Introducere In Istoria Limbii Romane I G [630984]

GRIGORE BRÂNCUȘ

INTRODUCERE ÎN ISTORIA LIMBII ROMÂNE
I
Ediția a II-a

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României
BRÂNCU Ș, GRIGORE
Introducere în istoria limbii române ed. A II-a /Grigore Brâncu ș
București: Editura Funda ției România de Mâine , 2005
116 p., 20,5 cm
Bibliogr.
ISBN 973-725-224-1 general ISBN 973-725-219-5 vol.1

© Editura Fundaț iei România de Mâine , 2005

Redactor: Maria CERNEA
Tehnoredactor: Laurențiu Cozma TUDOSE
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 17.02.2005; Coli de tipar: 7,25
Format: 16/61×86

Editura și Tipografia Funda ției România de Mâine
Splaiul Independen ței, nr. 313, sector 6, O.P. 83
Tel./Fax: 410.43.80; www.SpiruHaret.ro
e-mail: [anonimizat]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

GRIGORE BRÂNCU Ș

INTRODUCERE
ÎN ISTORIA LIMBII ROMÂNE
I
Ediția a II-a

EDITURA FUNDA ȚIEI ROMÂNIA DE MÂINE
BUCURE ȘTI, 2005

7

CUVÂNT ÎNAINTE

Introducere în istoria limbii române este un curs pentru
studenții facultăț ilor de filologie, conceput în acord cu cerin țele
programei analitice în vigoare. Cuprinde două părți, repartizate pe
semestrele anului universitar. În prima parte, am prezentat problemele
referitoare la originile limbii române și la împrejur ările externe care au
contribuit la evolu ția limbii pân ă în pragul perioadei primelor texte
românești. Am adăugat aici capitolul de fonetic ă istorică, pe care l-am
integrat, potrivit programei, în materia prev ăzută pentru primul semestru
al anului universitar.
Partea a doua a c ărții noastre, care va ap ărea într-un volum aparte,
e consacrat ă gramaticii istorice – un ciclu de lec ții rezervat semestrului
al doilea. Acest volum va cuprinde și bibliografia complet ă a cărții.
Această Introducere se întemeiaz ă pe lucră rile fundamentale de
istorie a limbii române ale lingvi știlor din trecut, precum și pe cercet ările
unor domenii mai restrânse datorate lingvi știlor din genera ția noastră.
Orânduirea capitolelor cor espunde perioadelor de evolu ție a limbii;
modelul, constituit dup ă Istoria limbii române a lui Al. Rosetti, se
regăsește, în parte, în manualul elaborat de Catedra de limba român ă a
Fac
ultății de Litere din Bucure ști (Editura Didactic ă și Pedagogic ă,
1978, coordonator: Florica Dimitrescu).
Expunerea noastr ă are caracterul unei sinteze; de aceea, am
evitat detaliile inutile, ipot ezele neverificate, explicaț iile superficiale,
aglomeră rile de fapte. Am dat o extindere mai mare capitolului
privind latina dun ăreană din considerentul c ă în aceast ă primă
perioadă a istoriei limbii apar, chiar și numai sub forma unor
tendințe, cele mai multe dintre particularit ățile românei. Am înglobat
în acest capitol și domeniul substratului traco-dac, pentru c ă acesta
reprezintă, de fapt, o influență asupra latinei dun ărene. Am prezentat,

8pe scurt, problema form ării dialectelor române ști, ca o întregire a
capitolului privitor la româna comun ă, adăugând aici și câteva
considera ții în legă tură cu perioada de început a dacoromânei, dintre
secolele al XIII-lea – al XV-lea. Asupra raporturilor românei cu
limbile vecine am stă ruit mai puț in, pentru c ă acestea afecteaz ă numai
vocabularul. La problema influen țelor inverse, ale românei asupra
limbilor din jur, am renun țat din motivul c ă acestea nu privesc
evoluția propriu-zis ă a limbii noastre. În capitolul de fonetic ă istorică
am evitat cazurile izolate, luând în considera ție, în mod special, legile
importante care au guvernat dezvoltarea sistemului vocalic ș i
consonantic în trecerea de la latin ă la română .
Sperăm că cititorul acestei c ărți își va putea forma o imagine gene-
rală asupra evoluț iei românei, de la origini pân ă la primele documente
scrise.

AUTORUL

5

CUPRINS

Cuvânt înainte ……………………………………………………… 7
Partea întâi
I. ORIGINILE LIMBII ROMÂNE ……………………………… 9
1. Romanizarea Daciei. Consecin țe lingvistice …………………. 9
2. Continuitatea româneasc ă la nordul Dun ării. Argumente lingvistice 13
3. Definiția genealogic ă a limbii române ……………………….. 16
4. Latina vulgar ă ………………………………………………… 17
5. Latina dun ăreană ……………………………………………… 19
A. Vocalismul ……………………………………………. 20
B. Consonantismul ………………………………………. 22C. Morfologie și sintaxă ………………………………….. 25
a. Substantivul ……………………………………. 25b. Adjectivul ……………………………………… 27c. Pronumele ……………………………………… 27
d. Verbul ………………………………………….. 28
e. Adverbul ……………………………………….. 29f. Prepozi ția. Conjunc ția ………..………………… 29
Sintaxa ………………………………………….. 29
D. Lexicul (clasific ări) ………….……………………….. 30
6. Substratul limbii române ……………………………………… 42
Fonetică …………………………………………… 46
Morfologie și sintax ă ……………………………… 47
Lexic ……………………………………………… 48
II. ROMÂNA COMUN Ă …………………………………………. 52
A. Fonetic ă ………………………………………………. 54
B. Gramatică ……………………………………………… 56
C. Lexic ………………………………………………….. 60

6III. ORIGINEA DIALECTELOR ROMÂNE ȘTI ………………. 62
IV. LIMBA ROMÂN Ă ÎNTRE SECOLELE AL XIII-LEA ȘI
AL XV-LEA …………………………………………………… 66
V. ROMÂNA ÎN CONTACT CU LIMBILE VECINE ………… 70
1. Influenț a slavă ………………………………………………… 70
2. Influenț a maghiar ă …………………………………………… 78
3. Influenț a turcă ………………………………………………… 79
4. Influenț a greacă ………………………………………………. 81
Partea a doua
I. FONETIC Ă ISTORIC Ă ……………………………………….. 85
A. Schimb ările fonetice ………………………………….. 85
B. Accidentele fonetice ………………………………….. 88
C. Accentul ………………………………………………. 92D. Vocalele noi: ă; î ……………………………………… 96
E. Diftongii ……………..………………………………… 102F. Triftongii ……………………………………………… 105G. Evoluția vocalelor neaccentuate ………………………. 105
H. Evoluția vocalelor în pozi ție nazală ………………….. 107
I. Consonantismul ………………………………………… 108

9PARTEA ÎNTÂI

I. ORIGINILE LIMBII ROMÂNE

1. ROMANIZAREA DACIEI.
CONSECIN ȚELE LINGVISTICE

În urma războaielor din Mun ții Orăștiei (101-106), Dacia e cucerit ă
și înglobată în Imperiu. Începe apoi un proces intens, dinamic și rapid, de
romanizare a noii provincii. Latina se impune în Dacia ca limbă oficială,
folosită în armată, administra ție, comerț. Indigenii sunt atra și de formele
superioare ale civiliza ției și culturii romane. Sunt adu și în Dacia numero și
coloniști „pentru popularea ora șelor și cultivarea ogoarelor” (Eutropius,
sec. IV). Pentru to ți aceștia, care proveneau de pe tot cuprinsul împ ărăției
romane (ex toto orbe Romano ), latina era o lingua franca , adică un mijloc
unic de comunicare, indispensabil unei popula ții constituite din etnii
diferite. Cu acest statut de limb ă unică, latina se impune și populației
indigene din Dacia. Un factor important al romaniz ării a fost, evident, și
cel militar, pentru c ă diversitatea etnic ă a armatei romane impunea, în
mod necesar, un mijloc unic de comunicare. Acest caracter și-l păstrează
lati
na și în procesul romaniz ării dacilor.
Stăpânirea romană întemeiaz ă în Dacia peste 40 de oraș e, ceea ce
înseamnă că se produsese o colonizare masiv ă a noii provincii: Ulpia
Traiana (= Sarmizegetusa), Apulum (= Alba Iulia), Potaissa (= Turda),
Napoca (= Cluj), Dierna (= Or șova), Porolissum (= Moigrad, jude țul
Sălaj), Comidava (= Râ șnov), Drobeta, Daphne (= Olteni ța), Ampelum
(= Zlatna), Sucidava (= Celei) etc. Urbanizarea provinciei devine o
condiție esențială a romaniz ării. Satele, prin natura lor, sunt mai refractare
la înnoirile aduse de cuceritori; de aceea, romanizarea se realizeaz ă mai
greu în mediile rurale. Totu și, romanii au întemeiat și numeroase localit ăți
rurale pentru „dezvoltarea agriculturii”. Se fac drumuri (unele dintre ele leagă Dacia de provinciile veci ne), se construiesc poduri și apeducte, se
intensifică exploatarea minelor de aur și de sare, se dezvolt ă comerțul
(intern și extern), se intensific ă cultivarea p ământului. Tineri b ăștinași
sunt înrola ți în armata romană . Au loc c ăsătorii între femei dace și
veterani (solda ți lăsați la vatră după te
rminarea serviciului militar). Se

10creează școli (s-au descoperit condeie – stili – de scris pe t ăblițe cerate),
se construiesc temple, amfiteatre, terme, pie țe publice. Se poate spune c ă
romanizarea Daciei a fost un proces de mare anvergur ă, care a determinat
integrarea localnicilor în modul de via ță, material și spiritual, de tip
roman. Consecin ța cea mai important ă a romaniz ării a fost însu șirea
limbii latine de c ătre populaț ia autohton ă.
Stăpânirea romană în Dacia a durat 165 de ani, timp în aparen ță
insuficient pentru des ăvârșirea procesului complicat al romaniz ării. Sunt
însă unele circumstan țe externe care au favorizat dinamica acestui proces.
Dacia a fost printre ultimele provin cii cucerite, prin urmare, romanii
căpătaseră o mare experien ță privind organizarea coloniz ării noilor
teritorii. În provinciile din sudul Dun ării, Illyricum și cele dou ă Moesii,
cucerite cu mult mai devreme, pulsa o intens ă viață romană. În Scythia
Minor (Dobrogea), romanizat ă înaintea cuceririi Daciei, erau câteva ora șe
înfloritoare: Carsium (Hâr șova), Dinogetia (M ăcin), Troesmis, Capidava,
Axiopolis. Prin urmare, centr ele romanizate din sudul Dun ării au fost un
factor important de stimulare a romaniz ării la nordul fluviului.
Trebuie ad ăugat, de asemenea, c ă în Dacia p ătrunseseră, cu mult
înainte de cucerire, unele elemente care preg ăteau procesul romaniz ării:
negustori, meseria și, constructori, dezertori, misionari etc., to ți latinofoni.
E posibil ca la curtea lui Decebal și chiar a lui Burebista, cu dou ă secole
mai înainte, limba latină să fi fost cunoscut ă de către pătura conduc ătoare
și folosită în relațiile diplomatice cu Imperiul Roman.
Impunerea limbii latine s-a petrecut în dauna limbii autohtone, a
indigenilor, care, încetul cu încetul, și-a restrâns întrebuin țarea, de la
cadrul familial pân ă la dispari ția totală. În toată această perioadă,
populația autohton ă a Daciei devine bilingv ă, adică utilizează atât latina
cât și traco-daca.
Foarte probabil c ă, în secolul al III-lea d.Hr., latina prevala în
relațiile dintre locuitorii provinciei, mai exact dintre localnici și cuceritori,
dovadă că, la 212, împă ratul Caracalla dă celebrul edict Constitutio
Antoniniana prin care to ți locuitorii liberi ai Daciei sunt considera ți
cetățen
i romani. Era o recunoa ștere oficial ă că latina intrase definitiv în
uzul lingvistic popular al dacilor. Ultimele știri privitoare la întrebuin țarea
limbii autohtone dateaz ă din secolul al VI-lea.
Latina era nu numai limba unei mari civiliza ții, ci și aceea a unei
strălucite culturi scrise, ceea ce a contribuit enorm la impunerea ei în
Dacia și la uitarea, cu vremea, a idiomului local. Se cunosc aproape 3.000
de inscrip ții în latină, descoperite în provincia de la nordul Dun ării. Pe

11lângă numele de persoane latine, se recunosc în inscripț ii și nume dacice,
alături de altele – grece ști, germanice, orientale etc. – de unde concluzia
că se făcuseră colonizări masive în teritoriul Daciei. Din câte știm astăzi,
autohtonii nu scriau, aveau, ca multe alte popoare vechi, o cultur ă orală .
Refuzarea scrisului de c ătre o popula ție atât de numeroas ă cum erau
traco-dacii, învecina ți cu lumea greac ă și romană, are, foarte probabil,
rațiuni religioase. În perioada romaniz ării însă, scrisul începe s ă fie
folosit, o dat ă cu învățământul elementar, și de către dacii din mediul
urban și chiar din cel rural.
Părăsirea oficială a Daciei a fost ordonată de către împăratul
Aurelian la a. 275. S-au retras, în lini ște, în sudul Dun ării, armata și
aparatul func ționăresc, nu și grosul popula ției. Romanii men țin însă în
continua
re controlul asupra Dun ării; orașele Dierna, Drobeta, Sucidava,
Daphne, de pe malul stâng, sunt tot sub st ăpânirea romană . În sud se
înființ ează provinciile Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, de unde
concluzia c ă retragerea militară din Dacia a fost din timp organizat ă, mai
cu seamă că și populația tracă de la sudul fluviului fusese romanizat ă.
Legăturile dintre cele dou ă zone romane, de la nord și sud de Dun ăre, nu
au fost întrer upte niciodat ă. Romanii au încercat s ă recucereasc ă Dacia în
secolul al IV-lea, sub Constantin cel Mare, și în secolul al VI-lea, sub
Iustinian. Constantin construie ște un pod peste Dun ăre, la Sucidava, ceea
ce înseamn ă că la nord de fluviu exista o popula ție romanizat ă. Evacuarea
militară și administrativ ă a Daciei a fost determinat ă nu atât de atacurile
goților (la 250, romanii sunt înfrân ți de goți la Abrittus), cât mai ales de
nevoile restaur ării liniștii Imperiului, de fixarea unei frontiere mai sigure
la Dunăre. Pă răsirea militar ă a provinciei Dacia a permis p ătr underea în
interiorul ei a a șa-numiț ilor daci liberi (sau m ărginași) și a carpilor (tot
din neamul dacilor), din nordul și estul Daciei romane. Ace știa au fost
asimilați, lingvistic, repede. S-ar putea spune c ă s-a produs a doua
romanizare, dar în sens invers fa ță de cea precedent ă, adică populaț ia
nou-venită a fost asimilată în masa romanicilor. Dacii liberi î și însușesc,
cu mijloace proprii de articular e, latina din Dacia, ajuns ă într-un anumit
stadiu de evolu ție.
După retragerea oficial ă de la 275, evenimentul cel mai important
care prive ște lumea romanic ă din Dacia este r ăspândirea foarte repede a
creștinismului. Noua religie cuprinde mai întâi centrele urbane; locuitorii
satelor accept ă mai târziu cre știnismul, dovad ă că derivatul paganus (de
la pagus „sat”) „locuitor al satu lui” a devenit în română păgân.

12Prin edictul din 313, dat de Constantin cel Mare, cre știnismul
devine religie oficial ă în Imperiu. Terminologia fundamental ă creștină
este în român ă de origine latin ă: creștin, biseric ă, preot, Dumnezeu etc.;
de aici, concluzia c ă religia cre ștină a fost difuzat ă atât la sudul, cât și la
nordul Dun ării, în limba latin ă, prin urmare dacoromanii înv ățaseră
latinește. Popula ția din Dacia va fi cunoscut noua religie și înainte de
edictul din 313, prin cre știnii refugia ți din sud din cauza persecu țiilor,
prin solda ții creștini din armata roman ă care proveneau din Orient. De
la începutul secolului al IV-lea, ne parvine primul document cre știn
descoperit în Dacia, inscrip ția de la Biertan (jude țul Sibiu): Ego
Zenovius votum posui „Eu, Zenobius, am depus ofranda” (sau alt ă
traducere posibil ă: „Eu Zenobius am îndeplinit juruin ța”). Inscrip ția e
pe o tăbliță de bronz, de care atârn ă un disc în cadrul că ruia se afl ă
monogramul lui Cristos.
La 341, gotul Wulfila apare ca ep iscop în câmpia Munteniei, ceea
ce arată că exista u deja comunit ăți creștine, numite, probabil, popoare
(din lat. populus ). În Moesia ș i în Scythia Minor, episcopiile, forme de
organizare superioar ă a vieții creștine, erau mai numeroase. Episcopul
Wulfila traduce Biblia în gotic ă, în care s-au strecurat și unele latinisme.
În română însă, elemente gotice nu exist ă (probabil, nasture ).
La 375, nă vălesc hunii, care împing pe go ți în sudul Dun ării.
Dacoromanii p ărăsesc orașele și se retrag mai cu seam ă pe văile
munților. Hunii, stabili ți mai ales în Pannonia, nu au l ăsat urme în limba
română; de altfel, limba lor nici nu se cunoa ște (doar numele Attila ). La
mijlocul secolului al V-lea, hunii sunt înfrân ți de gepizi, un neam gotic,
care și-au creat un regat puternic în Banat și Iugoslavia. La mijlocul
secolului al VI-lea, gepizii sunt b ătuți de longobarzi și de avari. Nici
unii, nici al ții nu au influen țat în vreun fel româna, în plin proces de
formare. Probabil, de la avari ar fi r ămas în român ă cuvântul scrum ,
dacă nu cumva, mai degrab ă, acesta e preluat din substratul dacic.
La începutul secolului al VI-lea, coboar ă în părțile noastre slavii, ca
nomazi, care se sedentarizeaz ă la nordul Dun ării. O bun ă parte dintre ei
trec fluviul, în sud, unde se stabilesc definitiv. Cei r ămași la nordul
Dunării sunt asimila ți în masa de români. Influen ța slavă, mai întâi orală ,
populară, începe prin secolul al IX-lea; mai târziu, aceasta se petrece pe
cale cultă , oficială, în biseric ă și administra ția publică. Simbioza româ-
no-slavă în vechea Dacie este un argument foarte important privind
continuitatea româneasc ă la nordul Dună rii.
În toată această lungă perioadă, în care p ământul vechii Dacii a fost
invadat de popula țiile migratoare, via ța economic ă și socială a dacoro-

13mânilor a continuat în mod sedentar. Ei nu au opus nici o rezisten ță în
fața năvălitorilor, au adoptat o via ță rustică, retrași în zone de deal, de
munte, pe vă ile ferite ale râurilor, ocupându-se cu cre șterea vitelor, cu
agricultura, mor ăritul, viticultura, avic ultura, cu industria casnic ă,
îndeletniciri prin care se explic ă menținerea în român ă a terminologiilor
latinești respective. Satele lor vor fi fost înt ărite cu șanțuri, căci lat.
fossatum „șanț” a devenit sat, printr-o restrângere metonimic ă. Păstrarea
din latină a unor cuvinte, ca a cumpă ra, a vinde, a împrumuta, negustor,
negoț etc., ar dovedi c ă în Dacia se fă cea comer ț.

2. CONTINUITATEA ROMÂNEASC Ă
LA NORDUL DUN ĂRII. ARGUMENTE LINGVISTICE

Unii istorici str ăini au contestat vehement continuitatea româ-
nească la nordul Dună rii, după retragerea oficial ă de la 275, susț inând
ideea că Aurelian ar fi evacuat în sud întreaga popula ție a Daciei și că
ro
mânii ar fi revenit în teritoriul nord-dună rean târziu, c ătre secolele
al X-lea – al XIII-lea, dup ă ce ungurii au ocupat Transilvania.
Prin cercet ările arheologice s-au adus numeroase dovezi concrete
privind persistenț a elementului român esc în Dacia, în tot cursul Evului
Mediu. Adă ugăm aici argumente de ordin lingvistic.
a. Cuvintele preromane pe care româna le are în comun cu albaneza
nu sunt împrumuturi târzii pe care româna le-ar fi f ăcut din albanez ă în
sudul Dun ării, ci mo șteniri din substratul traco-dac, independente de
albaneză. Aceste cuvinte reflect ă, ca ș i vocabularul latin mo ștenit,
rusticitatea vie ții dacoromanilor de dup ă 275. Ele au acela și compor-
tament de evoluț ie ca ș i elementele latine, ceea ce înseamnă că româna
le-a moștenit ca elemente latine propriu-zi se. Unele cuvinte din acest fond
au înțelesuri necunoscute în sudul Dun ării, cum este cazul lui moș, cu
semnificaț ia funciar ă de „moșie, pământ moștenit”. La acest fond de
nume comune se adaug ă hidronimia major ă de pe cuprinsul României,
transmisă prin latină . Modific ările fonetice suferite de aceste nume în
evoluția lor se explic ă prin criterii interne, nu presupun un intermediar
slav sau maghiar. De precizat c ă num ele de a șezări urbane nu s-au p ăstrat,
pentru că acestea au fost distruse de huni, dacoromânii continuând s ă
trăiască în sate.
b. Latina din Dacia a evoluat ca idiom relativ unitar, reflectând
astfel unitatea de cultur ă și de civiliza ție a poporului român. Unificarea
politică (și, implicit, lingvistic ă) a Daciei în timpul lui Decebal a creat

14condiții favorabile latinei de a se menț ine ca idiom unitar. Influen ța
autohtonă, petrecut ă în condi ții speciale de bilingvism al popula ției
indigene, a fost uniform ă tot datorit ă unității latinei.
c. Cuvântul român (cu forma veche rumân ), provenit din lat.
romanus , este o dovadă puternică a permanen ței române ști la nord de
Dunăre. Semnifica ția popular ă a acestui cuvânt de „ țăran, agricultor”, de
la care a derivat aceea de „iobag, vecin”, exprim ă în sens larg leg ătura
românului cu p ământul. Și vlah, termen cu care vecinii îi numeau pe
români, este un semn al continuităț ii; în vechea germanic ă, și de acolo în
slavă, vlah avea înțelesul de „romanic”.
Țară, din lat. terra, a avut o evolu ție semantic ă specific românească :
„șes, câmpie, loc cultivat, loc de agricultur ă, așezare rural ă, sat”, apoi
„popor, ținut, stat, patrie”, sensuri pe care ț ară nu le putea dezvolta decât
în graiul unei popula ți i stabile de agricultori și păstori.
Terminologia fundamental ă a așezărilor sociale (sat, c ătun), a casei
și a gospod ăriei rurale provine din latin ă și din substratul traco-dac.
d. Românii s-au cre știnat la nordul Dună rii; în biserica din Dacia,
s-a folosit la început limba latină . Introducerea limbii slave în biserica
românească s-a petrecut înainte de rev ărsarea ungurilor, dovad ă că
această limbă s-a impus și în biserica ortodox ă din Transilvania, ceea ce
Coroana maghiară n-ar fi acceptat.
Adoptarea cre știnismului în limba latin ă presupune sedentarismul
populației dacoromane, existen ța comunit ăților sociale stabile.
Terminologia religioas ă fundamental ă din român ă este latin ă. Și
unele cuvinte indigene s-au integrat în terminologia cre ștină, cum este
cazul lui moș, cu sensul care se refer ă la cultul morț ilor.
e. Româna de la nordul Dun ării este mai fidel ă latinității decât
dialectele române ști din sudul Dun ării, fapt explicabil prin statornicia înc ă
de la începuturi a dacoromânilo r. Gh. Giuglea a întocmit o list ă de peste
400 de cuvinte de origine latin ă din dacoromân ă care lipsesc din aromân ă.
Aceeași observație e valabil ă și pentru elementele din substrat; acestea
sunt mai numeroase în dacoromân ă decât în dialectele sudice.
S. Pușcariu a ar ătat că există un număr important de cuvinte de
origine latin ă cunoscute numai în aria transcarpatică : arină, păcurar, nea,
pedestru „om nevoia ș”, cute, moare (muria), curechi, ră runchi etc. Dacă
românii ar fi revenit în Transilvania târziu, dup ă secolul al XIII-lea, ar fi
pierdut aceste elemente și și-ar fi însu șit corespondentele care circul ă prin
Muntenia: nisip, varz ă, usturoi, cioban, z ăpadă, gresie etc.
f. Un argument de seam ă pentru continuitatea în Dacia Traiana îl
reprezintă terminologiile speciale privitoare la îndeletnicirile str ăvechi ale

15românilor: agricultura, p ăstoritul, viticultura, albin ăritul, morăritul. Pentru
toate acestea, termenii fundament ali sunt de origine latin ă și traco-dac ă.
Aceș ti termeni sunt cunoscu ți în toate zonele române ști.
g. Prezența elementelor slave în fondul lexical comun, precum și în
cel onomastic, este o m ărturie prețioasă pentru continuitatea româneasc ă
în spațiul nord-dun ărean. Faptul c ă slavii din fosta Dacie au sfâr șit prin a
fi asimilați de români arat ă că aceștia, românii, erau și foarte numero și și
cu o cultur ă și o civiliza ție superioare.
h. În seria argumentelor lingvi stice pentru continuitatea noastr ă în
aria transcarpatic ă poate fi ad ăugat și acela al istoriei dialectului
istroromân. Cei mai mul ți lingviști (Hasdeu, Densusianu, Rosetti) sus țin
teoria că istroromânii au plecat, împin și de unguri, din Banat, Hunedoara,
sudul Crișanei. Nu exist ă elemente maghiare în istroromân ă.
Sub aceea și presiune social ă, economic ă și poli tică, alt grup de
români s-a îndep ărtat spre nord-vest, în ținuturile Moraviei, unde au fost
asimilați cu vremea de slavi.
Cât privește originea meglenoromânilor, Ovid Densusianu sus ține
că aceștia, situați astăzi la nord de golful Salonic, ar fi coborât de prin
Bihor, în secolul al XI-lea. E o ipotez ă care nu trebuie ignorat ă.
Prin urmare, în ținuturile de ba ștină ale Transilvaniei exista, la
pătrunderea maghiarilor, un clocot de via ță româneasc ă.
Transilvania a fost cetatea care a conservat cu cea mai mare
tenacitate elementul latin mo ștenit.
Constituirea grai urilor dacoromâne e un proces care se continu ă
dinspre Transilvania spre Moldova, Muntenia, Oltenia, observa ție care se
poate verifica urm ărindu-se h ărțile Atlasului Lingvistic Român. De
exemplu, particularit ăți ale graiului din Maramure ș se extind spre
Bucovina și Moldova, tr ăsături bă nățene se infiltreaz ă în Oltenia, altele,
aparținând graiurilor din sudul Ardealului, p ătrund în cele din nordul
Munteniei. Estul Munteniei și Dobrogea sunt regiuni în care se recunosc
cuvinte și fonetisme proprii graiurilor tr anscarpatice, urme lingvistice ale
transhuman ței pastorale. Se poate trage de aici și o concluzie de ordin
istoric: rev ărs area elementului românesc s-a petrecut dinspre Transilvania
spre provinciile de la sud și est de Carpa ți, și nu invers. Capitalele Mol-
dovei și Țării Române ști sunt situate, în timp, dinspre munte spre câmpie:
Baia, Suceava, Ia și; Câmpulung, Curtea de Arge ș, Târgoviște, Bucure ști.
Dacă românii ar fi „desc ălecat” târziu venind din sudul Dun ării, capitalele
țărilor lor ar fi fost întemeiate mai spre sud. De asemenea, ei ar fi
întemeiat o singură țară, nu două (Muntenia și Moldova).

163. DEFINIȚ IA GENEALOGIC Ă
A LIMBII ROMÂNE

Reținem aici defini ția foarte cuprinz ătoare dată de Al. Rosetti:
„Limba român ă este limba latin ă vorbită în mod neîntrerupt în partea
orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dun ărene romani-
zate (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia superioar ă și inferioar ă),
din momentul p ătrunderii limbii latine în aceste provincii și până în zilele
noastre”. Din aceast ă definiț ie se reține faptul c ă esența latină a limbii
române a fost conservată cu fidelitate de la origini pân ă astăzi. Româna,
ca toate limbile romanice, continuă aspectul vorbit al limbii latine. Ea „s-a
format” pe o larg ă arie romanizată , situată atât la nordul cât și la sudul
Dunării. Rosetti invoc ă, totodată, conștiința românilor, din toate
perioadele istoriei lor, c ă vorbesc aceea și limbă cu a strămoșilor și că pri n
limbă se deosebesc de popoarele vecine. „Acei care ne-au transmis limba
latină – scrie Al. Rosetti – din tat ă în fiu, în aceste p ărți dunărene, au avut
întotdeauna con știința că vorbesc aceea și limbă (latina), spre deosebire de
acei care vorbeau alte limbi. Se poat e, deci, vorbi, în acest caz, de
«voinț a» vorbitorilor de a întrebuin ța o anumit ă limbă și nu alta”.
Sortită să evolueze izolat, într-o zon ă cu vecin ătăți nonromanice,
româna a suferit numeroase transform ări, multe dintre ele datorate
influenț ei limbilor cu care a venit în contact. Se poate spune c ă dintr-un
anumit punct de vedere româna este ș i un idiom balcanic. Preciz ările lui
Rosetti în aceast ă privință sunt remarcabile: „Oricât de mult s-a îndep ărtat
limba român ă de tipul latin și oricât de mult s-ar mai îndep ărta de el în
cursul evolu ției sale ulterioare, nimic nu se va schimba prin aceasta în
raporturile de filia ție dintre latină și limba român ă, aceasta fiind pur și
simplu transformarea, potrivit împrejur ărilor, a celei dintâi”. A șadar,
trecerea de la o faz ă la alta în evol uția limbii române nu presupune
schimbări care să altereze caracterul ei latin, unitatea structurii ei latine de
la origini pân ă astăzi.
Cât privește epoca „form ării” limbii române, Al. Rosetti precizeaz ă
că „în nici unul din momentele sale, ca și pentru celelalte limbi romanice
occidentale, nu poat e fi vorba de «formarea» limbii române, c ăci româna,
ca oricare dintre limbile romanice, nu este altceva decât latina vorbit ă fără
întrerupere în provinciile Imperiului Roman, de la cucerirea roman ă și
până în zilele noastre”. O limb ă este format ă și, în acela și timp, în
continuă formare.

174. LATINA VULGAR Ă

Româna face parte din familia limbilor romanice, ca și franceza,
italiana, spaniola, portugheza, prov ensala, catalona, retoromana, sarda și
dalmata (aceasta din urm ă a dispărut către sfârșitul secolului al XIX-lea).
La baza acestor limbi, deci și a românei, se află latina vulgar ă (sau
populară; lat. vulgaris „popular”). Aceasta re prezenta aspectul vorbit,
uzual, familiar, al latinei, era idiomul de conversa ție curentă al păturilor
mijlocii ale societ ății (sermo vulgaris, sermo rusticus ), limba țăranilor, a
soldaților, meșteșugarilor, negustorilor. Ea se opunea latinei clasice,
aspectul îngrijit, literar, cult, sava nt, supus normelor codificate prin
gramatici și prin tradi ția literară, limba marilor scriitori latini (din secolul
II î.Hr. pân ă spre sfârșitul secolului I d. Hr.). Deosebirile dintre cele dou ă
aspecte ale latinei nu erau esen țiale, erau deosebiri de pronun țare și de
vocabular. De fapt, latina vulgar ă, atât cât diferea de cea clasic ă, era un
„ansamblu de tendin țe” a căror evolu ție a dus la na șterea limbilor
romanice. Liber ă de rigiditatea normelor care caracteriza latina clasic ă, ea
era supusă ușor m odific ărilor, inova țiilor, prin urmare se îndep ărta mereu
de latina literar ă, fixată în scrieri. Studiul inscrip țiilor și compara ția dintre
diferitele limbi romanice arat ă că latina vulgară de la baza limbii române
nu diferă de latina vorbit ă în celelalte provincii ale Imperiului. „Unitatea
latinei vulgare – arat ă Rosetti – este admis ă ca o dogm ă ce nu sufer ă
dezmințire și ea s-a men ținut atâta timp cât puterea centrală a avut
posibilitatea s ă impună o limbă comună întregului Imperiu Roman, adic ă
până către sfârșitul secolului al IV-lea pentru Imperiul de Orient și
sfârșitul secolului al VI-lea…. pent ru provinciile occidentale”.
Vorbită pe un teritoriu atât de vast și de o mul țime imens ă de
oameni apar ținând la etnii diferite, latina vulgar ă va fi avut totu și unele
diferențieri de pronun ție sau de vocabular de la o regiune la alta, dar
acestea nu afectau caracterul ei unitar, nu constituiau variante dialectale ale latinei vulgare, care era o limb ă comună. Unitatea acesteia s-a
menținut cât t
imp a existat o unitate teritorial ă și politică a Imperiului.
Spre sfârșitul secolului al IV-l ea, se produce o împă rțire a Imperiului
Roman în Imperiul de R ăsărit, cu capitala la Constantinopol, și Imperiul
de Apus, cu capitala mai întâi la Ravena și apoi la Roma. Dup ă această
separare, latina din zona carpato-dun ăreană evolueaz ă izolată de latina
occidental ă, împrejurare care accentueaz ă caracterul ei rustic. A șa se
explică faptul că româna nu a mo ștenit vocabularul citadin, transmis îns ă
limbilor romanice apusene: villa (fr. ville ), via (fr. voie), platea

18(it. piazza ). Inovațiile fonetice și lexicale produse în centrul romanit ății, în
Italia, nu mai ajung în latina din Dacia. Prin izolarea timpurie a latinei
orientale se explic ă faptul că româna este mult mai conservatoare decât
celelalte limbi romanice, este, spus în al ți termeni, mai fidel ă latinității.
În general, după secolul al VI-lea, în urma destr ămării unității
politice a Imperiului și când invaziile barbarilor împiedic ă orice cale de
comunicare între grupurile de latinofoni, începe o evoluț ie separat ă,
izolată, a latinei vulgare din diversele regiuni ale Romaniei.
Cum se studiază latina vulgar ă? Nu exist ă texte în latina vulgar ă,
există numai texte care con țin vulgarisme. Sursa cea mai important ă
pentru cunoa șterea acestui aspect al latinei o reprezint ă inscripțiile, în
special cele cu caracter privat (p arietale, funerare, comemorative,
imprecații). Inscrip țiile de pe tot cuprinsul ro manic au fost publicate sub
titlul Corpus Inscriptionum Latinarum (16 volume, primul în 1862,
ultimul în 1956). Istorici și filologi români (D.M. Pippidi, I.I. Russu, Gr.
Florescu, C.C. Petolescu, Sorin Stat i, Emilian Popescu) au publicat un
număr apreciabil de volume cu inscrip ții latine descoperite în România.
Studii asupra acestora a întreprins mai cu seam ă H. Mihăescu, Limba
latină în provinciile dună rene ale Imperiului Roman , București, 1960.
În afa
ră de inscrip ții, există și unele documente în care se
precizează cu exactitate formele de latin ă vulgară în raport cu cele clasice.
Foarte important din aces t punct de vedere este Appendix Probi , un fel de
îndreptar ortoepic și gramatical. Acesta însumeaz ă 227 de cuvinte
considerate corecte, figurând al ături de corespondentele lor corupte.
Appendix Probi e un document normativ, cu autor necunoscut, care ar
data din secolul al III-lea; el e anexat la un tratat al gramaticului Probus. Iată câteva exemple care intereseaz ă în mod special limba română :
uetulus non ueclus (rom. vechi)
pecten non pectinis (rom. pieptene )
acre non acrum (rom. acru )
calida non calda (rom. cald ă)
tristis non tristus (rom. trist)
alueus non albeus (rom. albie )
auris non oricla (rom. ureche )
palumbes non palumbus (rom. porumb )
oculus non oclus (rom. ochi)
stabulum non stablum (rom. staur )
nurus non nura (rom. noră)
socrus non socra (rom. soacr ă)

19riuus non rius (rom. râu )
viridis non virdis (rom. verde)
februarius non febrarius (rom. făurar)
Variantele din dreapta sunt proprii latinei vorbite. Ele con țin
modificări recunoscute ș i în reflexele române ști, pe care le-am notat în
paranteză .
Alt text cu elemente de latin ă vulgară este Peregrinatio Egeriae ,
descrierea unei c ălătorii la locurile sfinte ( ad loca sancta ) făcută de Egeria ,
o călugăriță spaniolă; textul acesta ar data din jurul anului 400. De remarcat
în acest text, între altele, frecven ța ridicată a adjectivului ille așezat după
substantivul determinat și având o valoare care ar anun ța articolul postpus
din român ă: montes illi „munții, munții aceia” (dar ș i illi montes , cu topica
preferată de articularea proclitic ă din Romania Occidental ă).
Elemente de latin ă vorbită , folosite îns ă în scopuri stilistice, se
întâlnesc și în textele literare ale unor mari autori, de exemplu în
comediile lui Plaut (secolele al III-lea–al II-lea î.Hr.), în coresponden ța lui
Cicero (sec. I î.Hr.), în romanul de dragoste și aventuri Satyricon al lui
Petronius (secolul I d. Hr.) etc.
Elemente de latin ă vulgară pot fi reconstituite și prin compara ția
limbilor romanice, la care sunt atrase și limbile care au suferit de timpuriu
o influență latină, cum sunt albaneza, greaca, germana veche.

