Introducere In Problematica Educatiei Ecologice

CUPRINS

CAPITOLUL I

Introducere în problematica educației ecologice

I.1. Clarificări conceptuale

I.2. Exigențe curriculare în categoria de activitate „Educație ecologică și de protecție a mediului ”

I.3.Educația ecologică între formal, informal și nonformal

I.4. Educația ecologică în contextul „Noilor educații” și al educației morale

Motto: „Natura și educația sunt asemănătoare căci educația transformă omul și prin această transformare creează natura.” (Democrit)

ARGUMENT

Plecând de la premisa că exemplul celor mari are o forță extraordinară de a modela spiritul și de a genera atitudini și comportamente sănătoase la preșcolari, m-am gândit să includ, cu regularitate, în activitățile școlare și extrașcolare, o „colecție” de teme eco pentru copii, prin care îmi propun să promovez ecologia, protecția mediului fiind o preocupare majoră a lumii de azi. Cu toate acestea, indiferent de eforturile pe care instituțiile abilitate, organizațiile, guvernele le fac, lucrurile progresează foarte lent în acest domeniu. Mai mult, la nivelul „oamenilor mari”, ecologia nu beneficiază de multă atenție deși ea constituie una dintre condițiile supraviețuirii speciei umane, reprezintă calea de a ajunge, prin cunoaștere, la înțelegerea și respectarea naturii, a mediului din care facem parte.

Educația este cel mai important factor care poate contribui la o atitudine ecologică eficientă pe termen lung, dar care trebuie inițiată de la o vârstă cât mai mică, copiii fiind foarte maleabili în comparație cu mentalitățile adulților ce sunt mai greu de schimbat.

Prin activitățile cu caracter demonstrativ și experimental desfășurate am reușit să le prezint copiilor într-un mod corect, accesibil și atractiv informații despre protecția mediului, iar implicarea tuturor factorilor educativi: școală, familie, comunitate, mass-media, în realizarea obiectivelor propuse a fost o strategie eficientă prin care s-au putut schimba mentalități, prin care s-a modelat spiritul. Ceea ce am vrut să transmit este că temele legate de protecția mediului trebuie să ne intereseze pe toți și am convingerea că orice părinte este interesat de educația și dezvoltarea copilului său și va considera necesar și firesc să-i ofere acestuia și cărți, jocuri, activități care-l inițiază în protecția mediului, la fel cum îi oferă cărți în limba engleză, caiete de scriere, enciclopedii, etc. Părinții au înțeles că nu putem lăsa copilul să se orienteze singur în multitudinea de fapte și atitudini ce se manifestă în jurul său, ci este necesar să-i dăm repere pentru a-i forma convingeri, iar educația ecologică trebuie să contribuie la dezvoltarea unor capacități și aptitudini intelectuale și fizice, a unor calități morale și trăsături pozitive de voință și caracter.

Pornind împreună pe drumul cunoașterii am descoperit că fiecare copil, în unicitatea lui, are nevoie de o lungă perioadă pentru a înțelege și a-și însuși reguli referitoare la modul de comportare, la îndatoririle sale față de mediu. Legătura nemijlocită cu lumea fizică înconjurătoare, cu mediul, prin intermediul activităților desfășurate, înlesnește înțelegerea de către preșcolari a interferenței care există în natură, le oferă cadrul optim de formare și dezvoltare a unei atitudini care să permită manifestarea unui comportament responsabil față de mediul înconjurător, le formează unele reprezentări precise despre modul în care omul contribuie la protejarea și ocrotirea acestuia. Ocrotirea naturii începe cu prima hârtie aruncată la coș, cu floarea de-nu-mă uita din fereastră, cu gândăcelul pe care nu îl strângi în pumn, cu o căsuță construită pentru vrăbiuțele înfrigurate…

Pornind de la rolul pozitiv, de mare eficiență a dorinței de cunoaștere, căutării și recunoașterii spațiale manifestate de către copii, animată de convingerea că, pregătirea în sprijinul ocrotirii naturii începe de la vârsta copilăriei – vârsta transformărilor și a devenirii – gândindu-mă că primele forme organizate de cunoaștere a mediului înconjurător aparțin grădiniței, am preluat sarcina și obligația de a-i învăța pe copii să înțeleagă și să iubească natura, să-i pătrundă misterele și să o ocrotească, urmărind prin acțiunile organizate cu copiii și planificând obiective accesibile și posibile de realizat, cu conținuturi, strategii și tematici corespunzătoare, formarea și dezvoltarea conștiinței ecologice a copiilor, a ocrotirii vieții în cele mai variate forme ale sale.

Motto: “Omul este deopotrivă creatura și creatorul mediului săucare-i asigură existența fizică și îi oferă posibilitatea unei dezvoltări intelectuale, morale, sociale si spirituale. In lunga și laborioasa evoluție a rasei umane pe pământ a sosit momentul în care, grație proceselor mereu mai rapide ale științei și tehnicii, omul a căpătat puterea de a transforma mediul său în diverse feluri și de o manierăfărăprecedent. Cele douăelemente ale mediului său, elementul natural și cel pe care el singur și l-a creat, sunt indispensabile fericirii sale și folosirii drepturilor sale fundamentale, inclusiv dreptul la viață.”(Declarația asupra mediului. Conferința ONU 0 Stockholm, 1972).

CUPRINS

CAPITOLUL I

Introducere în problematica educației ecologice

I.1. Clarificări conceptuale

I.2. Exigențe curriculare în categoria de activitate „Educație ecologică și de protecție a mediului ”

I.3.Educația ecologică între formal, informal și nonformal

I.4. Educația ecologică în contextul „Noilor educații” și al educației morale

I.1.Clarificări conceptuale

Din punct de vedere lingvistic, termenul „ecologie” provine din cuvintele grecești „oikos” – „casă” și „logos” – „știință”, deci este „știința care studiază casa tuturor ființelor, reprezentată de Terra” și permite înțelegerea legilor specifice productivității, stabilității și evoluției ecosistemelor și ecosferei în ansamblul său și asigură studierea efectelor activității umane asupra acestor procese, dar și consecințele, reflectate în calitatea vieții.

Prin „ecologie” ne referim la „studiul interrelațiilor care se stabilesc între organisme și între organisme și mediul înconjurător” (Hanson, C., Herbert, 2007).

