Introducere în Lumea Biotehnologiei

REZUMAT

Experimentul a fost realizat în casa studentului Dinu Mihai, în scopul identificării unei formule de substrat performante pentru cultivarea speciei în regim gospodăresc și au fost realizate sub coordonarea domnului profesor dr. Vamanu Emanuel la Facultatea de Biotehnologii din cadrul Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București, folosind, în principal, rumegușul disponibil în zona Nehoiu, județul Buzău.

Deoarece rumegușul reprezintă substratul cel mai valoros pentru cultivarea speciei, scopul lucrării l-a reprezentat identificarea unei formule originale care să valorifice biomasa lemnoasă din zona Nehoiu, județul Buzău, și nu numai, care să susțină obținerea unei productivități ridicate a Winter Oyster Mushroom (P. ostreatus) M 2175, în regim gospodăresc. S-a urmărit obținerea unei producții proaspete pentru uz personal dar și, de ce nu, oportunitatea obținerii, în viitor, a unui câștig frumos fără depunerea unui efort extraordinar.

Ciupercile constituie o parte integrantă a nutriției umane. Sunt considerate alimente sănătoase și valoroase datorită conținutului scăzut de calorii și grăsimi și conținutului ridicat de proteină vegetală, vitamine și minerale (Jayakumar, 2009).

Potențialul farmacologic evidențiază mai multe efecte precum cel antioxidant, imunomodulator, antiviral, antihipertensiv, antitumoral, hipoglicemiant, hipocolesterolemiant și cel hipotriglicemiant (Stamets, 1993).

În Romania, Pleurotus ostreatus este a doua specie de ciuperci din punct de vedere a cantităților care se comercializează, după Agaricus bisporus. Ea se poate obține si în gospodăriile rurale deoarece se cultivă ușor pe variate resturi vegetale (Vamanu, 2013).

Marele avantaj al ciupercii Pleurotus ostreatus este acela că pentru a fi cultivată nu necesită, în mod obligatoriu, existența unor condiții speciale de cultivare. Cultura sa se adaptează, prin numeroșii hibrizi prezenți pe piață, la cultivarea în diferite regimuri termice existente pe întreg teritoriul României (Stamets, 1993).

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN LUMEA BIOTEHNOLOGIEI

DEFINIREA NOȚIUNII DE BIOTEHNOLOGIE, IMPORTANȚA DOMENIULUI DE ACTIVITATE

Toate marile descoperiri din domeniile ingineriei genetice, industriei farmaceutice,

biologiei, enzimologiei, agriculturii, medicinei veterinare și nu numai, dar și necesitatea aplicării acestor descoperiri în practică, au dus la apariția unei noi și totuși atât de vechi științe, denumită biotehnologie.

Expresia, precum și definiția biotehnologiei este legată de un cercetător maghiar Károly Ereky. În 1918 el a folosit pentru prima dată termenul de biotehnologie în limba germană. De atunci a fost privit ca tatăl biotehnologiei.

Etimologia cuvântului biotehnologie se află în alăturarea de trei termeni grecești și anume: ”bios” – viață, ”technos” – meșteșug și ”logos” – știință.

Pentru biotehnologie există mai multe definiții și interpretări ale domeniului de activitate. Una dintre ele este următoarea: știință interdisciplinară care utilizează materia vie pentru degradare, sinteză și producere de materiale prin bioconversie, apelând la enzime libere sau fixate, microorganisme, structuri celulare și subcelulare active.

O altă definiție, dată de Comisia pentru Biotehnologie a Uniunii Europene, este aceea că biotehnologia constă în ”aplicarea principiilor inginerești și științifice pentru procesarea materialelor cu ajutorul agenților biologici, pentru obținerea de bunuri și servicii”.

Însă, cea mai corectă este cea dată de Federația Europeană de Biologie – creată în 1978 – conform căreia biotehnologia constă în ”utilizarea integrată a biochimiei, microbiologiei și ingineriei în scopul obținerii unei aplicații tehnologice (industriale) cu ajutorul microorganismelor, culturilor de celule și a părților componente ale acestora”.

Rolul biotehnologiei este covârșitor mai ales în industria alimentară, aceasta fiind de fapt o biotehnologie extinsă datorită faptului că materiile prime agroalimentare sunt produse biologice și conservarea lor până la consumul în stare proaspătă – cum este cazul fructelor și legumelor, sau până la industrializare – în cazul produselor agroalimentare, implică și controlul activității enzimatice proprii țesuturilor vegetale și animale sau a celor din microflora de contaminare.

O dezvoltare spectaculoasă au cunoscut biotehnologiile în industria alimentară prin utilizarea de enzime exogene – îndeosebi în industria laptelui, a berii, a spirtului, amidonului, sucurilor de fructe, panificației, zahărului sau cărnii, de culturi starter, mai ales în industria cărnii, laptelui și panificației, dar și de biomasă alimentară și furajeră și microorganisme pentru obținerea de metaboliți secundari cum sunt acizii organici, acetona, aminoacizii sau alcoolul etilic.

Utilizarea enzimelor proprii țesuturilor vegetale și animale este benefică pentru transformările pe care le produc produselor agroalimentare cum ar fi: maturarea cărnii, brânzeturilor, cerealelor și făinurilor, fructelor și legumelor, produselor alimentare pe bază de cereale germinate, dar poate avea și dezavantaje, putând modifica anumite caracteristici senzoriale și a valorii nutritive a materiilor prime agroalimentare.

De asemenea, microorganismele utilizate au – unele dintre ele, un rol esențial iar altele efect dăunător în obținerea de produse alimentare.

În domeniul industriei, biotehnologiile asigură valorificarea deșeurilor industriale pentru obținerea de materiale plastice, combustibili sau substanțe chimice.

Printre pionierii cercetării din domeniul biotehnologiilor amintim:

Antony van Leeuwenhoek a descoperit bacteriile utilizând un microscop simplu.

Gregor Mendel considerat fondatorul geneticii, a realizat primele experimente de

genetică cu plante de mazăre;

Louis Pasteur a infirmat teoria generației spontane, a descris rolul bacteriilor în

alterarea diferitelor substrate, a descris baza științifică a fermentației, a creat vaccinul antirabic;

Robert Hooke a inventat microscopul optic și a realizat prima observare a celulei

– în țesutul suberos (plută);

James Watson & Francis Crick au descoperit structura dublu helicală a

moleculei de ADN;

Paul Berg cercetător la Universitatea Stanford, a dezvoltat tehnologia ADN

recombinat – introducerea de material genetic de la un organism la altul.

