit acum oriunde pe suprafața planetei. Ceea ce a făcut pe intervalul unui secol – să primească, să consume și să reacționeze la mesaje – nu-i mai este pe plac. Nu mai vrea să adere la o formă de umilință ce i-a provocat, pesemne, prea dese frustrări. Tot mai mult este ispitit să reacționeze, să devină, poate, un public-comunicator.

Asemenea unui zoon communicans, receptorul consumă, selectează sau ignoră mesaje. O face zilnic, fără să obosească sau să aibă clipe de plictis. În plus, sunt momente în care are iluzia că a ajuns și el la „butoane”. Modernitatea i-a găsit vocația.

Pătratul torsionat

Un model al relațiilor complexe care se pot institui în cadrul procesului comunicațional de tip mass-media a fost elaborat de către Pierre Schaeffer, coordonator, în anul 1970, al serviciului de cercetare din cadrul Organizației de Radio și Televiziune din Franța. Schema conține toate cele trei elemente media, dar mai ales dinamica unor raporturi, vizibile sau nu, între comunicatori, proprietarii canalelor de distribuție a mesajelor, public, structuri de conducere din organizații media sau grupuri de putere politică sau din administrație.

Modelul pune în centru un anume tip de comunicator, Mediatorul, „elementul uman responsabil cu buna funcționare a mașinăriei”, care este un comunicator cu atribuții de răspundere, cu vizibilitate și relații.

Totul se bazează pe „dialogurile care se angajează între actorii aflați în vârfurile patrulaterului și mediatorul care este un fel de termen mediu, capabil să decupeze și să se afle în vârful unor triunghiuri care îi cuprind, succesiv, pe ceilalți membri ai procesului comunicațional. Triunghiul (MAP) instituie trei dialoguri: „între mediator și autor (mediatorul-producător acceptă sau refuză un proiect, dă comanda, iar autorul o negociază); între autor și public, în timpul difuzării(…); între mediator și public (stilul prezentatorului, feeling-ul lui despre public”. Același mediator se află, însă, în dialoguri ascunse cu Grupurile autorizate („forțe politice, financiare, sponsori, grupuri artistice, de presiune, care dețin autoritatea în plan financiar, moral, politic, de competență”) și Grupurile de programare (tehnicieni, cei ce activează în departamentele de programe). Astfel apare triunghiul (Ga, Gp, M), având un caracter mai puțin vizibil, specific culiselor – de negocieri și înțelegeri realizate în afara ariei perceptibile din media.

Mediatorul „joacă” pe cele două axe sau diagonale (una a puterii și alta a profesiunii), poziția sa modificându-se, în funcție de rolul asumat: unul mai apropiat publicului, altul dedicat inereselor dictate de grupurile de autoritate sau de către cele care asigură sau refuză programarea proiectului. În raport cu acest „joc” la patru capete, pe care mediatorul îl face în mod curent, pătratul inițial își schimbă conturul, se deformează, determinând ca triunghiurile să nu mai fie de tip isoscel. Cu cât pătratul este mai torsionat, cu atât relațiile de comunicare între actorii care gravitează în jurul mesajului sunt mai complexe. Modelul elaborat de Pierre Schaeffer sugerează dinamica, complicitățile, disputele, solidaritățile, trădările, negocierile, abdicările, oportunitățile, compromisurile care pot interveni în mediul comunicării de masă.

Concepte cheie: public, dedublare, mesaj, feedback, rating

Influențe și efecte în comunicarea de masă

Comunicarea de masă nu este una inocentă, în sensul în care intenția comunicării este totdeauna energizată de numeroase scopuri, unele transparente, altele ascunse. În mod evident, conform tuturor cercetărilor sociologice întreprinse începând cu debutul secolului XX, are loc un proces de influențare a publicului în momentul în care un mesaj este recepționat și consumat . Nu este vorba doar de un proces personal de adecvare a insului care a primit o informație la conținutul acelei informații, ci de procese complexe, uneori liniare, alteori contradictorii prin care receptorii interacționează cu mesajul, în acord sau disonant față de așteptările comunicatorului. În funcție de intenția prealabilă dorită, audiența poate avea reacții diverse sau să nu aibă niciuna: „există grade diferite ale prezenței sau absenței intenționalității și un continuum al tipurilor de efecte, variind de la cele deliberate și neambigue, până la cele mai imprevizibile și aleatorii”. Înțelegând prin influență „rezultatul co-orientării transmițătorului și receptorului în cadrul procesului de comunicare”, Denis McQuail merge pe urmele lui Max Weber și constată prezența a trei elemente în orice proces de influențare, în raportul dintre consumatorul de mesaje și putere: ideea de relație (în absența unui contact informațional influența nu se poate manifesta), intenția cuiva de a dobândi un control asupra comportamentelor și atitudinilor altcuiva și faptul că niciodată relația de influențare nu are un rezultat cert, ci doar unul probabilist.

Caracteristicile fenomenului de influență

Totdeuna influența va fi exercitată de un comunicator care are anumite atribute, valori și pârghii de putere, în raport cu un consumator de mesaje cu un anume grad de disponibilitate la influență (acest grad este determinat de parametrii de personalitate ai individului), dar care poate fi considerat suficient de ridicat, în contextul procesului durabil și continuu al masificării. Denis McQuail distinge cinci puncte de pornire prin care agentul de influență (comunicatorul) poate interveni asupra consumatorului mesajelor sale, aceste cinci puncte fiind, de altfel, factorii de putere de care acesta se servește:

puterea recompensatoare. Pe baza promisiunilor, a satisfacerii unor dorințe nutrite de auditoriu, cel ce exercită influența se poate aștepta la un răspuns favorabil, în consonanță cu mesajul;

puterea coercitivă. Cel ce nu acceptă mesajul se poate aștepta la represalii, la o pedeapsă, în locul premiului sau răsplatei;

puterea referențială. Mizează pe dorința receptorului de a se identifica sau a se afilia agentului sau comunicatorului, în baza unui prestigiu sau a puterii pe care acesta o are. De obicei, personajele cunoscute din mass-media constituie modele care sunt imitate;

puterea legitimă. Mereu cineva este în ipostaza de profesor, iar altcineva în aceea de elev. Ca atare, cineva este legitim să ceară să fie ascultat, pentru că alminteri ar putea fi „rău”;

puterea expertului. Agentul de influență se identifică în mod constant cu expertul, cu acela care acționează în conformitate cu lucrurile bine știute și cu un plan gândit temeinic, menit să aibă succes.

De la influență la efecte

Discutând despre influența care se poate exercita prin presă asupra unor grupuri sau indivizi eterogeni și despre efectele mesajelor construite într-o „grilă” mai mult sau mai puțin propagandistică (propaganda fiind, în sine, un proces abil de influențare a opiniilor), Mihai Coman distinge, în ordinea tăriei acesteia, trei forme de influență: (a) acordul – „acceptarea conștientă a influenței unui mesaj”, pe baza convergenței dintre valori, principii și opțiuni între agentul de influență media și consumator; (b) identificarea – „asumarea valorilor promovate de sau prin sursa mass-mediei și, în consecință, imitarea comportamentului promovat de acestea” (spre exemplu, mulți tineri poartă vestimentația vedetelor rock promovate în emisiunile de divertisment ale televiziunilor); (c) internalizarea – „asimilarea valorilor, semnificațiilor și modelelor de comportament difuzate de mass-media și topirea lor în valorile care constituie concepția despre lume și în modul de comportament al indivizilor”.

Influențele mesajelor produc efecte. Acestea au fost analizate și în jurul lor s-au construit trei categorii distincte de teorii. Înainte de a le inventaria, să punctăm câteva observații cu carcater general în privința efectelor media, așa cum le-a identificat Denis McQuail:

modificările pe care un mesaj media le va provoca receptorilor va fi cu atât mai mare cu cât sursele de mesaj sunt mai puține sau cu cât monopolul sursei respective este mai ridicat (în regimurile de dictatură, mesajele au impactul cel mai mare, pe când în regimurile democratice, în care opiniile se confruntă pe o plajă a punctelor de vedere, influența diminuează);

efectele cresc în situația în care mesajul este în consonanță cu așteptările consumatorului. Mesajele pot întări o opinie, dar nu o pot disloca;

comunicarea este eficientă și își atinge obiectivele mai ales în zonele de periferie ale concepțiilor publicului țintă, nu în nucleele seturilor de convingeri și atitudini;

receptorii asimilează mesajele cu cei care le emit, astfel încât credibilitatea enunțului transmis va fi direct proporțional cu prestigiul emițătorului.

În afara acestor patru situații, se poate enunța încă o observație: capacitatea de influență pe care comunicatorii o pot pretinde este invers proporțională cu nivelul de instrucție și de educație ale consumatorilor. Astfel persoanele simple, neinstruite, cu un standard social și cultural reduse vor fi cu mult mai expuse mesajului, mai dispuse la influență decât persoanele cu standard ridicat.

Marian Petcu, alături de alți cercetători, distinge trei categorii de efecte ale mas-media asupra audienței, în funcție de mărimea acesteia: microefecte (care se consumă la nivelul persoanei), mezoefecte (detectabile la nivelul grupurilor și micilor colectivități) și macroefecte (având o extensie la nivelul grupurilor mari, naționale, continentale sau mondiale), iar în funcție de durata sau de intervalul temporal în care efectele sunt active și eficiente putem distinge între „efecte pe termen scurt (până la 6 zile), mediu (între 7 și 30 zile) și lung (peste 30 de zile)”.

În funcție de credința cercetătorilor cu privire la impactul mesajelor media asupra consumatorilor, teoriile despre efectele mass-media se împart în trei mari categorii. Acestea au fost elaborate în timp, începând cu anii de după primul război mondial și au continuat în paralel cu ascensiunea interesului pentru politică, mai ales în perioada campaniilor electorale. Teoriile au fost aprofundate și mai mult după anii ’60, pe fundalul influenței tot mai crescânde a mediei în planul vieții publice, din ipostaza de-a 4-a putere în stat, capabilă să concureze de la egal la egal cu primele trei.

1. Teoriile efectelor puternice

Teoriile privind efectele puternice ale mesajelor asupra consumatorului sunt elaborate începând cu anii ’20, în contextul creșterii influenței propagandei, a regimurilor de dictatură interesate direct în procesul de „dresaj ideologic” exercitat prin media obedientă sau transformată în instituție aservită propagandei și manipulării. La baza acestora stau mai multe cercetări întreprinse în domeniul sociologiei și psihosociologiei, direct intreresate de comportamentele grupurilor și persoanelor masificate la contactul cu mesajele având mare încărcătură afectiv-emoțională, elaborate cu scopul prealabil de a influența opiniile consumatorilor. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele semnate de Gustav Le Bon (Psihologia maselor), Scipio Sighele, Gabriel Tarde, americanul H. D. Lasswell sau germanul Serge Tchakhotine (Violul mulțimilor prin propaganda politică).

Atenția celor care au studiat fenomenul comunicațional dintre cele două războaie a insistat asupra spectaculozității reacțiilor sau efectelor „proceselor de contagiune, de sugestie și de halucinație, în sens mai larg, asupra posibilităților de manipulare a mulțimilor prin exaltarea sentimentelor și inhibarea gândirii”.

Principalele teorii cu privire la posibilitatea ca mesajele să aibă un efect puternic asupra receptorilor pot fi grupate astfel:

Înțepătura hipodernică sau „glonțul magic”. Se bazează pe o percepere a comunicării de tipul stimul – răspuns, pe o agresivitate a componentei emoționale a mesajului și pe crisparea sau deruta consumatorului, într-un câmp social dominat de frică și de exaltările ideologice (promovarea propagandei de stat într-o formă agresivă, chiar violent-militaristă, ca în cazul fascismului italian, a hitlerismului sau stalinismului). Mihai Coman insistă asupra faptului că „mesajele ajung la receptor nefiltrate de vreun factor social sau cultural”, fapt pentru care teoria mai poartă numele de flux într-un singur pas. Sintagma „înțepătura hipodermică sugerează că mesajul are un impact major asupra individului, că îi „fecundează” conștiința, modul de a gândi sau acționa, astfel încât reacțiile determinate de mesaj au caracter instant, imediat subsecvent „înțepăturii, pe când sintagma „glonț magic” are o altă sugestie, anume că mesajul acționează ca un factor care vrăjește, care subjugă grație unor mecanisme care depășesc puterea de înțelegere rațională;

Spirala tăcerii. Teoria a fost elaborată de Elisabeth Noelle-Neumann, care pornește de la premisa că fiecare membru al societății vrea să fie unul cu o cât mai mare vizibilitate sau ca opiniile lor să fie legitimate de vectorii de imagine importanți. Presa are un impact major câtă vreme poate legitima sau delegitima așteptările indivizilor, le poate accentua frica față de căderea în „tăcere” (părerile lor nu contează și nu au cotă de audiență) sau le anulează această frică prin faptul că oferă un câmp de interes față de opțiunile lor. Tăcerea sau supunerea la insignifianță prin refuzul de-a fi băgat în seamă poate da naștere la minorități tăcute, dacă anumite grupuri se simt izolate și refuzate, sau chiar la majorități tăcute, dacă mass-media promovează puncte de vedere ale unor personaje influente (din politică, grupuri de interese sau media), fără ca acestea să fie acceptate de majoritate. Bineînțeles, fiecare individ caută să evite căderea în astfel de zone ale tăcerii și lipsei de relevanță publică. În consecință va alege și va adera la acele mesaje care validează grupurile vizibile și influente;

Teza imperialismului cultural. Teoria a fost lansată de către Herbert Schiller, în 1969, observând că statele mai puțin dezvoltate suportă o permanentă presiune din partea statelor dezvolatte sau a superputerilor industrializate, inclusiv prin faptul că produsele culturale ale celor bogați devin obiectul de interes și al dorinței de imitație din partea celor săraci. Astfel „imperialismul cultural” se bazează pe faptul că „valorile culturale importate din alte țări (SUA, în special) sub formă de divertisment sau de alte genuri de programe nu numai că pot polua cultura locală, îndeosebi când este vorba de țări mici sau în curs de dezvoltare, ci pot fi surse de influență, deci comunicarea de masă a devenit un mecanism eficient de dominație culturală a lumii”.

Alte teorii bazate pe ideea unor efecte puternice ale mesajelor media asupra audienței pornesc de la teza industriilor culturale care dezvoltă o dependență a receptorilor față de mesaje prin capacitatea acestora de seducție și manipulare culturală (Școala de la Frankfurt, reprezentată de Adorno și Horkheimer) sau de la modelul „hegemonic”, potrivit căruia „clasele dominante își exprimă puterea, în momentele de stabilitate economică și socială, nu atât prin măsuri represive, cât prin mijloace persuasive de tip cultural-simbolic” .

2. Teoriile efectelor limitate

Studiile tot mai aprofundate privind fenomenul media, dar mai ales impactul mesajelor asupra comunităților de receptori, realizate mai ales după anul 1940, au relevat faptul că efectele nu sunt directe și puternice, ci cunosc o diferențiere în funcție de caracteristicile consumatorilor sau de contextele comunicaționale, precum și o configurație în trepte. Noua generație de cercetători, reprezentată prin Paul Lazarsfeld, B. Berelson, H. Gaudet sau Elihu Katz a lansat alte teorii privind efectele mass-media, mult mai nuanțate și adecvate noilor vremuri postbelice.

Teoria sau modelul în doi pași (Fluxul în doi pași). Calea mesajului către public nu este una directă, prin care mesajul comunicatorului să fie transmis liniar către consumator, urmând ca acesta din urmă să constate și să înțeleagă semnificațiile mesajului. Dimpotrivă, drumul este unul fragmentar, în trepte sau etaje: „în drumul său către public, mesajul presei este filtrat de un factor intermediar, care a căpătat în literatura se specialitate apelativul de ,lider de opinie’”. Factor intermediar decisiv pentru înțelegerea mesajului, liderul de opinie este produsul fragmentării grupului masificat al publicului în microgrupuri. Fiecare astfel de microgrup are un lider care este capabil să deslușească tainele mesajului, să-l interpreteze și să-l facă abordabil într-un sens mult mai profund. Caracteristicile care determină ca un individ să devină lider de opinie sunt: credibilitatea, notorietatea și relațiile cu mediul exterior grupului, reprezentativitatea sau capacitatea de a interioriza și exprima caracteristicile grupului. Teoria „fluxului în doi pași” – sintagmă care îi aparține lui E. Katz – modifică percepția despre efectele mass-media, care „nu poate exercita o influență imediată, uniformă și totală; efectele acțiunii sale asupra receptorilor sunt parțiale, ating publicul treptat și cunosc o mare varietate de forme”.

Modelul cultivării. Teoria a fost lansată de Georg Gerbner, un sociolog american care a constatat, în urma cercetărilor empirice, faptul că se crează o dependență a persoanelor care consumă mesaje media, mai ales a acelora care petrec mult timp în fața ecranului televizorului, față de comunicarea de masă. Lumea însăși devine, pentru un astfel de consumator, o imagine, un șir de mesaje care îi parvin și care devin substituienții realității și a vieții. De asemenea, programele tv devin sursă pentru interiorizarea unor comportamente agresive sau excentrice, la fel ca acelea văzute la eroii preferați.

Modelul „agendei”. În viața de zi cu zi, fiecare individ acționează în conformitate cu anumite strategii pe care și le elaborează în funcție de scopurile, intențiile și motivațiile cele mai importante. Altfel spus, fiecare avem o agendă, un anume calendar al opțiunilor, urgențelor și activităților pe care ni le propunem spre îndeplinire. Teoria „agendei” susține cu argumente faptul că mass-media are capacitatea de a impune o anume agendă publică, prin mesajele pe care le promovează. Astfel, ea configurează un anume mod de viață și de percepție privind evenimentele realității: „valorile, ierarhiile și normele pe care presa le promovează, înțelesurile pe care ea le sugerează ar putea influența modul de gândire și ,harta’ cognitivă a indivizilor și a colectivităților. Altfel spus, aceasta ar însemna că mass-media funcționează în calitate de ,creatoare de agendă’, de făuritoare de ,ordine de zi’, de clarificări și priorități pentru indivizii care compun audiența lor”.

În funcție de agendele publice existente (media, politică, a consumatorului de mesaje) pot interveni următoarele situații, ca urmare a „ciocnirii” agendelor:

mass-media are o acțiune directă asupra agendei publice, a modului ei de a se forma;

agenda publică influențează agenda politică;

agenda media influențează agenda politică;

sunt situații în care agenda politică are o influență puternică asupra agendei media (vezi situația crizelor politice sau a campaniilor electorale);

agenda media este influențată puternic de sursele care indică evenimentele din planul realității.

Agenda setting este un model sau o teorie care pune în valoare rolul social pregnant al media, faptul că jurnalistul are o anume responsabilitate în momentul în care propune atât subiectul, precum și în maniera în care îl abordează. În fiecare zi, lectura ziarului sau urmărirea emisiunilor informative radio – tv constituie modalități prin care o masă imensă de consumatori se conectează la realitate și își formulează opinii despre aceasta. Triunghiul public – media – politică acționează în interconexiune, astfel încât agenda finală a fiecărui grup este o sumă a scopurilor și acțiunilor proprii, la care se adaugă scopuri și acțiuni induse de ceilalși doi „parteneri” ai spațiului public.