Educația pentru protecția mediului nu poate fi inclusăîntr-o singură arie de cunoaștere, este interdisciplinară, fiind în strânsă legătură cu geografia, geologia, biologia, chimia, sociologia, economia, religia, etc. și presupune implementarea unui cod ecologic, ce are la bază cunoștințe bine sistematizate întemeiate pe studiu, cercetare, descifrare și explicații, reflectate apoi într-o conduită responsabilă față de mediu. Fie că lucrăm cu preșcolarii sau cu elevii, în grădinițe și școli din mediul urban sau rural, în programele de educație a comunității sau în calitate de educator putem introduce problematica educației de mediu în oricare dintre activitățile noastre: în cadrul educației pentru societate, în cadrul educației estetice, în activitățile de educare a limbajului, în activitățile de consiliere, etc.

În mod specific,educația ecologicăeste un proces educațional format din cinci elemente bazate pe concepte individuale. Adaptate învățământului preșcolar ele ar putea fi formulate astfel: conștientizarea: contribuie la dobândirea unei înțelegeri și a unei sensibilități față de mediul înconjurător și față de problemele lui, copiii conștientizând că alegerile lor, în calitate de consumatori, pot avea influențe pozitive/ negative asupra mediului, ei fiind antrenați în prelucrarea, perfecționarea și extinderea percepțiilor nou formate, legate de mediu; cunoașterea: ajută copiii să înțeleagă natura relațiilor din lumea vie, modul cum pot ei interacționa cu mediul, ce probleme pot apărea, dar și cum pot fi ele soluționate; atitudinea: asigură însușirea unui set de valori, a unor caracteristici personale stabile (motivație, dorință, etc.) care sunt valorificate în toate acțiunile de protejare a mediului înconjurător; aptitudinea: are caracter individual și exprimă competența, eficiența copilului de a identifica, investiga și rezolva cu succes problemele de mediu; implicarea: încurajează preșcolarii să-și valorifice experiența, cunoștințele și abilitățile acumulate, să participe activ la luarea deciziilor, să-și argumenteze și să-și susțină propria părere. Acest proces poate determina schimbarea comportamentului individual, creșterea încrederii în sine și implicit dorința de a iniția unele acțiuni pozitive, bine gândite, ce vor conduce la rezolvarea diverselor probleme de mediu.

Particularitățile educației ecologice rezultă din însăși definiția conceptului și anume: copilul trebuie să conștientizeze scopul, necesitatea și utilitatea unei activități de protejare a naturii și să se angajeze în preluarea unor responsabilitățispecifice vârstei lui în ceea ce privește mediul în care trăiește; trebuie să-i permită copilului posibilitatea de a-și exprima liber, neîngrădit ideile personale și să ia atitudine la nevoie; conștientizarea problemelor cu care se confruntă mediul nu-și găsesc de la sine soluțiile, pentru a înțelege mediul sub toate aspectele sale, trebuie înlesnit copiilor contactul direct cu natura, iar educația pentru protecția mediului să fie privită ca un mod normal de viață.

Obiectivele educației ecologice rămân aceleași, indiferent de sistemul de învățământ adoptat de fiecare țară: îmbunătățirea și menținerea calității mediului. Educația de mediu înseamnă, pe de o parte, informarea și îmbogățirea cunoștințelor copiilor despre mediul înconjurător – copiii descoperă cum „trăiește” pământul și ce consecințe pot avea îmbolnăvirea, degradarea mediului, conștientizând astfel rolul lor în provocarea/ prevenirea problemelor de mediu, iar pe de altă parte educația ecologică contribuie la sensibilizarea copiilor prin cultivarea respectului față de mediul natural, prin formarea unor deprinderi de utilizare rațională a resurselor, a responsabilizării în legătură cu gestionarea deșeurilor, a estetizării mediului și sporirii resurselor. Lipsa educației de mediu provoacă conduite iresponsabile, cu efecte directe și iremediabile – alunecări de teren, inundații, secetă, încălzirea globală,subțierea stratului de ozon sau chiar apariția găurilor, topirea ghețarilor, dispariția unor specii, limitarea rezervelor și resurselor naturale, etc.

După cum susțin unii cercetători, a educa înseamnă a-i face pe copii să însușească prin experiență un sistem de valori cu ajutorul căruia să se integreze moral în societate. Literatura de specialitate definește educația ecologică drept un proces care are scopul de a îmbunătăți calitatea vieții prin asigurarea cunoștințelor, deprinderilor, motivațiilor, valorilor și angajamentelor necesare oamenilor pentru a administra eficient resursele naturale și a-și asuma răspunderea pentru menținerea calității mediului.

Educația ecologică începe de la cea mai fragedă vârstă, mai întâi în familie și apoi organizat în instituțiile de învățământ în care educatorii încearcă să familiarizeze copiii cu diferite forme și valori morale, dezvoltându-le atitudini și comportamente demne de urmat. Talentul cadrelor didactice de a reuși să imprime copiilor deprinderi corecte, lăudabile va determina o schimbare radicală și în comunitatea din care ei fac parte, vor influența atitudinile părinților și ale altor membri față de problemele ecologice.

Rolul educatorului este acela să sensibilizeze opinia publică față de problemele ecologice cu care se confruntă comunitatea, copiii reprezentând un segment important de vârstă pentru educația de mediu, ei fiind gestionarii și consumatorii de mâine ai resurselor naturale, dar și cei care vor transpune în viață comportamentul și atitudinile lor însușite „în cei șapte ani de-acasă”. De aceea, cu toții suntem responsabili să construim un mediu educațional care să motiveze copilul în procesul de protejare a naturii. Sentimentele și atitudinile dominante ale copiilor față de natură trebuie să fie de respect și de ocrotire, având în permanență convingerea că oamenii sunt parte integrantă a naturii și nu ființe plasate în exteriorul ei și superioare acesteia.

Să nu lăsăm ignoranța, nivelul scăzut de cultură ecologică, „lipsa celor șapte ani de-acasă” să ducă la degradarea mediului ci să găsim soluții de optimizare a activităților întreprinse în domeniul educației ecologice atât de către instituțiile de stat, cât și de ONG-uri!