Ca o concluzie, cu toate că există și unele inconveniente, enzimele microorganismelor pot îmbunătăți calitatea produselor alimentare, pot accelera procesele biochimice, pot mări gradul de diversificare a producției alimentare și pot perfecționa procesele de producție.

Prima instituție internațională care a subliniat importanța cercetărilor asupra microorganismelor a fost UNESCO, care a înființat în 1962 ICRO (International Cellular Research Organization), iar în 1975 o rețea de centre pentru resurse microbiene (MIRCEN).

BIOTEHNOLOGIILE – ISTORIC, EVOLUȚIE ÎN LUME, ÎN EUROPA ȘI ÎN ROMÂNIA

Cu origini de pe vremea domesticirii animalelor, începutul cultivării plantelor și preparării pâinii, producerii vinului, berii, produselor lactate, biotehnologia a devenit în zilele noastre un domeniu de cercetare în continuă dinamică și rapidă ascensiune.

Dacă în anul 1983 existau în întreaga lume circa 450 de societăți de biotehnologie, după zece ani erau înregistrate, numai în Statele Unite ale Americii, circa 700 și în Europa circa 300 de noi societăți specializate în biotehnologii.

”Biotehnologia cunoaște, la nivel internațional, o dezvoltare foarte importantă, numărul companiilor de profil, cifra de afaceri și beneficiile acestora fiind de ordinul zecilor de miliarde de dolari. În concordanță, numărul locurilor de muncă în cadrul companiilor crește semnificativ, la acestea adăugându-se locurile din cercetare, învățământ și din alte domenii de activitate. Și în România se manifestă, în ultimii ani, un interes din ce în ce mai clar pentru dezvoltarea biotehnologiilor, dovadă fiind înființarea de companii de profil, implicarea unităților de producție în realizarea de tehnologii moderne (inclusiv prin participarea în calitate de cofinanțatori la realizarea unor proiecte de cercetare), precum și angajarea tinerilor absolvenți”.

Biotehnologiile utilizează tehnici care, prin metode de manipulare genetică, produc molecule biologice sau organisme transgenice pentru utilizări industriale, agricole, farmaceutice, chimice, etc.

Pentru Europa, științele vieții și biotehnologiile reprezintă nu numai o provocare, dar și un potențial major de valorificare. Comisia Europeană urmărește să dezvolte acest potențial prin intermediul unei strategii europene. Obiectivele diverselor documente adoptate în acest domeniu de către Comisia Europeană în ultimii ani sprijină Uniunea Europeană în valorificarea științelor vieții și biotehnologiilor în multe domenii, cum ar fi asistența medicală, agricultura, produsele alimentare, utilizările industriale în mediul înconjurător, pentru a crea o economie durabilă, bazată pe cunoaștere.

Științele vieții ridică probleme sociale și politice considerabile și au determinat ample dezbateri publice. O adevărată revoluție are loc în privința bazei de cunoștințe și informații din domeniul biotehnologiilor, deschizând drumuri pentru aplicații noi în domeniul sănătății, industriei alimentare și protecției mediului.

”Popularitatea relativ redusă a domeniului nostru la nivel național, prin comparație cu domeniul IT, se datorează, cred, mai mult faptului că la nivelul populației și al multor investitori sunt puțin cunoscute potențialul și beneficiile biotehnologiilor. Prin organizarea de manifestări științifice, mese rotunde, implicarea în comisii naționale, participarea la târguri educaționale și dezbateri publice și, nu în ultimul rând, prin prezentări făcute elevilor din licee, încercăm să facem cunoscut domeniul și să prezentăm atât potențialul și realizările de vârf din domeniul biotehnologiilor, cât și impactul acestui domeniu asupra industriei românești. Aplicațiile biotehnologiilor se regăsesc în prezent pe scară largă în agricultură, industria alimentară, industria medicamentelor, protecția mediului, industria biocarburanților, iar această stare de fapt este recunoscută la nivel național, meseria de inginer biotehnolog fiind inclusă în COR”.

Iată câteva repere în timp ale dezvoltării biotehnologiei:

1750 î.e.n.

Originea “biotehnologiei” este în metodele de producere a alimentelor, creșterea animalelor și cultivarea plantelor

Utilizarea bacteriilor pentru producerea produselor lactate (ulterior și sterilizarea lor)

Utilizarea enzimelor naturale în iaurt

Utilizarea drojdiilor pentru producerea pâinii

Utilizarea fermentației pentru producerea vinului și berii

1869

A fost descoperit ADN în spermatozoizii de somon

1940 -1950

Cele mai multe cercetări sunt orientate în direcția înțelegerii structurii și funcției ADN

1980

Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a aprobat patentarea organismelor

modificate genetic

1996

Descoperirea unei gene asociate cu boala Parkinson, a deschis calea pentru studiul componentei genetice a unor boli și posibile căi de tratament.

1997

Obținerea primului animal clonat – oaia Dolly – în Scoția.

Comercializarea primelor plante modificate genetic: soia Roundup Ready® (rezistență la ierbicidul Roudup) și Bumbacul Bollgard® rezistent la insecte.

2000

Primul genom complet secvențial: Arabidopsis thaliana.

Producerea orezului “Golden rice”.

2003

Producerea peștilor GloFish®, crescuți pentru testarea poluării apelor.

Peștii conțin o genă ce codifică o proteină cu fluorescență naturală, emit fluorescență roșie, în condiții de poluare.

2004

Aprobarea primului medicament anti antiogenic pentru tratarea cancerului, numit Avastin ® (bevacizumab).

Secvențarea genomului șobolanului.

2006-prezent

Secvențierea genomului uman (2006).

În prezent sunt secvențiate:

17 genomuri de protiste

18 genomuri de plante

4 genomuri de alge

17 genomuri de ciuperci

27 genomuri de mamifere

8 genomuri de insecte

5 genomuri de nematode

11 genomuri alte animale

DOMENII DE UTILIZARE A BIOTEHNOLOGIILOR

UTILIZAREA BIOTEHNOLOGIILOR ÎN AGRICULTURĂ, ZOOTEHNIE ȘI ALIMENTAȚIE

În strânsă colaborare cu chimia, biotehnologiile au adus o contribuție importantă în

domeniul alimentației și agriculturii, care permite astăzi cultivarea, recoltarea și consumul de alimente cu conținut nutritiv ridicat. Dacă la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, orice familie obișnuită era aprovizionată cu plante rădăcinoase sau legume provenind din pivniță, sau din grădina proprie, unt din putină, ouă de la găinile din curte și carne depozitată în cutii cu gheață și gătită pe sobă cu cărbuni sau cu lemne, ultimul secol a adus schimbări majore în ceea ce privește modul de obținere a alimentelor ce ajung pe mesele noastre, prin faptul că fermele au devenit mai productive, iar rezervele de hrană și apă mai accesibile.