3. Teorii ale efectelor slabe sau complexe

Noile tehnologii media, înmulțirea ofertelor din partea unor comunicatori tot mai sofisticați și mai atenți față de receptori, dar mai ales strategiile de curtuazie și de ademenire a publicului au dus la un al treilea tronson al teoriilor cu privire la efectele mass-media. Acestea țin cont de o anume „emancipare” sau câștigarea unei oarecari autonomii a publicului în relațiile cu comunicatorii. Între cele două elemente ale actului comunicațional intervine o negociere prin care fiecare se înfățișează cu oferte și pretenții.

Potrivit lui Daniel Dayan, postulatele pe care se întemeiază efectele slabe sunt: (1) receptorul este o persoană interesată, motivată și activă; (2) receptorul este intregrat în mediul său cultural, în agregatul socio- economic și politic, precum și în setul valorilor tradiționale; (3) nu totdeauna sensul textului este imanent, ci se poate afla și în exterior, eventual la cei care îl consumă; (4) receptorii pot vedea în text și altceva, un alt cod, decât cel pus de comunicatorul ce l-a creat; (5) mesajul se redefinește în momentul receptării, în funcție de context și receptor, nu doar față de mesajul ca atare. Acest accent pus pe receptori, descoperirea unui partener în actul de comunicare ce și-a abjurat pasivitatea, constituie punctele de pornire în reevaluarea teoriilor despre efectele mass-media.

Utilizări și gratificații. Este vorba despre o teorie la care am mai făcut referire când am vorbit despre publicul cunsumator de mesaje specifice comunicării de masă. Utilizarea și gratificațiile indică un efect limitat al fluxului de mesaje în sensul în care receptorii „caută să-și satisfacă fie nevoi inconștiente de contact social sau de evaziune, fie obținerea unor informații anume”, ori de câte ori se află în ipostaza de a consuma produse elaborate de organizațiile de comunicare în masă. Concluzia este una pozitivă: „mass-media acționează în sensul stabilității sociale, protejează structurile sociale existente față de insatisfacțiile care ar putea deveni surse de instabilitate socială. În plus, publicul participă activ și chiar determină conținuturile media prin alegerile lor”.

Analiza receptării. Propune a abordare și mai nuanțată, care reușește să focalizeze atenția cât se poate de limpede pe fiecare categorie sau grup de receptori în parte. Masa publicului este percepută demasificat, structurată, activă și reactivă la mesaje, în stare să modifice mesajul în funcție de „filosofia vieții” unui grup sau a unei culturi specifice. Lectura mesajului apare astfel diferențiată, în funcție de multe caracteristici ale lectorului, ceea ce a determinat cercetări pe două direcții:

studierea situației în care receptorii au propria versiune asupra mesajului, după analiza critică a semnificațiilor acestuia;

dezbaterile din interiorul grupurilor mici (familie, anturaje) prin care indivizii ajung la interpretări proprii privind valoarea și însemnătatea mesajului.

Prin aceste modalități, receptorii își schimbă radical statutul, se „răzvrătesc” împotriva catalogării lor drept o entitate amorfă și gregară, fără instinctul opțiunii proprii. Efectele mesajelor devin, efectiv, complexe, imposibil de anticipat în momentul în care comunicatorii le lansează pe piață. Dincolo, însă, de acest rol activ în procesul comunicațional, în care pot opera negocieri în sfera semnificațiilor mesajului și se pot opune acelor semnificațioi care vin din partea grupului hegemonic (cel care poate impune structura și conținutul mesajului), consumatorii media rămân prinși în regulile jocului comunicării: „nu pot interveni în actul de producere a mesajelor, nu pot contribui la construcția lor, sunt și rămân, orice ar face, consumatori ai unor produse create de instituții și persoane aflate în afara sferei lor de acțiune socială”.

Oricum, teoriile efectelor slabe indică faptul că receptorul mesajelor a evoluat, în ton cu rafinarea organizațiilor de comunicatori și cu dezvoltarea tehnologică a instrumentarului comunicării – canale de distribuție care fac apelul la sateliți și tehnologii informatice pentru a face față avalanșei mesajelor.

Indiferent de teoria care încearcă să aproximeze efectele mesajelor asupra receptorilor, ori de tipul în care aceasta se înscrie (puternice, limitate sau slabe), impactul comunicării de masă nu poate fi negat, ignorat sau relativizat. Omul contemporan este un produs al civilizației comunicaționale, atât în privința puterilor pe care le are, cât și în ceea ce privește slăbiciunile sau carențele de care dă dovadă. Tot ce ne atinge și tot ceea ce înțelegem, ne afectează și ne influențează. Chiar și ceea ce nu înțelegem are o influență prin recul, prin însuși faptul că neînțelegerea declanșează o stare de căutare și de punere în situație de a cunoaște.

Concepte cheie: influență, efect, putere, receptor, comunicator, industrii culturale, lider de opinie, agendă

Funcțiile mass-media

Dacă privim societatea umană într-o manieră structuralistă, constatăm faptul că ea este compusă dintr-un șir întreg de subsisteme, care interacționează între ele, sub presiunea zilnică a oamenilor mânați de scopuri și de interese. Mass-media au devenit o componentă, un element sau un subsistem foarte important al corpusului social global, având un rol important în mecanismul vieții contemporane și răspunzând unor necesități pregnante și precise. Astfel, media îndeplinește anumite funcții, se dovedește a fi utilă în anumite direcții, exercitând un rol pe care comunitatea jurnaliștilor l-a asumat. De altfel, cercetătorii, sociologii și antropologii care s-au interesat constant de expansiunea fenomenului mass-media, au acordat o atenție specială teoriilor sau modelelor funcționaliste, ca fiind abordări ce pornesc de la premisa că „un sistem se autoreglează în raport cu finalitățile sale, iar elementele care îl compun sunt constituite, selectate, modificate, în acord cu cerințele derivate din funcționarea sistemului”. Mass-media acționează ca sisteme funcționale, elementele lor respectând regula indicată mai sus.

Încercând să definească funcțiile cele mai importante pe care mass-media le exercită, cercetătorii au venit cu propuneri deverse, marcate de timpul în care au fost formulate și de maniera în care a fost abordat chiar sistemul media.

Mihai Coman discută despre cinci funcții, mai mult pentru a răspunde rigorilor didactice, simplificând astfel problema și prezentând-o într-o manieră riguroasă și discursiv-logică.

1. Funcția de informare

Este, poate, cea mai importantă funcție pe care jurnalismul și-o asumă. Zilnic, aflăm ceva despre lumea din jurul nostru, de la mai mică sau de la mai mare distanță. Unele știri ne privesc direct, în măsura în care avem anumite sarcini de îndeplinit, altele doar ne semnalează evenimentele petrecute în proximitatea temporală. Acest flux zilnic de știri, care vine pe mai multe direcții (presa scrisă, audio, video și internet) constituie un fel de mediu permanent și însoțitor, de care nu putem face abstracție. Informații ce ne parvin pot fi structurate după mai multe criterii. Astfel în funcție de timpul în care sunt utile avem:

informații de utilitate imediată – de care ne servim pentru a ne orienta și adecva la realitatea de contact;

informații de utilitate pe termen mediu (câteva zile, până la o săptămână) – pot fi acele știri care urmăresc derularea unui eveniment pe mai multe zile;

informații de utilitate pe termen lung sau permanent – sunt informații sau știri pe care le stocăm sau le reținem, pentru că apelul la ele ne poate fi favorabil în situații care pot surveni oricând.

Tipuri de informații

Mihai Coman distinge trei tipuri de informații pe care mass-media ni le furnizează:

a. informații generale. Utilitatea acestora este permanentă, raportată la o categorie mare de fapte, sectoare sau evenimente ale realității. De fapt, importanța lor crește enorm în momentul în care constatăm că tot ceea ce aflăm din media, fără a avea o semnificație de urgență sau de aplicație imediată, ne servește pentru a ne adecva, pentru a ne armoniza și a reacționa optim la contactul cu realitatea. Ele ne formează interior, ne asigură o sumă de cunoștințe: „între noi și lume se insinuează treptat un mediator, o instituție care adună informația, o selectează, o ambalează în forme accesibile și o difuzează, facilitând, prin chiar efortul ei de mediere, accesul nostru la realitate, ceea ce înseamnă că un număr din ce în ce mai mare de oameni, grupuri sau chiar colectivități enorme depind de mass-media pentru a stăpâni, înțelege și judeca lumea înconjurătoare”.

E adevărat, pe de altă parte, că informațiile ne fac, de cele mai multe ori, doar să știm, nu și să înțelegem, ceea ce a fost sesizat în momentul în care funcția de informare devine o disfuncție, fie din cauza unui consum enorm de informații, care nu mai lasă loc analizei critice, fie chiar din apatia și indiferența care devin efecte perverse ale bombardamentului mediatic permanent: „disfuncțiile media pot fi identificabile atât la nivel individual, cât și la cel al grupurilor (…). Abundența informațională poate antrena o anumită izolare în sensul că individul își îndreaptă interesul spre universul privat, asupra căruia are control. O disfuncție importantă ar fi cea numită ,de narcotizare’ – expunerea la informațiile difuzate poate duce la apatie”;

b. informații instrumentale. Sunt acele informații de serviciu sau de utilitate, care ne fixează indicii preciși pentru anumite servicii publice sau evenimente anunțate: datele meteo obișnuite, mersul mijloacelor de transport în comun, orarul unor instituții, anunțurile unor expoziții, lansări de carte, concerte sau alte manifestări culturale, numerele loto câștigătoare, programele TV și radio, dar și anunțurile de mică publicitate, inclusiv decese, rețete culinare, oferte de shopping etc. Astfel de informații sunt în continuă expansiune cantitativă, dar și ca diversitate. Ele ne ajută să fim eficienți, punctuali, să nu ratăm din ignoranță ceea ce ne-ar putea interesa din „afișul” zilei;

3. informații de prevenire. Se referă la orice ar putea perturba bunul mers al activităților într-o comunitate sau la nivelul indivizilor ce o compun. Aceste informații încearcă să ne pună în gardă cu ceea ce ar putea deveni un pericol: datele meteo care anunță o furtună, anunțuri privind pericolul unor epidemii sau boli de sezon, modificarea, suspendarea sau anularea unor trasee ale mijloacelor de transport în comun, probleme privind circulația pe drumurile publice și riscul unor accidente, modificări ale modului de funcționare al unor instituții publice de impact. Din aceeași categorie fac parte informațiile cu rol avertizor privind catastrofe naturale, probleme grave de mediu, accidente, explozii, incendii sau crize din sfera financiar-bancară, căderea bursei sau, și mai grav, amenințări teroriste, riscul unui război, crize politice cu impact destabilizator la nivel macrosocial.

Mihai Coman sesizează două disfuncții care port interveni când media relatează sau difuzează astfel de știri: minimalizarea sau chiar ignorarea lor sau, dimpotrivă, exagerarea până la intrarea în panică și transformarea angoasei în groază.

2. Funcția de interpretare

Ar avea drept menire să transforme informațiile în date înțelese, să asigure transferul de la evenimentul întâmplat, la evenimentul priceput, deslușit în semnificațiile lui profunde. Interpretarea are loc la două paliere. Pe de o parte, prin faptul că jurnaliștii asigură o triere, o selecție a subiectelor care constituie oferta de publicare, dar și o ierarhizare a știrilor, în funcție de importanța lor și de domeniul la care se referă. Acest demers este similar cu acela prin care cineva dă dreptul la viață sau, dimpotrivă, aruncă în neant un proiect aflat în concurență cu altele, altfel spus „implică atât o judecată de valoare, cât și un proces, nu totdeauna perfect conștientizat, de interpretare a realului în funcție de un ansamblu de norme, reprezentări, simboluri, principii etc.”

Pe de altă parte, interpretarea se realizează prin chiar luarea de atitudine, prin formularea unor comentarii sau elaborarea unor opinii în legătură cu subiectele cele mai importante din portofoliul realității. Sigur, totul se face respectându-se un principiu, potrivit căruia faptele au prioritate în raport cu orice comentariu sau analiză. Despărțirea netă, în spațiul editorial al unui ziar sau emisiuni radio-tv, a știrii de opinie ține de o regulă sacrosantă a jurnalismului, chiar dacă, de la o țară sau alta, se mai fac unele concesii: Pierre Albert caracterizează astfel tagma din care face parte: „Jurnalismul francez a fost întotdeauna un jurnalism de expresie decât unul de observație (…). Pe lângă expunerea faptelor, el a fost preocupat și de expunerea ideilor; pe lângă analiza situațiilor, a fost preocupat și de critica intențiilor. Prin aceasta, el este fundamental deosebit de jurnalismul anglo-saxon pentru care știrea a avut întotdeauna prioritate în fața comentariului”.

Din nefericire, jurnalismul românesc, mai ales cel din anii ’90, a ignorat uneori cu bună știință nevoia de a separa știrea de comentariu, astfel încât a riscat să compromită tocmai funcția de interpretare. Pentru a reuși să-ți faci o imagine, cât de cât exactă, despre un eveniment, era necesară lectura unui număr considerabil de ziare sau ascultarea și vizionarea programelor de știri radio-tv. De multe ori, citind comentariile, puteai avea senzația că reporterii respectivelor ziare au fost prezenți la evenimente cu totul diferite.

Cele mai importante genuri jurnalistice prin care faptele pot fi interpretate sunt: editorialul, comentariul sau opinia, cronica, pamfletul, caricatura. O mare amploare a luat, ca gen de televiziune, talk-show –ul, în care dezbaterea pe un subiect nu are totdeauna intenția de a lămuri o problemă, ci doar de a face spectacol, complicând și mai mult chestiunea. De regulă, funcția de interpretare este asigurată de persoane notorii, specialiști sau experți în domeniul la care se aplică opinia.

3. Funcția de legătură

Produsele media pot și chiar sunt consumate sincron de către indivizi sau comunități disparate, care nu comunică, de regulă unele cu altele. Totuși, un mod de comunicare, un canal al înțelegerii reciproce între cei ce-și sunt, în mod curent, străini, se poate realiza în momentul în care se găsește o referențialitate comună. Această șansă poate fi oferită chiar de faptul că străinii ajunși la contact au consumat sau consumă produse media identice. Fie că este vorba despre un film, un personaj celebru din show-biz sau din sport, un om politic unanim cunoscut, se crează o punte de comunicare acolo și atunci când persoane care nu s-au văzut niciodată nu par avea nimic în comun. De asemenea, prin aceste fire invizibile care unesc datorită aceluiași consum mediatic, oameni răsfirați pe întreg mapamondul pot intra într-o relație de solidaritate pe baza unui proiect lansat de instituții media, fie că este vorba despre salvarea unor comunități de la malnutriție, fie de declanșarea unor acțiuni comune împotriva unor flageluri sau amenințări palnetare: încălzirea globală, consumul de narcotice, comerțul cu carne vie etc.

Puterea mass-media vine din capacitatea lor de a mobiliza indivizi care aparent nu au interese comune, dar care se pot regăsi pe aceeași baricadă, grație unor campanii declanșate în scop umanitar: „Astfel, presa se dovedește a fi o ,creatoare de public’, deci o făuritoare de rețele sociale, adesea mai ample și mai active decât cele uzuale”.

Într-o lume globalizată, dar în care, paradoxal, omul trăiește în bună măsură atomizat și însingurat, media pot interveni cu succes pentru a reconecta un dialog ce pare a fi compromis: relația cu cel de lângă tine care are, datorită acelorași mesaje accesate, un gând ce-ți poate suscita interesul. Iar astăzi, sintagma „cel de lângă tine” poate avea un cu totul alt înțeles decât mai alaltăieri, datorită „țesăturii” din cyberspace.

4. Funcția de culturalizare

Mass-media are capacitatea, prin mesajele pe care le administrează, să contribuie, alături de familie, școală, instituții religioase, rude și prieteni, la una dintre operațiunile cele mai delicate, dar cu atât mai specifice umanității: administrarea codurilor de comunicare, a normelor sociale, a tradițiilor și cunoștințelor despre lume, a valorilor și interdicțiilor către cei mici, către copiii aflați la vârsta învățării și asumării de roluri sociale și culturale tot mai complexe. Timpul petrecut în fața unui televizor a crescut foarte mult, similar cu scăderea vârstei de la care copiii consumă programe media – doi sau trei ani. De aceea, comunitățile celor care elaborează mesajele sunt interesate în a oferi programe care să-i integreze pe cei aflați în proces de socializare. De asemenea, sunt vizate toate categoriile de posibili consumatori, indiferent de vârstă sau profesiune, de sex și standard cultural, oferta având grijă să satisfacă toate cerințele imaginabile.

Fiind o instituție cu un impact major asupra vieții fiecăruia, media, prin mesajele difuzate are „funcția de a confirma, de a întări normele unei societăți, chiar și atunci când prezintă comportamente deviante și acțiuni de încălcare a normelor curente”.

Funcția de culturalizare a mass-media nu înseamnă faptul că ziarul, programul de radio sau tv asigură întreaga cantitate de cunoștințe ori promovează eficient strategii paideice (de învășare și asimilare a codurilor prin care se ajunge la un nivel de spiritualitate optim). Biblioteca rămâne locul privilegiat în care formarea intelectuală se produce, e drept, prin efort și învățare. Media rămâne doar o soluție de completare, nicidecum de substituire.

O miză exclusivă pe culturalizarea realizată prin consumul de mesaje difuzate în masă poate avea efecte contrare scopului inițial. Chiar dacă „transmiterea valorilor prin intermediul mass-media contribuie la realizarea stabilității sociale și la menținerea în timp a structurilor culturale”, rutele clasice de formare și de consolidare a performanțelor spirituale și intelectuale trebuie să fie urmate cu stăruință. Este vorba despre școală, lectură și stimularea gândirii creative.

5. Funcția de divertisment

Divertismentul a devenit o industrie care are cel mai scăzut cost în momentul în care devine bun comunicat în masă. Adevărată megafuncție, divertismentul prin media doboară record depă record, în privința audienței. Spectacolele de toate felurile, întrecerile sportive, concursurile, evenimentele cu rezonanță planetară, programele de popularizare de tip Discovery sau National Geographic, tirajele de milioane de exemplare ale publicațiilor de toate genurile sau succesul fulminant al cărților care îl au drept erou pe Harry Potter, toate acestea atrag atenția asupra faptului că oamenii adoră să se distreze, să trăiască febril timpul lor liber, utilizând cu predilecție telecomanda televizorului. Aproape orice poate fi transformat în divertisment, ceea ce devine deja o problemă, semnalată cum se cuvine de Neil Postman: „Problema esențială nu este aceea că televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului (…). aceasta înseamnă că divertismentul devine supra-ideologia oricărui discurs al televiziunii”

Nevoia de senzațional se pliază perfect pe nevoia hohotului de râs, dar și pe senzualitatea provocată de trăirile în fața televizorului, seară de seară. Mihai Coman observă: „consumul de divertisment nu răspunde numai dorinței de relaxare și refacere, după oboseala unei zile de activitate; din altă perspectivă, el satisface și nevoia omului de a scăpa de sub presiunea cotidianului, de a evada și de a găsi refugiu într-o lume imaginară”. Fie că sunt numite „experiențe vicariale”, fie că sunt tratate drept „trăiri prin procură” de către Jean Cazeneuve, toate aceste „derapaje” din realitatea imediată spre interiorul, spre ceea ce se află, iluzoriu, dincolo de sticla televizorului constituie modalități prin care consumatorii de divertisment se reidentifică sau încearcă tentative de „năpârlire”, de ieșire din epiderma și identitatea fără expresie și anvergură publică.