I.2. Exigențe curriculare în categoria de activitate „Educație ecologică și de protecție a mediului ”

O definiție pentru termenul de „curriculum” care să fie operațională și în cadrul învățământului preșcolar este aceea că el reprezintă ansamblul experiențelor de învățare directe și indirecte ale elevilor implicați în situații educaționale formale și nonformale, îi asigură structurile conceptuale și cognitive, competențe și comportamente, toate dobândite prin experiențele de învățare ale educabilului și care îi vor asigura o bună integrare socială și o realizare deplină în plan personal.

D'Hainaut atrăgea atenția asupra faptului că „punctul central al curriculumurilor trebuie să fie elevul, nu materia… și că atunci când se vorbește de conținutul curriculumului trebuie să înțelegem că nu este vorba de enunțări de materii de învățat, ci de scopuri exprimate în termeni de competențe, moduri de a acționa sau de a ști în general, ale elevului” (Preda, 2009).

Abordarea curriculară pe care o recomandă noile documente ce coordonează activitățile instructiv-educative din grădiniță permite luarea în considerare, în plan teoretic și practic, a întregii complexități a procesului educațional corespunzător vârstei preșcolare.

Scopurile generale ale educației relative la mediu au fost formulate în Conferința interguvernamentală care a avut loc în anul 1977 la Tbilisi, sub egida UNESCO: „educația
relativă la mediu trebuie, înainte de toate, să urmărească dezvoltarea gradului de conștiință
și a simțului responsabilității tuturor oamenilor față de mediu și problemele sale. Oamenii
trebuie să dobândească cunoștințele, atitudinile, motivația, angajarea și instrumentele
necesare pentru a acționa, individual și în colectiv, în vederea soluționării problemelor
actuale și prevenirii apariției unor noi probleme”.

Referindu-ne la cele cinci categorii de obiective ale educației privind mediul, din declarația de la Tbilisi (UNESCO, 1977), la nivel preșcolar pot fi formulate astfel: însușirea unui set de cunoștințe elementare despre mediu și despre problemele de mediu; formarea priceperilor și deprinderilor prin intermediul unor abilități cognitive, afective, psihomotorii dobândite; educarea unor sentimente față de mediul înconjurător și a motivației pentru a participa activ la protejarea lui; dobândirea de obișnuințe legate de protecția mediului, îndeplinirea unui rol activ-participativ în soluționarea diverselor probleme de mediu.

În cele mai multe țări dezvoltate, educația ecologică se realizează atât prin curriculumul școlar, dar și prin aportul diferitelor inițiative ce aparțin societății civile. În țara noastră, educația ecologică a fost introdusă în programa școlară abia în anul 2007, ca materie opțională, denumită „Educație ecologică și de protecție a mediului” pentru cele trei cicluri de învățământ (preșcolar, primar, gimnazial) și face parte și în prezent din curriculumul la decizia școlii.

Curriculumul la decizia grădiniței reprezintă un prim pas al procesului de descentralizare a sistemului de învățământ, prin oportunitatea de a oferi grădiniței posibilitatea de a decide asupra unui segment al Curriculumului național și reprezintă libertatea de a opta pentru un sistem deschis, parțial autonom, cu opțiuni variate, multiple, flexibile, ținând cont de așteptările copiilor și prioritățile sistemului educațional, permițând astfel crearea unei „embleme” proprii.

În urma publicării O.M. Ed. C.T. au fost elaborate o serie de materiale care să vină în sprijinul oamenilor de la catedră. Pe lângă acestea profesorii au oportunitatea de a proiecta și desfășura temele cu caracter ecologic în timpul orelor de biologie, geografie, dar în același timp există și o mare contrarietate pentru că astfel este limitat accesul elevilor la experiențele din mijlocul naturii, la activitățile practice de protecție a mediului, abordând educația ecologică la nivel cognitiv – afectiv și mai puțin la nivel comportamental – participativ. Cei mai avantajați în acest sens sunt preșcolarii la care există o multitudine de modalități de realizare a educației pentru mediu – se poate desfășura prin proiecte educaționale, cât și prin activități extracurriculare(plimbări, vizite tematice, excursii, tabere), prin activități opționale,activități frontale dirijatecum ar fi observările, lecturile după imagini, jocurile didactice, convorbirile, povestirile, memorizările ș.aprecum și cu ajutorulunor jocuri și activități alese în cadrul centrelor de lucru cum ar fi jocul de rol, jocul de masă, jocul de perspicacitate, jocul de construcție, jocul cu nisip și apă, etc., iar în cadrul programei existente a activităților din grădiniță, la fiecare capitol se pot realiza și aspecte ale educației ecologice. La polul opus se regăsesc elevii din învățământul liceal care nu au cuprinse aceste teme în curriculum, mulți dintre adolescenți finalizându-și studiile fără a acumula cunoștințele necesare care să le permită înțelegerea și rezolvarea problemelor de mediu.

În învățământul preșcolar programa cuprinde la capitolul activități complementare și educația ecologică care are două obiective generale: educarea conștientă față de mediul înconjurător și cunoașterea concretă a locului pe care îl ocupă omul în lumea vie și educarea copilului în spiritul responsabilității față de natură și viață, pentru păstrarea echilibrului natural.

Studierea educației ecologice în grădinița de copii prezintă anumite particularități metodologice, având ca scop final al acestui demers modelarea unui comportament ecologic adecvat și desfășurarea unor acțiuni reale, bine determinate de protecție a mediului înconjurător. Etapele logice în tratarea subiectelor ce țin de sfera educației ecologice prezintă un demers formativ ce poate fi abordat de fiecare cadru didactic, prin valorificarea minuțioasă a conținutului și metodologiei caracteristice disciplinei.

Prima etapă – observarea și perceperea naturii poate fi realizată prin plimbări, excursii, tabere, activități de cercetași, desfășurate în mijlocul naturii, acestea fiind primele modalități de contact nemijlocit cu mediul și elementele saleși însumeazăpremisele etapelor următoare. Influența pe termen lung și eventualele efecte benefice ale experiențelor din natură asupra formării unor copii dedicați cauzei protecției mediului începe de la simpla joacă cu frunze, fructe, până la colectarea acestora sau posibilitatea de a observa animalele în habitatul lor natural, de a îngriji un animal în perioada copilăriei, contactul cu natura și cu elementele naturale, experiențele în aer liber în cursul primilor ani de viață vor influența, pe termen lung, întreaga atitudine față de mediu.

