INTRODUCERE ÎN STUDIUL INFRACȚIUNII DE VIOLARE DE DOMICILIU Secțiunea 1. Aspecte generale privind infracțiunile contra libertății persoanei Secțiunea… [628633]
DISCIPLINA: DREPT PENAL
TEMA:
VIOLAREA DE DOMICILIU
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
ABSOLVENT: [anonimizat]
2004
PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL I.
INTRODUCERE ÎN STUDIUL INFRACȚIUNII DE VIOLARE DE
DOMICILIU
Secțiunea 1. Aspecte generale privind infracțiunile contra libertății
persoanei
Secțiunea 2. Istoricul incriminării infracțiunii de violare de domiciliu
CAPITOLUL II.
ANALIZA INFRACȚIUNII DE VIOLARE DE DOMICILIU
Secțiunea 1. Condiții preexistente ale infracțiunii de violare de domiciliu
Obiectul infracțiunii
Subiecții infracțiunii
Secțiunea 2. Conținutul constitutiv al infracțiunii de violare de domiciliu
Latura obiectivă
Latura subiectivă
Secțiunea 3. Forme, modalități, sancțiuni
Forme
Modalități
a)Săvârșirea faptei de către o persoană înarmată
b)Săvârșirea faptei de către două sau mai multe
persoane impreună
c)Săvârșirea faptei pe timpul nopții
d)Săvârșirea faptei prin folosirea de calități
mincinoase
Sancțiuni
Secțiunea 4. Aspecte procesuale
CAPITOLUL III.
ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE INFRACȚIUNEA DE VIOLARE
DE DOMICILIU ȘI ALTE INFRACȚIUNI
Secțiunea 1. Violarea de domiciliu și tulburarea de posesie
Secțiunea 2. Violarea de domiciliu și tulburarea folosinței locuinței
Secțiunea 3. Violarea de domiciliu și violarea sediilor organelor de stat și a
formațiunilor politice
CAPITOLUL IV.
LEGITIMA APĂRARE ȘI VIOLAREA DE DOMICILIU
Secțiunea 1. Legitima apărare în noua reglementare
Secțiunea 2. Concluzii finale
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN STUDIUL INFRACȚIUNII DE VIOLARE DE
DOMICILIU
Secțiunea 1
Aspecte generale privind infracțiunile contra libertății persoanei
Libertatea persoanei este un drept fundamental al omului, o componentă
majoră a condiției umane.
Atunci când vorbim de protecția penală a libertății persoanei, ne referim la
noțiunea juridică de libertate ca valoare socială promovată, dezvoltată și ocrotită
de normele juridice.
Problematica libertății persoanei și-a găsit o consacrare din totdeauna în
legislațiile fiecărui stat. Normele de drept configurează conținutul și determină
întinderea stării de libertate, stabilind astfel „status libertatis” al persoanei, starea
de libertate fiind obiectul reglementărilor juridice.
Literatura juridică distinge ca atribut al persoanei umane dreptul la
libertate ca un drept fundamental al cetățeanului. Ca atribut al persoanei,
libertatea însoțește toate manifestările sociale ale acesteia, se încorporează în
toate drepturile fundamentale ale cetățeanului ca o condiție a exercitării acestora
și în acest sens este garantată de Constituție. Astfel, legea fundamentală1 a țării
1 Constituția României a fost adoptată la 21.11.1991 și a intrat în vigoare la 08.12.1991, fiind revizuită în
octombrie 2003.
noastre stabilește în Titlul II, Capitolul II, drepturile și libertățile fundamentale
ale cetățenilor cum ar fi: dreptul la viață și integritate fizică și psihică, libertatea
individuală, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenței, libertatea de
exprimare ș.a.
Dreptul la libertate este dreptul de a valorifica toate însușirile, atributele,
interesele și dorințele legitime și raționale ale omului, singura limită fiind aceea
a legii care impune să fie respectat și dreptul recunoscut semenilor săi.
Ocrotirea juridică a drepturilor și libertăților persoanei se face ținându-se
seama de măsura în care exercitarea lor în interes propriu nu contravine
intereselor generale ale societății.
Astfel, Constituția României prevede, în art.53, unele situații în care se
impune restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți (apărarea
siguranței naționale, a ordinii, a sănătății, a drepturilor și a libertăților
cetățenilor; desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei
calamități naturale), fără ca această restrângere să aducă atingere existenței
dreptului sau a libertății.
În plan internațional, preocuparea pentru protecția juridică a drepturilor
omului și-a găsit o deplină consacrare în Declarația Universală a Drepturilor
Omului2 care este primul document internațional de ansamblu și cu vocație de
universalitate în acest domeniu3.
Încă din art.1 al Declarației este enunțat temeiul filosofic pe care se sprijină
concepția despre drepturile omului și libertățile fundamentale: „toate ființele
umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi”.
Declarația prevede numeroase drepturi: civile, politice, economice,
sociale și culturale. Ca drepturi specifice ale omului sunt consacrate, în primul
rând, dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei. Declarația mai
2 Adoptată printr-o rezoluție a Adunării Generale a ONU la 10.12.1948.
3 Ov. Predescu, ,,Convenția Europeană a drepturilor omului și implicațiile ei asupra dreptului penal român ”, Ed.
Lumina Lex, Bucuresti 1988, p. 16.
consacra dreptul la libertatea gândirii, dreptul la munca și la alegerea liberă a
muncii, s.a.
Totodată, după cum se prevede în finalul Declarației, fiecare persoană este
supusă, în exercitarea drepturilor sale, unor îngrădiri prevăzute de lege, în
„scopul asigurării, recunoașterii și respectării drepturilor și libertăților altuia ”.
Întrucât Declarația Universală a Drepturilor Omului nu a fost concepută
ca un document juridic obligatoriu pentru toate statele, ci ca o expunere de
principii fundamentale, Adunarea Generală a adoptat în 1966, două pacte4
referitoare la drepturile omului, care au o forță obligatorie pentru statele părți,
drepturile recunoscute de comunitatea internațională trebuind a fi garantate de
state în mod corespunzător.
În cadrul sistemului european de apărare a drepturilor omului, documentul cel
mai important care a fost elaborat este „Convenția Europeana pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale”5.
Această Convenț ie a fost primul instrument de drept internațional care a realizat
apărarea individului în fața propriului stat, garantându-i drepturile și libertățile
fundamentale. Cea mai mare parte a drepturilor și libertăților ocrotite de
Convenție au un caracter civil sau politic. Amintim: dreptul la viată, dreptul la
libertate și siguranța persoanei, dreptul la respectarea vieții private și de familie,
a domiciliului și a corespondenței ș.a.
Dreptul la libertate prezintă numeroase și variate aspecte: dreptul la
libertate fizică sau de mișcare, dreptul la libertatea morală sau psihică, dreptul la
inviolabilitatea domiciliului, a corespondenței.
Datorită însemnătății sale deosebite ca atribut esențial al persoanei și ca
valoare socială, dreptul la libertate este ocrotit și prin intermediul normelor de
drept penal.
4 Este vorba despre Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul cu privire la drepturile
civile și politice.
5 Semnată la Roma, la 04.12.1950, a intrat în vigoare la 03.09.1953
Aceste norme prevăd și sancționează, în raport cu gravitatea lor, faptele de
pericol social prin care se încalcă dreptul la libertate, sub oricare dintre aspectele
pe care le implică, asigurându-se astfel oc rotirea sa prin intermediul mijloacelor
de drept penal.
Aceste fapte constituie infracțiunile contra libertății persoanei și sunt
reglementate în Noul Codul Penal, Partea Speciala, Titlul I-Capitolul VI, de
la art. 205 la art. 224.
Obiectul juridic special al infracțiunilor contra libertății persoanei îl
constituie relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la libertate.
Unele dintre aceste infracțiuni aduc atingere relațiilor sociale ce ocrotesc
libertatea fizică sau de acț iune a persoanei, ca subiect de drepturi și obligații în
societate. Este vorba de lipsirea de libertate în mod ilegal ( art. 205 N.C.p.),
sclavia (art. 209 N.C.p) și supunerea la munca forțată sau obligatorie ( art. 212
N. C.p.)
Libertatea individuală poate fi lovită în una sau alta din componentele
sale. Astfel în art. 224 , este incriminată violarea de domiciliu. Inviolabilitatea
domiciliului apare ca o prelungire a libertății fizice de mișcare și manifestare
liberă a persoanei, la adăpost de intervențiile abuzive ale alt ora.
Alături de libertatea fizică, cetățenilor le este asigurată libertatea morală,
pentru ca aceștia sa se poată manifesta liber în viața socială, de familie,
personală. Sunt incriminate amenințarea (art. 206), șantajul (art. 207) etc.
Legea penală asigură și secretul datelor pe care o persoana le
încredințează anumitor profesioniști sau funcționari obligați a nu le divulga
(art.227).
Libertatea persoanei se manifestă și în dreptul acesteia de a comunica cu
alții prin mijloace folosite în condiții în care să-i asigure secretul comunicațiilor
(corespondență, telefon, telegraf). Legea a incriminat astfel în art. 302 N.C.p,
violarea secretului corespondenței.
Prin incriminarea acestor fapte s-a urmărit în unele cazuri, alături de
ocrotirea, în principal, a unor relații sociale referitoare la un anumit aspect al
dreptului la libertate și ocrotirea altor relații referitoare la alte valori sociale.
Astfel, unele dintre aceste infracțiuni au și un obiect juridic secundar. De
exemplu prin incriminarea șantajului s-a urmărit, pe lângă ocrotirea relațiilor
sociale referitoare la libertatea morală a persoanei și apărarea relațiilor sociale
referitoare la patrimoniul acesteia.
Întrucât infracțiunile contra libertății persoanei aduc atingere unui drept
subiectiv al persoanei, dreptul la libertate în general, acestea nu au obiect
material. Cu toate acestea, la unele dintre aceste infracțiuni sau la modalitățile
lor de realizare poate să apară și un obiect material.
De exemplu, în cazul infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal și
șantaj, atunci când făptuitorul folosește violența, obiectul material îl constituie
corpul persoanei sau bunurile asupra cărora s-au exercitat violențe.
De asemenea, la infracțiunea de violare a secretului corespondenței,
întâlnim un obiect material, atunci fapta se realizează prin deschiderea, fără
drept, a unei corespondențe adresate altuia, sau prin sustragerea, distrugerea sau
reținerea unei corespondențe. Obiectul material este în acest caz corespondența
care a fost deschisă fără drept sau care a fost sustrasă, distrusă sau reținută.
Și la infracțiunea de sclavie, prevăzută în art. 209 N.C.p, întâlnim un
obiect material, constând în corpul persoanei care a fost redusă la un obiect al
dreptului de proprietate6.
Infracțiunile contra libertății persoanei pot fi săvârșite de orice persoană, legea
necerând vreo calitate specială a făptuitorului. Participația penală este posibilă în
toate formele, atât în forma coautoratului, cât și în forma instigării sau
complicității.
Subiect pasiv al infracțiunilor contra libertății persoanei poate fi orice
persoană.
6 V. Dongoroz, S. Kahane s .a. Explicații teoretice ale Codului penal, partea specială, vol.III, Editura Academiei
Române, 1971 p.299.
Infracțiunile contra libertății persoanei se săvârșesc, de regulă, printr-o
acțiune. De exemplu: acțiunea prin care o persoană este lipsită de libertate, în
cazul lipsirii de libertate în mod ilegal, acțiunea de a pătrunde în domiciliul unei
persoane, în cazul violării de domiciliu, acțiunea de constrângere, în cazul
șantajului etc.
Infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal și de violare de
domiciliu, deși, de regulă, infracțiuni comisive, pot fi săvârșite și printr-o
inacțiune. Astfel, reprezintă inacțiune, nepunerea în libertate, după însănătoșire,
a persoanei care, suferind de o boală contagioasă, a fost internată pentru
tratament împotriva voinței sale. Sau, în cazul violării de domiciliu constituie
inacțiune refuzul făptuitorului de a părăsi domiciliul.
Fiecare dintre aceste infracțiuni se realizează în modalități specifice
fiecăreia dintre ele, în lipsa acestora fapta neconstituind infracțiunea respectivă.
Amintim cu titlu de exemplu: pătrunderea în locuința unei persoane
constituie infracțiunea de violare de domiciliu doar dacă pătrunderea se face fără
drept și fără consimțământul persoanei vătămate.
Infracțiunile contra libertății persoanei au ca urmare socialmente
periculoasă încălcarea dreptului la libertate, sub unul din aspectele sale (o stare
de încălcare a libertății de mișcare a persoanei, în cazul infracțiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal; o stare de încălcare a libertății morale a persoanei, în
cazul amenințării, șantajului etc).
Între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și starea de încălcare a dreptului
persoanei la libertate trebuie să existe un raport de cauzalitate. În cazul
infracțiunilor contra libertății persoanei, stabilirea raportului de cauzalitate nu
ridică nici un fel de probleme.
Infracțiunile contra libertății persoanei se săvârșesc cu intenție. Aceasta poate fi
directă sau indirectă. Dacă faptele sunt săvârșite din culpă, ele nu au caracter
penal.
Pentru existența acestor infracțiuni, legea nu cere vreun motiv sau scop
special, cu o singură excepție – la infracțiunea de șantaj, latura subiectivă
include și scopul dobândirii în mod injust a unui folos, pentru sine sau pentru
altul.
În celelalte cazuri mobilul sau scopul sunt împrejurări de care se ține
seama la individualizarea judiciară a pedepsei.
Având în vedere faptul că infracțiunile contra libertății persoanei sunt de
regulă infracțiuni comisive, săvârșite cu intenție, ele sunt susceptibile de acte
pregătitoare și tentativă, dar legea nu prevede sancționarea acestora cu excepția
infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal și sclavia, unde este
sancționată și tentativa.
Infracțiunile se consumă în momentul în care se produce urmarea
periculoasă, adică starea de încălcare a libertății persoanei.
Infracțiunile contra libertății persoanei sunt sancționate cu închisoarea,
ale cărei limite variază de la o infracțiune la alta, în funcție de gradul de pericol
social al faptelor incriminate.
În cazul infracțiunilor de violare de domiciliu, amenințare, violarea
secretului corespondenței, pedeapsa închisorii este prevăzută alter nativ cu
amenda. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi este prevăzută
doar în cazul infracțiunii de sclavie.
Sub aspect procesual, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate în cazul violării de domiciliu, în forma simplă,
amenințării, violării secretului corespondenței, precum și în cazul divulgării
secretului profesional. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
Unele dintre infracțiunile contra libertății persoanei sunt prevăzute atât în
formă simplă, cât și în formă agravată. Este vorba despre lipsirea de libertate în
mod ilegal, violarea de domiciliu și șantajul. Celela lte sunt prevăzute numai în
forma simplă.
Secțiunea 2
Istoricul incriminării infracțiunii de violare de domiciliu
Libertatea individuală, ca valoare socială fundamentală, presupune și
posibilitatea persoanei de a-și desfășura viața într-un loc ales de ea, la adăpost de
intervenția abuzivă a anumitor persoane.
