Introducere In Psihologia Sporturilor Martiale
Cuprins
DOMENIUL PSIHOLOGIEI SPORTULUI
Stările psihice ale sportivilor
Clasificarea și tipologia stărilor psihice ale sportivilor
Relația stărilor psihice cu situațiile, cu pregătirea psihologică și cu particularitățile personalității
Stabilitatea performanțelor sportive.
Starea optimă de „luptă”…
Tip de chestionar (pentru autoobservare) Alexiev :
Reglarea și autoreglarea stărilor psihice
Deprinderi psihice de autoreglare
Conștientizarea și biofeed-back-ul
Relaxarea și activarea Antrenamentul mental, exerciții de imaginare, exerciții ideomotorii, repetarea mișcărilor în reprezentare
Gândirea pozitivă, programarea mentală – sugestia și autosugestia
Hipnoza și performanța sportivă
Exerciții respiratorii și psiho corporale
Atitudinea „Zen”, meditația și auto reglarea stărilor psihice
Personalitatea sportivului de performanță…
Bibliografie …………………………….
capitolul 1 – INTRODUCERE
Putem definii performanța sportivă astfel : ”munca de ieri, rezultatul de azi și sacrificiul de mâine”. Evoluția tehnico–științifică inter disciplinară din prezent, face din știință într-o măsură tot mai mare, o forță nemijlocită de producție, ce a deschis largi posibilități omului, în direcția afirmării prin sport, care reprezintă moștenirea culturală de deprinderi aplicativ motrice și practice a umanității. Aceste deprinderi au asigurat supraviețuirea ca specie a omului prin componentele sale de luptă, vânătoare, alergare, etc. unite în conceptul de Arte Marțiale.
Făcând o analogie cu antrenamentul sportiv putem sublinia că reperele psiho pedagogice specifice Artelor Marțiale și disciplinelor sportive provenite din acestea (practicate ca sporturi de performanță) se concretizează în :
stadiile dezvoltării performanței motrice și sportive;
mecanismul formării deprinderilor aplicativ motrice și a dezvoltării aptitudinilor psiho motrice specifice performanței marțiale și sportive;
motivația practicării diverselor discipline sportive (ce provin din artele marțiale) la nivel de performanță;
pre dispozițiile psihice și fizice pentru o anumită disciplină sau proba sportivă în parte;
activitatea de pregătire ( sportivă ) propriu-zisă;
factorii succesului performanțial.
Paul Popescu – Neveanu în „ Dicționarul de psihologie ” 1978 prezintă psihologia ca fiind ” știința ce studiază psihicul și comportamentul uman ” iar pedagogia ca „ știința și teoria procesului instructiv educativ ”.
Trebuie subliniat faptul că nu putem aplica psihologia în sport fără o pedagogie adecvată, aceste două discipline fiind complementare.
Plecând de la aceste considerente subliniem faptul că „ psihologia (sportului) este o ramură a psihologiei aplicate în domeniul sportului având ca obiect principal de studiu adaptarea omului, în planul proceselor psihice, la exigențele sportului de performanță, iar pedagogia ( sportului ) se ocupă de realizarea procesului instructiv educativ specific obținerii performanței sportive scontate.
În Dicționarul de Terminologie a Educației Fizice și Sportului, apărut în 1974, este prezentat termenul ” pedagogia mișcării ” , termen ce aparține domeniului pedagogiei și care ” studiază legile și principiile procesului instructiv – educativ în învățarea, însușirea, educarea și perfecționarea actelor motrice ”. Ca disciplină ce orientează procesul instructiv – educativ pedagogia mișcării ” constituie baza principalelor ramuri ale pedagogiei educației fizice și sportului ”.
În același dicționar este prezentat termenul de ”psihologia mișcării” ca termen ce aparține domeniului psihologiei ” care studiază fenomenele subiective ale actelor motrice-motivația, dirijarea conștientă, și voluntară, gândirea imaginația mișcării. Studiul psihologic diferențiat al actelor motrice constituie baza principalelor ramuri ale psihologiei activităților corporale (psihologia educației fizice, psihologia sportului), oferind elemente fundamentale pentru activitatea pedagogică a domeniului ”.
Conceptele de Psihologie și de Pedagogie se pot exprima astfel :
Psihologia este știința ce studiază psihicul și comportamentul uman, în timp ce Pedagogia este știința și teoria ce direcționează procesul instructiv educativ.
Psihologia sportului este ramură a psihologiei aplicate în domeniul sportului având ca obiect de studiu principal adaptarea omului în planul proceselor psihice la exigențele sportului de performanță.
Pedagogia sportului este ramură a pedagogiei aplicată, în domeniul sportului de performanță ce se ocupă de procesul instructiv educativ specific activităților de obținere a performanței sportive.
Psiho pedagogia sportului de performanță poate fi definită ca fiind ramură a psihologiei și a pedagogiei aplicată în sportul de performanță ce se ocupă de procesul de adaptare și de formare al personalității umane, capabilă să realizeze performanțe sportive de certă valoare.
Fundamentarea teoretică a metodologiei de instruire, specifică procesului de antrenament a devenit posibilă datorită etapei actuale de dezvoltare a științei pedagogice și implicit a științei sportului.
În prezent există nu numai necesitatea acută de a rezolva sarcina optimizării procesului de pregătire și de antrenament, dar există și posibilități pentru aceasta. Adaptarea la cerințele mereu noi ale performanței, necesită o instruire permanentă în conformitate cu noile informații apărute, cu noile cercetări realizate, cu noile concepții emise.
Din punct de vedere al sistemului contemporan de valori ale societății, formarea omului înseamnă în primul rând o activitate psiho pedagogică înțeleasă într-un sistem de raporturi cu lumea înconjurătoare (fenomene, evenimente, obiecte), cu grupul social din care face parte, cu propriul organism și propria activitate.
Procesul de instruire (instructiv-educativ), specific antrenamentului sportiv, este tratat ca proces cu caracteristici, abordări, metodologii, conținuturi, forme de organizare etc., specifice.
Psiho pedagogia sportivă, ca latură a educației ce stă la baza instruirii specifice antrenamentului sportiv, este o abordare nouă, care începe să fie prezentată în literatura de specialitate ca ramură nouă la granița dintre pedagogie și psihologie.
Între reperele psiho pedagogice, specifice procesului de instruire școlară, includem stadiile dezvoltării intelectuale, mecanismul formării structurilor psihice, motivația învățării, experiența anterioară a elevilor, activitatea de redescoperire a cunoștințelor și factorii succesului.
Istoria psihologiei sportului este relativ tânără având o istorie mai scurtă decât a altor direcții de psihologie aplicată (aproximativ trei decenii). În decursul timpului au existat preocupări vechi în această direcție, componenta psihologica a confruntării fiind de multe ori factorul decisiv și crucial al victoriei.
Cum în perioada contemporana noua întrecerile sportive au luat locul duelurilor și confruntărilor directe, psihologia sportului s-a desprind ca un domeniu necesar și important al psihologiei aplicate.
Psihologia sportului este un domeniu de vârf al științei aflat la intersecția mai multor discipline și preocupări actuale.
Domeniul Psihologiei Sportului are o sferă largă de cuprindere și o complexitate vastă, printre preocupările ei fiind :
crearea unui creier superior pentru o victorie facilă cu minim de efort;
asigurarea stabilității emoționale a sportivilor;
crearea mentalității de învingător;
facilitarea și asistarea activităților de menținere a sănătății prin exercițiu fizic;
În prezenta lucrare ne axăm asupra modalităților de intervenție destinate reglării și auto reglării stărilor psihice ale sportivilor (nu numai de performanță) din cadrul disciplinelor sportive ce provin din Artele Marțiale, pentru auto apărare, competiție sportivă cât și pentru partea aplicativ militară.
Capitolul 2 Stările psihice
2.1 Considerații generale
Pentru obținerea unor performanțe de vârf (atât în domeniul sportului, cât și al oricărei alte activități umane) sunt necesare o serie de măsuri cu caracter psihologic menite să îl învețe pe om să-și controleze stările și trăirile, să-și actualizeze disponibilitățile și resursele latente ale psihicului, pe care în mod obișnuit oamenii nu le accesează și nu le folosesc. Putem numi aceasta activitate ”Inteligentă Emoțională” ceea ce reprezintă administrarea eficiența, favorabila și creatoare de succes a emoțiilor, care sunt date de variațiile (uneori bruște) și valorile extreme ale valorilor diverșilor hormoni produși de sistemul hormonal.
Exemplul clasic este acela al întâlnirii cu un animal sălbatic de mari dimensiunii în junglă, animal ce ne este familiar (sub forma jucăriilor de pluș) și în același timp necunoscut ca și comportament agresiv. Brusc se secretă adrenalina și hormoni de stres ceea ce duce la blocarea neuro musculară, timp în care creierul caută un răspuns inexistent. Aici și acum apare blocajul psihic și fizic ce duce la eșec!
Trebuie menționate două aspecte esențiale ale fiziologiei emoționale umane pentru a înțelege mecanismele de acțiune :
multe animale sălbatice simt mirosul specific al hormonilor de stres umani ce le duce la o stare de agresiune extremă prin turbare.
emoțiile (necontrolate) puternice și bruște duc în multe cazuri la decese subite datorită supra solicitării vascular – cerebrale ! Acest fapt este exploatat în deosebi în latura marțială a confruntărilor.
Denumim stări psihice acele configurații momentane și particulare de manifestări psiho comportamentale exprimate prin trăiri, cogniții și conduite, dispunând în același timp de o dinamică și de o stabilitate relativă, care se manifestă asociat cu diferite sarcini sau contexte specifice. Stările psihice fluctuează în timp ca răspuns la schimbările interne și la cele situaționale. Procesele psihice accentuează dinamicile diferitelor domenii ale psihicului iar trăsăturile și însușirile psihice accentuează manifestările stabile și persistente, consistente și coerente ale psihicului surprinse în structura personalității.
2.2 Clasificarea și tipologia stărilor psihice
Există diferite direcții și criterii de clasificare a stărilor psihice :
După procesul psihic central implicat în stările psihice avem următoarele categorii :
psiho motrice,
cognitive,
afective,
conative / volitive,
de conștiință.
După specificul activității sportive surprindem stări psihice momentane :
de antrenament;
pre competiționale și de pre start;
competiționale;
post competiționale.
După caracteristicile manifestării lor surprindem următoarele criterii și categorii :
după rapiditate : dinamice și statice ( quasi – staționare );
după stabilitate : stabile și variabile;
după modificabilitate: plastice și rigide;
după profunzime : profunde și superficiale;
După calitatea reacției :
pozitive – favorabile performanței;
negative – defavorabile performanței.
După modalitatea adaptativă a comportamentului :
reacții spontane la situațiile specifice
răspunsuri intenționate, voluntare sau post voluntare, cu rol de echilibrare, și mai ales de optimizare și de maximizare a capacității de combat a sportivului.
2.3 Inter relaționarea stărilor psihice
Trebuie menționat faptul ca inter relația stărilor psihice este în funcție de situațiile specifice și particulare, cu pregătirea de lupta și psihologică a subiectului / subiecților (emoțiile negative fiind deosebit de contagioase în grup, a se vedea cazul celei de a o suta maimuțe!) dar și cu particularitățile personalității.
Pregătirea psihică fie ea implicită sau explicită nu poate lipsi din formarea, și dezvoltarea unui luptător complet pe deplin pregătit pentru orice situație, gata de a obține succes în acțiunile pe care le întreprinde. Desigur pregătirea psihică nu poate substitui în vreun fel celelalte laturi ale pregătirii sportive (fizică, tehnică, tactică, teoretică, de refacere, etc.). Ea doar le poate valorifica la maxim.
Stările psihice sunt reacții psiho comportamentale specifice situațiilor critice de risc concret și se exprimă prin conduite și trăiri situaționale individuale și unice (ne repetabile chiar pentru același subiect în aceleași condiții de mediu), firești pentru care practicantul de Arte Marțiale se pregătește tot timpul.
Cu cât pregătirea lui va fi mai diversă, complexă, completă și mai bine individualizată la specificul personalității lui și a ramurii sportive în cauză (componenta competițională), cu atât stările psihice instalate ca reacții la situație vor fi mai adecvate, ușurând atingerea succesului dorit. Stările psihice sunt dependente de situații, care le declanșează și le mențin.
Situațiile psihologice din Artele Marțiale și din sportul modern sunt de trei categorii :
de pregătire și de antrenament;
de concurs, de întrecere, de luptă ;
sociale;
Antrenamentul sportiv ca situație pedagogică și de pregătire specială, caracterizat prin durată prelungită a efortului maximal, sub solicitare socio culturală, contradicție între aspirații și rezultate, conține solicitări considerate pe bună dreptate mai stresante decât cele de concurs. Situațiile aplicativ practice din Artele Marțiale și din Auto Apărare prezintă un risc mult sporit datorită factorului de surpriză și incertitudine maximă a mediului la care se expune subiectul.
Sub presiunea monotoniei și a efortului de cizelare a tehnicii și a tacticii în antrenamentul sportiv apare cel mai frecvent plictiseala, saturația, enervarea, conflictele cu colegii sau antrenorii. Aceste aspecte trebuie avute în vedere în pregătirea marțială ne competițională deoarece o singură greșeală într-o confruntare reala duce la eșec.
Concursul sportiv, dimpotrivă, este o situație elegantă și pașnică de înfruntare cu ” fair play ”, prin luptă arbitrată pentru supremație, pentru atingerea rezultatelor corespunzătoare nivelului superior de aspirație. El este generator de emoții, de stări limită, putând fi modelat doar parțial în antrenamente.
Victoria sau înfrângerea, succesul sau insuccesul, întâlnirea cu adversari duri sau situații periculoase sunt generative de stări psihice, pozitive sau negative, de adaptare, dezadaptare sau conflict.