5. LATINA DUN ĂREANĂ

La baza limbii române se afl ă latina dun ăreană (sau carpato-
dună reană), pe care o putem reconstitui atât prin studiul celor aproape
3.000 de inscrip ții din Dacia (la care se pot ad ăuga alte cca. 3.000
descoperite în cele dou ă Moesii), cât și prin compara ția românei cu
celelalte idiomuri romanice. Inscrip țiile reflect ă, prin „gre șelile” pe
care le con țin, tendinț ele de evolu ție ale foneticii, morfologiei și
lexicului latinei vorbite. Aceste tendinț e devin, cu timpul, reguli ale
limbii române. În general, latina vorbit ă în Dacia nu diferea esen țial de
latina vorbit ă în aria balcanic ă sau în zonele apusene ale Imperiului;
deosebirile dialectale vor fi fost neînsemnate. De aceea, descrierea latinei dun ărene se identific ă, în bună măsură, cu descrierea latinei
vulgare de pe întreg cuprinsul romanic. Unitatea latinei vulgare începe să se destrame c ătre începutul secolului al
VII-lea, dat ă care în Dacia
coincide cu momentul a șezării slavilor și cu abandonarea grani ței
dună rene a Imperiului.

20A. VOCALISMUL
Latina clasic ă avea zece vocale, care se deosebeau nu numai prin
locul articula ției și gradul de deschidere, ci și prin „cantitate”.
Din punctul de vedere al cantit ății, cele zece vocale se grupau în
cinci perechi: vocale lungi și vocale scurte.
ā–ă, ē–ĕ, ī –ĭ, ō–ŏ, ū – ŭ
Acestea aveau valoare fonologică , adică serveau la distingerea
sensului cuvintelor sau a func ției gramaticale, de exemplu: pōpulus , cu
ō lung, însemna „plop”, iar pŏpulus , cu ŏ scurt, însemna „popor”; la
fel, vēnit desemna perfectul verbului venire , iar vĕnit prezentul
aceluiași verb.
În latina vulgar ă târzie, spre secolul al IV-lea d. Hr., corela ția de
cantitate sl ăbește și e înlocuit ă de corela ția de deschidere: vocalele
lungi se închid, iar cele scurte se deschid, ceea ce se poate reprezenta
grafic printr-un triunghi, mai ales c ă vocalele de deschidere maxim ă ā
și ă se confund ă într-una si ngură:
a
<e
<o
ẹ ọ
<i
<u
ị ụ

Ulterior, vocalele cu deschidere apropiat ă se confundă , încât se
ajunge la un sistem vocalic simplificat:
<i (deschis) se confund ă cu ẹ
(închis), iar
<u (deschis) se confund ă cu ọ (închis):
a
<e
<o
ẹ ọ
i u
Acest sistem vocalic se află la baza limbilor romanice
occidentale. În latina dun ăreană însă, nu se confund ă
<ucu ọ, ci se
confundă între ele, cele dou ă feluri de o și cele dou ă feluri de u.
Triunghiul prin care se reprezint ă sistemul vocalic al latinei dun ărene,
care se reflect ă în evoluția românei, arat ă astfel:

21a
<e
ẹ o d
i u
Prin urmare, ăo
ōo și ău
ūu ca în exemple de felul: lŏcus >
rom. loc ; pōmum > rom. pom; gŭla > rom. gură; lūmen > rom. lume.
După cum se vede, sistemul vocalic al latinei dun ărene este
asimetric fa ță de cel al latinei occidentale, în sensul c ă cele două vocale
anterioare
<e și ẹ au un singur corespondent cu articula ție postpalatal ă o.
Se poate spune c ă aceasta reprezint ă o trăsătură dialectală în sistemul
fonologic al latinei vulgare, un început de individualizare a latinei
dună rene față de cea occidental ă.
Latina dun ăreană rezolvă parț ial, dar relativ repede, aceast ă
asimetrie, prin diftongarea în ie (încă din secolul al II-lea d.Hr.) a lui
<é
accentuat: fĕrrum > fier, fĕrvere > fierbe, p ĕctus > piept . Dacă
<é
(deschis) se află înaintea unei consoane nazale, diftongarea nu se mai
produce: dentem, tempus se rostesc dente, tempu (dinte, timp ). Sistemul
vocalelor neaccentuate apare acum co nstituit numai din cinci termeni:
a
e o
i u
Româna dezvolt ă acest sistem prin apari ția vocalelor mediale ă
și, mai târziu, î:
a
e ă o
i î u
Diftongii (unități monofonematice, constituite dintr-o vocal ă și o
semivocal ă) se contrag în vocale simple. Astfel, ae (rostit ai) devine e:
caelum > celum (rom. cer), haedus >hedus (rom. ied ). Diftongul au
s-a păstrat, dar în unele cazuri s-a contras, fie în o: cauda > coda (rom.
coadă ), auricula > oricla (rom. ureche ), fie în a: ausculto > asculto
(rom. ascult), augustus > agustus (rom. agust , numele popular al lunii
august ); au s-a menținut însă în aurum (rom. aur , dar alb. ar, cu au
devenit a), l
audo (rom. laud ); mai târziu au s-a disociat în dou ă silabe.

22Dintre fenomenele mai impo rtante care privesc evolu ția vocalelor
în latina popular ă, remarcăm sincoparea vocalelor neaccentuate i și u. Iată
câteva exemple reț inute din Appendix Probi : veclus, oclus, stablum,
anglus, calda, virdis (în loc de: vetulus, oculus, stabulum, angulus, calida,
viridis, din latina clasic ă), devenite în român ă: vechi, ochi, staur, înghi,
caldă, verde . Dispariția vocalelor neaccentuate i și u (de regulă, precedate
sau urmate de l , n , r , m , y sau w) este în acord cu tendin ța generală a
latinei vorbite de închidere a vocalelor neaccentuate: a > ă, e > i, o > u.
Vocalele i și u, fiind, prin natura lor, închise, au fost sortite dispari ției
când se aflau în silabe neaccentuate. Româna este îns ă o limbă mai
conservatoare decât limbile romanice apusene, ceea ce explic ă
menținerea, în unele cazuri, a vocalelor i și u neaccentuate: lingula (rom.
lingură), cannula (rom. canur ă), paenula (rom. p ănură), sca ndula (rom.
scândură), singulus (rom. singur ), masculus (rom. mascur ), picula (rom.
păcură), codobattula (rom. codobatur ă), *scorbula (rom. scorbur ă),
pulicem (rom. purice ), homines (rom. oameni ) etc.
În opoziție cu tendin ța de închidere a vocalelor neaccentuate, care
a avut drept consecin ță, între altele, apari ția timpurie a vocalei ă, în
latina dun ăreană ne întâmpin ă și tendinț a de deschidere, în anumite
condițiuni, a vocalelor e și o, urmarea fiind apari ția diftongilor ea și oa:
sera > seară , legem > v. rom. leage , mola >moară, florem > floare .
Trebuie să notăm , de asemenea, c ă i (flexionar sau semivocalic)
a avut o ac țiune puternic ă asupra consoanelor precedente, provocând
astfel transformarea lor în consoane noi, necunoscute latinei clasice: ț,
dz, č, ğ, ș, l', n', k', g', ca în exemplele: terra > țară, dicere > dzice ,
vicinus > vecin , gelum > ger , sic > și, linum > l'inu > in , calcaneum >
călcân'u , clavem > cl'aie > cheie , glacies > gl'ață > gheață.
Acțiunea lui i asupra consoanelor este un fenomen care continu ă
până târziu în evolu ția românei. Ea afecteaz ă mai întâi labialele,
provocând a șa-numita „palatalizare” a acestora, adic ă atragerea
articulării lor spre partea anterioară a palatului: albină > alg'ină, piept
> k'
ept, miercuri > n'ercuri etc., apoi dentalele t, d, l, n , care se
palatalizeaz ă în graiurile din partea de vest a teritoriului dacoromân:
frate > frat'e > fraće, verde > verd'e > verđe, vale > val'e, pune >
pun'e etc. Vom vedea mai departe c ă i are un rol foarte important în
procesul de constituire a flexiunii.
B. CONSONANTISMUL
Latina clasic ă avea urm ătoarele foneme consonantice:
oclusive:
– labiale: p, b

23– dentale : t, d
– velare: c (k), g
– labio-velare: qu, gu
sonante:
– nazale labiale: – m
– nazale dentale: – n
– lichide laterale: – l
– lichide vibrante: – r
constrictive (continue):
– labio-dentale: f–
– siflante: s–
– laringale: h–
semi-consoane:
– palatale: – i
– labiale: –u
Se observ ă că latina clasic ă avea un sistem consonantic relativ
sărac. Nu avea consoane africate, iar palatalele k', g' nu erau foneme
independente, ci variante pozi ționale ale velarelor c, g (adică erau
urmate de e, i). Consoanele f și s nu aveau pereche sonor ă; de
asemenea, nu existau în latin ă constrictivele ș , j. Corela ția de
sonoritate privea numai oclusivele. Din greac ă a pătruns z prin câteva
cuvinte, de felul Zephyrus , dar nu avea valoare fonologic ă.
Latina avea consoane geminate: pp, bb, tt, dd, mm, ss, nn, ll etc., cu
valoare fonologic ă: ferum , „sălbatic” și ferrum „ fier”; catus „ascuțit” și
cattus „pisică”. În latina popular ă târzie, consoanele duble se reduc la
consoane simple (se men țin, totuși, în italiană ). În latina din Dacia, ll, rr și
nn au un comportament diferit de al corespondentelor simple. A șa se
explică faptul că în română a accentuat nu se închide la ă , î dinaintea lui
nn: annus > an (dar lana > lână), iar ll , în funcție de pozi ția în cuvânt,
poate disp ărea (stella > stea), se poate men ține ca l simplu ( caballus >
cal, mollis > moale , vallis > vale) sau ca l palatal ( gallina > găl'ină,
găină); niciodat ă însă ll nu devine r, așa cum se întâmpl ă cu l simplu
intervocalic: solem > soare, mola > moară.
Cele două semivocale i și u se consonantizeaz ă de timpuriu. Astfel,
i (y) devine dz sau ğ (mai târziu, z, j); iocus > gioc (=joc), it. gioco , fr. jeu ;
iaceo > dzac (= zac), it. giacio. Semivocala u (w) devine v, intrând în
corelație de sonoritate cu f. În poziție intervocalic ă, u dispare: rivus non
rius (în Appendix Probi ); româna continu ă pe rius > râu.
În latina popular ă se produc numeroase alte modific ări importante
privitoare la consonantism reflectate și în sistemul consonantic românesc.
Reținem dintre acestea, mai întâi, a șa-numitul betacism , adică confuzia în

24pronunț are a lui b și v, consoane care au în comun articula ția bilabial ă și
sonoritatea: alveus non albeus (în Appendix Probi ); în inscrip ții, apar
notații de felul: cibes (= cives), comparabit (= comparavit ), vone (=
bone ), verbex (= vervex). Aceast ă schimbare consonantic ă se reflectă și în
română, de exemplu: vervex ( verbex, berbex) > berbece, veteranus >
bătrân, vesica > bășică, alveus (albeus ) > albie, corvus > corb etc.
Consoanele t, d, c, g, l, n, s , urmate de e, i, se palatalizeaz ă de
timpuriu în latina popular ă, premergând astfel reflexele române ști; ț, dz, č,
ğ, l' (i), n' ( i). În inscrip ții, apar forme ca tersio (= tertio ), Vincentzus
(=Vincentius ), adzutor (= adiutor ), ziaconus (=diaconus ), zebus
(=diebus ). Prin urmare, geneza africatelor române ști (în special a denta-
lelor ț, dz) trebuie considerat ă chiar la nivelul perioadei latine a limbii.
Unii învățați au pus chiar pe seama substratului apari ția acestor consoane.
Labiovelarele qu, gu pierd apendicele labial, evoluând ca velarele c,
g: quinque a devenit în română cinci, iar sanguis > sânge ; apendicele
labial se men ține însă dinaintea lui a, labiovelara evoluând la p, b: aqua >
apă, quattuor > patru, lingua > limbă.
Laringala h a dispărut devreme din latina vorbit ă; nici o limb ă
romanică nu a moș tenit această fricativă: hibernum, herba, hordeum s-au
păstrat în română cu formele: iarnă, iarbă, orz , deci fără h. Foarte
probabil, această fricativă e datorat ă în român ă intervenției substratului
traco-dac.
Consoanele finale -m, -n, -t, -s, -r tind să dispară în latina popular ă.
În inscrip ții, exemplele sunt numeroase, mai ales de – m dispărut. Din
rațiuni morfologice, -s final (și chiar – t) s-a păstrat în unele limbi
romanice (de exemplu, filius, campus au devenit în francez ă fils, champs ),
dar nu și în italian ă și română (figlio, campo; fiu, câmp ).
Dint
re grupurile consonantice care apar modificate în latina
populară, reținem aici întâi situa ția lui cs, care a devenit, prin asimilare,
ss, apoi s: maxilla > măsea, laxare > l ăsa, lixivia > leșie (cu s > ș sub
influența lui i următor). În mod izolat, cs a devenit ps: coxa > coaps ă
(comp. cu alb. kofshë ; de aici, ipoteza c ă acesta ar fi un tratament
determinat de substrat).
Și evoluția lui ct la pt este de dat ă latină și determinat ă, probabil, de
acțiunea substratului: lucta > luptă (alb. luftë).
E posibil ca și grupurile cl, gl să fi devenit de timpuriu cl', gl' , cu l
palatalizat, chiar și în situația când era urmat de alt ă vocală decât e, i:
glacies > gl 'ață, oculus > ocl'u.
Grupul ns a devenit devreme s: mensa > measă, masă, consuere >
coasere .

25C. MORFOLOGIE ȘI SINTAX Ă
În latina popular ă, se produc modific ări importante în structura
gramatical ă față de latina clasic ă. Acestea se reflectă în limbile
romanice. Schimb ările fonetice, în special dispariț ia consoanelor finale,
au dus la perturb ări mari în flexiune, prin confuziile formelor de caz,
gen, persoană la nume și la verb. Se adaug ă aici tendin ța generală a
limbii populare de a si mplifica paradigmele. În procesul de reorganizare
a acestora, se prefer ă construcții analitice, mai concrete, în locul celor
sintetice din latina clasic ă.
a. Substantivul
Cazurile. Din cauza c ăderii consoanelor finale și a evolu ției
particulare a unor sunete, se reduce num ărul de forme cazuale, de la cinci,
câte avea latina clasic ă, la trei forme în latina popular ă. Un substantiv ca
lupus, lupi, lupo, lupum, lupe devine lupu, lupi, lupe , prin eliminarea lui – s
de la nominativ și a lui -m de la acuzativ și prin închiderea lui o
neaccentuat la u. La plural: lupi, luporum, lupis, lupos devin lupi, luporu,
lupe, prin dispari ția lui – m și -s; lupi și lupu se regăsesc la singular, iar
luporu , izolată, va fi eliminat ă curând. A șadar, rămân trei forme în
declinarea masculinelor: lupu și lupe pentru singular, iar lupi generalizat ă
la plural. Româna conserv ă forma de vocativ în – e a masculinelor.
Spre deosebire de celelalte limbi romanice, româna, mai fidel ă
latinității, menține forma de genitiv-dativ a femininelor: casa, casae,
casae, casam devin casă, case ; genitiv-dativul singular este omonim cu
pluralul: case (casae ).
În concluzie, se poate spune c ă româna a pierdut flexiunea cazual ă,
dar, m
ai conservatoare decât limbile romanice occidentale, a p ăstrat
vocativul la masculinele de declinarea a II-a și dativul feminin la
declinările I și a III-a (unei case < lat. casae ; unei morți < lat. morti ).
Zdruncinarea sistemului de desinen țe din flexiunea nominal ă a fost
suplinită în latina carpato-dun ăreană prin dezvoltarea construc țiilor cu
prepoziție. Cu ajutorul acestora se exprim ă în română valorile ablativului,
acuzativului, locativului și chiar ale genitivului și dativului. Ablativul ș i
acuzativul, cazurile prepozi ționale prin excelență , se contopesc în unul
singur prin dispari ția formală a ablativului. Spor irea rolului prepozi țiilor
este în acord cu tendin ța general ă spre analitism a latinei vorbite.
Prepozițiile ad și de, de exemplu, exprimând valori ale genitivului și
dativului, se întâlnesc cu acest rol înc ă din latina clasic ă. În româna veche
și cea popular ă, a, de, la , introducând sensuri proprii genitivului și
dativului, sunt foarte frecvente.

26Genurile . Româna este singura limb ă romanică în care se p ăstrează
neutrul ca gen al neînsufle țitelor. Se menț in din latin ă și desinențele de
plural -a: scamna devenit scaune și -ora (de fapt tot – a, cu interpretarea
ca desinen ță a segmentului -or din radical) la substantivele în – us: tempus,
-ora > rom . timp, timpuri . Tendința eliminării neutrului se manifest ă încă
din latină. Reorganizarea lui în română prin determin ări masculine la
singular și feminine la plural pare s ă-și aibă începutul chiar în latina
târzie. Nu trebuie exclus ă însă influența substratului traco-dac, mai cu
seamă că în albanez ă neutrul este organizat la fel ca în român ă.
Numerele . Se continu ă tendința de întărire a distinc ției dintre
singular și plural. Desinen ța i se extinde la toate clasele de masculine și,
în plus, la o bun ă parte dintre feminine. În român ă -i devine semnul cel
mai important pentru marcarea pluralului. Româna re ține un grup de
imparisilabice, la care opozi ția de num ăr este redat ă nu numai prin
desinențe, ci și prin deosebiri de radical: cap-capete (lat. caput-capita ),
om-oameni (lat. homo-homines ), oaspe-oaspe ți (lat. hospes-hospites ),
mamă-mămâni (lat. mamma-mammanae ), tată-tătâni (lat. tatta-tattanae ),
sor(ă)-surori (lat. soror-sorores ).
Extinderea desinen ței -uri (lat. – ora) asigură, de asemenea, o distan ță
mai clară între singularul și pluralul neutrelor.
De adăugat, în sfârș it, tendința continuă de modificare a radicalului
prin crearea alternan țelor fonetice, care marcheaz ă suplimentar opozi ția
de număr.
Declinările. În latina dun ăreană se simplific ă numărul ti purilor
flexionare, numite, de obicei, „declin ări”. Din cele cinci tipuri câte erau în
latina clasic ă, se conserv ă trei tipuri și unele urme ale celorlalte dou ă.
Declinările a V-a ș i a IV-a se contopesc în celelalte. Substantive ca facies
„față”, effigies „imagine”, glacies „gheață”, materies „material, lemn”, de
declinarea a V-a, devin facia, glacia, materia etc., de declinarea I. Cele
transmise românei apar țin declinării I: față, gheață . A supravie țuit în
română, din vechea declinare a V-a, numai dies: zi , înglobat la declinarea
I în gramaticile tradi ționale, din motive care privesc tendin ța generală a
evoluției declină rilor latine ști.
Declinarea a IV-a, restrâns ă numeric ca ș i a V-a, s-a contopit cu a
II-a, cu care se și aseamănă la singular (- u, -us, acuz.- um): cornu, gelu se
conservă în român ă la declinarea a II-a, la care trecuser ă încă din faza
latină a limbii: corn, ger. Motive semantice justific ă integrarea substan-
tive
lor socrus și nurus la declinarea I: socrus non socra și nurus non nura
(Appendix Probi ), devenite în român ă soacră și noră. Ca urm ă a
declinării a IV-a, româna a conservat substantivele manus : mânu (articulat
mânule ) și nurus : nor(u) ( noru-mea ); mână și noră sunt refăcute.

27Tendința de îmbog ățire a declin ării I, rezervat ă femininelor în -a,
care se manifest ă în latină, se continu ă, după cum vom vedea mai departe,
în tot lungul istoriei limbii române. Am ar ătat mai sus c ă substantive
aparținând declin ărilor a V-a și a IV-a trec la declinarea I; ad ăugăm că și
substantive de declinarea a III-a p ătrund la declinarea I; glans, -dis devine
glanda, de unde rom. ghind ă, diminutivele oricla, ungula de declinarea I
provin de la auris, unguis , de declinarea a III-a. În român ă, cele dou ă
diminutive au devenit, din cauze fonetice, ureche , unghie . Plurale neutre
de felul folia (rom. foaie ), viridia (rom. varz ă) au fost tratate ca feminine
de declinarea I. Multe nume de fructe de genul neutru devin feminine de
declinarea I: (malum ) persicum > persica (rom. piersic ă), prunum >
pruna (rom. prună) etc.
Și declinarea a II-a, specific ă masculinelor în – us și neutrelor în
-um, se îmbog ățește necontenit înc ă din latină. Am văzut că substantive
de declinarea a IV-a trec la declinarea a II-a. La fel, sunt de declinarea a
II-a diminutive (cu baze apar ținând la declin ări diferite) ca genuculum (de
la genu), cauliculus și coliculus (de la caulis ), reniculus și *renunculus
(de la pl. renes), devenite în român ă genunchi, curechi, rinichi (și
rărunchi ).
Prin urmare, latina dun ăreană păstrează și dezvoltă primele trei
declinări. De la declin ările a V-a ș i a IV-a se men țin numai câteva urme.
Tendința latinei de a îmbog ăți declinările I și a II-a se continu ă în română.
b. Adjectivul
Latina popular ă are tendin ța de a dezvolta categoria adjectivelor în
-us, -a, -um , de tipul bonus , -a, -um , devenit, dup ă dispariția consoanelor
finale, bonu, bona , pl. boni, bonae (rom. bunu, bun ă, pl. buni, bune ). În
Appendix Probi, ne întâmpin ă recomand ări de felul: tristis non tristus (în
latina clasic ă: tristis m.f., triste n.), acre non acrum (în latina clasic ă:
acer, acris, acre ). Rom. ager se explic ă din * agilus (lat. cl. agilis ar fi
devenit * agere ), lin din *lenus (lat. cl. lenis ). Această tendință a latinei se
continuă în română : categoria adjectivelor cu patru forme (tipul bun)
devine foarte productiv ă.
Comparația se redă tot mai frecvent prin construc ții analitice, adic ă
prin adverbe înso țind adjectivul propriu-zis. E posibil ca înc ă din latina
dună reană să se fi impus magis (rom. mai) pe ntru comparativ și multum
(rom. mult ) și forte (rom. foarte ) pentru superlativ.
c. Pronumele
Are o flexiune mai rezistentă din cauza frecven ței ridicate în uzul
vorbirii și a numărului restrâns de termeni ai paradigmei.

28Cea mai important ă inovație care se produce în latina popular ă în
legătură cu pronumele este integrarea lui ille în seria pronumelor
personale al ături de ego și tu. Valoarea lui ille de pronume personal de
persoana a III-a, pe care nu o avea în latina clasic ă, derivă din aceea de
pronume demonstrativ de dep ărtare. Cu aceea și funcție începe s ă fie
folosit ș i ipse (devenit în român ă însu).
La demonstrative, apare seria compuselor cu ecce „iată”: ecce-iste
„acesta”, ecce-ille „acela”, care coexist ă cu seria formelor simple: iste, ille
(rom. ăsta, ăla).
d. Verbul
Se păstrează în latina dun ăreană cele patru clase de flexiune în -are
(cantare ), -ēre (vidēre), -ĕre (credĕre), -ire ( fugire). Cele mai productive
sunt conjug ările I și a IV-a.
Se produc treceri de la o conjugare la alta: ardēre (II) – ardĕre (III),
respondē re (II) – respondĕ re (III), lucēre (II) – lucire (IV), fugĕre (III) –
fugire (IV). Procesul acesta se continu ă în tot cursul istoriei limbii noastre.
Verbele posse „a putea” ș i velle „a vrea” s-au regularizat: potēre și
volēre, forme pe care le reg ăsim în român ă.
Apar două clase de verbe noi în latina dun ăreană târzie: 1. în -sc
(sufix care avea ini ția l valoare incoativ ă): floresco „înfloresc” (ini țial
„încep să înfloresc”); 2. în – izare: baptizare „a boteza”. Ambele sufixe,
care caracterizeaz ă prezentul indicativului, al conjunctivului și al
imperativului, cap ătă o foarte mare extindere în român ă.
În cadrul conjug ărilor a II-a și a III-a, se contureaz ă o subclas ă nouă
cu perfectul în -ui: tacui (rom. tăcui), facui (rom. făcui) alături de verbele
cu perfectul sigmatic de tipul absconsi (în loc de abscondi ), dixi (rom.
ascunș, ascunsei; dzîș , zisei ).
Dispar verbele deponente (cu forme pasive și înțeles activ); ele
capătă flexiunea proprie verbelor active: lat. cl. mori devine morire „a
muri” și la fel pati > patire „a păți”, ordiri > ordire „a urzi”.
Se reorganizeaz ă diateza pasiv ă. Auxiliarul sum, esse, fui exprimă
timpul și m odul construc ției pasive. De exemplu, laudatus sum , care
însemna în latina clasic ă „am fost l ăudat”, deci valoare de perfect, cap ătă
rol de prezent indicativ în latina vulgară : „sunt lăudat”. Construc ția cu
sum readus la valoarea de prezent în construc ția pasivă devine paralel ă cu
perifrazele cu habeo plus participiul de tipul habeo scriptum = am scris ,
din construc ția activă.
O inovaț ie important ă a latinei târzii este apari ția perfectului
compus cu habeo: habeo scriptum > am scris.
În acest tip de perifraz ă, habeo exprima, ini țial, ideea de posesie;
după secolul al IV-lea devine un component gramatical al perfectului.

29Tendința generală a latinei populare de a dezvolta construc țiile
analitice a determinat și apariț ia formelor de viitor cu velle (volēre) și
habere, prin care se explic ă rom. voi + infinitivul (tip voi cânta ) și am +
infinitivul cu a (tip am a cânta ).
Conjunctivul, ca mod al subordon ării, era, de regul ă, precedat de o
conjuncție (quia, quod, ut ); în latina dună reană, s-a impus si (rom. se, s ă),
care a devenit morfem al conjunctivului ca și echivalentele lui din
celelalte limbi balcanice.
e. Adverbul
În latina populară , apar numeroase compuse adverbiale cu ad, de,
eccum , in. Reținem aici o parte din cele care au fost transmise românei:
ad-foras (> afară), ad-post (> apoi ), ad-prope (> aproape ), ad-supra
(> asupră), ad-*tuncce (> atunci ), ad-vix (> abia ); de-hora (> doar),
de-quantum (> decât), de-parte (> departe ), de-una-die (> deunăzi));
ecce-hic și ad-hicce (> aici, aci ), eccum-modo (> acmu, acum ), eccum-sic
(> așa), eccum-illoc (> acolo ); in-ab-ante (> înainte ), in-de-retro
(> îndărăt), in-per-unam (> împreun ă), in-contra-ubi (> încotro ),
in-ad-post (> înapoi ), hac-die (> azi).
f. Prepoziția. Conjunc ția
Procedeul compunerii e frecvent și în crearea de prepozi ții și
conjuncții: de-in (> din), de-inter (> dintre ), de-intro (> dintru ), de-post
(> după ), de-super (> despre ), illac-ad (> la ), per-intro (> pentru ),
per-extra (> peste ), paene-ad (> până), per-in (> prin), per-inter
(> printre ); de-sic (> deși), de-volet-quid (> deoarece ), in-quantum
(> încât ).
Locuț iunile de acest fel sunt în leg ătură cu tendin ța generală spre un
limbaj colocvial, cu un caracter mai concret al rela țiilor dintre cuvinte.
Sintaxa
Dispariția consoanelor finale a dus la sl ăbirea flexiunii, mai ales a
flexiunii nominale. În locul desinen țelor cazuale, apar construc țiile cu
prepoziț ie, care dau o mai mare claritate frazei. Dup ă cum se va vedea mai
departe, româna continu ă tendința latinei vorbite de a exprima cu ajutorul
prepozițiilor valorile genitivului, dativului, acuzativului ș i ablativului.
Flexiunea cazual ă exprimat ă în latină prin desinen țe impunea o
ordine liber ă a cuvintelor în fraz ă; prin desinen ță se reda rolul gramatical
exact al cuvântului în fraz ă, indiferent de locul pe care acesta îl ocupa. În
latina popular ă, o dată cu dispari ția desinen țelor, ordinea liber ă a
cuvintelor e înlocuit ă cu o ordine fixă . Într-un stil neutru, ordinea
preferată este subiect-predicat-obiect; verbul nu mai e la sfâr șit, cum era,

30de regulă, în latina clasic ă. Dacoromâna are o ordine fix ă, dar, totodat ă,
tinde să dezvolte mai mult libertatea topicii prin specializarea prepozi ției
pe pentru obiectul direct. De exemplu, se spune: Mama o îngrije ște pe
Maria, dar și: Pe Maria o îngrije ște mama și Mama pe Maria o îngrije ște.
Prin urmare, în latina popular ă se prefer ă o sintaxă mai simpl ă,
întemeiată mai ales pe coordonare, pe utilizarea prepozi țiilor și pe o
ordine fixă a cuvintelor.
D. LEXICUL
Vocabularul latinei dun ărene se identific ă, în general, cu vocabu-
larul de origine latin ă din român ă (inclusiv dialectele sud-dun ărene). În
operația de reconstituire a fondului lexical din latina dun ăreană atragem
în compara ție și limbile balcanice (albaneza, greaca, limbile slave),
influențate de timpuriu de latină . Se înțelege că raportarea se face și la
limbile romanice, mai ales pentru a dovedi unitatea lexical ă romanică.
Etimonurile trebuie reg ăsite în sursele latinei vulgare și chiar ale latinei
clasice; compara ția interromanic ă i mplică și reconstruc ția acelor cuvinte
absente în sursele latine.
Procesul de simplificare, de care am vorbit în leg ătură cu gramatica
latinei populare, se petrece și la nivelul vocabularului, compartimentul
mobil al limbii și care este strâns legat de schimb ările din societate și din
gândirea oamenilor. Se poate observa c ă au dispărut multe cuvinte care
aveau forme simple în latina clasic ă și au apărut, în schimb, derivate și
compuse noi, c ă s-au eliminat arhaismele și dubletele sinonimice și s-au
redus nuan țele semantice secundare. S-a ajuns, în general, la o „s ărăcire”
a vocabularului latin popular, la o restrângere a acestuia, determinat ă de
nevoile stricte ale comunic ării colocviale. Au rezistat mai cu seam ă
cuvintele referitoare la domeniile de baz ă ale vieții, cuvinte prin care se
asigură concretizarea tr ăsăturilor gramaticale latine ști.
Elementele lexicale mo ștenite în română sunt în jur de 2.000 de
unități, atâtea câte au fost transmise ș i celorlalte limbi romanice în parte.
În aparență, e un num ăr foarte mic raportat la cca 150.000 de cuvinte ale
vocabularului general actual, dar ele reprezint ă partea esen țială, cea mai
importantă, fondul de baz ă al lexicului f ără de c are o comunicare
elementară nu ar fi posibil ă.
Dintre aceste 2.000 de cuvinte mo ștenite în română , aproape 500
sunt comune cu toate limbile romanice. Din acest fond lexical panroma-
nic fac parte prepozi ții și conjuncții (a, că, cu, către, de, în, nici, pe, s ă,
spre), adverbe și adjective cu semnifica ții generale ( bun, cald, drept,
dulce, foarte, ieri, larg, lung , mâne, nou, plin, tare, vechi ), numerale

31cardinale, pronume personale, posesive, relative, verbe cu valori multiple
(avea, fi, sta, face, putea, veni), cuvinte felurite care acoper ă domenii
foarte importante ale vocabularului (v. I. Fischer, în ILR, II, p. 110-116).
Cele 500 de cuvinte erau suficiente pentru comunicarea elementar ă între
locuitorii din toate zonele Imperiului . Aceste cuvinte au rezistat pân ă
astăzi prin importan ța și frecvența lor. Se men ține, astfel, caracterul unitar
al limbilor romanice.
În afară de cuvintele mo ștenite în comun de toate cele zece limbi
romanice, există altele păstrate numai în unele limbi din aceast ă familie.
De exemplu, numai în română și spaniolă (în unele cazuri și portugheza)
s-au păstrat: equa > rom. iap ă, sp. yegua, passer > rom. pas ăre, sp. pajaro ,
formosus > rom. frumos , sp. hermoso (port. formoso ), fervere > rom.
fierbe , sp. hervir (part. ferver). Aceste concordan țe se explic ă prin aceea
că limbile respective s-au dezvoltat pe arii laterale ale Imperiului Roman.
Există , bineînțeles, și cuvinte mo ștenite numai de câte o singur ă
limbă romanică. N umai în română s-au păstrat aproximativ 100 de
cuvinte latine ști, dintre care re ținem: adăpost, ager, ajutor, apuca, armar
„dulap”, asuda, așterne, cerceta, cre știn, feri, ferice, fl ămând, ierta, întâi,
județ (cu sensul vechi de „judecat ă”), legăna, leșina, lingur ă, lânced,
mărgea, negustor, oaie, pl ăcintă, plimba, purcede, puroi, putred, s ănătoare
(=sunătoare), suoară (=subsuar ă), treaptă, urca, vân ăt, vătăma, veșted.
Există și cuvinte latine ști păstrate numai în român ă și albaneză.
Această limbă, albaneza, a fost de timpuriu influen țată de latină și a
conservat, pân ă astăzi, un num ăr mare de cuvinte latine șt i: cântec , alb.
këngë (lat. canticum ), cuvânt , alb. kuvënd „adunare, sfat” (lat.
conventum ), ospăț, alb. shtëpi „casă ” (lat. hospitium ), împărat, alb. mbret
(lat. imperator ), mesteacăn, alb. mështekë (lat. mastichinus , din greac ă),
ar. nuiarcă, alb. njerkë (lat. noverca ), sat, alb. fshat (lat. fossatum ), urî,
alb. urej (lat. horrire) (cf. C ătălina Vătășescu, Vocabularul de origine
latină în limba albanez ă în compara ție cu româna , București, 1997).
Din studiul unora dintre cuvintele latine ști păstrate numai în
română sau numai în român ă și albaneză (eventual și greacă), se pot trage
concluzii interesante privitoare la civiliza ția antică a lumii balcanice, la
caracterul rustic al vie ții economice și sociale a popoarelor din aceast ă
arie. După cum se poate vedea cu uș urință, unele apar țin la terminologii
speciale diverse: plante, animale, meserii, via ță socială, credinț e
(v. Rosetti, ILR, p. 173-180).
Corespondentele din aria occidental ă sunt, cel pu țin unele dintre
ele, împrumuturi târzii din latina savant ă, de exemplu: fr. cantique ,

32it. cantico , sp. cantiga ; fr. hospice ; fr. crétien , it. cristiano ; fr. empereur ,
it. imperatore , sp. emperador .
Conservarea acestor cuvinte în român ă ar duce la concluzia c ă
latina dună reană e mai arhaic ă decât latina occidental ă. Totuși, în unele
cazuri, cuvintele din zona noastr ă au dezvoltat semnifica ții noi, altele
decât cele din aria occidental ă. De exemplu, anima „suflet” a devenit în
română inimă (comp. fr. âme ), insignare > rom. însemna (dar
fr. enseigner, it. insegnare , cu alt sens), intendere > rom. întinde (dar
fr. entendre , it. intendere ), sentire > rom. sim ți (dar fr. sentir , it. sentire ),
vindicare > rom. vindeca (dar fr. venger), tener > rom. tânăr (dar
fr. tendre , it. tenero ), virtus > rom. vârtute „putere, t ărie ”, ca în latin ă (dar
fr. vertu , it. virtù).
Există însă și cuvinte care au suferit modific ări semantice la nivelul
latinei vulgare, conservate în cele mai multe limbi romanice, între care și
româna:
afflare „a sufla, a inspira” devenit în român ă afla „a găsi”, același
sens cu al corespondentelor romanice.
caballus „cal de trac țiune, mârțoagă”, rom. cal cu sensul lat. equus ,
ca și fr. cheval , it. cavallo , sp. caballo etc.
cognatus „rudă” > rom. cumnat , ca și it. cognato , sp. cuñado , alb.
kunat .
focus „vatră” > rom. foc, fr. feu, it. fuoco , sp. fuego (preluând sensul
lui ignis ).
paganus „locuitor al satului”> rom. păgân, fr. payen , sp. pagano.
Pentru caracterizarea lexicului latinei dun ărene, se poate apela și la
un criteriu negativ: cuvinte panromanice, cu excep ția românei. Aceast ă
pr
oblemă a fost cercetat ă în amănunțime de I. Fischer (în ILR, II, p. 122
ș.u.) de la care re ținem câteva observa ții mai importante. Sunt aproape
200 de cuvinte latine ști care lipsesc din română . Numărul lor este relativ
pentru că raportarea se face la situa ția actuală a limbilor romanice, nu la
cea din secolele de început al primul ui mileniu, când exista o mai mare
unitate romanic ă. Încercarea de a proiecta într-un trecut îndep ărtat o stare
de limbă recentă este plin ă de riscuri și concluziile nu pot fi decât
aproximative. E posibil, a șadar, ca unele cuvinte din grupul celor
inexistente ast ăzi în român ă să f i f o s t î n u z l a o e p o c ă veche ș i să fi
dispărut, cu vremea, din diverse cauze.
Se poate observa c ă unele au fost înlocu ite cu sinonime din
substratul traco-dac: infans (puer a dispărut din întreaga Romanie) a fost
substituit prin copil din traco-dac ă și prin fetus (devenit făt), preluat din