Alături de libertatea persoanei de a se deplasa sau de a acționa potrivit
voinței sale, de a-și alege munca pe care înțelege să o presteze, de a lua hotărâri
în mod liber, fără temerea că i s-ar face vreun rău, trebuie să i se asigure, în
același timp, și posibilitatea de a-și desfășura viața privată acolo unde iși are
domiciliul, fără imixtiuni abuzive și nedorite din partea altora. Această
posibilitate este recunoscută individului doar cu condiția respectării ordinii de
drept.
În acest sens se pronunță și legea fundamentală a țării, Constituția. Astfel,
deși este folosită noțiunea tradițională de domiciliu, aceasta se extinde asupra
tuturor locurilor supuse uzului domestic așa cum sunt enumerate în Noul Cod
Penal.
Inviolabilitatea domiciliului nu a fost justificată în baza dreptului de
proprietate, nici a faptului posesiei, nici pe baza interesului ordinii publice, astfel
că, incriminarea faptelor de violare de domiciliu își are loc firesc printre
infracțiunile contra persoanei .
Se știe că, în antichitate, romanii considerau locuința ca un refugiu, azil
sacru al persoanei. O lege (lex Cornelia de injuris) pedepsea aspru nu numai
pătrunderea prin violență în locuința unor persoane, dar și fapta unui particular
de a smulge din locuință pe cineva pentru a-l preda justiției. Totodată legislația
britanică numește locuința persoanei „fortăreața sa”, iar revoluția franceză
proclama din primele clipe: „casa fiecărui cetățean este un loc inviolabil”, ceea
ce semnifică importanța deosebită acordată locului unde persoana își avea
adăpostul.
Necesitatea asigurării și garantării acestui drept constituie nu numai o
problemă internă a statelor, ci și a organizațiilor internaționale care au adoptat o
serie de acte în acest sens. Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului
adoptată sub egida Organizației Națiunilor Unite proclama în art.12,
inviolabilitatea domiciliului. De asemenea, acest drept este consacrat și în
articolul 47 al Pactului cu privire la drepturile civile și politice.
La rândul ei Comunitatea Europeană a adoptat Convenția europeană a
drepturilor omului care, în articolul 8, paragraful 1, consacră dreptul individului
de a avea un domiciliu, adică un loc ales în mod liber, unde să-și desfășoare
viața personală la adăpost de amestecul nedorit din partea altora.
Potrivit aceluiași articol, amestecul autorității publice nu este admis decât
în măsura în care este prevăzut de lege și dacă este o măsură necesară securității
naționale, siguranței publice, apărării ordinii publice și prevenirii faptelor
penale, protecției drepturilor și libertăților altora.
Legislația română răspunde în cea mai mare parte exigențelor Convenției.
Astfel, legea fundamentală a țării noastre consacră, în art. 27, inviolabilitatea
domiciliului ca drept fundamental al ființei umane și care reprezintă, alături de
celelalte drepturi și libertăți fundamentale ale omului, valori supreme și
garantate ale societății7.
În acest sens, art. 27, alin. 1 statuează: ”Nimeni nu poate pătrunde sau
rămâne în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia”.
În doctrina dreptului constituțional s-a subliniat că inviolabilitatea
domiciliului exprimă interdicția pătrunderii în domiciliul sau reședința unei
persoane. Această interdicție nu este absolută, fiind circumscrisă unor
coordonate impuse de necesitatea apărării ordinii de drept și realizării justiției8.
7 M.Constantinescu, I.Muraru ș.a. Constituția României comentată și adnotată, București
8 Alexandru Țuculescu, Garanțiile inviolabilității domiciliului. Percheziția domiciliară. Revista „Dreptul ”
nr.2/1996 p.59.
Situațiile respective sunt expres și limitativ prevăzute de lege, deoarece
reprezintă nu numai restrângeri ale inviolabilității domiciliului dar și ale altor
importante drepturi și libertăți cetățenești: libertatea individuală, viața intimă,
familială și privată, secretul corespondenței, dreptul de proprietate.
Ele se regăsesc chiar în cuprinsul art. 27 și se constituie într-un grup de
garanții având rolul de a asigura inviolabilitatea domiciliului.
De la regula prevăzută în alin.1 al art. 27 se poate deroga în patru situații
expres și limitativ prevăzute de lege, excepțiile de la regulă, putând fi grupate în
două categorii:
I. Pătrunderea în locuință a persoanelor învestite cu exercițiul autorității
publice determinată de o atitudine ilegală și obstrucționistă, ipoteză în care se
încadrează:
executarea unui mandat de arestare, a unei măsuri asiguratorii asupra
bunurilor sau, executarea unei hotăr âri judecătorești;
II. Pătrunderea oricăror persoane, particulare sau oficiale determinate de o
stare de necesitate, în următ oarele situații:
pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile
unei persoane;
pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice;
pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Situațiile de mai sus care constituie limitări legale ale dreptului la
inviolabilitatea domiciliului absolvă de răspundere penală, agenții publici ori
persoanele particulare care pătrund în contra voinței subiectului pasiv, dar, cu
respectarea dispozițiilor lega le în domiciliul acestuia.9
În alineatele 3 și 4 se precizează că perchezițiile pot fi ordonate exclusiv
de magistrați și pot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege. Perchezițiile
efectuate în timpul nopții sunt interzise, cu excepția delictului flagrant.
Aplicarea corectă a dispozițiilor art. 27 se realizează prin intermediul legii
procesuale penale.
9 Vasile Dobrinoiu,Nicolae Conea, Drept Penal – Partea specială, Editura LUMINA LEX, Bucuresti 2000
Pe baza acestor prevederi și urmărind să ocrotească libertatea persoanei
sub acest aspect, legiuitorul a incriminat în art. 224 Noul Cod Penal
„pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau
loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le
folosește sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia”.
Preocuparea legiuitorului pentru apărarea eficientă a inviolabilității
domiciliului rezidă și din reglementarea formelor agravate ale infracțiunii,
prevăzute în alin 2 art. 224 : fapta se săvârșește de o persoană înarmată, de două
sau mai multe persoane împreună, în timpul nopții sau prin folosire de calități
mincinoase.
Violarea de domiciliu a fost incriminată și în Codurile Penale anterioare.
În Codul penal de la 1864 violarea de domiciliu era prevăzută în
dispozițiile art.151 care, în primul alineat încrimina fapta comisă de funcționarii
publici, iar în alin. 2, fapta săvârșită de particulari.
Astfel potrivit alin.1 exista violare de domiciliu când „orice funcționar
administrativ sau judecătoresc, orice ofițer de justiție sau agent al forței publice
se va introduce, în a sa calitate, în domiciliul unui cetățean, în contra voinței
acestuia, afară de cazurile prevăzute de lege și fără formalitățile ce ea prescrie”.
Alineatul 2 incrimina fapta săvârșită de „orice particular care, prin amenințări
sau mijloace silnice, se introduce în domiciliul unui cetățean”.
Pedeapsa era în ambele cazuri, închisoarea de la 15 zile la 3 luni și
amendă.
Observăm că fapta săvârșită de particulari constituia infracțiune doar dacă
era săvârșită prin amenințări sau violențe. Pentru funcționarii publici legea nu
prevedea o asemenea condiție, în cazul lor se cerea, pentru existența infracțiunii,
ca pătrunderea în domiciliu unei persoane să se facă folosindu-se de calitatea lor
de funcționari publici și bineînțeles, împotriva voinței persoanei vătămate, cu
excepția cazurilor prevăzute de lege.
În Codul Penal de la 1936 infracțiunea de violare de domiciliu era
reglementată în mai multe texte de lege, de la art.496 la art. 500.
În art. 496 era prevăzută forma simplă. Astfel, constituia infracțiunea de
violare de domiciliu fapta aceluia care „prin violență, amenințare, efracție,
escaladare, întrebuințare de chei mincinoase, prin viclenie, ori în mod
clandestin, pătrunde în locuința unei persoane, în localul său de afaceri, în
dependințele acestora sau într-un loc împrejmuit, în contra voinței aceluia care
locuiește acolo sau are dreptul de a dispune de ele”.
Tot ca o formă simplă a infracțiunii era, potrivit art.498, refuzul de a
părăsi locurile arătate în art.496, la invitația expresă a celui în drept, sau faptul
de a rămâne acolo prin viclenie sau în mod clandestin.
Forma agravată era reglementată în art. 497. Modalitățile agravate
prevedeau săvârșirea faptei: ,,de o ceată, în timpul nopții, prin simularea de
calități oficiale sau prin întrebuințarea unui ordin falsificat al autorității publice”.
Articolul 499 incrimina fapta săvârșită de funcționarii publici. Atât în
cazul infracțiunii în formă simplă, reglementată de articolul 496, cât și în cazul
infracțiunii săvârșite de un funcționar public, legea prevedea sancționarea
tentativei.
În fine, potrivit art. 500, acțiunea penală era pusă în mișcare, în toate
cazurile, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În actualul Cod penal, violare a de domiciliu este reglementată în art. 224
în Partea Speciala, Titlul I , intitulat „Infracțiuni co ntra persoanei”, Capitolul al
IX-lea care cuprinde „ Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului si vietii private”.
În dispozițiile Noului Codul Penal cât și în cel anterior, se regăsesc, sub
aspectul incriminărilor, o serie de deosebiri.
Astfel în actualul Cod penal nu se prevede folosirea de mijloace calificate
pentru existența infracțiunii, ci este suficient ca făptuitorul să fi acționat fără
drept, spre deosebire de Codul penal anterior unde se cerea ca fapta să fie
săvârșită prin violență, amenințare, efracție.
În Codul anterior exista violare de domiciliu și în cazul pătrunderii în
localul de afaceri al persoanei vătămate. Actualul Cod Penal nu mai cuprinde o
asemenea prevedere. De asemenea în Codul din 1936 nu se cerea ca locul
împrejmuit să țină de locuință sau dependințe, ca o condiție necesară pentru
realizarea laturii obiective a infracțiunii.
Sub raportul sancționator, în Codul Penal anterior pedepsele erau mai
ușoare (de la doua luni la 1 an), dar se pedepsea tentativa, atât pentru faptele
săvârșite de particulari cât și de funcționari publici.
În ceea ce privește formele agravate ale infracțiunii, actualul Cod penal
prevede, ca o circumstanță care contribuie la creșterea gradului de pericol al
infracțiunii, în plus față de Codul anterior, săvârșirea faptei de o persoană
înarmată. De asemenea, pot rivit Codului penal anterior, fapta era mai gravă dacă
se săvârșea prin simularea de calități oficiale, în actualul Cod, fapta este mai
gravă dacă se săvârșește prin simularea de calități mincinoase. În acest fel,
legiuitorul român de la 1969 a urmărit extinderea sferei actelor de săvârșire a
infracțiunii, în scopul ocrotirii, cât mai eficient a domiciliului persoanei.
Sub aspect procesual, potrivit art. 500 din Codul penal anterior, acțiunea
penală se pune în mișcare, atât pentru formele simple ale infracțiunii, cât și
pentru cele agravate, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În Codul
penal de la 1969, numai pentru infracțiunea săvârșită în forma simplă acțiunea
penală se pune în mișcare la plângerea pre alabilă a persoanei vătămate .
CAPITOLUL II
ANALIZA INFRACȚ IUNII DE VIOLARE DE DOMICILIU
Potrivit art. 224 N. C.p., constituie infracțiune pătrunderea fără
drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit
ținând de aceasta, fără consimțământul persoanei care le folosește, sau refuzul
de a le părăsi la cererea acesteia. Fapta este mai gravă dacă se săvârșește de o
persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopții
sau prin folosirea de calități mincinoase.
Studiul infracțiunii de violare de domiciliu impune analiza acesteia
sub mai multe aspecte și anume: stabilirea obiectului juridic și obiectului
material al infracțiunii, a subiectului activ și a subiectului pasiv, cât și analiza
conținutului constitutiv al infracțiunii.
Secțiunea 1
Condiții preexistente ale infracțiunii
de violare de domiciliu
Subsecțiunea 1. Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie sfera de
relații sociale a căror existență și securitate sunt condiționate de asigurarea
libertății persoanei de a-și desfășura viața privată într-un loc ales în mod liber, la
adăpost de intervențiile abuzive ale altora. Fiecărei persoane îi este recunoscut
dreptul de a avea un domiciliu, de a trăi fără teama unei imixtiuni din partea
persoanelor străine.
Libertatea persoanei, sub acest aspect constituie o valoare socială,
interesând nu numai pe individ, dar și societatea. Potrivit art. 27 din Constituție,
domiciliul este inviolabil. Deși Constituția folosește noțiunea tradițională de
„domiciliu”, în realitate garanția inviolabilității se extinde asupra tuturor
locurilor supuse uzului domestic, așa cum sunt enumerate în Codul Penal. 10
Noțiunea de domiciliu, în sensu l art. 224 din Noul Cod Penal,
implică nu ideea de imobil, considerat în materi alitatea sa, ci ideea de loc în care
o persoană își desfășoară viața sa personală. De asemenea, noțiunea de
domiciliu, în sensul textului, are un înțeles mai larg decât cel din vorbirea
curentă, incluzând nu numai locuința propriu-zisă ci și orice încăpere,
dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta.
Inviolabilitatea domiciliului nu se justifică pe baza dreptului de
proprietate, nici a faptului posesiei, ci reprezintă un aspect al libertății
individuale, așa încât incriminarea faptei de violare de domiciliu își are locul
firesc printre infracțiunile contra persoanei.
În multe situații, având în vedere modalitățile de săvârșire a faptei
pot fi încălcate și alte relații sociale ocrotite de lege. De exemplu, dacă
făptuitorul folosește violența împotriva persoanei care se opune vor fi încălcate
și relațiile referitoare la integritatea corporala sau sănătatea persoanei. Dacă
actele de violență sunt îndreptate împotriva unor bunuri, sunt încălcate și
relațiile sociale care se referă la patrimoniul persoanei vătămate.
În toate aceste cazuri, fiind fapte distinct incriminate (loviri sau alte
violențe, vătămare corporală, distrugere), se vor aplica regulile concursului de
infracțiuni (între violare de domiciliu și vătămare corporală, sau între violare de
domiciliu și distrugere).
10 Gh. Nistoreanu, Alexandru Boroi – Drept Penal. Partea specială. Editura All Beck 2002
În ceea ce privește obiectul material al infracțiunii de violare de
domiciliu, în doctrină părerile sunt împărțite.
Astfel unii autori consideră că, întrucât urmările acțiunii făptuitorului
se răsfrâng asupra unui drept subiectiv al persoanei – dreptul la libertate, sub
aspectul vieții private, infracțiunea nu are obiect material.
Alți autori susțin ca infracțiunea ar avea un obiect material, și anume
locuința, dependința, locul împrejmuit asupra căruia se îndreaptă acțiunea
făptuitorului.
Consider corectă prima opinie, întrucât legiuitorul, incriminând
violarea de domiciliu a inclus-o în categoria infracțiunilor contra libertății
persoanei, în care valoarea socială amenințată este dreptul persoanei la libertate
și nu o entitate materială.
Infracțiunile contra libertății, precum și cele contra demnității mai
sunt numite infracțiuni formale sau de atitudine, la care rezultatul constă într-o
stare de pericol11.