De altfel, Marian Petcu vorbește chiar de o funcție de evaziune specifică mass-media, mai ales televiziunii care a juns să fie un „narcotic social”, având puterea de a deturna publicul spre o lume imaginară, prin utilizarea de către consumatorii divertismentului a unor „proiecții” și „identificări”. O proiecție este „operația prin care un subiect ,expulzează’ din sine și localizează în altul calități, sentimente, dorințe pe care nu le cunoaște ori le refuză în sine însuși”. Cât privește identificarea, aceasta urmărește traseul prin care un individ își modifică personalitatea prin interiorizarea unor caracteristici și atribute găsite într-un model (acest model este un personaj îndrăgit din lumea divertismentului tv).

Fuga de sine, de un sine nu atât deplorabil, cât valorizat ca fiind banal, îl aruncă pe consumatorul produselor comunicării de masă cu specific de divertisment într-o experiență repetitivă, dar fără o împlinire majoră. Descentrarea de sine nu provoacă mulțumiri decât efemere și parțiale, iar recentrarea nu mai are loc sau atunci când se produce regăsește un loc spiritual sau sufletesc devastat, puțin primitor și incapabil de proiecte care să-l reclădească.

Televizualul românesc tocmai trăiește efervescența megafuncției de divertisment. Din nefericire, acesta este de foarte multe ori nu doar de proastă calitate, ci chiar penibil și deplorabil. Producții precum Vacanța Mare, Ceao, Darwin!, Folclorul contraatacă, Trăsniți din NATO , Acces direct sau reality-show-uri de tip „Big Brother” aduc divertismentul tv în zona vulgarității de lupanar și a mediocrității ce frizează oligofrenia.

Diferiți autori au identificat alte funcții ale mass-media. Printre cele mai cunoscute propuneri sunt următoarele: Charles Wright – funcțiile de supraveghere, corelare, transmitere culturală, divertisment; Roland Cayrol – funcțiile de informare, exprimare a opiniilor, economică și de organizare socială, divertisment, psihoterapeutică, instrument de identificare și apartenență socială, ideologică; Francis Balle – funcțiile de inserție socială, recreere, purificare sufletească; Michel Mathien – funcțiile de evaziune, coeziune socială, distribuire a cunoștințelor, depozitare a actualității, ghid al actualității, recreere, purificare; Leo Thayer – funcțiile de socializare, identitate, mitologizare, compensare, informare, divertisment și educație; M. Wiley – funcțiile de a furniza informații, de a le analiza, de a oferi un cadru general pentru cunoaștere, de a distra, de a difuza o cunoaștere enciclopedică.

Unele funcții, potrivit lui R. K. Merton, au caracter manifest, iar altele latent, adică sunt „consecințe neașteptate, imprevizibile și greu de identificat la o privire superficială”.

Mass-media îndeplinește un rol social decisiv în procesul prin care omul și comunitățile pe care le compune încearcă să se raporteze prin cunoaștere la lume. Funcțiile ce îi sunt specifice asigură sincronizarea individului la realitatea din care face parte, inclusiv la propria lui personalitate. Dinamica acestora urmează transformările și adecvările petrecute în chiar mecanismele de reproducere ale mass-media.

Concepte cheie: funcție, mass-media, informație, culturalizare, comentariu, opinie, divertisment, evaziune

Tipologii mass-media

Mass-media se prezintă, astăzi, ca un ansamblul de instituții, având structuri diferite, modalități de lucru specifice, formate din specialiști în comunicare pe care îi numim jurnaliști (mai pot fi numiți gazetari, ziariști), care își desfășoară activitatea în locații speciale. Acestea se numesc redacții. O redacție este o structură de comunicare în masă, în care se realizează procesul de producție al pachetelor cu mesaje, ierarhizată strict și divizată pe tipuri de activitate. Ca spațiu, o redacție este formată din încăperi dotate cu echipamente și instalații care facilitează munca zilnică axată pe comunicare.

Principii ale mass-media

Principiile după care funcționează instituțiile mass-media sunt:

profesional – jurnaliștii sunt acele persoane care îndeplinesc sarcinile de serviciu având ca finalitate mesajele cu destinație publică. Ei au o pregătire de specialitate și experiență, astfel încât activitatea desfășurată să aibă randament și pregnanță;

concurențial – piața comunicării de masă este disputată concomitent de mai multe instituții specializate în producția și difuzarea de mesaje. Lucrul acesta influențează major chiar modalitatea în care se desfășoara munca de jurnalist, în primul rând conținutul mesajelor;

comercial – fiecare instituție mass-media este o societate comercială, care își desfășoară activitatea pe baza balanței de venituri și cheltuieli. Primul criteriu care apreciază favorabil sau negativ totalitatea operațiunilor de comunicare este profitul. Mediul jurnalistic a fost și este marcat de apariția a numeroase instituții noi, precum și depariția prin faliment a altora;

deontologic – profesioniștii din media se ghidează în activitatea lor de un cod deontologic. Acesta conține o sumă de prevederi care trebuie respectate pentru a asigura funcțiunea normelor eticii într-un domeniu marcat de responsabilitate și putere de impact public. O structură care poate chema la „judecată” ziariștii care au încălcat deontologia profesiunii de jurnalist este Consiliul de Onoare din cadrul Clubului Român de Presă, o structură formată din patronii unor publicații și posturi de radio-tv. Eventualele sancțiuni aparțin strict, ca aplicabilitate, mediul sau tagmei jurnalistice, fiind cu totul diferite de alte sancțiuni, pe baza legii, în penal sau civil, din cauza unor fapte reclamate în contul unor gazetari, pe baza materialelor publicate de aceștia;

ierarhic – o redacție este construită prin distribuția unor roluri, îndeplinite de către toți cei care concură la realizarea obiectivelor profesionale, statutul fiecăruia fiind determinat de atribuțiile ce îi revin. Funcțiile sunt de decizie și de execuție, structura redacțională fiind despărțită de structura managerială. Redacția este condusă de un director sau redactor-șef, cel care are în subordine un colectiv specializat pe roluri comunicaționale.

Mass-media comerciale și non-profit

Mihai Coman procedează la o tipologizare a instituțiilor de presă, având ca punct de pornire diverse criterii. Varietatea tipologică este determinată de multitudinea de modalități prin care mesajele sunt elaborate, de forma de prezentare a acestora și de experimentele care au loc permanent în instituțiile de presă scrisă și audiovizuală. Impactul internetului a fost și este imens, modificând substanțial chiar forma de prezentare a mesajului.

Un prim criteriu de tipologizare este economic, vizând profitul. Astfel, instituțiile media se împart în comerciale și non-profit sau de serviciu public. Primele, au luat ființă din dorința expresă a patronilor de a obține profit prin distribuția de bunuri de comunicare în masă. Ele nu depind de anumite surse de finanțare atrase, ci se descurcă financiar din produsele pe care le vând. Din acest punct de vedere, ar trebui să se bucure de o anumită independență editorială, câtă vreme singura instanță care ar trebui să valideze activitatea jurnalistică a instituțiilor comerciale este publicul, consumatorul. Modalitățile prin care beneficiarul mesajelor difuzate sancționează sau nu activitatea firmelor comerciale media este de două feluri: „în mod direct (prin creșterea sau scăderea vânzărilor unui produs) sau indirect (prin creșterea sau scăderea ofertelor de publicitate, a căror valoare este nemijlocit legată de mărimea audiențelor)”.

În ultimii ani, am asistat la un fenomen accelerat de integrare a instituțiilor media comerciale. Consecința acestui fenomen a fost apariția și consolidarea trusturilor de presă. Fenomenul de integrare s-a făcut pe orizontală și pe verticală. Pe orizontală, prin multiplicarea instituțiilor media avute în componență de către un trust de presă, fie că este vorba de redacții de presă scrisă, audio sau video, iar pe verticală, prin integrarea unor instituții media diferite ca formă de difuzare a mesajelor – media scrisă, vorbită și video (uneori, integrarea a pornit de la posturi de televiziune spre cele de radio, iar apoi spre redacțiile de ziare și alte publicații – este vorba despre trusturile Media Pro și Impact, alteori – cum este cazul trustului intitulat Centrul Național Media, patronat de frații Micula – integrarea a început de la publicații spre radio și apoi posturi tv).

Din nefericire, statutul de posturi comerciale, deci care au drept țintă obținerea de profit financiar, grație unei activități comunicaționale caracterizate prin credibilitate și profesionalism, a cunoscut modificări de substanță. Lucrul acesta a fost posibil în momentul în care au devenit patronii unor trusturi media oameni implicați direct în lupta politică (chiar lideri de partide politice) sau care și-au pus instituțiile de presă la dispoziția unor forțe politice. Consecințele au fost extrem de neplăcute, afectând chiar deontologia profesiunii de jurnalist, care își face din echidistanța politică o normă de credibilitate. Criteriul profitului financiar a fost eludat, în favoarea altor profituri – avantaje politice prin distribuirea unor roluri în executivul administrației centrale, sume de bani orientați către aceste trusturi sub formă de publicitate de stat, constituirea în grupuri de presiune menite să influențeze sau chiar să determină politicile publice etc.. Complicitățile dintre structurile patronale ale trusturilor și instituțiile politice și guvernamentale au fost alimentate de interesele survenite din ambele părți, în contextul în care, la sfârșitul ultimuluii deceniu din secolul trecut și debutul anilor 2000, mai multe trusturi de presă aveau imense datorii la stat, provenite din taxele și impozitele neplătite. În acest context, prea multe instituții media au devenit aservite editorial unor structuri politice, motiv pentru care și-au văzut afectat prestigiul, pierzându-și chiar bunul sau valoarea care întemeiază profesiunea de jurnalist – dreptul sau libertatea de expresie.

În ceea ce privește instituțiile media non-profit sau aflate în serviciu public, acestea atrag surse de finanțare de la instituții publice, începând cu partidele politice, structuri ale statului, ale societății civile sau ale mediului de afaceri. Baza în care sunt atrase fondurile financiare necesare exercitării funcțiunii jurnalistice sunt proiectele de utilitate și anvergură publică, având drept țintă beneficiul cetățeanului. Instituții cu rol de control supraveghează respectarea condițiilor în care instituțiile non-profit activează.

Începând cu perioada numită vârsta de aur a presei scrise (finalul secolului XIX, începutul secolului XX – până la primul război mondial) și până în prezent, trecând prin momentele în care au apărut presa radio, cea tv și apoi cyberspace-ul mass-media nu a încetat să se adapteze, să parcurgă perioade de prosperitate și avânt, punctate apoi de acelea de criză și de degringoladă. Redacția a fost locul în care s-au pus la punct strategiile noilor media, sub impactul schimbărilor provocate de însăși evoluția societății umane. Factorul care a influențat cel mai mult mutațiile din structurile de mesaje media a fost divertismentul, adaptarea jurnalismului la loisir, câtă vreme presa a devenit obiectul de interes nu doar a elitelor, ci în primul rând a imenselor mulțimi și comunități urbanizate.

Presa serioasă și tabloidul

Nevoia de a distra și de a șoca a a dus în câmpul jurnalistic spectacolul în care au fost „distribuite” senzaționalul, macabrul, carnavalescul, burlescul sau violența și sexul.

În raport cu acest criteriu, al negocierii dintre stațiul acordat știrilor și informațiilor de interes public și spațiul acordat divertismentului, scandalului, senzaționalului, sportului și vedetelor de tot felul, presa se poate împărți în mai multe categorii. Printre alții, Colin Sparks distinge între 5 tipuri de media, tocmai disociind între presa care acordă importanță lucrurilor serioase și cea de scandal, adică tabloidele (acestea sunt o categorie de publicații care își recrutează cititorii din categoriile medii și joase ca instrucție, pe baza subiectelor de scandal, a sportului, divertismentului și a ilustrațiilor de cele mai multe ori cu o tentă erotică cel puțin implicită):

presa serioasă – se axează asupra subiectelor de interes, asupra actualității politice, economice, sociale și culturale, radiografiind principalele subiecte ale spațiul comunitar propriu, dar și a celui mondial. Sunt respectate regulile profesionale, dar mai ales cele ale codului deontologic, printre acre și aceea a dreptului persoanei la intimitate. Ca exemple: Wall Street Journal, Financial Times, New York Times, Le Monde (din spațiul publicistic românesc – Ziarul Financiar, Cotidianul, Gândul);

presa semi-serioasă – păstrează interesul pentru subiectele serioase, dar alocă spațiu mai mare ilustrațiilor, faptului divers, articolelor de tip soft și feature. Este interesată și de subiecte care ar putea ținti persoanele aflate în vacanță sau care își petrec timpul finalului de săptămână. Ca exemple: Times și The Guardian (din România, România liberă sau Gardianul);

presa serioasă-populară – se axează masiv pe subiectele ce țin de industria divertismentului, de scandalurile din sferele societății „înalte” și pe foarte mult sport. Actualitatea este exploatată în regim de reportaj și interviu, cu insistență pe subiectele conflictuale și care au posibilitatea de a fi exploatate în grilă senzațională. În paralel, acest tip de presă acordă spațiu știrilor serioase, compensând astfel balanța ofertei. Ca exemple: Daily Mail, Daily Express, USA Today, iar de la noi Evenimentul Zilei și Jurnal Național;

presa tabloidă de chioșc – este presa ce se vinde la chioș, alături de cea serioasă. Se bazează aproape exclusiv pe divertisment, sport și scandal. Știrile serioase sunt puține și tratate într-un registru popular. Subiectele politice pot fi prezente, dar cu o mare încărcătură de can-can, cu accentul pus pe culise, zvonuri și viața personală a oamenilor politici (aventuri picante). Ca exemple: Sun, Daily Mirror, Bild, iar dintre cele autohtone Libertatea, Click;

presa tabloidă de supermarket – sunt publicațiile care fac cele mai mari concesii vulgarității, scandalului și subiectelor mondene, fiind mereu în căutarea unor subiecte prin care să fie compromise persoane influente în spațiul public. Apelează la serviciilor de tip paparazzi. Ca exemplu: Can-can și Atac la persoană.

Fiecare astfel de presă își are sectoarele de public pe care mizează atunci când își stabilesc politicile editoriale, forma și conținutul mesajelor. În ultima vreme, la noi, în spațiul românesc al mass-media, a sporit interesul pentru publicațiile gen tabloid, lucru facilitat și de caracteristicile spațiului public – numărul crescut de contexte scandaloase, personalități publice dubioase, apetența pentru vulgaritate, bălăcăreala, înjurătura și pamfletul care de cele mai mujlte ori nu are nimic de a face cu specia literară, ci cu atacul la persoană. În ultimii ani, posturile comerciale de televiziune au programat tot mai multe emisiuni care se înscriu în categoria presei de tip neserios, fie că este vorba de talk-show-uri de felul celui programat de Antena 1 – Un show păcătos, fie de emisiunea de pe B1TV – Interzis.

Ziarul și audiovizualul

O altă tipologie se inspiră de la suportul pe care este fixat mesajul în actul comunicării. Din acest punct de vedere, media se împarte în:

A. Presa scrisă. Este forma clasică prin care presa s-a afirmat și s-a impus ca a patra putere sau în calitate de „câine de pază al societății civile”. Termenul de „ziarist” a fost consacrat prin faptul că jurnaliștii au fost, aproape în mod automat, cel puțin până în urmă cu 80 de ani, angajații unor publicații.

Și în privința presei scrise avem de-a face cu o diversitate de situații, lucru care a fost determinat de tentativele fiecărei redacții de a-și optimiza veniturile și de-a câștiga competiția cu ziarele concurente. De aceea, în funcție de câteva criterii vom putea diferenția între tipuri de presă scrisă.

În funcție de format, putem discerne între (1) formatul tip ziar, în care oferta este sub forma unei pagini mari, A2 (în ultima vreme, tot mai multe ziare au renunțat la formatul mare, printre excepții putând enumera România liberă), (2) formatul tip „tabloid” sau A3, la care au aderat cele mai multe dintre cotidiane și săptămânale, (3) formatul A4 este specific doar câtorva publicații, mai ales celor care merg expres pe divertisment (cum ar fi cele dedicate integramelor).

În funcție de aria de răspândire, publicațiile sunt ; locale, metropolitane (specifice marilor aglomerări urbane), regionale, naționale și internaționale. Dacă în Germania sau Franța sunt foarte influente titlurile regionale, în Italia sau SUA au prioritate titlurile metropolitane, pentru ca în România cele mai influente cotidiane să aibă circulație națională.

În privința conținutului:

publicații generaliste – publică știri și materiale de presă care acoperă întreaga plajă a realității, încercând să fie un barometru al actualității și evenimentelor de cel mai mare interes;

publicații specializate – sunt mai degrabă cu apariție săptămânală, chiar dacă putem avea cotidiane de mare tiraj din categoria publicațiilor specializate (în România – Ziarul Financiar, Bursa, Prosport, Gazeta Sporturilor, iar în alte țări – La Gazetta dello Sport, L’Equipe, Financial Times, Il Solle-24, Handelsblatt, Wall Street Journal, La Croix, Christian Science Monitor.

În privința săptămânalelor, Roland Cayrol propune următoarea tipologie: publicații de informare politică și generală (The Observer, Stern, L’Expresso, Paris-Match, L’Express, Newsweek – în România nu avem exemple de această categorie), publicații economice (The Economist, L’Expansion, Capital), presa feminină (care se subdivide în presa de informare și divertisment, presa casei și a familiei și presa sentimentală), presa pentru copii și adolescenți, presa confesională și presa de divertisment (cu o foarte largă paletă – presa hobby, sportivă, de vulgarizare științifică, erotică etc.).

În funcție de ora de apariție, presa scrisă se împarte în publicații de dimineață, de prânz și de seară. În ceea ce privește presa românească, publicațiile de dimineață sunt cvasicopleșitoare. Concurența televiziunii și a radioului, care anunță cu promptitudine tot ce se întâmplă pe parcursul unei zile, a făcut inutilă presa scrisă de amiază și de seară.

B. Audiovizualul. Radioul a apărut imediat după primul război mondial, iar televiziunea a început să se extindă și să depășească stadiul experimental de la mijlocul secolului trecut. Practic, astăzi, acestea dețin o bună parte din totalul schimburilor simbolice sub forma mesajelor comunicării de masă. Mai ales televiziunea s-a extins, devenind mai mult decât o formă de comunicare, spre a fi un mod de existență, o componentă permanentă a vieții omului, din copilărie până la moarte (au fost semnalate decese din cauza extenuării unor persoane dependente de televizor).