Condițiile sociale generează și ele în mod firesc stări psihice variate. Fie că este vorba de stilul și climatul comunicațional, fie de condițiile socio – economice sau ergonomice, ele vor provoca reacții mai ales atunci când contrastează cu așteptările.
Deși multe dintre solicitările din concursuri sunt anticipabile și în antrenamente pot fi modelate comportamente optime și adecvate diferitelor situații ce se preconizează că au loc mai frecvent, există în concursurile sportive o seama de incertitudini care constau în particularitățile adversarilor, ritmul crescut al presiunii psihologice, condițiile de concurs, variabilitățile meteorologice și climatice, diferențele culturale, stilul arbitrajului, etc.
În contradicție cu sportul în partea aplicativ practică a Artelor Marțiale, incertitudinea, surpriza și haosul domnesc, ne existând metode coerente și concrete de pregătire a fiecărei situații specifice.
Incertitudinea nu afectează doar prin caracterul insolit ci și prin cel potențial primejdios generând un plus de anxietate. De aceea pregătirea psihică trebuie să includă antrenarea capacităților de auto reglare, de creativitate specifică, alături de cele de a face față incertitudinii din situațiile critice, prin efort de gândire, stăpânire afectivă, motivație optimă de performanță, combativitate.
Prezența stărilor potrivite, capacitatea de a le controla și evoca intenționat sau spontan ține de nivelul pregătirii psihologice generale și este în relație cu nivelul capacităților psihice dobândite în timp.
Reacția emoțională sau interpretativ – evaluativă dintr-o anumită situație ” dificilă ” sau ” ne obișnuită ” va fi foarte diferită de la o persoană la alta și în directă legătură cu capacitățile psihice antrenate de stăpânire a emoțiilor, menținere a lucidității și a obiectivității.
Personalitatea complexă a practicantului de Arte Marțiale va facilita prin unele dintre caracteristicile ei expresia constantă a anumitor stări psihice dezirabile, crescând eficiența eforturilor și mărind probabilitatea obținerii performanțelor în întrecerile sportive sau în lupta reală marțială.
Aici trebuie să amintim unul dintre principiile de bază ale psihologiei : ” factorii externi acționează prin intermediul factorilor interni ”. Acest principiu ne ajută să înțelegem de ce aceleași situații sunt trăite diferit ( de sportivi ), în funcție de construcția sistemului aptitudinal și mai ales a celui atitudinal ( de exemplu montajele atitudinale, convingerile, concepția despre lume, nivelul sugestibilității, sensibilitatea afectivă, tăria de caracter, nivelul energiei psihice, capacitatea de auto reglare volitivă sau afectivă, inteligența, creativitatea, etc.).
Atât în sportul de performanță ( activități cu caracter competitiv ) cât și în acțiunile de combat specifice Artelor Marțiale, nucleul pregătirii psihice este reprezentat de reglarea și auto reglarea stărilor psihice, în vederea realizării conduitei psiho motrice optime prin obținerea și menținerea stării optime de luptă, de competitive.
2.4 Stabilitatea performanțelor.
Stabilitatea performanțelor este strâns legată de starea optimă de luptă. Pentru un sportiv de performanță nu este suficient să obțină un rezultat înalt o singura dată, ci se așteaptă de la el o anumită constanță a performanțelor înalte. Cu atât mai mult un practicant de Arte Marțiale nu are cum sa aibă vârf de forma trecător și apoi sa nu mai fie în stare optimă de combat la scurt timp după aceea ( problematică standard a forțelor speciale ).
Este necesară participarea sportivilor și a luptătorilor la nivel ridicat în cadrul unor competiții școală, pe o perioada de minim câteva luni sau un an, pentru rodare și evaluare înainte de a fi trimiși în lupta reală.
Stabilitatea psihică și emoțională este o sub componentă esențială și o condiție cvasi obligatorie a stabilității performanțelor în general, indicând de asemenea și eficiența efortului. Aceasta stabilitate este condiționată de numeroși factori printre care enumeram :
stilul de viața sănătos;
gândirea pozitivă;
mediul social optim;
etc.
Psihologia americană (Hosek și Mann, 1977) susține că stabilitatea psihică și emoțională este rezultatul pregătirii psihologice continue și de durată a sportivilor și se caracterizează prin variația redusă a rezultatelor sportivilor în condiții ne corespunzătoare. Stabilitatea empirică este dată de absența căderilor și menținerea celor mai bune rezultate din antrenament în timpul activității competiționale.
***********************************************************************
Kudatov definea stabilitatea psihică ca fiind probabilitatea menținerii unui nivel ridicat al eficienței activității psihice și a stării optime de lupta în condiții extreme impuse de antrenament și concurs pentru un ciclu planificat de pregătire.
Specificul acestor stări este determinat de o serie de factori precum : nivelul de activare, particularitățile și dinamica stărilor afective pozitive și negative.
Stabilitatea performanțelor presupune nu numai o adaptare adecvată a organismului la solicitările competiționale și sau de viață, ci și dezvoltarea la nivel înalt, corespunzător a funcțiilor de refacere ale organismului mai ales la nivel neurologic dar și la nivel somatic muscular.
Starea optimă de luptă a sportivilor implică stabilitatea performanțelor sportive, adică intrarea sportivilor în starea optimă de lupta ori de câte ori situația o cere. Aici trebuie amintite ne număratele cazuri în care un sportiv titrat cu experiența competițională vastă se confrunta cu un novice mult mai bine pregătit fizic dar ” ne rodat ” în competiții , pe care îl domina categoric. Exemplu clasic din box este confruntarea dintre George Foreman versus Muhammad Ali, luptă în care Muhammad Ali a făcut o lecție de box cu George Foreman învingându-l prin knock out în repriza a opta.
Aceasta stare este în general starea psihică pozitivă în care toate procesele și funcțiile psihice și metabolice funcționează la unison și la superlativ. ” Iei sportivul din stradă îl duci la competiție și iese campion ”, situație des întâlnită la practicanții cu vechime în Artele Marțiale.
Aceasta stare se poate descrie astfel :
– Este condusă predominant de mecanisme de natură inconștientă dar care pot fi influențate.
– Nu se confundă neapărat cu starea de sănătate psiho fizică (există sportivi care au putut compensa o stare mai slabă fiziologic, obținând performanțe înalte).
Aceasta stare este situată în cadrul stărilor psihice de preparație între “ febra de start ” și “ apatia de start ” și este considerată ca fiind punctul maxim al vârfului de formă sportivă, ce are doua mari calități :
are o durata mai mare în timp dar e mai greu detectabilă .
nu necesita supra compensarea antrenamentului
Deși are un caracter strict individual fiind unică și specifică fiecărui sportiv are trei componente principale comune :
1. componenta fizică : dacă nu sunt antrenate la nivel optim aceste calități fizice, sportivul nu poate obține „ starea optima de luptă ”.
Acestea reprezintă o combinație de particularități : calități motrice de bază (forță , rezistență , mobilitate , viteză), calități fiziologice ale diferitelor aparate și sisteme ale organismului (respirator, circulator, analizatori)
2. componenta emoțională : nivelul activării emoționale :
– activitatea sportivă se va realiza eficient pe fondul unei activări emoționale optime;
– nivelul activării este dependent de particularitățile psiho individuale ale fiecărui sportiv;
3. componenta cognitivă :
– chiar dacă componentele fizică și emoțională sunt dezvoltate la nivel corespunzător, sportivul nu va obține rezultate bune dacă nu va respecta un program precis de acțiune (stare de împrăștiere….. de start)
– sportivul trebuie sa aibă o bună capacitate de concentrare a atenției și o gândire rapidă și eficientă, ce caracterizează capacitatea de decizie promptă și oportună;
– această stare se poate constitui diferit : o categorie de sportivi pornesc în elaborarea stării optime de luptă de la componenta fizică, nivelul mai ridicat de stabilit a performantelor, rezistenta psihică mai bună, doar când se simt foarte bine pregătiți sub aspect fizic și tehnic,
– la alți sportivi, componenta cea mai importantă este nivelul de activare emoțională (celelalte componente sunt de la sine înțelese)
– la alții rolul cel mai important în atingerea stării optime de luptă îl joacă procesele cognitive.
Ponderea componentelor nu depind doar de fiecare individ ci și de specificul activității motrice (ramura de sport practicată, probele sportive practicate, activitate militară aplicativ practică de auto apărare, etc.) care impun solicitări diferite).
Reglarea și auto reglarea stărilor psihice
Succesul în activitățile speciale cum ar fi cea cu caracter competițional au la bază capacitatea de auto reglare voluntară a emoțiilor, gândurilor și a acțiunilor, capacitatea de concentrare și de comutare rapidă a atenției, de desfășurare a unei activități dificile timp îndelungat, de susținere a efortului în condiții de oboseală și de intervenție a factorilor perturbatori externi.
Trebuie amintit aici și faptul că omul nu se poate concentra conștient la mai mult de trei acțiuni stimulat, deși sistemul nervos central monitorizează mult mai multe.
Însușirea unor deprinderi de auto reglare a stărilor psihice asigură o bună auto reglare volitivă, blochează sau diminuează efectul emoțiilor negative asupra performanței și contribuie la mobilizare și la depășirea dificultăților specifice activităților competiționale.
Acțiunile reglatorii se pot desfășură spontan, în această accepție întreaga activitate psihică are rol reglator, sau dirijat.
În acest ultim caz ne referim la o serie de metode și tehnici bine conturate pe care le utilizează antrenorul, psihologul și / sau sportivul însuși pentru a controla stările psihice. Se distinge de obicei între reglarea din afară (heteronomă) și autoreglare.
Totuși reglarea heteronomă acționează de fapt tot prin amorsarea, activarea și facilitarea mecanismelor proprii de auto reglare în maniere adecvate solicitărilor situaționale. Pe de altă parte intervenția heteronomă crește gradul de obiectivitate și ușurează efortul auto reglator.
Metodele și tehnicile de auto reglare rezolvă în principal următoarele probleme ale pregătirii psihologice a sportivilor și a luptătorilor pentru performanțe de excepție :
a. creșterea clarității și a preciziei reprezentării mișcărilor;
b. creșterea capacităților de concentrare;
c. creșterea capacităților de stabilitate și distributivitate a atenției;
d. elaborarea unor montaje psihologice și seturi mentale referitoare la execuția corectă, la mobilizarea în vederea efortului ce trebuie depus, la posibilitatea și probabilitatea câștigării competiției / luptei ;
e. diminuarea semnificației stresante a competiției (sub raportul distresului);
f. reducerea încărcăturii nervoase legate de prestigiu;
g. eliminarea emoțiilor negative, ideilor disfuncționale sau obsesive ce survin adesea înaintea startului;
h. înlăturarea blocajelor și a barierelor psihice care exercită un rol negativ asupra eficienței acțiunii (teama de un anumit adversar, de rezultat, amintirea unei traume suferite, excesul de auto conștientizare, etc.);
i. mobilizarea motivațională pentru concurs, pentru obținerea victoriei;
j. educarea obișnuinței de a se deconecta de stimulii perturbatori externi;
k. educarea la sportivi a stabilității psihice pe direcția pozitivă;
l. creșterea rezistenței la stres și la frustrare (așteptări prelungite, arbitraje necorespunzătoare etc.);
m. economia de energie, folosirea eficace a activării și efortului și în mod deosebit, refacerea rapidă și eficientă a rezervelor energetice post-efort.
Deprinderi psihice de autoreglare
Termenul „deprindere” se referă la caracteristicile de ordin calitativ ale actelor bine învățate.
Construirea unei deprinderi este rezultatul nu doar al învățării ci și al exersării corespunzătoare în contexte practice sau didactice ale unui act fizic, mental, etc. Aceasta exersare post învățare reprezintă baza memoriei musculare active atât de necesară în situații de luptă critice (fugi sau lupți, de viață sau de moarte).
Așa cum există deprinderi motrice, igienice, intelectuale, etc. există și deprinderi psihice.
Deprinderile psihice sportive (D.P.S.) au fost sistematizate și descrise de specialiștii români încă din anii 70’, începând cu Prof. Dr. Mihai Epuran. D.P.S. se formează și se dezvoltă în timp, combinându-se și integrându-se pe măsură exersării lor în situații concrete.
Formarea acestor deprinderi psihice este un proces de învățare care cere timp, efort și angajament.
Sportivii dar și luptătorii practicanți de diferite Arte Marțiale merită a fii informați cu privire la beneficii și susținuți motivațional pentru realizarea acestui tip de efort. Una dintre manierele de informare este înlăturarea prejudecăților legate de procesul de antrenare a deprinderilor psihice dintre care enumerăm :
– sunt numai pentru sportivii cu „ probleme”;
– sunt numai pentru stadiul de (mare) performanță;
– sunt soluții „ rapide ”;
– nu sunt eficiente.
– etc.
Pentru a realiza o bună planificare a formării D.P.S. , antrenorul în tandem cu psihologul vor urmări îndeaproape secvența următoare :
– Stabilirea solicitărilor specifice ramurii sportive respective,
– Stabilirea caracteristicilor psiho individuale ale sportivilor (psiho diagnoza),
– Stabilirea obiectivelor pregătirii psihice a sportivilor,
– Stabilirea metodelor adecvate accesibile,
– Stabilirea strategiei de lucru,
– Aplicarea și exersarea inițială a metodelor și tehnicilor alese,
– Stabilirea criteriilor de evaluare a nivelului de însușire de către sportivi a tehnicilor de auto reglare psihică ce duc la formarea D.P.S. în acord cu obiectivele stabilite,
– Evaluarea rezultatelor antrenării D.P.S. (continuă, criteriile – de etapă și finală)
– Ajustarea dacă este cazul a tehnicilor și metodelor alese.