Dacă am admite că această infracțiune are obiect material, atunci am
putea să o includem în categoria infracțiunilor contra patrimoniului considerând
că dreptul la libertate al persoanei se încalcă prin atingeri aduse anumitor părți
ale patrimoniului, și anume locuinței, unei încăperi, dependințelor sau locului
împrejmuit ținând de acestea.
Atunci când odată cu violarea domiciliului s-au produs vătămări
persoanelor sau bunurilor, obiectul material al infracțiunilor de loviri sau alte
violențe, sau distrugere, va fi corpul persoanelor sau lucrurile asupra cărora a
acționat făptuitorul.
11 C. Bulai „Manual de drept penal ”. Partea generala. Ed. All București 1997, pg.197
Subsecțiunea 2. Subiecții infracțiunii
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană care
îndeplinește condițiile generale de vârstă și responsabilitate cerute de lege.
Infracțiunea poate fi comisă în oricare dintre formele de participație (coautorat,
instigare, complicitate).
Legea nu impune vreo calitate subiectului activ al infr acțiunii. Dacă
autorul are o calitate oficială (funcționar sau alt salariat), fapta va primi o
încadrare diferită, după cum la săvârșirea acesteia făptuitorul se găsea sau nu în
exercițiul atribuțiilor de serviciu.
Astfel fapta se va încadra în art. 238 ca abuz în serviciu în cazul în
care la comiterea infracțiunii, autorul și-a exercitat abuziv atribuțiile de serviciu.
Când funcționarul sau un alt salariat nu se afla în exercițiul atribuțiilor de
serviciu, dar s-a prevalat de calitatea sa, această împrejurare va fi reținută ca o
circumstanță agravantă.
Fapta se va încadra în dispozițiile alin. 2 al art. 224 în cazul în care
autorul faptei s-a prevalat de o calitate mincinoasă.
În practica judiciară s-a hotărât că săvârșește această infracțiune,
chiar proprietarul care pătrunde în locuința chiriașului fără voia acestuia12, ori
persoana care, deși avea ordin de repartiție, intră cu forța în cameră, înlăturând
lacătul pus de proprietaru l apartamentului13.
Subiectul pasiv este persoana în folosința căreia se găsea domiciliul
violat. Subiectul pasiv nu se identifică cu proprietarul locuinței, nici cu
posesorul, ci este cel care folosește încăperea respectivă, chiar dacă nu i s-au
perfectat formele de dobândire a locuinței (contractul de închiriere sau actul de
proprietate), având dreptul să permită sau să refuze intrarea sau rămânerea în
domiciliu a unei persoane. Acest drept se poate exercita chiar împotriva
proprietarului, posesorului, chiriașului principal etc.
12 Trib. Jud. Harghita dec. Pen. Nr.375/1973, RRD nr.2/1974, p.170
13 Trib. Jud. Constanța, dec. Pen. Nr.238/1972, RRD nr.11/1972, p.173
Legea ocrotește pe deținătorul de fapt al locu inței, indiferent cât este
de precar titlul său, împotriva oricăror acte samavolnice ale unei persoane.
Legalitatea într-un stat de drept implică folosirea căilor legale de realizare a
dreptului, opunându-se oricărei încercări a cetățenilor de a-și face singuri
dreptate14.
Secțiunea 2
Conținutul constitutiv al infracțiunii
de violare de domiciliu
Subsecțiunea 1. Latura obiectivă
Sub aspectul elementului material , infracțiunea se poate realiza prin
doua modalități, fie prin acțiunea de a pătrunde , fără drept, intr-o locuință,
încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta, fie prin acțiunea de a
refuza părăsirea locuinței sau a celorlalte locuri menționate mai sus la cererea
persoanei care le folosește.
Pentru existența infracțiunii în prima modalitate de săvârșire se cere,
mai întâi o acțiune de pătrundere. Această pătrundere trebuie să fie efectivă, cu
întreg corpul15. Nu va exista violare de domiciliu în sarcina aceluia care
introduce numai capul pe fereastră ori sare pe acoperiș sau spionează de la
distanță interiorul locuinței. Va exista, însă, pătrundere atunci când autorul aflat
licit într-un imobil, intră fără drept, într-o cameră locuită de altă persoană.
14 G. Antoniu „Infracțiuni prevăzute în legi speciale ”, Ed. Științifică și Enciclopedică București 1976 p.176
15 I. Vasiliu, G. Antoniu ș.a., „Codul Penal comentat și adnotat ”, partea specială, vol. II, Ed. Științifică și
Enciclopedică, București, 1975, p.176
În literatura juridică se arată că există infracțiunea de violare de
domiciliu în cazul pătrunderii fără drept în camera separată, pe care subiectul
pasiv o ocupă într-o locuință specială( de exemplu camera unui călugăr, camera
separată a unui bolnav, locuința unui militar situată în incinta unității, etc.)
Dacă mai multe persoane locuiesc în comun și au o gospodărie
comună, locuința lor este unică, în consecință, nici una dintre ele nu este
susceptibilă de a comite infracțiunea de violare de domiciliu împotriva celeilalte.
Nu interesează cum se pătrunde în unul din locurile arătate; aceasta
poate avea loc prin constrângere, amăgire, pe față sau pe ascuns în prezența sau
în lipsa victimei.
Pătrunderea trebuie să se facă într-un domiciliu format dintr-o
locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta.
Nu sunt asimilate locuinței mijloacele de transport, cu excepția
remorcilor sau rulotelor care servesc, în anumite cazuri, drept locuință.
În accepțiunea legiuitorului penal, domiciliul, cu cele patru
componente semnifică locul în care persoana vătămată își desfășoară viața
privată fără amestecul abuziv al altora, constituind o valoare socială ocrotită de
legea penală.
Această accepțiune diferă de noțiunea de „domiciliu” din dreptul
civil care reprezintă un atribut de identificare a persoanei fizice. Potrivit art. 13
din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele juridice,
„domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea își are locuința statornică sau
principală”.
„Domiciliul” provine de la expresia latina „domum colere” care
înseamnă „casa pe care o locuiește cineva”. Domiciliul persoanei fizice prezintă
importanță atât pentru dreptul civil, cât și pentru alte ramuri de drept.
Spre deosebire de accepțiunea domiciliului din dreptul civil, unde
înseamnă doar locuință statornică sau principală a unei persoane, în dreptul
penal i s-au adăugat și cele patru componente pentru a asigura libertatea vieții
private a individului.
O altă deosebire dintre noțiunea de „domiciliu” din dreptul civil și
cea din dreptul penal este că în legea civilă, domiciliul este unic; adică fiecare
persoană are un singur domiciliu și este stabil, aceasta presupunând o folosire
constantă a acestuia (fiind în acest mod și locuință principală).
Plecarea cu caracter temporar de la domiciliu nu are semnificația
schimbării lui, domiciliul rămânând același. În schimb, potrivit legii penale,
domiciliul este locul unde persoana își desfășoară liber viața personală,
indiferent dacă locuința este permanentă sau temporară.
Prin locuință se înțelege un loc ales în mod liber, destinat efectiv și
actual uzului domestic al uneia sau mai multor persoane. Nu interesează dacă
locul este închis sau parțial deschis, stabil sau mobil, dacă este destinat special
acestui scop (de exemplu o casă sau apartament) sau nu este destinat dar este
folosit pentru locuit (de exemplu, este vorba despre o magazie, staul, garaj etc.
amenajate ca locuință sau având destinația lor inițială), dacă reprezintă o
locuință permanentă sau temporară (cameră de hotel închiriată pentru o noapte,
cabina unui vapor etc).
Ceea ce este esențial este efectiva folosire a acelui spațiu delimitat
pentru viața intimă a persoanei (repaus, alimentare, satisfacerea necesităților
inerente persoanei umane).
În practica juridică, s-a reținut ca violare de domiciliu și fapta
inculpatului care a pătruns, prin escaladarea unei ferestre, într-un cămin,
deoarece camerele dintr-un cămin constituie pentru persoanele care le ocupă o
adevărată „locuință” în sensul dispozițiilor art. 224 Noul Cod penal.
În practica juridică s-a reținut de asemenea că nu constituie
„locuință” construcția destinată să servească drept locuință, care nu este locuită
în mod efectiv (de exemplu, casa pe care cineva și-a construit-o, dar încă nu s-a
mutat în ea sau, casa de vacanță locuită doar pe anumite perioade ale anului).
Pătrunderea într-o asemenea construcție va constitui infracțiune de tulburare de
posesie incriminată în art. 2 56 Codul penal dacă sunt îndeplinite și celelalte
condiții pentru esența infracțiunii.
De asemenea, nu constituie „locuință”, locul în care o persoană
locuiește împotriva voinței sale (camera ocupată de un deținut, camerele ocupate
de persoane bolnave sau cele ocupate de militari în cazarmă etc16).
„Încăperea” reprezintă o parte dintr-o construcție destinată să
servească drept locuință și care este folosită în mod efectiv(de exemplu, o
cameră dintr-un apartament, în care o persoană își desfășoară viața). Dacă mai
multe persoane au, fiecare, câte o cameră separată în același apartament,
infracțiunea de violare de domiciliu poate exista cu privire la fiecare încăpere.17
Prin „dependințe” se înțeleg locurile care direct sau indirect sunt în
relație de dependență față de locuință. Ele constituie o prelungire, un accesoriu
al locuinței și întregesc folosința acesteia. Intră în această categorie: bucătăria,
cămara, magazia, boxa de la subsol, etc. Nu interesează dacă aceste locuri sunt
acoperite sau nu, dacă fac corp comun cu locuința sau nu. Sunt dependințe și
spațiile comune ale unui imobil (scara, holul, terasa acoperită, etc).
În sfârșit, „locul împrejmuit” este un loc separat printr-o îngrăditură
de locurile învecinate, care întregește folosința locuinței (de exemplu o grădină,
o curte). Nu este necesar ca împrejmuirea să fie făcută cu un zid sau gard care să
facă inaccesibil locul. Este suficient ca împrejmuirea să fie făcută în așa fel încât
să exprime voința titularului ca nimeni să nu pătrundă acolo fără voia sa. Dacă
locul împrejmuit nu are nici o legătură cu domiciliul (cu oricare dintre cele p atru
componente) nu sunt aplicabile prevederile art. 224.
În practica judiciară s-a reținut că există violare de domiciliu în
situația în care inculpații au pătruns, pentru a tăia niște pomi, pe o porțiune de
16 Trib. Reg. Dobrogea RRD 10/1967, p.147
17 Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu ș.a., Drept Penal, Partea specială, Ed. Europa Nova, București, 1999, p.150
teren îngrădită, încorporată în curtea casei persoanei vătămate, deși o comisie a
consiliului popular stabilise că aparținea inculpaților.18
Spre deosebire de Codul penal anterior, în actualul Cod penal, nu
sunt enumerate mijloacele susceptibile a fi folosite de autor, ci este cuprinsă
expresia „în orice mod”. Aceasta înseamnă că, pentru existența infracțiunii, este
indiferent, dacă făptuitorul s-a folosit de violență, amenințare, escaladare,
efracție etc. și dacă acțiunea s-a săvârșit pe față sau pe ascuns. Unele dintre
modalități pot constitui circumstanțe agravante (de exemplu fapta săvârșită în
timpul nopții sau de o persoană înarmată etc.).
O altă cerință a legii este ca pătrunderea să se facă fără drept , în mod
abuziv, fără a exista o justificare legală. S-a reținut astfel ca violare de domiciliu
și nu tulburare a folosinței locuinț ei, fapta proprietarului care, pătrunzând fără
drept și fără consimțăm ântul chiriașului său, într-o magazie deținută de acesta ca
dependință a locui nței sale, îi scoate afară lucrurile și îi demolează magazia19.
Infracțiunea există indiferent dacă persoana vătămată deține sau nu în
baza unui titlu legal locuința, întrucât legea urmărește să asigure libertatea
persoanei de a-și desfășura viața personală în locul pe care și l-a ales.20
Constituie infracțiunea de violare de domiciliu și fapta soțului care,
fiind despărțit de soția sa și având domiciliul flotant, în altă parte, de a pătrunde
în fosta locuință comună, fără învoirea soției,21 deoarece calitatea de
coproprietar asupra bunurilor comune, aflate temporar, în această locuință, nu-l
îndreptățeau să efectueze acțiunea de pătrundere în condițiile date. Chiar dacă
locuința a fost anterior comună, prin mutarea inculpatului, ea a rămas în
exclusivitate în folosința soției, care este singura în măsură să consimtă la
pătrunderea cuiva în locuință.
18 Trib. Jud. Dolj,dec.pen.24/1981,Repertoriu de practică judiciară în materie penală în 1981-1985 de
V.Papadopol și Șt. Daneș, p.288;Ed. Științifică ș i Enciclopedică,București,1989
19 Trib.jud.Mureș,dec.pen.nr.4 85/1972, RRDnr.9/1973,p.150
20 Trib. mil.București, dec.pen 789/1957 RRD nr.1/1958, p.166
21 Trib.jud.Mureș,dec.pen.698/1971,RRD nr.2/1972p.178
Dacă pătrunderea în locuință în virtutea unui drept lipsind o cerință
esențială a legii pentru existența infracțiunii de violare de domiciliu, fapta nu
constituie această infracțiune (de exemplu, pătrunderea în locuință pentru
aducerea la îndeplinire a unui mandat de arestare sau a unui ordin de
percheziție).
O ultimă cerință a legii pentru existența infracțiunii în ace astă primă
modalitate de săvârșire, este ca pătrunderea în locuință, încăpere etc. să se facă
fără consimțământul persoanei care le folosește.
Consimțământul pentru a fi valabil, trebuie să emane de la o persoană
responsabilă și care are dreptul de a îngădui sau de interzice intrarea altei
persoane în locuință. Consimțământul poate fi acordat și condiționat, caz în care
elementul material al faptei va exista numai dacă făptuitorul pătrunde în locuință
în alte condiții decât cele stabilite.
Dacă locuința este folosită de mai multe persoane, dreptul de a
permite sau de a interzice pătrunderea cuiva în locuința comună îl are oricare din
acele persoane. În practică22 s-a stabilit că nu constituie infracțiunea de violare
de domiciliu fapta inculpaților care venind la un alt locatar, au intrat în curtea
unde locuiau reclamanții, chiar dacă aceștia din urmă le-au cerut să plece.
Lipsa consimțământului se poate manifesta în mod expres, printr-o
interzicere fățișă din partea subiectului pasiv (de exemplu se pune în dreptul
ușii, interzicând astfel accesul făptuitorului) sau printr-o interzicere prealabilă a
accesului făptuitorului în locuință. Lipsa consimțământului poate avea și un
caracter tacit, ea rezultând dintr-o anumită împrejurare. De exemplu, persoana
pleacă de acasă și încuie ușa sau închide poarta în momentul în care făptuitorul
vrea să intre în locuință.
22 Trib. Capit.,col.III,dec.pen.nr.843/1962,J.N.nr.10/1963 p.147
În cazurile în care lipsește o interdicție expresă din partea victimei,
lipsa consimțământului se prezumă până la proba contrarie, adică până când
făptuitorul face dovada că a pătruns în locuință cu consimțământul acesteia23.