Fermierii moderni au folosit noile descoperiri din domeniul agricol pentru a îmbunătăți calitatea și producția cu îngrășăminte și pesticide și pentru a dezvolta surse mai bogate de hrană. Consumatorii beneficiază de noile tehnologii care intensifică aroma, îmbunătățesc aspectul, disponibilitatea și valoarea nutritivă a alimentelor consumate. Aceste descoperiri contribuie la asigurarea hranei necesare pentru populația globală, aflată în creștere.

Dintre principalele realizări ale cercetărilor efectuate în care se reflectă colaborarea biotehnologiei cu alte domenii ale științei, amintim:

în 1881, Louis Pasteur a perfecționat cu succes tehnicile de vaccinare a animalelor

cu scopul a crește imunitatea împotriva organismelor ce produc antraxul.

Tratarea bolilor animalelor, fie prin vaccinare, fie prin administrare de medicamente, a condus la creșterea substanțială a calității și cantității rezervelor de hrană.

în 1882, botanistul francez Pierre M. A. Millardet a folosit o soluție apoasă de

sulfat de cupru și var stins (zeama bordeleză) pentru a combate mana viței de vie din podgoriile de pe teritoriul Franței.

Zeama bordeleză este utilizată în prezent pentru combaterea unui număr mare de ciuperci care atacă culturile. Această dată a marcat, de asemenea, și începutul utilizării pe scară largă a fungicidelor și a revoluționat protecția chimică a culturilor.

Inovațiile din domeniul fungicidelor agricole au continuat cu introducerea fungicidelor pe bază de ditiocarbamat în 1934 și a fungicidelor pe bază de strobilurină în 1996.

în 1883 Johan Gustav Kjeldahl descoperă metoda de determinare a conținutului de

azot din orice compus organic.

Încă de la începutul secolului XX, când azotul prezent în sol, în principal sub formă de nitrați, s-a dovedit a fi insuficient pentru obținerea unei producții agricole intense, au fost dezvoltate mai multe tehnologii comerciale, în vederea producerii de îngrășăminte pe bază de azot.

Luând în calcul epuizarea conținutului de azot din sol și nevoia asigurării hranei pentru populația în continuă creștere, oamenii de știință au început să-și axeze cercetările în direcția descoperirii unor metode de producere de compuși chimici ai azotului folosind azotul atmosferic pentru rezolvarea problemei furnizării la nivel industrial de îngrășăminte pe bază de azot.

Toate aceste cercetări au făcut posibil ca în 1913 Fritz Haber și Carl Bosch să pună la punct procedeul de producție a amoniacului la scară industrială și realizarea primei producții de vârf a îngrășămintelor pe bază de azot, acest procedeu ducând la creșterea producției agricole.

Tehnologiile au evoluat în timp, astfel că la această oră se produc îngrășăminte ce includ capsule cu eliberarea în timp a substanței, principalul avantaj constând în faptul că substanța activă pătrunde în sol de-a lungul unei anumite perioade de timp, ceea ce permite evitarea supra-fertilizării cu efecte nedorite asupra mediului înconjurător.

Cercetările au continuat, astfel că la începutul anilor 1970, au fost creați hibrizi de plante având proprietăți care să determine creșterea producției de alimente și calitatea acestora.

Figura 1.1. Aspect din laborator de cercetări

Aceste realizări au condus la așa-numita "Revoluție Verde", care a început în 1943, atunci când Mexicul a produs pentru prima dată întreaga cantitate de grâu necesară consumului intern și a continuat cu anul 1964 când a crescut producția agricolă și în Asia tot prin utilizarea de noi hibrizi de plante și nutrienți chimici pentru sol.

Utilizarea descoperirilor biotehnologiei încep să se extindă tot mai mult, astfel că și fermierii americani încep să folosească acum noi tipuri de hibrizi de plante, precum porumb și cartofi, care secretă un pesticid în frunzele și tulpinile lor care le protejează împotriva dăunătorilor.

UTILIZAREA BIOTEHNOLOGIILOR ÎN SĂNĂTATE ȘI MEDICINĂ

Din cele mai vechi timpuri, în mare parte, medicina și îngrijirea medicală s-au realizat la un nivel primitiv, în sensul că, medicii nu puteau să facă altceva decât să asigure confortul și să păstreze rănile curate în cazul în care oamenii se îmbolnăveau sau erau răniți. Acest lucru s-a schimbat în ultimii 100 ani, când descoperirile oamenilor de știință din domeniile biotehnologiilor – aici se vede cel mai bine îngemănarea dintre medicină și chimie, au revoluționat modul în care medicii vindecă pacienții prin tratarea bolilor, vindecarea rănilor și prin prevenirea problemelor de sănătate chiar înainte ca ele să apară. Eforturile și munca neobosită a medicilor și inginerilor chimiști, au contribuit la dezvoltarea medicinei moderne prin descoperirea de noi produse farmaceutice, crearea de noi echipamente medicale și îmbunătățirea tehnicilor de diagnosticare, prin intermediul cărora milioane de vieți omenești au fost salvate și îmbunătățite datorită progresului din domeniul sănătății și al medicinei.

Descoperirea banalei aspirine fabricate pentru prima dată în 1899 ca analgezic împotriva durerii, inflamațiilor și articulațiilor umflate a deschis drumul marilor descoperiri din medicină și domeniul sănătății. Au urmat: descoperirea insulinei – atât de necesară bolnavilor de diabet, a prontosilului care vindecă infecția mortală provocată de streptococi, a clormetinei, marcând începutul erei de combatere a cancerului prin chimioterapie, a penicilinei folosite în lupta împotriva infecțiilor și inaugurând tratamentul antibiotic, a digoxinei care primește aprobare pentru tratarea trombozei și s-a ajuns la medicamentele pentru tratarea cancerului și a infecțiilor cu HIV.

CAPITOLUL 2. CULTURA CIUPERCILOR COMESTIBILE

2.1. GENERALITĂȚI

Modificările climaterice din prezent și cele preconizate în viitor, îi determină pe specialiști să găsească noi surse de hrană pentru populația în continuă creștere. Obținerea de ciuperci comestibile tot timpul anului în ciupercării intensive este o alternativă a acestor obiective și chiar una ecologică și de ecologizare.

Poluarea, condițiile de stres, aditivii alimentari chimici, cauzează slăbirea sistemului imunitar al organismului uman și predispoziția la îmbolnăviri.