33limbajul pastoral de origine latin ă; lappa a cedat în fa ța lui brusture , din
substrat, iar gaudium , lui bucurie, de aceea și provenien ță autohtonă. Ne
întâmpină și situația coexisten ței termenului latin cu cel autohton, de
exemplu caseus > caș, alături de brânză (din substrat), ori pantex >
pântece și venter > vintre, alături de autohtonul burtă.
Prin urmare, trebuie acceptat ă ideea că latina dun ăreană s-a
îmbogăț it cu termeni prelua ți din substrat.
În alte cazuri, s-au p ăstrat în român ă cuvinte derivate, care au
preluat și înțelesurile cuvintelor de baz ă: musculus a devenit în român ă
mușchi, denumind atât planta (lat. muscus ), cât ș i partea c ărnoasă a
corpului; picula a dat în român ă păcură, înl ocuindu-l și formal și semantic
pe lat. pix „smoală”; radix s-a continuat în român ă prin derivatul radicina
„rădăcină”, rete prin derivatul retella „rețea”, volo prin exvolo „zbor”.
Uneori, s-au p ăstrat în română sinonime ale cuvi ntelor conservate
în Romania occidental ă: *cubium „cuib”, în loc de nidus din latina
clasică, păstrat în idiomurile din apus; scio „știu”, un cuvânt arhaic, în loc
de mai noul sapio , păstrat în occident; ar(r)unco „arunc”, în loc de iacto ;
mola „moară”, în loc de molinum, funis „funie”, în loc de restis .
Nu s-au p ăstrat în română nici termeni de civiliza ție urbană , pentru
că orașele din Dacia Roman ă au fost părăsite în cursul invaziilor barbare,
iar popula ția romanizată s-a acomodat la via ța rustică, de păstori și
agricultori. În acest fel, se explic ă absența din român ă a unor cuvinte ca:
villa „oraș”, via „drum”, littera , ars, – tis, platea etc.
În locul lui pater și mater, păstrate în latinitatea occidental ă, s-au
impus în aria estic ă sinomimele tatta și mamma , cuvinte mai expresive,
din limbajul copiilor.
În latina dun ăreană au intrat de timpuriu unele cuvinte din greac ă,
transmise îns ă românei ca elemente latine ști propriu-zise. Acesta este
cazul cuvintelor broatec, mesteac ăn, papură, stup, măcina, cir, am ăgi,
martur, mic, proasp ăt ș.a., dintre care unele se afl ă și în albanez ă.
Multe cuvinte latine ști vor fi disp ărut din român ă în urma
contactului cu limbile vecine. Nu se poate nega faptul c ă româna nu a
avut, până la venirea slavilor, termeni latini ca: gallus, amare, legere,
carus, pauper, sub stituiț i prin împrumuturi slave: cocoș, respectiv iubi,
citi, scump, s ărac. Influențele vechi (slavă , maghiară, turcă) au determinat
înlocuirea multor cuvinte din fondul mo ștenit din latin ă. Observa ția
aceasta poate fi verificat ă la nivelul dialectelor. Cu cât un dialect e mai
puțin vital, adic ă a fost sortit să evolueze în condi ții nefavorabile, cu atât
numărul de absen țe latinești este mai mare. Astfel, cele mai multe cuvinte

34păstrate din latin ă se află în dacoromân ă, apoi, în ordine, tot mai pu ține, în
aromână, meglenoromân ă și istroromân ă. Așadar, lexicul este într-o
evoluție continu ă.
Prezentăm în continuare o parte din fondul de cuvinte de origine
latină, grupate pe domenii semantice (cf. I. Fischer, ILR, II, p. 110 ș.u.).
I. OMUL
1. Familia, rudenia
om, auș „bătrân, bunic” (frecvent în aromână ), bărbat, bătrân,
cumnat, cuscru, cusurin „văr” (în aromân ă), fată, făt, fecior, femeie,
fiastru „fiu adoptat” (în ar.), fin, fiu (și fie-mea , cu un posesiv), frate,
însura, geam ăn, ginere, june, mam ă (și mumă, pop.), mărit subst. „ginere,
soț” în v. rom., mărita, mătușă, muiere, nepot, nor ă (și nor, noru-mea , cu
posesive), nuiarcă „mamă vitregă” (în ar.), nuntă, nun, pă rinte, peți „a
cere de so ție”, soacră, soră (și sor, soru, cu posesive), soț, (și soață), tată
(și tătâne),
tânăr, unchi, v ăduvă (și văduv), văr, vitreg .
Terminologia familiei și a rudeniei este foarte rezistent ă. La fondul
latin de cuvinte s-au ad ăugat puține elemente din limbile cu care româna
a venit în contact. Se impun câteva observa ții de detaliu: om e folosit și cu
sensul de „soț ”, auș și mătușă s-au format cu un sufix din substrat ad ăugat
la baze latine, bătrân este, la origine, un termen militar ( veteranus ), ar.
cusurin și dr. văr sunt abstrageri din sintagma consobrinus verus; fat ă, făt
și fecior provin din limbajul pastoral; a se însura înseamnă inițial „a-și
lua soție” (lat. uxor „soție”), socru e un derivat mo țion al de la soacră (lat.
socrus, socra ). Mamma , sinonim al lui mater, avea în latina clasic ă sensul
de „mamel ă”. Lat. cognatus însemna „rud ă”, iar rom. cumnat a suferit o
restrângere de sens; bărbat, din lat. barbatus „om cu barb ă”, a că pătat
numai în român ă sensul de „so ț, om”; tânăr (lat. tener „gingaș, fraged”).
2. Părțile corpului
barbă, bășică, bucă, buric, braț , brâncă „mână” în rom. com. și
dial., cap, carne, c ălcâi, cerbice, coadă , coapsă, coastă, cot, cur, deget,
dinte, falc ă, față, ficat, fiere, frunte, gean ă, genunchi, gingie, gur ă,
inimă, limbă, maț, măduvă, măruntaie, m ăsea, mână, mustață, mușchi,
nară, nas, ochi, os, palm ă, păr, pântece, picior, piele, piept, pl ămân,
pulpă , pumn, rărunchi, rân ă, rost „gură” în v. rom, sân, sânge, spate,
spinare, splin ă, sprâncean ă, subsuoar ă, șale, tâmpl ă, țeastă , țâță, umăr,
unghie, ureche, vintre, vână .
Cu foarte
puține excep ții, cuvintele care denumesc p ărți ale
corpului sunt, dup ă cum se observ ă din lista dat ă aici, de origine latină .
De remarcat c ă sensul „gur ă” al lui bucă se recunoa ște în vb. a îmbuca „a

35băga în gură, a mânca”, în subst. bucată. Înțelesul „mân ă” al lui brâncă
(lat. branca însemna „lab ă”) se vede în locu țiunile a da brânci, a merge
pe brânci, a c ădea în brânci , vb. a îmbrânci; în Cri șana, brâncă e folosit
cu înțelesul „mân ă”. Falcă este, la origine, o metafor ă (lat. falcem
„cosor”; iniț ial, falce, de la care s-a format un nou sing. falcă). Gură
provine de la gula „gâtlej, beregat ă”, cu o evolu ție semantic ă identică cu a
alb. gojë „gură”. Inimă descinde din lat. anima „suflet”, cu un sens datorat,
probabil, influen ței substratului. Rost provine de la lat. rostrum „cioc,
plisc”; pentru sensul „gur ă”, comp. rost la pânz ă (gura pânzei ). Spate
(lat. spatha ) vine din terminologia militar ă. Subsuoară prov ine din lat.
subala cu prepozi ția sub; subțioară e secundar, creat prin apropiere de
ține.
3. Funcții ale organelor corpului. Ac țiuni ș i însușiri
asculta, asuda, auzi, bea, blând, bun, c ărunt, cufuri, dezmierda,
dor, dulce, durea, ferice, fl ămând, foale „burt ă”, foame, frumos, geme,
gras, gusta, ierta, înalt, înghi ți, la „spăla”, lacrimă, legăna, linge, mânca,
mesteca, mira, muri, mut, orb, p ăs, păț i, pieptene, pl ăcea, plânge, râde,
sănătos, săruta, sătul, scălda, sete, sim ți, sorbi, sp ăimânta, str ănuta,
suferi, sufla, suge, sughi ți, supăra, surd, suspina, teme, trist, urî, vedea,
vrea, zice . Toate sunt cuvinte foarte importante. Blând provine din
blandus „lingușitor”, iar a se cufuri din conforire , păstrat numai în
română. Dezmierda are, inițial, sensul „a cur ăța copilul de excremente”,
lat. merda ; dor, din lat. dolus , apare popular cu în țelesul „durere”: are un
dor la burt ă. Verbul la (din lat. lavare ) e folosit cu în țelesul restrâns de „a
se spăla pe cap”; a cedat în fa ța lui spăla (l at. experlavare ). Urî (lat.
horrescere, horrire ) e singurul verb în –î moștenit.
4. Acțiuni, procese, st ări privitoare la om
ajunge, alerga, apropia apuca, a șeza, aștepta, atinge, c ădea, călca,
chema, crede, cugeta, culca, cunoa ște, curge, dormi, du mica, freca, fugi,
intra, închina, îneca, întreba, în țelege, învăța, lăuda, lepăda, lua, mâneca
„a se scula de noapte”, merge, min ți, număra „a citi”, părea, plimba,
prinde, pune, purta, putea, r ăposa, răspunde, ruga, rupe, s ălta, sări,
scărpina, scoate, scula, sparge, spune, sta, strânge, striga, sui, ști, trece,
tremura, tunde, ține, ucide, uita, umbla, urca, ustura, veghea, via „a trăi”,
visa, vindeca, z ăcea.
Curge are în româna veche varianta etimologic ă cure (lat. currere
„a fugi”). Sensul din latin ă s-a păstrat și în român ă. Învăța (lat. * invitiare
„a deprinde un nă rav”, derivat de la vitium „viciu, n ărav”), a evoluat
semantic la fel ca alb. mësoj „a învăța”, de aceeaș i origine. Număra „a

36citi” provine din lat. nominare „a numi” (literele), iar a via „a tr ăi” are în
româna veche și varianta a vie , de conjugarea a III-a, ca și lat. vivere , de
la care provine.
5. Locuință, obiecte casnice
casă (folosit și cu sensul de „odaie, camer ă”, cheie, ciur, cui,
cuptor, curte, cu țit, fereastr ă, fântână, lingură, masă, ar. mur „perete”,
oală, perete, poart ă, puț, scară , scaun, tind ă, treaptă, țest, ușă, vas.
Prin urmare, casa la romanicii dun ăreni era ridicată la suprafață :
avea curte, poart ă, scară cu trepte, tind ă, pereți cu ferestre ; în casă erau
masa, scaunele, patul (numit strat , din lat. stratus, care însemna „întins,
desfăcut”).
6. Hrana
aluat, carne, caș , cârnat, cin ă, făină, frupt „aliment gras”, lapte,
legumă, merinde, miere, moare, must, osânz ă, ospăț, ou, păsat, pâine,
plăcintă, prânz, sare, turt ă, unt, untur ă, vin, vina ț, zeamă. La aceste
cuvinte, trebuie ad ăugate numele cerealelor și mai ales ale legumelor: ai,
curechi, ceap ă, lăptucă, linte, nap, pepene, ridiche, varz ă, pentru a ne
face o idee general ă asupra alimenta ției unei popula ții de pă stori și
agricultori din aria Carpa ților și a Dunării. Câteva observa ții: în româna
comună, caș (lat. caseum ) este termenul general pentru brânză (acesta
vine din substrat); cârnat este un singular ref ăcut din mai vechiul cârnaț
(lat. carnaceus ); frupt (lat. fructus ) înseamn ă, inițial, produsul alimentar
de la oi ( lapte, brânz ă, unt) , este, deci, un termen pastoral ( a mânca de
frupt „a mânca de dulce”, a se înfrupta „a mânca din bun ătăți”); păsat
este un cir (lat. chylus ) făcut din cereale pisate (lat. pisatum , de la verbul
pinso „a pisa”). Must (lat. mustum ), vin (lat. vinum ), vinaț (lat. vinaceus )
dovedesc c ă dacoromanii cultivau vița (lat. vitis) de vie (lat. vinea), ca ș i
în antichitatea dacic ă; varză înseamnă, inițial „verde țuri, zarzavaturi” (lat.
viridia ).
II. NATURA
1. Cosmos, relief, minerale
aer, apă, aramă, argint, arin ă „nisip”, aur, brum ă, căldură, câmp,
ceață, cer, fier, foc, frig, fulger, fum, aer, ghea ță, întuneric, lac, lume,
lumină, lună, lut, mare, marmur ă, munte, nea, ninge, nor, p ământ, piatr ă,
ploaie, ploua, plumb, raz ă, râu, râp ă, rouă, sare, secet ă, senin, soare,
stea, ș es, tuna, țară, țărână, tărmure, und ă, vad, vale, vânt .
După cum se vede, universul imediat al omului simplu, p ăstor și
agricultor, e redat prin denumiri de origine latin ă. De notat c ă arină (lat.

37arena ), nea (lat. nix) circulă astăzi numai în aria, intens romanizat ă, a
Transilvaniei. De asemenea, aramă (aeramen ), argint (argentum ), aur
(aurum ), fier (ferrum ), marmură (marmor ), plumb (plumbum ), sare (sal)
denumesc bog ățiile din solul Daciei, pe care le exploatau romanii în
perioada st ăpânirii lor.
2. Timpul
agust pop. „luna august”, an, azi, c ărindar „ianuarie”, curând ,
dimineață, duminică, făurar „februarie”, iarnă, ieri, joi, luni, mai, mar ț,
„martie”, marți, miazănoapte, miaz ăzi, miercuri, mâine, noapte, prier pop.
„aprilie”, prim ăvară, săptămână, seară, târziu, toamnă , vară, vineri, zi.
Acestea sunt denumirile pentru reperele esen țiale ale timpului.
Numele lunilor s-au pă strat în vorbirea popular ă: cărindar (din lat.
calendarius „ținut la calende”), făurar (< lat. februarius ), marț și
derivatul mărțișor, din lat. martius mensis „luna lui martie”, agust apare
și în lat. pop. Agustus (clasic Augustus ). Unele nume de luni sunt forma ții
interne, probabil calcuri dup ă modele din substrat: fl orar „aprilie, mai”,
cireșar „iunie”, cuptor „iulie” (raportat la coquere „a se coace”), măsălar
„iulie” (raportat la messis „recolt ă, seceriș”, de la metare „a secera”),
răpciune „septembrie” (lat. raptio „răpire, smulgere” a recoltei), vinicer
„septembrie, luna vina țurilor” (lat. vinaceum ), brumar „octombrie,
noiembrie” (lat. brumarius ), îndrea , undrea „decembrie” (lat. Sanctus
Andreas ). Zilele s ăptămânii sunt denumite, la origine, prin dies „zi”
însoțit de genitivul numelui planetei: lunae dies, martis dies, mercurii
dies, jovis dies, veneris dies; sâmb ătă e atestat în lat. vulgar ă cu forma
sambata , venit din greac ă; duminică e un termen cre știn: dies dominica
„ziua domneasc ă, ziua Domnului”.
3. Faună
albină , arici, arm ăsar, berbece, bou, bour, cal, capr ă, cariu, câine,
cățea, cerb, corb, furnic ă, găină, iapă, ied, iepure, l ăcustă, lup, miel,
mascur „porc castrat”, mierlă, muscă, oaie, ou, pas ăre, păduche, păun,
pește, porc, porumb, pui, purice, rândunea, scroaf ă, sturz, șarpe, șoarece,
taur, urs, vac ă, vier, vierme, viespe, vi țel, vulpe, vultur.
4. Floră
ai „usturoi”, alună, arbure, arin, burete, carpin, ceap ă, cer „specie
de stejar”, cireș, cânepă, corn, cucut ă, curechi, fag, floare, fân, frasin,
frunză, ghindă, grâu, gutui, iarb ă, iederă, ienuper, jugastru, l ăptucă,
legumă, lemn „copac”, măr, mărăcine, mei, mesteac ăn, nalbă, nuia, nuc,
orz, paltin, p ădure, păr, pin, piersic, plop, pom, prun, ridiche, salcie,
secară, soc, tei, trifoi, ulm, urzic ă, varză, viță, vâsc.

38Cu puține excep ții, numele pomilor fructiferi de pe teritoriul
României sunt de origine latin ă și, la fel, numele copacilor, mai ales ale
celor din zonele de munte. Se adaug ă la acestea numele din substrat:
copac, brad, bung, gorun, stejar.
Vocabularul de origine latin ă din român ă este sursa cea mai
importantă de cunoa ștere a îndeletnicirilor popula ției romanizate din aria
carpato-dun ăreană.
Terminologia româneasc ă a creș terii animalelor, în special a oilor,
este constituit ă din elemente latine și traco-dace, de unde concluzia c ă
păstoritul era o îndeletnicire de baz ă a strămoșilor noștri. O observaț ie
specială se poate face ș i în legătură cu terminologia, relativ bogat ă, a
creșterii porcilor, transmis ă în întregime din latin ă: porc (lat. porcus ),
fem. poarcă, cunoscut înc ă în jocurile de copii: de-a poarca (lat. porca),
mascur „porc castrat” (lat. masculus , diminutiv al lui mas, maris
„mascul”), vier „porc necastrat” (lat. verres), purcea (lat. porcella ),
purce
l (lat. porcellus ), scroafă (lat. scroafa ), porcar (lat. porcarius ),
porcină „carne de porc” (lat. porcina), purcăreață „cocină” (*porcaricia ),
râma (lat. rimare).
Albinăritul era, de asemenea, o ocupa ție de seam ă a romanicilor
dună reni, moș tenită, probabil, de la daci, renumi ți apicultori. Terminolo-
gia este latin ă: albină (lat. alvina „stup”; musca alvina „muscă de stup,
albină”), stup (intrat în latin ă, stupus, din vechea greac ă: στύπος „trunchi
de copac”), fagure (lat. favulus , diminutiv al lui favus), miere (lat. mel,
pop. mele), ceară (lat. cera), păstură „hrana pentru puietul de albine” (lat.
pastura), mursă „apă îndulc ită cu miere” (lat. mulsa, aqua mulsa ).
Terminologia româneasc ă agricolă este compus ă mai cu seam ă din
elemente latine. Mai întâi, numele cerealelor: grâu (lat. granum ), orz (lat.
hordeum ), mei (lat. milium ), secară (lat. secale ); numai ovăz e slav. La
fel, sunt de origine latin ă numele de legume: ai (lat. alium ), curechi (lat.
cauliculus ), ceapă (lat. cepa), legumă (lat. legumen ), linte (lat. lens),
pepene (lat. pepo ), ridiche (lat. radicula ), varză (lat. viridia ); mazăre
provine din substrat. Muncile câmpului și uneltele agricole sunt redate tot
prin termeni latini: ara (lat. arare ), semăna (lat. seminare ), culege (lat.
colligere ), secera (lat. sicilare ), treiera (lat. trib ulare ), vântura (lat.
ventulare ), măcina (lat. machinari ), cerne (lat. cernere „a separa”); ar.
aratru „plug” (lat. aratrum ), sapă (lat. sappa ), seceră (lat. sicilis ), cute
(lat. cos), furcă (lat. furca ), moară (lat. mola ), ciur (lat. cribrum ), piuă
(lat. pilla), arie (lat. area) etc. Rezult ă din aceast ă listă că la stră moșii
românilor agricultura era o îndeletnicire de baz ă, ca și păstoritul.

39Industria casnic ă este complementar ă agriculturii și păstoritului.
Iată o parte din termenii referitori la prelucrarea lânii: caier (lat. caiulus ),
coase (lat. consuere ), depăna (lat. depannare ), fuior (lat. * folliolus ), furcă
(lat. furca ), fir (lat. filum ), fus (lat. fussus ), fuscel (lat. fusticellus ), ghem
(lat. glomus , *glemus ), iț (lat. licium ), nod (lat. nodus ), rășchia (lat.
*rasculare ), spaț (lat. spatium ), scamă (lat. squama ), țese (lat. texere ),
toarce (lat. torquere ), tort (lat. tortus ), urzi (lat. ordiri ); se pot ad ăuga
termeni care denumesc materiile de prelucrat; lână, câne p ă, in, canur ă
(lat. cannula ), miță (lat. * agnicius ), păr, de provenien ță latină.
Terminologia cre ștină este, în esen ță, de origine latin ă, ceea ce
dovedește creștinarea timpurie a popula ției dacoromane. La începutul
secolului al IV-lea, cre știnismul devine religie oficial ă în Imperiul
Roman. Cuvântul creștin provine din christianus, cu o evolu ție fonetică
(menținerea grupului sti netrecut la și) sprijinită de raportarea la numele
propriu Christus; paganus „locuitor al satului” ( pagus ) a devenit p ăgân,
adică refractar la noua religie; lex a dat în român ă lege, însemnând, ini țial,
„religie, credin ță”; credere, credentia, scriptura (în română : crede ,
credință, scriptură) au evoluat ca termeni cu semnifica ție crești nă. De
asemenea, sunt de origine latină : biserică (lat. basilica ), altar (lat.
altarium ), preot (lat. presbyterum ), Dumnezeu (lat. Domine Deus ), sânt
(lat. sanctus), înger (lat. angelus ), drac (lat. draco „balaur”), Paște (lat.
Pascha ), boteza (lat. baptizare ), cumineca (lat. comminicare ), cumânda
(lat. commendare), păcat (lat. peccatum ), închina (lat. inclinare „a apleca,
a înclina”). Unele dintre aceste cuvinte au intrat în latin ă din greac ă, iar în
greacă din ebraic ă, prin intermediul traducerii textelor sfinte. Elementele
de organizare a serviciului divin p ătrund în român ă mai târziu, de regul ă
din greacă, prin filier ă slavonă.
În concluzie, se poate aprecia c ă lexicul latinei dun ărene, așa cum
se reflectă în moștenirea di n român ă, este constituit din elementele cele
mai importante pe care le presupune comunicarea verbal ă. Așa cum am
arătat deja, multe cuvinte vor fi disp ărut în procesul de rusticizare a
dacoromanicilor și, mai târziu, ca urmare a influen țelor străine, în special
slavă. Considerat din perspectiva unei semantici generale, vocabularul
moștenit în română acoperă formele de civiliza ție agricolă și pastorală ,
universul elementar al unei populaț ii rustice sedentare. Acest vocabular
aparține, cu pu ține excep ții, așa-numitului fond principal al lexicului
românesc. Sunt cuvinte cu o mare bog ăție de sensuri (foarte multe dintre
ele fiind sensuri figurate), ce dau na ștere la o mul țime de derivate și au o
mare frecven ță în circula ție.

40E. FORMAREA CUVINTELOR
1. Compunerea
În română, ca ș i în latină, compunerea, ca procedeu de formare a
cuvintelor, este foarte slab reprezentat ă. Compusele mo ștenite sunt
puține: primăvară (lat. prima vera , lat. cl. primum ver ), miazăzi (lat.
mediam diem ), miază-noapte (lat. mediam noctem). Acestea se afl ă și în
alte limbi romanice. Alte compuse: Dumnezeu (lat. Domine Deus
„Doamne Dumnezeu”, și în româna popular ă se întâlne ște sintagma
latină: Doamne Dumnezeule!), codobatur ă (lat. * codobattula ), codalb
(lat. coda-albus ), cârnelegi pl. (lat. carnem-ligat ), câșlegi, pl. (lat.
caseum-ligat ), mijloc (lat. medius locus ).
În româna popular ă, există o mulțime de cuvinte compuse dintr-un
substantiv nearticulat și un adjectiv: apă-albă „cataract ă” la ochi,
iarbă-mare, bube-dulci, botgros (o pasăre) etc.; sunt frecvente și în ono-
mastică: Barbălată, Bouroș , Calalb, Ochialbi, Țar ălungă , Mantaro șie
etc. E posibil ca astfel de compuse, cu paralele identice în albanez ă, să
presupună un tipar str ăvechi, preroman (v. Brâncu ș, Cercetări asupra
fondului traco-dac al limbii române , 1995, p. 48-50).
2. Derivarea
a. cu prefixe
a- (lat. ad-): abate (lat. abbattere), afuma (lat. affumare ), afunda
(lat. affundare ), alunga (lat. allongare ), amorți (lat. *ammortire, de la
mortuus ), amuț i (lat. * ammutire , de la mutus ), apune (lat. apponere ).
de- (lat. de-): degera (lat. degelare ), depăna (lat. depannare ),
deprinde (lat. deprehendere ), depune (lat. deponere ).
des- (lat. dis-): descălța (lat. discalceare ), descăleca (lat. discaballi-
care), descărca (lat. discarricare), deschide (lat. discludere ).
în- (lat. in-): încălța (la t. incalceare), încăleca (lat. incaballicare ),
încărca (lat. incarricare ), înfrâna (lat. infrenare ).
s- (lat. ex- ): zbate (lat. exbattere ), scădea (lat. excadere ), smulge
(lat. exmulgere ), stoarce (lat. extorquere ).
stră- (lat. extra -): strecura (lat. extracolare ), strămuta (lat. extramu-
tare), pe teren românesc: străbun, strămoș, străvechi etc.
Derivarea cu prefixe este relativ s ăracă. Prefixele latine ști nu au
devenit producti ve decât în rare cazuri: aluneca (luneca ), amirosi
(mirosi ), sfărâma (fărâma ). Există însă unele verbe care au dezvoltat un
număr mare de derivate cu prefixe moș tenite ca atare în român ă: pune
(lat. ponere ) – apune (lat. ad-ponere ), depune „ a p u n e j o s , a f i g a t a s ă

41fete” (lat. deponere ), despune „a domni, a st ăpâni”, în româna veche (lat.
disponere ), prepune (lat. praeponere ), răpune (lat. reponere ), spune (lat.
exponere ), supune (lat. subponere ); prin urmare, în cazul lui pune sunt
șapte derivate, toate transmise din latin ă. Verbul a pune a devenit
productiv chiar și în epoca modern ă, stând la baza traducerilor dup ă
franceză și latină pentru neologismele: impune, compune, depune (sensul
modern), dispune, interpune, juxtapun e, opune, postpune, presupune,
propune, repune, suprapune, transpune.
Din latină s-au păstrat familiile de verbe: prinde (lat. prehendere),
aprinde (lat. adprehendere ), cuprinde (lat. comprehendere ), deprinde (lat.
deprehendere ); toarce (lat. torquere ), întoarce (lat. intorquere ), stoarce
(lat. extorquere ).
b. cu sufixe
Derivarea cu sufixe e un procedeu frecvent și foarte productiv. Cu
sufixele transmise din latin ă se formeaz ă substantive, adjective, verbe.
Redăm mai jos o parte dintre sufixele mo ștenite:
-ar, la nume de agent (lat. -arius : lat. aurarius > aurar, pecorarius
> păcurar, casearius > ar. cășar „baciul care prepară brânza la stân ă”,
ferrarius > fierar, lignarius > lemnar ).
-atic, adjectival (lat. -aticus: hibernaticus > iernatic, silvaticus >
sălbatic, lunaticus > lunatic ).
-ătate, pentru substantive din adjective (lat. -itas, -itatem: bonitatem
> bună tate, sanitatem > sănătate, plenitatem > plinătate).
-eață (ețe), substantive din adjective (lat. -itia: blanditia > blândețe,
*grevitia > greață, tristitia > triste țe; frecvent în română : ar. mușiteață,
dulceață, negreață, albeață.
-el, diminutive (lat. -ellus: porcellus > purcel, porce lla > purcea,
vitellus > vițel, retella > reț ea); sufix productiv: băiețel, feciorel.
-et, colective (lat. – etum: fraxinetum > frăsinet, nucetum > nucet,
pometum > pomet ); sufix productiv: făget, gorunet, peret.
-ic, diminutive (lat. – iccus ): bunic, rândunic ă, fiică (de la fie < lat.
filia).
-ie, substantive abstracte (lat. – ia, din greac ă: philosophia raportat la
philosophus; ferocia „cruzime” de la ferox „crud”); productiv în român ă:
avuție, domnie, t ărie.
-ime, colective și substantive din adjective (lat. – imen): acrime,
mulțime, țărănime.
-ință, substantive de la verbe (lat. – entia: credentia > credință);
frecvent: dorință , putință.

42-ior, diminutive (lat. – eolus, -iolus: capreolus > căprior, capreola >
căprioară) și adjective: roșior, rumeior , lărgit cu ș din substrat a devenit
-șor, -iș or ca în podiș or, merișor, ouș or, botișor.
-iu (lat. ivus: tardivus > târziu, temporivus > timpuriu ).
-mânt , substantive de la verbe (lat. – mentum: iuramentum >
jurământ, ligamentum > legământ, vestimentum > veș mânt ).
-oi, -oaie , augumentativ (lat. – oneus , sufix adjectival): căsoi,
căsoaie, fătoi, lupoaie, ursoaie.
-os, adjective de la substantive (lat. – ossus: formosus > frumos,
pluviosus > ploios, umbrosus > umbros ), sufix productiv: cărnos, osos.
-tor, nume de agent (lat. – torius: iudicatorius > judec ător,
*casatorius > căsător „ care are casă , om căsătorit”); adjective de la
verbe: cump ărător, vânzător; nume de instrumente: încuietoare, strecur ă-
toare, bătător. În român ă, lat. – torius s-a confundat cu -tor.
-tură, substantive de la verbe (lat. – (t)ura: battitura > bătătură,
coctura > coptură, fractura > frântur ă, scriptura > scriptur ă, unctura >
untură); sufix foarte productiv: arătură, sămănătură, încărcătură, săritură.
În concluzie, latina dun ăreană, după cum rezult ă din descrierea
făcută aici, poate fi considerat ă ca cea dintâi perioad ă a ist oriei limbii
române, pentru c ă numeroase particularit ăți ale românei au ap ărut (ori
numai au început s ă se contureze) înc ă din faza latin ă.
Bibliografie mai recent ă: Al. Rosetti, Istoria limbii române,
București, 1987, p. 75-183; H. Mih ăescu, Limba latină în provinciile
dunărene ale Imperiului Roman , București, 1960; I. Fischer, Latina
dunăreană , București, 1985; Marius Sala, De la latin ă la român ă,
București, 1998; I. Coteanu (red.), Istoria limbii române , II, Bucure ști,
1969, p. 110-212.

6. SUBSTRATUL LIMBII ROMÂNE

În Dacia, ca în toate re giunile în care s-au n ăscut limbile romanice,
latina a suferit o influen ță din partea limbii popula ției indigene. Aceasta e
o influență de un tip special, care s-a exercitat în procesul de însu șire a
latinei; ea este consecin ța stării de bilingvism a dacilor. Spre deosebire de
influențele ulterioare (slavă , maghiar ă, turcă), influen ța autohtonă
participă la geneza limbii române, adic ă afectează toate compartimentele
limbii. De aceea, spunem c ă această influență reprezintă substratul limbii
române, pe care se grefeaz ă stratul propriu-zis (latina). Influen țele de
după epoca de formare a limbii reprezintă superstratul (sau adstratul ).

43Prin acț iunea substratului se explic ă în bună măsură evoluția diferită a
latinei vorbite în fiecare dintre prov inciile romanizate. Substratul limbii
române este domeniul cel mai controversat și mai încărcat de dificult ăți
din întreaga ei istorie. S-a scris enorm asupra problemelor substratului.
Unii lingvi ști au exagerat mult aceast ă influență, iar alții au minimalizat-o
sau chiar au ignorat-o cu totul.
Limba dac ă nu ne este cunoscut ă. Nu ne-au r ămas texte scrise în
această limbă, ci numai cuvinte izolate, adic ă glose, inscripț ii și nume
proprii. Nu s-au gă sit poemele în limba dac ă ale lui Ovidiu, surghiunit la
Tomis în anii 8-17 d.Hr.; acesta m ărturisește în Ponticele că a învățat
limba localnicilor și că a scris versuri în aceast ă limbă. Nu s-a p ăstrat nici
De bello dacico , opera lui Traian, nici Getica , scrisă de medicul acestuia,
Criton.
Din mărturiile autorilor antici rezult ă că dacii făceau parte din
neamul mare al tracilor, care tr ăiau pe un teritoriu vast, la nord și la sud
de Dunăre . Limba dacilor ar fi fost aceea și cu a tracilor, dup ă părerea
noastră foarte probabil o variant ă dialectală a limbii trace. De aceea,
denumirea cea mai potrivit ă pentru substratul limbii române este traco-dacă,
adică traca vorbit ă în varianta din Dacia ș i din cele dou ă Moesii. Unii
învățați folosesc denumirea de daco-moesiană , considerând-o ca limb ă
aparte față de tracă . Așadar, substratul limbii române s-a format în Dacia,
în cele dou ă Moesii și, probabil, provincia Dardania.
Dacii și ilirii nu foloseau scrierea, de și erau învecina ți și, adesea, în
contacte foarte strânse, cu grecii și romanii, popoare cu o cultur ă scrisă
extraordinar ă. Probabil c ă motive religioase îi împiedicau s ă recurgă la
scriere. În schimb, traco-d acii excelau printr-o cultur ă popular ă
remarcabil ă.
a. Din materialul lingvistic r ămas de la daci e de re ținut, în primul
rând, lista de nume de plante a medicului Pedanios Dioscorides, inclus ă
într-un tratat de botanic ă medicinal ă (De materia medica ) din secolul
I d.Hr
. și în Herbarius , opera unui anonim din s ecolul al III-lea, cunoscut
sub numele de Pseudo-Apuleius Platonicus. Lista cuprinde 57 de nume
de plante atribuite limbii dacilor, care sunt îns ă foarte greu de interpretat
etimologic, mai cu seam ă că textul ni s-a transmis în copii târzii și
imperfecte, cu erori mari de scriere. Totu și, vreo 10-15 nume s-ar explica
mai convingă tor, prin raportare la albanez ă și la elementele din substrat
ale românei: amolusta (și amalusta) „mu șețel” s-ar raporta la alb. ambël
„dulce”, μαvτία (în alb. man „dudă, mură”), μόξο uλα „cimbrișor” (alb.
modhullë „neghină, măzăriche”, rom. maz ăre), riborasta (rom. brusture ,

44alb. brushtull ) etc. Dup ă cum se vede, lista lui Dioscorides nu ne prea
ajută la cunoașterea limbii dacilor.
b. Numele proprii p ăstrate de la daci sunt numeroase, dar, și acestea,
greu de interpretat etimologic. E vorba de nume de râuri (în jur de 40),
nume de persoane, de triburi, de zeit ăți etc., toate acestea aproape
imposibil de utilizat în descrierea limbii dacilor. Unii înv ățați cred că s-ar
fi transmis românei ș i unele nume de locuri, care, de asemenea, sunt greu
de explicat.
c. Dintre inscrip ții, cea mai important ă este aceea de pe inelul de
aur descoperit în 1912 la Ezerovo, în Bulgaria, un inel cu un disc oval
care se mi șcă liber pe o ax ă fixată l a c e l e d o u ă capete ale inelului. Pe
acest disc sunt înscrise 61 de litere grece ști dispuse pe 8 rânduri, în
scriptio continua , adică fără vreun semn care s ă delimiteze eventualele
cuvinte. S-au propus vreo 25 de interpret ări ale acestui text, dar nici una
convingătoare.
Dintre celelalte inscrip ții, trebuie semnalată cea de pe un vas de lut
ars, descoperit în 1957, la Gr ădiștea Muncelului: Decebalus per Scorilo ,
care s-ar traduce prin „Decebal fiul lui Scoril”; per s-ar compara cu lat.
puer „copil” și s-ar recunoa ște în nume de persoane dace de felul: Ziper,
Mucapor etc. Trebuie ar ătat însă că în albaneza de nord există nume de
felul: Geg per Gega (= Gheg al lui (fiul) Gheg).
Unii învățați contestă caracterul autohton al acestei inscrip ții (în
forma unui sigiliu pe pere ții vasului).
Cum se studiaz ă elementele autohtone din român ă?
1. De regulă , se consider ă că aparțin substratului elementele de care
suntem siguri c ă nu provin din latin ă, din vechea greac ă, din vechea slav ă
sau că nu au apărut pe terenul intern al limbii (diverse crea ții accidentale,
expresive etc.). Dup ă cernerea riguroas ă a materialului atribuit
substratului, acesta se compar ă în primul rând cu corespondentele din
albaneză.
Aceasta este o limb ă care, dup ă unii învățați, ar descinde din tra-
co-dacă (sau din daco-moesian ă), iar după alții, din limba ilir ă, care se
vorbea în antichitate în zona de ve st a Peninsulei Balcanice, deci și în aria
în care se vorbe ște astăzi albaneza. Ilira ar fi avut în constitu ția ei o
component ă originară tracă. Compara ția trebuie f ăcută nu la nivelul
actual al celor dou ă limbi, ci la nivelul lor str ăvec hi, adică al românei
comune și al albanezei comune. Nu poate fi acceptat ă teoria împrumu-
tului din albanez ă în română , făcut târziu, într-o epoc ă de presupus ă

45comunitate româno-albanez ă. Această teorie roeslerian ă, din care ar
rezulta că românii s-au format în sudul Dună rii, poate fi comb ătută cu
faptul că elementele române ști din substrat au un comportament de
evoluție specific elementelor latine. Aceasta însemneaz ă că moștenirea
din substrat se identific ă cu moștenirea din latin ă, adică în procesul
impunerii în Dacia latina a fost influen țată de limba popula ției autohtone.
Ca urmare a st ării de bilingvism a dacoromanilor, aceast ă limbă, sortită
dispariției, a lăsat urme în latin ă, transmise apoi românei laolalt ă cu
elementele latine propriu-zise.
Albaneza are dou ă dialecte principale, cu deosebiri sensibile între
ele: dialectul tosc, vorbit în jum ătatea de sud a ță rii, și dialectul gheg, în
cea de nord. Asem ănările cele mai importante ale românei sunt cu
dialectul tosc, cel din sud, de unde ipoteza c ă patria primitivă a albane-
zilor trebuie s ă fi fost mai la nord-estul peninsulei, într-o zon ă de
interferență traco-iliră. Faptul că albanezii nu au fost romaniza ți, î n lunga
perioadă de stăpânire roman ă în Balcani, s-ar explica prin aceea c ă ei au
trăit, ca păstori, mai cu seam ă în ț inuturile muntoase din nord,
inaccesibile armatelor cuceritoare. Și astăzi sunt sate în Albania de nord
care nu au putut fi st ăpânite nici de turci, în cei cinci sute de ani de
dominație otoman ă.
2. Cuvintele autohton e pot fi raportate și la reminiscen țele tra-
co-dace și, bineînțeles, ilire. Mânz , de exemplu, exist ă și în albanez ă (mës,
mëzi, cu acela și înțeles), dar și în tracă: MEZENAI , un atribut al
cavalerului trac; mai mult, la ilirii mesapi exist ă Jupiter Menzana , zeul
suprem, c ăruia i se aduceau ca ofrand ă sacrificii de cai. Cuvântul mal are
în albanez ă un corespondent identic, mal, cu înțelesul „munte”, dar poate
fi raportat și la toponimul Malua, localitate în Dacia; Dacia Maluensis a
fost tradus de romani prin Dacia Ripensis (ripa=rîpă). În iliră există, d e
asemenea, Dimallum, Malontum etc.
3. Raportarea cuvintelor au tohtone se poate extinde ș i la alte limbi
preromane din Balcani, de exemplu argea (= înc ăpere subteran ă; război
de țesut) poate fi apropiat de trac. αργίλος „șoarece, animal care î și face
galerii în p ământ”, dar mai ales de άργιλλα „argea”, din vechea
macedonean ă; alb. rragal înseamnă „colibă”, iar argali, „război de țesut”,
sens pe care-l are și cuvântul românesc.
4. Se pot face raport ări și la alte limbi indo-europene, bineîn țeles
pentru cuvintele care nu pot fi explicate prin atest ări în tracă, iliră sau în altă
limbă din Balcani. De exemplu, doină , cu varianta daină din Banat, poate fi
atribuit substratului prin raportare la lituan. dainà „cântec popular, doin ă”.