Cea de-a doua modalitate de săvârșire a faptei constă în refuzul făptuitorului de
a părăsi locuința, încăperea, dependința sau locul împrejmuit ținând de acestea,
la cererea persoanei care le folosește.
Pentru existența infracțiunii în această modalitate se cere, în primul
rând prezența făptuitorului în locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit
ținând de acestea.
Nu interesează cum a pătruns în acel loc. În al doilea rând, trebuie să
existe o cerere adresată făptuitorului de a părăsi locuința, încăperea în care se
află. Cererea trebuie să fie expresă, categorică, să exprime fără nici un dubiu,
voința celui care o formulează ca făptuitorul să părăsească locuința, încăperea
etc. O simplă aluzie nu este suficientă.
Acțiunea de pătrundere într-o locuință, încăpere, dependință sau loc
împrejmuit ținând de acestea, trebuie să fie acțiunea unei persoane fizice
responsabile, să fie un act de voință al acesteia. Nu are relevanță dacă acțiunea
de pătrundere s-a făcut prin folosirea unor mijloace fizice materiale sau folosind
numai forța fizică a agresorului.
Pătrunderea este justificată dacă are loc la chemarea victimei unei
agresiuni. Nu va fi justificată însă, dacă ar avea loc chiar în urma unei provocări
din partea persoanei care se află în locuință24
Nu interesează motivele unei asemenea comportări din partea
persoanei care locuiește în locuința respectivă. Voința de a interzice rămânerea
în locuință nu se prezumă nici dacă autorul comite în locuință un fapt ilicit sau o
infracțiune.
23 T. Vasiliu, D.Pavel ș.a. ,op. cit. Vol.ii, p. 178
24 “Legitima apărare în noua reglementare” – Ilie Pascu R.D.P. nr.1/2003
Cererea trebuie să fie adresată făptuitorului de cel în drept să aprobe
rămânerea mai departe în locuință, sau să emane de la un reprezentant al
acestuia (indiferent dacă are mandat sau nu, fiind suficient să reprezinte
interesele persoanei care locuiește).
Cererea trebuie adresată direct celui vizat. Pentru existența
infracțiunii în această modalitate este necesar și refuzul făptuitorului de a părăsi
locul în care se află. Refuzul se poate exprima direct, fățiș dar și într-o formă
ascunsă, rămânând în mod clandestin sau prin viclenie, mai departe în locuință.
Textul legii nu enumeră mijloacele susceptibile a fi folosite de cel în cauză.
Efectele refuzului sunt aceleași.
Cele două modalități de săvârșire a infracțiunii au caracter alternativ.
Asta înseamnă că dacă făptuitorul săvârșește infracțiunea în ambele modalități
(pătrunde fără drept și fără consimțământ în domiciliu și refuză să-l părăsească),
infracțiunea rămâne unică. La individualizarea pedepsei se va ține seama de
pericolul sporit pe care-l prezintă fapta în această situație.
Prin săvârșirea oricărei dintre cele două acțiuni ale infracțiunii se
produce o încălcare a libertății persoanei de a-și desfășura viața privată în
conformitate cu voința sa. Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată
trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Dacă violarea de domiciliu se săvârșește printr-un mijloc ce
constituie el însuși o infracțiune, se aplică regulile referitoare la concursul de
infracțiuni. De exemplu, săvârșește infracțiunea de violare de domiciliu, aflată în
concurs real cu cea de vătămare corporală (art. 1 94 N. C. p.), inculpatul care, în
scopul pătrunderii în apartamentul victimei, i-a aplicat acesteia câteva lovituri
care i-au produs o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de
cel mult 60 zile.
În unele situații violarea de domiciliu servește ca mijloc pentru
săvârșirea altei infracțiuni, fiind aplicabile dispozițiile art. 3 8 alin.1, teza II
referitoare la concursul real de conexitate.
În practica judiciară25 s-a reținut, în sarcina inculpatului care a
pătruns fără drept în curtea unei persoane și fără consimțământul acesteia, în
scopul comiterii unui furt, ceea ce a și realizat, un concurs între violarea de
domiciliu și furt.
Probleme deosebite se ridică în ceea ce privește relaț iile ce se nasc
între violare de domiciliu și furt calificat reglementat în art. 229 lit. d (furt prin
efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei
chei mincinoase).
Atât în practica judiciară cât și în doctrină problema încadrării
juridice a unor fapte de violare de domiciliu comise în scopul săvârșirii
infracțiunii de furt calificat a fost soluționată în mod diferit, în sensul că, în
unele situații, violarea de domiciliu a fost reținută ca o infracțiune autonomă, în
concurs real cu infracțiunea scop, iar în alte cazuri s-a considerat că ea și-a
pierdut autonomia infracțională, absorbându-se în conținutul infracțiunii în
vederea căreia a fost comisă26.
În legătură cu ideea absorbției infracțiunii de violare de domiciliu în
cea de furt calificat s-au formulat trei opinii diferite,27astfel:
a) Potrivit unei opinii, în acest caz, furtul absoarbe în mod natural
violarea de domiciliu, indiferent da că este săvârșit în condițiile art. 2 28 sau ale
art. 229 C. pen., existând o „complexitate naturală”28.
În esență se susține că violarea de domiciliu constituie o treaptă
necesară în desfășurarea activității care caracterizează aici elementul material al
25 T.S. , secța penală, dec. Nr. 452/1981, RRD nr. 1/1981 Trib. Jud. Dolj,dec.pen.24/1981,Repertoriu de practică
judiciară în materie penală în 1981-1985 de V.Papadopol și Șt. Daneș, p.288;Ed. Științifică și
Enciclopedică,București,1989
Trib.jud.Mureș,dec.pen.nr.485/1972, RRDnr.9/1973,p.150
Trib. mil.București, dec.pen 789/1957 RRD nr.1/1958, p.166
Trib.jud.Mureș,dec.pen.698/1971,RRD nr.2/1972p.178
Trib. Capit.,col.III,dec.pen.nr.843/1962,J.N.nr.10/1963 p.147
26 V.Papadopol, Considerații cu privire la încadrarea juridică a faptelor de violare de domiciliu comise în
vederea săvârșirii altor infracțiuni, RRD nr.9, 1997, p.28
27 C-tin Duvac, Violare de domiciliu și furt calificat, RDP nr. 4, 1998, p.86-89
28 G.Navrot, Încadrarea juridică a furtului săvârșit prin violare de domiciliu (I), RRD nr.6, 1974, p.18-20
infracțiunii de furt29, astfel că „infracțiunea de furt înglobează în mod necesar în
conținutul său obiectiv și elementul obiectiv al violării de domiciliu și, ca
urmare, nu se poate constata într-o asemenea situație existența concursului real
de infracțiuni”30.
Cu alte cuvinte, din moment ce furtul nu poate fi comis, în concret,
decât prin violarea domiciliului, rezultă că furtul absoarbe în mod natural
violarea de domiciliu.
Această opinie, după alți autori, nu are temei legal, bazându-se doar
pe legătura de fapt de la mijloc la scop – care există uneori, în concret, între
infracțiunea de violare de domiciliu și aceea de furt. Astfel de legături de fapt,
întâmplătoare, pot exista și între alte infracțiuni (de exemplu între falsul în
înscrisuri și delapidare, între furtul unei arme și omorul comis cu acea armă,
între vătămarea corporală și lipsirea de libertate în mod ilegal, între violarea de
domiciliu și viol, etc.). Or, simpla legătură de fapt, întâmplătoare, nu constituie
un temei pentru a opera o absorbție naturală, dimpotrivă, potrivit art. 38 lit. a
N.C. pen. există concurs chiar dacă una dintre infracțiuni a fost comisă pentru
săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni. Înlăturarea aplicării acestei dispoziții
legale nu poate avea loc pe baza unor argumente deduse din împrejurările de
fapt ale cauzei, ci numai în temeiul altor dispoziții legale, derogatorii31.
b) Alți autori consideră că numai furtul calificat săvârșit în condițiile
art. 229 lit. d C. pen. (prin efracție, escaladare, sau prin folosirea fără drept a
unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase)absoarbe în mod natural
infracțiunea de violare de domiciliu, iar dacă furtul este comis în alte împrejurări
(art. 228 sau art. 229 lit. a, b, c, d, e și alin. 2 lit. b și c) va exista concurs de
infracțiuni32.
29 G.Navrot, op. cit. P. 19. În același sens Trib. reg. Banat, dec. Pen. 478/1963, J.N. , nr.11, 1963, p.176
30 G:Navrot op. cit., p.19
31 M.Basarab, L.Moldovan, V.Suian, Drept penal.Partea specială.Pentru uzul studenților, vol.I, Universitatea din
Cluj-Napoca.Facultatea de Drept,1985, p.130
32 V.Papadopol, Considerații cu privire la încadrarea juridică a faptelor de violare de domiciliu comise în
vederea săvârșirii altor infracțiuni, RRD nr.9, 1975, p.28-35
În argumentarea acestei opinii se pornește de la fundamentul
conceptului de „complexitate naturală”. Astfel, se arată că există complexitate
naturală în cazul în care o anumită infracțiune, așa cum este incriminată, nu se
poate concepe fără să cuprindă în conținutul ei activitatea proprie altei
infracțiuni, în condițiile în care aceasta din urmă este incriminată de lege33.
Absorbția naturală decurge în mod implicit, dar necesar, din cuprinsul expres al
incriminării complexe absorbante.
Necesitatea săvârșirii întotdeauna și a infracțiunii absorbite trebuie să
apară ca o condiție repetabilă în toate cazurile concrete ce se subsumează
incriminării respective34 prin urmare, va exista o complexitate naturală numai
dacă din însuși conținutul legal al infracțiunii absorbante rezultă, în mod
implicit, că săvârșirea acestei infracțiuni nu este posibilă decât dacă se comite
întotdeauna și o altă infracțiune. De exemplu, violul nu poate fi săvârșit decât
dacă victima este lipsită de libertate fizică (pe durata comiterii violului), cerință
repetabilă în cazul oricărei infracțiuni concrete de viol.
Aplicarea consecventă a celor arătate mai sus presupune, examinarea
conținutului legal al furtul ui calificat prevăzut la art. 229 Noul Cod Penal, spre a
vedea dacă realizarea acestui conținut implică sau nu, în mod necesar și
întotdeauna, săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu. Procedând astfel, se
ajunge la concluzia eviden tă că furtul prevăzut în art. 2 29 N. C. pen., nu implică
în mod necesar și întotdeauna comiterea unei violări de domiciliu. Dimpotrivă,
această modalitate a furtului calificat se comite, de regulă, în marea majoritate a
cazurilor concrete, fără violare de domiciliu. Într-adevăr incriminarea din art.
229 lit. d N. C. pen nu vizează furtul comis într-un loc anume (locuință, încăpere
etc) ci orice furt prin efracție, escaladare etc. indiferent de locul unde ar fi comis
(într-o locuință, întreprindere, instituție, pe stradă, în tren, în avion etc.) și
indiferent de alte împrejurări concrete. Numai furtul prin efracție, escaladare
33 D.Pavel, Infracțiunea complexă, J.N., nr.11, 1964, p.61
34 D.Pavel op.cit. , p.68
comis prin pătrundere fără drept într-o locuință, încăpere etc ar conduce la o
absorbție naturală, ipoteză care constituie deci numai un caz particular al furtului
prevăzut art. 229 lit. d N. C. pen. Numai în aceste limite efracția încuietorilor
unei locuințe, încăpere, dependință etc. escaladarea și folosirea fără drept a unei
chei adevărate sau a unei chei mincinoase ca mijloc de săvârșire a furtului
implică, întotdeauna, prin ele însele, datorită specificului acțiunii, și o violare de
domiciliu, în sensul art. 224 N. C. pen., furtul săvârșit în aceste condiții
agravante fiind de neconceput fără violarea domiciliului persoanei vătămate35.
Se susține că legătura dintre furtul calificat prevăzut în art. 2 29 lit. d C. pen. și
violarea de domiciliu nu este „una de circumstanță, depinzând de împrejurările
specifice fiecărei cauze, ci o legătură necesară, impusă de însăși reglementarea
legală”. Autorii care susțin că în acest caz există concurs de infracțiuni
argumentează astfel:36
– când efracția, escaladarea etc. au loc cu prilejul pătrunderii într-o
locuință, încăpere, dependință etc. există într-adevăr o legătură între furtul
calificat și violarea de domiciliu, dar această legătură este una de fapt. Ea nu
decurge din conținutul legal al infracțiunii de furt calificat prevăzut în art. 2 29
lit. d C. pen. (care poate fi realizat și fără violare de domiciliu), ci din
circumstanța concretă în care se comite acest lucru (locul concret unde are loc
efracția, escaladarea ori folosirea cheii fără drept la intrarea într-o locuință,
încăpere, dependință etc.). Dacă lipsește această circumstanță concretă nu mai
există legătură între cele două infracțiuni. De exemplu, făptuitorul a pătruns în
mod legal într-o locuință a altei persoane și apoi a comis un furt prin efracția
încuietorilor unui șifonier ori prin deschiderea cu o cheie mincinoasă a unei
valize, casete etc. Fapta constituie infracțiunea de furt calificat prevăzută în art.
229 lit. d C. pen., aceasta a fost comisă într-o locuință dar nu a fost necesară
săvârșirea infracțiunii de violare de dom iciliu.
35 V. Papadopol op. cit. p. 32.
36 M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian, Drept penal. Partea specială. Pentru uzul studenților, vol. I, Universitatea
din Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, 1985, p. 62
– legătura de fapt dintre cele două infracțiuni este repetabilă, dar
numai dacă furtul calificat este comis în condițiile aceleiași circumstanțe
concrete. Astfel de legături de fapt repetabile, determinate de circumstanțe
concrete, pot exista și în cazul altor infracțiuni. Exemplu: între furt și ruperea de
sigilii. Între aceste două infracțiuni va exista o legătură ori de câte ori furtul este
comis, de exemplu, prin ruperea plumburilor de la vagoanele C.F.R., deși furtul
nu implică în conținutul său legal, comiterea infracțiunii de rupere de sigilii. În
practica judecătorească s-a decis, cu deplin temei, că în acest caz există concurs
de infracțiuni37.
– legătura dintre furtul calificat prevăzut în art. 2 29 lit. d N. C. pen. și
violarea de domiciliu nu este necesară nici chiar în cazul în care efracția,
escaladarea etc. au loc la intrarea într-o locuință, încăpere etc., aceasta
furnizează doar o prezumție relativă că făptuitorul nu avea dreptul (ori
consimțământul locatarului) de a pătrunde în acel loc. În concret această
prezumție poate fi oricând răsturnată prin proba contrară, cea ce înseamnă că în
anumite cazuri concrete furtul prevăzut în art. 2 29 lit. d N. C. pen. poate fi
săvârșit fără comiterea unei violări de domiciliu, chiar dacă efracția, escaladarea
au avut loc chiar la intrarea într-un domicil iu.