Pe plan mondial, specialiștii caută noi produse din diferite plante precum și din ciuperci, cu conținut de vitamine, săruri minerale, enzime, care să îmbunătățească sănătatea oamenilor. Privite din acest punct de vedere, ciupercile constituie un aliment cu o ridicată valoare nutritivă, ce conțin în structura proteinelor complexe 8 aminoacizi esențiali iar unele specii au și reale virtuți terapeutice și medicinale.

Primele consemnări scrise despre ciuperci, ajunse la noi, se referă la ciupercile Agaricus spp. și datează din secolul I î.Ch.

Ciupercile sunt o specie aparte în cadrul regnului din care fac parte, fiind plante inferioare pe scara evoluției datorită faptului că pot trăi adaptându-se la cele mai vitrege condiții de viață, pe sol, în mediu acvatic (apă dulce sau sărată), pe organisme vii *plante și animale, inclusiv omul), oriunde găsesc substanțe organice din care își pot procura hrana4.

Ciupercile comestibile au devenit un aliment deosebit de apreciat de majoritatea consumatorilor datorită calităților pe care acestea le au.

La „Salonul ciupercilor” care a avut loc în anul 1975, la Muzeul de Istorie Naturală din Paris, au fost prezentate 500 de specii și utilizările lor în alimentație precum și proprietățile farmaceutice. Din multitudinea de specii de ciuperci superioare, aproximativ 50 au calități gustative și se utilizează în consum. Dintre acestea se cultivă în prezent un număr destul de redus de specii.

Sunt răspândite în cultură, Agaricus bisporus (Ciuperca albă), din Fam. Agaricaceae precum și Pleurotus sp. (Buretii de fag), din Fam. Pleurotaceae. Pe suprafețe mai reduse se mai cultivă Coprinus comatus (Buretele ciuciulete), Stropharia rugosa – annullata (Ciuperca de paie), Lentinus edodes (Ciuperca parfumată).

Ciupercile sunt printre cele mai hipocalorice alimente. Ele conțin 4-5 g proteine, 300-400 mg potasiu, 12 mg sodiu, 14 mg magneziu, la 100 g produs proaspăt și nu au decât 15-20 calorii. Se fac și precizări referitoare la unele specii de ciuperci, care conțin până la 30 g proteine/100 grame, de aceea pe drept cuvânt mai sunt numite „carne vegetală”. Sunt o sursă importantă de potasiu, fier, calciu, magneziu, sodiu, fosfor, zinc, siliciu, cobalt, mangan, vitaminele B, B, B, B, C, D, E, acid folic. Nu conțin amidon, fiind astfel recomandate în alimentație, indiferent de vârstă sau afecțiuni. Prin conținutul ridicat de fibre alimentare, ciupercile sunt un aliment ușor digerabil. Datorită conținutului de vitamine și minerale, combat astenia și oboseala, previn bolile cardiovasculare iar datorită fitonutrienților pe care-i conțin, au efect de stimulare și întărire a sistemului imunitar.

Ciupercile se pot consuma în tot timpul anului, sub formă proaspătă, deshidratată sau conservată, într-o gamă foarte variată de preparate culinare.

Ciupercile proaspete conțin 10-12% S.U, reprezentată de proteine 3,4-6%, glucide 3-3,5%. Substanțele proteice se găsesc în cantitate mai mare în stratul lamelar situat imediat sub pălărie și în cuticula pălăriei. Din acest motiv este contraindicată îndepărtarea acestor părți în momentul preparării. Conținutul în zaharuri este mai ridicat în ciupercile tinere, acesta scăzând pe măsura îmbătrânirii ciupercilor. În structura proteinelor există 10 aminoacizi esențiali care se regăsesc în cazeina laptelui, albumina din ou, în gliadina grâului astfel că se pot aprecia ca un aliment deosebit de valoros.

Se apreciază faptul că într-o cultură de ciuperci, pe un mp (etajat, reprezintă 2-3 m2 x 10 kg ciuperci x 3 cicluri de producție/an = 60-90 kg de ciuperci) se pot realiza 3 kg de substanțe proteice, comparativ cu 200 g cât se pot obține pe aceeași suprafață cultivată cu grâu.

Valoarea energetică a ciupercilor (calorii/100 grame) este între 16 – 43, comparativ cu cartoful 83-86, fasolea verde 35-41, conopida 25-32 și varza 24-28.

Ciupercile conțin apă, substanțe proteice, vitamine, cantități reduse de hidrați de carbon, săruri minerale și grăsimi, motiv pentru care se consideră a fi un aliment dietetic.

Valoarea nutritivă a ciupercilor cultivate se datorează zaharurilor, precum și altor glucide ușor asimilabile, dintre care jumătate sunt formate din glicogen, asemănător cu proteina animală, datorită acestui aspect numindu-se și „carne vegetală”. Această asemănare este totuși exagerată deoarece, atât cantitativ cât și calitativ, proteinele din ciuperci sunt inferioare celor din carne dar acestea pot contribui substanțial la completarea rației proteice a omului.

Ciupercile constituie și o sursă de vitamine, în special vitamine din complexul B, precum și vitaminele D, A, C. Conțin de asemenea săruri minerale: fosfor 150-200 mg, potasiu 500-600 mg, calciu 25 mg (raportate la 100 g produs proaspăt).

2.2.CULTURA CIUPERCILOR PLEUROTUS SPP

2.2.1. CARACTERIZARE GENERALĂ

Ciupercile Pleurotus fac parte din:

DOMENIUL EUCARYA

REGNUL FUNGI (MYCOTA)

DIVIZIUNEA BASIDIOMYCETA

CLASA HYMENOMYCETES

SUBCLASA BASIDIOMYCETES – HOLOBASIDIOMYCETE

ORDINUL AGARICUS

FAMILIA PLEUROTACEAE

GENUL PLEUROTUS

În cadrul speciei se cunosc circa 70 de varietăți. Conform noilor cercetări în domeniu, genul Pleurotus este împărțit în 6 secțiuni astfel:

Lepiotarii Fr. Pilat;

Calyptrati Sing.;

Pleurotus Sing.;

Coremiopleurotus Hilbert.;

Lentodiellum Sing.;

Tuberregium Sing.

Fiecare secțiune, cu speciile aferente, se regăsește în cultură în diferite zone geografice

ale globului.

Genul Pleurotus cuprinde ciuperci cărnoase, de dimensiuni mari, care se cultivă pe scară industrială, nu cuprinde ciuperci otrăvitoare și în total însumează circa 300 specii.