Determinarea experimentăriisenzațiilor și sentimentelorși motivarea copiilor asupralor ca urmare a observărilor efectuate, educatoarei îi revine sarcina de a accentua beneficiile unui mediu curat, sănătos, al unei naturi „frumoase și deosebită în sălbăticia ei”, de a apela la latura sensibilă a copiilor expunându-le în mod cât mai atractiv, practic și emoționant realitățile lumii înconjurătoare: natura vorbește nu numai ochilor, ci și sufletului, iar un mediu bine îngrijit ne oferă cu generozitate clipe și sentimente unice – aerul proaspăt al pădurii, mușchiul răcoros care se întinde ca un covor moale pe pământ, verdele crud al firului de iarbă, albastrul infinit al cerului, oglinda apei, murmurul izvoarelor, curcubeul florilor, cântecul minunat al păsărilor și zborul fluturilor cu aripi multicolore îți descoperă o priveliște de basm, ce a inspirat generații de „oameni ai condeielor”.

O altă posibilitate, funcțională la copiii preșcolari, prin care le putem forma o conduită ecologică este aceea de a le propuneimplicarea într-un exercițiu de imaginație, eficient în plan emoțional și sentimental: copilul i se atribuie rolulunui element din natură care a suportat o durere fizică pricinuită tocmai de cel care ar trebui să-l protejeze, omul. Fiind în locul celui agresat și lipsit de apărare, copilul va înțelege că tuturor elementelor din mediul înconjurător trebuie să li se acorde dreptul la existență, indiferent cât de mici și de fără însemnătate ar părea ele. Edificatoare sunt în acest sens și activitățile de memorizare a poeziilor „Cățelușul șchiop”, „Gândăcelul”, a căror mesaj este convingător în acest sens. Treptat, prin aceste forme de abordare a educației ecologice, copiii vor conștientiza că acele acțiuni distructive ale omului sunt extrem de dăunătoare pentru căafectează echilibrul natural.

Implicarea personală în activitățile de educație ecologică are un efect benefic și dezvoltă multe aptitudini: lucrul în echipă, abilități sociale prin ascultarea și acceptarea unor păreri diferite, rezolvarea unor probleme reale și posibilitatea de autoeducare și capacitatea copiilor de a-și transfera în practică cunoștințele dobândite, de a se implica individual.

Asumarea responsabilității. Această etapă este fundamentală în formarea unei structuri comportamentale corespunzătoare, implicarea presupunând necondiționat și responsabilitate din partea copiilor.

Etapele la care am făcut referire, dedesfășurare a educației ecologice, asigură, potrivit nivelului preșcolar, înțelegerea și adoptarea unui comportament ecologic durabil, adecvat, indiferent de situație sau de mediul în care se află copilul: familial sau școlar.Aceste etape se completează reciproc prin faptul că informația justifică, însoțește și sprijină percepția senzorială, analiza senzațiilor, așezarea și potrivirea în sistemul natural de viață, definirea aportuluipersonal, și astfel, implicarea individuală și asumarea responsabilității.

Următoarea etapă constă în planificarea unei strategii de acțiune, etapă ce reprezintă trecerea spre acțiunea concretă. Educatoarele, împreună cu preșcolarii, desfășoară diferite acțiuni de ecologizare a mediului, dar adevărata reușită este atunci când în final reușim să le menținem un interes permanent, să le formăm acele abilități care să îi ajute să înțeleagă cum se organizează acest tip de acțiuni și ca urmare să acționeze din proprie inițiativă. Doar atunci rolul nostru de cadre didactice competente, capabile de a forma caractere stabile este îndeplinit cu succes.

În cele ce urmează voi prezenta analiza de conținut a categoriei de activitate ce ține de educația ecologică și de protecție a mediului, în termenii produselor învățării așteptate de la copii, referindu-mă la un obiectiv referențial urmărit în acest tip de activități, și anume cel de formare a unor deprinderi de îngrijire și ocrotire a mediului.

[NUME_REDACTAT] existenței mai multor medii de viață și a factorilor pe care le pot influența;

Cunoașterea unor măsuri de protecție și îngrijire a mediului fizic cu toate elementele sale;

Motivarea necesității protejării mediului de către om;

Cunoașterea regulilor de minimă protecție a naturii, dar și a regulilor de conviețuire socială civilizată;

Cunoașterea unor factori cu efect distructiv asupra mediului înconjurător și a manifestărilor degradării mediului;

Înțelegerea efectelor secundare negative ale activității omului asupra mediului.

Priceperi, deprinderi

Participarea alături de adulți la acțiunile practice de ocrotire, îngrijire și protejare a mediului;

Asumarea de responsabilități și respectarea din proprie inițiativă a regulilor de îngrijire și protejare a mediului.

[NUME_REDACTAT] impresiilor și trăirilor proprii despre natură și protejarea acesteia prin activități artistico-plastice, practice, muzicale;

Sesizarea comportamentelor neconforme cu regulile de protecție a mediului învățate și luarea de atitudine față de aceste situații;

Gândirea de soluții de moment și de perspectivă pentru diminuarea degradării mediului fizic și social.

Atitudini, valori

Responsabilitate;

Respectarea legilor naturii.

Datorită variabilității și plasticității metodelor aplicateîn însușirea acestor cunoștințe sau în formarea priceperilor și deprinderilor, a competențelor, a atitudinilor și valorilor specifice protecției mediului, cadrele didactice din învățământul preșcolar au un rol din ce în ce mai recunoscut în promovarea și dezvoltarea educației ecologice, având posibilitatea de a facilita și dezvolta parteneriate cu școala, cu familia, cu mass-media, implicând în același timp autoritățile abilitate în rezolvarea problemelor de mediu.

I.3. Educația ecologică între formal, informal și nonformal

Problemele de mediu, dezechilibrul ecologic existent la scară planetară, constituie unul din registrele cele mai acute, grave și complexe ale contemporaneității. Apărarea și îmbunătățirea mediului înconjurător este o problemă de o importanță majoră care afectează calitatea vieții pentru prezenta generație, dar și pentru cele viitoare. Omul, ființă rațională, trebuie să înțeleagă că este, în același timp, creație și creator al mediului său înconjurător, care îi asigură existența fizică și îi oferă posibilitatea de a se dezvolta intelectual, social, morale și spiritual.