În concluzie, din conținutul legal al infracțiunii de furt calificat
prevăzută art. 2 29 lit. d N. C. pen. nu rezultă, în mod implicit, că această
infracțiune nu ar putea fi comisă fără violarea domiciliului. Dimpotrivă, această
infracțiune se poate comite în majoritatea cazurilor fără violarea de domiciliu.
Uneori există, totuși, o legătură de la mijloc la scop între cele două infracțiuni,
dar aceasta decurge din împrejurarea de fapt că efracția, escaladarea etc. au loc
la intrarea într-o locuință, încăpere etc. Cei care au susținut că datorită acestei
legături infracțiunea de violare de domiciliu este absorbită în cea de furt calificat
art. 229 lit. d N. C. pen., s-au bazat, în opinia altor autori38, pe practica și
37 Trib. jud. Hunedoara dec. pen. 527/1979, RRD, nr. 8, 1980 p. 62
38 C. Mitrache, Furt și violare de domiciliu, RDP nr. 1, 1995 p . 126
doctrina penală statornicite sub imperiului Codului penal anterior care incrimina
violarea de domiciliu ca „infracțiune de instrument”39.
Potrivit art. 496 C. pen anterior constituia violarea de domiciliu
pătrunderea prin violență, amenințare, efracție, escaladare, întrebuințare de
chei mincinoase, prin viclenie și în mod clandestin în locuința unei persoane ;
fapta se pedepsea cu închisoare de la 2 luni la 1 an dacă nu constituia o
infracțiune mai gravă. Întrucât furtul constituia o infracțiune mai gravă (de
exemplu furtul prin efracție, escaladare, folosirea de chei mincinoase se
sancționa cu închisoare de la 1 la 5 ani) violarea de domiciliu având caracter
subsidiar, ceda locul infracțiunii calificate de furt.
O astfel de dispoziție nu o mai găsim în C. pen. actual; ca urmare
soluția absorbției infracțiunii de violare de domiciliu în infracțiunea de furt
calificat nu ar mai putea fi susținută.
Dimpotrivă, reținerea și sancționarea distinctă a infracțiunii de
violare de domiciliu, când aceasta a fost săvârșită cu ocazia comiterii furtului
calificat apare a fi justificată și din necesitatea de a asigura o protecție juridică
unei valori sociale importante care este inviolabilitatea domiciliului, drept al
persoanei umane consacrat prin dispozițiile art. 27 din Constituția României.
c) Într-o a treia opinie se susține că furtul calificat prevăzut în art. 229 lit. d N.
C. pen. este o infracțiune complexă, care absoarbe în conținutul său, ca
circumstanță agravantă, infracțiunea de violare de domiciliu. Potrivit acestei
opinii, când furtul este comis în alte circumstanțe decât cele arătate mai sus, va
exista concurs de infracțiuni40.
În combaterea acestei teze s-a susținut în mod corect că infracțiunea
complexă constituie o unitate legală de infracțiune, deci nu poate exista decât în
temeiul unei dispoziții exprese a legii. Aceasta înseamnă că infracțiunea
absorbită în conținutul infracțiunii complexe, ca element sau circumstanță
39 Codul penal Carol al II – lea adnotat, partea specială, vol. III, editura Socec, București, 1937 , p. 437
40 L. Biro, Încadrarea juridică a furtului săvârșit prin violare de domiciliu (II), RRD nr. 6, 1974, p. 20 – 22
agravantă, trebuie să fie indicată în mod expres în norma de incriminare, fie prin
denumirea acestei infracțiuni, fie prin arătarea acțiunii sau inacțiunii sau a
urmării specifice. Dacă norma de incriminare nu indică în mod expres
infracțiunea absorbită, nu poate fi vorba de o infracțiune complexă ci eventual
de o complexitate naturală (dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de aceasta,
ipoteză respinsă în cazul furtului prin efracție).
În cazul de față, textul art. 2 29 lit. d N. C. pen. nu conține nici o
referire expresă la infracțiunea de violare de domiciliu. În acest text nu poate fi
găsită nici denumirea infracțiunii care pretinde că ar constitui circumstanța
agravantă (violarea de domiciliu), nici acțiunea specifică acestei infracțiuni
(„pătrunderea fără drept într-o locuință, încăpere etc.”) și nici urmarea acesteia
(„încălcarea libertății domiciliului”). Noțiunile de „efracție, escaladare și
folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase” au un sens
larg, diferit de cel al noțiunii de „pătrundere ” într-o locuință, încăpere etc. Astfel
chiar dacă efracția privește încuietorile unei locuințe, ea nu înseamnă
„pătrunderea în locuință” ci numai „înlăturarea dispozitivului de închidere ” a
locuinței respective. Prin urmare, autorul este de părere că în mod greșit se
consideră că violarea de domiciliu ar constitui o circumstanță agravantă
absorbită în conținutul „infracțiunii complexe” prevăzută în art. 2 29 lit. d N. C.
pen. 41.
Discuții au apărut și în cea ce privește legătura dintre tâlhăria
săvârșită într-o locuință sau dependințe ale acesteia și violarea de domiciliu.
Astfel, unele instanțe au decis că pătrunderea inculpatului fără drept, în timpul
nopții, în locuința părții vătămate, urmată de exercitarea de violențe asupra
acesteia, pentru a reuși să plece cu bunul sustras din acea locuință, constituie atât
infracțiunea de tâlhărie prevăzută la art. 2 34 alin. 1 lit. e și f N. C. pen. cât și
41 M. Basarab și alții, op. ci t. p. 134
infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută în art. 224 alin 1 N. C. pen.
săvârșite în concurs real42.
Alte instanțe au decis că tâlhăria săvârșită în condițiile art. 2 34 alin. 1
lit. e si f N. C. pen., este o infracțiune complexă în al cărei conținut intră și
violarea de domiciliu care astfel își pierde autonomia43.
În doctrina penală opiniile în această privință sunt de asemenea
împărțite: unii autori promovează prima soluție, alții o susțin pe cea de-a doua.
Autorii care promovează existența unei singure infracțiuni, și anume de tâlhărie
în împrejurarea la care ne referim, pornesc mai întâi de la modul în care
făptuitorul a ajuns în locuința victimei ori în dependințele acesteia unde a comis
tâlhăria. Dacă pătrunderea în locuință sau într-o dependință a acesteia s-a
realizat în urma consimțământului persoanei care le folosește, comiterea
tâlhăriei în această situație atrage încadrarea juridică doar în art. 2 34 alin. 1 lit. e
si f C. pen.; în ipoteza în care făptuitorul pătrunde fără drept în locuință sau o
dependință ținând de aceasta, ori refuză să le părăsească și comite tâlhăria
trebuie să se rețină concurs real al infracțiunii între violarea de domiciliu și
tâlhăria în formă prevăzută în art. 2 34 alin. 1 lit. e si f C. pen.
Un alt autor 44,împărtășind aceeași soluție, susține că va exista o
singură infracțiune în cazul tâlhăriei comise într-o locuință sau dependințele
acesteia, neavând relevanță dacă făptuitorul a pătruns în asemenea locuri prin
efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau
mincinoase, ori în alt mod, întrucât condiția infracțiunii complexe este unitatea
de rezoluție infracțională.
În literatura de specialitate, s-a susținut și ideea că nu se poate
accepta absorbția naturală sau legală a violării de domiciliu în furtul calificat
42 C. S. J. s. pen. d. 1474/1999 (nepublicată)
43 C. de Apel București, S. a II-a pen. d. 343/1998, Culegere de practică judiciară penală, 1998, editura All
Beck, București, 1999, p. 289, J. Moreni și pen. 1963/1997 (nepublicată)
44 Dorin Ciuncan, Din nou despre infracțiunea de tâlhărie comisă într-o locuință sau dependințe ale acesteia și
violarea de domiciliu, D, nr. 2, 1998, p. 60-63.
prevăzut în art. 2 29 lit. d N. C. pen. ori în tâlhăria săvârșită într-o locuință sau
dependințe ale acesteia, nefiind îndeplinite cerințele unor atar e soluții45.
Pentru a susține soluția contrară, cea a concursului de infracțiuni, un
alt autor46 a analizat ipotezele în care s-ar putea afla făptuitorul care săvârșește
tâlhăria într-o locuință sau dependințe ale acesteia.
1.Astfel, o primă ipoteză ar fi aceea în care făptuitorul a pătruns în
locuința sau dependințele ale acesteia cu consimțământul persoanei care le
folosește și ulterior săvârșește infracțiunea de tâlhărie. În acest caz este limpede
că ne aflăm în fața numai a infracțiunii de tâlhărie calificata.
2.Într-o a doua ipoteză, făptuitorul pătrunde într-o locuință sau
dependință cu consimțământul persoanei care le folosește, însă la cererea
expresă a acesteia de a le părăsi refuză și săvârșește tâlhăria. În această situație
există un concurs de infracțiuni, fiind săvârșită atât fapta de violare de domiciliu,
prin refuzul făptuitorului de a părăsi locuința la cererea persoanei îndreptățite să-
și dea consimțământul, cât și infracțiunea de tâlhărie în formă agravată.
3. Într-o a treia ipoteză, făptuitorul pătrunde fără drept în locuință sau
dependințe ale acesteia și comite tâlhăria (de exemplu, ușa de la locuință este
deschisă făptuitorul pătrunde și săvârșește tâlhăria). Și în această ipoteză
făptuitorul comite un concurs de infracțiuni, și anume: infracțiunea de violare de
domiciliu în modalitatea alternativă a pătrunderii fără drept în domiciliul
victimei și infracțiunea de tâlhărie în modalitatea normativă agravată.
4. Aceeași soluție și în cazul ipotezei când pătrunde prin efracție sau
escaladare în curtea persoanei vătămate unde săvârșește tâlhăria, deoarece
legiuitorul asimilează atât violarea de domiciliu, cât și tâlhăria în modalitatea
agravată când s-au comis într-o locuință cu aceea când faptele de mai sus s-au
săvârșit într-o dependință a acesteia.
45 Ioan Petru Cernat, Din nou despre infracțiunea de tâlhărie comisă într-o locuință sau dependințe ale acesteia
și violarea de domiciliu, D, nr. 4, 1999, p. 96.
46 Ilie Pascu,Tâlhăria săvârșită într-o locuință, RDP nr. 2, 2001, p.107-109.
5. Într-o ultimă ipoteză făptuitorul, după ce pătrunde prin efracție,
escaladare sau prin folosirea unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase într-
o locuință sau dependințe ale acesteia, comite tâlhăria. Soluționarea acesteia
readuce în discuție problematica furtului săvârșit prin efracție, escaladare sau
prin folosirea unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase: dacă în acest caz
fapta de violare de domiciliu este absorbită sau nu în aceea de furt calificat.
Această chestiune se ridică și în cazul tâlhăriei calificate, deoarece infracțiunea
de furt constituie infracțiunea componentă a infracțiunii de tâlhărie, relațiile
sociale privitoare la patrimoniu fiind în principiu ocrotite prin această
incriminare (obiectul juridic principal al infracțiunii de tâlhărie îl constituie
tocmai aceste relații).
Așa cum se subliniază în teoria dreptului penal, ori de câte ori există
un complex de acte sau activități săvârșite de aceeași persoană, pentru a decide
dacă există o singură infracțiune sau o pluralitate de infracțiuni ne vom raporta
la conținuturile de incriminare adică la faptele descrise în normele de
incriminare din partea specială a Codului penal. În toate situațiile când aceeași
persoană prin activitatea sa a realizat conținutul mai multor incriminări, există o
pluralitate de infracțiuni47. Prin urmare, în ipotezele pe care le-am analizat, dacă
coexistă infracțiunea de violare de domiciliu cu furtul calificat (în art. 2 29 lit. d
N. C. pen.) implicit va coexista și cu infracțiunea de tâlhărie; ca atare ne vom
afla în prezența unui concurs de infracțiuni.
Subsecțiunea 2. Latura subiectivă
Violarea de domiciliu se săvârșește cu intenție, care poate fi directă
sau indirectă, fapta săvârșită din culpă nefiind incriminată. În prima modalitate
de săvârșirii a infracțiunii, făptuitorul are reprezentarea faptului că pătrunde fără
47 C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura ALL, București 1997, p. 466
drept și fără consimțământul persoanei în domiciliul acesteia și urmărește
producerea urmării socialmente periculoase.
În a doua modalitate, făptuitorul își dă seama că prin inacțiunea sa
are loc o rămânere ilegală în domiciliul unei persoane ( este vorba despre un
refuz de a părăsi locuința la cererea expres exprimată în acest sens de către
victimă ) și acceptă eventualitatea producerii urmării periculoase.
Nu va acționa cu vinovăție cel care pătrunde într-o locuință folosită
de mai multe persoane, atâta timp cât are aprobarea uneia dintre acestea. La fel
și în cazul în care anterior sau concomitent o persoană din locuința respectivă își
dă consimțământul iar alta se opune. Într-o asemenea situație, făptuitorul nu
acționează cu vinovăție, deoarece el are consimțământul necesar dn partea uneia
dintre persoanele îndreptățite și este explicabil ca el să considere acțiunea
săvârșită ca îndreptățită.
Eroarea făptuitorului asupra inexistenței consimțământului persoanei
îndreptățite înlătură caracterul penal al faptei de violare de domiciliu.
Nu interesează dacă făptuitorul a acționat sub un anume motiv sau a
avut vreun scop special. Aceste îm prejurări nu influențează nici un fel existența
infracțiunii dar se va ține seama de ele la individualizarea judiciară a pedepsei.
Secțiunea 3
Forme, modalități, sancțiuni
A. Forme
Actele pregătitoare și tentativa, deși posibile, nu sunt pedepsite. Când
aceste acte constituie, prin natura lor, încălcări ale altor dispoziții prevăzute de
legea penală, vor fi sancționate potrivit acelor dispoziții (de exemplu: loviri sau
alte violențe, amenințare, injurii etc.).
Infracțiunea de violare de domiciliu se consumă în momentul când s-
a produs urmarea imediată, adică atunci când făptuitorul a pătruns în locuința
unei persoane fără drept și fără consimțământul acesteia sau a refuzat să
părăsească locuința la cererea victimei.
Dacă autorul săvârșește fapta sub ambele forme (pătrunderea fără
drept și refuzul de a părăsi locuința), infracțiunea este unică. La individualizarea
pedepsei se va ține seama de pericolul sporit pe care îl reprezintă fapta în această
situație. Dacă infracțiunea este comisă prin violență sau amenințare sau prin alt
mijloc care este incriminat distinct, va exista concurs de infracțiuni, în afara
cazului când modalitatea folosită constituie o circumstanță agravantă.
Dacă făptuitorul săvârșește infracțiunea de violare de domiciliu
pentru a realiza un alt scop (vătămare corporală, viol, amenințare, omor etc.), va
răspunde pentru un concurs de infracțiuni.
Pentru existența infracțiunii nu este necesar ca făptuitorul să rămână
o anumită perioadă de timp în domiciliul unde a pătruns sau de unde a refuzat să
plece.
În ambele modalități de săvârșire, violarea de domiciliu este o
infracțiune instantanee. Dacă prezența făptuitorului în domiciliul pe care l-a
violat se prelungește în timp, violarea de domiciliu devine o infracțiune
continuă.