Audiovizualul se poate clasifica și el după mai multe criterii:

după zona de acoperire: posturi locale, regionale, naționale, internaționale, planetare;

după conținut: generaliste și specializate (amploarea acestora din urmă a crescut, putând fi vizionate astăzi posturi tv de nișă – pentru știri, filme, desene animate, muzică de toate felurile, modă, știință, informații financiare, feministe, erotice).

Folosirea pe scară tot mai extinsă a spațiului virtual făcut posibil de softurile tot mai performante ale calculatoarelor și de aplicațiile de net a dus la tentativele reușite ale unor redacții din presa scrisă, radio și tv de a instala și administra site-uri. În spațiul jurnalistic local (Oradea), constatăm existența unor cotidiane cu pagini web, ce sunt vizitate de zeci de mii de consumatori media: Jurnal bihorean a fost primul care a avut inițiativa de a pune la dispoziția cititorilor site-ul www.bihon.ro, urmat fiind imediat și de alte publicații: Crișana și Realitatea bihoreană. Săptămânalul Bihoreanul a făcut același lucru, în 2008, fiind site-ul cel mai aplicat pe realitate și eveniment local, firește în grila consacrată de săptămânal, aceea de tabloid. În anul 2005, a luat ființă un ziar electronic fără corespondență pe un alt suport. Este vorba de www.contrastonline.ro. Tendința este aceea de a se renunța la instituțiile din presa scrisă pe suport de hârtie, în favoarea edițiilor electronice, mult mai puțin costisitoare din punct de vedere material și financiar. Criza economică anunțată pentru 2009 poate amplifica și urgenta acest proces.

Concepte cheie: redacție, ziar, tabloid, non-profit, serviciu public, trust de presă, presa electronică, audiovizual

Jurnalismul – vocație și profesiune

Riscul de a intra pe un teren friabil sau pe nisipuri mișcătoare atunci când întreprindem tentativa de a afla ce este un jurnalist este foarte mare. De cel puțin trei secole, jurnalistul a pornit pe lungul drum spre profesiune. Un drum anevoios, presărat cu multe succese, dar și cu eșecuri. De pe margine, publicul, beneficiarul muncii lui, l-a privit mai tot timpul cu neîncredere, cu un anume dispreț, poate din cauza faptul că profesiunea de jurnalist a fost asociată, nepermis (?!), cu aceea de bârfitor cu un scop malefic, de îndeletnicire puțin onorabilă, prin care erau răspândite zvonuri, minciuni și fapte senzaționale, care nu rezistau unei verificări simple. Având această „zestre” deloc onorabilă, în lipsa unui statut care să-l legitimeze, jurnalistul a intrat în era mass-media cu dorința de a fi, în sfârșit, ceea ce și-a dorit dintotdeauna – un profesionist recunoscut ca atare de toată lumea.

Jurnalism sau jurnalisme?

O analiză temeinică a profesiunii de jurnalist surprinde, la început, câteva caracteristici prin care se mărește dificultatea de a putea răspunde univoc la întrebarea ce este acela jurnalism? În privința atribuțiilor pe care le îndeplinesc, jurnaliștii acoperă o plajă mare de activități și roluri, fapt pentru care nu pot fi reuniți sub un numitor comun. O primă concluzie este aceea că nu putem vorbi de jurnalism, ci de jurnalisme, câtă vreme:

s-au impus diferențe majore între jurnalismul din presa scrisă, radio și televiziune, în privința redactării și prezentării știrilor, a evenimentelor și manifestărilor de interes public;

ritmul de lucru și abordarea materialelor de presă sunt diferite, în funcție de tipul de presă scrisă în care jurnalistul activează – cotidian sau săptămânal (amploarea materialului jurnalist, conceperea lui, formele de prezentare diferă spectaculos);

ca tematică, munca unui jurnalist diferă în funcție de domeniul în care își exercită meseria – actualitate, sport, divertisment etc.;

activitățile dintr-o redacție din sfera presei locale diferă de acelea dintr-un mare cotidian metropolitan sau național. De altfel, indiferent în care mediu jurnalistic te-ai afla, s-ar presupune că ai statutul de jurnalist, egal pentru toți. Ca influență, dar și ca mod de a acționa, există diferențe enorme între un reporter care lucrează pe eveniment la un ziar local și editorul știrilor din departamentul de politică externă a cotidianului New York Times, spre exemplu. Această diferență implică moduri cu totul diferite în care fiecare jurnalist se aplică asupra regulilor, principiilor, normelor și protocoalelor prin care se exercită profesia de jurnalist. Relațiile pe care cei doi le au sunt cu totul disproporționate, la fel cum este în cazul influenței sau prestigiului de care se bucură.

Mihai Coman observă slaba identitate socială a gazetarilor, câtă vreme, deși sunt cei mai importanți comunicatori în masă, încă nu este foarte clar dacă își consideră îndeletnicirea lor o profesie, o activitate, o îndeletnicire sau o artă: „dacă ei consideră educația academică și cultura ca avantaje sau dezavantaje în exercitarea muncii; dacă promovează valori stabile precum competența, responsabilitatea, experianța profesională sau valori imprecise precum flerul, norocul, inspirația”. Subminați interior de o anume doză de vag, jurnaliștii glisează între aplicarea standardelor tehnice prin care ajung să-și exercite atribuțiile într-o redacție media, pe de o parte, și apelul la vocație, la o anume tentație interioară, hrănită eventual de talent, poate chiar de o chemare irepresibilă spre munca de comunicator de masă.

Vocație sau profesiune?

Aflat la punctul de intersecție a mai multor profesiuni care interferează parțial, jurnalismul se revendică, în privința apartenenței, atât de la grupul profesiunilor liberale (cu care are în comun însăși structura mesajului, ca text), cât și de la grupul profesiunilor tehnice, câtă vreme jurnalistul este un fel special de muncitor la „banda rulantă” prin care se asigură fluxul comunicațional, relația dintre redacție și consumatorii media. Din acest punct de vedere, Denis Ruellan insista asupra naturii duble a profesiunii de jurnalist – „liberală în spirit și salarială în practica ei”.

Dificultatea de a contura mai precis ce anume se poate înțelege prin practica jurnalismului – o meserie, o artă, un hobby, o vocație? – devine și mai evidentă în momentul în care încercăm să definim termenul de jurnalism. Toate tentativele vor demonstra caracterul tautologic sau redundanța logică a acestora. Nici o definiție nu reușește să limpezească ambiguitățile structurale, să lumineze ce este, în esența sa, meseria de jurnalist. Termenul de jurnalist a apărut pentru prima dată în secolul al XVII, în publicația Journal des Savants, pentru ca mai apoi să se lărgească tot mai mult, înglobând activități tot mai diferite, dar subsumabile procesului prin care anumite comunități constituite legal pregăteau, editau, împachetau și distribuiau mesaje destinate consumului unui public cât mai extins.

O dată cu creșterea în anvergură a fenomenului comunicațional, cu impunerea presei ca un adorabil copil din flori al modernității, „jurnalismul nu a reușit să delimiteze un corp clar de competențe specifice: el oscilează constant între un set de tehnici privind scrierea și editarea și un corp de cunoștințe în măsură să legitimeze misiunea și responsabilitatea socială a jurnaliștilor. Altfel spus, atributele profesionale oscilează între elemente cu caracter mai degrabă subiectiv și conjunctural și elemente cu caracter științific și sferă largă de generalitate”. Pare a fi un blestem, profesiunea de jurnalist putându-și-l alege pe Ianus drept simbol. Toate tentativele de acreditare a unei imagini univoce, stabile, cristaline, menite să inspire credibilitate se izbesc de subminările provocate de caracteristicile aproximative, negociabile și mai puțin transparente ale activităților specifice. Oricât s-ar strădui, jurnalistul nu pare suficient de putincios pentru a ajunge, în sfârșit, la el însuși. Drumul autocunoașterii și legitimării pare a fi unul fără sfârșit. Dar, cel puțin, putem spune că are un anume folos…

Definiții ale jurnalismului

Câteva dintre definițiile date jurnalismului. Conform Statutului Federației Internaționale a Jurnaliștilor, jurnalistul este „orice personaă care, în mod regulat și pe bază de remunerație, depune o activitate care constă în a contribui prin cuvânt sau imagine la una sau mai multe forme mass-media”. În anul 1980, sub egida UNESCO, a fost redactat și adoptat un Protocol al Jurnaliștilor prin care noțiunea de jurnalist „desemnează orice persoană, indiferent de naționalitate, care are un serviciu plătit și regulat de editor, reporter, fotograf, cameraman sau tehnician de presă scrisă, radio sau televiziune, care își exercită profesia în acord cu principiile etice și cu normele stabilite de profesie; activitatea sa profesională constă în căutarea sau distribuirea informațiilor, opiniilor, ideilor, studiilor sau comentariilor pentru publicații periodice, agenții de presă, servicii de radio-televiziune sau știri filmate”. Enciclopedia Internațională a Științelor Sociale se referă la jurnalist ca la „o persoană a cărei ocupație principală constă în strângerea, scrierea și editarea unor materiale care, în general, prezintă și interpretează evenimente curente” iar Enciclopedia Britanică este de părere că jurnalistul se ocupă de „strângerea, scrierea și editarea știrilor”.

Toate tentativele de a depăși caracterul tautologic imanent sau redundanța privind semnificațiile și sensul noțiunii de jurnalism sunt sortite eșecului. Jurnalismul însuși se sustrage prinderii sale într-un concept. Poate că de vină sunt chiar practicile jurnalistice însele. O naliză sumară a câmpului jurnalistic românesc, în ultimii 19 ani, ne poate aduce unele lămuriri, prin caracteristicile care îi sunt specifice presei post-decembriste:

o recrutare haotică, fără criterii a celor care au exercitat profesiunea. Fenomenul a fost accentuat în anii ’90, pe un fundal al exploziei numărului de publicații și a lipsei unor instituții de tip academic prin care să fie legitimați lucrătorii din presă. În aceste condiții, redacțiile au fost umplute că toți cei care credeau că au vocație, cu toți iluminații și justițiarii de context, cu patrioții care erau gata să debiteze texte fără capăt pentru a-și exprima atașamentul față de „noua democrație” și, apăsat, față de dușmanii care complotau împotriva „poporului martir”. Ziariști au devenit, apoi, primii șomeri, iar patroni de presă primii milionari din tranziție;

lipsa unei experiențe în profesiune. Presa românească a anilor ’90 s-a caracterizat prin amatorism, impostură și un expresionism dat de avalanșa scandalurilor găzduite de paginile publicațiilor. Îndrăzneala, atașamentul față de înjurătură, atacul la persoană decis, perseverența în polemici suburbane au constituit „calități” jurnalistice prin care au fost suplinite atributele jurnalismului, etica profesiunii și nevoia de studiu pentru a afla, după primele experiențe gazetărești, care sunt regulile și normele meseriei;

lipsa unor forme de validare profesională. Dacă statutul Societății Ziariștilor, constituită ca instituție sindicală, în anul 1883, avându-i ca membri fondatori, printre alții, pe Hasdeu, Eminescu, Delavrancea și C. A. Rosetti, prevedea că puteai deveni jurnalist „relativ ușor, printr-o practică profesională de minimum trei ani și se menținea prin fidelitatea față de profesie și printr-un profil moral fără pată”, după 120 de ani, același statut putea fi obținut infinit mai ușor și păstrat fără nici un impediment, chiar dacă jurnalistul neofit își demonstra cu asupra de măsură incompetența. Acest fapt a provocat o decredibilizare a presei românești, caracterizată prin avânt și mai puțin respect fațăd e profesiune. Abia spre finalul anilor ’90, prin redacțiile mass-media apar și angajați cu studii de specialitate;

slaba coerență a organizațiilor structurate în interiorul tagmei jurnaliștilor. Fie că a fost vorba despre Societatea Ziariștilor Profesioniști sau de Asociația Ziariștilor Români sau de alte organizații cu anvergură națională sau locală, acestea nu s-au preocupat de curățarea branșei de elementele care au compromis-o, ci s-au mărginit să conserve un statut și o autoritate a jurnaliștilor, în disputele cu factorii de decizie din politică și sfera puterii judecătorești. O luptă continuă s-a dat în contra promulgării unei legi a presei, din cauza, legitimă, a temerii ca astfel să nu fie afectată libertatea de expresie. Pe de altă parte, lipsa reglementărilor sau persistența în Codul Penal a articolelor ce încriminau insulta calomnia sau defăimarea au provocat deservicii tendinței de legitimare a jurnaliștiloc drept profesioniști ai comunicării de masă;

apariția târzie a unui cod deontologic și lipsa unor măsuri eficiente pentru ca el să fie respectat. Clubul Român de Presă nu a reușit să rezolve situațiile de criză intervenite în sânul ziariștilor, cu ocazia unor cazuri de încălcare a eticii de presă, chiar dacă s-au luat poziții și s-au exprimat puncte de vedere în favoarea respectului față de norme. S-a manifestat mereu o teamă față de posibilele intruziuni în problemele interne ale presei din partea unor forțe ostile sau interesate să blocheze libertatea de expresie, ceea ce a determinat o reacție de solidarizare nediferențiată.

Ce este o profesie?

Interogația cu privire la faptul dacă jurnalismul este sau nu o profesie a primit răspunsuri diferite. Încercând să cuantifice criteriile care pot certifica o profesie, R. A. Beam a găsit următoarele atribute:

ocupația se constituie pe baza unui corpus de teorii și deprinderi, care pot fi învățate în medii academice acreditate și apoi experimentate într-o practică sau perioadă de stagiatură;

cei ce îndeplinesc ocupația respectivă au dreptul la libertatea de a o practica, în măsura în care își asumă și responsabilități;

profesia evoluează și își asumă o „cultură profesională” proprie – valori, norme și simboluri care sunt interiorizate de cei care practică meseria, de la o generație la alta;

cei ce practică profesiunea ajung să o idealizeze, subliniindu-i importanța, utilitatea și impactul public, capacitatea de a contribui la salvgardarea binelui comun;

colectivul dintr-o profesiune își propune să exercite ocupația, pentru care fiecare membru al colectivului și-a demonstrat aptitudinile, pe o durată lungă de timp.

În ceea ce privește profesiunea de jurnalist, aceasta nu îndeplinește primul criteriu, al treilea și ultimul, ceea ce ridică semne de întrebare cu privire la statutul de profesiune în cazul mass-media.

Profesionalizarea jurnalistului

Putem vorbi de un proces lent, dar consecvent prin care jurnaliștii, prin activitățile practicate, prin apelul la responsabilitate, norme și valori au transformat jurnalismul dintr-o ocupație problematică, într-o profesiune pe cale de acreditare. Acest fenomen al profesionalizării reprezintă „o formă complexă, de maturizare, în dezvoltarea diferitelor ocupații umane, în trecerea lor de stadiul de îndeletniciri la cel de meserii și profesii”. Lumea modernă a admis jurnalismul ca o formă predilectă a comunicării de masă, în pofida deficiențelor care nu o califică plenar drept o profesiune.

Nevoia zilnică de informații, dependența de știri sunt motivații tari ale compromisului potrivit căruia sunt declarați competenți să editeze și să difuzeze mesaje specifice unor domenii cum sunt educația, știința, societatea, cultura, sănătatea, mediul, investigația și ancheta oameni care nu au o pregătire de specialitate în domeniile respective, dar se bucură de statutul de jurnaliști – un „cetificat în alb” care le conferă dreptul de a fi comunicatori profesioniști. Mihai Coman admite că jurnalistul se află la mijloc, într-o ipostază ambivalentă: pe de o parte, afectat de modelul non-profesional – „bazat pe talent, individualism, slabă coerență organizațională, absența unui cod etic unanim acceptat”, pe de altă parte, tentat de modelul profesional – „bazat pe tehnici academice de formare și de transmitere a deprinderilor, pe spiritul corporatist, pe structuri organizaționale clare, pe instaurarea și aplicarea unor reglementări general acceptate etc.”.

Oricum, în câmpul de manifestare al comunicării de masă jurnalistul s-a perfecționat și și-a însușit o experiență uriașă, cel puțin de mai bine de o sută de ani. Lucrul acesta diminuează mult din ceața care a stat multă vreme cantonată în redacții și anunță profesionalizarea unei meserii care a avut o „copilărie” îndelungată și zburdalnică. Cât privește vocația, aceasta nu contravine, ca principiu, regulilor care trebuie să consolideze o instituție riguroasă.

Mereu de veghe pe granițele altor profesiuni, jurnalistul mai speră să-și construiască un blazon profesional fără cusur. De foarte mare ajutor îi poate fi faptul că a devenit indispensabil într-o lume în care comunicarea a devenit standard de succes și de existență.

Concepte cheie: meserie, profesie, vocație, jurnalism, jurnalist, profesionalizare

Jurnaliștii: reporterul și editorul

Este greu de stabilit, acum, care ar fi cel mai important departament dintr-o instituție mass-media. Fiecare pare a avea o importanță strategică: (1) departamentul jurnalistic este centrul nervos, creierul unei organizații care trebuie să asigure în flux continuu, standardizat, după reguli și norme precise, mesaje pentru mase, (2) departamentul tehnic (secretariat de redacție, tipografie, serviciile de producție din audiovizual) condiționează posibilitatea ca mesajul elaborat să fie omologat și difuzat, iar (3) departamentul economic (publicitate, marketing, contabilitate) realizează modalitățile prin care întreprinderea mediatică respectă condițiile necesare pentru ca societatea comercială să poată funcționa cu profit. O instituție media este una integrată, în care componentele funcționează pe bază de roluri și strategii, de asumare a algoritmului specific în urma căruia produsul este obținut în condiții de performanță.

Diviziunea muncii este cheia ce face posibilă această integrare. Din acest punct de vedere, Lars Engwal consideră că o redacție de presă are două mari componente:

cea normativă – este asigurată de munca jurnaliștilor propriu-ziși, a celor care au abilitățile de a stabili condițiile de realizare și de a obține efectiv produsul mediatic oferit spre consum;

cea utilitară – compusă din totalitatea celor care asigură profitabilitatea instituției (patronat, manageri), dar și condițiile tehnologice ale fluxului de mesaje.

Din prima categorie fac parte reporterii și editorii, cele două mari specializări ce dau imaginea meseriei de jurnalist.

Reporterul

Este cel care ar putea fi asemuit cu soldatul, cu acel infanterist aruncat în luptă pentru a cuceri, per pedes, teritoriile vizate de ofensiva unei armate. Indiferent dacă lucrează în domeniul presei scrise, audio sau video, el dă sens meseriei de jurnalist prin faptul că realizează condițiile elementare și concrete prin care mesajul este cu putință. Principala lui datorie este aceea de a fi mereu disponibil, capabil și suficient de priceput pentru a face față provocărilor, stimulilor și chemărilor realității, de a răspunde prezent, indiferent de circumstanțe atunci când evenimentul stă să se petreacă.