O dată cu progresul științei și tehnicii, omul a dobândit puterea de a transforma mediul înconjurător după bunul său plac. Cele două elemente – elementul natural și acela creat de el însuși, sunt indispensabile bunăstării lui, inclusiv dreptului la viață. Această putere de a modifica mediul în care trăiește trebuie folosită cu discernământ pentru a îmbunătăți calitatea vieții, și nu abuziv, nechibzuit, deoarece poate provoca daune ireparabile, greu de cuantificat ființelor umane și mediului înconjurător. Progresul nu trebuie respins, ci controlat, omul trebuind să facă mereu bilanțul experienței și existenței sale zilnice și să continue să descopere, să inventeze, să creeze și astfel să progreseze.

Din ignoranță sau din neglijență putem produce daune ireversibile și considerabile mediului înconjurător, de care depind viața și bunăstarea noastră. În schimb, aprofundându-ne cunoștințele și acționând cu mai mult discernământ, putem asigura pentru noi înșine dar și pentru urmași condiții de viață mai bune într-un mediu înconjurător mai prietenos, mai bine adaptat nevoilor și aspirațiilor umanității.

Pentru a se bucura în mod liber de binefacerile naturii, omul trebuie să-și folosească cunoștințele sale cu scopul de a crea, în colaborare cu ea, un mediu înconjurător mai bun. Protejarea și îmbunătățirea mediului pentru generațiile prezente și viitoare au devenit un obiectiv prioritar al umanității, o sarcină a cărei realizare va trebui să fie în concordanță și armonizată cu realizarea obiectivelor fundamentale, permanente, stabilite deja, de pace și dezvoltare economică și socială în întreaga lume. Pentru ca acest obiectiv să poată fi atins va trebui ca toți, deopotrivă, cetățeni ai colectivității și instituții, să-și asume șisă-și împartă în mod echitabil obligațiile ce le revin.

Prin valorile pe care le recunosc și prin ansamblul actelor sale, oamenii de toate condițiile pot determina calitatea mediului înconjurător, pe termen lung, educația ecologică fiind un proces ce include valori și concepte prin care se poate realiza un liant între abilitățile și atitudinile indispensabile unei strânse relații dintre om, mediul biofizic și cultura căreia îi aparține. Educația ecologică presupune capacitatea de a lua decizii și de a adopta un set de valori propriu ce va îmbunătăți calitatea mediului.

Toate acestea se pot realiza printr-o gândire transdisciplinară, proprie, de altfel și educației ecologice. Cadrul în care se realizează poate fi cel al unei educații formale, al unei educații informale sau al unei educații nonformale.

Educația formală este aceea care se desfășoară într-o instituție de învățământ, „supravegheată” de reguli și norme, organizată și condusă de [NUME_REDACTAT], în care evaluarea este realizată de către profesor. Acest tip de educație utilizează metode care presupun mai puțină implicare, ordinea și autoritatea fiind impuse prin constrângere, iar relația dintre profesor și elev fiind una formală.

Un sistem educațional formal are ca scop să asigure copiilor noțiunile de bază în ceea ce privește educația ecologică pentru a fi capabili să le aplice și să ia decizii în vederea rezolvării problemelor de mediu. În același timp le oferă copiilor posibilitatea de a înțelege modul în care activitățile umane sau comportamentul individual pot influența mediul, despre diversitatea problemelor mediului dar și despre multitudinea de soluții alternative durabile existente pentru rezolvarea acestor probleme și implicațiile ecologice pe care problemele/soluțiile le determină. Copiii trebuie să înțeleagă că o problemă de mediu poate fi rezolvată gradual, de la investigarea și evaluarea ei până la adoptarea unei decizii viabile.

 Nu, în ultimul rând, acest sistem urmărește să asigure copiilor cunoașterea priceperilor, abilităților și deprinderilor necesare identificării și investigării problemelor de mediu, sintetizând rezultatele obținute, dar și capacitatea de a analiza problemele de mediu și abilitatea de a găsi problemelor distincte, soluții alternative, în final copilul fiind capabil, ca pe baza noilor informații să-și modifice, clarifice și să-și evalueze aprecierile proprii. Educația informală reprezintă un proces permanent de dobândire a noțiunilor, conceptelor și a cunoștințelor, în afara cadrelor instituționale, folosind resursele educative din mediul în care copilul trăiește. Aceste cunoștințe, aptitudini și deprinderi sunt achiziționate din experiența zilnică proprie, din experimentarea unor trăiri spontane. Analizând-o superficial, educația informală, fiind spontană, pare o educație neformativă, dar ea reprezintă de fapt întregul bagaj de achiziții al unei persoane însușit autonom, întâmplător, dar într-o multitudine de situații diverse întâlnite în existența umană. Educația informală se realizează prin educația „de-a lungul vieții”, individual sau prin interacțiuni cu membrii comunității fără a fi planificată, dar care îi ajută pe oameni să învețe oricând și oriunde. Educația informală se află înaintea educației formale și întrece sub aspect cantitativ conținutul, durata și procedeele educației formale.

Prin intermediul mijloacelor de comunicare – programe de televiziune, internet, mass-media, casete audio-video – se poate realiza o educație informală, dar și acțiunile implementate și dezvoltate de comunitate sau de unele organizații neguvernamentale, educația din familie, de la locul de joacă, etc. reprezintă forme ale educației difuze. Muzeele, grădinile botanice, grădinile zoologice, rezervațiile naturale, locurile de prezentare, informare și instruire a celor care vizitează aceste arii protejate sunt spații prin care se realizează o eficientă educație informală despre patrimoniul constituit de flora și fauna sălbatică și de mediul lor înconjurător, despre conservarea naturii și despre factorii nefavorabili care le amenință existența.

Educația nonformală sau extrașcolară are efect formativ chiar dacă se realizează în afara sistemului școlar. Activitățile de acest tip sunt organizate sistematic – periodic sau cu regularitate – și reprezintă o realitate educațională mai puțin formalizată, dar care pregătește copiii pentru un viitor durabil, educația nonformală fiind asociată ideii de „învățare pe tot parcursul vieții” (lifelonglearning). Metodele folosite în îndeplinirea obiectivelor activității sunt centrate pe participarea activă, jocul fiind o metodă des utilizată.