46După cum se vede, cercetarea etimologic ă a cuvintelor române ști
din substrat se face cu foarte mari dificult ăți; de aceea, suntem nevoi ți ca
în multe cazuri s ă acceptăm numai cu probabilitate apartenen ța la
substrat. De asemenea, metoda cea mai sigur ă de cercetare a fondului
autohton r ămâne, cu toate neajunsurile ei, compara ția cu albaneza.
5. Prezentă m în continuare tr ăsăturile fonetice, gramaticale și
lexicale pe care le atribuim ac țiunii substratului.
Fonetică
a. Vocală ă, considerat ă de numero și cercetă tori ca tr ăsătură
esențială din substrat, se afl ă și în albanez ă și bulgară. Ea se explic ă din
evoluția spontan ă a lui a neaccentuat: lat. camisia > rom. c ămașă, alb.
këmishë , precum ș i din a accentuat în pozi ție nazală: lat. canis > rom.
căne (mai târziu câne), alb. qen.
b. Rotacismul lui n intervocalic, fenomen specific dacoromânei din
aria nordic ă (textele rotacizante din secolul al XVI-lea și limba vorbit ă
astăzi în Crișana): lat. luna > rom. lună (cu rotacism: lură). Rotacismul e
general în dialectul istroromân, precum și în albaneza de sud (dialectul
tosc). Acest fenomen afecteaz ă numai fondul vechi al celor dou ă limbi; în
elementele de origine slav ă nu există rotacism.
c. Consoana fricativ ă laringală (sau velară ) h, dispărută de timpuriu
din latină , a fost considerat ă de multă vreme de origine slav ă. În ultimul
timp însă, e pusă pe seama acț iunii substratului, pentru c ă există cuvinte
preromane cu h, ca hameș (de aci verbul a hămesi), alb. hamës „mâncău,
lacom”. De asemenea, în materi alul lingvistic dac ne întâmpin ă cuvinte
cu h: Hierasus (numele Siretului), Histria etc.
d. Consoana fricativ ă ș (alb. sh) provine din s în poziție moale: lat.
sīc > rom. și, lat. sĕrpens > rom. șarpe. În albanez ă, sh provine din
transformarea spontan ă a lui s în toate cuvintele an terioare secolului al
XI-lea.
În hidronimia major ă de origine dac ă, sunt multe nume cu ș: Ar geș,
Criș, Mureș, Someș, Timiș.
e. Mulți cercetători atribuie substratului și fenomenul labializ ării
grupurilor consonantice ct, cs : rom. pt, ps, alb. ft, fsh : lat. lucta > rom.
luptă, alb. luftë, lat. coxa > rom. coaps ă, alb. kofshë . Grupurile
consonantice pt, ps. apar ș i în cuvinte preromane din aria balcanic ă:
Heptapor, Eptala; Apsyrtos, Krepsa (alături de variante cu cs: Axyrtos,
Crexi, cf. Poghirc, în ILR, II, p. 323).

47Sunt și alte fenomene fonetice pe care unii înv ățați le-au atribuit
substratului: diftongii ie, ea, oa , palatalizarea labialelor, transformarea lui
-l- intervocalic în -r- (lat. mola > rom. moar ă), dispariția timpurie a
consoanelor b, v în poziț ie intervocalic ă (lat. caballus > rom. cal, alb.
kalë) etc. Explicarea acestor fenomene prin substrat este îns ă greu de
dovedit.
Morfologie ș i sintaxă
Particularit ățile gramaticale atribuite substratului se disting numai
prin compara ția cu albaneza (eventual și cu alte limbi balcanice, ori
indoeuropene), pentru c ă structura gramatical ă a limbii traco-dace este
total necunoscut ă. E posibil ca unele dintre acestea s ă fi apărut ca
tendințe în latina târzie, promovate în timp sub influen ța substratului.
a. Genul neutru . S-au păstrat din latin ă desinențele de plural – e și
-uri (lat. – a, -ora ), dar modul de organizare a neutrelor nu este latin: la
singular, se opun femininelor, iar la plural, masculinelor, adic ă neutrele
au determină ri masculine la singular și determină ri feminine la plural:
acest scaun – aceste scaune . Neutrele albaneze au acela și comportament
sintactic, de exemplu: mal i naltë „munte înalt”, pl. male të nalta „munți
înalți” (ad litteram : „mal înalt”, pl. „maluri înalte”). Neutrul românesc, ca
și cel albanez, nu este de origine slav ă, așa cum presupun unii cercet ători,
pentru că, între altele, neutrele slav e care au intrat în român ă și în
albaneză s-au încadrat la genul feminin, de exemplu: pl. sito > rom. sită,
alb. sitë, vĕdro > rom. vadr ă, alb. vedrë .
b. Gene
ralizarea sincretismului genitiv-dativ în flexiunea nominal ă,
cunoscută în român ă, albaneză și în alte limbi balcanice, e un fenomen
datorat probabil ac țiunii substratului, dar o tendin ță similară apare înc ă
din latina popular ă târzie.
c. Postpunerea articolului definit este un fenomen explicat înc ă de
Hasdeu prin preferin ța pentru topica substantiv + adjectiv (în limbile
occidentale, topica este: adjectiv + substantiv): omul bun , alb. njeriu i
mirë „omul bun” (lat. homo ille ). Encliza articolului definit exist ă și în
bulgară, dar româna și albaneza prezint ă numeroase coinciden țe de
detaliu privind encliza, ceea ce explic ă gruparea aparte a celor dou ă limbi
față de bulgar ă. E un fapt dovedit c ă în perioada de influen ță latină a
albanezei aceast ă limbă poseda articol postpus.
d. Procedeul de num ărare de la 11 la 19 este, foarte probabil, un
calc după un clișeu autohton: unsprezece, compus din unus super decem
(=unu peste zece); la fel în albanez ă: njëmbëdhjetë „unsprezece”. Unii

48cercetători cred c ă la baza acestui numeral s-ar afla un model slav: jedinŭ
na desente, dar, în acest caz, ar fi trebuit s ă se păstreze în român ă (sau cel
puțin în aromână ) urme ale numeralului latin: undecim, duodecim etc. Cât
privește albaneza, modelul slav este și mai puțin probabil.
Sunt și alte trăsături gramaticale explicate de unii cercet ători prin
substrat. Singura dovadă plauzibil ă în favoarea acestei explica ții ar fi
comparația cu albaneza (în unele cazuri și cu alte limbi balcanice):
– particula -ne la formele accentuate de acuzativ ale pronumelui
personal și reflexiv: mine, tine, sine;
– forma în -tu de persoana a II-a plur al a perfectului simplu: voi
cântatu;
– generalizarea auxiliarului avea la perfectul compus (de exemplu,
și la verbele de mi șcare: am venit, am sosit );
– formarea viitorului indicativ cu auxiliarul vrea (lat. volere , lat. cl.
velle): voi cânta;
– formele compuse cu vrea ale pronumelor nedefinite și ale
adverbelor nedefinite: cineva, ceva, careva, cândva, cumva, undeva.
Aceste particularit ăți, la care se pot ad ăuga altele, au corespondente
cu structuri identice în albaneză .
Lexicul
S-a scris mult despre vocabularul românesc moș tenit din substrat,
dar numărul cuvintelor difer ă de la un cercet ător la altul. Elementele
sigure sunt cele cu corespondente identice sau asem ănătoare (ca form ă și
ca sens) în albanez ă. Pentru unele dintre ele cercetarea etimologic ă se
poate sprijini și pe reminiscenț ele din repertoriul traco-dac. Iat ă lista
acestor cuvinte: abure, argea „încăpere subteran ă, război de țesut”, baci,
balaur, bal ă „fiară monstru”, balegă, baltă, bardză adj. „alb”, bască
„lâna tuns ă de pe o oaie”, bâlc „mlaștină, vale mocirloas ă”, bâr interj.
„strigăt cu care se mân ă oile”, brad, brânz ă, brâu „cing ătoare lată de
lână”, brusture, buc „pleavă la melițatul cânepii”, bucur adj. „frumos” ( a
se bucura ), bunget „stejăriș, desiș de pădure”, buză, căciulă, călbează (și
gălbează), căpușă, cătun, ceafă, cioară, cioc, ciuc ă „vârf de deal, pisc”,
ciuf „moț de păr”, ciump „ciot”, ciupi vb., ciut (și șut) adj. „fă ră coarne”,
coacăză, copac, copil, curpen „vrej, tulpin ă de plantă agățătoare”, cursă
(de prins animale s ălbatice), droaie, druete „bucată de lemn”, fărâmă,
fluier, gard, gata, ghimpe, ghionoaie „ciocănitoare; cucuvea”, ghiuj
„bătrân”, grapă, gresie, groap ă, grumaz, grunz „bulgăraș, coc oloș ”, gușă,
hameș „mâncăcios, lacom” ( și vb. hămesi), jumătate, lete „răgaz”

49(îndelete adv.), leurdă „usturoi s ălbatic”, mal, mare adj., maz ăre, măgar,
măgură, mărar, mânz, mo ș, mugur, murg adj. „întunecat, de culoare
închisă”, mușcoi (și mâșcoi) „catâr”, năpârcă „viperă”, noian, pârâu,
pupăză, rață, rânză „pipotă; stomac de animal”, sarbăd adj. „acru”
(despre lapte), scăpăra vb., scrum, sâmbure, spânz „elebor, plant ă cu a
cărei rădăcină se vindecă strechea la animale”, strepede „vierme din
brânză”, strugure, strung ă „loc îngust pentru muls oile, țarc”, șopârlă,
știră adj. fem. „stearp ă” (despre animale), țap , țarc, țeapă, urdă, vatră ,
viezure (și vizuină), zară „lapte bătut”, zgardă.
La aceste 90 de cuvinte sigure din substrat se poate ad ăuga o listă
de 50-60 de cuvinte, pe care le consider ăm numai cu probabilitate ca
aparținând fondului autohton. Iat ă câteva dintre acestea: băiat, băl
„blond”, brâncă „erizipel, orbal ț”, borț (și der. borțoasă), bulz, burduf,
burtă, codru, Cr ăciun, creț adj., cruța vb., curma vb., daltă, dărâma vb.,
fluture, lai adj. „negru”, mătură, mire, negur ă, păstaie, scorbur ă, spuză,
stăpân, sterp, stân ă, traistă etc.
Se observ ă că cel
e mai multe cuvinte din listele de mai sus apar țin
limbajului pă storesc, adic ă sunt legate de realit ăți proprii universului
crescătorilor de vite. Prin caracterul lor profund popular aceste elemente
se integreaz ă în fondul lexical mo ștenit din latin ă, care, dup ă cum se
știe, are un mai pronun țat caracter popular, rustic, decât în celelalte
limbi romanice.
Multă vreme au fost explicate ca împrumuturi din albanez ă. Astăzi
se poate dovedi îns ă că în ambele limbi provin dintr-o a treia limb ă (în
română din traco-dac ă, iar în albanez ă din traco-dac ă sau din ilir ă).
Evoluția fonetică a acestor cuvinte este aceea și cu a cuvintelor de origine
latină, de exemplu: -l- intervocalic a devenit – r- (viezure , în albanez ă:
vjedhullë , abure , în alb. avullë ), africata dz.: bardzu adj. „alb”, madzăre,
viedzure etc., care nu apare în elementele împrumutate târziu).
Argumentul c ă aceste cuvinte ar fi împrumuturi din albanez ă constă
în faptul c ă echivalentele albaneze sunt lega te de baze interne proprii,
spre deosebire de cuvintele române ști care sunt izolate. De exemplu, alb.
këlbazë „c ălbează” e legat etimologic de verbul kalb „a putrezi”, moshë
„vârstă”, la care e raportat rom. moș, provine din mot „an”, iar acesta e
legat de verbul mas, mat „a măsura”, vjedhull „viezure” deriv ă din verbul
vjedh „a fura”. Trebuie observat îns ă că aceste apropieri etimologice
caracterizeaz ă faza antic ă a albanezei, nu pe cea târzie, medieval ă, când
se presupune că ar fi avut loc împrumutul în român ă. De asemenea, e
normal ca în român ă elementele comune cu albaneza s ă apară izolate din
punct de vedere etimologic, pentru c ă în român ă ele reprezint ă substratul

50(deci sunt împrumuturi f ăcute în perioada latin ă a limbii), pe când
corespondentele albaneze reprezint ă stratul propriu-zis al acestei limbi.
Din compara ția cuvintelor române ști autohtone cu corespondentele
lor din albanez ă, se poate constata c ă în română se conserv ă trăsături mai
vechi decât în albanez ă: de exemplu, s din alb. sorrë „cioar ă” e mai nou
decât č din rom. cioară, și, la fel, dh din vjedhull față de dz (z) din rom.
viedzure (viezure ) etc. În general, limba care împrumut ă e mai
conservatoare decât limba din care se împrumut ă. Și elementele slave din
română au caracter mai vechi decât coresp ondentele lor din limbile slave.
Așadar, elementele autohtone din română sunt, la origine, împrumuturi pe
care latina dun ăreană le-a făcut din traco-dac ă, nu împrumuturi târzii
făcute de română din albanez ă în sudul Dun ării, în perioada unei
presupuse coabită ri a românilor cu albanezii.
În fondul lexical autohton sunt și elemente care nu au corespon-
dente identice sau asem ănătoare în albanez ă, dar acestea sunt greu de
identificat și de explicat. Probabil c ă a băga, brându șă, doină, melc ș.a.
aparțin acestui grup (v., pe larg, I.I. Russu, Etnogeneza românilor , EȘE,
București, 1980).
Există în român ă și un important num ăr de nume proprii pă strate
din substrat. Aproape întreaga hidronomie major ă din român ă ni s-a
transmis de la daci, în transcrieri latine ști sau grece ști: Argeș, Buzău,
Cerna, Cri ș, Dunăre, Gilort, Jiu, Lotru, Motru, Mure ș, Olt, Prut, Siret,
Someș, Timiș , Tisa, Vedea. Unii cercet ători cred c ă aceste nume s-au
păstrat prin intermediul slavilor care le-ar fi preluat din limba vechilor
populații locale. Ele con țin însă particularit ăți fonetice explicabile prin
română, de exemplu – ș, sau prin daca târzie: a > o în Alutus devenit Olt
(detalii la Poghirc, în ILR, II, p. 356 ș.a.).
La aceste nume se adaug ă oronimul Ca rpați, care are legă tură certă
cu numele tribului de daci liberi carpi, cu alb. karpë „stâncă” și cu trac.
Kαρπάτη s (őρος) „munții Carpați”.
Unii învățați cred că de la daci ni s-au transmis și câteva nume
de localități: Abrud, Hâr șova, Iași, Oltina ș.a. (cf. Poghirc, în ILR, II,
p. 359-361), care, îns ă, sunt foarte greu de explicat etimologic.
Dintre elementele de derivare lexical ă sunt sigure ca apartenență la
substrat urm ătoarele sufixe:
-esc, sufix adjectival care exprim ă apartenen ța: românesc,
ciobă nesc. Probabil c ă aceeași origine are și corespondentul adverbial
al lui – esc: – ește: românește, ciobănește;
-uș, sufix diminutival: auș, brândușă, cătușă, mătușă, păpușă;

51-ză, sufix colectiv și diminutival: călbează, cinteză, coacăză,
pupăză etc., cu corespondent identic în albanez ă.
Elementele apar ținând substratului au o r ăspândire general ă în
dacoromân ă. Numai câteva dintre acestea sunt folosite regional: buc,
ghiuj, mu școi, știră.
Unele dintre cele 90 de cuvinte autohtone lipsesc din dialectele
sudice. În aromân ă, de exemplu, nu se mai aud ast ăzi: argea, druete, gata,
ghimpe, leurd ă, mugur, pârâu, sarb ăd, șopârlă , zgardă. În meglenoromân ă
și în istroromână , numărul celor care lipsesc este și mai mare. Acestea au
fost înlocuite cu sinonime din limbile vecine (albanez ă, greacă, bulgară,
turcă, croată, italiană ), prin urmare cauza dispari ției lor sunt bilingvismul
populației române ști sudice și statutul particular de idiomuri neoficiale al
acestor dialecte în ansamblul lingvistic balcanic. E de presupus c ă în
româna comun ă aproape toate cuvintel e din substrat erau r ăs pândite pe
întregul teritoriu de limb ă română, atât la nordul cât și la sudul Dun ării.
Cuvintele autohtone nu difer ă de cele de origine latin ă din punctul
de vedere al vechimii atest ării lor: aproape 50 dintre ele apar în
documente de pân ă la 1.600.
Și prin pozi ția în ansamblul vocabularului , elementele autohtone se
aseamănă cu cele mo ștenite din latin ă. Din cele 90 de cuvinte sigure, 36
fac parte din fondul principal la lexicului românesc: abur, brad, a se
bucura, buz ă, cioară, copac, copil etc.
Cât prive ște capacitatea de a crea prin derivare cuvinte noi,
elementele din substrat într ec pe cele de origine latin ă: numărul
derivatelor directe al e cuvintelor de baz ă (adică fără cumul de sufixe) este
de 535, revenind în medie câte șase derivate la un cuvânt de baz ă (unui
cuvânt latin îi revin 5 derivate).
În totalitatea lor, elementele din substrat au contribuit la conturarea
fizionomiei particulare a românei în raport cu a celorlalte limbi romanice.
Prin trăsăturile lor semantice, prin frecven ța, aria de circula ție și forța de
derivare, aceste elemente se identific ă cu lexicul transmis din latin ă.
Pentru istoria românilor, mo ștenirea lingvistic ă traco-dac ă este cea
mai importantă dovadă a viețuirii lor neîntrerupte în Dacia.
Pentru întreaga problem ă a substratului limbii române, vezi
lucrarea noastr ă Vocabularul autohton al limbii române , București,
1983; C. Poghirc, Influen ța autohtonă , în vol. colectiv Istoria limbii
române , II, Bucure ști, 1969, p. 313-365; Al. Philippide, Originea
românilor , II, Iași, 1925, p. 560 ș .u.; Al. Rosetti, Istoria limbii române ,
ed. definitiv ă, București, 1987, p.225-258; I.I. Russu, Etnogeneza
românilor , București, 1981; Cicerone Poghirc, B.P. Hasdeu, lingvist și
filolog, Bucure ști, 1968, p.166-193.

52

II. ROMÂNA COMUN Ă

Româna descinde din latina dun ăreană (sau carpato-dun ăreană),
acel aspect al latinei oriental e vorbite în provinciile dun ărene romanizate
(Dacia, cele dou ă Moesii și Panonia Inferioar ă). Limba român ă s-a format
mai devreme decât limbile romanice apusene, din cauză că latina
dună reană a fost izolat ă de timpuriu de centrul inova țiilor, în general de
influenț a latinei clasice. Considerând latina dun ăreană ca prima etap ă a
istoriei limbii noastre, spunem c ă faza imediat urm ătoare este a șa-numita
română comună, caracterizat ă printr-un num ăr suficient de modific ări
pentru a se putea vorbi de o schimbare calitativ ă a latinei.
Pentru denumirea acestei perioade au fost propu și diverși termeni:
străromână (S. Pușcariu), care ar fi o traducere a germ. Urrumänisch,
română primitivă (Al. Philippide), română primitivă comună (D. Macrea),
romanică balcanică (Ov. Densusianu), romanică-dunăreană (E
. Petro-
vici), traco-romanic ă (după modelul galo-romanic ă), ibero-romanic ă sau
protoromân ă (ambele denumiri la I. Coteanu). S-a impus însă termenul
română comună, folosit întâi de I. Șiadbei în 1932, apoi de Al. Rosetti,
care și-a subintitulat vo l. al IV-lea al Istoriei limbii române chiar Româna
comună. Încercarea de evitare a acestui termen era motivat ă mai ales de
confuzia care se crea cu aceea și denumire dat ă curent dacoromânei de
astăzi. Așadar, româna comună este perioada de dinainte de separarea
celor patru dialecte: dacoromâ na, aromâna, meglenoromâna și istroro-
mâna. Româna comun ă avea caracter unitar, dialectele nu se conturaser ă
încă, iar vorbitorii acesteia, de la nord și de la sud de Dun ăre, aparț ineau
unui trunchi etnic unitar. În mod obligatoriu, atributele comun și unitar se
presupun cu reciprocitate. Rosetti precizeaz ă că „nu există nici un indiciu
despre vreo sciziune dialectal ă a latinei vorbite la nordul și la sudul
Dunării”.
Româna comun ă se plaseaz ă în timp din momentul în care latina
vulgară își pierde unitatea, f ărâm ițându-se în limbile romanice de ast ăzi,
deci după secolul al IV-lea, când Dacia este izolat ă de lumea romanic ă

53occidental ă. Am văzut că există unele particularit ăți, mai cu seam ă
fonetice, care au ap ărut înainte de perioada românei comune. De aceea,
e de presupus că această perioadă, anterioar ă secolelor al VI-lea-al VII-lea
și posterioar ă latinei balcanice, ar apar ține romanicii balcanice (sau
romanicii r ăsăritene), care se distinge de romanica occidental ă (cf. Ov.
Densusianu, ILR, I, p.236; E. Vasiliu, Fonologia istoric ă a dialectelor
dacoromâne , 1968, p. 23). Putem admite astfel că româna comun ă
începe prin secolul al VI-lea (sau chiar al VII-lea), când ea se distinge
de latina dun ăreană și de celelalte idiomuri romanice. Limita superioar ă
a perioadei române comu ne poate fi stabilit ă prin secolele al XI-lea- al
XII-lea, în func ție de separarea celor patr u grupuri de români. Se
desprind de trunchiul român comun mai întâi arom ânii în secolul al X-lea,
care, de la malul drept al Dun ării, se ră spândesc în toate țările balcanice.
În secolul al XII-lea, istroromânii sunt împin și din Banat, Hunedoara și
sudul Cri șanei, în Istria, spre vestul Peninsulei. Meglenoromânii sunt,
foarte probabil, o ramur ă de aromâni care, înainte de a se stabili la
nordul golfului Salonic, au stat în contact mai îndelungat cu
dacoromânii. Aceast ă dispersare a unor grupuri de români spre sudul și
vestul Peninsulei Balcanice ( și chiar spre nord-vest, în Moravia) a fost
provocată de interpunerea slavilor în sud și de așe zarea maghiarilor în
vest. O observa ție lingvistic ă prețioasă este aceea c ă în nici unul dintre
dialectele române ști din sudul Dun ării nu există elemente ungure ști,
acesta fiind argumentul decisiv c ă la stabilirea maghiarilor în
Transilvania cele trei dialecte nu mai formau o unitate cu dacoromâna. De aci înainte, aceste dialecte evolueaz ă independent unul de altul, dar
evoluează ca dialecte, nu ca limbi diferite.
Tendințele de evolu ție ale românei comune se pot continua în
dialecte. În felul acesta se explic ă inovațiile identice în aromân ă și
dacoromân ă care au loc dup ă separarea acestora.
Examinarea divergen țelor dintre aromână și dacoromân ă ne duce la
concluzia cert ă că grupul social care avea s ă devină aromân nu a fost
separat de la origine de cel dacoromâ n. Toate grupurile sociale de români
formau un trunchi unitar în perioada românei comune.
Formată pe o întins ă arie romanizată , la nord și la sud de Dun ăre,
româna comun ă reflectă, prin caracterul ei unitar, o civiliza ție și o cultură
populară unitare, specifice grupurilor de români. Era o civiliza ție de tip
rural, adic ă pastoral și
agricol. Limba comun ă asigura unitatea grupurilor
sociale de români.
Româna comun ă este reconstruit ă din compararea dialectelor nord-
și sud-dun ărene și raportarea la latină a datelor ob ținute. Prin urmare,

54româna comun ă reprezint ă stadiul intermediar de raportare a dialectelor
românești la latină , căci ea este, de fapt, o faz ă a evoluției latinei. Pentru
că această fază nu este cunoscută , ea trebuie reconstruit ă. Fenomenele
care se reg ăsesc în toate cele patru dialecte (sau cel pu țin în dacoromân ă
și aromână) sunt caracteristice românei comune. Nu este exclus ca unele
fenomene s ă se fi produs mai târziu, în fiecare dialect în mod indepen-
dent. Iată care sunt tr ăsăturile cele mai importante care caracterizeaz ă
româna comun ă, trăsături care, ulterior, au putu t evolua diferit în fiecare
dintre cele patru dialecte:
A. FONETIC Ă
1. Silabă deschisă la finală mai frecvent decât în limba de ast ăzi și
decât în aromân ă; -u ș i -i etimologici au caracter silabic: sg. bărbatu bunu ,
pl. bărbați buni ; eu cântu, tu cân ți, cu -u și -i silabici.
2. Sub impulsul substratului, ap ăruse vocala ă di n a neaccentuat:
lat. casa > cas ă, lat. camisia > c ămașă. Urmarea apari ției vocalei ă a fost
constituirea unui sistem vocalic din șase unități fonologice:

dup ă
locul de articula ție
după
gradul de deschidere prepalatale
(anterioare)mediale post-
palatale
închise i – u
semi-deschise e ă o
deschise a

Fonemul î, prin care sistemul vo calic românesc se dezvolt ă la șapte
termeni, a șa cum este în limba de ast ăzi, a apărut mai târziu, independent
în dacoromân ă de aromân ă. De adăugat că a accentuat în pozi ție nazală a
devenit mai întâi ă și apoi, în dacoromână , după perioada românei
comune, î: panis > păne (ulterior pâne ).
3. Apăruse foarte devreme diftongul ie din é (lat. cl. ĕ): lat. fĕrrum
> fier, lat. pĕllem > piele.
4. Apăruseră diftongii condi ționați ea și oa, dezvoltați din vocalele
e și o, având în silaba urm ătoare ă sau e: lat. feta > feată, lat. solem >
soare , lat. porta > poartă.
5. În româna comun ă, vocala e și diftongul ea se păstrează
neschimbate după labiale: lat. fetus > fetu , lat. melum > meru , lat. pĭrum >
peru, lat. feta > feată, lat. pĭra > peară. Variantele cu ă, respectiv a după

55labiale în pozi ție tare au ap ărut mai târziu în dacoromână : făt, măr; fată,
pară (dar în pozi ție moale: pl. feți, pl. meri, mere, fete, pere ).
6. În pozi ție nazală, vocalele e și o se închid în i , respectiv u: lat.
dentem > dinte , lat. bene > bine, lat. bonus > bun, lat. montem > munte ,
lat. corona > curună, cunună. Și o neaccentuat trecuse la u : lat. romanus
> rumân , lat. hospitium > uspăț (și ospăț ).
7. Apăruseră de timpuriu africatele č, ğ și ț, dz, ca rezultat al
alterăr ii velarelor c, g și dentalelor t, d sub influen ța unui iot. Africatele au
fost inițial variante ale consoanelor din care au luat na ștere: lat. caelum >
cer, lat. cena > cină, lat. gelu > ger, lat. brachium > braț , lat. socius > soț,
lat. tenere > ținea, lat. * inaltiare > înălța, lat. dico > dzicu .
8. Apăruse consoana ș dintr-un s urmat de e, i: lat. sic > și, lat.
caseus > caș.
9. În româna comun ă, apar dou ă consoane dentale moi: n', l',
dezvoltate din n, l sub influenț a unui iot. Lat. filius > fil'u , ar. h'il'u (dr. fiu
este o inova ție), lat. leporem > l' epure (dr. iepure ), lat. * antaneus > întâńu
(dr. întâi este o inova ție târzie).
10. Consoanele b și v dispăruseră când se aflau în pozi ție
intervocalic ă: lat. cantabat > cânta , lat. caballus > calu , lat. vivus > viu.
11. În elementele latine, grupurile consonantice cl, gl deveniser ă cl',
gl', cu l' muiat: lat. clavis > cl'aie (dr. cheie ), lat. glacies > gl'ață (dr.
gheață ); cl', gl' se pronunță încă în dialectele din sudul Dun ării. În
dacoromân ă, cl', gl' au devenit k', g'.
12. În cuvintele latine, -l- simplu intervocalic (pronun țat velar) se
transformase în -r-: lat. mola > moară, lat. pilus > peru, p ăr; lat. boletus >
burete . Aceasta este una dintre cele mai importante legi fonetice care
acționează as
upra elementelor latine din român ă.
13. Tot în cuvintele de origine latin ă, ll (geminat) urmat de a
neaccentuat disp ăruse: lat. stella > stea, lat. catella > cățea.
14. Labiovelarele qu, gu (oclusive velare cu un apendice labial)
urmate de a deveniser ă p, b: lat. aqua > apă, lat. lingua > limbă.
15. Grupurile consonantice cs și ct s-au labializat foarte devreme,
adică velara c a devenit p: ps, pt, lat. coxa > coapsă, lat. frixit > fripse ; lat.
noctem > noapte , lat. octo > optu .
16. Grupul consonantic gn se transformase în mn: lat. lignus >
lemnu , lat. cognatus > cumnatu .
17. Grupurile consonantice -bl-, -br- în pozi ție intervocalic ă
deveniseră -u l-, -ur-: lat. cribrum (cibrum ) > ciur , lat. stabulum > staul ,
lat. subula (subla ) > sulă.

5618. Grupurile sc, st urmate de e, i deveniser ă șt: lat. crescere >
creștere, castigare > câștigare .
Prin urmare, în româna comun ă au apărut sunetele noi: ă, diftongii
įe, ea, oa , africatele palatale č, ğ și dentale ț, dz, dentalele muiate ń, l',
fricativa ș, poate și h, grupurile consonantice cl', gl' . De asemenea, în
româna comun ă existau semivocalele i, u cu care se formau diftongi
ascendenți și descenden ți. În româna comun ă, se produseser ă cele mai
importante modific ări fonetice ale limbii române.

B. GRAMATIC Ă

Româna comun ă se caracterizeaz ă prin urm ătoarele tr ăsături
gramaticale:
1. Genul neutru, propriu inanimatului, este organizat diferit fa ță de
latină: determin ări masculine la singular și feminine la plural. S-au p ăstrat
din latină desinențele d e plural: -a (> rom . -e) și -ora (> rom . -ure, -uri ).
2. Numărul declinărilor s-a redus la trei, prin dispari ția declinărilor
a V-a ș i a IV-a. Se p ăstrează în româna comun ă mânu și noru, urme ale
declinării a IV-a; de asemenea, dzi, de la declinarea a V-a.
3. S-a redus num ărul de cazuri: nominativ-acuzativ, dativ-genitiv și
vocativ. Înc ă din latina vulgară se impusese dativul ca form ă unică pentru
genitiv-dativ. L ăsând deoparte vocativul, spunem c ă la masculin avem un
singur caz la singular și altul la plural: lupu-lupi, iar la feminin dou ă
cazuri la singular: nom.-ac. casă, genitiv-dat. case, cu sincretismul geni-
tiv-dativului cu pluralul: ( unei) case, (niște) case. În aromân ă, există un
sincretism total la feminin singular.
4. Encliza articolului definit, explicat ă prin interven ția substratului,
caracterizeaz ă toate dialectele române ști.
5. În româna comun ă, există trei clase de adjective:
a. cu patru forme: bunu, bun ă, buni, bune ;
b. cu trei forme: nou, noau ă, noi, noau ă;
c. cu două forme: dulce, dulci.
Comparația adjectivului se exprim ă analitic, cu ajutorul adverbelor
mai, foarte și multu + pozitivul adjectivului. În dacoromân ă, pentru
superlativ s-a generalizat construc ția cu foarte (popular și cea cu mult), iar
în aromân ă construcția cu multu .
Probabil c ă și superlativul relativ cu ille se constituise înc ă din
perioada românei comune, mai ales c ă și în celelalte limbi romanice acest
tip de superlativ se construie ște la fel:

57dr. cel mai frumos dintre to ți
ar. ma mu șatlu di tuț (cu art. lu enclitic)
fr. le plus beau de tous
it. il più bello di tutti
sp. el más hermoso de todos
6. Numeralele cardinale de la unu la zece, conservate din latin ă,
sunt cunoscute în toate dialectele.
Aromâna a p ăstrat și pe viginti , ca unitate de baz ă a sistemului
vigesimal: γiγinț.
Procedeul de num ărare de la unsprezece la nouă sprezece, cunoscut
și albanezei (dar și limbilor slave), pare s ă fi fost determinat de influen ța
substratului.
Numărătoarea zecilor, prin multipli care, de la 20 la 90, este o
inovație a românei comune: douăzeci, ar. daodzăți (la fel în albanez ă și în
limbile slave).
O inovație de tip balcanic reprezint ă și numeralele compuse de felul
douăzeci și unu , cu conjuncț ia și între unitate și zeci.
Numeralul ordinal s-a format înc ă din perioada românei comune cu
articolul -lu, -le pentru masculine și -a pentru feminine: al optulu, al
doile, a opta; întâi e cunoscut ș i românei comune.
7. La pronumele personal ap ăruse seria accentuat-neaccentuat la
cazurile dativ și acuzativ: mie–mi, mine–m ă etc.
Demonstrativul ille devenise pronume personal de persoana a III-a:
el, ea ; la fel ipse: dr. însu, ar. năsu.
Formele de genitiv ale pronumelui personal lui, ei, lor intraseră deja
în seria posesivelor, din cauz ă că său, sa exprimau insuficient raporturile
dintre posesor și obiectul posedat.
Se creaser ă cele două serii de pronume demonstrativ: simple (din
iste, ille) și compuse (cu ecce -): estu, acesta etc.
Apăruseră și compusele cu alt (< alter): alaltu, alalt ă, ar. alantu,
anantu (cestălalt, celălalt sunt creații târzi i).
Pronumele relativ-interogative: cene (> cine ) din lat. quis, ce din
lat. quid, care din lat. qualis, căntu (dr. cât) din lat. quantus .
8. Flexiunea verbal ă a românei comune diferă prea pu țin de
flexiunea verbal ă din perioadele urm ătoare. Re ținem câteva dintre
trăsăturile verbului cunoscute în cele patru dialecte.
Se păstrează cele patru conjug ări latinești: lat. cantare > cântare ,
lat. vidēre > vedeare , lat. crédere > credere , lat. fugire > fugire .