Reporterul și munca de teren

Zona de competență a reporterului este actualitatea, indiferent de domeniul în care este specializat: eveniment, social, politică, sănătate, economie, cultură sau sport. Potrivit lui G. Bohère, reporterul trebuie să fie capabil să identifice, să colecteze și să redacteze informații de interes public, în condiții de timp și de calitate. Pentru a reuși acest lucru, operațiunile pe care el trebuie să le realizeze sunt:

deplasarea pe teren, acolo unde s-a petrecut un fapt sau un eveniment de interes public;

adunarea de la fața locului a tuturor informațiilor și detaliilor pe baza cărora să poată descrie fidel faptul; colectarea de mărturii și documentarea din toate sursele posibile în legătură cu faptele petrecute, cu persoanele implicate și contextele care au favorizat producerea evenimentului;

verificarea temeinică, din mai multe surse, a dovezilor și mărturiilor colectate;

să redacteze un document scris pe baza observațiilor, mărturiilor, documentării și verificării informațiilor.

Precum se poate vedea, reporterul este un om de teren. Principala lui activitate nu se desfășoară în redacție, la birou sau în fața calculatorului, ci în priză directă cu realitatea: „scriitura jurnalistică, fără a fi o simplă ,oglindă’ a realului, rămâne totuși, în chip esențial, ancorată în dimensiunea referențială: ea pleacă de la și trimite la o realitate concretă, verificabilă, certă”.

Capacitatea unui reporter de a fi eficient în colectarea datelor de la fața locului, din teren, este condiționată de mai multe calități. Una este adecvarea la context. Modul în care se petrec lucrurile este diferit, de la caz la caz. Reporterul trebuie să aibă stăpânirea de sine și discernământul de a identifica repede contextul: fluxul celor petrecute, cauzele, consecințele și actorii principali ai faptelor. Spiritul de observație, cumpătul și prezența de spirit sunt calități care sunt indispensabile unui reporter, iar când este vorba despre un reporter de televiziune, la acestea se mai adaugă spontaneitatea, câtă vreme transmisiunile live au sporit considerabil, din dorința de a exacerba tensiunea și atractivitatea mesajelor.

Chiar la fața locului, reporterul trebuie să verifice informațiile pe care le are, în primul rând a mărturiilor. De foarte puține ori, reporterul ajunge în teren chiar când evenimentul este în desfășurare. De aceea, el trebuie să procedeze mai mereu la o reconstituire a faptelor pe baza mărturiilor acelora care au asistat la derularea întâmplării. De multe ori, adevărul este greu de stabilit pe loc, deoarece se poate ca martorii să aibă anumite interese în raport cu persoanele implicate și faptele consumate. Problema devine cu adevărat dificilă când avem de înfruntat episoade conflictuale, iar mărturiile sunt contradictorii. În astfel de situații, atitudinea cea mai înțeleaptă, dar și profesionistă, este aceea de a aștepta clarificarea datelor, eventual din partea organelor speciale, implicate în rezolvarea cazului. Orice hazardare poate fi contraproductivă, deoarece aparențele sunt de cele mai multe ori înșelătoare.

Dar există și un moment prealabil plecării pe teren. Este acela în care o informație (de la surse, de cele mai multe ori) sosește în redacție, anunțând faptul ce urmează a deveni subiectul știrii. Capacitatea de discernământ în astfel de momente este extrem de importantă. Reporterul trebuie să se consulte cu editorul sau șefii redacției pentru a lua decizia plecării sau nu pe teren. Niciodată munca unui reporter nu este o aventură decisă din proprie inițiativă, ci o misiune redacțională, realizată în echipă, aflată sub comanda editorului, cel care va decide cum și ce să devină subiect de știre.

Calitățile și obligațiile unui reporter

Credibilitatea surselor este, iarăși, un aspect decisiv în operativitatea misiunii redacționale și în succesul ei. Acesta este motivul pentru care o bună parte din munca unui reporter, mai ales în privința subiectelor de actualitatea și a evenimentelor de impact, depinde de capacitatea acestuia de a recruta și de a întreține legături durabile și serioase cu sursele aflate în locuri cheie, în instituții de contact cu realitatea în parametrii cei mai dinamici ai acesteia.

Mobilitatea unui reporter este factorul necesar care poate asigura rapiditatea cu care își îndeplinește munca. Acest atribut trebuie însoțit de colocvialitate. Aceasta se referă la măiestria cu care un reporter știe să dezlege limbile martorilor, ale celor care au ceva semnificativ de spus în legătură cu faptele întâmplate: „cel mai adesea, jurnalistul de teren își strânge informațiile dialogând cu actorii sau martorii evenimentuliui pe care l-a ratat. Altfel spus, textul său este ,povestea unei povești’”. În legătură cu acest spirit colocvial, mai trebuie spus că el trebuie însoțit de un bun-simț continuu. Nu de puține ori, reporterii ajung la evenimente cu efecte tragice. Se impune, tocmai pentru a nu deranja operațiunile de salvare care tocmai pot avea loc, dar și pentru a respecta suferința umană, ca reacțiile reporterului să fie foarte bine cumpănite, să fie rezervat și discret, să nu încerce să stabilească dialoguri în momente nepotrivite (de multe ori, se dă o luptă în chiar interiorul, în gândurile reporterului cu privire la oportunitatea unor gesturi, de dragul de a obține un material senzațional. Reacția cea mai nimerită este, în toate aceste cazul, o rezervă demnă și respect față de victime).

Verificarea informațiilor este o operațiune strict necesară, care continuă și după ce au fost adunate probele și mărturiile de pe teren. Din acest punct de vedere, reporterul trebuie să aibă alte calități, cum ar fi:curiozitatea, capacitatea de a face asociații de idei, spiritul analitic, deprinderea de a lucra pe calculator și de a folosi arhivele și punctul de documentare din redacție, eventual colaboratorii care pot furniza informații suplimentare în legătură cu un caz sau altul. O chestiune delicată apare în relația cu sursele: de multe ori s-a verificat în practică faptul că sursele au manipulat reporterii, în scopul de a obține anumite foloase în urma publicării materialelor de presă îndreptate împotriva unor persoane, pe baza mărturiilor sursei. De aceea, verificarea informațiilor oferite de către acestea trebuie făcută de fiecare dată cu maximum de minuțiozitate. În al doilea rând, este bine ca reporterul să dea dovadă de prudență și să nu forțeze publicarea unui material, chiar cu riscul de a pierde exclusivitatea, atunci când verificările indică dubii sau când este în joc onorabilitatea unor persoane.

După ce toate elementele sunt clare, după ce s-a documentat și edificat asupra aspectelor principale privind subiectul pe care urmează să-l transforme în text jurnalistic, reporterul redactează o primă formă a materialului, în redacție. O face sub indicațiile editorului, care îl avertizează asupra lungimii articolului sau știrii și a condițiilor în care va fi publicat sau difuzat. Reporterul știe că textul lui inițial poate suferi modificări și acceptă acest lucru pentru că este constient de faptul că aceste ajustări vor mări calitatea jurnalistică a mesajului, îi vor conferi impact și vizibilitate în raport cu alte materiale de presă conținute în aceeași ediție de ziar sau emisiune informativă.

Jurnalismul clasic a impus imaginea reporterului aflat mai tot timpul pe teren, în căutarea subiectului care să-l propulseze spre celebritate sau, de ce nu?, către premiul Pulitzer. Mutațiile intervenite în presă, în redacțiile unor instituții media, dar mai ales posibilitățile multiple prin care informația circulă au determinat o diminuare a muncii de teren a reporterului în favoarea redactării subiectelor din redacție, pe baza informațiilor culese din surse multiple: internet, agenții de presă, alte instituții media. Acest fapt, deloc profitabil, apropie nepermis munca reporterului de aceea a editorului, dar, mai grav, anihilează prospețimea mesajului, acel lucru care îi dă o anumită aplicație la concret. Ofensiva „jurnaliștilor de birou” nu face decât să crească vertiginos cantitatea mesajelor, dar în detrimentul valorii sau calității lor. Un reporter fără munca de teren este o contradicție în termeni.

Cum trebuie să fie un reporter bun? Răspunsul este dificil. Un reporter bun nu este, neapărat, un ziarist cu aplomb și cu energie debordantă. Succesul nu poate veni, decât la nimereală, în cazul în care reporterul face economie de rațiune și inteligență. De aceea, rețeta unui reporter bun nu poate fi dată, ci doar se poate construi crochiul unuia pe care să și-l dorească editorii și redactorii-șefi. Acesta ar fi, bărbat sau femeie, o persoană cu calități profesionale dovedite (cunoștințe din domeniul media, respect pentru codul deontologic, experiență), calități personale (devotat profesiunii, ambițios, cu putere de muncă, sănătos), calități moral-volitive (pasiune pentru meserie, onestitate, perseverență, o personalitate formată și nefluctuantă), calități spirituale (o cultură generală solidă, plăcerea lecturii, spirit analitic și de sinteză, tentația către autoperfecționare) – la toate acestea ar mai trebui să se adauge o calitate: cel de-al șaselea simț – cel al evenimentului.

Editorul

Este cel de-al doilea element care dă substanță jurnalismului sau, altfel spus, complementaritatea care, împreună cu reporterul, dă sens unei redacții. Dacă ne-am referi la tandemul reporter-editor prin prisma filosofiei lui Aristotel care distingea între patru cauze, atunci reporterului i-ar putea atribui cauza eficientă, iar editorului cauza finală (legată de scop).

Diferențe reporter – editor

Am definit, firește, metaforic, reporterul drept acel soldat sau mărșăluitor prin terenurile și spațiile în care realitatea dă contur concret faptelor și personajelor. Ei bine, prin contrast, editorul este, la figurat, stâlpul de rezistență al redacției, acel strateg ce-și mână în „luptă” legiunile, pentru a putea obține victoria prin care realitatea se sublimează în știri, materiale de presă, mesaje, producții informative, reportaje și interviuni, medalioane, opinii și editoriale, adică produsele de consum media. Dacă am propune o comparație mai puțin belicoasă, atunci editorul ar putea fi asemuit unui diriginte de șantier, veghind și monitorizând fiecare etapă a unei contrucții, aprovizionându-se cu materiale și materii prime necesare temeliei, pereților și acoperișului, finisajelor și mobilierului. Produsul media îi datorează spiritul reflexiv, gândirea aplicată, discernământul.

Editorul este un birocrat. Toate operațiunile prin care mesajul se încheagă și ia formă i se datorează, într-un fel sau altul. Primele și unele dintre cele mai importante operațiuni pe care le face, în ritm zilnic, sunt selecția (îndeplinirea rolului de gatekeeper) materialelor, a subiectelor și inițiativelor redacționale, în funcție de interesele instituției și de pregnanța ofertei, iar în al doilea rând, ierarhizarea subiectelor pe pagini și, în cazul emisiunilor tv, identificarea head line-urilor. Materia brută începe să prindă contur de știre sub mâinile și în raport de gândirea editorului: să fie șlefuită, să i se dea expresia cea mai tentantă, să surprindă cât mai limpede semnificațiile detaliilor sau sensul ce duce spre adevăr.

Într-o redacție, avem două categorii de editori: cei de departament și editorii de instituție (redactori-șefi, redactori-șefi adjuncți, secretari de redacție, directori și manageri). În ceea ce privește prima categorie, a editorilor de departamente, potrivit lui Mihai Coman, aceștia pot fi grupați pe mai multe tipologii:

după domeniul pe care activează: economic, politic, social, eveniment, sănătate, cultură, educație, sport, divertisment;

după produsele media pe care le realizează: ediții de dimineață, de prânz sau seară ale unor instituții locale, municipale, regionale, naționale sau internaționale;

după tipul de activitate: editori de grafică, fotografie, stilistică sau gramatică (copy-editor).

Atribuții ale editorului

Principalele atribuții pe care editorii le au în calitate de gatekeepers, în viziunea lui G. Bohère, sunt:

să direcționeze și să monitorizeze activiattea reporterilor de teren;

să opereze, în funcție de linia editorială a instituției mass-media, între materialele primite de la reporteri, colaboratori sau din alte surse, astfel încât să rezulte articole sau produse media bune de tipărire sau de difuzare;

să țină legătura cu diverșii colaboratori, să stabilească temele articolele de opinie și să medieze eventualele conflicte între punctele de vedere redacționale și acelea ale colaboratorilor;

să stabilească precis care este locul fiecărui material în pagină sau în sumarul emisiunilor informative;

să redacteze, atunci când este solicitat sau când crede că este nevoie, articolele redacționale (editorialele), ce reflectă poziția instituției în subiecte de actualitate.

Atribuțiile pe care le are transformă editorul în omul cel mai vizibil dintr-o redacție. În fiecare moment el trebuie să fie apt pentru următoarele obligații:

să conceapă forma ediției, în colaborare cu staff-ul redacțional și după ce s-a consultat cu managerul instituției media. Această responsabilitate este de prim ordin și asigură succesul întregii activități sau, dimpotrivă, poate aduce prejudicii materiale și de imagine în cazul în care se fac greșeli de strategie sau activitatea de gatekeeper a fost făcută defectuos;

să vegheze la buna desfășurare a activității. Din acest punct de vedere, editorul este un negociator. El este cel care reprezintă interesele fiecărui reporter în parte, dar și a echipei redacționale, în totalitate. Astfel, fiecare jurnalist ar vrea ca articolul scris de el să fie articolul de atac al primei pagini, iar jurnaliștii de televiziune țin ca știrea propusă să facă parte din headline. În același timp, editorul susține în fața managerilor și patronilor dorințele și opțiunile reporterilor sau intervin atunci când au de-a face cu un conflict de conștiință (în cazul în care un reporter refuză să semneze un articol modificat de editor, sau alții din staff-ul instituției, pe motiv că nu reflectă punctul său de vedere). O instituție media este bună, competitivă sau lipsită de performanță, în funcție de capacitatea editorului de a-și motiva echipa;

să ia decizii ori de câte ori se impune. O redacție este un loc al deciziilor în cascadă. Pe parcursul unei zile pot interveni situații dificile, conflictuale chiar, astfel încât mintea cea mai lucidă, care are planul strategic al întregii activități de producere a pachetelor cu mesaje, trebuie să intervină. Această atribuție îi revine editorului. Cea mai proastă opțiune este aceea de a întârzia luarea unei decizii. Faptul îi va atrage blamul șefilor, dar și dezaprobarea subalternilor. În cazul în care a luat o decizie, iar mai apoi a constatat că o alta ar fi fost mai bună, are datoria de a recunoaște că a greșit și de-a înlocui decizia inițială cu aceea considerată optimă;

să respecte și să vegheze ca întreaga echipă să țină cont de codul deontologic al profesiunii de jurnalist. Editorul este imaginea instituției. Sunt momente în care provocările și tentațiile în direcția forțării notei, a căutării senzaționalului cu orice preț sau a urgenței de a publica materiale neverificate sunt mari sau chiar imposibil de ținut în frâu. Interesele instituției media, ale patronatului, pot fi, câteodată, în dezacord cu normele profesiunii de jurnalist (de exemplu, a prefera să oprești de la tipărire o anchetă jurnalistică, în favoarea unui contract de reclamă!). Editorul trebuie să acționeze astfel încât compromisurile să fie cât mai mici sau chiar să nu fie admise.

Editorul – un personaj

Toți cei care studiază fenomenul mass-media admit că editorul este o personalitate care își pune amprenta pe instituția în care lucrează și că, uneori, felul lui de a fi și de a munci devine un brand: „instituțiile mass-media poartă pecetea personalității editorilor, care le imprimă o direcție și un stil, adeseori inconfundabile”. Un editor de prestigiu este un model. Calitățile care l-au impus devin tipare pentru cei care visează să parcurgă treptele profesiunii de jurnalist cât mai sus posibil. Tenacitatea, dorința de a se perfecționa, experiența de teren, relațiile de bună calitate din spațiul public, raporturile bazate pe respect și profesionalism din interiorul instituțiilor media sunt atributele care îi pot permite unui reporter să spere că într-o zi va ajunge editor, mai ales că în această calitate nu ajungi prin absolvirea unei școli, ci prin dovedirea unor competențe.

Pe e altă parte, nu totdeauna un editor este un personaj public marcant, o vedetă media și nici măcar un om cu influență deosebită în mediile politice. Asta pentru că nu toate publicațiile din lume au același calibru cu The Guardian, spre exemplu. Mai ales la nivelul presei locale, editorii nu sunt ceea ce cheamă a fi o persoană de succes sau un model. Mai degrabă obscuri, obsedați de dificultățile pe care le au de înfruntat în fiecare zi, unele din cauza tirajului care nu este la nivelul pretențiilor patronului, altele din cauza reporterilor nemulțumiți pe motivul salariilor proaste și sosite cu întârziere, editorii multor publicații din România se mulțumesc cu foarte puțin, chiar dacă, într-un fel, au puterea de a impune, la ziarele, posturile de radio sau tv la care lucrează acea imagine a lumii pe care o doresc. O putere colosală, un statut de invidiat, hrănite, poate, doar cu un covrig și eterna speranță că banii le vor ajunge până luna viitoare, în ziua de leafă.

Care ar fi calitățile cele mai importante care pot da profilul unui editor? Înainte de toate, un editor bun trebuie să fie un om bun! În sensul în care personalitatea sa să fie alcătuită armonios, nebântuită de orgolii, vanități și bovarisme. Iluziile care îl animă trebuie să fie construite într-un orizont al probabilității, dacă nu în acela al certitudinii viitoare. Foarte important este ca îndemnul de a face rău cuiva, cu intenție, să fie reprimat, în favoarea ideii de solidaritate și bună cuviință. Ideea ziaristului crud, feroce, care nu are nici mamă nici tată, gata să execute moral mai pe oricine și să-și folosească poziția jurnalistică pentru a se răfui cu dușmanii este tot ce poate fi mai rău și necuvenit. Adevărul spus nu trebuie să fie nici scuipatul și nici lovitura aplicată celui deja în genunchi.

Un editor bun trebuie să aibă cultură generală, o experiență cât mai bogată, energie inepuizabilă, generozitatea de a munci fără limite de program, precum și naivitatea de a crede că, nesmintit, ziua de mâine va aduce în ochii celor de care depinde soarta lui profesională zâmbetul candid al mulțumirii.

Concepte cheie: presa, reporter, redacție, surse, munca de teren, documentare, redactare, editor,

Jurnaliști sau (doar) comunicatori?

Tagma jurnaliștilor are, am văzut, un defect de identitate. Cu foarte mulgă greutate am putut stabili ce însemană a fi jurnalist, dar a fost aproape imposibil de dovedit dacă avem sau nu de-a face, când ne referim la jurnalism, cu o profesiune riguroasă. Lucrul acesta poate genera o oarecare iritare, dacă nu de-a dreptul o stare de nemulțumire sau frustrare, câtă vreme cei mai importanți comunicatori de masă știu că meseria lor are standarde de îndeplinit, norme de aplicat, etici de dovedit și o utilitate mai presus de orice discuție. O modalitate prin care se exprimă această trăire nefirească, această „disonanță profesională”, este hotărârea sau vehemența cu care jurnaliștii, cei ce-și desfășoară strict activitatea într-o redacție de presă scrisă, audio sau video, fiind ocupați cu construirea mesajelor pentru consumatori, își apără „teritoriul”. Toți cei care atentează, într-un fel sau altul, la calitatea de jurnalist, fără a îndeplini standardul redacțional enunțat mai sus sunt supuși unui gest de sancționare, prin refuzul de a fi atestați în branșă.