Aceste activități au nevoie de o planificare riguroasă și de un cadru didactic competent, care prin studiu individual sau prin programe și activități de perfecționare profesională în domeniul educației nonformale, pot dezvolta și copiilor latura afectivă sau acele cunoștințe, abilități cognitive și deprinderi, transferându-le cu măiestrie din propria experiență și pregătire minuțioasă. Cadrul didactic care pune în practică programe de educație ecologică și de protecție a mediului trebuie să-și axeze activitățile ținând seama de interdisciplinaritatea educației ecologice. Este necesar ca el să fie capabil a-și demonstra priceperea și cunoștințele pentru a trezi copiilor sentimentele și a le forma deprinderile necesare în educația ecologică. Pregătirea cadrului didactic presupune următoarele: cunoștințe de bază în domeniul ecologic, efectuarea de experiențe în natură sau în laborator, o bună cunoaștere a problemelor mediului și gestionarea corectă a resurselor, capacitatea de a identifica, analiza, investiga, evalua și soluționa probleme de mediu, acționând ca un cetățean responsabil.

Doar atunci când va reuși să îndeplinească aceste deziderate, cadrul didactic poate afirma că a aplicat cu succes informațiile achiziționate și a pus în practică un curriculum de educație ecologică cu rezultate viabile.

Din propria experiență tind să cred că activitățile de tip nonformal au cel mai mare impact ecologic asupra preșcolarilor. Educația pentru mediu realizată prin curriculum-ul nonformal, stabilit la nivelul grădiniței, pune bazele unei atitudini pozitive față de natură și dezvoltă conștiința responsabilizării pentru orice modificare adusă acesteia.

Activitățile desfășurate s-au dorit a fi o alternativă ecologică, instructivă și educativă de petrecere a timpului liber în mod plăcut și util. În planificarea acestora s-a pornit de la premisa că a educa înseamnă a avea ca punct de plecare ceea ce există momentan, de la o stare de fapt, cu scopul de a iniția și a conduce spre ceea ce e mai bine, deoarece preșcolarul nu identifică încă în jurul său fenomene și procese fizice sau chimice, ci observă natura, în toată complexitatea, unicitate și frumusețea ei, iar dacă un educator va pune dragoste, adevăr, experiența proprie în slujba educării copiilor, ceea ce va clădi va dura o veșnicie.

„[NUME_REDACTAT] în acțiune”, „Ecologel, prietenul naturii și al copiilor”, „Natura sub lupă”, „Eco-Detectivii curățeniei” sunt câteva activități care au avut drept scop înțelegerea de către copii a faptului că mediul înconjurător este spațiul vital al unei omeniri care împarte o locuință comună și că protejând propriul nostru mediu, îl protejăm și pe al aproapelui nostru.

Acțiunile desfășurate în parteneriat și cu aportul unor specialiști de la Protecția mediului sau de la [NUME_REDACTAT] Marginea, i-au ajutat pe copii să înțeleagă prin intermediul unor experiențe, filme documentare tematice, drumeții în pădure, pe malul apei, în cartier, în parc, că poluarea nu cunoaște granițe, ea fiind dăunătoare atât pentru natură cât și pentru oameni. Observarea și analizarea unor cazuri frecvente și cunoscute de poluare – poluarea solului, a apei, a aerului – a contribuit la identificarea cauzelor acestui fenomen necontrolat și înțelegerea unor termeni specifici sferei educației ecologice: a proteja, a ocroti, distrugere, degradare, pericol, daune, defrișare, resurse, poluare, epuizare, atmosferă, biosferă, rezervație naturală, floră, faună, etc. Atunci când activitățile nu se pot desfășura în natură, se poate aduce natura în sala de grupă, fiind o preocupare permanentă a educatoarelor de a pune mereu copiii în contact cu natura vie, ce constituie premiza de bază în formarea lor ecologică, de cetățeni responsabili. Astfel s-a amenajat în sala de grupă, cu ajutorul copiilor și al părinților, colțul viu al naturii într-o activitate numită sugestiv „Flori naturale printre flori vorbitoare”. Cu această ocazie fiecare copil „a înfiat” o floare, i-a confecționat o carte de vizită pe care erau specificate date de identificare: data adopției, numele atribuit, numele grădinarului „adoptiv”. În același registru tematic s-au organizat acțiuni de ecologizare a spațiilor verzi și de plantare de pomi, de flori, manifestări ce au contribuit la cosmetizarea și înfrumusețarea peisajului citadin, și, implicit la reducerea poluării din natură. Cele mai importante evenimente au fost consemnate în „Jurnalul verde”.

Cu prilejul unor excursii, drumeții în zonele din apropierea orașului copiii au observat fenomenul de defrișare a pădurilor, dar și preocupările oamenilor de a planta în pepiniere diferiți arbori care vor reîmpăduri zonele defrișate pentru a stopa astfel inundațiile și alunecările de teren. Pentru „a condamna” intervenția nechibzuită a omului în mediul natural, degradarea continuă și dezechilibrul ecologic, copiii au confecționat stegulețe, fluturași, afișe, pancarte cu îndemnuri ecologice, trăgând un semnal de alarmă în vederea stopării acestor acțiuni abuzive asupra mediului și elementelor sale, dar în același timp fiind și un îndemn la solidaritate și unitate în realizarea unui scop comun – rezolvarea problemelor de mediu.

Pentru a participa la diferite evenimente naționale sau internaționale consacrate protejării mediului natural s-au inclus în programul de activități extrașcolare acțiuni specifice ce marchează date importante din calendarul ecologic: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] a Apei, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] a Mediului, ș.a.

În vederea dezvoltării unui comportament individual și social-ecologic sănătos s-au colectat și valorificat materiale reciclabile (hârtie, PET-uri, fier vechi, aparate și componente electrocasnice, materiale textile), atât în activitățile practice (în confecționarea personajelor din povești, a elementelor din natură, felicitărilor – prin diferite tehnici de lucru) cât și prin predarea acestora la centre specifice, obținând astfel fonduri extrabugetare care au fost folosite la achiziționarea răsadurilor de flori, ghivecelor și uneltelor necesare pentru îngrijirea colțului viu sau a spațiului verde din curtea grădiniței.