58Apăruseră în româna comun ă și clasele de verbe în -ez: lucrez și -esc
(-ăsc): înfloresc, ură sc.
În paradigma prezentului indicativ se produc cele dou ă tipuri de
omonimii desinen țiale: 3 sing. – 3 pl. la verbele în – a: el cântă – ei cântă
și 1 sing. – 3 pl. la verbele în -ea, -e și -i; eu vedzu – ei vedu, eu dzicu – ei
dzicu, eu audzu – ei audu.
Latina nu avea un mod condi țional. Valorile acestuia erau
exprimate prin imperfectul și mai mult ca perfectul conjunctivului. La
condiționalul prezent cu form ă sintetică din româna comun ă se continu ă
formele de imperfect și de perfect conjunctiv latin: v.dr. se cântare , ar.
s-cântarim.
Imperativul, atât pozitiv cât și negativ, nu difer ă de cel din limba de
astăzi: cântă! (lat. canta !), cântați! (lat. cantate , cu impunerea timpurie a
desinenței -ți); nu cântare ! (lat. non cantare !), o form ă p robabil unic ă
pentru singular și plural (cf. ILR, II, p. 275).
Infinitivul avea în româna comun ă numai form ă lungă : căntare,
vedeare . Scurtarea infinitivului e un fenomen posterior epocii românei
comune; la fel, apari ția morfemului a din dacoromân ă.
Gerunziul și participiul au acelea și caracteristici morfematice ca în
limba de astă zi: căntăndu (lat. cantando , ablativul gerunziului), căntatu
(lat. cantatus , participiul perfect pasiv).
Părțile de vorbire neflexibile (adverbul, prepozi ția și conjuncția) vor
fi tratate în cap. Morfologie, din partea a II-a a acestei c ărți.
Faptele de fonetic ă și de gramatic ă descrise mai sus sunt comune
celor patru dialecte române ști. Ele sunt rezultatul evolu ției normale a
foneticii și gramaticii latinei dun ărene.
Vorbită pe un teritoriu întins, la nord și la sud de Dun ăre, româna
comună e posibil s ă fi avut unele deosebiri dialectale, mai exact spus, e
posibil ca unele inova ții să fi început în perioada românei comune, f ără să
se fi generaliz
at, rămânând dialectale pân ă astăzi. „Limba str ăromânilor nu
trebuie să ne-o închipuim unitar ă. Avem chiar probe c ă existau deosebiri
regionale de grai în epoca str ăromână” (S. Puș cariu, Limba român ă, I, p.
249). Iată câteva dintre aceste inova ții considerate de S. Pu șcariu (ELR, p.
86-92 și Limba română , I, p. 249-252) ca fenomene dialectale:
1. Palatalizarea labialelor, fenomen care const ă în mutarea
punctului de articula ție al consoanelor p, b, f, v, m de pe buze pe palat sub
influenț a unui i: g'ine, k'atră , h'il'u „fiu”. În aromân ă, fenomenul acesta e
general, în meglenoromân ă e parțial, în istroromân ă lipsește, iar în
dacoromân ă e cunoscut numai în aria de est.

592. Rotacismul lui -n- intervocalic în elementele latine: lură „lună”,
bire „bine”, mâră „mână”. În perioada românei comune, acest fenomen
caracteriza aria de nord a dacoromânei. El se întâlne ște în textele nordice
din secolul al XVI-lea, iar ast ăzi în puncte izolate din Cri șana. În
istroromână e un fenomen general, iar în aromână și meglenoromân ă
lipseș te cu totul.
3. Africatelor palatale č, ğ din dacoromână : cer (din lat. caelum ),
ger (din lat. gelum ) le corespund în dialectele sudice africatele dentale ț,
dz: țer, dzinere (din lat. generem ), ar. văți „vaci”, fudzi „fugi”.
E posibil ca tratamentu l din sud al evolu ției lui c, g, urmate de e, i la
ț, dz să fi fost influen țat și de limbile greac ă și albaneză.
4. Alternan ța a: ă sub accent în radicalul femininelor cu pluralul în
-i: parte-pă rți, căr are-c ărări. În dacoromâna veche, sunt obi șnuite și
variantele cu a la plural: parți, cetați, adunari . În aromân ă, inovația s-a
extins și asupra adjectivelor.
5. Verbele cu radical iotacizat: văz, auz, sco ț, înghiț, viu, sai, țiu
erau generale în textele române ști din secolul al XV I-lea. În sudul
Dunării, se aud numai forme deiotacizate: aud, ved , ceea ce înseamn ă că
revenirea la formele cu dental ă: aud, văd se producea înc ă din perioada
românei comune.
Am arătat mai înainte c ă după Al. Rosetti (ILR, p. 360 ș.u.) româna
comună era o limb ă unitară, fără diferențe dialectale. În dacoromân ă și
aromână s-au putut dezvolta separat, în fiecare dialect, tr ăsături noi „potrivit
unei tendinț e comune de a inova în aceeaș i direcție după despărțirea lor de
trunchiul comun”. Iat ă c
âteva dintre numeroasele tr ăsături despre care Al.
Rosetti crede c ă au apărut după epoca de comunitate:
– Vocala î (din a accentuat în pozi ție nazală) e caracteristic ă
dacoromânei: canis > căne > câne . În aromân ă s-a păstrat varianta
intermediar ă, cu ă: căne, cămpu. În unele graiuri aromâne de sud a ap ărut
însă și î.
– Transformarea lui i în î după r, rr, s, ț, dz: ripa > râpă, rivus >
râu, tittia > țâță, sinus > sân, Diana > zână; la fel în aromână : puțân,
subțâre, țâță, arâu „r âu”, arâpă „râpă”, dzâcu .
– Consonantizarea lui u ca al doilea element al diftongilor au, eu:
ar. alavdu, caftu „caut”, preftu „preut”, dar și dr. regional: captu „caut”,
cheptoare „cheutoare”.
– Diftongii cu i ca al doilea element la tipul câine (după pl. câini , cu
anticiparea lui i) apar ș i în meglenoromân ă: coini, poini și, sporadic, în
aromână.

60– Monoftongarea lui ea în tipul fată (< feată) și lege (< leage ) e
generală și veche în dacoromân ă, pe când în aromân ă e sporadic ă.
După Rosetti, palatalizarea labialelor e un fenomen relativ târziu și
s-a petrecut independent în aromân ă de dacoromân ă. Inovația nu se
produsese nici în momentul separ ării aromânei de dacoromân ă și nici
când meglenoromâna s-a despă rțit de aromân ă. Acest fenomen e cunoscut
și în albanez ă, italiană și neogreac ă, cu rezultate asem ănătoare cu cele din
română, prin urmare un motiv în plus pentru a considera palatalizarea
labialelor o inova ție independent ă în dialectele române ști.
– Apariția vocalelor -u, -ă , -î ca urmare a rostirii explozive a
consoanelor finale: am văzutu (văzută, văzutâ), văzândă , șezândă. Feno-
m
enul e regional în dacoromân ă. În aromân ă, -ă e general la participii:
căntată, bătută, probabil și prin analogie cu -u de la sfârșitul cuvintelor.
– Alternanț a a: ă sub accent în radicalul femininelor cu pluralul în
-i: baltă -bălți, carte-că rți a apărut, după Rosetti, ca o inova ție indepen-
dentă în dacoromân ă de aromân ă.
Din examinarea celor dou ă concepții privitoare la apari ția deosebi-
rilor dintre dacoromân ă și aromână, se desprinde o concluzie de mijloc.
Nu se poate contesta faptul că în româna comun ă au existat unele
divergențe dialectale, ca, de exemplu, rotacismul lui -n- intervocalic în
elementele latine (o caracteristic ă a dacoromânei de nord ș i a istroro-
mânei) sau transformarea africatelor palatale č, ğ în africate dentale ț, dz
(o caracteristic ă a dialectelor din sudul Dună rii). Totodată , nu trebuie
exclusă nici posibilitatea ca, în unele cazuri, un impuls intern determinat
de tendințele românei comune s ă fi provocat inova ții în aceea și direcție și
în mod independent, dup ă separarea dialectelo r. Acesta este cazul
inovațiilor semnalate de Al. Rosetti, pe care le-am expus mai sus.

C. LEXIC

Vocabularul românei comune e cons tituit, în principiu, din toate
elementele lexicale mo ștenite din latin ă, indiferent de dispersiunea lor
geografică sau de frecven ța în comunicare. În general, româna a mo ștenit,
ca și celelalte limbi romanice, aproximativ 2.000 de cuvinte. E un fond
lexical cristalizat, care nu s-a mai putut îmbogăț i decât prin mijloace in-
terne, adic ă prin derivare și compunere. Bineînț eles că o parte a lexicului
moștenit a disp ărut din cauze diverse, în primul rând din concuren ța cu
sinonimele datorate influen țelor ulterioare. De asemenea, numeroase cu-
vinte latine ști aveau caracter dialectal în româna comun ă. Ion Coteanu

61(v. ILR, II, p. 283 ș.u.), fără să ia în considera ție cuvintele de la periferia
vocabularului, a întocmit o list ă de aproape 600 de cuvinte de origine
latină, comune dacoromânei și aromânei, utilizate și astăzi în cele dou ă
dialecte, deci cuvinte importante care în mod sigur aveau acest statut și în
româna comun ă.
Se pot adăuga la acestea cca 30 de cuvinte din substrat, cu o pozi ție
solidă în ansamblul vocabu larului, care vor fi fost larg utilizate și în
româna comun ă.
Există, de asemenea, un num ăr important de cuvinte, de origine
latină, cunoscute numai în aromân ă. E greu de dovedit c ă acestea vor fi
avut caracter genera l în româna comun ă, de aceea e mai prudent s ă le
considerăm dialectale și în perioada de comunitate. Iat ă câteva dintre
aceste cuvinte: bâșari „sărutare” (lat. basiare ), câroari „c ăldură mare”
(lat. calorem ), câstâńu „castan” (lat. castaneus ), câșari „brânz ărie la
st
ână” (lat. casearia ), dimâdari „a chema, a porunci” (lat. demandare ),
fauă „linte” (lat. faba), furnu „cuptor” (lat. furnus ), g'ing'iț, „douăzeci”
(lat. viginti), h'ic „smochin” (lat. ficus), mes „lun ă” (lat. mensis ),
nuiarcă „mamă vitregă” (lat. noverca ), sân „sănătos” (lat. sanus ), v.
Rosetti, ILR, p. 356 ș.u.
Pentru gruparea semantic ă a vocabularului românesc mo ștenit,
vezi capitolul precedent , consacrat latinei dun ărene.
Am arătat până aici că româna comun ă e o reconstruc ție bazată pe
comparația interdialectal ă și raportarea la latină . Există însă un document
real de limb ă română care dateaz ă de la sfârș itul secolului al VI-lea. E
vorba de o întâmplare relatat ă de c ronicarii bizantini Simokattes și
Theophanes în leg ătură cu o incursiune a armatei bizantine împotriva
avarilor, în anul 587. În timp de noapte, pe o c ărare din Mun ții Balcani,
unuia dintre osta și dădea să -i cadă sarcina de pe catâr, iar tovar ășii din
urmă i-au strigat „în limba p ărintească”, „în limba locului”, torna, torna,
fratre „întoarce-te, întoarce-te, frate”, ca s ă așeze cum trebuie povara pe
animal. Ceilal ți ostași, auzind strig ătul, s-au speriat, crezând c ă au dat
dușmanii peste ei și au rupt-o la fug ă în debandad ă. Textul acesta a fost
mult discutat. Unii înv ățați l-au interpretat ca o comand ă militară. Dar
într-o astfel de comand ă nu și-ar avea locul cuvântul fratre și nici
repetarea verbului. În mod cert e vorba de un text în limba român ă
comună. Mai mult, ar fi primul text într-un idiom romanic, care devansea-
ză cu mult Jurămintele de la Strasbourg , primul text în francez ă, de la 842.
Bibliografie recent ă: Al. Rosetti, Istoria limbii române , București,
1987, p. 321-376; I. Coteanu (red.), Istoria limbii române , II, p. 189-309;
Florica Dimitrescu (coord.), Istoria limbii române , Bu curești, 1978, p. 75-83.

62

III. ORIGINEA DIALECTELOR ROMÂNE ȘTI

Către secolele al VIII-lea-al IX-lea în cepe contactul lingvistic dintre
români și slavi. Exist ă un grup important de cuvinte slave care se g ăsesc
în cele patru dialecte române ști: coasă, gol, lopat ă, nevastă, rană, slab,
trup etc., ceea ce reprezint ă o dovadă că românii de la nord și de la sud de
Dunăre formau o unitate, erau în leg ături strânse unii cu al ții. Așezarea
slavilor în Balcani (cu întemeierea și organizarea statelor bulgar și
sârbesc), precum și a ungurilor în vest, a determinat sl ăbirea contactelor
dintre grupurile sociale de români, destr ămarea unit ății române ști,
împingerea unor ramuri de români în sud, prin Bulgaria, spre Grecia și
Albania, iar în nord-vest, spre Moravia, Gali ția și Silezia. La aceast ă
împrejurare politic ă și socială, se adaug ă aceea că românii practicau
păstoritul transhumant, ocupa ție prin care puteau evita contactele dure cu
populațiile nou-venite.
Oricum, aceste împrejur ări geografice ș i istorice creau, în plan
lingvistic, condi țiile unor evolu ții divergente în interiorul românei
comune, care au dus la apari ția , în timp, a dialectelor. Ini țial, deosebirile
priveau cele dou ă mari arii: cea nord-dun ăreană și cea sud-dun ăreană, în
interiorul c ărora se contureaz ă cu vremea cele patru dialecte.
Aromânii sunt prima ramur ă de români care se separ ă de grupul
etnic comun. În anul 976, ei sunt semnala ți în nordul Greciei de c ătre
istoriograful bizantin Kedrenos. Cronicarul bizantin Kekaumenos, de la
sfârșitul secolului al XI-lea, scrie despre ei c ă „înainte vreme tr ăiau pe
lângă Dunăre”, de unde „s-au împr ăștiat peste tot Epirul și Macedonia, iar
cei mau mul ți s-au așezat în Elada” (v. Al. Philippide, Originea
românilor , I, 1923, p. 663). Prin urmare, aromânii, denumi ți peste tot
vlahi, valahi , au coborât în actualele zone (Grecia, Albania, Macedonia)
spre secolele al X-lea-al XII-lea, dintr-o regiune din apropierea Dun ării.
Procesul deplas ării aromânilor spre sud trebuie s ă se fi încheiat prin
secolul al XII-lea, pentru c ă în acest dialect nu exist ă elemente maghiare;
prin urmare, leg ăturile lor cu românii de la nordul Dun ării vor fi fost
întrerupte în perioada influen ței maghiare. Drumurile lor spre sudul

63Peninsulei au str ăbătut mai întâi teritoriul Bulgariei; m ărturie pentru
aceasta sunt numele topice române ști din Bulgaria: Văcărel, Păsărel,
Merul (= Mărul), Singur (sat), Țerțel (= Cercel), Cerbul, M ăgura, Mușat,
Banișor, Krnul (=Cârnul), Lupova, Ursuli ța etc. (cf. Densusianu, ILR, I,
p. 209). S-ar trage de aici concluzia c ă aromânii reprezentau, la origine, o
ramură sud-estic ă a trunchiului român comun, situat ă între Dun ăre și
Balcani. Trebuie precizat c ă în nordul Greciei, ca și în Albania ș i
Macedonia, unde au ajun s aromânii, nu exist ă toponime vechi române ști,
ci slave ș i grecești ori albaneze, ceea ce dovede ște că aromânii au coborât
mai târziu în aceste zone.
Cu toate acestea, Th. Capidan a ar ătat că există trei importante
nume de locuri din sudul Penins ulei Balcanice, care în aromân ă conțin
fonetisme vechi române ști: Sărună (= Salona , numele antic al
Salonicului), cu – l- intervocalic transformat în -r- ca în cuvintele vechi
românești (lat. mola > moară, lat. solem > soare ); Băiasa (= Vavisa , din
Pind), cu v devenit b ca în lat. vervex > berbece, lat. veteranus > bătrân;
Lăsun (= anticul Elasona , din Tesalia), cu o în poziție nazală devenit u ca
în elementele latine: lat. sonare > suna , lat. bonus > bun. De aici s-ar
desprinde concluzia c ă o parte a aromânilor împin și de slavi a coborât din
apropierea Dun ării, iar altă parte reprezint ă o veche popula ție romanic ă
locală. Păstoritul transhumant a asigurat menț inerea leg ăturilor dintre
ramurile de români din toate zonele balcanice. La deplasarea aromânilor
spre sud au contribuit nu numai interpunerea slavilor, ca mas ă socială, ci
și constituirea statelor slave din sudul Dun ării, precum ș i slăbirea forței
Im
periului Roman în Balcani. Chiar apari ția turcilor în secolul al XIV-lea
a determinat împr ăștierea localnicilor. Se știe, de exemplu, c ă în secolele
al XIV-lea-al XV-lea grupuri mari de albanezi au trecut Adriatica de
prigoana turcilor, întemeind colonii în sudul Italiei.
Mișcări de populaț ie româneasc ă dinspre sudul Dun ării spre nord
nu sunt consemnate în istorie. Nici lingvistic, nici istoric și demografic nu
se poate dovedi originea sudic ă a dacoromânilor. Am ar ătat deja c ă sunt
numeroase argumente lingvistice în favoarea id eii continuit ății româneș ti
la nordul Dun ării. Totuși, Al. Philippide, pe baza configura ției dialectale a
dacoromânei, sus ține că românii din nordul Dun ării ar fi venit din sudul
fluviului, relativ târziu, prin secolele al VI-lea-al VII-lea, în dou ă valuri:
primul val ar fi ocupat Banatul, Oltenia, Transilvania de nord și de vest,
Maramure șul și Moldova, iar al doilea val s-ar fi r ăspândit în Oltenia,
Muntenia și sudul Transilvaniei. Oltenia ar fi zon ă mixtă, cu revărsări din
ambele valuri. Procesul „str ămutării” române ști s-ar fi încheiat spre
începutul secolului al XIII-lea. Cauza deplas ării românilor în stânga

64fluviului este, ca și în cazul migra ției aromânilor spre sudul Peninsulei
Balcanice, aceea și presiune a interpunerii slave. Teoria lui Philippide cu
cele două valuri succesive se sprijin ă pe existen ța celor două mari arii ale
dacoromânei: cea nordică și cea sudic ă sau, altfel spus, o zon ă dialectală
de tip moldovenesc și alta de tip muntenesc.
E greu de acceptat ideea c ă deosebirile dintre cele dou ă mari zone
dacoromâne se explic ă prin cele două valuri de imigra ție româneasc ă.
După Philippide, unele dintre aceste deosebiri coboar ă în trecut pân ă în
latina vulgară . Trăsăturile pe care le au în co mun graiurile din Banat, din
vestul și nordul Transilvaniei, Maramure ș și Moldova sunt, de fapt, fie
trăsături arhaice conservate din epoca românei comune, fie inova ții
apărute independent, în epoci diferite, în graiurile respective. De
exemplu, africata dz (dzîc, dzîu ă) e un arhaism în toată aria nordic ă, ń
muiat ( întâńu, călcâńu) e o rostire arhaic ă păstrată num ai în Banat ș i în
dialectele din sudul Dun ării, fricatizarea lui č (śine, śinś), din Banat și din
Moldova, poate fi o inova ție independent ă în fiecare din aceste graiuri,
mai cu seam ă că în Banat și consoanele dentale sunt muiate de e, i: fraće
(= frate), verđe (= verde), val'e, maŕe, puńe etc.
Amintim aici ș i teoria lui Ov. Densusianu, privitoare la originea
dacoromânilor. Dup ă acest învățat (ILR, I, p. 189), ro mâna s-a format atât
în sudul, cât ș i în nordul Dun ării. Din cauza a șezării slavilor, grupuri de
români din sud au trecut în stânga fluviului, amestecându-se cu grupurile
de indigeni, mai ales în zona estic ă, unde romanizarea nu a fost atât de
intensă ca în Oltenia, Banat și Transilvania de sud-vest.
Argumentul lingvistic cel mai important al teoriei lui Densusianu
este palatalizarea labialelor, un fenome n fonetic specific aromânesc, adus
de aromâni și în dacoromâna de est. Adev ărul este că rostirea palatalizată
a labialelor (k'atră , g'ini, ńel etc.) este un fenomen ap ărut independent în
dacoromân ă de aromân ă.
Așadar, dacoromâna, desprins ă di n româna comun ă, se contureaz ă
după secolul al XIII-lea (probabil în secolele al XIV-lea-al XV-lea), când
legăturile dacoromânilor cu grupurile de români din sudul Dun ării slăbesc
aproape cu totul. Întemeierea celor dou ă state române ști este o
împrejurare politic ă favorabilă creării unui statut aparte idiomului vorbit
la nordul Dun ării. Dacoromâna se dezvolt ă deci în condi ții diferite de cele
în care sunt sortite s ă evolueze dialectele din sudul Dun ării.
Din ramura aromânilor s-au despri ns meglenoromânii, care locuiesc
în câteva sate din câmpia Meglen, de pe malul drept al Va rdarului, la nord
de golful Salonic. Diferen țele dintre meglenoromân ă și aromână s-ar
explica, dup ă S. Pușcariu și Th. Capidan, prin aceea c ă strămoșii

65megleniților ar fi tră it mai mult ă vreme în apropiere de dacoromâni. A șa
s-ar explica și asemănările numeroase dintre meglenoromână și
dacoromân ă. Meglenoromâna a fost puternic influen țată de bulgar ă, prin
urmare vorbitorii ei au convie țuit o vreme cu bulgarii.
După Ovid Densusianu, meglenoromâna ar fi „un grai dacoromân
transplantat în sud pe teritoriul macedoromân” ( op.cit., p. 216). Ipoteza
lui Densusianu, care nu trebuie ignorat ă, se întemeiaz ă pe asemănările
mari și numeroase pe care le au cele dou ă dialecte.
Istroromânii, în jur de 1.500 de vorbitori ast ăzi, trăiesc în câteva
sate din peninsula Istria, la grani ța Croaț iei cu Italia, în apropiere de
orașul Triest. Dup ă Sextil Pu șcariu, care a consacrat o ampl ă monografie
acestui dialect, istroromânii ar fi, la origine, urma șii românilor sud-du-
năreni din nordul Iugoslaviei, împin și spre Istria în secolele al XIV-lea-al
XV-lea de invazia otoman ă. Mai aproape de adev ăr este teoria lui
Hasdeu, Densusianu, Iosif Popovici și Al. Rosetti, potrivit c ăreia
vorbitorii acestui dialect ar fi plecat, din cauza ungurilor, în cete-cete,
între secolele al X-lea și al XIII-lea, din Banat, Hunedoara și sudul
Crișanei. Dovezile aduse în spri jinul acestei teorii sunt asem ănările m ari
și importante pe care le are istroromâna cu dacoromâna de vest:
rotacismul lui -n- intervocalic în elementele de origine latin ă ca la mo ți
(bire, cire = bine, cine ), labialele intacte în pozi ție moale, ca în Banat
(picior, bire, ficat etc.), condi ționalul cu a vrea , tot ca în Banat ( vreaș
cânta ). Până în secolul al XIII-lea, dacoromâna avea înc ă grupurile de
consoane cl', gl' netrecute la palatalele k', g' (cl'emu = chem,
gl'emu=ghem ), deci istroromân ii, care vorbesc cu cl', gl' (cl'em, gl'em ),
s-au desp ărțit de dacoromâni înainte de aceast ă dată . În plus, în
istroromână nu există elemente maghiare, prin urmare se rupsese
contactul cu dacoromâna când începea aceast ă influență. Istroromâna a
suferit o puternic ă influență croată, slovenă și italiană.
Faptul că istroromâna se desprinde dintr-o zon ă caracterizat ă prin
rotacismul lui -n- intervocalic în elementele de origine latin ă impune o
ipoteză interesant ă privind configura ția dialectal ă a dacoromânei în
perioada de dinainte de secolul al XIII-lea. E vorba de existenț a probabilă
a unui subdialect dacoromân nordic (cu rotacism) și a unui subdialect
dacoromân sudic (f ără rotacism); pentru detalii și alte argumente, v. Em.
Vasiliu, Fonologia istoric ă a dialectelor dacoromâne , București, 1968;
Em. Vasiliu și Liliana Ionescu-Rux ăndoiu, Limba român ă în secolele al
XII-lea-al XV-lea. Fonetic ă-fonologie-gramatic ă, București, 1986; Ion
Gheție, Graiurile dacoromâne în secolele al XIII-lea-al XVI-lea (până la
l521), Editura Academiei Române, Bucure ști, 2000.

66

IV. LIMBA ROMÂN Ă
ÎNTRE SECOLELE AL XIII-LEA ȘI AL XV-LEA

Prin limba român ă se va în țelege, de aici înainte, dialectul
dacoromân, româna de la nordul Dun ării, care va deveni limba român ă a
celor două state române ști întemeiate în secolul al XIV-lea, apoi, în epoca
modernă, româna na țională, limba statului na țional unitar. În perioada
cuprinsă între secolul al XIII-lea și al XV-lea se continu ă trecerile cu
caracter pastoral, comercial, ost ășesc etc. dinspre Transilvania spre Mol-
dova și Țara Românească , ceea ce contribuie la menț inerea unităț ii limbii,
la difuzarea inova țiilor. Voievozi din Țara Românească stăpânesc unele
regiuni din sudul Transilvaniei. Slavii stabili ți de multă vreme la nordul
Dunării sunt asimila ți complet în masa de români. Biserica se organizeaz ă
după model bizantin, model preluat prin intermediar slav sud-dun ărean.
În această perioadă , româna vine în contact cu idiomurile din vecin ătatea
imediată: bulgara, sârbo-croata, ucrain eana, polona sau cu greaca
bizantină (aceasta din urm ă, mai cu seam ă prin filier ă slavă cultă); aceste
influențe nu ating
gramatica și fonetica limbii române, îmbog ățind în
schimb vocabularul. Slavona, o variant ă posterioar ă limbii slave vechi,
devine la noi limba bisericii, a cancelariilor domne ști, limba administra-
ției și a culturii, deci o limb ă cu un statut oficial. În Țările Române,
circulă copii ale unor manuscrise slavone religioase, juridi ce, filosofice,
morale, literare. Slavona e utilizat ă chiar și în lucrări originale, cum sunt:
Letopisețul de la Putna, Înv ățăturile lui Neagoe Basarab c ătre fiul său
Teodosie ș.a. Bineînțeles că limba vorbit ă, de la divanul domnesc pân ă la
păturile sociale de jos, continu ă să fie româna, care evolueaz ă normal
potrivit legilor ei intern e. Aceasta ne este cunoscut ă foarte sumar din
documentele slave, latine sau maghiare, în care s-au strecurat cel mai adesea nume române ști de persoane și de locuri și mai puține nume
comune. Aceste cuvinte reprezintă materialul concret de caracterizare a
limbii române din perioada de dinaintea Scrisorii lui Neac șu, de la 1521.
Pentru completarea materialului, unii înv ățați (Vasiliu, L. Ruxă n-
doiu) procedeaz ă la reconstruc ție, ca în cazul românei comune, adic ă

67compară datele din textele secolului al XVI-lea cu datele din româna
comună, operație riscantă pentru c ă româna comun ă este ea îns ăși o
reconstruc ție.
Cuvintele române ști din sursele str ăine (documente latine, slave,
maghiare) au fost adunate în câteva lucr ări fundamentale: N. Dr ăganu,
Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și onomasticii,
București, 1933; D.P. Bogdan, Glosarul cuvintelor române ști din
documentele slavo-române , Bucureș ti, 1946; Lucia Djamo-Diaconi ță,
Limba documentelor slavo-române emise în Țara Româneasc ă în
secolele XIV-XV , București, 1971; G. Mih ăilă, Dicționar al limbii române
vechi (sfâr șitul sec. X-începutul sec. XVI), București, 1974 (DLRV);
Dicționarul elementelor româneș ti din documentele slavo-române ,
1374-1600, Bucure ști, 1981 (redactor responsab il Gh. Bolocan, DERS).
O descriere completă a românei din aceast ă perioadă e imposibil de
întreprins din cauza absen ței documentelor scrise în limba român ă. În
documentele slavone și latine medievale din Țările Române, se afl ă, după
cercetările lui Gh. Mih ăilă (DLRV, p. 196), 628 de cuvinte, dintre care
207 sunt de origine latin ă și 185 derivate române ști, la care se adaug ă 24
de cuvinte de origine traco-dacă . Se verific ă astfel observa ția lui Hasdeu
că fondul latin mo ștenit și cel dezvoltat pe baza acestuia e cu atât mai
bogat cu cât coborâm mai adânc în timp în istoria limbii și a culturii
noastre. DERS con ține un material mai amplu: 1815 cuvinte-titlu, dintre
care 869 sunt nume comune, iar 946 sunt toponime și antroponime. Pe
baza acestui material se pot face observa ții de natur ă fonetică; cele
morfologice sunt, fire ște, mai puț ine. Trăsăturile fonetice pun îns ă în
lumină începutul procesului de conturare a celor două mari arii dialectale
dacoromâne: aria nordic ă (Transilvania de nord, Maramure șul, Moldova)
și aria sudic ă (Muntenia, sudul Transilvaniei).
Trăsăturile limbii române din secole le al XIII-lea-al XV-lea pe
care le înșirăm în continuare provin, în mare m ăsură, de la Rosetti (ILR,
p. 412 ș .u.) și din cea mai recent ă cercetare aparț inînd lui Ion Ghe ție,
Graiurile dacoromâne în secolele al XIII-lea-al XVI-lea (pân ă la l521),
Bucu
rești, 2000.
Apare în aceast ă perioadă vocala î, care nu exista în româna
comună; ea rezult ă din evoluț ia unui i originar (lat. rivus, ripa > râu,
râpă) sau a unui ă (lat. a) în poziție nazală: Flămândzilor, Mânza ți. Mai
frecvent îns ă î apare dup ă s, dz, (z), ț, ș duri: dzâc, zâc, țâne, șâr. Prin
urmare, sistemul vocalic are acum șapte unități:

68i î a
e ă o
a
Trebuie remarcat c ă în această perioadă vocala î coexistă, în variație
liberă, cu ă, i.
Începe procesul de dispari ție a lui -u final precedat de consoan ă
simplă sau de grupuri de consoane diferite de grupul muta cum liquida:
bărbat, brad, buor, cumnat, fecior, nepot, șerb.
E posibil, după cum crede Coteanu ( Structura și evoluț ia limbii
române , 1981, p. 84), c ă în secolele al XIII-lea-al XV-lea începe s ă se
facă distincția dintre i silabic și i șoptit de la pluralul nearticulat și
articulat al masculinelor: draci, pomi, robi, sfin ți (cu i șoptit) și frații,
moșii, nepoții, părinții (cu i plenison, exprimând atât desinen ța de plural
cât și articolul definit).
În unele zone, mai ales din Moldova, ă pr otonic devine a prin
asimilație cu un a accentuat urm ător sau prin analogie cu aceast ă
asimilație: Balan, Craciun, Matas ă.
Diftongul ea, creat înc ă din româna comun ă dintr-un e în condițiile
în care silaba urm ătoare conține alt e (Neatedul ), coexistă cu monoftongul
e provenit din ea în aceleaș i condiț ii (Urecle ).
În domeniul consonantismului, remarc ăm următoarele trăsături mai
importante:
Rotacismul lui – n- intervocalic în elementele de origine latin ă,
fenomen datorat ac țiunii substratului, apare și în aceast ă perioadă în
Moldova și în Bucovina: Jamâră (=geamănă), Fântâreale, Lumireani,
Neburești. Unii cercet ători (A. Avram) cred c ă rotacismul este o crea ție
fonetică a secolului al XV-lea. Rota cismul nu e cunoscut în Țara
Românească .
Africata dz, proprie elementelor latine sau celor din substrat, e
atestată în texte din Moldova ( Budzești, Dzeam ă), iar z, în cele din Țara
Românească .
Consoanele labiale sunt nepalatalizate în textele care provin în
secolul al XV-lea din Moldova: Piatră, Mic, Filip, Pitic.
E posibil ca fenomenul palataliz ării labialelor s ă fi existat în
vorbirea din acea perioad ă, dar să nu fi transp ărut încă în texte.
Consoana ń (d in n + iod) a devenit i în diferite zone ale Munteniei
și Moldovei și s-a păstrat ca atare în Banat ș i în diferite arii ale
Transilvaniei și Moldovei. Ast ăzi, ń s-a păstrat încă în Banat și în

69nord-vestul Olteniei. Exemple cu ń: Bańa, Făuroań e (Moldova); i: Baia
(Țara Românească ).
Grupul consonantic cl' se păstrează în Moldova: Ureacle , dar a
devenit palatala ќ în Țara Româneasc ă: Kěe (=cheie, în Târgoviș te).
Morfologia limbii române din sec olele al XIII-lea-al XV-lea este
aproape imposibil de reconstituit în formele ei reale din cauza materia-
lului foarte s ărac. Se poate aprecia îns ă că aceasta nu diferea, în esen ță, de
morfologia textelor din secolul al XV I-lea. De exemplu, se poate observa,
între altele, c ă pluralul femininelor se caracterizeaz ă prin cele dou ă
desinențe -e și -i, iar pluralul neutrelor prin -e și -ure: vârtoape, co șure,
Mălure (= maluri). Articolul proclitic al numelor proprii va fi avut forma
lu la genitiv-dativ: Ștefan a lu Has. Foarte probabil c ă formele scurte de
pronume personal cu î protetic ( îmi, îți) nu apăruseră încă.
În consecin ță, distingerea celor dou ă arii importante (nordic ă și
sudică) a
le dacoromânei din aceast ă perioadă nu se poate face decât pe
baza faptelor de fonetic ă, fapte care, cu unele excep ții, nu sunt de mare
relevanță, ceea ce justific ă valabilitatea concluziei lui Al. Rosetti: „Putem
spune că în răstimpul dintre secolul al XIII-lea și secolul al XVII-lea
aspectul limbii române este unitar. Uniformitatea aceasta este desigur, în
parte, numai aparent ă și datorată lipsei noastre de informa ție mai am ănun-
țită. Căci pentru secolele al XIII-lea și al XIV-lea nu dispunem aproape
de nici o informa ție, iar datele din secolul al XV-lea sunt foarte s ărace.
Materialul de studiu devine mai bogat de-abia în secolul al XVI-lea, când dispunem de texte manuscrise și tipărite, care îng ăduie o cercetare mai
amănunțită a acestui stadiu de limbă ” (ILR, p. 427). Pentru bibliografie,
v. capitolul precedent.