Pentru o mai bună înțelegere se prezintă următoarele exemple de deprinderi psihice în sport :
– Controlul senzorial, perceptiv extern;
– Conștientizarea corporală și antrenarea schemei corporale;
– Controlul durerii și al senzației de oboseală;
– Controlul atenției: concentrare, stabilitate, flexibilitatea, distributivitatea;
– Stabilirea de scopuri bine formulate;
– Controlul motivației;
– Anticiparea / programarea mentală a acțiunilor și stărilor;
– Învățarea motrică, neuro – coordonarea;
– Tehnici imaginative;
– Antrenament mental;
– Controlul emoțiilor, energiei psihice, gândurilor negative;
– Dezvoltarea încrederii în sine, a atitudinilor și gândirii pozitive;
– Dezvoltarea asertivității și a combativității;
– Controlul agresivității, a distresului;
– Dezvoltarea abilitaților de comunicare cu ceilalți și cu sine.
Mijloacele folosite în principal pentru reglarea și auto reglarea stărilor psihice sunt :
1. Comunicarea instrumentală și persuasivă
2. Sugestia, auto sugestia și hipnoza
4. Conștientizarea corporală și psihologică
5. Relaxarea și activarea
6. Tehnicile mentale, imaginative și ideatice
7. Tehnicile psiho corporale și respiratorii
Pentru familiarizare cu descrierile exemplelor specifice de tehnici utilizate din fiecare categorie recomandăm de asemenea consultarea bibliografiei.
Conștientizarea și bio feed-back-ul
Conștientizarea corporală, musculară, fiziologică și mentală antrenată prin exerciții de luare de cunoștință are multiple efecte de auto reglare funcționând ca un bio-feedback regulator natural.
Acesta poate fi extins prin utilizarea unor dispozitive electronice fiind în acest caz vorba de bio – feedback instrumental ( neuro feedback, aparate pentru percepția HRV – coerența cardiacă, instrumente de evidențiat rezistivitatea electrică a pielii, pulsul, respirația, temperatura sau motilitatea intestinală etc.).
Bio – feedback-ul se bazează pe principiul cibernetic al retro – aferentației care demonstrează că se pot realiza reglaje intenționale ale oricărui proces ce poate fi adus în câmpul conștiinței și în legătură cu care se pot percepe distincții funcționale clare.
Conștientizarea corporală este întâlnită atât în antrenamentele specific sportive, cât și în exercițiile de meditație vippasana, în recuperarea senzațiilor post – efort pentru dezvoltarea schemei corporale sau în relaxările simple sau cu punct de plecare corporal.
Conștientizarea emoțiilor este parte a învățării auto reglării emoționale, antrenării inteligentei emoționale și a antrenamentelor atitudinale.
Conștientizarea mentală este prezentă în exercițiile de concentrare, meditație, auto sugestie, gândire pozitivă, antrenament mental și imaginativ.
Relaxarea și activarea
Exercițiile de relaxare sunt printre cele mai cunoscute tehnici utilizate în clinică și în psihologie sportului.
Sunt descrise tehnici simple, cu punct de plecare corporal, apoi din ce în ce mai complexe, până la tehnicile de antrenament autogen, psihotonic.
Este foarte important de precizat că relaxarea nu „ se face ” ci ea „ se întâmplă ”.
Așadar tehnicile simple sau complexe reprezintă maniere de a facilita „ lăsarea să se întâmple ”, „destinderea ” și „ lăsarea în voie ” și nu modalități de efort care ar suscita chiar și inconștient o oarecare încordare.
Distincțiile între tehnici ne pot ajuta să înțelegem mai bine specificul lor.
Astfel între tehnica de relaxare simpla prin luare de cunoștință corporală și cea de relaxare progresivă Jacobson sunt următoarele diferențe :
– prima mizează pe percepția segmentară observând preponderent destinderea care se instalează în fiecare parte a corpului ca și a tensiunilor care sunt de destins,
– a doua accentuează exersarea distincțiilor între starea de contracție la diferite grade a musculaturii diferitelor segmente ale corpului în contrast cu starea de relaxare și destindere musculară post – efort.
Uneori poate merge pe grupe musculare antagonice crescând contrastul și implicit destinderea.
Între tehnica de relaxare de tip antrenament autogen a lui Schultz și antrenamentul psihoton există urătoarele diferențe :
– prima are în afară de ciclul inferior, ce cuprinde senzația de greutate, căldură, calmarea pulsului și a respirației și un ciclu superior, care cuprinde exerciții de concentrare (pe culoarea proprie, pe obiecte concrete, pe idei abstracte), căutarea sentimentului propriu (reprezentând un fel de arhetip) și interogarea propriului inconștient;
– a doua formă de relaxare cuprinde în afara exercițiilor de la ciclul inferior amintite anterior și o fază de activare, mai adecvată pregătirii pentru efortul din timpul antrenamentului sau al concursului sportiv.
Relaxarea sofrologică este un sistem eclectic ce include relaxarea sugestivă numită și sofronizare (prin sugestii, luări de cunoștință corporale, observarea respirației și evocări mentale) și relaxarea dinamică în patru grade, incluzând tehnici orientale, gradul întâi fiind numită și relaxare dinamică concentrativă, gradul doi, relaxare dinamică contemplativă, gradul trei, relaxare dinamică reflexivă și gradul patru sau al trăirii integrale și angajamentelor esențiale.
Relaxarea sofrologică conține și un stadiu final, numit desofronizare, care preia din tradiție adagiul potrivit căruia adevărata valoare a unei relaxări o dă revenirea gradată și conștientă la starea de tonus obișnuit.
Deși tehnicile de relaxare au beneficii specifice clare și imediate în urma practicării lor, practica lor regulată poate antrena la un nivel mai profund instalarea unor atitudini mai relaxate și mai pozitive în fața provocărilor și dificultăților vieții, cu aplicație directă în sfera competițională și în combaterea distresului. Antrenamentul mental, exerciții de imaginare, exerciții ideomotorii, repetarea mișcărilor în reprezentare.
Utilizarea imaginației îmbracă o largă paletă de tehnici de la exercițiile de antrenament al tehnicilor și tacticilor în imaginație, la desensibilizarea emoțională prin expunerea în imaginație la situații cu potențial stresor, la exerciții ideomotorii în care prin antrenarea eforturilor specifice, lentă și apoi tot mai rapidă dar impecabilă, sub raportul corectitudinii, crește auto eficacitatea și gradul de stăpânire al tehnicii sportive în cauză.
Prin imagerie mentală pot fi corectate execuții defectuoase și crescută încrederea în capacitatea de a realiza corect efortul antrenat.
Variații moderne introduc antrenamentul cu imagini virtual produse de calculator.
Derularea lor de la lent la tot mai rapid antrenează viteza de reacție mentală a sportivului care ajuns pe teren se confruntă cu viteze de cel mai multe ori inferioare celor pentru care s-a antrenat virtual (în cazul tenisului spre exemplu).
Studii efectuate au arătat că în timpul derulării eforturilor musculare în imaginație sunt evocate potențiale de acțiune în musculatura vizată și au loc micro contracții, care duc în timp chiar la densificarea masei musculare utilizate.
La fel se întâmplă după cum bine știm cu musculatura laringiană și a corzilor vocale când ne imaginăm că vorbim sau cântăm în minte.
Gândirea pozitivă, programarea mentală – sugestia și autosugestia. Pentru că rolul pe care îl au în producerea performanțelor imaginea de sine pozitivă, stima de sine și auto eficacitatea nu este nevoie să fie explicate, vom încerca să surprindem maniere tehnice prin care acestea pot fi stimulate.
Am văzut deja că auto sugestiile, afirmațiile și verbalizările interne sau externe cu conținut pozitiv specific pot duce la evocarea și menținerea stării optime de luptă.
De asemenea sugestia și auto sugestia pot fi folosite pentru depășirea blocajelor emoționale și mentale prin antrenamentul gândirii pozitive.
Principalul lucru care asigură o receptare a acestora este gradul de individualizare și adecvare la nevoi, bună formulare și plauzibilitatea acestora care le permite să ancoreze consistent expectații și reprezentări pozitive cu efect asupra conduitei și stărilor psihice.
Exercițiile de programare mentală fac efortul ca prin imaginarea unui curs pozitiv al evenimentelor să crească încrederea sportivului în posibilitățile lui de a performa, auto eficacitate și pregătirea acestuia pentru momentele de confruntarea din competiție.
În tehnicile de programare mentală se realizează ancorarea stărilor psihice cele mai productive pentru obținerea performanțelor dorite.
Hipnoza și performanța sportivă.
Așa cum în domeniul clinic de aplicație al psihologiei s-a dovedit că asocierea hipnozei cu unele tratamente psihologice crește eficacitatea acestora, în sport hipnoza și-a găsit multiple întrebuințări de la utilizări în domeniul medicinii sportive recuperatorii în urma accidentelor la utilizări în antrenamentul stărilor psihice.
Obiectivele principale ale pregătirii psihologice a sportivilor care se pot realiza optim cu ajutorul hipnozei sunt (Holdevici, I., 1993, Epuran, M. et al., 2001, 2008) :
1. reducerea emoțiilor negative și a anxietății competiționale;
2. creșterea rezistenței la stres și întărirea eului;
3. înlăturarea unor bariere psihice : teama de un anumit adversar, teren, situație, arbitru, teama de eșec sau de rezultat etc. ;
4. Antrenamentul mental în hipnoză pentru :
– învățarea mai rapidă a deprinderilor motrice,
– perfecționarea deprinderilor motrice,
– recuperarea deprinderilor motrice după accidentare sau îmbolnăvire,
– familiarizarea sportivului cu situația competițională.
Pentru utilizarea adecvată și cu succes a metodei este necesar să se țină seama de câteva considerente :
1. Sportivii trebuie să fie bine informați cu privire la proceduri, obiectivul și utilitatea lor și trebuie să aibă atitudini, expectații și motivații pozitive față de utilizarea hipnozei.
2. Este necesară o bună colaborare între psiholog, sportiv și antrenor, în alegerea strategiilor și a formulărilor sugestive.
3. Psihologul trebuie să ofere sugestii și instrucțiuni care să crească controlul perceput al sportivului asupra desfășurării procesului și să faciliteze antrenamentul independent folosind auto hipnoza.
4. Psihologul trebuie să fie foarte atent la feed-back-urile verbale și non verbale atât în timpul ședințelor cât și în final și să solicite în final feed back explicit, discutând cu sportivul despre experiența avută.
Există voci care susțin că utilizarea hipnozei în sport este ne etică, reprezentând o formă de dopaj, însă cum hipnoza este de fapt o stare naturală, care apare de multe ori spontan în activitatea sportivă și permite facilitare a unor resurse și mecanisme naturale de auto reglare și optimizare care nu produce modificări biochimice și nici nu are indicii care să pună în evidență utilizarea ei și este egal accesibilă cu și fără îndrumare pentru sportivi, obiecția ridicată se dovedește a fi nefondată, ținând mai mult de un mod de interpretare.
Exerciții respiratorii și psiho corporale
Preluate în psihologia aplicată și cu predilecție în intervențiile psihologiei clinice și ale psihologiei sportului, acestea sunt o punte de legătură între tradiție și modernitate, fiind cel mai adesea în parte re descoperiri și în parte preluări și adaptări moderne ale tehnicilor de auto cunoaștere și auto control psiho somatic din tradițiile de optimizare umană ale orientului și occidentului.
Dintre cele mai cunoscute sunt tehnicile Yoga. Aici vom aminti antrenamentul „ posturilor corporale ” ( Asana ) care de fapt antrenează arhetipuri ale atitudinilor posibile ale omului în față circumstanțelor vieții.
Avem astfel posturi de etirare, flexie, extensie, lateralizare, torsiune, echilibru și inverse cu efecte și semnificații specifice.
În fiecare postură importante sunt atât respectarea amănuntelor tehnice posturale și respiratorii cât și conștientizarea și evocarea mentală specifică.
Exercițiile respiratorii de inspirație yoghină prinse în sistemul (pranayama – în traducere controlul energiei suflului) se regăsesc în practica modernă sub forma antrenării respirației complete și disociată pe segmente, abdominal sau diafragmatic, medio-toracal și superior sau apical, fiecare cu efecte psiho fiziologice specifice.
Sunt prezente și exerciții de purificare respiratori, încărcare energetică și hiper ventilație, precum și exerciții de reglare a ritmului respirator și de control al apneelor pozitive și negative.
Exerciții dinamice sau kriyasîn care mișcarea, respirația și conștientizarea se îmbină pentru a realiza efecte specifice și a crește controlul psiho corporal și neuro coordonarea.
Atitudinea „ Zen ”, meditația și auto reglarea stărilor psihice.
Nu în ultimul rând vin tehnicile de meditație așezată sau dinamică dintre cel mai cunoscute fiind vippasana și contemplarea cu obiect extern sau intern.
Scopul acestor tehnici este ca prin auto observarea naturii și funcției manifestărilor minții să se ajungă la un control mental superior și să se evoce stări psihice de o anumită profunzime care permit accesarea resurselor latente psihice ale persoanei.
În literatura de specialitate s-a abordat în repetate rânduri atitudinea „ Zen ” față de controlul mental. Meditațiile de tip Zen ca și alte meditații din Yoga caută să acceseze starea mentală în care omul este liber de condiționările mentale.
Prețuind și valorizând mintea și intelectul, aceste tehnici surprind și multitudinea de situații în care funcționarea acestora aduce mai mult dificultăți decât beneficii, instalând auto limitări și închizând accesul la anumite resurse interioare.