Inițierea unor concursuri pe teme ecologice în parteneriat cu școli și grădinițe, realizarea unor expoziții, în aer liber, cu desene sugestive sau lucrări practice obținute din îmbinarea creativă a deșeurilor, prin participarea copiilor, a părinților și a cadrelor didactice la diferite campanii de voluntariat propuse de comunitate, organizarea unui concurs de tipul celor din TheGuinnessBook of Records– colectarea unui număr/ cantitate record de deșeuri, au stimulat copiii să cerceteze, să descopere soluții la anumite probleme – poluarea apei, aerului, solului – să participe, prin acțiuni individuale și colective susținute, la igienizarea unor ecosisteme. Copiii s-au implicat cu plăcere în toate activitățile, au fost dedicați cauzei mediului, au observat, au investigat, au găsit soluții,și-au asumat responsabilități și au descoperit că prieten al naturii poate fi oricine, cu condiția să o înțeleagă, să o protejeze și să o respecte în toată complexitatea ei.

O modalitate prin care se poate organiza educația nonformală esteeducația outdoor, educație bazată pe învățarea în aer liber. Ca și educația nonformală, educația outdoor este fundamentată pe o participare activă, maximizează procesul de învățare, minimalizând constrângerea potrivită școlii, oferă punerea imediată în practică a celor învățate, se desfășoară în contexte diferite având un cadru de învățare și un conținut lejer, folosește metode care stimulează implicarea și participarea, are o structură și o planificare flexibilă, procesul învățării este orientat spre copil și se bazează pe experiența copiilor. Atât educația nonformală cât și educația outdoor pot fi integrate cu succes în educația formală în vederea obținerii unor efecte benefice, calitative și de lungă durată în procesul de învățare. Noțiunea de educația outdoor este un concept ce poate include educația pentru mediu, activități recreative, programe de dezvoltare personală și socială, drumeții. Educația outdoor facilitează posibilitatea contactului nemijlocit cu natura și militează pentru schimbarea atitudinilor și comportamentelor față de mediu, reprezintă o puternică sursă de experiențe de învățare, oferind copiilor o multitudine de provocări, facilitează procesul de învățare al copiilor care întâmpină dificultăți în acest sens, dezvoltă spiritul de echipă, deci putem spune că educația outdoor oferă nenumărate beneficii fizice, emoționale, mentale ce asigură bunăstarea societății.

De multe ori educația outdoor este înțeleasăca fiind educația ecologică pentru că amândouă se desfășoară în aer liber, o viziune eronată deoarece valențele educației de tip outdoor sunt reflectate în toate domeniile, nu doar în cel ce vizează protecția mediului. Multe discipline pot însă dezvolta teme ce sunt specifice educației ecologice și care au ca scop să le formeze copiilor convingerea de a se dedica apărării mediului înconjurător, de a lupta împotriva poluării, de a gestiona corect resursele naturale, formându-le astfel o conduită ecologică modernă. Educația outdoor poate aduce contribuții importante în educația ecologică din prisma faptului că ea se desfășoară în afara celor „4 pereți ai unei săli de clasă”, deci în contact permanent și nemijlocit cu mediul înconjurător, ceea ce duce la o înțelegere mai profundă a florei, faunei, a legăturilor inseparabile dintre plante – animale – mediu și determină o gândire divergentă atunci când copiii sunt puși să găsească soluții variate și viabile pentru unele probleme de mediu cu care se confruntă în timpul drumețiilor, excursiilor, acțiunilor de ecologizare a parcurilor, etc.

În concluzie pot afirma cu certitudine că este necesară cunoașterea și respectarea legilor care guvernează natura, protejarea acesteia, introducerea principiilor de protecție a mediului în cadrul oricărei activități formale sau nonformale, ceea ce reprezintă și o datorie morală a fiecărui cadru didactic.

I.4. Educația ecologică în contextul „Noilor educații” și al educației morale

Pornind de la ideea că societatea umană este într-o permanentă schimbare, iar progresulaccelerat a determinat schimbări majore în toate domeniile, dar și în viața noastră, omul trebuie să fie „capabil” să se adapteze noilor realități. Aici intervine școala care are un rol decisiv în formarea unui astfel de om complex cu o personalitate flexibilă, originală și activă. Dezvoltarea ascendentă permanentă creează un standard nou de viață și o nouă gândire, iar [NUME_REDACTAT], în care s-a integrat și România, deschide noi drumuri, dar în același timp obligă la rezolvarea unor probleme majore, cuprinse în conceptul „problematica lumii contemporane”. Această problematică este caracterizată de universalitate, globalitate, de o evoluție rapidă și imprevizibilă, de pluridisciplinaritate și prioritate, altfel spus nici o țară nu se poate plasa în afara ei, afectează toate sectoarele vieții sociale, oamenii se confruntă cu probleme noi și complexe, pentru care nu sunt pregătiți, cu conexiuni numeroase cu alte probleme, și nu în ultimul rând, cere răspunsuri imediate, inventivitate și importante eforturi financiare.

Problematica lumii contemporane s-a dezbătut în cadrul organizațiilor internaționale, pentru a avea o viziune globală în analiza ei, dar și în fiecare țară de către lideri politici și specialiști din diferite domenii de activitate. Prin eforturi susținute din partea acestora s-au realizat prognoze, planuri, proiecte de cercetare, conturându-se astfel, treptat, direcții de acțiune comune. Una dintre aceste direcții de acțiune, agreată de toate sistemele de învățământ europene, o constituie educația ca proces de formare și sensibilizare a copiilor, tinerilor și adulților pentru participare la abordarea și soluționarea problemelor cu care este și va fi confruntată omenirea.Găsirea unor soluții comune, sigure și eficiente pentru diversele provocări ale lumii contemporane ar angaja o serie de activități concepute pe realizarea corelată a tuturor obiectivelor educaționale indicate de conceptul „noile educații” cu obiectivele educaționale naționale.Școala românească, în perspectiva acestei direcții inovatoare, va trebui să se angajeze într-un proces de transformări radicale, în planul finalităților, al obiectivelor și în cel al metodelor.

„Noile educații” sunt definite în programele UNESCO (instituția de unde vine termenul de „educații noi”, datorită în mare măsură profesorului român [NUME_REDACTAT], care a inițiat programul) și adoptate în ultimele decenii de către țările europene, „ca răspunsuri ale sistemelor educaționale la imperativele lumii contemporane” de natură economică, ecologică, politică, demografică, etc. „Noile educații” sunt centrate asupra unor mesaje și obiective noi, care determină conținuturile și strategiile educației în condițiile lumii contemporane. „Noile educații” reflectă problemele cu care se confruntă omenirea, au obiective precise ce delimitează domeniile necesare și prioritare ale educației, fiind realizabile în funcție de specificul fiecărei vârste, nivel de învățământ sau disciplină școlară, dar și de particularitățile fiecărei comunități locale, teritoriale sau naționale. Ele vizează toate formele educației: formală, nonformală și informală și pot fi abordate în plan disciplinar, dar mai ales interdisciplinar, pluridisciplinar și chiar transdisciplinar. „Noile educații” se regăsesc în educația tradițională: în educația morală, educația estetică, educația intelectuală, educația fizică, etc., și le completează, marcând domeniile prioritare, de stringentă actualitate ale educației.