Când fapta a fost săvârșită în participație, infracțiunea păstrează
caracterul de continuă chiar dacă numai unul sau unii dintre participanți rămâne
în domiciliul violat48.
Dacă violarea de domiciliu capătă caracterul de infracțiune continuă,
va exista și un moment al epuizării. Epuizarea are loc în momentul în care
făptuitorul părăsește domicil iul violat.
48 V. Dongoroz, S. Kahane ș.a., op. cit., p. 312
În practica judiciară49 s-a arătat că acela care în cursul unei nopți
pătrunde într-o locuință, în scopul de a vorbi cu soția sa, de care trăia despărțit,
dar este scos cu forța din locuință, iar după un interval de timp pătrunde a doua
oară, în același scop, în locuința resp ectivă, nu săvârșește o infracțiune
continuată de violare de domiciliu, ci un concurs de infracțiuni distincte de
violare de domiciliu, aceasta pentru că în momentul săvârșirii primului fapt, el
nu avea reprezentarea concretă că în noaptea respectivă va mai viola domiciliul
părții vătămate încă o dată.
Dacă între momentul consumării infracțiunii și momentul epuizării
faptei (atunci când infracțiunea este continuă) se produc consecințe cu caracter
penal, se vor aplica regulile cu privire la concursul de infracțiuni.
B. Modalități
Infracțiunea de violare de domiciliu se poate realiza nu numai în
modalitățile prevăzute în art. 224 alin. 1 N.C. pen., pentru form a simplă a
infracțiunii (pătrunderea imediată și refuzul de părăsi locuința), dar și în
modalitățile agravate, potrivit art. 224 alin. 2 N. C. pen. Astfel, conform textului
legal, infracțiunea este mai gravă dacă se săvârșește în următoarele împrejurări:
a)dacă se săvârșește de o persoană înarmată;
b)dacă fapta se săvârșește de două sau mai multe persoane
împreună;
c)dacă fapta se săvârșește în timpul nopții;
d)dacă fapta se săvârșește prin folosirea de calități mincinoase.
a) Săvârșirea faptei de către o persoană înarmată
„Persoana înarmată” este persoana care în momentul săvârșirii faptei, are
asupra sa un instrument, piesă sau dispozitiv declarat armă prin dispozițiile
49 Trib. Reg. Crișana, dec. pen. 471/1967, J. N. Nr. 9/1967, p. 175
legale. „Persoana înarmată” este persoana care, în momentul săvârșirii faptei,
are asupra sa un obiect de natură a fi folosit ca armă și pe care îl întrebuințează
la atac. Pentru existența agravantei, în prima situație, având în vedere că este
vorba despre o armă propriu-zisă, este suficient ca făptuitorul să aibă asupra sa o
astfel de armă.
În literatura de specialitate, potrivit unei opinii50, arma trebuie să fie
vizibilă pentru victimă, având, astfel un efect intimidant asupra acesteia.
Conform unei alte opinii51, agravanta există independent de această împrejurare
deoarece, având arma asupra sa, făptuitorul este mai hotărât și mai îndrăzneț în
acțiunea sa.
În cea de-a doua situație, întrucât nu este vorba de o armă propriu-
zisă, este necesar ca făptuitorul să folosească efectiv obiectul susceptibil a fi
folosit ca armă. Dacă obiectul nu este folosit efectiv pentru atac, acesta nu
constituie „armă” în concepția legii penale și prin urmare, nu poate fi reținută
această agravantă.
În practica judiciară, s-a reținut infracțiunea de violare de domiciliu,
în această formă agravată, fapta unei persoane de a fi pătruns fără drept într-o
locuință, fără consimțământul celui care o folosește, înarmată cu un cuțit pe care
l-a folosit în activitatea sa agresivă52.
În schimb s-a decis că agravanta nu este aplicabilă în cazul
inculpatului care s-a „înarmat” cu un lemn, cu care a spart geamurile și unele
obiecte din locuința victimei, în care a pătruns fără drept, deoarece lemnul nu
este o armă special confecționată pentru a servi la atac sau apărare și nici nu
poate fi asimilat cu o armă, întrucât nu a fost folosit efectiv pentru atac
împotriva victimei53.
50 V.Dongoroz, S.Kahane, ș.a. op. cit. , vol.III, p.292
51 T.Vasiliu, D.Pavel, op.cit., vol.I, p.107
52 T.S., secția pen. , dec.1435/1979, RRD nr. 2, 1980, p.405
53 T.S., secția pen. , dec. nr.2876/1976, Repertoriu alfabetic de practică judiciară pe anii 1976-1980, de
V.Papadopol și M.Popovici, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p.405
Rațiunea agravantei este ca și în cazul lipsirii de libertate în mod
ilegal, gradul de pericol social sporit al făptuitorului, acesta recurgând la
mijloace de natură să-i asigure, în mare măsură reușita în săvârșirea infracțiunii.
În literatura de specialitate s-a mai conturat o opinie54, susținută de
cei care afirmă că violarea de domiciliu are ca obiect material însuși domiciliul
violat. Ei sunt de părere că făptuitorul poate folosi obiectul asimilat armei pentru
atac atât împotriva victimei cât și împotriva obiectelor aflate în locuința acesteia.
De asemenea ei afirmă că agravanta este reținută și dacă atacul s-a îndreptat
asupra altor persoane aflate în domiciliu sau asupra altor bunuri din locuință
decât cele ale persoanei care folosește locuința.
Întrucât, prin folosirea de arme de către infractori, este pusă în
primejdie ordinea publică, integritatea persoanelor și a bunurilor, legiuitorul a
reglementat, prin L. 17/199655, regimul armelor de foc și munițiilor.
Faptele de nerespectare a regimului armelor și munițiilor au un grad
ridicat de pericol social, așa încât pentru protejarea valorilor sociale ocrotite de
lege, a fost incriminată, la art. 342 N. C.pen. , fapta de nerespectare a regimului
armelor și munițiilor. Astfel, art. 342 prevede în alin.1 că este infracțiune
„deținerea, portul, confecționarea, transportul, precum și orice altă operațiune
privind circulația armelor și munițiilor sau funcționarea atelierelor de reparat
arme fără drept”. De asemenea constituie infracțiune potrivit alin. 6 și
nedepunerea armei sau a muniției în termenul fixat de lege, la organul
competent, de către cel că ruia i s-a respins cererea pentru prelungirea
valabilității permisului port armă”. Legea specială stabilește, în art.3, că prin
,,arme de foc” se înțelege acele arme a căror funcționare determină aruncarea
unuia sau mai multor proiectile, substanțe aprinse sau luminoase ori împrăștierea
de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.
54 Dorin Ciuncan, folosirea armei la săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, RDP, nr.2, 1996, p.25
55 Publicată în M.O. nr.74 din 11 aprilie 1996
Sunt considerate arme de foc potrivit art.3 din L.17/1996: armele
militare, armele de tir, armele de vânătoare, armele ascunse a căror existență nu
este vizibilă sau bănuită, arme de panoplie, precum și orice alte arme care
acționează ca arme de foc.
Întrucât toate aceste categorii de arme sunt arme propriu-zise, nu sunt
considerate arme în sensul art.151 alin.2, armele asimilate. Nu intră în această
categorie nici piesele sau părțile dintr-o armă și armele care nu sunt în stare de
funcționare56.
Legea, reglementând regimul armelor și munițiilor stabilește în
primul rând condițiile referitoare la deținerea și portul armelor și munițiilor.
Astfel, persoanele fizice pot deține sau purta arme numai cu autorizația
organelor prevăzute de lege, care le eliberează un „permis pentru armă”.
În cazul în care cel care pătrunde fără drept, într-o locuință a unei
persoane, având asupra sa o armă, dacă nu a respectat dispozițiile legale
referitoare la regimul armelor și munițiilor, săvârșește atât infracțiunea de
violare de domiciliu cu agravanta respectivă, cât și cea de nerespectare a
regimului armelor și munițiilor, aflate în concurs.
În schimb, dacă făptuitorul pătrunde în locuința unei persoane , fără
drept, având asupra sa o armă pentru care avea permis sau autorizație, fapta de a
avea asupra sa o armă nu constituie infracțiunea de nerespectare a regimului
armelor și munițiilor (cu condiția să nu fie îndeplinite celelalte condiții pentru
existența infracțiunii), ci doar o circumstanță agravantă a violării de domiciliu,
prevăzută de art. 224 alin. 2.
b)Săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane
împreună
56 V. Dongoroz, S.Kahane ș.a., op. cit., vol.IV, p.329
Participarea mai multor p ersoane la săvârșirea faptei crește gradul de
pericol social al infracțiunii, întrucât mărește șansele de reușită ale făptuitorului,
care acționează cu mai multă eficiență, reducând sau chiar anihilând
posibilitatea victimei de a se apăra.
Săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane împreună, poate
avea loc fie atunci când toți participanții acționează în calitate de coautori, fie
atunci când cel puțin una dintre persoane acționează în calitate de autor, iar
celelalte în calitate de complici concomitenți.
Nu are relevanță dacă la săv ârșirea faptei au participat și persoane
care nu răspund penal. Legea a avut în vedere cooperarea materială care
înlesnește comiterea inf racțiunii. Participantul care răspunde penal este
sancționat pentru forma agravată a infracțiunii, chiar dacă toți ceilalți
participanți sunt exonerați de răspundere. Dacă fapta este săvârșită de cel puțin
trei persoane împreună, împrejurare care constituie circumstanță agravantă
generală, se va aplica doar agravanta specială, pentru că același temei nu poate
să tragă o dublă agravare a pedepsei.
Circumstanța agravantă este o circumstanță reală și prin urmare,
instigatorii și complicii anteriori, care au știut că fapta va fi săvârșită de două
sau mai multe persoane împreună, vor răspunde și ei pentru forma agravată a
infracțiunii.
c)Săvârșirea faptei în timpul nopții
Fapta săvârșită în timpul nopții prezintă un grad de pericol social
sporit pentru că stârnește în sufletul victimei o stare de firească tulburare și o
temere, care slăbesc curajul și posibilitatea de a se apăra, ceea ce ușurează
comiterea infracțiunii.
Pentru aplicarea agravantei este suficient să se stabilească faptul că
violarea de domiciliu s-a săvârșit în timpul nopții. Agravanta ia în considerare
faptul că, prin împrejurările specifice, noaptea cre ează condiții mai favorabile de
săvârșire a infracțiunii.
Atât în practica judiciară cât și în literatura de specialitate s-au ivit
două probleme. Prima se referă la durata nopții în condițiile în care legiuitorul
nu se referă la acest aspect.
Potrivit unei opinii timpul nopții este intervalul de timp în care sunt
interzise perchezițiile domiciliare respectiv între orele 20-06 Codului de
procedura civila.
Într-o altă opinie, circumstanța se reține din momentul în care în
mediul rural, oamenii se retrag de la muncile câmpului. Într-o altă opinie se
consideră că timpul nopții este cuprins între momentul în care apune soarele și
până se ridică zorile.
Durata timpului nopții nu este stabilită de legiuitor, reținerea
agravantei făcându-se în mod concret în funcție de condițiile de săvârșire a
faptei. Printre împrejurările care pot duce la reținerea circumstanței agravante
menționăm: ambianța generală pe care o presupune lăsarea întunericului
(reducerea vizibilității, retragerea oamenilor pentru odihnă), precum și factorii
care influențează durata nopții (anotimpul, condițiile atmosferice, poziția
geografică, ș.a.).
A doua problemă ivită în literatura de specialitate și în practica
judiciară este dacă inculpatul trebuie sau nu să profite de această ambianță
specifică. Problema s-a pus în momentul soluționării unei cauze în care
făptuitorul a pătruns pe timp de noapte, într-un loc iluminat artificial.
Potrivit unei opinii, agravanta se r eține numai dacă făptuitorul profită
de ambianța specială, săvârșind mai ușor infracțiunea. Opinia majoritară însă
consideră că agravanta se reține indiferent dacă făptuitorul profită sau nu de
această ambianță specifică. Important este ca, în momentul și la locul săvârșirii
faptei, să se fi instalat întunericul ca fenomen natural. Aceasta pentru că, atunci
când legiuitorul a înțeles să determine reținerea unei circumstanțe de
împrejurarea că făptuitorul a profitat în mod efectiv de aceasta, a prevăzut-o în
mod expres.
Pentru că legea nu face nici o distincție, în practica judiciară57s-a
reținut agravanta atât în cazul în care violarea de domiciliu se realizează prin
pătrunderea fără drept cât și în cazul în care fapta se realizează prin refuzul
făptuitorului de a părăsi încăperea, dependința sau locul împrejmuit, la cererea
persoanei care le folosește.
În schimb, într-o speță, agravanta nu a fost reținută58 în cazul în care
infracțiunea de violare de domiciliu se săvârșește prin refuzul făptuitorului de a
părăsi imobilul, în cauză fiind apl icabile numai revederile art. 224 alin.1
N.C.pen. Această soluție a fost criticată în literatura de specialitate.
Consider că agravanta trebuie reținută indiferent de modalitatea de
săvârșire a faptei, întrucât ea prezintă același grad de pericol social crescut,
conferindu-i făptuitorului șanse mai mari de comitere a infracțiunii.
d)Săvârșirea faptei prin folosirea de calități mincinoase
Săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu prin folosirea de
calități mincinoase agravează infracțiunea, întrucât cresc șansele de reușită ale
făptuitorului. Victima, intimidată de calitatea pe care o arată făptuitorul sau
indusă în eroare, nu reacționează așa cum ar fi făcut-o dacă ar fi cunoscut că
făptuitorul nu posedă, în realitate, calitatea respectivă.
Săvârșirea faptei în această modalitate se aseamănă cu cea prevăzută
la infracțiunea de lips ire de libertate în mod ilegal, deoarece în ambele cazuri
este vorba de folosirea de către făptuitor a unor calități pe care nu le are în
realitate.
57 Trib. jud. Timiș, dec. pen. nr.662/1971, RRD, nr.11, 1971, p.172
58 Trib. jud. P Prahova, dec.pen. nr.327/1884, RRD nr.6, 1985, 61, cu notă de Eugenia Chivulescu
Deosebirea între cele două modalități privește felul calității invocate
de făptuitor. Astfel, la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, agravanta
constă în simularea de calități oficiale(calități aparținând unei categorii restrânse
de funcționari; exemplu: procuror, ofițer de poliție etc.), dar nu orice fel de
calitate oficială, ci numai una dintre acele calități care, dacă ar fi reală, ar
permite acelei persoane să comită actul încriminat .
În schimb, la violarea de domiciliu, agravanta presupune folosirea de
calități mincinoase. În sfera calităților mincinoase, care este foarte largă, intră
orice calitate pe care făptuitorul și-o atribuie, deși în realitate nu o posedă. De
exemplu: calitatea de rudă, calitatea de lucrător la telefoane, la gaze,
electricitate, calitatea de polițist, de care făptuitorul se folosește pentru a intra în
domiciliul străin. Dacă făptuitorul a uzat în mod mincinos de o calitate oficială,
va exista și infracțiunea de uzurpare de calități oficiale incriminată în art. 2 58 N.