În funcție de țara unde se cultivă, Pleurotus ostreatus se numește astfel:

în limba română – bureți sau păstrăvul de fag;

engleză – Cultivated tree-oyster, Cultivated oyster mushroom;

franceză – Pleurote en huâtre de culture, Pleurotus en huître cultivee, Pleurotus h'hiver, Pleurote en huître, Pleurote en coquille, Oreille de noyer, Poule de bois;

germană – Austernpilz, Austernseitling, Austernesch wamm, Buchensschwamm, Dreling, Erichhannchen, Muschelpilz, Seitling;

italiană – Agarico ostreato, Gelone, Orecchione, Fungi di nipetedda, Fungi da codda, Fungiu de pastazzu, Fons de nebia, Reccia de morar;

japoneză – Hira take;

poloneză – Boczniak ostrygowary;

portugheză – Pleuroto;

chineză – Ca o pi ce er, Hao jun, Bei fen jui, Cu pi ce er, Ce er;

slovenă – Ostrigar;

spaniolă – Seta de ostra, Girbola de pollaucre, Orellanes;

thailandeză – Hed nang rom Bhutan;

daneză – Almindelig ostershat;

olandeză – Oesterzwam.

Ciupercile prezintă pe lângă caracteristicile specifice plantelor și unele deosebiri care le apropie mai mult de regnul animal, caracteristici care nu depind de mărimea, forma și culoarea lor. Unele din aceste caracteristici constau în:

pereții celulari cu excepția câtorva specii nu sunt constituiți din celuloză, ci din chitină și din derivate ale acesteia, similare cu țesuturile chitinoase ale insectelor, sau cu carapacea broaștelor țestoase, a crabilor, racilor; plantele produc amidon, ca rezervă de glucide a organismului iar ciupercile produc glicogen ca și animalele;

proteinele complexe pe care le conțin ciupercile sunt caracteristice mai ales regnului animal;

vitamina D specifică regnului animal (untura de pește, unt, lapte, gălbenuș de ou) este produsă și de ciuperci dar nu și de alte plante;

ciupercile au rol de reductor de substanțe organice prezent la plante și cel de consumator al animalelor. Nutriția la ciuperci se face cu totul diferit decât la plante.

Ciupercile au fost împărțite, în funcție de mărime, în microscopice – cele de dimensiuni reduse, denumite Micromycete și Macromycete – cele de dimensiuni mari.

Din cele aproximativ un milion de specii de plante care populează Terra, ciupercile numără aproape 20%de specii, subspecii, varietăți și forme ale acestor unități sistematice, din care aproximativ 8.700 numai în țara noastră.

2.2.2. CARACTERIZAREA SPECIEI PLEUROTUS OSTREATUS

În România sunt cultivate patru specii de Pleurotus, pentru care sunt elaborate și tehnologiile de cultură aferente.

Acestea sunt:

Pleurotus ostreatus;

Pleurotus florida;

Pleurotus cornucopiae;

Pleurotus sajor-caju.

Pleurotus ostreatus – care în țara noastră se cunosc sub denumirea de păstrăvul vânăt sau păstrăvul de fag sau bureți, este format din carpofor ce reprezintă partea aeriană a ciupercii, și dintr-o parte ”subterană” ce este reprezentată prin miceliu. Carpoforul este format din pălărie, care la început are formă de scoică și din picior. Fazele fenologice de creștere a pălăriei unei ciuperci Pleurotus sunt:

primordie;

margine convexă;

margine dreaptă;

margine concavă;

margine răsucită;

cornet.

Pălăria (pileus) este situată asimetric față de picior și prezintă o cuticulă la exterior ce are suprafața netedă. La începutul creșterii ea este de culoare albastră – neagră cu nuanțe violete sau cenușie-maronie iar la maturitate, culoarea începe să devină mai deschisă. Unii hibrizi nou creați au culoarea pălăriei după creștere chiar albă, culoarea fiind influențată de cantitatea de luxi/mp, adică de intensitatea luminoasă din spațiul de cultură, de natura razei de lumină și de natura iluminării.

Dimensiunile pălăriei (carpoforului) sunt foarte variabile, de la câțiva mm la 20 – 25 cm în diametru și sunt mai mari la această specie față de altele. Cel mai des sunt întâlnite pălării cu diametrul situat între 7 – 10 cm și cu greutatea între 5 – 20 grame.

Marginile pălăriei pot fi drepte, zimțate, ondulate sau franjurate.

Pulpa, sau carnea pălăriei este de culoare albă, cu miros plăcut de ciupercă, mai groasă în centrul pălăriei și mai subțire spre margini.

Lamelele basidiale care sunt de culoare albă și sunt amplasate pe partea dorsală a pălăriei, coboară de la marginea pălăriei până pe picior. Caracteristic pentru acestea este faptul că își încep răspândirea sporilor chiar de la formarea lor și până la recoltare.

Spre deosebire de genul Agaricus, Pleurotus ostreatus nu prezintă văl care să acopere lamelele basidiale.

Figura 2.1. Aspect general al ciupercii Pleurotus ostreatus

Sporii au formă cilindrică cu dimensiunile de 8 – 13 și 3 – 4 microni, de culoare albă, liliachie sau roz și germinează foarte ușor (în 2 – 3 zile) pe medii lichide, agarizate în laborator, cu o frecvență de 100%.

Piciorul (stipes) este amplasat lateral sau total excentric față de pălărie, în general scurt și gros, mai puțin compact față de pălărie, de culoare la exterior gri deschis cu pulpa de culoare albă. Picioarele sunt inserate unul lângă altul în postamentul micelian. Când pălăria ajunge în faza de cornet, piciorul capătă o consistență spongioasă, lignificată, tare, pierzându-și calitățile comestibile în mare parte, de aceea ciupercile vor trebui recoltate mai devreme și anume când pălăria este întinsă, cu marginile drepte sau în fază de pălărie ușor concavă.

Creșterea și dezvoltarea piciorului sunt influențate de intensitatea luminoasă și de ventilație, factori ce pot modifica, în sens negativ, chiar total calitatea comercială. Un bun exemplu în acest sens este faptul că la o lumină puternică, cu peste 100 luxi, piciorul are o lungime redusă și o grosime crescută în timp ce la o lumină slabă, sub 50 luxi, piciorul poate ajunge la o lungime de până la 20 cm, ceea ce conferă ciupercii un aspect necomercial.

O altă deosebire între genul Agaricus și Pleurotus ostreatus este faptul că ciupercile Pleurotus ostreatus au o apariție de regulă în buchete, ce pot cuprinde între 2 și 20 carpofori – cei de la baza buchetului având dimensiuni mai mari, iar cei de deasupra mai mici.

Figura 2.2. Aspect al ciupercii Pleurotus la fructificare 1

În schimb, nu toate ciupercile dintr-un buchet ajung la maturitate, o parte din cele de la baza buchetului – din cele mari – ofilindu-se și avortând.