Astfel de la luptătorii Japoniei antice experți în lupta cu spada sau în tirul cu arcul, sunt preluate ca tehnici de intervențiile metodele de obținere a „acțiunii fără a acționa”„non – gândirii”, „vidului mental” sau a „mentalului fără mental”. Sportivi care au trăit o astfel de stare în antrenament sau competiție o descriu astfel „ Am trăit această stare de mai multe ori în viața mea și pentru mine ea înseamnă un fel de separarea a trupului de minte,trupul fiind lăsat să lucreze automat. Când se întâmpla acest lucru, totul mergea surprinzător de bine. Era ca și cum mintea mea privea trupul în acțiune și îi spunea : ‘ești formidabil’. Dar în același timp nu făceam nici o apreciere critică asupra a ceea ce se petrecea pentru că nu eu făceam acel lucru, ci doar trupul meu.
Ne făcând nici o apreciere (critică) este ușor să rămâi în prezent.” (astfel descrie experiența sa sportivul canadian Kim Alleston, medaliat olimpic). A fi una cu ceea ce faci, fără judecată, prezent cu maximă deschidere, fără a aștepta nimic este o atitudine la care se poate ajunge plecând de la efortul ca pur și simplu fie că mă relaxez fie că acționez să mă observ fără a interpreta.
3) Personalitatea sportivului de performanță.
Problema Personalității (P) în sportul de performanță nu este pe deplin elucidată sau clarificată pentru că :
1) studiul se realizează pe eșantioane relativ mici – nu permite generalizări statistice ample;
2) nu este foarte clar de la ce nivel putem vorbi de sportivi de înaltă performanță ( lot național / câștigători ai unor concursuri internaționale );
3) mai multe ramuri de sport pot solicita calități asemănătoare, dar și solicitările unor ramuri de sport pot fi foarte diferite, rezulta profiluri de P pe ramuri de sport, decât al unui sportiv în general;
4) rezultate înalte în sport și alte domenii de vârf ale activității umane pot fi atinse de indivizi cu caracteristici foarte diferite de personalitate, pentru că este practic imposibil să analizam toate resursele și posibilitățile de mobilizare și compensare de care dispune individul;
5) Studiile efectuate au un caracter eminamente descriptiv, puține fiind orientate pe obținerea unei puteri predictive. Este destul de dificil să se desprindă și să se stabilească cu finețe și detaliere analitică toate solicitările impuse de o ramură de sport sau alta.
Dar se pot desprinde câteva aspecte generale :
1) Diferite activități sportive solicită seturi variate de trăsături de Personalitate.
2) Au fost identificate diferențe semnificative între solicitările sporturilor individuale și ale celor colective.
3) Trăsăturile de Personalitate își spun cuvântul în : decizia de a practica sportul, alegerea ramurii de sport, continuarea / abandonarea ei.
4)Caracteristicile de Personalitate sunt influențate de practicarea sportului.
5)Deși nu se poate vorbi de un model al campionului, majoritatea autorilor consideră ca există unele particularități ale Personalitate care își spun cuvântul într-o mai mare măsura în activitatea sportivi și sunt mai pregnante, mai evidente la sportivi decât la nesportivi.
Trăsătura bipolara extraversie – introversie este una din particularitățile cel mai des considerate.
Extraversia – ușurința în realizarea contactelor sociale, comportament sigur și degajat / relaxat în situații noi, autoapreciere înaltă și adecvata, nevoie de contacte sociale, orientare față de realitate.
Introversia – dificultatea de relaționare, tendința de izolare, evitarea contactelor cu persoane necunoscute și a activităților în condiții puțin familiare.
Eysenck – considera că : la introverții
– receptarea evenimentelor vieții se face cu un grad mai mare de subiectivitate;
– adaptarea la mediu presupune activarea unor mecanisme de natura intelectuală,
în timp ce la extraverți
– adaptarea se realizează mai ales prin acțiune;
– au un nivel de autocontrol mai mare.
Rezultă comportamente diferite în timpul luptei sportive.
Psihologul finlandez Pala Imre considera că jucătorii extraverți prezintă o activare mai înaltă în situații de câștigat, în timp ce introverții devin mai activi în caz de eșec.
Sunt opinii care susțin că majoritatea sportivilor sunt extraverți, cu câteva excepții (piloții de automobile, a tenismeni, șahiști etc.).
Dar există voci ca cea a lui Warberton Kane care credea ca există introverți și printre sportivii de talie mondială, indiferent de ramura de sport.
Probabil ca un anumit grad de introversie le conferă un autocontrol mai bun și îi ajută să suporte mai ușor stresul.
Introversia și extraversia pot condiționa alegerea ramurii de sport, pot conduce la conflicte cu antrenorii și cu coechipierii. Introversia reacționează mai bine la dojana și la ceartă.
Extraversia reacționează mai bine la laudă și la încurajare.
Toleranța la stres este capacitatea persoanei de a rezista la influența factorilor stresanți.
Ea poate fi o particularitate a P (ține de temperament, stil educațional etc.), poate fi un fenomen temporar (datorat unor factori conjuncturali), sau poate fi educată prin tehnici de reglare și auto reglare a stărilor psihice.
Rodinnov- prezintă 3 tipuri de toleranță la stres :
1) toleranța întâmplătoare – de exemplu activitatea fizica foarte eficienta în condiții de spaimă / frică puternică;
2) toleranța probabilă – condiționată de factori situaționali – un sportiv foarte bine antrenat va tolera mai bine stresul;
3) toleranța determinată – e o particularitate a P, deci depinde de unele particularități temperamentale și caracteristici ale S.N.C. Scrimerii cu toleranta înaltă la stres își îmbunătățesc înaintea competiției componentele psiho motricității, iar în plan subiectiv prezintă emoții stenice, mobilizatoare.
La cei cu toleranta scăzută la stres, indicii psiho motricității se deteriorează înaintea competiției, iar în plan subiectiv oscilează de la încredere oarbă în sine la panică ne justificată. La sportivii cu toleranta înaltă la stres stările afective negative au o justificare reală (forma sportiva slabă, conflicte etc.).
La cei cu toleranta scăzută, stările afective negative sunt imprevizibile, ei manifestând și un nivel mult prea ridicat al sugestibilității /influențării, de unde vulnerabilitatea la influențele externe.
Mulți autori considera ca rezistența la stres depinde de un ansamblu de factori psiho fiziologici: o combinație a anxietății, impulsivității și reactivității emoționale înalte poate duce la stări afective negative și chiar la tulburări nevrotice (în care performanța este afectată).
Relația între motivația de căutare a succesului și evitarea eșecului și rezistența la stres.
Hosek susținea că la sportivii unde predomina motivația de căutare a succesului, specifică era reacția de mobilizare activă la stres (tip mânie); la cei unde predomina motivația de evitare a eșecului, specifică e reacția de tip anxios.
În activitățile competiționale, criteriul major al tolerantei la stres este rezultatul obținut la nivel ridicat.
Reactivitatea și stabilitatea emoțională:
Mobilitatea și flexibilitatea comportamentală, importante în activitatea sportivă, corelează de regulă cu o hiper reactivitate emoțională la stimuli minori.
Sportivii cu mai mare stabilitate emoțională sunt cei care obțin rezultate constante în competiții.
Studiile comparative la nivelul populației arată ca sportivii sunt mai stabili emoțional decât ne sportivii.
Exista diferențe între sportivii de la diferite ramuri de sport : înotătorii sunt mai puțin stabili emoțional ca luptătorii, care se confrunta corp la corp cu adversarul.
Deși nu toți sportivii sunt atât de stabili emoțional pe cât ar dori, pot compensa prin forța caracterului și nevoia de performanță.
În general, sportivii de talie mondiala fie manifestă o stabilitate emoțională deosebită, fie reușesc să își controleze voluntar emoțiile.
Cattell raporta stabilitatea emoțională la forța Egoului : – un individ cu mare forță a Egoului se caracterizează prin : calm, maturitate afectivă, fermitate / hotărâre, perseverență, simțul realității, un nivel scăzut de oboseală nevrotică.
– un individ mai puțin stabil emoțional, cu o forță a Egoului mai scăzută, prezintă : labilitate / instabilitate emoțională, simptome nevrotice, incapacitatea de a rezista frustrărilor, evită să ia decizii și acționează sub impulsul momentului; este astenic și în absența unei încărcături fizice și psihice prea mari.
Nivelul intelectual : Cabilsky a observat că sportivii de talie mondială au o mai mare capacitate de gândire abstractă
– la Testul 16 PF.
El a studiat alergători, fotbaliști și săritori.
Cattell vorbește și de forța sau tăria caracterului :
– subiecții cu „ caracter tare ” sunt maturi d.p.d.v. emoțional, independenți în gândire și acțiune, fermi și critici în aprecierea propriei persoane și a mediului înconjurător și capabili să își controleze sentimentele. – subiecții cu „ caracter mai moale ” sunt mai imaturi emoțional, nerăbdători, sentimentali, sensibili, își exprimă frecvent și deschis anxietatea.
Observațiile clinice arată că există și sportivi cu caracter moale ce pot avea rezultate bune dacă fac pregătire psihologică adecvată.
Dominanța – nevoia de a-și subordona alte persoane – e prezentă mai ales la antrenor.
Într-o echipă pot exista persoane cu dominanță înaltă (ce îi fac mai multe probleme antrenorului) și altele cu dominanta scăzută.
Sportivul autoritar e insistent în solicitări, agresiv, lăudăros, extra punitiv la eșec ( dă vina pe factorii externi ), își impune voința, e egoist și brutal. Individul cu dominanță redusă e concesiv ( împăciuitor, permisiv), lipsit de încredere în sine, discret, liniștit, intra punitiv.
Încrederea în sine Faptul ca sportivii de performanță au mai multă încredere în sine și sunt mai independenți decât nesportivii, este considerat firesc.
Dincolo de antrenamente și realizări sportive și statutul social ridicat, la sportivii de înaltă performantă, le permite să fie mai degajați și mai siguri de sine decât ne sportivii.
Anxietatea este tendința de a trăi o teama ne justificată, fără un motiv bine precizat. Când depășește o anumita limită, în condiții de stres, performanțele scad semnificativ.
Se face diferența între anxietatea stare și cea de trăsătură.
În activitatea de înaltă performanță, anxietatea e un aspect psihosocial legat de teama difuză (ne diferențiată) de pierdere a prestigiului.
Cratty a lucrat cu 4 grupe de subiecți sportivi.
Ei erau împărțiți după gradul de anxietate (ridicat sau scăzut) și nevoia de performanță.
Trebuiau să realizeze o sarcină motrică complexă și în experiment intră brusc un element de competiție.
La subiecții anxioși cu nevoie mare de performanță, activitatea se dezorganiza foarte mult și rezultatele erau foarte slabe.
La subiecții cu anxietate scăzută și cu nevoie scăzută de performanță, competiția nu a acționat în nici un fel. La subiecții cu anxietate ridicată, dar cu nevoie scăzută de performanță, de asemenea nu s-a observat nici o diferență.
La subiecții cu anxietate scăzută, dar cu nivel ridicat al nevoii de performanță s-a observat o îmbunătățire a performantelor.
Nu este exclusa posibilitatea ca sportivii ce s-au orientat spre sporturi periculoase să o fi făcut compensatoriu.
La indivizii foarte anxioși exista posibilitatea dezorganizării acțiunii în condiții de stres, mult mai mare ca la cei cu anxietate scăzută.
Acțiunea cronică a unui stres foarte puternic poate dezorganiza chiar și un subiect foarte puternic.
Acțiunea unui stresor moderat duce la o creștere a rezistentei la stres. Antrenorii și psihologii ar trebui să știe până la ce nivel de stres pot mobiliza sportivii.
Un nivel prea ridicat de anxietate duce la dezorganizarea performanței.
Un nivel prea scăzut este defavorabil, întrucât produce dezangajare motivațională.
Pentru sportivii cu nivel foarte ridicat de anxietate exista măsuri speciale de pregătire psihologică :
1) perfecționarea la maximum a deprinderilor motrice.
2) reglarea și autoreglarea stărilor psihice și
3) utilizarea de tehnici de psihoterapie.
Cratty observa că la sportivii de înaltă performanță există uneori și reacții de tip fobic. Fobiile cele mai întâlnite sunt teama de eșec și teama de succes.
Prima, mai ales, este foarte frecventă, iar intensitatea reacției depinde de individ.
Ea se explică foarte diferit – unor subiecți eșecul le re amintește de eșecurile din copilărie, se pot teme să nu-și dezamăgească familia, prietenii, au o imagine proprie de persoană ce câștigă mereu, la bărbați se asociază cu pierderea masculinității.
A doua – teama de succes – se explică prin faptul că sportivii se pot teme datorită încărcăturii pe care le-o conferă prestigiul și pentru că suporterii nu îi vor susține cu aceeași forță ca pe cel pretendent la titlu, ce vrea să câștige.
Reacția de tip fobic – este legată de teama de traumatisme și vătămări corporale, sau de teama de propria agresivitate; se tratează cu tehnici psihoterapeutice simple, ca relaxarea sau hipnoza.
Nevrozismul
– e caracterizat prin instabilitate emoțională și comportamentală, hiper reactivitate emoțională, așteptare anxioasă și reacția de ne acceptarea unor situații, rezistenta scăzuta la frustrare, izbucniri violente în timpul competiției și rezultate mai puțin stabile.
Agresivitatea – un anumit grad de agresivitate e necesar în anumite ramuri de sport, mai ales când se realizează un contact fizic cu adversarul.
Epuran – face o distincție între :
– agresivitate – tendința cu caracter distructiv, reacție violenta la frustrare, manifestată prin reacții ne controlate, caracterizate prin furie și brutalitate;
– combativitate – „lupta” – aspectul social-mente acceptabil al aceleiași tendințe de luptă, cu aspect constructiv, activ și se caracterizează prin păstrarea lucidității.
Studiile realizate cu T.A.T. și Rorschach arată că sportivii au un scor de agresivitate mult mai mare decât ne sportivii.