70

V. ROMÂNA ÎN CONTACT CU LIMBILE VECINE

1. INFLUEN ȚA SLAVĂ
Este cea mai puternic ă dintre influen țele pe care româna le-a suferit
în epoca veche.
Slavii se revars ă din nord-estul Europei în dou ă direcții: 1. spre
vest, prin câmpia ungar ă, până la Vistula și Oder, iar în nord, pân ă la
Marea Baltic ă (În Ungaria, Austria ș i Germania de est sunt o mulț ime de
nume topice de origine slav ă); 2. spre sud, prin Moldova, Muntenia,
Dobrogea, apoi în toată Peninsula Balcanic ă, până la Marea Egee
(„Împărăția” bizantin ă se restrânsese doar la câteva cetăț i). La sfâr șitul
secolului al VII-lea, Țara Româneasc ă e denumit ă Sclavinia „țara slavi-
lor” (de la slověnŭ devenit în latină slavus , apoi sclavus , acesta păstrân-
du-se în român ă sub forma ș chiau „bulgar, sârb”, trecut și în
nomenclatura proprie: Scheia, Schei, Șchiau, Scheianu ). Contactul dintre
români și slavi s-a produs atât la nordul cât și la sudul Dun ării. Prin
săpăt
urile arheologice e dovedit ă existența unei culturi autohtone în
secolele al VII-lea-al VIII-lea, deci în perioada când slavii st ăpâneau la
nordul Dun ării. Toponimia nord-dun ăreană de origine slav ă e altă dovadă
că românii se aflau în vechea Dacie la venirea slavilor.
Influenț a slavă asupra românei începe prin secolul al IX-lea (unii
cred că ceva mai devreme, al ții că mai târziu), prin urmare, spre sfâr șitul
perioadei românei comune.
Vechimea unor tratamente fonetice ale împrumuturilor nu poate
servi drept criteriu privin d datarea acestei influen țe, întrucât contactul
permanent și îndelungat al românei cu sl ava a determinat o primenire
continuă a elementelor slave din român ă.
Slavii de la nordul Dun ării au fost cu vremea asimila ți de români.
Asimilarea lor, care foarte probabil era un proces încheiat c ătre secolul al
XIII-lea, dovede ște că românii erau mai numero și și că româna era o
limbă de civiliza ție. Asimilarea slavilor este rezultatul amestecului etnic
româno-slav. Învăț ând române ște, slavii au pronun țat unele sunete potri-
vit „manierei” proprii de a rosti. A cest mod slav de rostire s-a introdus

71apoi și în român ă. În felul acesta s-ar explica iodizarea lui e- inițial (el,
este pronunțate iel, ieste ), introducerea consoanei j (jale), probabil și a lui
h (har, hrană) etc.
În sudul Dun ării procesul a fost invers: au fost slavizate teritoriile
romanizate; sârbo-croata s-a dezvoltat pe un teritoriu romanizat, iar
bulgara pe un teritoriu de limb ă greacă, în parte și romanizat.
Interpunerea masei de slavi în sudul Dun ării a determinat
destră marea unităț ii românei comune: grupurile de români sud-dun ăreni
au fost dispersate în regiunile sudice și vestice ale Peninsulei Balcanice.
Bulgarii sunt, la origine, un neam turcic, care î și creează un stat la
679, împreun ă cu unele triburi slave al ături de care tr ăiau. Amestecul
etnic a dus la asimilarea total ă a protobulgarilor. În bulgara de ast ăzi, sunt
puține cuvinte (între care numele et nic) considerate urme din limba
protobulgarilor. În 864, bulgarii se cre știnează sub Boris I, iar limba lor
devine limb ă de cult. Bulgara a fost mult influen țată de limba greac ă pe
cale cultă (prin traducerea c ărților biserice ști). După modelul slavilor de
sud, care se cre știnaseră, s e organizeaz ă și la noi serviciul religios și
cancelaria domneasc ă. Trebuie precizat c ă românii erau cre știni încă din
secolul al IV-lea, când noua religie devine oficial ă în Imperiul Roman și
că în biserica din Dacia se folosea limba latin ă.
Sârbii și croații trăiesc la vestul Peninsulei Balcanice. Se dezvolt ă în
regate puternice sub dinastiile Nemaia și Dușan (secolele XII-XIV). Pân ă
în secolul al XVI-lea, ei cuceresc toat ă zona pe care o st ăpânesc ast ăzi.
Până spre secolul al XVII-lea, popula ția romanizat ă (așa-numiț ii
vlahi meridionali din nord-vestul Peni nsulei Balcanice) a fost asimilat ă cu
totul în masa sârbeasc ă. Se pare c ă între bulgar ă și sârbocroat ă a fost o
zonă romanizat ă care a rezistat mult ă vreme. Deosebirile dintre bulgară și
sârbocroat ă sunt importante pentru istori a elementelor slave din român ă.
Cele mai vechi împrumuturi slave din limba noastr ă au caracter bulg ă-
resc. Lim
bile slave meridionale erau la început mai unitare. Deosebirile
dintre ele s-au adâncit târziu.
Sunt două grupe de limbi slave de sud: 1. bulgara și macedoneana
și 2. sârbocroata și slovena .
Când încep s ă pătrundă elementele slave în română , aceasta era o
limbă „formată”, adică vechile legi fonetice de tip latin încetaser ă de a
mai acționa. Astfel, în cuvintele slave, á accentuat în pozi ție nazală nu
devine ă, î, ca în elementele latine: blană, hrană, rană (comp. cu lat.
canis > câne ); -l- simplu intervocalic nu devine -r-: colac, mil ă, pilă, silă,
uliță (comp. cu lat. solem > soare ); grupurile consonantice cl, gl nu se

72palatalizeaz ă: clacă, clădi, clește, clipi, clopot, glas, glezn ă, gloată, glumă
(comp. cu lat. oculus > ocl'u, ochiu ; lat. glacies > gl'ață, gheață). Prin
influenț a slavă se introduc în român ă grupurile cl, gl. Nici consoanele t, d,
s, urmate de i nu se mai transform ă în ț, dz, ș ca în cuvintele din fondul
latin: grădină, clăti, silă (cu conservarea lui t, d, s în poziție moale; comp.
cu lat. tibi > ție, lat. dico > dzic, zic , lat. sic > și).
Morfologia este, în general, neatins ă de influen ța slavă.
Prin urmare, aceast ă influență nu particip ă la procesul de genez ă a
limbii române. Ca toate influen țele vechi, aceasta este considerat ă adstrat
(sau superstrat) al limbii române, asem ănător cu elem entul germanic din
franceză.
Influenț a slavă s-a exercitat pe dou ă căi: a. pe cale populară, orală,
prin contactul direct dintre popula ții. Convie țuirea îndelungat ă a româ-
nilor cu slavii a determinat starea de bilingvism, încheiat cu asimilarea
slavilor în masa româneasc ă; b. pe cale cultă (cărturărească), slava fiind
utilizată în biseric ă, în administra ție, în cancelariile domne ști. Primele
texte care apar la noi (c ărți religioase, cronici, doc umente diverse) sunt
redactate în limba slavă .
De obicei, denumirea de limba slav ă e dată aspectului vorbit al
acesteia, denumire diferit ă de slavonă , atribuită limbii scrise. Slavona e
reprezentat ă de redacțiile târzii ale vechii slave. Ea este limba textelor din
biserica ortodox ă slavă și româneasc ă și are la baz ă vechea slav ă
„remaniat ă în diferite redact ări locale”. Vechea slav ă (sau pa leoslav ă,
veche slav ă bisericeasc ă) este denumirea dat ă slavei scrise în textele
canonice din secolele al IX-lea-al XI-lea, care are la baz ă un dialect
bulgar vorbit în secolul al IX-l ea în jurul Saloni cului. Vechea slav ă este
limba literar ă în care s-au tradus din grece ște textele de cult în alfabetul
glagolitic, alfabet creat de Metodiu pe baza scrierii unciale (cu majuscule)
grecești. Textele traduse de Metodiu și Chiril, fii ai unui înalt demnitar
bizantin, nu s-au p ăstrat decât în copii cu aproape dou ă sute de ani mai
târziu. Aceste copii târzii reprezint ă slavona (cf. Rosetti, ILR, p. 274).
Cuvintele de origine slav ă pătrunse pe cale oral ă se pot clasifica
după un criteriu cronologic. Cele care se afl ă și în dialectul aromân
aparțin stratului vechi de elemente slave. Iat ă câteva cuvinte slave
populare cunoscute atât dacoromânei cât și aromânei: blid, brazd ă, clește,
clopot, coaj ă, coasă, colac, gol, a goni, gr ădină, a hrăni, izvor, jale, jar,
nevastă , nevoie, a pl ăti, plug, prag, pung ă, rană , scump, sit ă, slab, sloat ă,
sută, a topi, trup, zmeu.

73Prezența acestor cuvinte și în aromân ă e o dovad ă că aromânii erau în
contact cu dacoromânii, în epoca de început a influenț ei slave (secolul IX).
Cuvintele intrate mai târziu se disting prin anumite particularit ăți
fonetice. De exemplu, vocala nazală (on ) are în român ă un dublu reflex:
unul vechi, un, um , altul mai nou, în, îm : sl. skonpŭ> rom. scump , sl.
donbŭ > rom. dâmb. Reflexul ea al sl. ĕ pare să fie specific împrumu-
turilor vechi: chrĕnŭ > hrean, d ĕlŭ > deal, v ĕkŭ > veac, nev ĕsta >
neveastă , nevastă. La fel, diftongarea condi ționată a lui o e proprie
elementelor vechi: coajă, coasă, sloată , smoală; în împrumuturile recente,
o în poziția diftong ării s-a păstrat neschimbat: ar. smolă, cloță, (dr. dial.
cloță), ca în bulgar ă: cloca, smola .
Influenț a slavă acoperă aproape toate sfer ele semantice ale
vocabularului general. Nu ne ocup ăm aici de împrumuturile târzii din
limbile slave vecine (bulgara, sârbo croata, polona, ucraineana, rusa):
a. Stare social ă: boier, rob, slug ă, voievod, zaver ă, răzmeriță.
b. Familie: babă, ibovnic, maic ă, mașteră, n evastă, rudă.
c. Părți ale corpului: cârcă, crac, gât, glezn ă, obraz, stomac, trup.
d. Particularit ăți fizice și morale: blajin, calic, cârn, dârz, drag,
gângav, gârbov, gol, grozav, lacom, milostiv, mândru, nerod, pestri ț,
pribeag, prost, s ărac, sărman, scump, slab, știrb, treaz, vinovat, voinic,
vrednic, zdrav ăn.
e. Îmbrăcăminte: cojoc, cușmă, izmană, rufă.
f. Armată: izbândă , pușcă, război, sabie, steag, suli ță.
g. Comerț: târg, precupe ț, ucenic.
h. Locuință, obiecte casnice: blană , ciocan, colib ă, coș, coteț, grajd,
grădină, greblă, grindă, iesle, lan ț, laviță, lopată, ogr ad ă, perie, pern ă,
pilă, pivniță, pod, prag, prisp ă, rogojină, sanie, sfoar ă, sită, sticlă, tocilă,
topor, țeavă, uliță, vadră, zăvor.
i. Hrană: colac, hran ă, icre, oțet, pită, poftă, smântână, ulei .
j. Agricultur ă: brazdă, claie, ogor, pleav ă, plug, pogon, prisac ă, snop.
k. Timp: ceas, veac, vârst ă, vreme.
l. Boli: boală, ciumă, gâlcă, pojar, ran ă.
m. Superstiț ii: basm, diavol, iad, idol, paparud ă, rai, vârcolac, vraj ă,
zmeu.
n. Natură: crivăț, crâng, deal, dumbrav ă, gârlă, iaz, izvor, lapovi ță,
livadă , luncă, nisip, om ăt, os trov, peșteră, podgorie, potop, praf,
prăpastie, săliște, val, văzduh, vifor, vârf, zare, z ăpadă .
o. Faună : bivol, dihor, dobitoc, gâsc ă, lebădă, molie, ogar, pă ianjen,
păstrăv, prepeliță, rac, râs, sobol, știucă, veveriță, vidră, vrabie.

74p. Plante: bob, cocean, gulie, hamei, hrean, jir, lobod ă, mac,
măslin, morcov, ov ăz, praz, rapi ță, răchită, rogoz, sfecl ă, știr.
s. Acț iuni: clădi, clăti, coborî, croi, d ărui, dobândi, dovedi, goni,
grăi, hohoti, huli, isc ăli, isprăvi, iubi, izbi, izgoni, îndr ăzni, înveli, învârti,
logodi, lovi, n ăvăli, nimeri, obosi, odihni, omorî, opri, osteni, otr ăvi, păzi,
pipăi, pândi, pârli, pl ăti, pofti, porni, porunci, primeni, primi, privi, risipi,
săvârși, sfârși, spoi, târî, tocmi, topi, tr ăi, trudi, voi, z ări, zdrobi, zâmbi.
ș. Noțiuni diverse: ceat ă, cireadă, ciudă, comoară, dar, duh, dung ă,
glas, gloat ă, grămadă, horă, ispită, leac, lene, mil ă, muncă, nădejde,
năduf, nă rav, necaz, nevoie, noroc, norod, obicei, ob ște, pacoste, pagub ă,
pâ
lc, plocon, poveste, prieten, primejdie, scârb ă, sfadă, sfat, sfert, soroc,
sprijin, stâlp, stârv, tain ă, temei, treab ă, veste, vorb ă, vrajbă, zvon.
De adăugat la aceast ă listă câteva adverbe și interjecții: aievea, ba,
da, iute, (în) zadar , (ași)jdere , (îm) potrivă, iacă, ian, iată.
Se observ ă că foarte multe cuvinte slave au o pozi ție important ă în
ansamblul lexical românesc, pozi ție asemănătoare cu a cuvintelor
germanice din franceză și italiană.
Există în română și o mulțime de termeni „că rturărești” referitori la
serviciul religios și la administra ția de stat. Ace știa au pătruns mai ales pe
cale scrisă, unii dintre ei devenind cu vremea populari. Se știe că primele
noastre texte oficiale și religioase sunt redactate în limba slav ă.
Term
inologia cre ștină (cu excep ția termenilor care denumesc no țiunile
fundamentale ale religiei cre știne: biserică , botez, cre știn, cumineca,
Dumnezeu, înger, Pa ști, sân „sfânt” etc., cuvinte mo ștenite din latin ă)
care se refer ă la organizarea serviciului religios este de origine slav ă: iad,
icoană, idol, Isus, liturghie, maslu, m ănăstire, parastas, molift ă, popă,
praznic, rai, schit, sfânt, stare ț, strană, troiță, utrenie, vecernie.
Trebuie ar ătat că aproape to ți termenii cre știni sunt, la origine,
medio-grece ști, dar româna i-a receptat prin filier ă slavă. Și numele care
privesc organizarea statului feudal sunt de provenien ță bizantină, dar în
română au pătruns prin intermediar slav: comis, hatman, logof ăt,
postelnic, sp ătar, stolnic, vistiernic, vornic . Acești termeni au dispă rut cu
timpul, o dat ă cu institu țiile pe care le exprim ă.
Unele cuvinte din fondul popular au sensuri diferite fa ță de
etim
onurile slave. Astfel, voinic înseamnă în slavă „războinic, lupt ător”, a
lovi provine de la un verb cu în țelesul „a vâna, a pescui”, a grăbi are la
origine sensul de „a r ăpi”, a izbi pe cel de „a omorî”, mândru însemnează
în slavă „înțelept”, muncă denumește inițial „chinul, suferin ța” etc.

75Unele cuvinte din fondul latin al limbii au calchiat sensuri ale
echivalentelor slave, ca, de exemplu, față „persoan ă”, față bisericească
(după sl. obrazŭ „formă, figură; persoană”), limbă „națiune, popor” (dup ă
sl. jezykŭ „glasx; limbă, popor”), broască „închizătoare la ușă” (după bg.
žabka „balama”, žaba „broască”) etc.
În general, cuvintele slave denumesc realit ăți noi, necunoscute
românilor. În unele cazuri îns ă s-a produs doar substituirea, din diverse
cauze, a unui termen latin (sau din substrat) printr-unul slav; plug, de
exemplu, e numai formal un împrumut slav, c ăci l-a înlocuit pe vechiul
aratru (din lat. aratrum , păstrat încă în aromân ă); la fel, prin a iubi, drag,
scump, a vorbi, a citi, cuvinte slave, au fost substituiț i termenii corespun-
zători din latin ă.
Prin convie țuirea îndelungată a românilor cu slavii se explic ă și
numărul mare de nume de persoane și de locuri intrate în român ă.
Din domeniul onomasticii, re ținem exemple ca: Aldea, Balot ă,
Dan, Dragomir, Dobrea, Ganea, Manea, Marin, Mare ș, Mihalcea, Mihu,
Mircea, Mârza, Nanu, Neagoe, Nedelcu, Preda, Radu, Staicu, Stan,
Stancu, Stoica, Vâlcu, Vlad, Vlaicu, Voinea.
Materialul toponimic datorat influen ței slave este foarte bogat:
Bălgrad (azi Alba-Iulia), Bistri ța, Breaza, Cozia, Craiova, Ialomi ța, Ilfov,
Loviște, Novaci, Ocna, Ohaba, Prahova, Predeal, Râmnic, Snagov,
Vodița, Zlatna.
Prin unii termeni slavi sunt traduș i vechi termeni indigeni, de
exemplu Bistrița e o traducere a unui mai vechi Repedea (de la un nume
comun de origine latin ă), Dobra substituie pe Frumoasa (cuvânt latin),
Prahova este, de asemenea, traducerea anticului Timi ș („râul mocirlos”
de origine traco-dac ă), Cerna este o reamenajare „slavă ” a unui nume
rămas de la daci.
Există , de asemenea, numeroase nume topice cu aspect slav, care
provin de la entopice sau de la nume de persoan ă de origine slav ă.
Trecerea în toponimie a acestora s-a petrecut pe teren lingvistic românesc. De exemplu, numele topice Poiana sunt date de români de la un nume
comun poiană, de origine slav ă; la fel, Dragomire ști, un nume de
localitate, e creat de români de la un nume de persoan ă slav Dragomir
(dovada este sufixul -esc, -ești, care nu e slav). Exemplele pot continua.
Prin urmare, numele topice formate de la teme slave nu presupun în mod necesar faptul c ă localităț ile respective au fost întemeiate de slavi.

76Formarea cuvintelor
Prin mulțimea de cuvinte slave, s-a impus în român ă și un număr
important de forman ți lexicali, care au devenit productivi, adic ă s-au
atașat la teme neslave. Exemplele care urmeaz ă sunt derivate de la teme
latinești sau traco-dace, cu prefixe și sufixe de origine slav ă.
Prefixe: ne-: neadev ărat, nebun, necredință , necurat, nedreptate, nefericit,
nemulțumit.
pre- : preface, preluare, prelucra, pres ăra, preschimba.
răs-: răzbate, ră scumpăra, răsfira, răsfrânge, r ăsuci, ră sufla,
răsturna.
Sufixe: -aci: fugaci, stângaci, tr ăgaci;
-an: băietan, bălan, bețivan, codan;
-alnic (-elnic); feciorelnic, l ăturalnic, zburdalnic;
-anie (-enie): p ățanie, petrecanie, pierzanie;
-că: argeșancă; fiică, lupoaică, orzoaică, puică, româncă;
-eală: acreală, amorțeală, băteală, împărțeală, răce
ală;
-ean: crișean, mesean, muntean, s ătean;
-eț; brâneț, cântăreț, lunguieț, mălăieț, măreț, pădureț;
-ice: găurice, pădurice;
-ilă: frățilă, gerilă, negrilă, lunilă, ochilă (în onomastic ă);
-iș: aluniș, brădiș, fățiș, frunziș, (pe) furiș, luminiș, tufiș;
-iște: ariniște, iniște, porumbi ște, rariște;
-iță: albăstr i ță, arșiță, cheiță, codiță, fetiță, morăriță, oiță; Gheor-
ghi ță, Ioniță;
-iv: guraliv, usc ățiv;
-nic: amarnic, casnic, datornic, f ățarnic, miș elnic.
Valorile semantice ale prefixelor ș i sufixelor de origine slavă sunt
diferite: nume de ac țiune, de agent, colective, diminutive, adjective, nume
proprii etc.
Morfologie Prin influen ța slavă, sunt explicate de c ătre unii cercet ători și câteva
particularit ăți morfologice:
a. Genul neutru care „s-ar fi întă rit” în român ă prin interferen ță cu
slava. Neutrul românesc, care diferă formal de cel latin, nu se poate
explica îns ă prin slavă , ci, mai degrab ă, prin acțiunea substratului.

77b. Vocativul în – o al femininelor: soro, țațo, Anico ar reproduce
vocativul în -o al femininelor slave cu tema în -a: zĕno (la nominativ:
zĕna). E posibil îns ă ca -o din român ă să fie, la origine, o interjec ție (ca
alb. o atașat la vocativul masculinelor și femininelor: shoko, shoqeo și o
shok, o skoqe lit. „tovar ășe, tovarășo”).
c. Numeralul de la 11 la 19 constituit prin adi țiune: unsprezece, sl.
jedinŭ na desente lit. „unu peste zece” (dar și alb. njëmbëdhjetë ); e mai
probabil un calc dup ă un model traco-ilir decât slav. La fel, procedeul
numărării zecilor de la 20 la 90, prin multiplicare: două zeci, v. sl. dŭva
desenti (dar ș i alb. tridhjetë „treizeci”, prin care se pune la îndoială
modelul slav).
Numeralul sută se explic ă greu prin slav ă (sŭto), pentru c ă, de
regulă, ierurile neintense dispar, deci ne-am fi a șteptat ca reflexul
românesc să fie * stă, nu sută.
d. Scurtarea formei infinitivului în dacoromân ă (cântare devenit
cânta ) s-ar explica dup ă modelul slav al verbelor în – ti: platiti, postiti
devenite în român ă plăti, posti (ca în graiurile de nord ale bulgarei).
Faptul că acest fenomen foarte important s- a produs târziu în dacoromân ă
(în secolul al XVI-lea, formele de infinitiv lung coexist ă cu cele scurte) e
greu să fie atribuit influen ței slave. Prin urmare, e de preferat explica ția
dată de J. Byck: cântare a devenit substantiv prin interpretarea finalei
-are ca sufix substantival, deoseb indu-se astfel de forma verbală scurtată
(cânta verb, cântare substantiv).
e. Diateza reflexivă s-a dezvoltat în român ă datorită influenței
slave: a se căi, de exemplu, reproduce forma slav ă kajati se<, iar a se ruga
(un verb latin) calchiaz ă echivalentul slav moliti s e<.
Sunt și alte trăsături gramaticale (viitorul anterior, condi ționalul
perfect, inversiunea auxiliarului la perfectul compus: auzit-am etc.), care
au fost puse pe seama influenț ei slave, dar concluzia noastr ă este că
această influență, deși puternic ă în vocabular, nu a afectat structura
gramatical ă a românei. Doar vocativul femininelor în -o poate fi
considerat ca tră sătură sigură de origine slav ă.
Totuși, în limba traducerilor reli gioase din secolul al XVI-lea,
există o mulțime de particularit ăți sintactice prin care traduc ătorii imitau
construcții din originalele slave; de exemplu, lipsa morfemului pre la
acuzativul – obiectiv direct al numelor de persoan ă, genitivul cu de (în
tipul: birăul de Bistri ță) etc. (cf. Rosetti, ILR, p. 521-525), dar acestea nu
au pătruns în limba vorbit ă.

78Într-o propozi ție care se citeaz ă de obicei: Îi iubesc pe prietenii
dragi, toate cuvintele su nt de origine slav ă, dar raporturile dintre ele sunt
asigurate în exclusivitate de elemente latine: îi, pronume neaccentuat prin
care se anticipeaz ă obiectul direct, – esc, sufix de prezent indicativ, pe,
morfem de acuzativ – obiect direct al numelor asimilate cu persoane, -i,
desinență de plural, i, articol definit, -i (dragi), semn de plural. Prin
urmare, gramatica româneasc ă este, în întregime, latin ă.
Bibliografie: Ov. Densusianu, Istoria limbii române , I, Bucure ști,
1961, p. 159-188; Al. Rosetti, Istoria limbii române , București, 1987, p.
263-318; Gh. Mih ăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba român ă,
București, 1961; I. Pă truț, Studii de limb ă română și slavistică, Cluj, 1974.

2. INFLUEN ȚA MAGHIARĂ

Maghiarii sunt un neam fino-ugric care se stabile ște în câmpia
Panoniei în secolul al X-lea, venind dinspre Mun ții Urali. În secolele al
XI-lea-al XIII-lea, intr ă în contact cu popula ția româneasc ă din Transil-
vania, organizat ă în voievodate. A șezarea maghiarilor în Transilvania a
determinat împingerea unor grupuri de români spre sud-vest (istroro-mânii), ori spre nord-vest (moravoromânii). Influen ța maghiar ă asupra
românei începe după se
pararea dialectal ă a românei comune; în aromân ă,
meglenoromân ă și istroromână nu există elemente maghiare.
Această influență a afectat româna numai în lexic.
Se disting dou ă straturi de elemente ungure ști în român ă: unele
vechi, cunoscute în toate graiurile dacoromâne, altele, mai noi, cu
întrebuințare restrâns ă la graiurile din Transilvania. R ăspândirea în toat ă
dacoromâna a fondului vechi și general de elemente maghiare se explic ă
prin mișcările de populaț ie (păstorit, băjenărit etc.) dinspre Transilvania
spre Moldova ș i Țara Românească . Iată o listă de cuvinte care apar țin
acestui strat vechi: a alcătui, aldămaș, a bănui, a bântui, bel șug, bir, a
birui, bâlci, a cheltui, a chibzui, chin, chip, dijmă , a făgădui, fel, gazd ă,
ham, eleșteu, hotar, ima ș, a îngădui, a întâlni, l ăcaș, a lăcui (= locui),
marfă, megieș, mereu, me șter, a mântui, neam, ora ș, samă, sălaș, sobă, a
sudui, a tăgădui, tâlhar, vam ă, viclean, viteaz . Se observ ă că unele dintre
acestea sunt cuvinte importante în ansamblul lexical românesc, ceea ce
însemnează că au pătruns pe calea direct ă a contactului popular. De
remarcat în mod special verbele în – ui, care au avut ca model verbele
slave în -ovati : sl. darovati > rom. dărui, după care magh. bantani >
sl. bantovati , de unde rom. a bântui (Densusianu, ILR, I, p. 237-242).

79Din maghiar ă au intrat în român ă și câteva sufixe: -șag,-șug:
furtișag, rămășag, vălmășag, priete șug (direct din maghiar ă: beteșug,
meșteșug, vicleșug); -ălui (la verbe): prețălui, sămălui; -eș: chipeș, gureș,
trupeș.

3. INFLUEN ȚA TURCĂ

Începând cu secolul al IX-lea se a șază pe teritoriul țării noastre mai
multe neamuri turcice. Sunt semnalate mai întâi triburile de pecenegi
(numiți în izvoarele latine bessi, bisseni ), care vin ca pă stori și crescători
de cai. Se stabilesc în Moldova la sfâr șitul secolului al IX-lea, de unde
trec în Muntenia și Transilvania. Limba pecenegilor nu ne este cunoscut ă.
De la ei au r ămas doar câteva toponime, ca Peceneaga (în Buzău),
Peceniș ca (î n Banat). Probabil c ă și numele „p ădurii românilor și pecene-
gilor” din sudul Transilvaniei, men ționat la 1224, e legat de numele lor:
Silva Blachorum et Bissenorum . De aici, o deduc ție istorică important ă:
românii se aflau în Transilvania la începutul secolului al XIII-lea. De
adăugat numele comunei Beșenova (comp. bissseni) din Banat ș i,
probabil, toponime ca Baraolt, Ozun, T ălmaciu (cf. Ist. Rom., II, p. 70).
Cumanii , alte triburi turcice, apar în sudul Basarabiei, la sfâr șitul
secolului al XI-lea, de unde p ătrund în Muntenia, Oltenia, Transilvania.
Trebuie să fi fost numero și de îndată ce în secolul al XIII-lea Moldova ș i
Țara Românească sunt numite Cumania de că tre autorii vremii. Nă vălirea
mongolă de la 1241 a împins triburile de cumani spre Ungaria ș i, la sud,
în Bulgaria.
Din limba cuman ă, dispunem de un glosar latin-persan-cuman,
redactat în 1303 de misionari italieni și germani; în 1880, aceast ă lucrare
a fost editată sub titlul Codex Cumanicus . În această sursă de limbă
cumană, sunt multe cuvinte care se afl ă și în român ă, dar, totodat ă, și î n
turcă. E greu de spus exact dacă în român ă aceste cuvinte au intrat din
cumană sau din turc ă: baci, buzdugan, catâr, chindie, chior, dulamă ,
habar, hambar, haram, maidan, maimuță , maramă, murdar, suman, taman
etc. Multe dintre acestea exist ă și în aromân ă, precum și în albanez ă, ceea
ce înseamn ă că ele sunt mai degrab ă turcești decât cumane. Din
toponimie, s-ar datora or iginii cumane cuvinte ca: Teleorman (compus
din teli „nebun, s ălbatic” și orman „pădure”, deci „p ădure sălbatică,
deasă , de nepătruns”; varianta cu d e din turc ă: Deliorman , adj. diliu
„nebun”), Caracal (compus din kara „negru” ș i kala „castel,
fortificație”), numele în – ui accentuat: Bahlui, Călmățui, Covurlui, Vaslui

80și, bineînțeles, Comana, Vadul Cumanilor, Com ănești. S-ar explica prin
cumană și nume ca Aslan, Balaban, B ărăgan, Caraiman etc.
Turcii vin în Europa din Asia Mic ă, la mijlocul secolului al XIV-lea,
cucerind, rând pe rând, toate țările balcanice. Dup ă victoria turcilor la
Nicopole (1396) împotriva cruciadei conduse de regele Ungariei,
Bulgaria devine provincie turceasc ă. În 1453, cuceresc Constantinopolul
prin Mahomed al II-lea, iar în 1459, Serbia devine și ea provincie
turcească . Țările Române cad sub suzeranitate turceasc ă, dar niciodată nu
au fost supuse ca provincii otomane. Raporturile acestea dureaz ă aproape
cinci secole, de pe la 1400 pân ă la mijlocul secolului al XIX-lea.
Influenț a turceasc ă în plan lingvistic a afectat mai ales laturile
concrete ale vocabularului ro mânesc. Ea a fost studiat ă amănunțit de
Lazăr Șăineanu, în Influența oriental ă asupra limbei și culturei române ,
I-II, Bucure ști, 1900, din care re ținem o list ă de cuvinte care se referă la
locuință , hrană, îmbrăcăminte, flor ă, faună, comerț, meserii diverse,
însușir i omene ști etc.:
– cerdac, hambar, odaie, tavan, du șumea, iatac, cercevea; cear șaf,
macat, lighean, saltea, chibrit;
– baclava, cafea, caimac, ca șcaval, ciulama, ghiveci, iahnie, iaurt,
musaca, magiun, pilaf, ra chiu, sarma, telemea, tutun; cataif, chiftea,
halva, rahat, șerbet, trufanda;
– basma, borangic, ciorap, dulam ă, șalvari, tulpan, chimir, fes,
papuc;
– dovleac, dud, p ătlăgea; bostan, fistic, lalea, liliac, cais, nuf ăr,
salcâm; bursuc, șalău;
– chilipir, cântar, dughean ă, mușteriu, para, raft, samsar, saftea,
tarabă;
– băcan, boiangiu, cazangiu, cioban;
– agiamiu, fudul, lichea, pi șicher, șiret, tembel, ursuz, zevzec.
De notat c ă elementele turce ști circulă mai ales în graiurile din
Muntenia ș i Moldova. Unele exist ă și prin Transilvania, unde s-au infiltrat
din provinciile vecine. În general îns ă, Transilvania, care a avut mai pu țin
de-a face cu turcii, a fost ferit ă de această influență.
Din lista dat ă, se observ ă că aproape toate cuvintele au accentul pe
silaba final ă. Acesta este un criteriu de recunoa ștere a elementelor turce ști
din vocabularul vechi al limbii române. Cuvintele cu accentul schimbat e posibil să fi pătruns în român ă printr-o filier ă ba
lcanic ă; de exemplu,
ciorbă a intrat prin inte rmediul sârbo-croatei.

81În română, sunt și câteva sufixe de origine turc ă: -giu, pătruns cu
cuvinte ca: iaurgiu, cafegiu, sacagiu, zarzavagiu ; sufixul acesta a devenit
productiv, c ăci apare la teme de alt ă origine decât turc ă: laptagiu,
pomanagiu, camionagiu, duelgiu, lampagiu, reclamagiu, scandalgiu; -iu,
un sufix adjectival devenit productiv: arămiu, cenu șiu, corbiu, g ălbiu,
piersăciu, sălciu.
Influenț a turcă este aproape uniform ă în toate limbile balcanice, de
aci observa ția că popoarele din zona noastr ă aveau aproximativ acelea și
trebuinț e materiale. Elementele turce ști, dispersate uniform, pot constitui
o dovadă în favoarea conceptului de uniune lingvistic ă balcanică.
Prin turcă, au pătruns în limbile balcanice, deci și în român ă,
numeroase cuvinte din persan ă: dușman, murdar, papuc, ghiulea etc. și
mai ales din arabă : ageamiu, belea, berechet, chef, cherem, cusur, habar,
hain, hal, halal, hatîr, haz, huzur, mahmur, marafet, mucalit, șiret; sofa,
atlaz, catifea, giuvaer, acadea, halva, magiun, musaca, rahat, șerbet;
hamal, tabac, zaraf; mahala, saca, har aci, hazna; geamie, hagiu, macara;
tarhon, get-beget, tamam, tiptil, taraf, musafir, mu șama, temenea etc.
În primele secole de influență turcă, a u pătruns în român ă cuvinte
care, în marea lor majoritate, au devenit populare. În epoca fanariot ă însă,
epocă de apogeu a acestei influenț e, au intrat multe turcisme utilizate în
limbajele specializate privind administra ția, armata, rela țiile oficiale. Cele
mai multe dintre acestea au dispă rut spre 1830-1850, o dat ă cu dispari ția
noțiunilor pe care le denumeau. Ele se g ăsesc din abunden ță în operele
cronicarilor din secolul al XVIII -lea (Neculce, Cantemir, Ianache
Kogălniceanu ): alai, ag ă, caftan, caimacam, divan, vezir etc. (cf. Rosetti-
Cazacu-Onu, Istoria limbii române literare , Editura Minerva, Bucure ști,
1971, p. 408-422).

4. INFLUEN ȚA GREAC Ă

Influenț a greacă s-a exercitat asupra românei în diferite perioade de
evoluție, variind ca intensitate. Se poate spune c ă e o influen ță care a
afectat româna, direct sau indi rect, de la originile ei pân ă astăzi. Greaca
era limba unei culturi și civilizații superioare, prin urmare era firesc ca
influenț a ei să se resimtă în toate limbile balcanice. În primele șase secole
ale erei cre știne, Peninsula Balcanic ă era împărțită în dou ă mari zone de
cultură: una greac ă la sud, alta latin ă la nord, cu grani ța dintre ele, fixat ă
pe baza inscrip țiilor, corespunzând aproximativ cu mun ții Haemus
(Balcanii de ast ăzi). Aceasta nu trebuie în țeleasă ca o grani ță rigidă‚ între

82lumea de limb ă greacă și lumea de limb ă latină, pentru c ă elenismul, ca
formă de civiliza ție și cultură, pătrunsese de timpuriu și la nord de aceast ă
linie de demarca ție (detalii la Al. Rosetti, ILR, p. 191-193).
În română, se disting trei straturi de influen ță greacă:
1. Elenisme intrate în latina dună reană, de unde le-a mo ștenit
româna (secolele I-VI);
2. Cuvinte din greaca bizantin ă (sau medio-greacă ), (secolele
VII-XV);
3. Cuvinte neogrece ști, intrate în român ă începând cu secolul XVI
și sfârș ind cu prima jum ătate a secolului XIX (epoca antefanariot ă și
epoca fanariot ă – 1711-1821).
Vom examina pe rând cele trei straturi de elemente grece ști din
română.
1. Cuvintele din primul strat integrate în latin ă s-au păstrat în mai
toate limbile romanice. Astfel, se g ăsesc în mai multe idiomuri romanice
cuvinte ca: a amăgi, carte, a c ăsca, ciutur ă, coardă, farmec, gutuie, a
măcina, mărgea, martur, mesteac ăn, a mângâia, musta ță, zeamă și, la
fel: biserică, creștin, drac, înger, a boteza, a blestema, Pa ști, preot,
sâmbătă, cuvinte din terminologia religioas ă. Trebuie precizat c ă aceste
cuvinte sunt latine ști din punctul de vedere al românei și al celorlalte
limbi romanice, ele sunt grece ști numai din perspectiva latinei. Un grup
de cuvinte apar ținând acestei categorii au fost r ăspândite numai în latina
balcanică: cir, ciumă, frică, mic, proasp ăt, jur, (împrejur), stup, „trunchi”,
tufă etc.
S-a observat c ă în albanez ă există un număr mai mare de elemente
vechi grece ști decât în român ă, de unde o concluzie de istorie social ă:
populația albanez ă trăia în antichitate în apropiere de vechii greci (v. Ov.
Densusianu, ILR, I, p. 135-138; H. Mih ăescu, în ILR, II, 1969, p.
366-367; Al. Rosetti, IL R, 1987, p. 212-215).
2. Cuvintele din greaca bizantin ă sunt rezultatul unui intens proces
de grecizare a întregii Peninsule Balcanice. Că tre secolul al VII-lea,
greaca devine limb ă oficială în Imperiul Roman de R ăsărit, după ce
coexistase, secole de-a rândul, cu latina și suferise o puternic ă in fluență
din partea acesteia (cf. Mih ăescu, La romanité dans le sud-est de l’Euro-
pe, Bucarest, 1993, p. 334 ș.u.). În nordul Peninsul ei Balcanice, se vorbea
de preferin ță latina, în timp ce în jum ătatea sudic ă se vorbea greaca.
În secolele al XI-lea-al XII-lea, Imperiul bizantin se extinsese pân ă
la Dunăre, deci ajunsese în vecin ătatea imediat ă a românilor nord-dun ă-
reni. Flota greac ă era nestingherit ă în Marea Neagr ă și pe Dunăre. Din

83această perioadă , ne-au rămas numele topice Constanța, Mangalia, Sulina
sau termeni comuni lega ți de comer ț, ca: agonisi, arvun ă, folos, mătasă,
prisos. Haralambie Mih ăescu ( Influența greceasc ă asupra limbii române
până în secolul al XV-lea , București, 1966) consider ă că împrumuturile
bizantine sunt în român ă 278 de toate, dintre care îns ă numai 22 intrate
direct, iar 254 prin filier ă slavă și 2 prin latina medieval ă (bumbac și
căpitan ).
Cuvintele bizantine prin intermediar slav apar țin la cele mai diverse
domenii: flor ă, faună, comerț, biserică. Iată o parte dintre acestea:
busuioc, colib ă, comoară, corabie, crin, cucuvaie, dafin, desagi, hum ă,
livadă , sfeclă sau cuvinte din domeniul religiei: aleluia, amin, acatist,
liturghie, apostol, parastas, evanghelie, anafor ă, prescură, aghiazmă ,
colivă, icoană, mir, mănăstire, chilie , călugăr, mitropolit, pop ă, iad,
diavol, satana, tartar, arhanghel, idol etc. Sunt cuvinte care circulau în
textele slave care se tip ăreau în Țările Române. Multe dintre acestea sunt
cunoscute și în celelalte limbi balcanice.
Prin slavi, p ătrund la noi și termeni de comer ț, de felul: camătă,
felie, ieftin, a lipsi, litr ă, mireasm ă, mirodenie, a mirosi, orez, piper, pit ă,
a pricopsi, a p ărăsi, săpun, a sosi, strachin ă, a văpsi, tigaie; castan,
cămilă, pir, vlăstar sau termeni de cancelarie: c ălimară, condei, dasc ăl,
diac, hârtie, a pedepsi.
Termenii grece ști care se referă la organizarea statal ă sau eclezi-
astică (din secolele al XIII-lea-al XV-lea), foarte numero și, au pătruns la
noi, fie direct din greac ă, fie prin filier ă slavă: chelar, comis, despot,
logofăt, pitar, sp ătar, vistiernic, hrisov, gr ămătic, diac, porfir ă, catas tih.
Din listele întocmite de H. Mih ăescu ar rezulta c ă raporturile directe
ale românilor cu grecii în perioada bizantin ă au fost mai strânse decât
crede cunoscutul elenist. E riscant s ă consideră m această influență exerci-
tată aproape în totalitate prin intermediar slav, mai cu seam ă că multe din-
tre cuvintele bizantine din română au caracter popular, nu în exclusivitate
livresc: argat, cămin, cărămidă, pat, pirostrii, temei, temelie, maistor,
zugrav, scufie, plapum ă, zahăr, trandafir, pr ăvălie, zodie, a ursi etc.
3. Constantinopolul cade sub turci în 1453. Începe expansiunea
puterii otomane în Balcani. Țările din vecin ătatea noastr ă sunt supuse
rând pe rând. În această perioadă, mulți greci emigrează în Ță rile
Române. În secolul al XVIII-lea, greaca ajunge la noi limb ă de cultură: în
1660, se întemeiază la Iași o școală greceasc ă, apoi, în 1689, alta la
București. Din 1711, când turcii înving pe ru și la Stănilești pe Prut, se
instalează la noi domniile fanariote, care dureaz ă până la 1821. În epoca

84fanariotă, epocă de intens ă cultură, influența neogreac ă este puternic ă.
Pătrund în român ă termeni de cultur ă (arte, științe, muzică), termeni
politici, de administra ție, de civiliza ție modern ă. L. Gáldi, un lingvist
maghiar, a num ărat peste 1.200 de cuvinte neogrece ști din român ă,
observând îns ă că abia a zecea parte dintre acest ea au rezistat timpului.
Sunt cuvinte de felul: a aerisi, agale, babacă , calapod, fasole, fidea,
fundă, furtună, igrasie, ipsos, moned ă, patimă, plic, portocal ă, scrumbie,
scul, tagm ă, taifas, țâr; lăuză, mamoș, a molipsi, tifos, molim ă, nostim, a
plictisi, țață, a dichisi, prosop, a se sinchisi, sindrofie, lefter, magherni ță,
a se fandosi, a se sclifosi, ifos etc.
Elementele fanariote sunt ră spândite mai ales în Moldova și în Ț ara
Românească ; foarte pu ține au pătruns în Oltenia, Dobrogea, Basarabia și,
bineînț el es, în Transilvania. În epoca fanariot ă, în Transilvania p ătrun-
deau neologisme din latin ă, direct sau prin filier ă maghiară.
Unele cuvinte greceș ti din română se recunosc prin sufixele: -isi
(-asi, -esi, -osi, -arisi ) la verbe: aerisi, chivernisi, fandos i, gargarisi, irosi,
lipsi, molipsi, plictisi, pricopsi, chivernisi, catadixi etc. La începutul
secolului al XIX-lea, -isi devenise norm ă de adaptare a verbelor
neologice; o mul țime de verbe romanice cap ătă în româna literar ă a epocii
finala greceasc ă -isi; voiajarisi, abonarisi, tratarisi etc.; suf. -os, -icos la
substantive și verbe: ifos, ipsos, tifos; politicos (de la politie „oraș ”),
nevricos, plicticos, simandicos; -adă , în filadă, nostimad ă, misadă; -ache,
suf. diminutival, în Costache, Manolache, Mandache, Mihalache (și un
suf. latin: Costăchel).
În secolele al XIX-lea-al XX-lea, p ătrund din greac ă, de regul ă
indirect, prin limbile romanice (sau chiar germanice), numeroase
neologisme (multe derivate cu prefixoide), legate de cele mai variate domenii ale culturii, științei, artei, tehnicii etc.
Bibliografie: Al. Rosetti, Istoria limbii române , 1987, p. 212-215;
G. Giuglea, Elemente vechi grece ști în limba român ă, în „Dacoromania”,
X, 1943, p. 404 ș.u.; H. Mih ăescu, Influența greceasc ă asupra limbii
române pân ă în secolul al XV-lea , București, 1966; G. Murnu, Rumäni-
sche Lehnwörter im Neugriechischen , 1977; V. Arvinte, Influența grea-
că asupra limbii române (pe baza ARL). Împrumuturi directe din greaca
bizantină, în „Analele științifice ale Universit ății «Al. I. Cuza»”, Ia și, XII,
1966, p. 1-27; Ladislau Gáldi, Les mots d’origine néogrecque en roumain
à l’époque des Phanariotes , Budapest, 1939.