„Noile educații” sunt prezentate în termenii unor obiective pedagogice prioritare ce vizează: educația ecologică sau educația relativă la mediu, educația pentru schimbare și dezvoltare, educația pentru tehnologie și progres, educația pentru comunicare și mass-media, educația în materie de populație sau demografică, educația economică și casnică modernă, educația pentru timp liber, educația nutrițională, educația pentru pace și cooperare, educația pentru democrație și drepturile fundamentale ale omului, educația sanitară modernă, educația interculturală.

Educația ecologică sau educația relativă la mediu, fiind una dintre cele mai sistematizate orientări ale „noilor educații”, urmărește formarea și dezvoltarea potențialului de a soluționa problemele ce au apărut odată cu asaltul tehnologiilor industriale la scară socială, care au determinat naturii și existenței umane multiple efecte negative.

Obiectivul: oamenii trebuie să înțeleagă că ei și mediul înconjurător sunt inseparabili și că tot ce face un om asupra mediului are repercusiuni asupra vieții sale.

Obiectivul cognitiv: copiii să dobândească cunoștințe despre mediu și despre modalitățile de menținere a unui mediu nepoluat.

Obiectivulacțional: copiii să se implice în lupta pentru păstrarea unui mediu curat.

În conformitate cu un pachet de obiective formulat de O.N.U., putem defini educația relativă la mediu astfel: „un proces ce vizează dezvoltarea populației unei lumi care este conștientă și preocupată de mediul întreg și de problemele asociate și care are cunoștințele, atitudinea, abilitățile, motivația și angajamentul să lucreze independent sau colectiv pentru soluții la problemele curente și prevenirea celor viitoare”.

Educația relativă la mediu nu reprezintă numai o formă de educație, o „unealtă” în soluționarea problemelor de mediu sau în gestionarea responsabilă a resurselor naturale, ci este un proces complex, de o dimensiune fundamentală în recunoașterea valorilor mediului înconjurător și definirea noțiunilor ce țin de mediu și de elementele sale, scopul principal fiind îmbunătățirea calității vieții pentru noi, dar și pentru generațiile următoare. Prin acest tip de învățământ, cadrele didactice urmăresc să formeze copiilor cunoștințe, motivații, deprinderi, valori în scopul stimulării dezvoltării personale, să le dezvolte gândirea critică, să participe la luarea deciziilor, dar în același timp să-și asume responsabilitățile cu privire la deciziile luate pentru păstrarea calității mediului.

Educația ecologică trebuie abordată din prisma a trei concepte ce se întrepătrund: Educația pentru mediu – copilul înțelege cum funcționează sistemele naturale și influența activităților umane asupra acestora, dezvoltându-și capacitățile de investigare și gândirea critică. Educația pentru mediu le asigură un suport cognitiv ce le va permite să participe la luarea deciziilor pentru problemele de mediu.

Educația în mediu – reprezintă latura aplicativă – i se asigură copilului experiența practică a învățării, prin contactul nemijlocit cu mediul și elementele sale, îi dezvoltă abilități de investigare, de culegere a informațiilor, a datelor, îi stimulează preocuparea față de mediu.

Educația pentru mediu – fructifică rezultatele educației pentru mediu și ale educației în mediu și dezvoltă răspunderea față de mediu, a motivației și abilitățile de a contribui la îmbunătățirea calității mediului înconjurător. Educația pentru mediu oferă dascălilor oportunitatea de a participa împreună cu copiii la gestionarea responsabilă a resurselor naturale integrând astfel componente ale educației morale, estetice, sanitare, etc.

Formarea unor idei despre educația ecologică impune deschiderea și cătreeducația morală, bazându-ne peelementele comune, transferabile pentru că educația ecologică abordează conținuturile învățării din perspectiva formării și dezvoltării unor trăsături de caracter pozitive, precum: admirație, ocrotire, respect, apreciere, empatie, altruism, față de mediul înconjurător. Concepând în acest mod integrarea educației ecologice în viața personală și socială a educabilului se asigură dezvoltarea unei „conștiințe ecologice” individuale și colective, formarea unor competențe generale durabile în timp ce vor determina conduite și activități responsabile legate de mediul ambiant.

Copiii preșcolari au tendința să se atașeze emoțional față de ce le este familial și față de care se simt în largul lor. Pentru a dezvolta un sentiment de interconectare cu natura, educatorul trebuie să-i ofere experiențe pozitive în acest sens. Oferirea de oportunități copiilor pentru astfel de experiențe și împărtășirea lor cu ei reprezintă esența educației referitoare la mediul înconjurător. Atingerea scopului pe toate laturile educației nu se realizează numai printr-o activitate anume, ci implică interdisciplinaritate care fixează achizițiile. Conținutul moral se regăsește în educația ecologică, prin formarea atitudinii de respect și ocrotire a naturii. Prin activitățile „Animalele și puii lor”, „Ce poți vorbi cu o rândunică?”, „Apa și transformările ei”, „Povestea unei flori”, „Îmbrățișând un copac am simțit…”, „Cui îi pasă dacă ele…trăiesc sau mor?”, etc.au avut ca scop observarea plantelor, a animalelor, a fenomenelor naturii, înțelegerea valorilor, normelor și regulile morale, dar și atingerea scopului educației intelectuale.

În consecință, cunoașterea mediului și a problemelor sale, la vârsta preșcolară, trebuie să îmbrace aspecte practice (Sukopp, 1982) și să provoace trăiri emoționale. Este de dorit să creăm situații, ori de câte ori este posibil, în care copiii au sarcina de a acționa, de a reacționa, de a manifesta atitudini. Ei trebuie să fie încurajați să ia parte la activități în aer liber cum ar fi: grădinărit, excursii în natură sau acțiuni de ecologizare, toate acestea reprezentând „experiențe” educative, dar și recreative.