Agresivitatea manifestată de sportivi depinde de nivelul agresivității ca trăsătură a personalității acestora, de sancționarea tendințelor agresive și de nivelul efortului depus.
Tendințele agresive scad pe fondul oboselii.
Agresivitatea depinde și de rezistența la frustrație și la frustrările din mediu.
Echipele învinse comit mai multe încălcări de regulament comparativ cu cele învingătoare.
Modificări ale P sportivilor sub influența practicării diferitelor ramuri de sport.
Participarea la o activitate competițională contribuie la educarea perseverenței, tenacității, curajului, disciplinei și dârzeniei.
Ogilvie observa cum la copiii înotători de diferite vârste, pe măsura maturizării, crește capacitatea de auto control, devin mai sociabili, prietenoși, stabili, perseverenți, mai puțin închiși în sine, mai puțin egocentrici și mai bucuroși de viață.
Ikegami surprindea problema influenței sportului asupra unor subiecți.
Odată cu creșterea experienței în sport, subiecții devin mai activi, agresivi, lipsiți de griji, prezintă o tendință mai scăzută la depresie și anxietate, sunt mai rezistenți la frustrație, se străduiesc mai puțin să devina lideri și trăiesc mai puțin sentimentul ne împlinirii.
Diferența între sportivi și nesportivi.
Vanek și Hosek au studiat 824 sportivi din 27 ramuri de sport, cu ajutorul unei baterii complexe de teste.
P sportivilor – spun ei – nu este o noțiune psihometrică bine conturată. Deosebirile dintre sub grupele populației sportive sunt de multe ori mai mari decât cele dintre sportivi și restul populației.
Cratty comenta că diferența dintre sportivi și ne sportivi nu ar fi atât de evidentă, pentru că printre ne sportivi există foarte multe P competitive ce urmăresc performanțele în alte planuri.
Totuși, putem spune că pentru sportul de performanță ar fi necesare trăsăturile :
– dominanta mai mare;
– stabilitate emoțională;
– agresivitate / combativitate;
– rezistență la stres;
– anxietate mai scăzută;
– lipsa unor tendințe nevrotice mai accentuate.
Practic
– 1) e necesara selecția timpurie și prin testarea P,
2) este nevoie de lucrul individual – orientarea pregătirii și asistenței psihologice, a tipului de antrenament.
STILURILE DE PREDARE
Antrenorul poate fi văzut și apreciat de către sportivi în mod diferit. Stilul de comportament abordat de către fiecare cadru didactic în parte depinde de temperament, de educație, de măiestria pedagogică formată, dar și de particularitățile sportivilor.
Stilul de predare abordat, constă în modalitatea personală de realizare a predării în conformitate cu achizițiile ce urmează a fi realizate. Conform opiniei lui L. Vlăsceanu, L.,1984, “ stilul este asociat comportamentului și se manifestă sub forma unor structuri de influență și acțiune cu o anumită consistență intimă, stabilitate relativă, fiind rezultatul permanentizării principiilor și normelor ce definesc activitatea formativă”.
Există afirmații de genul “nu-mi place atletismul / gimnastica s / handbalul”, afirmații ce sunt determinate de cele mai multe ori de instalarea unei antipatii provocate de stilul dur sau ne potrivit de predare, de greutatea / dificultatea disciplinei abordată, de alegerea ne potrivită a modalității de predare, de selecționarea ne inspirată a sistemelor de acționare sau de ne selecționarea sportivilor în concordanță cu pre dispozițiile și motivațiile personale.
În antrenamentul sportiv ca și în educația fizică există mai multe modalități de manifestare a antrenorului în procesul complex de predare – învățare – dezvoltare / obținere de performanță. Modalitățile de manifestare a antrenorului se realizează în funcție de caracteristicile intime ale personalității, dar și în funcție de caracteristicile sportivului / sportivilor, date de particularitățile de vârstă, sex și înzestrare aptitudinală ale acestuia.
Antrenorul se poate comporta în procesul pedagogic în mod diferit, încadrându-se într-un stil de instruire care poate fi: democratic, autoritar, consultativ, delegat sau neglijent.
Stilul democratic, considerat ca fiind cel mai acceptabil, este un stil cooperant, afectiv, apropiat, amabil, dar în același timp sever. Se bazează pe o colaborare desăvârșită între antrenor și sportiv, pe o stimulare permanentă a inițiativei sportivilor, dar și pe o realizare a unei motivații temeinice prin aprecieri pozitive, argumentate temeinic. Acest stil de instruire are cea mai mare eficiență întrucât formează încrederea reciprocă între sportiv și antrenor.
Încrederea se câștigă de-a lungul timpului, pe baza cunoașterii și sprijinirii reciproce, prin acomodarea antrenorului și sportivului cu specificul activității. Comunicarea conținuturilor de instruire se realizează într-o formă explicită, clară, scurtă, bazată în principal pe preocuparea antrenorului de a găsi modalitatea cea mai eficientă în realizarea înțelegerii și execuției corecte a mișcării combinată cu depunerea unui efort specific.
Această abordare a procesului de instruire se bazează pe capacitatea antrenorului de a sesiza ambele posibilități ale instruirii : ne acomodarea din cauza sportivului (lipsa disponibilităților personale, nivelul scăzut al condiției fizice) și ne acomodarea din cauza antrenorului (lipsa capacității de obiectivitate și sociabilitate). A considera că ne însușirea, ne formarea deprinderilor motrice și ne dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice se datorează întotdeauna sportivilor, nu și a antrenorului, este o idee greșită și acceptată de antrenorii „ slabi ”, dezinteresați, sau fără experiență didactică.
Instruirea din antrenamentul sportiv este o activitate complexă ce trebuie percepută ca un sistem de acțiuni bilaterale ce presupun explicarea, demonstrarea și execuția unor deprinderi / priceperi motrice (bazate pe percepția, gândirea, judecata, memoria, analiza, dăruirea de sine, voința și motivația) în lupta directă cu oboseala. Instruirea trebuie percepută ca ceva plăcut, stimulativ, ușor de înțeles și de executat, o activitate ce schimbă comportamentul oamenilor, dar care aduce și satisfacții deosebite. Analiza cauzelor ne acomodării (determinate de cele mai multe ori de indisponibilitatea și ne motivarea sportivilor, dar și de indisponibilitatea antrenorului), poate îmbunătăți procesul instruirii în sensul creșterii performanțelor sportive. Nu trebuie să se neglijeze nici un moment faptul că instruirea trebuie să se adreseze sportivului (care poate fi : copil, adolescent sau matur) sau grupului de sportivi din momentul respectiv, ținând cont de percepția și gradul de atenție, gândire, judecată și nivel de pregătire. Nu se transmit informații, nu se predau deprinderi de dragul de a preda, ci pentru a fi înțelese, executate, învățate, pentru a produce modificări în comportamentul uman care să permită realizarea de performanțe sportive. Instruirea se adresează sportivilor care suportă un efort și o solicitare fizică și psihică mare, de aceea antrenorul trebuie să fie calm, receptiv, dezinvolt, plăcut, deschis, bine dispus, interesat de ceea ce face sportivul. Antrenorul care adoptă un astfel de stil încurajează implicarea sportivilor în procesul exersării independente și creative, cooperează și conlucrează cu sportivii în organizarea situațiilor de învățare, se comportă ca un membru al grupului cu care lucrează, fapt ce face să crească încrederea în el.
Formarea încrederii depline în personalitatea antrenorului în posibilitățile acestuia, de a realiza un proces instructiv de mare calitate, este o condiție esențială în antrenamentul de performanță. Antrenamentul sportiv este un proces ce se suportă cu greutate de către sportivi și chiar antrenori, înțelegerea și prietenia, stimularea și buna dispoziție sunt condiții ce pot mării eficiența.
Stilul dictatorial, socotit ca fiind ne eficient, este un stil abordat în principal de antrenorii înfumurați, de cei încrezuți, dominatori și fără pre dispoziția de auto instruire, de cei care au impresia că totul este sub control, că sportivul nu este altceva decât „ instrumentul prin care se realizează performanța, care nu are drept la replică ”. Acest stil constă în transmiterea cunoștințelor în mod autoritar, distant sau ursuz și nu permite realizarea unui dialog între sportiv și antrenor, nu se poate realiza o comuniune între cei doi factori. Vina ne învățării, ne progresării, în acest caz, este dată în totalitate asupra sportivilor care sunt considerați leneși, răi, ne interesați, obraznici, impertinenți care nu sunt capabili sau nu vor să lucreze, ceea ce este fals.
Antrenorul care abordează un astfel de stil nu încurajează inițiativele, critică, sancționează orice abatere fără să țină cont de nimic, nu face parte din grupul cu care lucrează, păstrând o anumită distanță și răceală față de sportivii cu care lucrează. Pentru acest stil de lucru, el nu este apreciat și nici iubit, preferat de sportivi.
Stilul neglijent, apreciat ca fiind ne indicat în activitatea de performanță, denumit și „ laissez – faire ” este stilul abordat în principal de antrenorii care au ocupat un loc de muncă pentru care nu au chemarea specifică, nu sunt făcuți. Aceștia sunt ne interesați de rezultatele muncii, s-au încadrat din motive neprofesionale (dorința de a avea un loc de muncă plătit, îndemnul părinților sau prietenilor) și sunt lipsiți de atracția și dragostea pentru sport, pentru sportivi, pentru miracolul progresului și conceperii performanței sportive. Antrenorul care abordează un astfel de stil, are în cadrul antrenamentelor un rol pasiv, acceptă cu ușurință deciziile și sugestiile sportivilor, nu manifestă exigență, nu face aprecieri pozitive sau negative privind comportamentul elevilor, favorizează nivelul slab al pregătirii și deci obținerea unor rezultate sub posibilitățile reale.
În lecțiile de antrenament este preocupat mai mult de ceea ce se întâmplă în jur decât ce se întâmplă cu sportivii proprii, nu-l interesează problemele specifice antrenamentului sau problemele personale ale sportivilor.
Referitor la stadiile de formare profesională conform A., Underhill, 1991, citat de Gh., Dumitriu și C., Dumitriu în 2003, pag 228, există patru etape de dezvoltare personală sau de existență a profesorului, etape ce se manifestă și în evoluția profesională a antrenorului :
1. etapa de „ incompetență inconștientă ”, în care antrenorul nu este conștient de alternativa educațională, de posibilitățile multiple de realizare a procesului instructiv – educativ, de responsabilitățile ce-i revin, și nu a și-a găsit încă „ personalitatea de profesor sau drumul ” ;
2. etapa de „ incompetență conștientă, ” în care antrenorul știe, cunoaște că există multiple metode mai eficiente, în procesul de instruire, dar nu folosește, din comoditate sau lipsă de imaginație, decât anumite metode. Este un aspect ce poate genera o schimbare în modalitatea de abordare a realizării procesului de instruire, dacă acesta s-ar strădui,s-ar trezi la realitate sau ar prinde drag de meserie „ peste noapte ”;
3. etapa de competență conștientă, în care antrenorul depune eforturi, în mod conștient, pentru a realiza o comuniune strânsă și agreabilă cu sportivii cu care lucrează, pentru a găsi cele mai bune și eficiente abordări potrivite momentului și situațiilor;
4. etapa de competență inconștientă, în care antrenorul nu depune eforturi deosebite pentru a deveni sau a se comporta ca un adevărat profesionist. Pentru această etapă, centrarea atenției pe sportivi reprezintă un lucru cât se poate de normal, o modalitate de comportare naturală, simțită din interiorul personalității profesionale.
Antrenorul, încă de la începutul activității didactice, poate să se manifeste într-una din aceste etape, poate să treacă de la o etapă la alta și poate să se perfecționeze. Ca să ajungă la a patra etapă depinde de competențele profesionale și idealurile fiecărui antrenor, de voința și puterea de auto convingere a fiecăruia în parte, dar și de interiorul personalității.
În funcție de stilurile prezentate și etapele de evoluție, antrenorul este apreciat de către sportiv ca fiind bun și atunci sportivul preferă să lucreze cu el sau poate fi apreciat ca necorespunzător și pleacă să lucreze cu alt antrenor.
Antrenorul, omul care dirijează procesul de instruire, omul care conduce procesul de creație a performanței sportive este persoana cea mai apropiată de sportivul care se străduiește să realizeze un rezultat sportiv de valoare.
Mentalitatea actuală a antrenorului cu privire la conduita lui didactică a suferit modificări determinate de schimbările sociale, care au făcut din sport o afacere profitabilă, rezultatele sportive fiind evaluate și plătite în funcție de valoare.
Noua mentalitate are la bază rigoarea și precizia proiectării științifice, bazată pe analiza și cunoașterea celor mai noi rezultate ale cercetării științifice.
Comunicarea în antrenamentul sportiv
Comunicarea – operație a predării
Comunicarea umană se definește ca fiind relația prin care interlocutorii se pot înțelege și influența reciproc prin intermediul schimbului continuu de informații, divers codificate, dar și ca proces de transmitere a informațiilor în scopul formării reprezentărilor.
Eficiența procesului de comunicare a cunoștințelor, în formarea deprinderilor și priceperilor, se realizează de către antrenorul bun în situațiile în care:
îi face plăcere să transmită cunoștințe;
tratează sportivii cu multă înțelegere și în mod egal;
face aprecieri permanente asupra execuției, încurajează reușitele și inițiativele pozitive;
stârnește interesul pentru practicarea unor ramuri, discipline sau probe sportive;
este înțelegător cu problemele lor (sportivii socotiți răzvrătiți, ne ascultători, obraznici);
are răbdare și acordă timpul necesar fiecărui sportiv pentru a asigura o cât mai clară înțelegere și a crea o motivație solidă. Comunicarea reprezintă un element de maximă importanță pentru procesul instructiv educativ întrucât eficiența execuțiilor depinde atât de antrenorii care transmit informații cât și de sportivii care receptează, înțeleg și execută ceea ce înțeleg și ceea ce simt.