85PARTEA A DOUA

I. FONETIC Ă ISTORIC Ă

A. SCHIMB ĂRILE FONETICE
În evoluția limbii cuvintele î și pot schimba structura sonoră prin
felurite transform ări ale sunetelor. Schimb ările fonetice, care duc la
apariția de sunete noi sau de variante ale sunetelor existente, reprezint ă
obiectul cercet ărilor de fonetic ă istorică. La origine, schimbarea fonetic ă e
un fapt fiziologic individual , care cu timpul se generalizeaz ă, devenind un
fapt social. Cauzele schimb ărilor fonetice sunt fo arte variate: unele țin de
structura intern ă a complexului sonor al cuvântului, altele țin de factori
exteriori cuvântului. Rezult ă de aici, în primul rând, c ă schimbarea
articulației unui sunet cu alta este determinat ă de anumite particularit ăți
ale structurii cuvântului. Dac ă transformarea fonetic ă dată se produce în
toate cuvintele care prezint ă condițiile cerute, spunem c ă avem de-a face
cu o lege (sau regul ă) fonetică; de exemplu, a în poziție nazală din
cuvintele de origine latin ă se transform ă întotdeauna în ă și mai târziu în
î: lat. canis > căne, câne; lat. lan a > lănă, lână. Aceasta este o lege
fonetică; ea acționează în toate cuvintele din fondul vechi al limbii
române. Exist ă însă și situația ca schimbarea fonetic ă să nu fie
determinat ă de particularit ăți ale contextului sonor al cuvântului; de
exemplu, grupul cl din cuvintele de provenien ță latină devine automat cl'
și apoi k'. Aceasta e o transformare fonetic ă spontană, dar regulat ă, pentru
că se produce în toat e cuvintele latine ști: lat. oculus > ocl'u > ochi.
Prin urmare, schimb ările fonetice regulate sunt de dou ă feluri :
schimbări condiționate și schimbări necondi ționate (sau spontane ).
Pentru expl icarea schimb ărilor unui sunet, trebuie s ă ținem seama
de ambian ța sonoră în care se afl ă sunetul supus schimb ării, altfel spus,
de vecinătatea în care e plasat sunetul respectiv. Am ar ătat mai sus c ă a
urmat de n se închide la ă, î: lat. canto > cănt, cânt, lat . blandus >
blând. La fel se închid și vocalele o și e în contextul acesta; lat. bonus >
bun, lat. pontem > punte, lat. ligamentum > legământ, lat. credentia >
credință. Așadar, poziț ia nazală e foarte important ă în schimbarea
vocalelor. Dar și consoanele î și pot schimba articula ția sub influenț a

86vocalelor urm ătoare. De exemplu, consoanele n și l urmate de e, i în hiat
se moaie și apoi devin i: lat. familia > fămeal'ă > fămeaie > femeie ; lat.
vinea > vińă > vie . Așa-numitele consoane africate: ț, dz, č , ğ au luat
naștere din t, respectiv d, c, g, sub influen ța unui iot urm ător. Sunetul
inductor, adic ă cel care provoac ă schimbarea, se poate afla în alt ă
silabă, deci la o distan ță mai mare fa ță de sunetul care se schimbă .
Acesta este cazul diftongă rii vocalelor e și o, sub influenț a lui e, a, din
silaba urm ătoare: lat. sera > seară, lat. legem > leage în v. rom., lat.
florem > floare , lat. mola > moară.
Schim
barea fonetic ă poate fi determinat ă și de acțiunea sunetului
din stânga celui supus modific ării. De exemplu, vocala e, precedat ă de o
consoană labială, devine ă: lat fetus > fetu > făt, lat. melum > meru > măr.
Diftongul ea, în aceea și poziț ie, devine a: lat. mensa > measă >
masă, lat. feta > feată > fată.
Poziția palatal ă (sau moale), adic ă prezența lui e, i în silaba
următoare, predomin ă asupra acț iunii labialei precedente. De exemplu,
zicem văd, cu ă motivat de labiala v, dar vezi, la persoana a II-a, cu e,
determinat, în ciuda labialei, de ac țiunea prepalatalei i. La fe l se explic ă
opozițiile: măr – pl. meri, mere, făt – pl. feți, păr – pl. peri etc., feată, fată
– pl. fete , measă, masă – pl. mese, cu opozi ția ea (a) – e.
Prin urmare, alternan ța ă (sau ea, a ) – e este determinat ă de poziția
tare (adic ă absența vocalelor e, i ) și de poziția moale (adic ă prezența
vocalelor e, i).
Schimbarea unui sunet este determinat ă și de locul pe care acesta îl
ocupă în cuvânt. Sunetele de la începutul cuvântului sunt mai rezistente la
schimbări decât cele de la mijloc sau de la sfâr șit. De exemplu, s din
solem (r
om. soare ) se păstrează intact, dar s din lupus , în poziție finală ,
dispare. La fel t inițial din tacet se conserv ă, dar cel final nu: rom. tace
(verb la pers. a III-a sing.). Por țiunea inițială a cuvântului e favorizat ă de
o forță a accentului mult mai mare decât por țiunea final ă. Suflul expirator
al accentului de intensitate afecteaz ă puternic partea de început a
cuvântului. A șa se explic ă faptul că în evoluția de la latin ă la român ă
consoanele finale, f ăcând parte din silabe „neglijate” din punctul de
vedere al accentului, și-au slăbit articula ția și au dispărut. S-au produs
astfel, dup ă cum vom ar ăta în alt capitol, tulbur ări mari în flexiune.
Prin masarea forț ei accentului de intensitate pe tran șa inițială a
cuvântului se explic ă și pierderea duratei vocalelor finale și chiar
dispariția lor, cum este cazul vocalelor i, o și u: lat . lupus > lupu > lup, lat.
pl. lupi > lupi, lup, lat. canto > cântu > cânt. Fenomenul acesta se petrece
și în albanez ă: lat. amicus, pl. amici > alb. mik, pl. miq.

87Tranșa inițială a cuvântului se conserv ă fără prea mari modific ări
nu numai pentru c ă e accentuat ă cu o intensitate mai mare, ci și pentru că
aceasta este, de regul ă, purtătoarea sensului cuvântului. De exemplu, a-
inițial (de la prepozi ția latină ad), cu care se formează numeroase verbe și
adverbe, nu se schimb ă în -ă, așa cum se schimb ă orice a neaccentuat,
aceasta pentru c ă se află în poziție iniț ială și, totodată, pentru că face parte
din secvenț a care poart ă semnifica ția cuvântului: lat. ad-prope > aproape ,
lat. ad-foras > afară, lat. ad-ducere > aduce , lat. ad-jungere > ajunge .
Accentul joac ă un rol foarte important în schimbarea sunetelor. O
vocală accentuat ă are altă evoluție decât una neaccentuată . De exemplu,
în cuvântul latin cápra, primul a se conserv ă, fiind accentuat, iar al doilea
devine ă pentru că e neaccentuat și se află și în poziție finală.
Poziția inițială, așa cum am ar ătat mai sus, echivaleaz ă, de obicei,
cu poziția accentuată ; în lat. albáster (> albastru), lat. argéntum (> argint )
a se păstrează neschimbat numai pentru c ă e inițial, deș i e neaccentuat.
Există și consoane a c ăror soartă este determinată de accent. De
exemplu, ll (geminat) urmat de a neaccentuat dispare, dar se conserv ă ca l
dacă a următor e accentuat: lat. macellárius a devenit măcelar , dar lat.
maxilla , cu ll urmat de a neaccentuat, a dat măsea.
Și poziț ia intervocalic ă este, uneori, determinant ă în transformarea
unei consoane, cum este cazul lui – b- care dispare cu totul în această
poziție: lat. caballus a devenit cal , lat. cantabat > (el) cânta . La fel, g a
dispărut în lat. magis (> mai ), lat. magister (> măiestru ), pentru c ă era
intervocalic. S ă adăugăm că una dintre cele mai importante legi fonetice
ale istoriei limbii române este transformarea lui l în r când se afla în
poziție intervocalic ă.
În schimb ările fonetice poate interveni și calitatea sunetului. E
posibil, de exemplu, ca h să fi dispărut încă din latina târzie, pentru c ă e
un sunet cu articula ție slabă: lat. herba , de pildă, s-a păstra t în limbile
romanice (rom. iarb ă), dar fără h. În român ă, procesul dispari ției lui h sau
al substitu ției acestuia printr-o fricativ ă cu articula ție mai rezistent ă a
continuat pân ă târziu: sl. prahǔ, de exemplu, a devenit praf. Alt exemplu
privitor la calitatea sunetului: nn (geminat) nu a avut nici o influen ță
asupra vocalei precedente: lat. annus a devenit an, cu á păstrat,
nemodificat în î ca în cazul lui n simplu ( panis > pâne ).
Schimbările necondi ționate (sau spontane) nu sunt, în mod aparent,
legate de accent, de pozi ția sunetului în cuvânt sau de influen ța altor
sunete. De exemplu, nu se pot preciza cauzele transform ării grupurilor
consonantice ct în pt (lat. lucta > luptă), cl în cl', k' (lat clavis > cl'aie,

88cheie ), lv în lb (lat. malva > nalbă), rv în rb (lat. corvus > corb ) etc.
Cauzele acestor schimb ări vor fi existând, dar el e nu au fost descoperite
încă. În unele cazuri, se poate vorbi de a șa-numita bază de articula ție,
adică de posibilit ățile fiziologice de articula ție a unor sunete de c ătre o
populație care se afl ă în împrejurarea de a- și însuși o nouă limbă. Foarte
probabil c ă geto-dacii nu aveau în graiul lor grupul ct, de aceea îl
substituiau printr-un grup asem ănător: pt (lat. octo > opt).
Acțiunea legilor fonetice este, de obicei, limitat ă în timp. Am ar ătat
deja că în perioada contactului românei cu limbile slave unele legi fone-
tice, care caracterizau evolu ția latinei spre română , încetaser ă de a mai fi
active; de exemplu, grupurile consonantice cl, gl nu mai devin, în elemen-
tele slave, cl', gl' și apoi palatalele k', g': clac ă, a clăd i, glum ă etc. În ge-
neral, fondul lexical mo ștenit din latin ă a evoluat potrivit unor legi fone-
tice proprii, a c ăror acț iune a încetat în perioada împrumuturilor slave.
Alte legi fonetice sunt, îns ă, de lung ă durată, de exemplu,
consoanele l, n sub influen ța unui iod urm ător devin i nu numai în
cuvintele latine, ci și în cele intrate mai târziu, din slav ă, maghiară etc.: sl.
poljana, kopanja > poiană, copaie , magh . solyom, nyomas > șoim, imaș
etc. (ca lat. filius, cuneus > fil'u, fiu, cu ńu, cui ).
Acțiunea unor legi fonetice poată fi limitat ă atât în timp, cât și în
spațiu. De exemplu, rotacismul lui -n- intervocalic ( lună > lunră, lură) e
specific spa țiului nordic al dacoromanei și se oprește în pragul influen ței
slave. Palatalizarea labialelor este o lege fonetic ă locală, căci e specific ă
zonei estice a dacoromânei, dup ă cum palatalizarea dentalelor e proprie
ariei vestice. Aceste modific ări nu ating îns ă sistemul de foneme al limbii
comune, pentru c ă nu au valori distinct ive. Ele sunt realiz ări concrete ale
vorbirii individuale, nu sunt generale, nu au caracter de norm ă, nefiind
recunoscute de toț i vorbitorii limbii respective. (Pentru detalii, v. Rosetti,
Introducere în fonetic ă, 1982, p. 108 ș.u.).

B. ACCIDENTELE FONETICE

Sunt schimb ări condiționate dar care nu au caracter de lege, pentru
că se produc întâmpl ător, în cuvinte izolate. Ele se întâlnesc în orice
limbă, de aceea și denumirile lor sunt generale, folosite în lingvistica
oricărei țări. Accidentele fonetice se manifest ă în procesul de asimilare a
unei limbi noi și mai cu seam ă în împrumuturile efectuate din diverse
limbi. În graiurile populare, schimb ările accidentale sunt foarte frecvente.

89a. Sincopa este dispari ția unei vocale, de regul ă neaccentuată .
Fenomenul acesta e bine cunoscut în latin ă și se continu ă până astăzi la
nivelul graiurilor. În mod obi șnuit, dispar vocalele mai închise: i, u și e;
mai rezistente la sincopare sunt a și o. Multe cuvinte din limba comun ă
au la origine etimonuri care au su ferit sincopa unor vocale neaccentuate:
lat. dominus > domn, lat. calidus > cald , lat. viridis > verde , lat. oculus >
ocl'u, ochi , lat. genuculum > genunchi , lat. musculus > mu șchi, lat.
ambulo > îmblu , lat. manducare > mâncare . Față de limbile romanice
occidentale, româna a p ăstrat mai multe cazuri de cuvinte proparoxitone
nesincopate, de exemplu: lat. hómines > oameni , lat dígitus > deget , lat.
nítidus > neted , lat. árborem > arbore, lat. incaballicáre > încălecare , lat.
picula > p ăcură, lat. singulus > singur , lat. lingula > lingură.
În graiuri, se aud rostiri de felul: umerle, iepurle, sprâncenle,
dom'le (= domnule), callui (= calului), (v. Pu șcariu, Lima român ă, II, p.
144). Exist ă și situația sincopă rii vocalei accentuate, cum este cazul unor
participii în diverse graiuri dacoromâne: găst (= găsit), vent (= venit),
piert (= pierdut), văst (= văzut), explicabile prin contexte care implic ă o
deplasare a accentului de for ță: n-am găsít-o – n-am găsít-o (accentuarea
pe elementul negativ fiind proprie limbajului afectiv).
b. Afereza este suprimarea unui sunet de la ini țiala cuvântului. E un
fenomen care afecteaz ă în special grupurile consonantice improprii la
inițiala cuvintelor române ști: lat. fossatum > fsat > sat, bdenie > denie,
dvornic > vornic etc. (pentru detalii, v. capitolul consacrat evolu ției
grupurilor consonantice). Aici re ținem în mod special câteva cuvinte de
origine latin ă la care s-a petrecut dispari ția, greu de explicat, a lui a-
neaccentuat: lat agnellus > miel , lat. agnella > mia , lat. * agnicius „de
miel” (> agnus ) > miță „lână de miel, lână de pe burta oii”, lat. amita >
mătușă, lat animalia pl. > nămaie reg. (de aici n. top. Nămăiești), lat.
annotinus > noaten , lat. aranea > râie , lat. aprilis > prier , lat. autumnus >
toamnă, lat. aqua baptizat > apă bo teaz ă (în Banat), devenit bobotează.
De notat c ă în meglenoromână afereza lui a- e un fenomen general, iar în
istoromân ă e parțial. Unii înv ățați cred că afereza lui a- neaccentuat din
română s-ar explica prin ac țiunea substratului.
c. Proteza este adaosul unui sunet la ini țiala cuvântului, cum este
cazul, de exemplu, al lui î- de la formele pronumelui personal și reflexiv:
îmi, îți, îi, îl, își și la formele scurte de persoana I și a III-a de la verbul a
fi: îs, îi. Apariția lui î se explică prin contexte cu cuvinte terminate în
consoană : Când îmi spune, El îi bun (comp. cu Acolo-i frumos , Omenii-s
buni, Așa-mi spune, contexte cu vecin ătăți vocalice). Popular, aspira ția
vocalei ini țiale se exprim ă printr-un h protetic în hăsta, hăla, hodoie,

90hodină, hoină, haripă, hărmăsar etc. În aromân ă, e foarte frecvent a-
protetic: armân, alavdu ( = laud), aradu (= rad), aurlu (= urlu) etc.
d. Epenteza (numită și anaptixă) este apariț ia unui sunet (de obicei
a unei consoane) în interiorul cuvântului (de regul ă, între dou ă consoane
greu de pronun țat împreun ă). De exemplu, cuvântul slav mlatiti a devenit
în română mblăti, cu b epentetic; la fel, tc . damlá > rom. dambla. În
ambele cazuri, b izolează labiala m din grupul incomod ml (comp. fr.
chambre din lat. camera ), limita silabic ă fiind mai clar ă. În graiul din
Crișana, grupul consonantic sl se disociază prin interven ția lui c: sclab,
sclănină, iescle, masclu . Fenomenul e vechi: sl. zlobivŭ a dat în român ă
zglobiu , cu gl, mai cu seam ă că pr in slavă se reintroduseser ă în român ă
grupurile cl, gl . Chiar lat. Slavus a devenit Sclavus (și în greaca bizantină :
sclávos ), de unde rom. șchiau (și nume propriu Ș chiau, Șchei, Scheia ).
În sl. gnoj s-a petrecut epenteza lui u: gunoi . Alte forme cu epentez ă
vocalică: a hă răni (= a hrăni), hirean (= hrean), t ărâțe (din sl. trice ),
tărăgăna (de la mai vechiul tr ăgăna), filigean (=filgean, de origine turc ă).
e. Metateza este schimbarea locului sunetelor ( și al silabelor) într-un
cuvânt. Foarte frecvent se metatezeaz ă sunetele l, r, complexul silabic
devenind mai echilibrat: lat integrum > întreg , lat. paludem > p ădure, lat.
populus > plop, lat. cingula > clinga > chingă, lat. platanus > paltin , lat.
formosus > frumos ; lat. per, inter, super au devenit de timpuriu pre, între,
spre. Exemple de metatez ă la cuvinte de origine nelatină : poclon >
plocon, protivnic > potrivnic, crastavete > castravete, ald ămaș > adălmaș
etc. (v. numeroase exemple la Pu șcariu, Limba roman ă, II, p. 146 ș.u.)
f. Propagarea este repetarea unui sunet într-un cuvânt. Mai
obișnuită este propagarea lui n: lat canutus > cănut (în aromână ) > *cănunt
(de aici cărunt), lat. minutus > mănunt (de aici m ărunt), lat manuculus >
mănunchi , lat. genuculum > genuchi > genunchi , lat. renuculus >
rănunchi (de aici rărunchi ), lat. manduco > * mănunc > mănânc.
g. Anticiparea este rostirea cu anticipa ție a unui sunet, altfel spus, o
propagare anticipat ă. De exemplu, pluralul câni, pâni a fost rostit cu
anticiparea lui i: câini, pâini , de la care s-a ref ăcut un nou singular: câine,
pâine. Formele câine, pâine apar încă din sec. al XVI-lea. În unele graiuri
din sudul ță rii, anticiparea caracterului palatal al lui k' a dus la rostiri de
felul: oichi, veichi, straichin ă, Taiche (= Tache). E posibil ca și forme
cum sunt maire, taire, minuine, cureire , întâlnite în texte din sec. al XVI-lea
să se explice prin anticiparea lui i de la plural (Rosetti, ILR, p. 467).
h. Asimilarea const ă în aceea că un sunet se modific ă identificân-
du-se cu alt sunet care-l influen țează. Asimilarea poate fi vocalic ă sau
consonantic ă, progresiv ă sau regresiv ă: lat. fenestra > fereastr ă prin

91asimilarea lui n cu r următor (n…r > r…r ), lat. corona > cunună (r…n >
n…n), la fel: mulță mi > mulțumi (ă…u > u…u ); de la urarea mulți ani s-a
format verbul mulță ni, care a devenit mulțămi, prin asimilarea lui n cu m
precedent). Alte exemple de asimilare: bărbat > reg. barbat (ă…á > a…á ),
împlu > umplu (î…u > u…u), sl. narokŭ > năroc > noroc (ă…o > o…o ),
sl. nasipŭ > năsip > nisip (ă…i > i…i ).
i. Acomodarea este o asimilare par țială, adică se modifică numai o
trăsătură ar ticulatorie a unui sunet sub influen ța altui sunet. De exemplu,
prefixul des- a devenit dez- la cuvintele care încep cu o sonor ă: dezbate,
dezgoli, dezmiri ști, deznoda, dezveli (consoana surd ă s s-a transformat în
sonoră , adică în z, acomodându-se astfel cu caracterul sonor al ini țialei
cuvântului de baz ă). Acomodarea e un fenomen foarte frecvent în lan țul
valorii curente: în parte se rosteș te îm parte (de aici verbul a împărți), cu
n devenit m prin acomodarea cu labiala p următoare.
j. Există și o acomodare reciproc ă, de exemplu forma de auxiliar a
perfectului, au, a devenit o, adică a și u și-au preluat reciproc câte o
trăsătură articulatorie ( u s-a deschis spre a devenind o , iar a și-a deplasat
locul de articula ție spre u , re zultatul fiind o). Lat. cauda a devenit înc ă din
latină coda (de unde rom. coadă ), prin acomodarea reciproc ă a sunetelor
a și u. La fel , lat. una a evoluat la ună, apoi la * uă, care, prin acomodare,
a dat o.
k. Disimilarea este fenomenul opus asimil ării, adică privește
schimbarea unui sunet care se repet ă în același cuvânt. De exemplu, lat.
vicinus a devenit vecinus (cu disimilarea i…i > e…i ). În cuvintele citate
mai sus: cănunt > cărunt, mănunt > mărunt, rănunchi > rărunchi , cu
propagarea lui n, s-a produs ulterior disimilarea acestuia ( n…n > r…n ); la
fel, turbure > tulbure (r…r > l…r ), lat. sanguinosus > sângeros (n… n >
n…r), lat. suspirare > suspinare (r…r > n…r ).
Uneori, disimilarea duce la dispari ția totală a sunet ului: lat. fenestra
> fereastră (cu asimilarea lui n cu r), apoi, popular, fereastă; lat. farina >
fănină (cu asimilarea lui r cu n) și apoi făină, lat. frater, fratre > frate.
l. Diferențierea este o disimilare par țială, adică un sunet î și pierde o
trăsătură articulatorie pe care o are în comu n cu alt sunet, cu care poate fi
asemănător sau chiar identic. Ea se opune acomod ării, după cum disimi-
larea se opune asimilă rii. Diferen țierea vocalic ă e determinat ă de tendin ța
de contragere a vocalelor ș i de evitare a asimil ării. De exemplu, lat.
bubalus > buăr > buor (prin acomodarea lui ă cu u) > boor (prin
asimilare) > bour (p rin diferen țiere). La fel lat. nubilum > nuăr > nuor >
noor, de la care, prin contragerea celor doi o, nor , dar și nour prin
diferențierea acestora ( o…o > o…u). Lat. sentio > simț, simt, cu diferen-

92țierea lui n față de t, ambele sunete fiind dentale. Aceea și modificare
diferențiatoare apare și la verbul sânt: simtu , într-un text original de la
1600. În sfâr șit, exemplul: lat. malva > nalbă, cu lv > lb și diferențierea
lui m față de b, ambele fiind labiale.
În încheiere, câteva observaț ii în legătură cu așa-numita fonetic ă
sintactică (sau sandhi , în terminologia vechilor gramatici indiene), prin
care modificarea unui sunet dintr-un cuvânt se datoreaz ă influenț ei
sunetelor din cuvintele învecinate. De exemplu, vreți (din lat. voletis ) a
devenit veți prin disimilarea lui r provocată de același sunet din cuvântul
următor: vreți ruga > veți ruga, vre ți trece > veți trece . Varianta oi de
auxiliar al viitorului s-ar explica din voi (lat. voleo ), cu disimilarea lui v în
construcții de felul: vă voi da (> vă oi da, v-oi da ). La fel, varianta ăl a
demonstrativului se explic ă din elu ( < lat. ille), cu modificarea lui e în ă
din cauza vocalei labiale de la finala cuvântului precedent: omulu elu
bunu > omulu ălu bunu, omul ăl bun.
O cercetare am ănunțită a accidentelor fonetice, întemeiat ă pe o
mare cantitate de material din limba vorbit ă, a fă cut S. Pușcariu, Limba
română, II. Rostirea, 1959.

C. ACCENTUL

Latina avea accent muzical (numit și accent melodic sau de
intonație), adică o silabă accentuat ă diferea de una neaccentuat ă printr-o
notă mai înaltă a vocii. În latin ă exista îns ă și un accent dinamic (num it și
accent expirator sau de intensitate ), căci tonul mai înalt al unei silabe
accentuate se realiza și printr-un suflu expirator mai puternic. Prevala îns ă
accentul muzical, încât vorb itorii nu-l percepeau decât pe acesta. Grama-
ticii latini consemneaz ă numai accentul muzical, nu și pe cel de intensi-
tate. Existau anumite reguli ale accentu ării muzicale, fixate în func ție de
cantitatea lung ă sau scurtă a vocalei și de numărul silabelor:
1. În cuvintele constituite din dou ă silabe, accentul c ădea pe
penultima silab ă: cánto, ménsa;
2. La cuvintele formate din mai multe silabe, accentul c ădea pe
silaba penultim ă dacă vocala acesteia era lung ă: laudāre, cantāre, fugire,
legēmus și pe silaba antepenultim ă, indiferent de cantitatea vocalei, dac ă
vocala din penultima silab ă era scurtă: credĕre, cŭpidus „doritor”, c ĕcidi
(perfectul lui cadere ). Se poate spune c ă, în general, norma accentuală
melodică era fixată în funcție de cantitatea vocalei din silaba penultim ă.
Există însă câteva situa ții particulare în care se produc abateri de la
aceste norme, reflectate și în sistemul accentual românesc.

931. În cuvintele care con țin grupul muta cum liquida (adică p, b, t, d, c,
g, urmate de r sau l ), accentul se deplaseaz ă de pe silaba antepenultim ă pe
penultima, adic ă pe vocala de dinaintea acestui grup consonantic, ca în
cazul lui íntegrum, devenit intégrum (rom. întreg , fr. entier , it. entiero etc.).
2. În cuvintele cu hiatul ie, io , accentul se mut ă de pe antepenultima
silabă pe penultima, adic ă de pe i pe e, o: aríetem > ariétem > dr. aréte
„berbece”, paríetem > pariétem > p ărete, peréte, mulíerem > muliérem >
rom. mul'are, muiére. Cele dou ă vocale au fuzionat în diftong, iar con-
soana precedentă s-a muiat sau a disp ărut (păriete > părete, dar muiere ,
cu i reflex al palataliz ării lui l).
3. La unele verbe derivate cu prefixe, accentul s-a deplasat pe
vocala din r ădăcină, adică de pe ante penultima silab ă pe penultima:
íncipit > incípit > rom. începe ; cónvenit > convénit > rom. cuvine, dísligo
> dislígo > rom. dezleg .
În toate aceste cazuri, accentul se mut ă pe silaba penultim ă, chiar
dacă vocala acesteia este scurt ă.
Prin urmare, norma dominant ă din român ă de accentuare a vocalei
din silaba penultim ă corespunde tendin ței latinești spre paroxitonie.
După secolul al III-lea, accentul melodic trece pe planul al II-lea,
impunându-se, în schimb, accentul de intensitate. Cantitatea vocalelor e
substituită prin calitatea lor, adic ă vocalele lungi se închid, iar cele scurte
se deschid. În felul acesta, apar consecin țe importante privind sistemul
vocalic, problem ă pe care am prezentat-o în capitolul consacrat latinei
dună rene.
E potrivit s ă arătăm că accentul de intensitate trebuie s ă fi fost
puternic și în perioada latin ă, o trăsătură a accentu ării care devine
relevantă, pertinent ă mai târziu, în epoca imperial ă. Chiar înainte de
dispariția corelației de cantitate se produc frecvente sincop ări și închideri
ale vocalelor neaccentuate: ocu lus non oclus, viridis non virdis (App.
Probi), fenomen legat direct de accentuarea dinamic ă.
În general, româna a menț inut accentuarea latineasc ă. Chiar
opoziția accentual ă dintre forma de persoana a III-a singular prezent și
cea de perfect de la verbele de conjugarea I, singura opozi ție cu valoare
morfologică , este o mo ștenire latin ă: cântă și cântắ, lat. cántat și cantávit
(> *cantá ). Formele de pers. a III-a pl. de la perfectul de tipul: feaceră (în
limba veche), zíseră continuă corespondentele latine: fécerunt, díxerunt.
În română, accentul e liber, mobil, adic ă poate afecta oricare silabă
din cuvânt f ără consecin țe funcționale. Singura regul ă este cea despre
care am vorbit mai sus, distinc ția dintre prezent și perfect, la pers. a III-a:

94adúnă și adunắ. Faptul că accentul e mobil și lipsit de func țiune explic ă
mulțimea de varia ții de accentuare din graiuri: călugăríță și călúgăriță,
dúșman și dușmán, bólnav și bolnáv etc. sau ș ovăielile dup ă origine:
apéndice, spléndid (după latină) și apendíce și splendíd (după franceză),
carácter (dup ă germană) și caractér (dup ă franceză).
Diferențele semantice de la o accentuare la alta sunt rare: diréctor
(subst.) și directór (adj.), móbilă (s ubst.) ș i mobílă (adj.) etc.
Româna a mo ștenit din latină mobilitatea accentului la formele
verbale: lásă-lăsăm, fúge-fugím sau fixarea lui pe radical la verbele de
conjugarea a III-a: créde-crédem. Verbele măsura, împresura, înconjura,
înfășura au la prezent dou ă variante în func ție de locul accentului: măsur
și măsór (lat. mensuro). Dou ă verbe zise „neregulate” a usca (lat. exsu-
care) și mânca (lat. manducare ) au variații de radical determinate de locul
accentului: mănânc (lat. mandúco ), mânc – (mâncăm < lat. mandu-
cámus ). Verbele care se conjug ă în limba popular ă fără sufixul -esc își
deplasează accentul pe radical, evitând u-se morfemul de persoan ă: chínu-
ie, díbuie, flé șcăie, gróhăie, miór lăie, móță ie, sfórăie, țópăie, să clócot e
etc. (multe sunt de origine onomatopeic ă). E interesant de observat c ă nu
se produc alternan țe fonetice, în ciuda accentului ( gróhăie, nu groahăie).
Faptul că româna se caracterizeaz ă prin capacitatea de a avea o
accentuare mobil ă, variabilă explică jocul frecvent al analogiei în evolu ția
formelor. De exemplu, la formele de imperfect ale verbului a fi accentul
se fixează pe vocala din sufix, dup ă modelul verbelor regulate: éram
devine erám . La fel, verbele cu prefectul în – ui au accentul pe radical:
hábui, báttui (excepție: fúi), dar acesta se mută pe sufix prin analogie cu
pers. I pl.: habúimus sau cu participiul: battútus . La verbe de felul
battúere , consúere, accentul s-a mutat pe prima silab ă: bátere, cónsere
(rom. bátere, coasere ), orientându-se dup ă formele prezentului: báttuo,
cónsuo. Exemple de schimbă ri analogice de accent pot fi date înc ă.
Tendința generală de eliminare a neregularit ăților, care s e manifest ă
în toate compartimentele limbii, se constat ă și la accent. În felul acesta, se
explică faptul că verbele de conjugare a III-a tind s ă-și deplaseze accentul
de pe radical pe sufix, la persoanele I și a II-a plural: spunéți, făcém
(comp. cu adunáți, vedéți, fugiți, cu accentul pe sufix). La imperativ,
rostirea de tipul spunéți-ne, cu accentul pe sufix, e aproape general ă.
Trebuie să arătăm, în sfârșit, că în română, spre deosebire de latin ă,
a apărut, prin evolu ție fonetică, un tip nou de accent, anume cel de pe
silaba final ă a cuvântului: lat. stélla, margélla, nouélla , cu paroxitonie, au
devenit, prin c ăderea geminatei ll: stea, m ărgea, nuia, cu accentul pe

95finală. Tot pe cale fonetic ă, prin dispari ția consoanelor ( și a silabelor)
finale, s-a ajuns ca multe substantive masculine s ă aibă accentul pe final ă:
hómo > om, lúpus > lup , menținut însă pe aceeași vocală ca în latin ă.
Cuvintele care provin din substrat nu difer ă prin accent de
cuvintele latine ști și nici de cele albaneze corespunz ătoare. O varia ție de
accent înso țită de o varia ție semantic ă ne întâmpin ă la cuvântul copil:
cópil și copíl. Cea mai important ă observație este îns ă în legătură cu un
grup de substantive masculine cu finala – ur(e): ábure, baláure, brús-
ture, múgure, sâmbure, viézure, la care se adaug ă și feminine ca:
mázăre, māgură, négură, scórbur ă, cu aceea și accentuare ca în
elementele latine: áur, fáur, láur, stáur, bár bur, máscur, bóur, vúltur,
síngur, fúmur și ca în cele albaneze: brúshtull, módhullë, ávullë etc.
Cuvintele în – ur ca re pătrund mai târziu în român ă nu au aceast ă normă
accentuală: comp. turc. ghiaúr, chiabur, cusúr , cu accent pe final ă
(pentru detalii, v. Gr. Brâncuș i, VALR, p. 155).
Nici cuvintele de origine slav ă nu se deosebesc prin accent de cele
latine, ceea ce înseamnă că, în general, româna a pă strat accentuarea de
tip bulgar: nevésta > nevást ă, hrána > hrán ă, síla > síl ă etc.
În cazul cuvintelor care în bulgar ă au la nominativ accentul pe
finală, deplasarea lui pe penultima silab ă se explic ă prin apropierea de
accentuarea femininelor de origine latin ă: brazdá, slugá, straná au
devenit în român ă: brázdă, slúgă, stránă, după modelul fátă, cásă etc. Va
fi contribuit la această analogie și faptul că în flexiunea cazual ă bulgară
apare și accentuarea pe radical: acuz . kósa (dar nom. kosá), vocat. slúgo,
žéno (dar nom. slugá, žená ) etc.
Apariția prin evolu ție fonetic ă a oxitoniei (accentul pe final ă),
no
rmă accentual ă necunoscută latinei, a reprezentat o baz ă pentru recep-
tarea cuvintelor turce ști cu accent pe final ă: baclavá, basmá, caimác,
chiabúr, chimír, habár, pará, p erdea, pilaf, sarmá, taván, tă pșán etc.
Turcismele intrate în român ă prin filier ă slavă (mai ales sârbocroată ) se
recunosc prin paroxitonie : cálfă, ciórbă, dulámă, pastrámă etc.
Prin mobilitatea accentului românesc se explic ă și modul de
accentuare a elementelo r de origine maghiar ă. Această limbă are accent
fix, pe silaba ini țială. Unele cuvinte ungure ști și-au păstrat accentul de
origine, dar s-au încadrat la normele de flexiune româneasc ă: lábă, pildă,
díjmă, márfă, gázdă, sámă, sóbă. Cele polisilabice au accentul pe penul-
tima silab ă: cătánă, sudálmă, iar cele terminate în consoan ă au accentul
pe finală: b elșúg, hotár, imá ș, oráș, săláș, uriáș, viclean.
În concluzie, în român ă se regă sesc trăsăturile accentuale latine ști.
Accentul este mobil, adic ă poate afecta orice silab ă din cuvânt. Dominant ă

96este accentuarea pe penultima silab ă. Prin evolu ție fonetică, româna a
căpătat și accentuarea pe ultima silab ă. Prin mobilitatea accentului, româna
a încadrat cu u șurință elemente din limbi cu structuri accentuale diferite.