Figura 2.3. Aspect al ciupercii Pleurotus la fructificare 2

2.3. TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A CIUPERCILOR PLEUROTUS

2.3.1. BIOLOGIA CIUPERCILOR PLEUROTUS

De-a lungul creșterii și apoi a dezvoltării, ciupercile trec prin două stadii:

stadiul vegetativ care este reprezentat prin miceliu – miceliu care se află în substratul de creștere;

stadiu fertil, în timpul căruia ciupercile produc spori.

Miceliul este alcătuit din hife sau filamente subțiri, simple sau ramificate, anastomozate care formează o pâslă deasă de culoare albă, argintie sau de alte culori. Aceste hife iau naștere din spori prin germinare atunci când sunt create condițiile favorabile de dezvoltare.

În cazul ciupercilor superioare – așa cum sunt și cele din specia Pleurotus, miceliul este de trei feluri: primar, secundar și terțiar.

Miceliul primar este format din celule cu nucleu haploid, uninucleate. El are o viață scurtă, fiind puțin dezvoltat.

Figura 2.4. Ciclul de viață la Pleurotus ostreatus

Miceliul secundar rezultă în urma plasmogamiei ce are loc pe miceliile primare și este format din celule binucleate. El constituie aparatul vegetativ de lungă durată al Basidiomycetelor.

Miceliul terțiar reprezintă miceliul de fructificare la Basidiomycete fiind format dintr-un tal masiv cu structură asemănătoare țesuturilor de la plantele superioare.

2.3.2. FACTORI BIOLOGICI DE CULTURĂ

La cultivarea ciupercilor Pleurotus, indispensabili sunt următorii factori biologici:

temperatura;

umiditatea;

aerul;

lumina.

Temperatura este un factor decisiv în desfășurarea culturii de ciuperci și diferă de la o etapă de lucru la alta. Astfel, pentru udarea, stropirea sau îmbibarea substratului celulozic, se folosește apă la temperaturi cuprinse vara între 15-200C, iar iarna apă cu temperaturi de 30-350C, iar pentru dezinfecția substratului, apa sau aburul – în unele cazuri se face dezinfecția și prin expunerea materialului celulozic folosit ca substrat la abur pentru o anumită perioadă de timp – trebuie să aibă temperaturi de la 55-900 C.

Temperatura optimă pentru creșterea miceliului la Pleurotus ostreatus este de 24-260 C, dar o creștere destul de bună se poate înregistra și la temperaturi cuprinse între 21-310 C. În timp, s-a observat o creștere a miceliului și la temperaturi de 370 C, dar această creștere nu oferă posibilitatea de formare a carpoforilor.

Valorile temperaturilor necesare pentru fiecare etapă de cultură pentru ciupercile Pleurotus, sunt redate în Tabelul 2.1.

Tabelul 2.1.

Regimul termic la Pleurotus spp.

Apa, un alt factor biologic necesar culturii de ciuperci, utilizată

Ciupercile Pleurotus, comparativ cu alte specii de ciuperci de cultură cunoscute în țara noastră, pot fi găsite și în natură, pe diverse specii de arbori. Menționăm nucul, fagul, plopul și mai rar alte specii.

Figura 2.5. Imagine Pleurotus pe butuc de nuc

2.2.4. BOLI ȘI DĂUNĂTORI ALE CULTURILOR DE CIUPERCI PLEUROTUS

Depășirea temperaturii de 300 C în perioada de creștere a miceliului poate avea efect defavorabil asupra intensității și abundenței primordiilor de fructificare și a formării carpoforilor. În același timp, temperaturile peste 300 C în combinație cu tendința de creștere a temperaturii din substrat din perioada incubării – ciupercile fiind plante termogene, pot declanșa procesul de fermentare în substrat.

2.2.5 METODE DE COMBATERE A BOLILOR ȘI DĂUNĂTORILOR

2.2.6 VALORIFICAREA CIUPERCILOR

CAPITOLUL 3. CULTIVAREA SPECIEI PLEUROTUS OSTREATUS M 2175 PE DIFERITE SUBSTRATURI ÎN REGIM GOSPODĂRESC

Cultivarea speciei Pleurotus ostreatus se realizează în tot mai multe și variate moduri datorită cerințelor de mediu minime necesare și a productivității ridicate. Substratul sterilizat termic a fost introdus în pungi de plastic termorezistente. Inoculul a fost realizat pe boabe de grâu sterilizate, rata de inoculare fiind de aproximativ 1%. Temperatura medie de colonizare/fructificare a fost de aproximativ 170C. S-a observat că toate formulele de substrat au putut susține cultivarea speciei P. ostreatus M 2175, inclusiv formula care conține parțial rumeguș de rășinoase.

Numărul de primordii au fost comparabile cu martorii realizați exclusiv pe rumeguș de fag și coceni tocați. Studiul a evidențiat cu preponderență că această specie de ciuperci are o adaptabilitate semnificativă la diverse tipuri de substrat.

Efectele benefice ale consumului de ciuperci sunt datorate conținutului semnificativ în proteine, fibre alimentare, săruri minerale și diferiți compuși bioactivi (compuși fenolici, flavonoide, vitamine, carotenoizi, tocoferoli, aminoacizi esențiali). Au un conținut redus de lipide, în general de maxim 2.5%. Între speciile de ciuperci compoziția chimică diferă semnificativ, ciupercile sălbatice comestibile având o compoziție mai complexă în compuși bioactivi. În cazul speciilor cultivate, valoarea biologică a fructelor depinde de formula de substrat4.

În România, Oyster mushroom are un consum apropiat speciei Agaricus bisporus, deoarece este considerată a avea o aromă mult mai plăcută, iar valoarea biologică este superioară7. Cultivarea P. ostreatus este facilitată de izolarea unor specii adaptate condițiilor atmosferice, determinând astfel o cultivare în timpul întregului an fără a necesita un efort tehnologic deosebit. Substratul obișnuit (paiele) reprezintă un suport mult mai ieftin și mai ușor de procurat, care elimină importurile. El poate fi obținut fără o investiție în utilaje sau condiții speciale de prelucrare în orice gospodărie individuală. Rumegușul necesar pentru substratul de inoculare este, de asemenea ieftin.

MATERIALE ȘI METODE

Pregătirea culturii

Specia P. ostreatus M 2175 provine de la Mycelia bvba, Belgium.

Miceliul a fost păstrat pe boabe de grâu, în glicerol, la -200C.

Revitalizarea s-a realizat prin cultivare pe mediu PDA (http://en.wikipedia.org).