Din acest punct de vedere se pune întrebarea „dacă în timpul antrenamentului este important cum ne adresăm sportivilor, cum transmitem cunoștințele?".
Antrenorul, pentru a preda în condiții avantajoase, trebuie să creeze în incinta spațiului în care lucrează o atmosferă pozitivă care să favorizeze :
relații sociale echilibrate în cadrul grupului, sau cu cei cu care se vine în contact;
comportare demnă, civilizată a sportivilor în situații dificile apărute în realizarea activităților;
respectarea autorității antrenorului și a factorilor responsabili;
încrederea și aprecierea reciprocă între cadrul didactic și sportiv.
Comportamentul și comunicarea sunt forme esențiale de inter relaționare și exprimare a personalității umane proprii, dar și de influențare pozitivă sau negativă a altor personalități. Mijloacele utilizate sunt extrem de diverse și nuanțate în funcție de mesajul care se dorește a fi perceput și de caracteristicile individuale.
Unii autori identifică patru tipuri de comunicare :
verbală;
gestuală;
acțională;
comportamentală;
Alți autori de specialitate precizează că există doar trei :
verbală, realizată prin cuvânt,
pro – verbală, realizată prin caracteristicile vorbirii : voce, pronunție, intensitate, ritm, debit, intonație etc.
non – verbală, realizată prin gesturi mimică.
Un element important folosit în comunicarea non – verbală este limbajul trupului care poate da informații suficiente despre moralul sportivilor. Umerii căzuți, capul plecat, privirea încruntată, etc., sunt semne care indică o gândire negativă. Baterea, trântirea picioarelor, brațele încrucișate, asociate cu o grimasă, sunt semne de ne mulțumire caracteristice antrenorilor. Aceste elemente pot conduce la o ineficiență a antrenamentului. Este importantă folosirea unei gândiri pozitive orientată pe comunicare deschisă și pregătirea cu grijă a fiecărei etape de antrenament. Din punct de vedere non – verbal o expresie relaxată a feței determină un răspuns asemănător și poate conta mai mult decât cuvintele dojenitoare sau de ne mulțumire.
Se consideră că 60 – 80 % din comunicarea umană este non – verbală și 40 – 20 % verbală.
Comunicarea prin care o persoană ( emițător ) trimite un mesaj unei alte persoane ( receptor ) comportă 6 elemente :
-hotărârea / decizia de a trimite mesajul;
-codificarea mesajului de către emițător;
-trimiterea mesajului către receptor;
-alegerea canalului prin care se transmite mesajul;
-decodificarea mesajului de către receptor;
-răspunsul receptorului la mesaj
Antrenorul, pe parcursul studiilor și activității, trebuie să se formeze pentru a stăpâni tehnicile de comunicare prin limbaj verbal și non – verbal, pe care să le folosească în situații diferite, pentru a transmite sportivilor cunoștințele, motivațiile și interesele necesare formării deprinderilor și priceperilor motrice și realizării performanței sportive.
Realizarea unei comunicări poate fi influențată negativ, de o serie de aspecte :
bagajul scăzut de experiență al emițătorului – concepțiile, atitudinile și personalitatea ce formează un cadru de referință în trimiterea mesajului și poate constitui o sursă de distorsionare a acestuia;
deficiențe ale emițătorului manifestate în codificarea mesajului ( cum ar fi dificultății în transpunerea gândirii în cuvinte, sau dificultăți în pronunția corectă );
canalul de comunicare este bruiat de diferite zgomote inclusiv cele ale emițătorului sau receptorului;
la nivelul receptorului, unde se produce decodificarea mesajului, există un bagaj de experiență redus și chiar labil.
Pentru ca acțiunea de predare să-și atingă scopul este necesar ca „ cel ce transmite informații ” să îndeplinească anumite calități :
-gândurile și sentimentele, exprimate în activitatea de predare, să fie pozitive;
-să încurajeze permanent sportivii;
-spațiul și resursele materiale să fie bine folosite;
-să țină cont de diferențierile între execuția fetelor și a băieților, dar și de pre dispozițiile, plăcerile și motivațiile sportivilor;
-să asigure o disciplină impusă, dar și acceptată;
-să imprime o cursivitate bună a antrenamentului;
-să realizeze o evaluarea permanentă a muncii sportivilor.
Cu privire la emițător și receptor, facem precizarea că orice formă de comunicare s-ar folosii, eficacitatea ei depinde de calitățile transmisiei, adică de structura logică a conținutului, de claritatea, precizia și plasticitatea exprimării (demonstrației), aspecte care țin în bună parte de personalitatea profesorului, de relațiile profesor – elev, de contextul psiho – social (al cărui rol în procesul educației fizice este deosebit de important), calității valabile și în antrenamentul sportiv.
În altă ordine de idei, eficacitatea comunicării depinde de nivelul dezvoltării psihice a receptorului, de participarea lui activă (esențială în sportul de performanță), de nivelul său lingvistic, motiv ce presupune formarea unui vocabular adecvat antrenamentului sportiv. Momentul optim al învățării / instruirii se produce atunci când sportivii sesizează sensul unei comunicării. În absența cunoașterii sensului cuvintelor pot apărea diferențe de percepere, înțelegere și reprezentare din partea sportivilor, și ca urmare, execuții incorecte. Comunicarea reprezintă un element de maximă importanță pentru procesul instructiv educativ întrucât eficiența execuțiilor depinde atât de antrenorii care transmit informații cât și de sportivii care receptează, înțeleg și execută ceea ce înțeleg și ceea ce simt.
Din acest punct de vedere se pune întrebarea „ dacă în timpul antrenamentului este important cum ne adresăm sportivilor, cum transmitem cunoștințele?". Antrenorul, pentru a preda în condiții avantajoase, trebuie să creeze în incinta spațiului în care lucrează o atmosferă pozitivă care să favorizeze :
-relații sociale echilibrate în cadrul grupului de lucru, sau cu cei cu care se vine în contact;
-comportare demnă, civilizată a sportivilor în situații dificile apărute în realizarea activităților;
-respectarea autorității antrenorului și a factorilor responsabili;
încrederea și aprecierea reciprocă între cadrul didactic și sportiv.
În ceea ce privește comunicarea non – verbală sau prin limbaj corporal, Dragnea, A., scoate în evidență că „educarea expresivității corporale, prin utilizarea limbajului non-verbal se realizează pe bază de reguli la fel de stricte ca cele ale comunicării verbale. El subliniază de asemenea că „prin mijloace specifice se dobândește competența de execuție și competența de creație”.
Competența de execuție presupune : parametrizarea exactă a mișcării, respectarea amplitudinii și supleței, economicitate și corectitudine în repartizarea energiei pe parcursul desfășurării mișcării,ritmicitatea și fluența mișcărilor,coordonarea sau disocierea mișcărilor și chiar lipsa greșelilor. Competența de creație presupune : capacitate de imitație și improvizare, capacitate de memorare și comunicare, capacitate de imaginare.
Dragnea A., 1999, evidențiază că “o condiție esențială a formării expresivității corporale o reprezintă existența a 15 variabile responsabile de diversitatea acțiunilor motrice în sfera exprimării corporale, ce sunt grupate în patru clase :
a) corp – spațiu – timp (pozițiile corpului, utilizarea segmentelor, orientarea în spațiu și ambi–lateralitatea, moduri de deplasare, dinamica mișcărilor),
b) accente (ritmul, scoaterea în relief a anumitor aspecte ale mișcării, realizarea grupurilor expresive),
c) mijloace de expresie (sunete, obiecte, senzații, emoții degajate de mișcare, personaje, situații, dans, teatru, pantomimă),
d) elemente de prezentare (efecte scenice, montarea unei manifestări artistico-motrice).
Aceste variabile sunt predate în modalități diferite chiar și în cazul aceluiași profesor / antrenor, în funcție de disponibilitățile de moment și caracteristicile conținuturilor.
Modalitatea de transmitere a informațiilor poate să îmbrace formă negativistă, având repercusiuni negative, exprimate prin refuzul de a exersa sau comentarii de nemulțumire, sau formă pozitivistă având urmări pozitive exprimate prin creșterea motivației pentru exersare.
Antrenorul, pe parcursul studiilor și activității, trebuie să se formeze pentru a stăpâni tehnicile de comunicare prin limbaj verbal și non – verbal, pe care să le folosească în situații diferite, pentru a transmite sportivilor cunoștințele, motivațiile și interesele necesare formării deprinderilor și priceperilor motrice și realizării performanței sportive.
Pentru sporturile în care contează performanța individuală de tipul cine aleargă mai repede, cine sare mai departe ori mai sus sau cine aruncă mai departe, sau cea pur tehnică gen tenis, predarea se realizează direct, comuniunea dintre sportiv și antrenor este directă, simplă în comparație cu cea specifică jocurilor sportive colective dominată de subtilități și intervenții derivate.
Un element important folosit în comunicarea non – verbală este limbajul trupului care poate da informații suficiente despre moralul sportivilor și antrenorilor . Umerii căzuți, capul plecat, privirea încruntată, etc., sunt semne care indică o gândire negativă. Baterea, trântirea picioarelor, brațele încrucișate, asociate cu o grimasă, sunt semne de caracteristice ne mulțumire.
Aceste manifestări produc ineficiență și discontinuitate în procesul de pregătire al sportivilor. Folosirea unei gândiri pozitive orientată pe comunicare deschisă și pregătirea cu grijă a fiecărei etape de antrenament este sarcina fiecărui antrenor ce se respectă.
Din punct de vedere non – verbal o expresie relaxată a feței determină un răspuns asemănător și poate conta mai mult decât cuvintele dojenitoare sau de ne mulțumire. Se consideră că 60 – 80 % din comunicarea umană este non – verbală și 40 – 20 % verbală.
Comunicarea – pozitivă și negativă
Abordarea psiho pedagogică a pregătirii în sporturile individuale, în care contează performanța individuală ( gen cine aleargă mai repede sau cine sare mai departe, mai sus ) sau cea pur tehnica ( gen tenis ) și în care să faci față atitudinii cuiva care are aceleași interese și poate aceleași obiective, are la bază orientarea spre învingerea adversarului prin forțele proprii, prin puterea de dăruire.
Capacitatea de a învinge, de a câștiga de a te impune prin forțele proprii, este cea bazată pe perseverență, muncă și încredere în forțele proprii și pe comunicarea verbală și non verbală.
În sporturile de echipă, în care contează performanța colectivă, iar acțiunile proprii depind de acțiunile coechipierilor, dar și de cele ale adversarilor, ritualul de desfășurare are la bază de obicei gesturi formale. Orientarea pregătii sportivilor pentru a face față situațiilor de conlucrare este împletită cu aceea de a face față și contracara acțiunile adversarului care nu va fi un partener în disputa tehnică la concurență, ci va fi un adversar care va încerca
„să descopere → anihileze → descurajeze → învingă → distrugă capacitățile fizice pe care le are fiecare echipa și fiecare membru al acesteia, avansând formula " cine e mai bun să câștige"
Procesul psiho pedagogic de transmitere a informațiilor influențează modalitatea de implicare a sportivului în activitate, din această cauză, trebuie să creeze o relație pozitivă, atât între antrenor și sportivi cât și între sportivii înșiși. În activitatea de pregătire a performanței umane există multe momente grele, care trebuie depășite cu delicatețe și răbdare și cu multe încurajări. Un om matur acceptă un comentariu negativ și chiar o pedeapsă, dacă acestea nu devin stereotipe și dacă nu urmăresc să umilească persoana respectivă. Antrenorul în fața sportivului este un om puternic, dar el trebuie să știe că „ puterea fără caracter este un adevărat blestem ” și nu are dreptul să facă rău atât lui cât și sportivului.
Comunicarea Pozitivă
Expresiile pozitive determină o concentrare mai mare, mai constructivă. De asemenea transmiterea de mesaje clare despre ceea ce se dorește, evitându-se sublinierea a ceea ce nu se dorește este o abordare foarte potrivită pentru antrenament atunci când se dorește obținerea unui rezultat mai bun din partea sportivilor. Antrenorul chiar și atunci când lucrurile nu merg prea bine, dacă se dorește obținerea unui rezultat mai bun din partea sportivilor, trebuie să găsească cuvinte mobilizatoare de genul :
„Cred că o pauza scurtă ar fi necesară“,
„Ce crezi ? Vei face mai bine data viitoare?”,
„Hai, știu că poți mai mult”,
„Ești mulțumit de prestația ta?”.
Folosirea sau acționarea în sensul „ mergi sau crapă ”, des folosită în antrenamentul sportiv, este cea mai aspră metodă și cea mai ne indicată. În activitatea de pregătire a performanței umane există multe momente grele, care trebuie depășite cu delicatețe și răbdare.
Transmiterea informațiilor, sugestiilor prin expresii pozitive determină o concentrare mai mare mai constructivă. O prezentare clară a ceea ce se dorește, evitându-se sublinierea a ceea ce nu se dorește, este o abordare foarte potrivită pentru antrenament.
Folosirea sau acționarea în sensul " ori mergi ori renunți ", des folosită în antrenamentul sportiv, este cea mai aspră metodă și cea mai neindicată. Folosirea expresiilor dure în antrenament are efecte negative, de cele mai multe ori sedimentate în sub conștientul sportivului și cu repercusiuni negative atât în obținerea performanței.