C. pen.
În timp ce în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal, făptuitorul
simulează o anumită calitate oficială, în cazul violării de domiciliu, acesta
folosește orice calitate mincinoasă.
C. Sancțiuni
În modalitățile simple de săvârșire a infracțiunii, prevăzute în alin 1
art. 224, pedeapsa este închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, limite
micsorate prin Noul Cod penal. Pâ nă la această lege, pedeapsa era închisoare de
la 3 luni la 3 ani sau amendă.
Dacă există cauze care modifică pedeapsa (circumstanțe atenuante,
agravante, recidivă, concurs de infracțiuni), mai întâi se stabilește dintre cele
două pedepse alternative (închisoare sau amendă), pe cea aplicabilă cauzei, abia
pe urmă își vor produce efectul la pedeapsa aleasă, cauzele modificatoare.
Formele agravate ale infracțiunii prevăzute la alin. 2, se sancționează
cu pedeapsa închisorii de la 6 la 3 ani sau amenda59.
Secțiunea 4
Aspecte procesuale
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Organul competent să primească plângerea este organul de
cercetare penală sau procurorul60. Instanța competentă să soluționeze cauza în
primă instanță este judecătoria.
Părțile pot pune capăt pricinii prin împăcare, situație în care, după
caz, organul de urmărire penală va dispune încetarea urmăririi penale, iar
instanța pronunță încetarea pr ocesului penal.
59 Înainte de modificarea limitelor pedepsei, prin L. 140/1996, pedeapsa era cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
60 Conform art. 279 alin. 2 lit. b, C. proc. pen.
CAPITOLUL III
ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE VIOLAREA DE DOMICILIU ȘI
ALTE INFRACȚIUNI
Secțiunea 1
Violarea de domiciliu ș i tulburarea de posesie
În conformitate cu prevederile art. 256 N. C. pen., tulburarea de
posesie constă în „ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin violență
sau amenințare ori prin desființarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui
imobil aflat în posesia altuia ”.
Cele două infracțiuni se deosebesc, mai întâi, prin obiectul lor juridic
special. Astfel, infracțiunea de violare de domiciliu, are ca obiect juridic special
relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei de a-și desfășura viața privată în
mod liber, nestingherită de intervenția vreunei alte persoane. În schimb,
tulburarea de posesie are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la
posesia asupra bunurilor imobile, prin săvârșirea infracțiunii, aducându-se
atingere stării de fapt în care se află un bun imobil, provocând o schimbare
ilicită a posesiei acestuia.
Infracțiunea de violare de domiciliu face parte din categoria
infracțiunilor contra libertății persoanei, în timp ce infracțiunea de tulburare de
posesie se încadrează în sfera infracțiunilor contra patrimoniului.
Cele două infracțiuni se deosebesc, de asemenea, și în ceea ce
privește obiectul material. Astfel, considerând corectă opinia conform căreia
violarea de domiciliu este lipsită de obiect material, tulburarea de posesie are un
obiect material constând în bunul imobil aflat în posesia unei persoane,
indiferent dacă această persoană este sau nu proprietar al imobilului.
O primă asemănare dintre cele două infracțiuni este dată de faptul că
subiect atât al infracțiunii de violare de domiciliu, cât și al infracțiunii de
tulburare de posesie poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile cerute de
lege subiectului activ al unei infracțiuni. La tulburarea de posesie, subiect al
infracțiunii poate fi și proprietarul imobilului stăpânit legitim de o altă
persoană61.
Participația penală este posibilă, la ambele infracțiuni, în toate
formele, atât în forma coautoratului, cât și în forma instigării sau complicității.
Sub aspectul laturii obiective, dacă violarea de domiciliu, în prima sa
modalitate de săvârșire presupune numai o acțiune de pătrundere, efectuată în
condițiile prevăzute de art. 224 C. pen., în cazul tulburării de posesie este vorba
de o pătrundere urmată de luarea în stăpânire a imobilului. Luarea în stăpânire a
imobilului trebuie să fie efectivă, adică să aibă o anumită durată. Dacă nu este
îndeplinită această condiție, fiind vorba doar de o pătrundere, fapta va constitui
violare de domiciliu, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru
săvârșirea acestei infracțiuni.
Tot în ceea ce privește latura obiectivă, cele două infracțiuni se
aseamănă prin aceea că, în cazul violării de domiciliu, pătrunderea trebuie să se
facă fără drept, și tot fără drept trebuie să fie ocupat imobilul aflat în posesia
altei persoane. Această cerință a legii este îndeplin ită dacă, spre exemplu, fără să
aibă vreun drept, iar în cazul tulburării de posesie, în momentul ocupării
imobilului, făptuitorul nu avea un titlu legitim care să-i justifice fapta62.
În fine, ca modalități de săvârșire, tulburarea de posesie presupune
violență sau amenințare, desființarea sau strămutarea semnelor de hotar (în ceea
61 O. Loghin, T. Toader, Dr ept penal român. Partea specială, Casa de editură și presă „Șansa ” SRL București,
1997, p. 296
62 O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură și presă „Șansa ” SRL București,
1997, p. 296
ce privește modalitățile agravante). La violarea de domiciliu, legiuitorul nu a
prevăzut vreo modalitate concretă prin care se realizează pătrunderea în locuință
sau refuzul de a o părăsi. Dacă făptuitorul, prin violență sau amenințare pătrunde
în locuința unei persoane, în sarcina sa va fi reținut un concurs de infracțiuni
între violarea de domiciliu și amenințare sau violare de domiciliu și loviri sau
alte violențe etc.
Sub aspectul laturii subiective , ambele infracțiuni se săvârșesc cu
intenție. Făptuitorul trebuie să fi știut, momentul în care a săvârșit fapta, că
pătrunde fără drept și fără consimțământul persoanei în domiciliul acesteia și
prin aceasta, îi încalcă libertatea sau că ocupă fără drept un imobil aflat în
posesia altuia.
Dacă făptuitorul, în mod greșit a considerat că este îndreptățit să
pătrundă în domiciliul unei persoane sau să ocupe imobilul, fapta sa nu
constituie infracțiune, întrucât îi lipsește unul din elementele constitutive, și
anume, intenția.
Nici în cazul violării de domiciliu, nici în cazul tulburării de posesie
nu se cere un motiv sau scop special, însă de acesta se va ține seama la
individualizarea judiciară a pedepsei.
Tentativa, deși posibilă la ambele infracțiuni, nu este sancționată de
lege. În ceea ce privește momentul în care se consumă cele două infracțiuni,
există unele deosebiri. Astfel, violarea de domiciliu se consumă în momentul în
care făptuitorul pătrunde fără drept în domiciliul unei persoane sau atunci când
refuză să îl părăsească. În schimb, tulburarea de posesie se consumă în
momentul în care cel care pătrunde în imobil ia în stăpânire efectivă imobilul
respectiv. Dacă nu are loc o luare efectivă în stăpânire , fapta nu constituie
infracțiunea de tulburare de posesie, ci, posibil, violarea de domiciliu, dacă sunt
întrunite condițiile prevăzute de lege pentru existența acestei infracțiuni.
Și violarea de domiciliu și tulburarea de posesie sunt susceptibile de
a fi săvârșite în formă continuă, în primul caz, atunci când prezența făptuitorului
se prelungește în timp, iar în al doilea caz, atunci c ând, după luarea în stăpânire,
efectiv, a imobilului, făptuitorul rămâne în acesta. În aceste situații, infracțiunile
se epuizează când făptuitorul părăsește domiciliul pe care l-a violat (în cazul
violării de domiciliu) sau când încetează ocuparea fără drept a imobilului.
Cele două infracțiuni se aseamănă și sub aspect procesual. Astfel, în
cazul violării de domiciliu, în forma simplă, cât și în cazul tulburării de posesie ,
acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate .Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
Secțiunea 2
Violarea de domiciliu și violarea sediilor organelor de stat și a formațiunilor
politice
Noțiunea de locuință în sens ul art. 224 N. C.pen. nu cuprinde și
sediile organelor de stat și a formațiunilor politice.
Violarea sediilor organelor de stat și a formațiunilor politice este
reglementată în art.2 din D.L.nr.88/1990 privind unele măsuri de ocrotire a
organelor de stat, a instituțiilor publice, a sediilor partidelor și formațiunilor
politice, a liniștii cetățenilor și a ordinii de drept.
Astfel, potrivit art.2 alin.1 al D.L.88/1990, infracțiunea constă în
„fapta persoanei de a pătrunde, fără drept, în sediile organelor centrale și locale
de stat, ale altor instituții publice, ale partidelor și formațiunilor politice,
tulburând desfășurarea normală a activității acestora”.
Prin incriminarea acestei fapt e nu se are în vedere posesia, ca atribut
al proprietății, ci asigurarea normalei desfășurări a activității organelor și
formațiunilor politice, în sediile acestora, așa încât această infracțiune nu poate
fi considerată o variantă de specie a infracțiunii de tulburare de posesie, așa cum
au arătat unii autori63, pentru că, așa cum prevede expres textul, ceea ce se
tulbură nu este posesia, ci normala desfășurare a activității organelor sau
formațiunilor politice.
Această infracțiune specială poate fi inclusă în categoria
infracțiunilor contra persoanei, reglementate în Titlul II , partea specială, C. pen.
, subgrupa infracțiunilor contra libertății persoanei, capitolul II din Titlu.
Obiectul juridic generic este același atât la violarea de domiciliu de
drept comun, cât și la infracțiunea specială și constă în relațiile sociale
referitoare la dreptul persoanei la libertate, printre aspectele libertății persoanei
numărându-se și inviolabilitatea domiciliului și a reședinței.
Obiectul juridic special îl constituie, la infracțiunea de drept comun,
relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei de a-și desfășura în mod liber
viața privată, iar la infracțiunea specială, relațiile sociale care asigură
inviolabilitatea sediilor organelor centrale și locale de stat, ale instituțiilor
publice și formațiunilor politice și implicit, desfășurarea normală a activității
acestora.
Referitor la obiectul material , nici violarea de domiciliu de drept
comun, nici infracțiunea specială, nu au obiect material, deși unii
autori64consideră că aceasta din urmă ar avea un obiect material constând în
imobilele, cu rol de sediu, în care își desfășoară activitatea organizațiile sau
instituțiile respective.
Subiect activ al ambelor infracțiuni poate fi orice persoană fizică,
responsabilă penal, însă, pentru infracțiunea specială, subiectul activ trebuie să
fie o persoană fizică ce nu este îndreptățită să pătrundă în sediul respectiv. Este
vorba de un „subiect activ cu calificare negativă”65. Subiect pasiv al violării de
63 Gh. Diaconescu, D-L nr.88/1990, comentariu în „Infracțiuni în legi speciale și legi extrapenale ”, vol.I,
Editura „Sirius”, București, 1994
64 A.Ungureanu, A.Ciopraga, op.cit., p.245,
65 A.Ungureanu, A.Ciopraga, op. cit., p.247
domiciliu de drept comun este persoana în folosința căreia se găsea domiciliu
violat. Subiectul pasiv al infracțiunii speciale este autoritatea de stat sau
organizația politică al cărei sediu a fost violat. Participația penală este posibilă
sub toate formele.
În privința laturii obiective , spre deosebire de infracțiunea de drept
comun care prezintă două modalități de săvârșire a faptei (pătrundere fără drept
sau refuzul de a părăsi locuința), latura obiectivă a infracțiunii speciale se
realizează doar printr-o acțiune de pătrundere în sediile organelor, instituțiilor
publice sau ale partidelor politice.
Pătrunderea trebuie să se facă fără drept, adică fără permisiunea
reprezentanților oficiali ai organelor sau organizațiilor cărora le aparține sediul,
de regulă, prin exercitarea de violențe, amenințări, sau prin presiuni exercitate de
un grup de persoane care nu poate fi oprit.
În practica judiciară 66s-a arătat că fapta inculpaților de a fi pătruns,
fără drept, în grup și prin forță, prin escaladarea gardului, în noaptea de 13 iunie
1990, în curtea Televiziunii Române și unii dintre ei chiar în clădire – ceea ce a
creat personalului instituției o stare de temere, tulburând desfășurarea normală a
activității Televiziunii – constituie infracțiunea prevăzută în art.2 alin.2
D.L.nr.88/1990.
Dacă cel care intră în sediu are dreptul să facă acest lucru în virtutea
calității pe care o deține (funcționar al autorității respective, al organului ierarhic
superior etc.), nu se realizează condiția pătrunderii fără drept.
Potrivit art.2 alin.1 din D.L., pătrunderea trebuie să se facă în sediile
organelor centrale și locale de stat, ale instituțiilor publice, ale partidelor și
formațiunilor politice.
„Organele centrale și locale de stat” sunt cele arătate în Constituție:
Parlamentul cu cele două camere, Președintele, Guvernul, ministerele,
prefecturile etc.
66 T.M.B. , s. p. Nr. 42/1990, în „Culegere de practică judiciară penală”, 1991, p.205-206
Instituțiile publice67 sunt organismele definite ca atare prin actul de
înființare, organizare și funcționare. De exemplu: instituția „Avocatul
poporului”, „Academia Română”, instituțiile publice de învățământ etc.
Partidele politice68 sunt constituite potrivit D.L.nr.8/1989, inclusiv
organizațiile sau filialele locale al e acestora.
Formațiunile politice69 sunt alte organizații care nu sunt constituite ca
partide politice, dar cărora le sunt recunoscute drepturi politice.
Tot în ceea ce privește latura obiectivă, în cazul infracțiunii speciale,
pătrunderea trebuie să tulbure normala funcționare a activității organului sau
formațiunii politice, să aibă o anumită gravitate, ceea ce nu se întâmplă la
violarea de domiciliu de drept comun.
Latura subiectivă , pentru ambele infracțiuni, presupune vinovăție sub
forma intenției, directe sau indirecte, fiind aplicabile prevederile art.19 alin.2
C.pen., deoarece sunt infracțiuni comisive, iar legea nu prevede expres că se
sancționează fapta săvârșită din culpă.
În speța dată, împrejurarea că inculpații nu au urmărit producerea
acestui rezultat nu semnifică absența laturii subiective, fiind suficient ca
făptuitorii să fi prevăzut și acceptat producerea urmării periculoase. Lipsa de
ripostă a soldaților care asigurau paza Televiziunii nu este de natură a-i exonera
de răspundere pe inculpați, neconferindu-le dreptul de a pătrunde în curte și
chiar în clădire.
Tentativa este sancționată în cazul infracțiunii speciale, potrivit art.3,
D.L. nr.88/1990, spre deosebire de infracțiunea de drept comun, unde tentativa,
deși posibilă, nu este sancționată.
Sub aspect procesual , infracțiunea specială se urmărește și se judecă
din oficiu, în vreme ce infracțiunea de drept comun , în forma simplă, se
urmărește și se judecă la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Atunci când
67 A.Ungureanu, A.Ciopraga, op. cit. , p.246
68 Idem
69 Idem
violarea de domiciliu este săvârșită în fo rmă agravată, acțiunea penală se pune în
mișcare din oficiu.