Cu această cultură s-au inoculat alte cutii Petri cu mediu PDA pentru pregătirea puietului (boabe de grâu sterilizate).

Boabele de grâu au fost sterilizate la 1210C, timp de două ore, într-un borcan de sticlă prevăzut cu filtru de aer.

În ambele cazuri, propagarea miceliului s-a realizat timp de 7 – 10 zile, la 230C, la întuneric, într-un incubator de laborator Labtech8,9.

Tabelul 3.1.

Formulă substrat

Pregătirea substratului

Biomasa vegetală (rumegușul) a provenit de la persoane fizice ce prelucrează materialul lemnos din zona Nehoiu, jud. Buzău, România. Pentru obținerea substraturilor, s-a utilizat rumegușul următoarelor specii: fag, plop, amestec de rășinoase, plop, salcâm, molid (Tabelul 3.1.). Ca martor s-au folosit cocenii și paiele tocate cu ajutorul unui tocător de resturi vegetale OK, bauMax România (Figura 3.1.).

Figura 3.1. Tocător electric de resturi vegetale

Incubarea în perioada de colonizare a substratului s-a realizat la temperaturi cuprinse între 20 și 240C, la întuneric, pe când în perioada fructificării s-a menținut constantă la 170C, umiditate între 50 – 60%, lumină constantă 800 lumeni. Umiditatea a fost menținută prin intermediul unui pulverizator, maxim 2 – 3 udări/zi. S-a utilizat o ventilație naturală.

Pentru monitorizarea permanentă a nivelului umidității și a temperaturii incintei, s-a folosit un termohigrometru

Figura 3.2. Termohigrometru

Valurile s-au succedat la un interval de 7 – 10 zile, în funcție de substrat. Condițiile de mediu necesare au fost realizate într-o incintă sterilă, în interiorul unei case din zona Nehoiu, județul Buzău, România (Figura 3.3.).

Figura 3.3. Aspectul interior al incintei de fructificare în regim domestic

Determinarea valorii pH-ului

Pentru determinarea valorii pH-ului pentru fiecare substrat în parte, timp de câteva zile consecutiv, s-a folosit

Figura 3.4. Hârtie pentru determinarea pH-ului

Determinarea productivității

Productivitatea speciei, pe parcursul celor 3 sau 4 valuri, a fost calculată utilizând următoarea formulă: Productivitate (%) = (cantitate ciuperci proaspete/greutate substrat proaspăt) × 100. De asemenea, eficiența biologică, a fost determinată conform următoarei formule: BE (%) = (cantitate ciuperci proaspete/greutate substrat uscat) × 10010.

Determinarea conținutului proteic total al ciupercilor

Pentru obținerea rezultatelor s-a utilizat metoda Lowry, iar rezultatele au fost exprimate în mg proteină/g ciupercă proaspătă11.

Analize statistice

Rezultatele reprezintă media a cel puțin trei experimente separate.

REZULTATE ȘI CONCLUZII

Cea mai rapidă colonizare a fost observată pentru Martorul, ce conține exclusiv paie, pe când cele două substraturi care provin din specii de rășinoase au prezentat un timp de colonizare mai mare cu aproximativ 40%. Astfel, pentru paie miceliul crește 1.5 – 2 cm/zi, respectiv maxim 0.5 cm/zi pentru formulele de substrat ce conțin specii rășinoase.

În primul val, productivitatea celor doi martori a avut diferențe semnificative, peste 50% (Tabelul 3.2.). Cocenii tocați au determinat o reducere a productivității, respectiv eficienței biologice, în medie de aproximativ două treimi. Utilizarea rumegușului de fag și plop a determinat o creștere medie de aproximativ 50% a productivității față de M2 și cu 25% mai redusă față de cea realizată în cazul paielor de grâu (M1). Eficiența biologică a fost cu aproximativ 10% mai redusă comparativ cu cea obținută în cazul M1. Eficiența biologică s-a dovedit a fi superioară în cazul utilizării rumegușului de plop față de cel de fag.

Suplimentarea substratului cu orez a determinat o creștere a eficienței biologice și a productivității în medie cu 10%. Astfel valoarea medie a productivității pentru substratul S3 a fost de 30.00 ± 1.00 %, iar a eficienței biologice de 52.00 ± 2.00 %.

S-a observat că prin utilizarea exclusivă a rumegușului de plopului s-au putut obține patru valuri, ceea ce a fost interpretat ca o utilizare maximă a substratului, chiar dacă în medie valoarea productivității a fost mai redusă decât în cazul prezenței orezul decorticat (substrat S3). Astfel, ultimul val a avut o productivitate medie redusă, de 5.00 ± 1.00 %. În general, s-a remarcat că prezenta unui singur tip de rumeguș, fără alte suplimente, determină o utilizare lentă și mult mai eficientă, chiar daca prin acest comportament productivitatea scade, în favoarea eficienței biologice. Studiul efectuat este susținut de cercetări anterioare care interpretează comportamentul miceliului de P. ostreatus ca fiind unul de răspuns la conținutul de lignină prezent în substrat. Deși mecanismul enzimatic nu este încă foarte clar, se pare că ar fi dependent de activitatea metabolică a speciei utilizate12.

S-a calculat un timp redus de colonizare și fructificare (primul val) pentru utilizarea ca substrat a paielor și a cocenilor, cu o valoare medie de 10 zile. Pentru folosirea în substrat a speciilor de foioase s-a determinat o apariție a primului val de fructificare după 15 zile. Pentru suplimentarea cu orez decorticat s-a înregistrat o scădere medie cu 2 – 3 zile a perioadei de apariție a primei fructificări. În schimb, utilizarea molidului și a salcâmului a determinat o primă fructificare după aproximativ 20 de zile, perioada fiind împărțită în mod egal între etapa colonizării și momentul apariției primordiilor. Dacă se amestecă cu plop, utilizarea rumegușului de molid nu a influențat în mod negativ intervalul de colonizare și fructificare.

Pentru restul valurilor (maxim 3 valuri) intervalul dintre recoltare și apariția primelor primordii a fost în medie de 7 zile. Al patrulea val a apărut după un interval de 10 până la 15 zile și nu a fost obținut în cazul utilizării de rășinoase în formula de substrat. Acest ultim val, la utilizarea rumegușului de plop, a fost direct influențat de temperatură deoarece creșterea cu 2 până la 3 grade a avut o influență directă prin inexistența celei de a patra fructificări.