Formularea unei critici, unei corecturi presupune o atenție crescută privind subtilitățile limbajului verbal și mai ales a celui non – verbal, care de foarte multe ori transmit și ceea ce nu se intenționează să se puncteze prin cuvinte. Dacă răspunsul primit de la sportiv este de ne atenție, de indiferență sau de ne înțelegere, se insistă cu prezentarea observațiilor într-o altă formulare. Dacă se produce o reacție negativă, cu un reproș, în sensul, că pretențiile sunt foarte mari, se încearcă să se motivez fie printr-o demonstrație informațională, fie printr-o demonstrație motrică. Dacă răspunsul din partea sportivului e pozitiv, deși e vorba de o critică, se comentează tare și de bine succesul, astfel încât să realizeze o stimulare atât pentru cel care a acceptat corectarea, cât și pentru colegi ori partenerii lui. Atitudinea pozitivă este indicată și în momentul unei înfrângeri, a unei loviri, care nu este ușor de suportat și după care trebuie să reiei pregătirea, dar și strategia competițională. Educarea sportivilor în spiritul gândirii pozitive, atât în ceea ce privește adversarul, cât și în ceea ce privește posibilitățile de reușită, este un atu care poate crește nu numai eficiența antrenamentului, ci poate ușura stresul învingerilor.
Câștigătorul e frecvent admirat și apreciat de prieteni, și chiar de adversari care îl întreabă :
„cum de poți face atâtea?,
din ce iți tragi energia?,
ce te determină să dorești să câștigi?.
Ce simți când câștigi? etc.
Câștigătorul poate răspunde : toate acestea sunt din pricina „ne astâmpărului ascuns”, frământărilor interne, dorinței de afirmare și mai ales „dorinței de câștig ” , sau ar pute da alte răspunsuri surprinzătoare..
Atitudinea pozitivă este indicată și în momentul unei înfrângeri, a unei loviri, care nu este ușor de suportat și după care trebuie să o iei de la capăt cu pregătirea, dar și cu strategia competițională. Educarea sportivilor în spiritul gândirii pozitive, atât în ceea ce privește adversarul, cât și în ceea ce privește posibilitățile de reușită, este un atu pozitiv care poate crește atât eficiența antrenamentului, dar care poate și ușura stresul învingerilor.
Toată viața lui, sportivul se pregătește pentru succes dar și pentru a învinge un adversar, care la rândul lui se pregătește pentru aceeași idee. E important ca adversarul sa afle de el și să fie obligat să recunoască valoarea, dar mai important este ca de fiecare dată să rămână și ceva necunoscut.
Comunicarea Negativă
Formularea unei critici, unei corecturi presupune o atenție crescută privind subtilitățile limbajului verbal și mai ales a celui non verbal, care de foarte multe ori transmite și ceea ce nu intenționăm să punctăm prin cuvinte. Dacă răspunsul primit de la sportiv este de ne atenție, de indiferență sau de ne înțelegere, se insistă cu prezentarea observațiilor printr-o altă formulare. Dacă se produce o reacție negativă, cu un reproș, că pretențiile sunt foarte mari, încerc să motivez fie printr-o demonstrație informațională, fie printr-o demonstrație fizică. Dacă răspunsul din partea sportivului e pozitiv, deși e vorba de o critică, comentez tare și de bine succes, astfel încât să realizeze o stimulare atât pentru cel care a acceptat corectarea, cât și pentru colegi sau parteneri.
Cuvinte negative de genul :
“nu te străduiești, nu vă străduiți deloc să…”,
“nu ești / sunteți în stare de nimic” sau
“nu poți / puteți să realizați…”, “încerc / încercăm acest lucru dar nu știu / știm dacă o să reușesc / reușim…” etc.,
nu își au rostul la un antrenament și nu au un efect pozitiv asupra stării generale de spirit al celor implicați în antrenamentul sportiv. Pentru psihicul sportivului, pentru momentele grele ( pentru unii dintre sportivi ) este foarte important să se folosească cuvinte mobilizatoare care au ca scop depășirea posibilităților și chiar a propriile limite.
Limbajul verbal, sau non – verbal, folosit de antrenor / profesor nu trebuie să arate permanent și des ne mulțumirea când sportivii nu reușesc să prezinte tehnica de execuție corectă, întrucât această modalitate de adresare poate avea efecte negative asupra prestației. Ne mulțumirea poate fi redată într-un mod stimulativ, încurajator, prin sublinieri care să accentueze modalitățile de înțelegere și realizare a acțiunilor motrice, a efortului în general. Sportivul trebuie educat de așa manieră încât să aibă „ curajul „ să spună, să comunice ceea ce simte, ceea ce înțelege pentru a realiza aceea comuniune între el /ei și antrenor / antrenori. Antrenorul nu trebuie să fie perceput de către sportiv ca un „ dictator ne înduplecat ” ce nu acceptă critica convorbirea, ci trebuie să fie perceput ca „ un sprijin ” pe care te poți baza în orice moment.
Antrenorul, ca dirijoral formării performanței sportive nu se poate transforma într-un judecător deplin. Judecățile critice, au importanță deosebită, dar ele nu pot fi transformate în obiceiuri continue. Pedepsirea prin vorbe sau din gesturi, care să ducă la corectarea unui obicei prost, nu trebuie să sublinieze toate aspectele negative odată. O astfel de abordare este ineficientă întrucât sportivul nu va știi la ce să se oprească, la ce să se concentreze mai întâi.
În termeni de psiho pedagogiei, un om va accepta o pedeapsă, o observație sau un comentariu negativ dacă ele nu devin stereotipe și dacă nu vizează să umilească în mod direct persoana respectivă.
De multe ori apar ne înțelegeri între sportivi și antrenori, ne înțelegeri ce se soldează cu ruperi de conlucrări, cu despărțiri uneori dramatice. Să nu uităm că între antrenor și sportiv se realizează o legătură sufletească deosebit de puternică, ce poate fi asemănată cu „ simțul proprietății ”, cu „ o familie ”. De cele mai multe ori când apar „ despărțiri ”, ce sunt provocate de " jigniri, reproșuri, ne înțelegeri, răniri, ce nu mai pot fi tolerate ”.Cineva „ ne-a rănit când noi nu puteam răspunde în nici un fel, nu ne-a înțeles în momentele grele ". Acel cineva este antrenorul, omul de lângă mine, care mă cunoaște în momentele mele bune și rele, cel care trebuie să dirijeze activitate, astfel încât să creeze confortul și dispoziția necesară susținerii „ stresului de antrenament și de competiție ”, persoana care ar trebui „ să găsească justificare și explicație reală pentru orice ne putință, ne realizare, orice cedare ”.
Se întâmplă deseori ca antrenorul, „ omul care trebuie să ne susțină ” să atribuie „ vorbe de ocară ” tocmai când se produce un rezultat bun s-au când reușit o execuție de excepție. Antrenorul, colegul de antrenament, sau adversarul provoacă ( conștient sau inconștient ) cu strigăte de tipul " slăbănogule, prostule, împiedecatule, ne isprăvitule " frustrări ce lasă urme și influențează producerea performanței sportive. În explicația pedagogică, frustrarea și cei " vinovați " de ea – părinții, colegii, adversarii, antrenorul, președintele de club – contribuie la ne reușită, la insucces și uneori la ruperea relațiilor și retragerea din sportul de performanță.
Activitatea sportivă de performanță nu trebuie confundată sau transformată în „ lupta pe viață și pe moarte bazată pe diminuarea capacităților fizice sau pe distrugerea psihică ” în care ori cedezi / mori tu, ori cedează / moare adversarul. Ea trebuie privită, înțeleasă, acceptată ca o activitate ce are drept scop formarea personalității umane pentru a produce performanță de tip distractiv, recreativ, estetic, social. Performanța nu trebuie să devină un țel ce trebuie realizat prin orice mijloace. Succesele nu trebuie considerate ca trepte ale puterii și afirmației care-ți dau drepturi depline și insuccesele ca umilințe derivate din ne putință,din desconsiderare. Plecând de la ideea că performanța sportivă este munca de ieri, rezultatul de azi și sacrificiul de mâine, dar și bucuria de a fi mai bun într-un anumit moment al vieții, nu trebuie uitat faptul că antrenamentul este un proces instructiv – educativ subordonat obținerii rezultatelor pentru care sportivul se antrenează și este supus unei violențe fizice și psihice, care de multe ori apare atât în procesul de dezvoltare a performanței ( pregătire ) cât și în cel competițional. Ideea obținerii performanței sportive nu trebuie privită ca un ideal de viață, ca promovarea vanității umane, mai presus de orice, și nici ca un apendice, un condiment al C.V. cuiva, sau ca un „ rezultat de succes ” și care îți dă drepturi depline, ci ca o modalitate de afirmare, ca o posibilitate de existență, influențată de o serie de factori, ca „ o stare de bine ”.
Nu „ trebuie ” sa ai succese în orice ai face, e inevitabil să „ trebuiască ” și să obții succese sau cu ajutorul cuiva. în fond lumea e tot atât de mare cât era de la apariție, dar oameni sunt mai mulți și tot mai mulți și cantitatea de succes pe cap de locuitor ca atare devine mică. Toată viața lui sportivul se pregătește pentru succes, dar și pentru a învinge un adversar, care la rândul lui se pregătește pentru aceiași idee. Este important ca adversarul să afle „ că exiști ca valoare sportivă ”, să recunoască valoare, dar mai important este ca de fiecare dată să rămână și ceva necunoscut.
12-18 ani de sudori în sala de sport pentru a ajunge „ campion olimpic ” pentru a-ți face o carieră sportivă este greu de suportat fizic și psihic. A realiza ca sportiv și ca antrenor acest lucru nu este ușor, cere de multe ori sacrificii pe care nu toată lumea le înțelege și ce este mai trist nu întotdeauna aduc bucurii și realizări.
Acestea sunt doar câteva din aspectele care caracterizează comunicarea și care contribuie la ” bucuria obținerii ” performanței sportive, dar și la formarea acesteia.
Ascultarea – operație a predării și a învățării
Ascultarea este o operație considerată esențială de care depinde eficiența procesului de predare și evoluția personalității sportivului. Capacitatea de ascultare depinde de capacitatea de atenție și concentrare și este o atitudine de care are nevoie atât sportivul cât și profesorul, și ea poate fi educată prin aplicarea tehnicilor de ascultare activă. Ascultarea activă implică și modalitatea de prezentare prin propriile cuvinte a celor spuse de vorbitor, sau de reamintire a informațiilor, așa cum au fost ele înțelese. Pentru a aprecia capacitatea de ascultare, reprezentată de atenția cu care se urmărește transmiterea informațiilor se folosesc întrebările și analizele execuțiilor practice. Cei care ascultă pot avea nevoie și de informații suplimentare pentru a lămuri unele aspecte care nu au fost înțelese corect. Ascultarea activă ( înțeleasă ca „ ascultare atentă ” ) poate fi îmbunătățită prin folosirea mijloacelor de comunicare non verbală, cum ar fi : schimbarea poziției corpului, mimica feței etc. În situațiile, în care mesajul transmis este înțeles, ascultarea activă presupune trimiterea unui feed – back despre ceea ce s-a înțeles din mesajul primit și mai ales din cel recepționat. Sportivul își face cunoscută înțelegerea mesajului transmis, prin reacția pe care o manifestă. Feed – back-ul astfel transmis trebuie să fie clar, sincer, imediat și concis.
Îmbunătățirea tehnicilor de ascultare, reprezentată prin creșterea capacității de atenție este o necesitate permanentă ce se realizează prin respectarea următoarelor cerințe :
ascultătorul trebuie să facă eforturi de a înțelege trăirile vorbitorului, aspect denumit empatie;
ascultarea nu este eficientă dacă evaluarea mesajului se face de către ascultător chiar în timpul transmiterii sale de către vorbitor – aspect ce presupune deschiderea mentală;
ascultătorul, dacă nu este suficient de pregătit, va evita discuțiile, asupra subiectului aspect ce necesită dispoziția mentală;
educarea capacității de concentrare a atenției;
vorbitorul va fi apreciat / judecat pe baza conținutului mesajului transmis;
studierea gesticii vorbitorului în timpul transmiterii mesajului;
urmărirea modalității de transmitere a ideilor principale și mai puțin a faptelor minore;
folosirea unui vocabular conform capacității de înțelegere și de ascultare;
eliminarea surselor de perturbare a atenției;
educarea și punerea în practică a tehnicilor de ascultare trebuie să rămână o preocupare permanentă;
profesorul să știe exact, în caz de ne reușită, cu ce să intervină pentru a o înlătura.
În antrenamentul sportiv, când transmiterea informațiilor și perceperea acestora, sunt vitregite de condițiile exterioare ( așa zisa „ gălăgie ”, acel „ freamăt specific orei de antrenament ”, care se propagă pe parcursul întregii ore ) e necesar ca atât modalitatea de transmitere cât și modalitatea de ascultare să se depună un efort substanțial de către cei doi factori – antrenorul care transmite și sportivul care ascultă.
Între comunicare și ascultare există o relație de inter condiționare ce influențează schimbările comportamentale.
Concluzii
Marea artă a antrenorului constă în „a-i face, a-i determina” pe sportivi „să creadă în ei”, „să execute cu convingere” ceea ce acesta consideră că este bine, dar și în a împleti ceea ce consideră el cu ceea ce poate și dorește sportivul. Pentru aceasta antrenorul are la dispoziție o serie de instrumente, proceduri metodice, prin intermediul cărora stimulează participarea sportivilor în procesul de afirmare și promovare. Aceste instrumente sunt folosite în funcție de particularitățile de vârstă și urmăresc atragerea, conștientizarea, activarea și accelerarea instruirii în scopul formării motivațiilor, intereselor specifice sportului de performanță.
Obținerea performanței sportive depinde de intrarea în forma sportivă, considerată ca stare de antrenament a organismului ce se manifestă prin potențial fizic, motric și psihic propice obiectivului propus. Rezultatul sportiv este produsul unui proces de pregătire, ce urmărește îndeplinirea ciclică a unor obiective și adaptări interioare, adaptări ce permit efectuarea efortului cu indici ridicați de viteză, forță, rezistență, coordonare, sincronizare, eficiență.