Sunt vizați cei ce dau târcoale profesiunii, anumiți comunicatori care pot intra în coliziune de interese cu jurnaliștii sau cei ce participă la activitatea de produccere a mesajelor, dar au de îndeplinit sarcini tehnice, colaterale și disjunse de operațiunile specifice elaborării acestora. Relațiile care se stabilesc între jurnaliștii cu „legitimație de presă” și alte categorii de comunicatori înrudiți sau implicați în construirea unor mesaje cu rol de distribuție în masă sunt de multe ori tensionate, inamicale sau conotate masiv de o indiferență care, de fapt, ascunde o vigilență continuă.

Să vedem care sunt aceste ocupații comunicaționale care interferează cu jurnalismul, dar mai degrabă disfuncțional, decât armonios.

Colaboratorii media

Este vorba despre cei care, fără a avea o pregătire jurnalistică sau intenția de a se manifesta ca jurnaliști, au o activitate de presă reflectată și obiectivată în anumite rubrici, materiale sau producții de radio-tv. De regulă, în această categorie se înscriu anumiți specialiști din domenii cum ar fi sportul, politica, literatura sau alte domenii ale spiritului, cei care compun jocuri logice sau cuvinte încrucișate, cei care dau sfaturi medicale, juridice sau redactează rubricile de horoscop.

Colaboratorii nu intră în schema redacțională a unui cotidian sau periodic la categoria „salariați”, nu îndeplinesc sarcini redacționale zilnice și nu au veleități de reporteri obligați la o monitorizare atentă a actualității. Rolul lor este mai degrabă unul auxiliar, (dar nu periferic, totuși!), de adjuvant editorial. Uneori, putem avea situații în care anumite rubrici (de regulă, de opinii) să fie susținute de personalități, de oameni cu nume greu într-un anumit domeniu, ceea ce poate suscita interesul din partea consumatorilor fixați pe rubrica respectivă și mai puțin pe conținutul redacțional al publicației. Este cazul analiștilor și specialiștilor în politică, prezențe obișnuite în pagilile ziarelor sau în studiourile tv. De asemenea, sunt numeroase situațiile în care un cotidian apelează la serviciile sezoniere – eventual cu ocazia unui eveniment competițional – ale unui reputat om de sport, altul decât reporterul de specialitate, tocmai pentru a spori prestigiul publicației. Nu totdeauna cooptarea unor colaboratori este văzută cu ochi buni de către titularii unor domenii, din redacțiile media, tocmai pentru că își văd amenințate pozițiile și prestigiul față de consumatori sau ceilalți membri ai breslei.

Freelancers sau pigistes

Sunt jurnaliști ca formație, dar care nu sunt legați de un anumit patron sau instituție mass-media, ci preferă să-și vândă mesajele pe care le realizează, în funcție de cine oferă mai mult sau se declară interesat de serviciile acestora. Pentru a avea calitatea de jurnalist independent (freelancer) trebuie ca respectivul comunicator să obțină din presă cel puțin jumătate din totalul veniturilor sale.

O astfel de calitate sau de situație în care se poate afla un ziarist maschează de fapt o posibilă sincopă profesională – ipostaza de șomer. Numeroși freelancers au avut, în trecut, calitatea de angajați ai unor organizații mass-media, calitate pierdută, fie prin renunțarea jurnalistului la slujba respectivă, fie în urma unui conflict cu patronatul sau cu conducerea executivă a instituției.

Numărul celor care prestează pe cont propriu a crescut. Astfel, în Franța, numărul acestora era, în anul 1980 de 1121, pentrru ca până în 1990 să crească de aproape 3 ori (la 3213 pigistes (procentual, prezența lor a crescut de la 6,7%, la 12%).

Personalul tehnic

Redacțiile sau instituțiile media sunt tot mai pline, mai ales în departamentele tehnic, economic și de marketing, cu tot mai mulți non-jurnaliști, specialiști în tehnici informatice, editare imagine sau sunet, cameramani, tehnicieni de platou, producători (în cazul televiziunilor și radiourilor), specialiști în distribuția mesajelor (inclusiv prin sateliți), economiști, agenți de vânzări. Acest tablou este un efect direct al tehnicizării formelor media, al nevoii ca mesajul să ajungă în termeni de timp record la consumatori și în parametri de fidelitate impecabili.

Între segmentul jurnalistic al redacțiilor și componentele non-jurnalistice se iscă, mult prea des comflicte. Izvorul lor poate fi unul pueril sau cât se poate de serios, subsumat următoarelor interogații:

cine e mai important, reporterul sau cameramanul, editorul sau producătorul, secretarul de redacție sau redactorul?;

a cui muncă este mai importantă din punct de vedere comercial – a segmentului de producție editorială sau a celui de vânzări și marketing?;

cine este cu adevărat jurnalist și cine este doar un tehnician obligat la un service cu rol adiacent?;

cine este indispensabil?

Rezolvarea acestor dispute sau tensiuni este obligatorie, riscul fiind acela de-a fi afectat produsul mediatic, imposibil de realizat altfel decât printr-o muncă de echipă solidară, competentă.

Purtătorii de cuvânt (specialiști PR)

Poate cele mai nevralgice situații se produc la „ciocnirile” dintre jurnaliști și specialiștii PR, cei ce lucrează în birourile de presă ale unor instituții cu care media are raporturi zilnice, pentru că au expunere publică majoră. Reticențele apar din rațiuni obiective sau din manifestarea unor complexe. Astfel, destui purtători de cuvânt au ajuns în aceste poziții de invidiat (din interiorul unor instituții cum ar fi poliția, primăriile, prefecturile, ministerele etc) după ce au lucrat în redacțiile din presă, fiind racolați în urma unor promisiuni de prosperitate materială sau alte avantaje. Aceștia se cunosc de cele mai multe ori cu jurnaliștii care vin la întâlnirile anunțate sau care scotocesc, incognito, respectivele instituții pentru a afla informații de interes public, dar care în numeroase ocazii sunt ascunse tocmai de specialiștii PR și de cei care îi plătesc.

S-a ajuns în situația în care, pentru a scăpa de interesul stânjenitor al presei, numeroase instituții publice au înființat birouri de presă pentru a cosmetiza informațiile sau pentru a le transforma în mesaje credibile, deși conțin minciuni și falsuri. Un jurnalist cu experiență se va feri de birourile de presă, pentru a se axa pe exploatarea unor surse din interiorul respectivelor instituții, tocmai pentru a nu risca să fie manipulat.

Relația jurnaliști – vedete media

Animatorii și prezentatorii au invadat producțiile radio-tv, indicând încă o dată rolul crescut și în continuă expansiune a divertismentului. Aceștia au o componentă jurnalistică, dar în bună măsură își asigură succesul și ajung vedete în primul rând prin calitățile specifice unui bun actor. De altfel, destui actori lucrează cu deosebit succes în audiovizual, iar prima mare vedetă proiectată și zămislită în laboratoarele postdecembriste ale tubului catodic a fost un actor – Florin Călinescu.

De asemenea, alte vedete, cu impact deosebit la public sunt prezentatoarele și prezentatorii principalelor emisiuni informative ale posturilor de televiziune. Puțini știu sau și mai puțini stau să se gândească la faptul că o echipă numeroasă a realizat un produs de calitate pentru care recompensa cea mai puțin meritată o ia cel ce devine o imagine-brand pe sticla televizorului: „pentru vedete, prestigiul profesional este sincron cu celebritatea. Iar celebritatea nu vine dintr-o performanță jurnalistică, ci din ,seducție’, din personalizarea și afectivizarea informației, din procedeele teatrale care vizează emoționarea și atragerea publicului”.

Animatorii sau moderatorii dezbaterilor de tip talk-show au, de asemenea, momentul lor de glorie. Televiziunile comerciale au pus la punct producții în care au atras personalități charismatice, oameni cunoscuți și îndrăgiți de public, showman-i capabili să devină vedete și să atragă puncte de rating. De cele mai multe ori, aceștia au cunoștințe sumare din profesiunea de jurnalist sau sunt de-a dreptul lipsiți de cunoștințe și deprinderi elementare, dar compensează prin arta actoriei sau prin excelența într-un domeniu de impact la public.

Echipele din spatele unor producții tv în care „caimacul” notorietății îi revine exclusiv animatorului sau moderatorului au frustrări pe care și le reprimă cu greu, dar care pot izbucni, uneori, în conflicte deschise. De multe ori, vedetele și profesioniștii din media se sfidează reciproc sau chiar se disprețuiesc. Cei câștigați sunt animatorii, care au contractele cele mai mari, cele mai bine plătite, din întreg audiovizualul mondial.

Reporterii speciali

Sunt la bază, de regulă, reporteri sau jurnaliști de investigație. Nevoia de a șoca, rețeta evenimentelor transformate în fapte senzaționale i-au determinat pe producătorii emisiunilor informative să apeleze la un truc: prezența într-un spațiu exotic și potențial periculos, în care se petrec fapte la cald (de cele mai multe ori violente), a unor jurnaliști în regim special. Câteva nume s-au impus: Cătălin Radu Tănase, Cristian Zărescu sau Adelin Petrișor. Aceștia sunt folosiți în emisiunile de știri pe post de eroi ai contextelor. Totdeauna, realitatea este scenografiată astfel încât să se obțină efectul maxim, iar reporterii speciali să înfrunte o situație ce poate deveni periculoasă sau să scape de sub control. Fiecare riscă sau mimează riscul. Putem exemplifica prin cel puțin trei situații în care reporterii speciali au mimat riscul, căzând chiar în ridicol. La începutul anilor 2000, Cătălin Radu Tănase a îndeplinit rolul de reporter special într-un context ridicol: undeva pe Valea Trotușului, lângă o cabană , s-a consumat un viol urmat de uciderea victimei de către agresor. Reporterul special al Pro TV a intrat în direct, arătând telespectatorilor, după ce a încercat să dramatizeze contextul, piatra cu care agresorul i-a zdrobit capul victimei (e penibil să faci pe reporterul special de la locul unui viol)! O altă situație situație s-a petrecut în vara anului 2006, cu ocazia inundațiilor. Cristian Zărescu a fost trimis la Aiud, unde se aștepta ca orașul să fie acoperit de ape. Producătorul l-a pus însă pe reporterul special într-o situație stânjenitoare în momentul în care acesta s-a căznit să inducă panica, deși apa nu trecea de glezna de la picior. A treia situație s-a consumat în iarna dintre anii 2008/ 2009, când deși a fost lipsă cronică de zăpadă, s-a întâmplat să ningă, totuși, câteva ore. Acesta a fost prilejul unui producător tv să trimită un reporter special în zona montană, să-l pună sub reflectoare, având grijă să fie complet acoperit de zăpadă, ca și când s-ar fi petrecut o catastrofă, iar toată România ar geme sub omăt. Efectul a fost unul comic!

Bovarismele jurnalistului

Numeroși gazetari dezvoltă ceea ce am putea numi personalități fictive, consumând steril idealul de-a fi sau de a deveni ceea ce nu le stă în putință să fie. Așa cum se știe, jurnalismul este înrudit cu multe profesiuni, dar nu se confundă cu ele, ci se păstrează doar în limitele faptului comunicațional. Mânat de elan, se poate întâmpla ca un jurnalist (să nu uităm că Hermes avea în picioare sandale prevăzute cu aripi din aur!) să experimenteze roluri care nu-i sunt proprii sub raport profesional sau să exibe apucături specifice boemei. Astfel de trăiri nu fac decât să dezvăluie bovaricul ce zace uneori în cei care doresc cu orice preț să pară ceea ce sunt.

Relația jurnalist-sociolog

Jurnalistul și sociologul au în comun foarte multe lucruri care țin de exercitarea profesiunii: observarea atentă a realității, a comportamentelor și atitudinilor, relația cu mulțimile și inventarierea unor mărturii. Practic, sociologul și jurnalistul vizează descrierea cât mai fidelă a fenomenelor sociale, a faptelor de viață, într-o stilistică sobră, marcată de narativitatea având drept scop descrierea exactă a unor întâmplări și personaje. Totul trebuie să se subsumeze obiectivității, cu cât mai puține elemente de subiectivitate epatantă și de emotivitate.

Dar asemănările se opresc aici. Jurnalistul se desparte de sociolog prin faptul că motivațiile muncii lor sunt complet diferite: dacă sociologul încearcă să descrie o realitate pentru a o aduce la concept, la o paradigmă menită să modeleze o realitate prin noțiuni și teorii, jurnalistul are drept obiectiv doar concretul sau „evenimentul pentru calitatea sa de a fi unic și relevant”.

Relația jurnalist – istoric

Asemănările sunt numeroase, poate cu atât mai mult cu cât ne simțim cu toții atrași de istorie, în măsura în care ne fascinează episoadele marcate de eroism și personalități proeminente. Iată cele mai importante locuri în care istoricul și jurnalistul consonează:

aplicația la eveniment. Fiecare în parte, istoric și jurnalist, vânează acel fapt extraordinar, capabil să fixeze timpul și să determine mersul lucrurilor. Istoricul o face decupând „felii” mari de timp, iar jurnalistul savurând durata clipei;

amândoi caută mecanismele care au declanșat fenomenele sau evenimentele, ce se află în spatele aparențelor, cauzalitățile și resorturile intime ale faptelor;

și istoricul și jurnalistul folosesc surse și trebuie să citeze riguros atunci când fac trimiteri la mărturii.

Scopurile investigațiilor pe care le fac istoricul și jurnalistul sunt, însă, complet diferite: primul este asemenea unui arpentor care „măsoară” umbrele trecutului, încercând să afle adevărul, iar cel de-al doilea este fascinat exclusiv de actualitate, de pecetea proaspătă a prezentului. De notat este, totuși, faptul că presa este un izvor valoros pentru istoric, o sursă prin care poate ajunge la adevărul trăit, la „murmurul” vieții din spatele evenimentelor tratate doct și obiectivist, în litera și spiritul tratatului de istorie.

Relația polițist (procuror, detectiv, agent secret) – jurnalist

O anume aură romantică și spiritul aventurii pot înfiripa în gândul jurnalistului ipostaza de justițiar. De aici până a se crede un Superman nu este de multe ori decât ceva mai puțin decât o trăire stânjenitoare.

Mai multe „fire” pot lega detectivul de jurnalist:

amândoi sunt în căutarea informației. A o obține presupune, de multe ori, apelul la mijloace mai puțin ortodoxe, la „stoarcerea” unor surse, la folosirea unor inși plantați în locuri periculoase, puși apoi să „toarne”: „detectivul și jurnalistul preiau (la modul real, dar mai ales la cel simbolic) o parte din atributele specifice eroului justițiar, fie el cavaler medieval, haiduc, domnitor iluminat, procuror incoruptibil sau lider spiritual”;

amândoi sunt dispuși să-și asume riscuri și să stabilească în nume propriu ce este binele și răul. Investigația devine scop în sine, fiind folosite toate mijloacele pentru a o duce la capăt, uneori riscând viața unor oameni sau demnitatea altora;

ignorarea dreptului la viață intimă a persoanei.

Ceea ce-i deosebește este însă esențial: scopul investigației jurnalistice este unul public, pe când agentul de informații folosește datele culese pentru a le păstra departe de ochii și urechile publicului, fiind furnizate doar unor instituții de drept. În plus, mijloacele pe care le au la dispoziției oamenii legii, pe de o parte, și jurnalistul, pe de alta, în exercitarea anchetei sunt profund diferite: jurnalistul nu poate apela la forță și nu poate lipsi de libertate persoanele pe care le intervievează, nu poate pedepsi și nu poate constrânge prin nici un gest contrar voinței celui aflat în investigație.

Relația scriitor – jurnalist

Este, de departe, cea mai delicată și fecundă relație, pentru că între literatură și jurnalism pare a se subîntinde o rețea invizibilă de canale de comunicare și complicități. Oricum, sute de ani, istoria presei poate sta mărturie!, mari sriitori au fost și jurnaliști, chiar dacă nu reporteri de investigație, cel puțin au colaborat la mari publicații, în care au inserat numeroase articole de opinie sau roman-foiletoane. Este vorba, printre alții, de Johnathan Swift, Voltaire, Balzac, Daniel Defoie, W. Faulkner, Camus, T. Capote, J. P. Sartre, Zola, Hugo, iar de la noi Eminescu, Ion Heliade Rădulescu, Ioan Slavici, Mircea Eliade, Constantin Noica, Eugen Ionesco etc.

Dincolo, însă, de aparenta asemănare dintre scriitor și jurnalist, nimic nu pare a-i lega în afară de literele alfabetului! Dimpotrivă, totul pare a-i despărți: mod de lucru, calitatea și semnificația textului elaborat, relația dintre text și creatorul lui.

Astfel, scriitorul se bazează pe calitatea autoreferențială a creației sale, pe când textul jurnalistic este unul strict referențial. Referențialitatea se stabilește în acord cu semnificațiile textului. Literatul se bazează pe imaginar și ficțiune pentru a propune o realitate expresivă, dar alternativă la realitatea naturală, cu care poate avea în comun câteva aspecte și situații, personaje și contexte, dar, în ansamblu, opera literară este autoreferențială (mecanismele ei de producere țin intim de gândul liber al scriitorului). Jurnalistul ține cont de realitate, rămâne lipit de ea, pentru a obține o referențialitate mereu verificabilă, demonstrabilă și cât mai convingător mărturisită. Scriitorul este profund subiectiv, ludic, dispus la fantezii și improvizații dintre cele mai incredibile, dar care să aibă forță de seducție, în schimb jurnalistul este analitic, obiectiv, lucid și responsabil de veridicitatea celor relatate.

În al doilea rând, opera literară se realizează printr-un proces în care scriitorul se abstrage în sine, se izolează pe o perioadă mare de timp, încercând să se situeze într-o lume alternativă; textul jurnalistic este construit în mustul sau în febra actualității, necesitând minute sau cel mult ore pentru a fi terminat. În al treilea rând, opera literară nu se verifică decât la nivel estetic, standardele pe care trebuie să le îndeplinească fiind strict stilistice și narativ-creatoare; textul jurnalistic este supus mereu validării prin surse și mărturii.

Și regimul proprietății este diferit. Opera literară aparține scriitorului, care o poate vinde, personal sau prin utilizarea unor impresari, caselor de editură interesate. Textul jurnalistic aparține instituției media, nu celui care l-a redactat. Acesta primește salariu pentru activitatea pe care o prestează, conform unor dispoziții contractuale.