Tabelul 3.2. Efectul formulei de substrat asupra valorii medii a productivității și eficienței biologice a speciei P. ostreatus M 2175

Rezultatele obținute au demonstrat că rumegușul susține un cost final de producție competitiv. Deși paiele de grâu sunt principalul component, în România, amestecul a diferite specii de foioase cu rășinoase determină o productivitate ridicată. Acest substrat, comparativ cu paiele, se utilizează în mod direct, pe când paiele necesită o etapă în plus, care constă în mărunțirea lor și necesită un utilaj special. Utilizarea rumegușului intră în competiție cu altă utilizare ce a prins tot mai mult teren în ultima perioadă, odată cu apariția unor sisteme de încălzire tot mai sofisticate, fabricarea de peleți. Aceștia se consideră a fi un combustibil ecologic, regenerabil.

De asemenea, s-a demonstrat că un conținut proteic maxim a fost obținut în cazul formulelor de substrat care au fost suplimentate cu orez decorticat. În schimb, substratul ce folosește rășinoase determină o reducere a conținutului proteic al ciupercilor, cu aproximativ 25.00 ± 0.30 % față de martor (paie de grâu) – substrat M1. Valorile obținute nu depășesc 5.00 ± 0.60 mg/g ciupercă.

Figura 3.5. Fructificare substrat M1

Figura 3.6. Fructificare substrat M2

Figura 3.7. Fructificare substrat S1

Figura 3.8. Fructificare substrat S2

Figura 3.9. Fructificare substrat S3

Figura 3.10. Fructificare substrat S4

Figura 3.11. Fructificare substrat S5

Figura 3.12. Fructificare substrat S6

Figura 3.13. Fructificare substrat S7

Figura 3.14. Fructificare substrat S8

Figura 3.15. Fructificare substrat S9

CAPITOLUL 4. CONCLUZII

Unii autori apreciază faptul că ciupercile de cultură au și un rol terapeutic datorită proprietăților stimulative, organice și cerebrale precum și a celor remineralizante fiind recomandate pentru tratarea anemiei, oboselii și nu în ultimul rând în regimurile fără carne.

În general, ciupercile sunt apreciate de consumatori și datorită gustului lor plăcut, precum și a posibilităților de diversificare a preparatelor culinare pe parcursul întregului an.

Din punct de vedere economic cultura ciupercilor este importantă având în vedere posibilitatea obținerii unor venituri substanțiale de către producători, folosind materii prime relativ ieftine, cum sunt gunoiul de cabaline, paiele de cereale. Valorificarea ciupercilor este asigurată tot timpul anului, datorită faptului că piața nu este saturată și se pot vinde la prețuri convenabile pentru producător, oferta fiind mult mai scăzută comparativ cu cererea. Ciupercile pot constitui de asemenea materie primă pentru fabricile de conserve.

Având în vedere ciclul relativ scurt de cultură (aproximativ 100 de zile), investiția inițială ocazionată de înființarea culturii, se recuperează mai repede comparativ cu alte culturi agricole5.

Cultura ciupercilor Pleurotus ajută la ecologizarea mediului înconjurător prin refolosirea materiilor celulozice și lignicole și transformarea lor în produs utilizat în hrana omului, deci poate fi considerată o afacere cu multiple beneficii în condițiile realizării ei conform tehnologiilor specifice.

În concluzie, studiul efectuat a demonstrat eficiența utilizării rumegușului de rășinoase la cultivarea speciei de ciuperci P. ostreatus M 2175, în special în cazul suplimentării cu rumeguș de plop. Adăugarea de suplimente (orez decorticat) determină o creștere minimă de 10% a utilizării substratului, exprimată prin valoarea eficienței biologice. Rumegușul de plop s-a demonstrat a fi mult mai eficient decât cel de fag, care este utilizat în mod frecvent pentru obținerea de ciuperci. Acest rumeguș este cel puțin la fel de eficient în obținerea ciupercilor Winter Oyster Mushrooms, în regim gospodăresc. Valoarea biologică a acestui rumeguș este demonstrată și prin aceea că, în combinație cu rășinoase, poate susține o productivitate ridicată. Aceste rezultate determină o valorificare superioară a biomasei lemnoase a speciilor de rășinoase.

ANEXA NR. 1

Buletin analize

ANEXA NR. 2

Diplomă obținută la SIMPOZIONUL NAȚIONAL STUDENȚESC ”Biotehnologiile – prezent și viitor” – ediția 2014

BIBLIOGRAFIE

Biotehnologie Generală – note de curs an I;

Market Watch – Intelligent Management http://www.marketwatch.ro – Revista >>Octombrie – Noiembrie 2013 [Nr.159] >> Cercetare & Invatamant superior;

Biotehnologii în industria alimentară – note de curs an III;

Tudor I., 2007. Ciuperci comestibile și medicinale. Lucman, București;

Tudor I., 2010. Cultura ciupercilor Pleurotus. Nomina Lex, București;

Biotehnologiile și Comisia Europeană http://www.curierulnational.ro/Economie/2011-10-25/Biotehnologiile%2Bsi%2BComisia%2BEuropeana

Vamanu E., 2012. Determination of antioxidant and antimicrobial properties of Agaricus bisporus from Romanian markets. Ovidius University Annals of Chemistry, 23, 47-52;

Moonmoon M., Uddin Md. N., Ahmed S., Shelly N. J., Khan Md. A., 2010. Cultivation of different strains of king oyster mushroom (Pleurotus eryngii) on saw dust and rice straw in Bangladesh. Saudi Journal of Biological Sciences, 17, 341–345;

Pathmashini L., Arulnandhy V., Wilson Wijeratnam R.S., 2008. Cultivation of oyster mushroom (Pleurotus ostreatus) on sawdust. Ceylon Journal of Science, 37, 177-182;

Nogueira de Andrade M.C., Filho J.K., Teixeira de Almeida Minhoni M., Coutinho L.N., Figueiredo M.B., 2007. Productivity, biological efficiency, and number of Agaricus blazei mushrooms grown in compost in the presence of Trichoderma sp. and Chaetomium olivacearum contaminants. Brazilian Journal of Microbiology, 38, 243-247;

Vamanu E., Niță S., Vamanu A., 2010. Lucrări practice – Biotehnologii vegetale și animale. Ars Docendi Publishing House, București;

Ruiz-Rodríguez A., Polonia I., Soler-Rivas C., Wichers H.J., 2011. Ligninolytic enzymes activities of Oyster mushrooms cultivated on OMW (olive mill waste) supplemented media, spawn and substrates. International Biodeterioration & Biodegradation, 65, 285-293;

Evenimente de referință în tehnologie – http://www.chemgeneration.com/evenimente de referință în tehnologie;

Mateescu N., 2008, Ciupercile – Cultura ciupercilor Agaricus și Pleurotus – Ghidul ciupercarilor din flora spontană. Ediția a 7-a, M.A.S.T., București