Manevrarea sau dirijarea acțiunii sportivilor se realizează prin intermediul exercițiilor de front și formații, se pot face la comandă sau liber. Se recomandă ca încă de la începutul integrării în activitatea sportivă de performanță să se formeze capacitatea de auto organizare și auto conducere, prin implicarea sportivilor în conducerea exercițiilor, organizarea echipelor, arbitraj, ținerea scorului, conducerea activității unei grupe.
Comanda folosită în scopul angrenării grupului sau sportivului în efectuarea acțiunilor dirijate este energică, clară, fermă, mobilizatoare, dar plăcută și se adaptează în funcție de condițiile în care se desfășoară activitatea. Tonul, ca și întreaga atitudine a antrenorului sau profesorului, trebuie să fie vioi, dinamic, optimist, vesel, prietenos să creeze sportivilor plăcerea execuției. Comanda are o parte pregătitoare, care „pregătește sau atenționează asupra execuției numită și prevestitoare și una decizională, care “ ordonă execuția numită și săvârșitoare.
Alături de comandă, modulația vocii înlătură monotonia. Atitudinea corectă, vioiciunea, buna dispoziție, afișată de antrenor / profesor, trezește interesul, motivația sportivilor și plăcerea de lucru. Plasamentul antrenorului / profesorului, pe parcursul întregii lecții de antrenament va fi astfel încât să supravegheze toate acțiunile, să fie văzut și auzit de sportivi. În afara aspectelor prezentate o mare importanță în buna desfășurare a antrenamentului o are privirea ce trebuie să cuprindă tot grupul, dar și ținuta, care din punct de vedere vestimentar, corporal și comportamental trebuie să fie ireproșabilă. Un antrenor / profesor bun, de valoare este un exemplu pentru sportivii săi, trebuie să dea dovadă de educație și bună creștere, să creeze pe parcursul antrenamentelor o atmosferă plăcută, deschisă, să respecte sportivii, să colaboreze cu ei și totodată să manifeste exigență.
++++
Prezentarea performanțială ?????
PERFORMAȚĂ sau Putem construi învingătorii?
(cu referire la probele din atletism : semifond, fond, mare fond și marșul)
Psiholog Rodica Cornianu Drăgan, I.N.C.S
Cuvinte cheie : caracteristici psihologice antrenabile, performanță Rezumat
Capacitățile motivaționale, controlul emoțional, capacitatea de auto evaluare și auto dezvoltare prin formarea deprinderii de a avea un Jurnalul personal pentru succes, asumarea programului de viață sportivă, sunt caracteristici din tabloul psihologic și comportamental al sportivului care pot și trebui să fie la fel de atent antrenate ca și capacitățile fizice, ele fiind o componentă esențială a înaltei performanțe.
Prin specificul solicitat de pregătirea pentru probele în discuție, antrenamentele : au un caracter de monotonie destul de accentuat solicitante fizic, impunând un mare consum energetic pe parcursul multora dintre antrenamente sportivul are contact limitat cu antrenorul
impun respectarea cu strictețe a unui program special de refacere
Pentru a face înaltă performanță
a) sportivul este selecționat dintre cei cu caracteristici
somatice funcționale bio chimice cerute de specificul probelor b) antrenorul îi organizează antrenamentele conform celor mai adecvate planuri metodice
c) medicul îi indica un program riguros de nutriție, medicație și refacere și / sau recuperare Însă aceasta nu este suficient Adăugăm și punctul :
d) psihologul îi întărește și modelează acele capitole din structura psihologică care să-l susțină pe atlet pentru înalta performanță.
Deja de suficient de mult timp psihologia în general și psihologia sportivă în special, au demonstrat că și capacitățile psihice ca și cele fizice sunt antrenabile.
Mă refer în mod esențial ca fiind antrenabile :
Plăcerea de antrenament; perceperea sinceră și totală a fiecărui antrenament ca a unei activități utile, cu scop, cu consecințe pozitive pentru performanță. Psihologul alături de antrenor realizează aceasta prin practicarea cu consecvență a antrenamentului motivațional.
De exemplu, o modalitate de a realiza aceasta: sportivul primește la fiecare antrenament explicații scurte și clare privind scopul exercițiilor, expresii de genul “ nu este ușor dar câștigul tău va fi mare și îl construim împreună ”, “ iată argumentele concrete care indică faptul că astăzi ai progresat”, etc. Nici un moment nu trebuie uitat că omul este categoric o ființă condiționabilă care acționează prin implicare și străduință atunci când are clar scopul acțiunii sale și reacționează pozitiv alimentându-se motivațional dacă este gratificat. Niciodată nu vom spune atletului în și după antrenament “ astăzi ai muncit degeaba ”. Dedicația pentru probă și performanță, ceea ce înseamnă sub ordonarea vieții personale sportului practicat; psihologul împreună cu medicul și antrenorul consiliază sportivul pentru managementul activităților proprii, astfel încât restricțiile impuse de viața sportivă să fie trăite cât mai aproape de normal și “libertățile ” pe care sportivul și le ia să nu-i dăuneze. Nu trebuie să pierdem din vedere un principiu psihologic puternic și anume că ” interdicția mărește trebuința ”. Monotonia antrenamentelor și a programul de viață sportivă sunt necesar a fi astfel manageriate încât să ofere varietate și opțiuni.
De exemplu : nu spunem sportivului “ să nu faci asta în timpul liber ” ci, “ cred că în timpul liber ți-ar prinde bine dacă ai face asta sau asta ”. Să nu uităm că perioada de antrenare pentru înalta performanță ne pune față în față cu sportivi a căror personalitate este în procesul de formare ( 16-21,22 ani ) sau maturizare, perioadă care este caracterizată în mod special prin conturarea unui stil personal de care în procesul complex al antrenării trebuie ținut cont.
Capacitatea de a-și stabili obiective de lungă durată; pentru faptul că rezultatele la aceste probe se văd de cele mai multe ori după perioade lungi de antrenament, sportivul trebuie încă de la bun început cu mare atenție și constanță învățat și asistat să își stabilească, urmărească și îndeplinească obiectivele “mici” de antrenament.. Psihologul împreună cu antrenorul îi formează sportivului această deprindere care se materializează într-un “ Jurnal personal pentru succes”.(a nu se confunda cu caietul de antrenament). Rolul esențial al acestuia este că “ menține treze” motivația, interesul, susține ambiția și voința, alimentează și crește încrederea în sine.
Atletul va fi învățat și poate să învețe să își abordeze și practice inteligent proba. Jurnalul personal pentru succes îi va permite să noteze și monitorizeze în maniere de evaluare, parametrii specifici pe care proba sa (fie că este semifond sau fond, sau marș) îi solicită : ritm, accelerație, brațe, cadență, respirație, relaxare, hidratare, durere, epuizare, stres, voință, dorință, tenacitate, mulțumire, rezistență, mobilizare, etc.
Capacitatea de a-și controla emoțiile. Sportivul trebuie și poate să învețe cum să transforme durerea (suferința fizică) și teama, din trăiri devastatoare în trăiri la fel de puternice dar pozitive. De exemplu durerea poate învăța să o simtă ca semnalizare subiectivă a implicării și consumului din resurse, teama ca plăcere și nerăbdarea confruntării, resursă de a alerga cât de bine poate. Psihologul realizează împreună cu antrenorul antrenamentul emoțional al sportivului, marele beneficiu fiind deprinderea stăpânirii de sine și a gestionării resurselor psihologice cum ar fi voința, tenacitate, manifestarea spiritului de învingător. Deci, capacitățile motivaționale adecvate controlul emoțional capacitatea de autoevaluare și auto dezvoltare prin formarea deprinderii de a avea un Jurnalul personal pentru succes asumarea programului de viață sportivă sunt caracteristici din tabloul psihologic și comportamental al sportivului care pot și trebui să fie la fel de atent antrenate ca și capacitățile fizice, ele fiind o componentă esențială a înaltei performanțe.
Legat de acest subiect este interesant de prezentat pe scurt un interviu realizat de psihologul Christina Bartoni Versari cu Joaquim Cruz, performer și multimedaliat la probele de 800m și 1500m care spunea că:
plăcerea de antrenament, dedicația, perseverența, obiectivele de lungă durată și adaptabilitatea emoționala au fost parametrii speciali pe care ia avut permanent în grijă să-i antreneze. Nu mai astfel, spune Joaquim Cruz, se poate câștiga aurul olimpic.
Foarte recent sportiva noastră M.C. medaliată la Jocurile Olimpice Atena 2004, menționa : „ am câștigat pentru că am avut un psihic tare și în momente decisive am avut puterea să mă detașez de presiuni și să răspund sincer și cu toată capacitatea mea fizică acumulată în antrenamente, motivațiilor și obiectivelor de înaltă performanță ”. Tot ea menționează că, în perioada competiției. a trăit autentic necesitatea de a-și atenua „ febra de start ” care părea că o va domina și, prin metode pe care le-a adecvat momentului, a reușit să se echilibreze. Dar aceste metode nu au fost ale momentului, ci le antrenase cu grijă în ani. Ca într-un autentic auto portret cu potențial de campioană M.C. se caracterizează și spune că a înțeles încă de la bun început că nu este o „nativă” pentru probă și că ceea ce a susținut-o în construcția performanței au fost : plăcerea de a alerga dispoziția bună și constantă de antrenament în orice condiții suportarea sau mai bine zis asumarea privațiunilor de viață sportivă capacitatea de a transforma și resimți durerea, oboseala, solicitarea ca pe satisfacțiile unui antrenament bine făcut. Nu a terminat niciodată un antrenament fără a-l considera un „câștig”. Într-un studiu prezentat în 2004 la reuniunea anuala a Asociației Psihologilor Americani, psihologul sportiv Shary Young Kuchenbecker, ca urmare a unor chestionări științifice realizate pe un număr de 658 de antrenori din 43 de sporturi, menționa că succesul sportivilor se datorează în primul rând unui profil psihologic pozitiv (favorabil) acesta având rolul esențial de a susține pregătirea și nivelul de exprimare fizică sportivă în performanță.
Antrenorii chestionați au pus pe prim plan ca fiind cele mai importante pentru succesul sportiv:
plăcerea de a face efort fizic, mișcare,
atitudinea pozitivă
antrenabil
auto-motivant
spirit de echipă
străduința de a se dezvolta
și abia de la poziția 19 în lista de caracteristici :
caracteristici fizice native
capacitatea de a se supune și rezista efortului fizic
coordonarea psihomotrică
Subliniind în prezentarea sa, antrenabilitatea caracteristicilor psihologice și menirea antrenorilor și a psihologilor sportivi de a face aceasta, autorul studiului recomandă de exemplu antrenorilor să nu termine antrenamentul cu sportivul până când nu l-a întrebat :
„Ce ți-a mers astăzi bine, ce ai câștigat?” și să renunțe la întrebarea formulată în felul : „Cum te-ai simțit astăzi?”
Acest aparent banal mod de a întreba face parte de fapt din antrenamentul psihologic :
1. stimulează gândirea pozitivă : implementează sportivului ideea că odată cu fiecare antrenament el trebuie să fi avut un câștig;
2. stimulează și intervine asupra constanței chefului de antrenament
3. îl determină pe sportiv să gândească critic (în sensul larg al cuvântului) și să se învețe să se înțeleagă, să pretindă și să își pretindă antrenorul află mai ușor unele aspecte pe care poate altfel le-ar sesiza mai greu.
De asemenea, ca urmare a faptului că un procent deosebit de mare al antrenorilor intervievați resping criticarea și presarea sportivului ca modalitate de relație sau intervenție, autorul studiului prezentat amintește că aceasta nu trebuie să fie uitat de către cei care lucrează pentru înalta performanță.
Un alt aspect deosebit din profilul psihologic al campionului îl reprezintă statutul și starea de „sportiv medaliat”.
De suficient de multe ori acești sportivi încep să trăiască subliniat sentimentul că pot să facă orice, că de acuma încolo vor sta în vârful performanței. Aceste trăiri pot ca în mod deosebit de periculos să bulverseze motivația sportivului. Acesta, chiar continuând să se antreneze din greu, constată că nu mai are rezultatele așteptate. Se pare că încep să aibă de suferit unele caracteristici ale motivației sportivului, perseverența și tenacitatea.
Concluzia este că așa cum un sportiv trebuie să se antreneze psihologic pentru a fi învingător, tot așa trebuie să fie antrenat (tot psihologic) pentru a depăși cu bine momentele de glorie și de ce nu și de eșec.
În loc de încheiere „Există mii de sportivi alergători. Vor învinge aceia care vor face ceva diferit, adică își vor antrena și psihicul” (după Joaquim Cruz), Sau „Forța fără înțelepciune se prăbușește în propria violență” ( Horațiu )
+++++++
Bibliografie
psihologia sportului Marian Niculescu
psihologia sportului Claudia Berbecaru
psihologia sportului Anton Muraru
Marian Popa Psihologie Militara Colecția Colegium Editura Polirom 2012
Tenenbaum, G. & Eklund, R. C. (Eds.) – Handbook of sport psychology.—3rd ed., John Wiley & Sons, Hoboken, New Jersey, 2007
Epuran, M.; Holdevici, I. și Tonița, F. – Psihologia Sportului de Performanță, Ed. FEST, București, 2001 Ed. I și 2008. Ed. a II-a
Holdevici, I. – Autosugestie și relaxare, Ed. Ceres, București. 1995
Holdevici, I.– Psihologia succesului, Ed. Ceres, București. 1993
Holdevici, I. și Vasilescu, I.P. – Auto depășirea în sport, Ed. Sport-turism, București, 1988 a
Holdevici, I. și Vasilescu, I.P. – Activitatea sportivă. Decizie, Autoreglare, Performanța, Ed. Sport-turism, București. 1988 b
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Introducere In Psihologia Sporturilor Martiale (ID: 166805)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.