În sfârșit, textul literar și cel jurnalistic mai are specifică o mare deosebire. Aceasta ar putea fi formulată în raport cu canonul timpului lecturii. Textul jurnalistic care apare publicat într-un cotidian are o „viață” lungă de doar 24 de ore. După acest interval, textul se perimează acut. Devine inactual, fanat, fără putință de a trezi interesul cuiva (un individ care citește un ziar vechi de o săptămână poate risca să fie declarat dement!). Textul literar nu are moarte. Valoarea lui se transmite, prin lectură și analiză critică, de la o generație sau alta, fără a fi diminuată d etimp. Dimpotrivă!. Astfel Cervantes sau Dostoievski, Proust ori Joyce sunt citiți oricând, grație plăcerii estetice a lecturii, nu nevoii de informație.

Jurnalistul nu are nici un motiv să fie bovaric, să aibă frustări sau nostalgia unui scriitor neîmplinit. E suficient să fie ceea ce este! Gloria îl poate găsi și pe el. Iar dacă nu se petrece lucrul acesta prea des, cel puțin jurnalistul are bucuria de a fi, ca notorietate, mult mai vizibil decât polițistul, istoricul, sociologul sau chiar scriitorul. În zilele noastre, reportajul este mult mai gustat decât proza scurtă, iar investigația de presă trezește mai multă curiozitate decât romanul de aventuri.

Concepte cheie: colaborator, personal tehnic, freelances, animator, vedetă, bovarism, istoric, detectiv, scriitor, referențialitate, autoreferențialitate

Birocrația de tip jurnalistic

Instituțiile de presă se văd confruntate, zilnic, cu numeroase dificultăți care provin din tipul de activitate pe care îl desfășoară: transformarea informațiilor despre realitate în mesaje pentru consumul de masă.

Cauze de stres și presiune

Responsabilii cu fluxul de producție specific mass-media au de suportat presiuni mari, stres și spaima de-a nu reuși să facă față solicitărilor și mai ales pretențiilor consumatorilor. Materia primă pe care o folosesc – informațiile despre cele petrecute într-un interval de timp și pe o anumită suprafață geografică – nu este porționată astfel încât în fiecare moment un număr determinat și planificat de informații să intre pe „banda rulantă” la care comunicatorii lucrează pentru a elabora pachetele cu mesaje. Dimpotrivă, realitatea rezervă surprize: sunt zile cu un volum mare de informații dintre cele mai importante și diverse (uneori, două sau trei evenimente sunt anunțate simultan, determinând probleme în alocarea resurselor umane pentru rezolvarea tuturor situațiilor ivite), precum sunt destule zile în care nimic nu pare să se întâmple. Indiferent, însă, de ceea ce se petrece sau nu în câmpul realității, instituțiile media trebuie să producă.

O redacție este asemenea unei mori care trebuie să macine continuu. Pe de o parte, editorii trebuie să-și facă treaba de gatekeepers, selectând mesajele în funcție de amplitudinea lor și de interesul public pe care l-ar putea determina, iar pe de altă parte, reporterii sunt nevoiți să găsească singuri sau prin sursele pe care le au subiectele de impact. În plus, angrenajul redacțional, prin toate departamentele sale, este obligat să funcționeze, iar această funcționalitate să fie legitimată de calitatea mesajelor realizate și distribuite consumatorilor.

Din toate aceste motive, activitatea într-o redacție sau instituție media este organizată după un model industrial, astfel încât randamentul să fie asigurat. Tipul de organizare specific acestui mod de producție, tipic capitalist (orientat spre profit, spre maximizarea randamentului și optimizarea efortului) este cel birocratic. Fundamentală este posibilitatea de standardizare a operațiile efectuate de către cei implicați în fluxul productiv: „instituțiile mass-media sunt organizații complexe care produc mesaje în ritm industrial; în consecință ele trebuie să aplice tehnici de raționalizare a producției, bazate pe standardizarea produselor și a procedeelor de fabricație și pe birocratizarea aparatului de producție”.

Consecința este una care obligă organizațiile media să se supună unor reguli, norme și proceduri de raționalizare strictă: „jurnaliștii lucrează în organizații birocratice, caracterizate prin ierarhie, diviziune și rutinizare a muncii, pe baza unor reguli și proceduri relativ standardizate. Scopul acestora este eficiența în strângerea, scrierea și transmiterea informațiilor”. Nevoia de a reuși să se alinieze unor pretenții privind randamentul și ritmicitatea activităților comunicaționale determină managerii instituțiilor media să aplice normele birocratice, astfel încât: (1) administrarea departamentelor (jurnalistic, tehnic și economic) are loc prin folosirea unor specialiști și experți; (2) redacția este subîmpărțită în secții și segmente, în baza diviziunii muncii, conduse de alți experți și profesioniști; (3) redacția se ghidează după un regulament de ordine interioară, potrivit căruia întreaga organizare este algoritmizată, relațiile între departamente și angajați sunt strict determinate, (4) criteriile raționale stau la baza selectării informațiilor și a felului cum este finisat mesajul, iar (5) deciziile se iau în conformitate cu procedurile de rutină implementate.

Privit astfel, jurnalismul nu mai are nimic în comun cu improvizația, inspirația de moment, instinctul care îți spune unde și cum este știrea, iar jurnalistul are figura unui funcționar aplicat asupra procesului de fabricare a mesajelor, mai degrabă decât sufocat de grija ca nu cumva să-l părăsească muza în momentul redactării unui text. Modelul „benzii rulante” a schimbat substanțial câmpul ziaristicii, tocmai pentru a face față provocărilor concurențiale și din punctul de vedere al reacției eficiente, în interiorul instituției, în diverse momente ale fluxului de activitate, la impulsurile din exterior: „organizarea birocratică a instituțiilor de presă derivă, deci, din confruntarea permanentă cu fluxul inconstant de informații care asaltează redacțiile și care reprezintă o sursă permanentă de imprevizibil” .

Organizarea de tip birocratic din media nu este însă la fel de rigidă precum în ramurile industriale, ci avem de-a face cu o aplicare a birocrației profesionale, nu mecanice, care apelează la competențe, nu la reguli inflexibile, aplicabile indiferent de context.

Punând în relief tocmai specificul muncii într-o comunitate de comunicatori de masă, sociologul englez Jeremy Tunstall vorbește despre faptul că unor astfel de instituții le este specifică o „birocrație nebirocratică”, tocmai datorită imposibilității de a păstra standardele și rutina, când avem de-a face cu jurnaliști și cu operațiunile greu de uniformizat prin care mesajele sunt construite și difuzate. Într-adevăr, zilnic rutina muncii pare să fie aceași, doar că informațiile care stau la baza activității sunt mereu altele, au alt conținut, în funcție de întâmplările lumii reale. A aplica orbește mereu aceeași schemă, poate duce la o anumită eficiență, dar standardizarea se transformă în șablon, ceea ce sărăcește până la monotonie caracteristicile mesajelor.

Așa cum se știe, jurnaliștii nu au deloc siguranța zilei de mâine, la fel cum patronii unor instituții media nu sunt niciodată siguri că din punct de vedere economic profitul va fi realizat. Mediul din presă este unul cât se poate de instabil și imposibil de prevăzut în evoluție, astfel încât incertitudinea este un motiv de stres permanent. În plus, asupra oricărei instituții media, potrivit lui Mihai Coman, acționează mai mulți factori de presiune. Aceștia își pun amprenta asupra echipei sau colectivului, ca ansamblu, dar și asupra fiecărui jurnalist sau tehnician în parte.

1. Presiunea exercitată de fluxul de informații

Informațiile nu se găsesc sub formă de zăcământ natural, așteptând doar să fie exploatate. Dimpotrivă, cele mai multe dintre informațiile cu care lucrează o instituție de presă trebuie să fie căutate, astfel încât reporterii au pus la punct strategii laboriaose în urma cărora să poată intra în posesia acelor informații care vor amorsa „știrea bombă” sau măcar cu care vor intra pe prima pagină ori în headline-ul știrilor de televiziune.

Goana după informații este specifică întregii echipe redacționale, pentru că orice sincopă în aprovizionarea cu această „materie primă” atât de prețioasă produce disfuncții majore, afectând chiar existența instituției media sau a factorului uman care îi dă consistență și prestigiu. Toți editorii din lume vor încerca să procure informații astfel încât să lucreze cu o supraofertă de știri. Doar așa vor putea fi „paznici ai barierei” copetitivi, în stare să decanteze din noianul de știri al zilei ceea ce are valoare și percutanță la consumatori.

Informațiile au grade diferite de importanță și relevanță jurnalistică. Cele mai căutate sunt informațiile bine ascunse, care o dată dezvăluite pot declanșa o serie de știri și materiale de presă incendiare. Acestea dau naștere, de regulă, la ceea ce se cheamă scandalul de presă sau investigația jurnalistică. Ele nu vor fi obținute niciodată în cadrul conferințelor de presă și nici nu vor fi conținute în comunicatele pe care toate redacțiile le primesc din diverse puncte și birouri instituționale. De obicei, astfel de informații au regim de exclusivitate și sunt obținute „pe surse”, adică sunt rezultatul muncii reporterilor care folosesc persoane influente din toate mediile (politice, administrative locale sau centrale, servii secrete, poliție etc.) pentru a da de urma unor documente, mărturii sau indicii pe baza cărora să se declanșeze scandalul.

Cel mai mare stres redacțional este acela provocat de faptul că media concurentă are informații pe care tu nu le ai. Starea se tensionează, editorii intră în panică, iar reporterii pleacă să afle ceea ce poate ziarul rival știe deja. Din fericire, astfel de informații sunt relativ rare, astfel că ediția de știri a televiziunilor precum și paginile publicațiilor se umplu cu știri și materiale de presă cu regim normal, care sunt elaborate pe baza unui flux informațional specific întregii media.

Potrivit lui Mihai Coman, cele mai uzuale surse sunt:

agențiile de presă, bibliotecile, arhivele, institutele de cercetare a opiniei publice și centrele de documentare;

instituțiile mass-media;

materialele aduse de angajații instituției media;

oferta colaboratorilor permanenți sau ocazionali;

tot ceea ce se primește de la cititori sau persoane ocazionale;

materialele difuzate de birourile de presă ale unor instituții publice.

O redacție bine echilibrată și suficient de elastică în privința secțiile ce o compun își va construi modalități prin care să aibă un flux continuu de știri și informații și își va pune la punct un sistem prin care exclusivitățile să îi dea acea pregnanță care să îi susțină credibilitatea și influența la publicul țintă. Indiferent însă, cât de bine va fi pus la punct acest mecanism, stresul provocat de informație va fi unul permanent. Important este ca el să nu devină acut.

2. Presiunea factorului economic

Orice instituție mass-media este o societate comercială. Ea acționează pe un câmp în care se manifestă cu putere interesul material și financiar. În ceea ce o privește, interesul său este acela de a obține profit în urma activității desfășurate. În consecință, mesajele, în totalitatea și în diversitatea lor, sunt marfă, în sensul economic al noțiunii. În media, a produce marfă pe stoc înseamnă a edita publicații sau a difuza emisiuni care nu aduc reclamă sau care nu au audiență la public.

Departamentul de vânzări a crescut ca însemnătate în toate organizațiile de comunicare în masă. Agenții ce lucrează aici fac tot posibilul pentru a vinde marfa, adică mesajele produse de echipa redacțională. Firește, calitatea mărfurilor condiționează direct cumpărarea lor. Lucrul acesta funcționează și în media, dar nu tocmai ca în toate celelalte societăți comerciale.

Contractele de reclamă și de publicitate vin, de regulă, direcționate pentru anumite pagini, în presa scrisă sau pentru anumite producții radio sau tv. Se poate întâmpla ca, din pricini greu de anticipat, firma sau societatea comercială care a făcut contract de reclamă să dorească rezilierea lui din cauza faptul că ziarul respectiv i-a adus prejudicii (știri sau alte materiale care au pus firma într-o lumină nefavorabilă) sau pentru că în emisiunea vândută și în care este difuzat sportul de reclamă au fost inserate mesaje care nu au convint. În aceste situații, instituția media are de ales între a opri difuzarea emisiunii sau a mterialelor de presă incriminate sau de a pierde banii din contractul de publicitate. De cele mai multe ori, managerii firmelor media preferă prima variantă. Motivul – nici în mass-media banii nu au miros!

3. Presiunea factorului politic

Mediul politic exercită o presiune continuă asupra mediului jurnalistic. Motivul este cât se poate de clar: presa este interfața dintre liderul politic și mulțime. Interesul este acela ca imaginea pe care o are în media un politician sau altul să fie cât mai bună cu putință, iar, dacă se poate, imaginea adversarilor să fie cât mai negativă. Această rațiune determină o curtuazie din partea mediului politic față de redacțiile de presă ori față de anumiți exponenți ai acestora, care sunt considerați lideri de opinie. Adevărate strategii de imagine sunt puse la punct, nu doar în timpul sau în preajma campaniilor electorale, ci în mod permanent

Conducerile publicațiilor, posturilor de radio și de televiziune au contacte oficiale, discrete și ascunse cu mediul politic, în primul rând cu forțele de la putere, acolo unde se administrează banul public și se pot obține favoruri. În funcție de politicile editoriale avute, anumite instituții media sunt considerate pro-guvernamentale sau pro-opoziție, dar niciodată lucruile nu stau pe loc ci evoluează. Sunt cunoscute cazuri în care anumite organe de presă sau anumiți ziariști și-au schimbat atitudinea față de unii lideri politici sau față de anumite partide, înainte sau după alegeri.

Existența unor instituții media este influențată de mediul politic, mai ales în cazul democrațiilor neconsolidate sau în contexte de criză și instabilitate economică și socială. Acesta este motivul pentru care șefii instituțiilor media sunt foarte atenți la relațiile pe care le au cu mediul politic, cu factorii de putere și centrele de putere informală, încercând să se pună la adăpost de eventuale reacții adverse. Pe de altă parte, instituțiile de presă se spionează între ele, denunțând atunci când au probe complicitățile dintre mediul politic și cel comunicațional. Astfel a fost declanșat, în anii 2003-2004, scandalul legat de publicitatea sau reclama de stat pe care unele ministere din guvernul Adrian Năstase le-a perfectat cu posturi de televiziune și redacții din presa scrisă, pentru a obține favoarea de-a nu fi obiectul unor investigații de presă sau relatări în notă critică.

La rândul lor, jurnaliștii au relații pe cont propriu și fac jocuri în interes personal cu anumiți politiceni sau cu segmente ale puterii administrației de stat. Acest fapt pune serios în umbră deontologia profesiunii și anulează chiar obiectivitatea acestora în momentul în care formulează mesaje despre administrație și politică. Credibilitatea lor are de suferit, dar acest neajuns este copios contrabalansat de avantajele și beneficiile ce decurg din acest joc „la două capete”.

Relația politicii cu jurnalismul este mereu negociabilă. Interesul de a supraviețui este unul de prim rang, indiferent de ce instituție media discutăm. Pe de altă parte, politica există doar câtă vreme mesajele ei sunt colportate de media și până când imaginea liderilor apucă să fie difuzată în eter sau să aibă savoarea cernelii tipografice.

4. Presiunea reprezentată de audiență

Publicul a ajuns să dețină un control indirect asupra instituțiilor media, prin faptul că măsurătorile de audiență au devenit un criteriu de bază în privința evaluării produselor de presă. Ziarele există doar dacă au tiraj, iar producțiile tv rămîn în grila de programe doar dacă strâng suficiente puncte de rating. Convine sau nu, gustul consumatorului de produse de comunicare în masă a ajuns să legitimeze munca jurnaliștilor chiar mai mult decât calitatea mesajelor pe care aceștia le produc: „generalizarea sistemelor și tehnologiilor moderne de măsurare a audienței (îndeosebi în audiovizual) transformă publicul în ,arbitru’, dacă nu al valorii, cel puțin al succesului de moment”.

Punctele de rating sunt importante pentru că în funcție de ele ce obțin tarifele de reclamă și publicitate. În acest fel, „alianța” dintre publicul consumator și omul de afaceri care cumpără în audiovizual spoturile de reclamă este factorul care influențează cel mai mult evoluția presei, determinând „populismul” acesteia: senzaționalul ieftin, vulgaritatea, apetitul pentru violență și precaritatea funciară a programelor de divertisment.

Presiunea pe care audiența o exercită asupra fiecărui om care lucrează în media este continuă. Succesul ar trebui să fie echivalent cu munca bine făcută, cu profesionalismul și talentul. Criteriile de performanță validate de consumatori și cumpărătorii de reclamă nu mai țin de cont de valoarea și calitatea muncii prestate, ci de capacitatea produsului de a stârni buna dispoziție, de a distra.

Lumea modernă a născut multe paradoxe. Unul dintre acestea se petrece în mass-media: deși lumea în care trăim, și care se află într-un progres accelerat, determinat de munca echipelor de cercetare științifică și tehnologică formate din oameni de știință și experți, așadar, această lume a excelenței în cercetare și inventică este reflectată, într-o imagine cât mai completă de către mass-media, printr-o sită a deciziilor luate, în funcție de rating, de către omul mediocrității în rut. Plăcerile lui, gustul, expectațiile și mulțumirile sunt criteriile de care țin cont editorii și producătorii, cei care determină profilul și conținutul mesajelor.

5. Factorul de presiune internă

Nici o instituție nu este pe deplin armonizată și astfel articulată încât să nu fie posibile, accidental sau uneori din motive obiective, disfuncții. Acestea se pot manifesta sub forma unor presiuni sindicale sau în contexte individuale, ca tensiuni în cadrul colectivelor redacționale și tehnice..

În media s-au înfiripat, deși a existat o opoziție în acest sens, manifestată clar de patronat, atât organizații sindicale, cât și profesionale, având drept scop apărarea intereselor salariaților sau promovarea excelenței profesionale a jurnaliștilor de top. Acestea pot constitui, de asemenea, factori de presiune asupra angajatorilor, a acelora care au interese legate de o piață a muncii, în care oferta să fie cât mai generoasă și ieftină. Fenomenul de trustizare a presei a accentuat stresul și presiunea pe care o resimt jurnaliștii.

Locul de muncă, într-o instituție de producere a comunicării de masă, este cu totul nesigur, resursele umane cunoscând un rulaj mare, din cauza celor care pleacă în căutarea unui loc de muncă mai puțin solicitant, dar mai sigur. Nu doar presiunea este resimțită, ci jurnaliștii mai trebuie să facă față și provocărilor sau tentațiilor la care sunt supuși de către cei care au interese în legătură cu conținutul și forma mesajelor pe care instituția le difuzează. Câteodată, subiecții acestor interese se află în relații de adversitate sau chiar concurență cu patronii jurnaliștilor aflați la mijloc, într-un joc al trădării și al onestității.

Atmosfera dintr-o redacție este mereu tensionată. La factorii de stres deja menționați se pot adăuga amatorismul și impostura, care au făcut, mai ales în prima parte a anilor ’90 casă bună cu numeroase medii jurnalistice autohtone. Eliminarea lor nu s-a putut face printr-o operațiune de curățire a celor care nu aveau nimic în comun cu profesionalismul din media. De multe ori, nepricepuții sunt camuflați în oameni plini de energie, solicitudine și talente rare dar bine ascunse.

Factorii de presiune acționează concertat, având momente de puseu și de acalmie. Reglarea tensiunii este o necesitate permanentă, care se realizează prin sporirea acelor factori ai „birocrației nebirocratice” care măresc standardizarea produselor, randamentul și monitorizarea personalului, dar care asigură și un anume indice de libertate a personalității jurnaliștilor și câmp de manifestare pentru originalitate și inițiativă.