Formele agravate ale infracțiunilor sunt aproape identice și anume:
săvârșirea faptei de către o persoană înarmată, de către două sau mai multe
persoane împreună, în timpul nopții sunt comune la ambele infracțiuni. Însă
infracțiunea specială mai conține, ca circumstanțe agravante, săvârșirea faptei
prin violență sau prin efracție, dar îi lipsește agravanta din art. 224 alin.2
N.C.pen. și anume săvârșirea prin folosirea de calități mincinoase.
LEGITIMA APĂRARE Ș I VIOLAREA DE DOMICILIU
Sec ț iunea 1
Legitima apărare în noua reglementare
Legitima apărare este o modalitate a constrângerii psihice ce se naște
dintr-un pericol care silește pe cel constrâns sa comită un fapt penal, pentru a se
salva pe el sau pentru a salva pe altul70. Ea este o cauză care exclude caracterul
penal al faptei datorită lipsei de vinovăție în condițiile în care aceasta este
săvârșită.
Legile penale moderne, în totalitatea lor, stipuleaz ă legitima
apărarea. Majoritatea Codurilor penale au înscris legitima apărare în partea
generală, astfel că aceasta este aplicabilă tuturor infracțiunilor comise în stare de
legitimă apărare71.
Noul Cod Penal santioneaza infractiunea de legitima aparare in art. 19, iar
conform prevederilor art. 2 al acestui articol, „ Este în legitimă apărare persoana
care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust,
care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes
general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului. ” „Se prezumă a
fi în legitimă apărare, în condițiile alin. (2), acela care comite fapta pentru a
respinge pătrunderea unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință sau loc
împrejmuit ținând de aceasta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție sau alte
asemenea modalități nelegale ori în timpul nopții. ”
Codul penal din anul 1937, cunoscut și sub denumirea de ,, Codul
penal Carol al II-lea ”, stipula legitima apărare în art. 132, aceasta fiind admisă
70 V. Dogoroz, Drept penal ( reeditarea ediției din 1939 ), Asociația Română de Științe Penale, București, 2000,
p 359.
71 V. Dongoroz, op. cit., p. 365.
atât pentru salvarea vieții persoanei, cât și pentru apărarea libertății acesteia
( fizice, morale, sexuale, etc. ), a onoarei sau averii persoanei.
Așadar, legitima apărare apare ca o ripostă pe care o dă o potențială
victimă împotriva unui atac ce pune în pericol grav persoana, drepturi le acesteia
ori interesul public, ripostă determin ată de necesitatea apărării valorilor sociale
periclitate72.
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate73 legiuitorul
prin această completare a dispoz ițiilor art. 19 N. C.pen. a instituit o prezumție
relativă în sensul că, dacă nu este îndeplinită și condiția proporționalității dintre
apărare și atac, atunci când persoana al cărei domiciliu a fost violat a înlăturat
pătrunderea fără drept, aceasta nu va beneficia de dispozițiile legale referitoare
la legitima apărare, răspunzând penal pentru faptele săvârșite pentru respingerea
agresorului.
În doctrina penală modernă a fost stipulată drept cauză de justificare
a omorului sau lovirii lor ori a vătămărilor corporale necesitatea actuală a
legitimei apărări, astfel încât, întotdeauna, reacțiunea la un atac se consideră a fii
necesară.
Codul penal român de la 1864 stipula în art. 256 din Cartea a II-a
intitulată ,, Despre crime și delicte în specie și despre pedepsele lor ” că : ,, Nu
este nici crimă nici delict, când cel ce a săvârșit omuciderea, rănirile și loviturile
a fost silit la aceasta prin necesitatea actuală a unei legitime apărări, conform art.
58 ”.
Potrivit doctrinei penale de atunci74, omorul se considera legitim
dacă erau îndeplinite trei condiții.
-atacul să fi fost îndreptat în contra siguranței persoanei;
72 C. Mitrache, op. cit.
73 C. Naghi, T. Dima, Instituția legitimei apărări după modificarea suferită prin Legea nr. 169/2002 – ,, Dreptul ”
nr. 7/2003.
74 Codice penal român . Adnotat și comentat de Ioan I. Condeescu, București, 1883, p. 163.
– apărarea să fi fost necesară, în sensul existenței unui
pericol actual;
– agresiunea să fi fost injustă;
Nu era considerat în legitimă apărare cel care depășise limitele unei
apărări proporționale cu atacul îndreptate împotriva sa (de exemplu, când
agresorul care nu avea o armă asupra sa putea fi respins de către făptuitor fără ca
acesta să-l ucidă ).
În Codul penal român de la 1864 erau prevăzute în art. 257 trei
cazuri particulare printre situațiile de legitimă apărare, și anume :
-dacă omorul sau lovirile ori vătămările corporale erau
săvârșite ca urmare a respingerii de către făptuitor, pe
timpul nopți, a unui atac din partea agresorului, după ce
acesta pătrunsese prin escaladare sau efracție, intr-un
apartament locuit sau într-o casă locuită, sau în
dependințele acestora;
-dacă fapta era săvârșită de către cel care se apărase
împotriva unui furt sau jaf comise cu violență;
-când faptele menționate mai sus s-au săvârșit de o femeie
după ce fusese siluită;
Primele două cazuri erau preluate din Codul penal francez decretat la
12 februarie 1810 și promulgat la 22 februarie 1810 ( art. 329 pct. 1 și 2 )75.
Astfel, omorul era considerat licit, când făptuitorul era atacat în
timpul nopții în propria locuință de agresori, care spărgeau încuietorile ori
escaladau zidurile sau gardurile, sau pătrundeau în aceasta indiferent de timp sau
de mijloacele folosite, dar cu scopul de a-și însuși bunuri din averea
făptuitorului prin violență. Pentru ca făptuitorul să fi fost în stare de necesitate
actuală de legitimă apărare trebuia îndeplinite mai multe condiții:
-atacul să fi fost nelegitim, prin escaladare sau efracție;
75 Code pènal et Code de justice militaire, Petite Collection Dalloz, 1938, p. 156.
-să fi fost săvârșit în timpul nopții la o casă locuită;
-atacul să fi fost săvârșit în scopul însușirii de bunuri prin
violență.
În prezent, și în alte legislații penale, cum ar fi cea franceză, italiană
sau suedeză se prevede că este prezumat ori că se află în legitimă apărare acela
care săvârșește fapta pentru a împiedica pătrunderea intr-o incintă locuită, sau
domiciliu, ori pentru a proteja un bun; sau că legitima apărare este permisă
pentru respingerea unui atac împotriva averii sau proprietății76.
În Statele Unite ale Americii reglementarea legitimei apărări, în
situații similare cu cele la care ne-am, referit mai înainte, este de competența
fiecărui stat federal în parte. În principiu, legitima apărare este reglementată în
mod similar existând totuși și unele deosebiri. În majoritatea cazurilor cei atacați
pot folosi orice mijloace, inclusiv cele letale, dacă apreciază în mod rațional că
acestea sunt necesare pentru a preveni sau a pune capăt infracțiunilor contra
incintelor sau împotriva proprietății.
Secțiunea 2
Concluzii finale
În societatea românească de azi atacurile împotriva incintelor locuite,
precum și cele îndreptate împotriva proprietății ( pătrunderea într-o locuință pe
timpul nopții, prin efracție sau escaladare, ori prin violență; furturile sau jafurile
executate prin violența ș.a. ) sunt tot mai frecvente. Acestea au un caracter
special și un impact social negativ puternic, de natură să zdruncine încrederea
cetățeanului în democrație și în instituțiile statului de drept.
76 I. Pascu, Legitima apărare în no ua reglementare, R.D.P. nr. 1/2003.
Opinia majoritară este aceea că, cel atacat în locuința sa, în înțelesul
cel mai larg al ei, adică locul unde persoană își desfășoară efectiv viața sa
privată, ori în dependințele unei locuințe ( de exemplu magazii, pivnițe, garaje ,
etc. ), prin acțiuni de natură să-i pună în primejdie reală viața și proprietatea se
poate apăra prin orice mijloace, chiar letale, dacă apreciază în mod rațional că
acestea sunt necesare pentru a preveni sau a pune capăt agresiunii.
Riposta făptuitorului trebuie să fie justă în sensul că aceasta are la
bază voința celui atacat de a se apăra.
CUPRINS
CAPITOLUL I.
INTRODUCERE ÎN STUDIUL INFRACȚIUNII DE VIOLARE DE
DOMICILIU
Secțiunea 1. Aspecte generale privind infracțiunile contra libertății persoanei ..4
Secțiunea 2. Istoricul incriminării infracțiunii de violare de domiciliu …………11
CAPITOLUL II.
ANALIZA INFRACȚIUNII DE VIOLARE DE DOMICILIU
Secțiunea 1. Condiții preexistente ale infracțiunii de violare de domiciliu…… 17
Obiectul infracțiunii…………………………………… ……………………………….17
Subiecții infracțiunii…………………………………… ………………………………20
Secțiunea 2. Conținutul constitutiv al infracțiunii de violare de domiciliu ……21
Latura obiectivă………………………………………. ………………………………21
Latura subiectivă……………………………………… ………………………………39
Secțiunea 3. Forme, modalități, sancțiuni…………………………………… …40
Forme………………………………………………………………………………….40
Modalități……………………………………………… ………………………………42
a)Săvârșirea faptei de către o persoană înarmată …… ……………………41
b)Săvârșirea faptei de către două sau mai multe persoane împreun ă…44
c)Săvârșirea faptei pe timpul nopții……………….. ……………………….44
d)Săvârșirea faptei prin folosirea de calități mincinoase…… …………..46
Sancțiuni……………………………………………….. …………………………….49
Secțiunea 4. Aspecte proces uale………………………………………………49
CAPITOLUL III.
ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE INFRACȚIUNEA DE VIOLARE
DE DOMICILIU ȘI ALTE INFRACȚIUNI
Secțiunea 1. Violarea de domiciliu și tulburarea de posesie……………………….51
Secțiunea 2. Violarea de domiciliu și tulburarea folosinței locuinței…… ……..54
Secțiunea 3. Violarea de domiciliu și violarea sediilor organelor de stat și a
formațiunilor politice…………………. ……………………………………………………..57
CAPITOLUL IV.
LEGITIMĂ APĂRARE ȘI VIOLAREA DE DOMICILIU
Secțiunea 1. Legitima apărare în noua reglementare……………………….. ….62
Secțiunea 2. Concluzii finale……………………………………………….. ….66
BIBLIOGRAFIE
Constituția României
Codul penal
Codul de procedură penală
Codul penal Carol al II – lea adnotat, partea specială, vol. III, editura Socec,
București, 1937
Codice penal român . Adnotat și comentat de Ioan I. Condeescu, București,
1883
Code pènal et Code de justice militaire, Petite Collection Dalloz, 1938
Legea nr. 169 din 10 aprilie 2002 privind modificarea și completarea Codului
penal, a Codului de procedură penală și a unor legi speciale – publicată în
Monitorul Oficial al României, part ea I nr. 261 din 18 aprilie 2002
Gh. Nistoreanu, Alexandru Boroi – Drept Penal. Partea Specială. Editura All
Beck București 2002
Ov. Predescu, „Convenția europeană a drepturilor omului și implicațiile ei
asupra dreptului penal român ”, Ed. Lumina Lex, București 1988
V. Dongoroz, S. Kahane ș.a. Explicații teoretice ale Codului penal, partea
specială, vol.III, Editura Academiei Române, 1971
Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea Drept Penal – Partea specială Editura
Lumina Lex 2000 București
C. Bulai „Manual de drept penal ”. Partea generala. Ed. All București 1997
Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu ș.a., Drept Penal, Partea speciala, Ed. Europa
Nova, București, 1999
M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian, Drept penal. Partea specială. Pentru uzul
studenților, vol. I, Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, 1985
M.Constantinescu, I.Muraru ș.a.Constituția României comentată și adnotată,
București
Alexandru Țuculescu, Garanțiile inviolabilității domiciliului. Percheziția
domiciliară. Revista „ Dreptul” nr.2/1996
G. Antoniu „Infracțiuni prevazute în legi speciale ”, Ed. Științifică și
Enciclopedică București 1976 I. Vasiliu, G. Antoniu ș.a., „Codul Penal
comentat și adnotat ”, partea specială, vol. II, Ed. Științifică și Enciclopedica,
București, 1975
V.Papadopol, Considerații cu privire la încadrarea juridică a faptelor de
violare de domiciliu comise în vederea săvârșirii altor infracțiuni, RRD nr.9,
1997
C-tin Duvac, Violare de domiciliu și furt calificat, RDP nr. 4, 1998
G.Navrot, Încadrarea juridică a furtului săvârșit prin violare de domiciliu (I),
RRD nr.6, 1974
C. Mitrache, Furt și violare de domiciliu, RDP nr. 1, 1995
L. Biro, Încadrarea juridică a furtului săvârșit prin violare de domiciliu (II),
RRD nr. 6, 1974
C. Naghi, T. Dima, Instituția legitimei apărări după modificarea suferită prin
Legea nr. 169/2002 – ,, Dreptul ” nr. 7/2003.
M. Basarab și alții, op. cit.
Trib. Jud. Harghita dec. Pen. Nr.375/1973, RRD nr.2/1974
Trib. Jud. Constanț a, dec. Pen. Nr.238/1972, RRD nr.11/1972
Trib. Reg. Dobrogea RRD 10/1967
Trib. Jud. Dolj,dec.pen.24/1981,Repertoriu de practică judiciară în materie
penală în 1981-1985 de V.Papadopol și Șt. Daneș, p.288;Ed. Științifică și
Enciclopedică,București,198 9
Trib.jud.Mureș,dec.pen.nr.485/1972, RRDnr.9/1973
Trib. mil.București, dec.pen 789/1957 RRD nr.1/1958
Trib.jud.Mureș,dec.pen.698/1971,RRD nr.2/1972
Trib. Capit.,col.III,dec.pen.nr.843/1962,J.N.nr.10/1963
C. S. J. s. pen. d. 1474/1999 (nepublicată)
C. de Apel București, S. a II-a pen. d. 343/1998, Culegere de practică
judiciară penală, 1998, editura All Beck, București, 1999, p. 289, J. Moreni și
pen. 1963/1997 (nepublicată)
Trib. Reg. Crișana, dec. p en. 471/1967, J. N. Nr. 9/1967
T.S., secția pen. , dec.1435/1979, RRD nr. 2, 1980, p.405
T.S., secția pen. , dec. nr.2876/1976, Repertoriu alfabetic de practică judiciară
pe anii 1976-1980, de V.Papadopol și M.Popovici, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1982
Trib. jud. Timiș, dec. pen. nr.662/1971, RRD, nr.11, 1971
Trib. jud. Mureș, dec. pen. nr.485/1972 , RRD nr.9, 1973, p.150, cu notă
critică de I.Mureșan
T.M.B. , s. p. Nr. 42/1990, în „Culegere de practică judiciară penală” , 1991
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: INTRODUCERE ÎN STUDIUL INFRACȚIUNII DE VIOLARE DE DOMICILIU Secțiunea 1. Aspecte generale privind infracțiunile contra libertății persoanei Secțiunea… [628633] (ID: 628633)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.