Concepte cheie: birocrație, birocrație nebirocratică, stress, presiune, flux, informație, audiență

Ce este jurnalistul?

Despre docilitate și revoltă

Filosofii, antropologii, sociologii, oamenii de cultură din diferite specializări au încercat să definească omul, să-l găsească și să-l fixeze printr-o anumită trăsătură, să-l pună în expresia sa maximă, specifică și inalienabilă. Aristotel, Pascal, Leibniz, Heidegger, Sartre sunt doar câțiva gânditori, dintr-un lung șir al cărui capăt încă nu pare a se vedea care l-au văzut pe om în relație cu atribute fundamentale, cum ar fi libertatea, gândirea, politica, moartea, creația. Modernitatea a avut puterea și dorința să-l acrediteze pe homo viator drept cel mai performant comunicator din toate timpurile. Măreția lui nu a fost niciodată mai deplină, iar suferința aproape o imposibilitate.

Ca ființă dotată cu spirit și sentimente, individul este suma experiențelor sale: a faptelor, atitudinilor, comportamentelor, percepțiilor, iluziilor, idealurilor, angoaselor, în sfârșit, suma trăirilor pe care le-a experimentat, mai frugal ori pe îndelete. Două spirite, percepute drept caracteristici fundamentale sau tipare de existență l-au modelat ca personalitate astfel încât să-i confere conturul unei identități inconfundabile – i-au dat forma și l-au pus în expresie. Este vorba despre spiritul revoltei și spiritul docilității. În raport cu aceste două tipare, deopotrivă caracteriale și comportamentale, de atitudine și de personalitate, omul poate fi definit ca ființa condamnată să rătăcească între două repere ce țin intim de condiția umană: docilitatea și revolta.

Civilizația umană este o construcție la temelia căreia găsim lucrarea celor două spirite. Istoria însăși se plămădește din îngemănarea și rivalitatea inconturnabilă dintre cultura revoltei și cultura docilități. Născute și hrănite de către cele două spirite, culturile respective se constituie în arhetipuri, în matrici prin care ființa fiecăreia se exprimă. Nimic din ceea ce este uman nu pare a se putea sustrage pentru a exista într-un spațiu și un timp în care revolta și docilitatea să lipsească.

Cum am putea defini revolta absolută? Ca pe negativitatea însăși. Este drumul direct de la realitate la neant, înseamnă distrucția cataclismică, acel factor care poate afecta în mod fatal chiar destinul nostru, ca specie. A fi revoltat, în termeni relativi, de data aceasta, înseamnă a fi omul refuzului continuu, ce-l ce nu-și are locul în nici un spațiu și în nici un adevăr. Mereu exilat, revoltatul fuge de tot ceea ce e ademenit în repaus. Supărat pe lume și resentimentar prin ideologie, revoluționarul este revoltatul exaltat. Heracliteian în esență, el este chiar aventurierul și singuratecul prin vocație (revolta nu se practică în cor!); este omul nesupus și instigator, cel cu scânteia sau cu pata gata pusă. Nu are răgazul de-a-și argumenta cauza, ci numai râvna declamării acuzei. Gata oricând de arțag, revoltatul este mercenarul fără simbrie al cauzelor de pripas și al idealurilor în care nimeni nu investește nimic, dar mai toți au speranța ascunsă a unui câștig. La modul propriu, el nu are țeluri, ci doar instinctul conflictului. Dacă a fi să-i atribuim un ideal, atunci acesta ar fi nimicul devastat, ceea ce ar exista atunci când tot ce există acum ar fi făcut praf și pulbere.

Docilul este insul așternut în regulă, cel care și-a făcut din respectul normei o religie, iar din viață un pretext pentru siestă. Singura metafizică validă este aceea care se țese în jurul ideii absolute cu privire la temeiurile a ceea ce se cuvine. Conciliat până spre lașitate și tolerant până la a-și negocia onoarea, insul docil amână la infinit luarea unei decizii. Face asta din conștiința faptei bune, adică din circumspecție față de propriile sale posibile dorințe de neoprit. Fericirea lui se țese precum pânza unui păianjen în intervalul dintre două fapte. Se simte perfect acunci când este învăluit în tăcere și se declară gata să parieze oricând pe înțelepciunea celui ce nu face nimic. Nutrește scârbă de orice gest și are oroare de indiferent ce se înfățișează ca nou. Cel mai adorat concept este cel de ordine și preferă oricând să fie un oportunist improvizat decât să tranșeze între două fleacuri concurente. Vocația lui nemărturisită este aceea de a fi administratorul unei lumi ce nu a început încă. Eleat în substanță, inert din cauza spaimei de-a nu-i fi deranjat confortul, docilul nutrește spaimă față de asocierea nepotrivită dintre două litere: „N” și „U”. El este avântat doar în somn, atunci când își permite răscolitoare vise războinice, pentru ca imediat ce se trezește să facă penitență și să se căiască fără limite. Fără ocolișuri spus, docilul este omul-preș.

Din fericire, nu putem întâlni în lumea ce ne conține docili și revoltați în stare pură. Așa cum sunt prezentate mai sus, cele două arhetipuri, rod a două culturi și întrupare a două spirite, sunt două abstrații, produsele unui efort pur mental. Indivizii pe care îi cunoaștem și cu care ne întâlnim zilnic, în ipostaze curente, sunt amestecuri în proporții și dozaje diferite ale spiritelor revoltei și docilității. În fiecare este pusă o cantitate, pe care nimeni nu știe cine a hotărât-o, din ceaunul cu substanța revoltei și din căldarea cu elixirul docilității. Aproape niciodată cele două nu construiesc un echilibru perfect. De fiecare dată, după natura fiecărui ins, fie docilitatea, fie revolta se află într-o cantitate cu ceva mai mare, astfel încât un spirit sau altul precumpănesc. Rar, foarte rar se poate întâmpla ca ecuația să fie complet dezechilibrată. Sunt tocmai acele situații în care inși aleși de soartă prind expresie, se întrupează ca purtători de spirit revoltat sau docil. Istoria lumii s-a mișcat în ritmul în care astfel de încurcături și dezechilibre au fost posibile.

Jurnalistul și cele două spirite

La fel ca și omul, jurnalistul este greu de definit. Profesia lui nu este clar încă dacă se înfățișează doar ca o îndeletnicire, ca o activitate specifică sau prin ceea ce se cheamă, mai nou, job. Paradoxal, însă, lumea este în genunchi aproape în fața sa, este adulat sau temut, lins ori cumpărat. Nimeni nu-l privește cu indiferență. Mai ales în ultimii 100 de ani, a știut cum să-și chivernisească existența, cam de când comunicarea de masă a devenit un atribut al preaumanului. Nu și-a pierdut timpul prin biblioteci și nici nu a buchisit etica imperativului categoric. Este dexter pe intervale definite în minima moralia, se simte excelent în ipostază de vedetă, iar companion predilect îi este omul politic. A învățat repede eticheta marilor saloane, s-a luat la trântă cu James Bond cam de când investigațiile jurnalistice au luat locul foiletoanelor prin gazete ori mazete și i-ar plăcea să se creadă despre el că face și desface prin cancelariile politice, de pe aici și de aiurea. De mult nu mai are complexe, dar nici rușinări.

Din moftangiu, mațe-fripte, scârța-scârța pe hârtie, iată, a ajuns o personalitate a lumii moderne. Nu-l putem defini exact, dar este cineva! Lunecos, asemenea unui pește, când cutezăm a-l valoriza și pune în canon profesional, jurnalistul poartă în sine cele două spirite și este un produs târziu al culturii revoltei și docilității. Să și demonstrăm…

Jurnalistul, ca tipologie umană, pare a se revendica din stirpea omului revoltat. El este un iconoclast prin definiție. Pus pe scormonit și pe căutat, ziaristul face mai orice pentru a ajunge la acele informații prin care să amorseze știrea de scandal, la acel lucru neștiut și care dezvăluit să-i aducă lui foloase și notorietate, iar comunității iluzia că dreptatea nu este vorbă în vânt. La fel ca revoltatul, și jurnalistul este într-un război necurmat cu ordinea, cu ceea ce stă așezat în matca lui și pare a fi armonios, drept și bine întocmit. Instinctul îi spune, însă, că fisuri nevăzute alterează ordinea de fapt, că răul este înșurubat în fețele obscure ale oamenilor, faptelor și lucrurilor. Este treaba lui, deși nimeni nu l-a investit expres cu aceasta, de a demasca această lume secundă și hâdă, de a deconspira marea, poate chiar cosmica diversiune, prin care fapta cea rea atentează și trântește la pământ fapta cea bună. Doar Feți-frumoșii și ziariștii se mai iau la trântă dreaptă cu Zmeii, în timp ce polițiștii, procurorii și judecătorii preferă să admire la bară evoluțiile Ilenei Cosânzeana. Numai că vremurile nu mai sunt precum acelea din povești, la fel cum și Zmeii și Feți-frumoșii s-au reprofilat.

Critica și opinia

Jurnalistul nu este un revoltat lipsit de măsură. El nu este asemenea revoluționarului, gata să răstoarne lumea, în numele unor idealuri politice, cu arma în mână, pe baricadele înălțate cu fanatism și disperare, punându-și la bătaie viața pentru a învinge. Mai puțin impetuos, lucid și mereu calibrat rațional, jurnalistul a căutat și a găsit o armă redutabilă, pe care o poate folosi fără a fi acuzat că atentează la ordinea de drept. Noul revoltat, cel pentru care modernitatea a fost ocazia unei cariere fulminante, a abandonat pistolul și steagul de dragul criticii. Aceasta este marea lui descoperire. O armă care nu ucide, chiar dacă poate fi devastatoare, căci prin critică sunt posibile doar execuțiile morale!

Pentru destui jurnaliști, revolta este un camuflaj. Libertatea de expresie, care întemeiază dreptul la viață profesională pentru orice angajat din presă, este cea care dă sens și substanță criticii, în numele revoltei față de minciună, sperjur, impostură și fărădelege. Revoltați în premise, destui jurnaliști cochetează vârtos cu docilitatea cea mai dezinvoltă. Înțelegeri subterane scurtcircuitează uneori vocația rebelă a jurnalistului și substituie cu gloanțe de manevră muniția de război a criticii. Apostazia prin care rebelul se transformă în docil constituie una dintre maladiile sau patologiile la zi ale mass-media. Docilii din presă sunt estropiații cu simț gospodăresc.

Cealaltă patologie ține de o altă poză mult îndrăgită de jurnaliști – ipostaza de revoltă cruntă, dusă până în pânzele albe. Și aceasta este o formă de a-ți trăda condiția. Critica, în ipostaza de armă a jurnalistului, nu este un exercițiu estetic (critica de presă nu este critică literară!), dar nici nu trebuie transformată în atac la persoană. Cinismul, înverșunarea, spiritul de revanșă sau de răzbunare sunt tot atâtea trăiri de rău augur pentru un jurnalist care nu pare să accepte că reversul admisibil și firesc al libertății de expresie este responsabilitatea. Aceasta trebuie asumată pentru că mesajele elaborate și difuzate au un impact public și pot afecta imaginea și viața unor persoane

Critica, în calitate de instrument al adecvării binelui la spațiul public, este o invenție a lumii burgheze, o modalitate originală de a domestici omul revoltat. Nașterea societății civile a fost posibilă în momentul în care o reglare de conturi prin apelul la soluția unui duel dintre doi oameni de onoare a fost înlocuită cu dreptul fiecăruia la opinie, în cadrul unui proces menit să stabilească dreptatea și adevărul. Aparent, a fost posibilă o minune – revoltatul s-a docilizat! O anumită viziune a conflictului, cea eroizantă, în care combatanții se supuneau cu orgoliu probei vitejiei și morții a căzut în desuetudine. Brusc, omul modern și-a dat seama că vitejia nu mai rentează. Nu aducea profit! Noua lume reclama un alt fel de negociere a adevărului – prin confruntarea sau înfruntarea opiniilor. Astfel, monitorul vivace al acestei lumi, jurnalistul, cel ce putea depune mărturie în numele criticii că lucrurile stau într-un fel sau altul, se recentra, ca personalitate, într-un rebel sârguincios și calculat. Lumea nu merita efortul de-a fi trecută prin foc și sabie pentru a da naștere unei alte lumi care să cadă apoi pe mâna rentierilor revoltei – niște docili administratori ai ordinii și legii. Mult mai spectaculos era ca lumea să fie supusă zilnic probei elegante, inteligente și nemiloase a criticii. Așa s-a născut ziarul – un produs de concepție al revoltaților cu scaun la cap și conturi în bănci. În redacțiilor acestora trudesc niște inși ce par docili. Asta pentru că nu mai au apucăturile boemilor de altădată. Și nici nu mai sunt boemi! Jurnalistul romantic și risipitor cu viața sa a lăsat locul birocratului eficient. Învățând de la docil, revoltatul a înțeles cum este să fii util.

Ce este un jurnalist? Poate nu știm atât de bine ce este, dar cu certitudine știm ce face. În intervalul dintre docilitate și revoltă el pare a-și fi găsit, în sfârșit, nu odihna, ci locul. Un jurnalist este sau ar trebui să fie, astăzi, prin profesie și educație, un revoltat bine temperat!

Concepte cheie: revolta, docilitatea, formă, expresie, jurnalist, critică, opinie, libertate de expresie

Bibliografie

Albert, Pierre, Istoria presei, Institutul European, Iași, 2002

Bertrand, Jean-Claude, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, București, 2001

Briggs, Asa; Burke Peter, Mass-media. O istorie socială – de la Gutenberg la internet, Polirom, București, 2005

Charaudeau, Patrick; Ghiglione, Rodolphe, Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit, Polirom, București, 2005

Collin, Simon, Dicționar de multimedia, Editura Universal Dalsi, București, 2001

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, București, 2007

Coman, Mihai, Manual de jurnalism, vol. I și II, Polirom, București, 2001,

Coman, Mihai, Mass-media în România post-comunistă, Polirom, București, 2003,

Coman, Mihai, Mass media, mit și ritual – o perspectivă antropologică, Polirom, București, 2003

Domenach, Jean-Marie, Propaganda politică, Institutul European, Iași, 2004

Dumistrăcel, Stelian, Limbajul jurnalistic, Istitutul European, Iași, 2006

Gaillard, Philippe, Tehnica jurnalismului, Editura Științifică, București, 2000

y Gasset, Jose Ortega, Revolta maselor, Humanitas, București, 1994

Guțu, G., Dicționar latin-român, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Hartley, John, Discursul știrilor, Polirom, București, 1999

Kapferer, Jean-Noël, Zvonurile, Humanitas, București, 2006

Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

Liiceanu, Gabriel, Scrisori către fiul meu, Humanitas, București, 2008

Lohisse, Jean, Comunicarea – de la transmiterea mecanică la interacțiune, Polirom, București, 2002

McQuail, Denis, Comunicarea, Institutul European, Iași, 1999

Mucchielli, Alex, Arta de a comunica, Polirom, București, 2005

Palmer, Michael; Ruellan, Denis, Jurnaliștii – vedete, scribi sau conțopiști, Editura Triton, București, 2003

Patapievici, H. –R., Omul recent, Humanitas, București, 2001

Petcu, Marian, Sociologia mass media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Petcu, Marian, Tipologia presei românești, Institutul European, Iași, 2000

Pop, Doru, Mass media și democrația, Polirom, București, 2001

Pop, Doru, Introducere în teoria media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Popescu, Cristian Florin, Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate, Editura Tritonic, București, 2002

Randall, David, Jurnalistul universal, Polirom, București, 2007

Roșca, Luminița, Formarea ientității profesionale a jurnaliștilor, Polirom, București, 2000

Runcan, Miruna, A patra putere – legislație și etică pentru jurnaliști, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Severin, Werner; Tankard, James, Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, Polirom, București, 2004

x x x, Dicționar de filosofie, Editura Politică, București, 1978

Cuprins

Conceptul de comunicare

Forme de comunciare

Comunicarea de masă

Societatea de masă

Cultura de masă

Triada mass-media

Comunicatorul

Canalul în comunicarea de masă

Publicul sau audiența

Influențe și efecte în comunicarea de masă

Funcțiile mass-media

Tipologii mass-media

Jurnalismul – vocație și profesiune

Jurnaliștii: reporterul și editorul

Jurnaliști sau (doar) comunicatori

Birocrația de tip jurnalistic

Ce este jurnalistul

Bibliografie

Bibliografie

Albert, Pierre, Istoria presei, Institutul European, Iași, 2002

Bertrand, Jean-Claude, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, București, 2001

Briggs, Asa; Burke Peter, Mass-media. O istorie socială – de la Gutenberg la internet, Polirom, București, 2005

Charaudeau, Patrick; Ghiglione, Rodolphe, Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit, Polirom, București, 2005

Collin, Simon, Dicționar de multimedia, Editura Universal Dalsi, București, 2001

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, București, 2007

Coman, Mihai, Manual de jurnalism, vol. I și II, Polirom, București, 2001,

Coman, Mihai, Mass-media în România post-comunistă, Polirom, București, 2003,

Coman, Mihai, Mass media, mit și ritual – o perspectivă antropologică, Polirom, București, 2003

Domenach, Jean-Marie, Propaganda politică, Institutul European, Iași, 2004

Dumistrăcel, Stelian, Limbajul jurnalistic, Istitutul European, Iași, 2006

Gaillard, Philippe, Tehnica jurnalismului, Editura Științifică, București, 2000

y Gasset, Jose Ortega, Revolta maselor, Humanitas, București, 1994

Guțu, G., Dicționar latin-român, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Hartley, John, Discursul știrilor, Polirom, București, 1999

Kapferer, Jean-Noël, Zvonurile, Humanitas, București, 2006

Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

Liiceanu, Gabriel, Scrisori către fiul meu, Humanitas, București, 2008

Lohisse, Jean, Comunicarea – de la transmiterea mecanică la interacțiune, Polirom, București, 2002

McQuail, Denis, Comunicarea, Institutul European, Iași, 1999

Mucchielli, Alex, Arta de a comunica, Polirom, București, 2005

Palmer, Michael; Ruellan, Denis, Jurnaliștii – vedete, scribi sau conțopiști, Editura Triton, București, 2003

Patapievici, H. –R., Omul recent, Humanitas, București, 2001

Petcu, Marian, Sociologia mass media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Petcu, Marian, Tipologia presei românești, Institutul European, Iași, 2000

Pop, Doru, Mass media și democrația, Polirom, București, 2001

Pop, Doru, Introducere în teoria media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Popescu, Cristian Florin, Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate, Editura Tritonic, București, 2002

Randall, David, Jurnalistul universal, Polirom, București, 2007

Roșca, Luminița, Formarea ientității profesionale a jurnaliștilor, Polirom, București, 2000

Runcan, Miruna, A patra putere – legislație și etică pentru jurnaliști, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Severin, Werner; Tankard, James, Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, Polirom, București, 2004

x x x, Dicționar de filosofie, Editura Politică, București, 1978