D. VOCALELE NOI

Sistemul vocalic al limbii române este constituit din șapte foneme.
Inventarul diferit fa ță de sistemul vocalic al latinei dună rene const ă în
apariția vocalelor ă și î, care reprezint ă o particularitate a vocabularului
românesc. Le examin ăm pe rând.
Vocala ă
Aceasta rezult ă din următoarele schimb ări fonetice:
1. lat. a neaccentuat > ă: lat. bárba > barbă , lat. barbátus > bărbat,
lat. laudáre > lăuda. Se observ ă că a accentuat s-a conservat. Apari ția lui
ă este, în primul rând, urmarea unui îndelungat proces de închidere a
vocalelor neaccentuate. Transformarea în ă a lui a neaccentuat s-a produs
și în elementele slave: sl. ograda > ogr adă , sl. platiti > plăti.
La inițială de cuvânt, a neaccentuat nu a devenit ă, cu excep ția
poziției nazale: lat. amárus > amar , lat. arare > ara , lat. argéntum > argint ,
lat. altárium > altar, lat. * abellóna > alună, dar: ambuláre > îmbla,
umbla, *antaneus > întâi.
Sunt, însă, și alte situa ții în care a neaccentuat nu a devenit ă din
cauză că participă la opoziții gramaticale ori lexicale importante. Acesta
este cazul, mai întâi, al articolului de finit de la singularul femininelor:
casa, fata , unde a articol (din lat. illa, deci, inițial, a era accentuat) intr ă în
opoziție cu ă de la forma nedefinit ă: casă – casa.
La numele proprii: Ioana, El ena, Craiova, Sinaia etc. -a nu s-a
schim
bat în –ă pentru că aceste nume au fost încadrate în genul
femininelor articulate.
La demonstrativele ăsta, ăla, a nu a devenit ă pentru că are valoare
deictică și creează opoziții în topic ă: ăst om – omul ăsta sau exprim ă
opoziția dintre pronume și adjectiv: ăsta om ! (pron.) – ăst om (adj.).
Prezența lui a e necesar ă și la pronumele nehot ărâte, pentru a le opune
adjectivelor corespunz ătoare: unuia, uneia, unora, niciunuia, multora,
tuturora (adjectivele nu au -a: unui, unei etc.).
Nici urma șul prepozi ției ad nu s-a transformat în ă la infinitivul
verbelor: lat. ad facere > a face , în construc ții adverbiale: a munte, acas ă,
arar, adesea sau în derivarea verbelor: lat. ad battuere > abate , lat. ad
ducere > aduce , lat. adflare > afflare > afla, lat. ad dormire > adormi etc.;
în toate aceste situa ții, a este inițial.

97Ad se combin ă cu de la numele jocurilor de copii: de ad : de-a puia
gaia, de-a purceaua, de-a baba oarba, de-a m ărul etc., cu substantivul
articulat, de și e precedat de prepoziț ie.
2. lat. a accentuat, urmat de n sau de m + consoană > ă, î: lat. canis
> căne, câne , lat. panis > păne, pâne , lat. frango > frăng, frâng , lat. lana
> lănă, lână, lat. campus > cămp, câmp etc. Reflexul imediat al acestei
transformări fonetice este ă , care evolueaz ă mai târziu la î în dacoromân ă
și în unele graiuri aromâne. Apari ția lui ă (î) din a accentuat în poziț ie
nazală este una dintre cele mai importante legi ale foneticii istorice
românești. Această lege afecteaz ă numai elementele latine din român ă, ea
încetează d e a mai fi activ ă în perioada influen ței slave; cuvinte ca hrană ,
rană, de origine slav ă, au păstrat pe a accentuat urmat de n.
2.1. Când era sub accent, a, cu excep ția poziției nazale, s-a p ăstrat
intact: lat. ácia > ață, lat. ágilis > ager , lat. cáput > cap, lat. cállis > cale;
prin urmare, a accentuat, ini țial sau medial, nu a devenit ă. Există, totuși,
câteva situa ții în care a accentuat s-a transformat în vocala central ă ă:
a. la pers. I pl. a indicativului prezent al verbelor de conjugarea I:
lat. cantámus > cântăm, lat. laudámus > l ăudăm (dar la pers. a II-a pl. á
s-a conservat: lat. laudátis > lăudați).
b. la pers. a III-a sing. a perfectului simplu: lat. cantávit > cântă, lat.
comparavit > cumpără.
c. la pers
. a III-a sing a indicativului prezent al verbelor da, sta : lat.
dat > dă, lat. stat > stă.
d. la radicalul substantivelor feminine cu pluralul în -i: carte-c ărți,
cetate-cetăți, parte-părți, căldare-căldări, mare-m ări; lui ă accentuat îi
corespunde a în etimoanele latine ști. Fac excep ție de la aceast ă regulă
patru cuvinte desági, frági (sing. frág ă), Paști (lat. Paschae ) și vaci (dar
în aromână : văți). Regula nu se aplic ă adjectivelor : mari, tari, dragi.
Toate aceste situa ții par să fie ulterioare românei comune sau cel
mult dialectale în aceast ă perioadă a limbii, pentru c ă fonetismele cu a se
recunosc înc ă în istroromân ă (rugån , c u å labializat) și în unele graiuri
vechi dacoromâne (s ă ne îmbrăcamu , în limba veche, în aromân ă: da =
dă, în dacoromâna veche: adunari, car ți, cetați).
Cauzele închiderii lui á accentuat în aceste situa ții nu sunt de natur ă
fonetică, ci morfologic ă, prin urmare vor fi prezentate în detaliu în partea
de morfologie a acestei c ărți.
3. Vocala central ă ă provine și din alte vocale decât a neaccentuat
sau a accentuat în pozi ție nazală, dar aceste transform ări sunt, în general,
posterioare epocii românei comune. E vorba de transformarea în ă a
vocalelor identice ca grad de deschidere e și o.

98a. Precedat ă de o consoan ă labială (p, b, f, v, m, u), vocala e (ĭ)
devine ă în dacoromân ă, dacă în silaba urm ătoare se afl ă altă vocală decât
e, i: lat. peccatum > păcat, lat. imperator > împărat, lat. pĭlus > păr (dar:
peri), lat. fetus > făt (dar: feți), lat. veteranus > bătrân, lat. vĭdeo > văd
(dar: vezi), lat. melus > m ăr (dar: meri ), lat. nobĭs > nouă , lat. novem >
nouă, lat.* rovem > rouă, lat.* plovet > plouă, lat. nubilum > nuăr, n our.
În dialectele din sudul Dun ării, se păstrează variantele vechi cu e:
arom. meru, peru, vedu, fetu , de unde concluzia c ă apariția lui ă după
labiale este o inovaț ia a dacoromânei.
b. Vocala e devine ă și când e precedat ă de r forte (notat r, adică r
inițial sau rr geminat): lat. remanere > r ămânea, lat. reponere > r ăpune,
lat. respondere > răspunde , lat. repausare > ră posa, lat.* resalire > r ăsări,
lat. resina > r ășină, lat. horresco > ur ăsc, lat.* arrecto > ară t, lat. reus >
rău. Se pare c ă și de astă dată avem de-a face cu o modificare fonetic ă
posterioar ă românei comune, pentru c ă în istroromână apar forme cu e:
rev (= rău) și la fel în dacoromâna veche și chiar astă zi în unele graiuri.
Sunt zone dacoromâne în care r e încă dur la iniț ială de silabă, ceea ce
explică rostiri de felul: pahară, cară (p l. lui car), ponoară, porșoară, hotară.
c. Recentă este și transformarea lui e în ă după consoanele s, z, ț , ș,
j, rostite dur în foarte multe graiuri: săc, săcară, dzăce, țăs, șăs; în unele
cazuri, modificarea e veche: săptămână (lat. septimana ), sămânță (lat.
sementia ), sămăna (lat. seminare ), său (lat. seus).
În general, după consoanele dure, vocalele e și i, precum ș i
diftongul ea devin mediale, adic ă ă, respectiv î, a: sângur, zâc, țâne, șâr,
j
âr, sacă (= seacă), zamă etc.
d. În câteva cuvinte latine, de obicei unelte gramaticale (deci
neaccentuate în fraz ă), vocala o devine ă: lat. quod > că, lat. de post >
după, lat. foras > fără, lat. nos > nă (= ne), lat. contra > c ătră (către, prin
analogie cu spre); la că și cătră, ă s-ar explica prin asimila ție, la după și
fără, prin influen ța labialei precedente, iar la nă, prin analogie cu vă
(< lat. vos > vă, cu o > ă sub influen ța labialei v).
Tot în ă s-a transformat și o final de la neutrele slave intrate în
română: sl. si to > sită, sl. ruho > ruf ă, sl. vědro > vadr ă, sl. okno > ocnă
etc. Aceste substantive au devenit în română feminine de declinarea I și
au primit morfemul specific acestui gen, mai cu seam ă că în român ă nu
există o desinen ță o. La fel a procedat albaneza, care a încadrat aceste
neutre slave tot în grupa femininelor cu desinen ță ë (= ă): sitë, vedrë etc.
Prin urmare, în româna comun ă era specific numai ă provenit din a
neaccentuat ș i din a accentuat în pozi ție nazală.

99Cât privește fonologizarea lui ă, trebuie precizat mai întâi c ă a și ă
erau în distribu ție complementară , adică ă apărea în silab ă neaccentuat ă și
în poziție nazală , poziții în care nu ap ărea niciodat ă a. Pentru ca ă să
devină fonem, era necesar ca a, căruia i se opune, s ă apară în una din
aceste dou ă poziții. Din momentul în care apare articolul a, în poziție
neaccentuată , opunându-se lui ă, înseamn ă că ă a devenit fonem, adic ă
sunet distinctiv: casă + art. a a devenit casa, creându-se opozi ția articu-
lat – nearticulat: casa – cas ă (vezi Vasiliu, Fonol . ist., p. 58-60).
Fonologizarea lui ă ap arține românei comune, pentru c ă opoziția
ă: a (casă – casa ) apare în toate dialectele române ști.
Despre vocala caracteristic ă ă din român ă s-a scris mult. To ți cer-
cetătorii, cu unele excep ții, au observat c ă această vocală are un corespon-
dent identic în albanez ă (la care se adaug ă, în parte, bulgara), de unde
concluzia c ă s-ar datora ac țiunii substratului comu n balcanic, mai exact
unor tendinț e particulare (închiderea spontan ă a vocalelor neaccentuate,
tratamentul specific al vocalelor în pozi ție nazală) care au provocat
apariția lui ă.
Nu se poate proba în mod direct existen ța lui ă în tracă sau iliră –
limbile preromane din nordul Peni nsulei Balcanice –, ceea ce nu
înseamnă că nu va fi existat în aceste idiomuri. Cicerone Poghirc crede c ă
oscilația grafică a : e la unele cuvinte polisilabice din repertoriul balcanic
ar fi o dovad ă că traca poseda un sunet de timbru ă, pe care autorii antici,
greci și romani, neavându-l în limb ă, îl redau prin sunete asem ănătoare:
Germisara și Germisera, Abrenus și Ebrenus, Sarmisegetuza și
Zermisegetusa etc. Dovada sigur ă însă o reprezint ă compara ția cu
albaneza, c ăci rom. ă se identific ă aproape întru totul cu alb. ë (= ă ).
Mecanismul fiziologic de articulare a acestei vocale centrale nu e prea
diferit de la o limb ă la alta. Atât în român ă, cât și în albanez ă, ă (ë)
provine din acelea și sunete primare și în acelea și condiț ii, adică spontan
din a neaccentuat și din a accentuat în poziț ie nazală: lat. cepa > ceap ă,
alb. qepë, lat. camisia > c ămașă, alb. këmishë, lat. cantare > cânta , alb.
këndoj . Româna a mers mai departe decât albaneza, dezvoltând pe ă în
poziție nazală în î. Închiderea lui a accentuat urmat de n în ă e un proces
care se încheie atât în român ă, cât și în albanez ă când începe influen ța
slavă: rom. hran ă, rană, alb. kopán , cu a + n păstrat.
În ambele limbi, ă poate proveni și din alte sunete decât a. Amintim
aici în special reflexul identic al sl. o la neutre ca: čudo, sito > rom. ciudă,
sită, alb. çudë, sitë .
Această vocală are aceea și distribuție în contextul cuvântului atât în
română, cât și în albanez ă, de exemplu, nu apare la ini țială de cuvânt.

100Fonologizarea lui ă s-a produs în condi ții identice: fată – fata , alb.
vajzë – vajza , prin opozi ția nearticulat – articulat. Aceast ă vocală participă
și la opoziții cazuale: o fată – unei fete , alb. një vajzë – një vajze sau de
gen: m. cumnat – fem. cumnată, alb. m. kunat – fem. kunatë .
Prin urmare, exist ă dovezi importante prin care se poate sus ține
ipoteza provenien ței din substrat a acestei vocale (pentru detalii, vezi Gr.
Brâncuș, Cercetări, p. 67-74).
Vocala î
Este o vocal ă specifică românei, ap ărută, foarte probabil, dup ă
perioada românei comune. Ea provi ne din alte vocale sub presiunea
mediului consonantic și pe calea împrumuturilor slave, turce ști etc.
Am arătat mai înainte c ă a accentuat urmat de o consoan ă nazală a
devenit mai întâi ă și apoi î: lat. sanguis > sânge , lat. canto > cânt , lat.
campus > câmp , lat. angelus > înger .
În elementele din slav ă nu s-a produs aceast ă schimbare fonetic ă, á
accentuat p ăstrându-se intact, ca, de exemplu, în hránă, ránă, ceea ce
înseamnă că legea fonetic ă a închiderii lui a accentuat în ă și apoi în î
încetase de a mai fi activ ă în perioada împrumuturilor slave. Exist ă,
totuși, cinci cuvinte presupuse slave cu secven ța în sub accent: stână,
stăpân, jupân, smântân ă și stâncă, despre care unii înv ățați (Rosetti ș.a.)
cred că ar fi pătruns de timpuriu în român ă, când á + n devenea în . Foarte
probabil îns ă că aceste cuvinte nu sunt de origine slav ă; primele trei, cel
puțin, provin cu siguran ță din fondul preroman al limbii.
Vocala î a apărut și din închiderea lui e în poziție nazală: lat. fenum >
fân, lat. vena > vân ă, lat. venetus > vân ăt. Dar dacă în silaba urm ătoare se
află o vocală de timbru palatal, e devine i, nu î: lat. pl. venae > vine , lat. pl.
veneti > vine ți. Lat. tenerus a devenit tinăr, apoi tânăr (cu i > î sub influ-
ența lui ă) și la pl. tineri cu i, e, influențați de vocala palatal ă de la final ă.
Vocala î provine și dintr-un i precedat de r- inițial sau de rr: lat. ripa
> râpă, lat. rivus > râu , lat. rideo > râd, lat. horrire > urî. „Medializarea”
lui i se datoreaz ă caracterului forte al vibrantei. În limba secolului al XVI-lea
existau înc ă variantele vechi cu i: ripă, ride, riu, așadar fenomenul e
posterior românei comune.
Urmat de o consoan ă nazală, i iniția l a devenit î: întreg, începe,
înălța, însura, înclina, împ ărat (de la etimonuri latine ști cu in-, im- la ini-
țială). În aceste cuvinte, î nu reprezint ă un fonem aparte; deci secven ța în-
la inițială este monofonematic ă.

101Nici la formele pronominale îmi, îț i, îi, își, îl și la verbul îs, î inițial
nu are valoare fonologic ă aparte, e numai o vocal ă de „sprijin” pentru ca
sunetul urm ător să devină silabic în contexte sintactice determinate: Îmi
dă, Când îmi d ă (comp. cu Mi-a dat ); pentru detalii privind interpretarea
fonologică a lui î inițial, vezi A. Avram, în Fonetică și dialectologie ”, IV,
1962, p. 7 ș.a.
Sunt câteva cuvinte cu î care descind din etimonuri cu u: adânc (lat.
aduncus „încovoiat, coroiat”, sens care pare conservat în expresia adânci
bătrânețe „cu spinarea încovoiat ă”), sâmcea „smicea, ramură cu muguri”
(lat. * summicella , un diminutiv al lui summum „vârf, cel mai de sus”),
osânză (lat. axungia „gr ăsime de porc” și ausungia, absungia ), încă (lat.
unquam adv. „vreodat ă”). Se observ ă din exemplele date c ă u e urmat de
o consoan ă nazală. Poz iția nazală a jucat un rol foarte important în
evoluția vocalelor în trecerea de la latin ă la română.
Preferința românei pentru vocala î (ca și pentru ă) se manifest ă și în
perioada influen țelor vechi, slav ă și turcă.
Astfel, vocala nazal ă on din slavă (în grafia chirilic ă ѫ) a fost redat ă
în română prin un : sl. skonpŭ > scump, sl. donga > dungă , dar ș i prin în:
sl. donbŭ > dâmb , sl. oblonkŭ > oblânc , sl. mondŭrŭ > mândru ; reflexul în
pare mai nou decât un, acesta din urm ă identificându-se cu tratamentul lui
on din elementele latine ( bonus > bun , după care și sl. lonka > luncă).
Nazala slav ă en a devenit în român ă în dacă în silaba urm ătoare nu
se afla o vocal ă de timbru palatal: sl. sventŭ > sfânt , sl. rendŭ > rând (dar
sl. pentĭno > pinten). A șadar, sl. en e tratat în român ă la fel ca lat. e + n , cu
aceleași condiț ionări ale contextului fonetic; vocala pierde caracterul
nazal, nazalizarea nefiind caracteristic ă vocalismului românesc.
O vocală î se dezvolt ă și prin modul de adoptare din slav ă a
sonantelor lichide r, l (notate ș i rъ, lъ sau rŭ, lŭ). Acestea au devenit în
română ăr, ăl, după model bulgar, apoi îr, îl: sl. brŭlogŭ > bârlog, sl.
crŭnŭ > cârn , sl. grŭlo > gârlă, sl. plŭkŭ > pâlc , sl. stlŭpŭ > stâlp .
Această vocală se recunoa ște și în cuvinte de origine turc ă, de
felul: tc. hat ır > hatâr , tc. satır > satâr , tc. čakır > ceacâr , tc.
kalabal ık > calabalâc.
Adăugăm, în sfâr șit, că în graiurile dacormâne din aria de nord
rostirea dur ă a consoanelor s, z, ț a determinat transformarea lui i următor
în î: sângur , zîce, țâne etc. (ca și formele mai vechi: lat. sinus > sân , lat.
*tittia > țâță, lat. Diana > zân ă).
De asemenea, în graiurile din aria de est, ă final s-a închis pân ă
aproape de î: casâ, frunzâ etc.

102Fonolizarea lui î nu e de dată română comună pentru că opozițiile
fonologice ă : î (văr : vâr ) sau a : î (vară : vâră) sunt târzii. A șadar,
sistemul vocalic al românei comune are numai șase unităț i: deschise: a,
semideschise: e, ă, o, închise: i.
E. DIFTONGII
ea, oa
În perioada de început a românei comune e și o se pronun țau mai
deschise dac ă în silaba urm ătoare se aflau vocale deschise sau medii ( a,
e), ajungându-se astfel la diftongii ea, oa. Aceștia reprezint ă o trăsătură
caracteristic ă a limbii române în raport cu celelalte limbi romanice.
Diftongii ea, oa sunt cunoscu ți în toate dialectele române ști, de unde
concluzia c ă ei caracterizau româna comun ă.
1. a) Diftongul ea s-a ivit din e accentuat având în silaba urm ătoare
vocalele a (ă) sau e: lat. cera > cear ă, lat. sera > sear ă, lat. crescat > (să)
crească ; lat. legem > v. rom. leage , lat. decem > rom. dzeace.
De notat c ă se pronun ța deschis și e din monosilabicele latine ști det,
stet, devenite în român ă (să) dea, (să) stea; absența unei vocale închise
(i, u) a favorizat diftongarea lui e la aceste cuvinte.
b) Diftongul ea a apărut și prin contragerea vocalelor e și a, inițial
în hiat: lat. mea > mea , lat. videbat > vedea, lat. credebat > credea .
Diftongul ea produs prin sinerez ă e frecvent în fluxul vorbirii:
ne-adúce, pe-aproape, de-atúnci (dacă a este neaccentuat), dar: pe-ápă,
de-ástăzi, ne-árde (fără contragere dac ă a este accentuat).
c) De dat ă română comună este ș i ea produs prin fuziunea arti-
colului postpus cu desinenț a e la femininele de declinarea a III-a: vulpe +
a → vulpea, lume + a → lumea . Așadar, motiva ția diftongului este aici
de natură morfologic ă pentru că sunt implicate desinen ța și articolul; ea
din vulpea se opune lui e din vulpe , de unde concluzia c ă ea e fonem.
Și la numele zilelor s ăptămânii s-a produs un fenomen asem ănător:
luni + a → lunea, mar ți + a → marțea etc.; diftongul caracterizeaz ă
trecerea la adverb. De aici și observația făcută de unii fonologi (Em.
Vasiliu) c ă i final postconsonantic s-ar identifica cu semivocala e
(verificarea se poate face și la adverbe: asemeni + a → asemenea și la
fel: aiuri → aiurea, atunci → atuncea etc.).
d. Diftongul ea se întâlne ște și în elementele de origine slavă : v. sl.
čěta > ceat ă, v. sl. mrěna > mreană , v. sl. klěsta > clea ște, v. sl. izměna

103> izmeană (> izmană), v. sl. nevěsta > neveast ă (> nevastă), v. sl. vědro
> veadră (> vadră), v. sl. Tisměna > Tismeana (>Tismana ); la ultimele
exemple, ea > a din cauza consoanei labiale precedente. V. sl. ě s-a
menținut ca diftong în veac < v. sl. věkŭ, deal < v. sl. dělŭ, hrean < v. sl.
hrěnŭ, leac < v. sl. lěkŭ (cuvinte cu un timbru vocalic nonpalatal în silaba
următoare), ceea ce înseamn ă că în vechea slav ă ě avea valoare de
diftong. De aici, ipoteza unor înv ățați, că în română ea s-ar datora
influenț ei slave, numai c ă acest diftong ap ăruse în român ă înainte de
influenț a slavă, prin urmare aceast ă ipoteză trebuie exclus ă.
2.a. Diftongul oa provine din o având în silaba imediat urm ătoare a
(ă) sau e: lat. coda > coadă, lat. portat > (el) poartă, lat. socra > soacră;
lat. florem > floare , lat. solem > soare , lat. sortem > soarte .
La cuvintele noră și soră, o nu s-a diftongat din cauza presiunii
formelor vechi din sintagmele cu adjective: soru-mea, noru-mea .
b. Și la unele cuvinte de origine slav ă se produce diftongarea lui o:
v.sl. kosa > coas ă, v.sl. pola > poal ă, v. sl. smola > smoal ă.
În legătură cu originea celor doi diftongi, trebuie spus c ă unii
învățați îi atribuie influen ței slave, ipotez ă care, după cum am ar ătat, nu se
poate susține, iar al ții consider ă că apariția lor s-ar datora interven ției
substratului traco-dac. Ei sunt, de fapt, rezultatul transform ării condiți ona-
te în perioada românei comune a celor dou ă vocale e și o. Acest fenomen
se cheam ă metafonie sau „Umlaut”, adic ă modificarea unei vocale
accentuate sub influen ța altei vocale din silaba imediat urm ătoare.
3. Evoluț ia diftongilor ea, oa
a. Diftongul ea s-a monoftongat în a în dacoromân ă când era
precedat de o consoan ă labială : feată > fată, veară > vară, vearză >
varză , veadră > vadră, neveastă > nevast ă, peană (lat. pinna ) > pană,
measă > masă, peară > pară. Dacă în silaba urm ătoare se afl ă o vocală
de timbru palatal, în radical se revine la vechiul e: pl. fete, pl. vedre,
pl. neveste , pl. mese etc. Se creeaz ă astfel alternan ța a : e.
În româna din sudul Dună rii, monoftongarea lui ea după labiale nu
s-a produs: ar. feat ă, niveastă.
b. Același diftong ea devine e în dacoromân ă când în silaba
următoare se afl ă e, in
diferent de consoana precedent ă diftongului: leage
> lege, dzeace > zece, ureache > ureche.
În ambele situa ții, ea se menține în dialectele din sudul Dun ării.
Evoluț ia lui ea la a și e s-a produs în dacoromân ă după sec. al XVI-lea. În
graiurile nordice ale dacoromânei, dup ă consoanele dure s, z, ț , diftongul

104ea devine a : sară, (să) țasă, zamă. La fel, în graiurile în care ș, j sunt
dure: ( să) greșască, (să se) îngrijască sau alte consoane de timbru dur:
(să) iubască, (să) margă, (să) tracă, ra, ră (= rea).
c. Diftongul oa s-a menținut în toate situa țiile, cu rare excep ții.
De notat, în sfârș it, că în ortografia mai veche cei doi diftongi erau
notați prin é, ó, litere impuse de ortografia etimologic ă.
ie
E un diftong ap ărut de timpuriu în româna comun ă din
<e ( l a t . ě):
lat. fěrrum > fier , lat. pěctus > piept . Diftongul ie s-a produs spontan,
adică nu a fost determinat de influen ța unei vocale urm ătoare.
Diftongarea lui e nu s-a produs când se afla în vecin ătate nazală:
lat. děntem > dinte , lat. těneo > ț iu, lat. věnio > viu , lat. něbula > negur ă,
lat. těnerus > tin ăr (tânăr), lat. věneris > vineri și nici dup ă r forte: lat.
rěus > reu, r ău, lat. crepo > crepu, cr ăp.
Consoanele t, d, s de dinaintea diftongului ie s-au asibilat, adic ă sub
influența lui i, pe care l-au absorbit, au devenit ț, dz (z), ș: těxo > *tiesu >
țes, děus >*dieu > zeu, z ău, sěssum >*siesu > șes.
De notat, în sfâr șit, fenomenul preiot ării lui e inițial: iel, ieste, iera,
explicat neconving ător de unii înv ățați prin influen ță slavă. În aromân ă, se
pronunță el, este , fără iodizare.
Diftongii în i și u
Diftongii: 1. ai, ei, ii, ăi, oi, ui; 2. au, eu, iu, ou, ău s-au format
în interiorul limbii prin sinereza (contragerea) a dou ă vocale aflate, de
regulă, în poziție finală: lat. laudavi >*laudai , lat. grevi > grei , lat. audii
perf. ind. > auzii, lat. novi > noi, lat. * antaneus > înt ăi, întâi , lat. * dao >
dau, lat. * bovus > bou , lat. cuneus > cui , lat. habunt > au, lat. tardivus >
târziu , lat. granum > gr ău, grâu . Prin diferite modific ări fonetice, dou ă
vocale, ajungând în vecin ătate imediat ă, s-au contras în diftong.
Unii diftongi ca î i, ai, ei, oi s-au produs prin rostirea cu anticipa ție
a vocalei i: pl. câni, pâni s-au rostit câini, pâini , cu anticiparea lui i final;
de la plural, s-au ref ăcut apoi formele noi de singular: câine, pâine .
Regional, se aud rostiri de felul: straichină, oichi, ureiche, Taiche , cu
pronunț area anticipat ă a timbrului palatal al consoanei.
Diftongul au, cunoscut și în româna comun ă, s-a păstrat din latin ă.
În româna comun ă, aur (lat. aurum ), laud (lat. laudo ) se pronunț au cu

105diftong, dovad ă că acesta a devenit în aromân ă av, af (alavdu, caftu ), cu
consonantizarea lui u, probabil dup ă greacă și albaneză. În dacoromân ă,
au s-a menținut numai la finală : cânta u, lăudau, forme ap ărute târziu
(după au < lat. habunt ). La iniț ială și în interior, au s-a disociat (fenomenul
se cheamă „diereză”, opus sinerezei): a-ur, la-ud, ta-ur, ca-ut.
F. TRIFTONGII
Triftongul iea provine din ie (<lat. e), când în silaba urm ătoare se
află e sau a (ă): lat. pětra >*pietra >*p ieatră > piatră. La fel: lat.
sĕptem >*s iepte >*s ieapte > șeapte (cu absorb ția semivocalei), lat.
hĕrba >* ierba >* iearbă > iarbă, lat. tĕrra > t iera >*tieară > țară. În
fiere, miere , a fost iniț ial un triftong iea:*m ieare, *f ieare (lat. mele, fele
< mel, fel ), redevenit ie sub influen ța lui e din silaba urm ătoare.
Triftongul iea nu e atestat, dar e presupus pentru c ă p r i n e l s e
explică diftongul ia în piatră, iarbă etc. De asemenea, prin acest triftong
se explică africatizarea dentalelor în țeastă (< lat. tĕstam), dzeace (< lat.
dĕcem) etc.
Triftongul ieu a rezultat din cont ragerea diftongului ie cu vocala u:
lat. ego > ieu.
Triftongul iau de la persoana I sing. a verbului a lua : lat. lĕvo
devenea ieu, dar s-a impus radicalul de la persoana a III-a sing. ia (lat.
lĕvat > iea > ia ) și alternanța cu persoana a II-a sing. iei (< lat. * lĕvi, lat.cl.
lĕvas). De notat c ă ieu din unele graiuri actuale e ulterior, coexist ă cu (el)
ie (=ia) de la pers. a III-a și cu iei de la persoana a II-a. Se realizeaz ă o
uniformizare a radicalului, ca și în cazul în care în care se impune la
persoana a II-a radicalul ia de la persoanele a III-a și I: iau, iai, ia.
G. EVOLUȚIA VOCALELOR NEACCENTUATE
Am arătat mai sus c ă a neaccentuat s-a închis în ă. Această
transformare nu e izolată , ea se încadreaz ă într-un proces mai general de
închidere a vocalelor din silabe neaccentuate.
1. Cazul cel mai frecvent este al vocalei o, care, în poziț ie
neaccentuată , devine u. Iată, mai întâi, exemple de o final: lat. homo >
omu, lat. canto > cântu . În dacoromână , -u final, fie etimologic ( lupu,
bunu ), fie rezultat din închiderea lui o, se mai aude, mai mult sau mai
puțin perceptibil, în graiurile nordice, care sunt mai conservatoare. În

106general îns ă, -u final a disp ărut după sec. al XVII-lea, dar se men ține încă
în dialectele din sudul Dun ării.
De remarcat c ă în elementele slave -o final, care apare la neutrele
de tipul sito, okno, ruho , încadrate în român ă la feminin, a fost substituit
prin ă, desinență specifică femininelor.
Iată exemple de închidere a lui o neaccentuat în pozi ție medială : lat.
leporem > iepure , lat. porcarius > purcar , lat. portamus > purt ăm, lat.
rogare > ruga . Se pot ad ăuga numeroase alte exemple: lat. arborem >
arbure , lat. corona > curună (cunună ), lat. dominica > duminic ă, lat.
cognatus > cumnat, lat. ordire > urzire , lat. oricla > ureche , lat.
formosus > frumos . Această schimbare fonetic ă se produce ș i la cuvintele
neaccentuate în fraz ă: lat. non > nu , lat. quomodo > cum .
De precizat c ă în cazurile în care în locul lui u neaccentuat apare
totuși o trebuie să vedem refaceri ulterioare analogice, de exemplu:
dormire (în loc de durmire ) după pers. I sing. dorm (cu o sub accent),
porcar (în loc de purcar ) după porc (lat. porcus , cu o accentuat), român
(alături de mai vechiul rumân , din lat. romanus ) apare mai întâi în Palia
de la Orăș tie, din 1582, ca refacere cult ă.
Un joc între o și u, în funcție de accent, apare la verbele cu radicalul
în -ur: măsur (cu u neaccentuat) și măsor (cu o sub accent, din lat.
mensuro ); la fel: înconjur și înconjór, împresur și impresór . Variantele cu
ó nu au o motiva ție etimologic ă. La persoana I și a II-a plural, silaba e
întotdeauna ur, pentru că e neaccentuat ă.
Față de aromân ă și meglenoromân ă, unde închiderea lui o neac-
centuat în u apare cu consecven ță, ca în româna comun ă, în dacoromână ,
cazurile de coexisten ță în variaț ie liberă a formelor cu o și u neaccentua ți
sunt frecvente: corastă și curastă , ospăț și uspăț , îngrupa și îngropa,
codalb și cudalb, cuprinde și coprinde etc., de unde ipoteza unor
cercetători (Al. Philippide, OR, II, p.79-80, E. Vasiliu, Fonol. ist., p. 78)
că în română s-ar manifesta tendin ța de „restabilire a fonetismului
primar” cu o în poziție neaccentuat ă sau că varianta cu o ar fi ea îns ăși
moștenită. (v. și Vasile Arvinte, Român, Românesc, România , E.S.E.,
București, 1983, care sus ține că ambele variante, român și rumân , sunt
transmise din latin ă; în prima s-a men ținut o neaccentuat, în cea de-a doua
s-a produs fenomenul de închidere).
Restabilirea formelor cu o primar în cuvintele de origine latină pare
să se susțină cu faptul că la unele elemente slave u neaccentuat a devenit
o, transformare înlesnită și de posibila asimila ție cu o din silaba
următoare: v.sl. umoriti > omorî , v.sl. ustojati > ostoi , v.sl. ugorŭ > ogor
(dar: v.sl. lopata > lopată , v.sl. bogatŭ > bogat etc.).

1072. Închiderea lui e neaccentuat e accidental ă: lat. ceresia > cirea șă,
lat. * demanitia > diminea ță, lat. petiolus > picior etc., schimbă ri explica-
bile prin asimila ție și disimilație.
În alte cazuri, e neaccentuat nu a trecut la i din cauze morfologice,
de exemplu la pluralul adjectivelor feminine: bună – pl. bune (e intră în
opoziție cu i de la pluralul masculin: buni), la singularul substantivelor de
declinarea a III-a: lume, vulpe, nume , la persoana a III-a de la conjuncti-
vul verbelor de conjugarea I: să cânte (în opoziție cu el cântă, de la pre-
zent indicativ); v. Phil ippide, OR, II, p.58.
Se poate re ține de aici un principiu important, acela c ă un sunet cu
valoare morfematic ă rezistă schimbărilor fonetice obi șnuite.
În graiurile moldovene ști, închiderea lui e neaccentuat este un
fenomen obi șnuit: om vidé, fiméi (= femeie), g'ini (= bine). În limba popu-
lară, e care func ționează ca desinen ță de plural la substantivele feminine
devine i la formele articulate: caprile, fetile, fereș tile (prin disimila ție față
de e următor). Mai mult, în unele graiuri muntene ști, chiar e din structura
articolului se închide, asimilându-se cu i precedent: caprili, fetili.
H. EVOLUȚIA VOCALELOR ÎN POZI ȚIE NAZAL Ă
Poziția nazală este determinant ă în evoluția vocalelor deschise și
semideschise. Am ar ătat deja că a urmat de n sau m + consoan ă devine ă
(mai târziu, î): lat. canis > câne , lat. campus > câmp . Închiderea lui a nu
se produce dac ă e urmat de nn (n forte): lat. annus > an , probabil pentru
că în aceast ă situație era altă silabație, identic ă cu aceea din elementele
slave, dup ă cum cred unii cercet ători.
Închiderea lui a în poziție nazală e cunoscut ă în toate dialectele,
prin urmare e un fenomen de dat ă română comună .
Același comportament de evolu ție îl are și vocala o: lat. corona >
cunună, lat. pontem > punte , lat. abscondere > ascunde , lat. exponere >
spune.
Așa cum am ar ătat mai sus, dac ă e neaccentuat, o se închide la u
indiferent de pozi ția în cuvânt.
În privința lui e urmat de n, m, trebuie spus c ă acesta a devenit i
dacă în silaba urm ătoare era poziț ie moale ( e, i): cine, credin ță, dinte,
ginere, mine, minte, p ărinte etc. (toate acestea provin de la etimonuri cu
e). În sec. al XVI-lea, formele cu in coexistă cu cele cu en: den, denainte,
dentâi, dempreun ă, pren și din, prin etc. Grafiile cu e ar dovedi c ă exista
conștiința că acestea sunt forme compuse ( de + în, pre + în ). Dar se afl ă
în textele din sec. al XVI-lea și forme de felul: credență, cene, cuvente,
genere, mene, mente etc., despre care Al. Rose tti (ILR, p. 456) crede c ă ar
fi fapte de grafie, nu de rostire. Al ți cercetători consider ă că ar fi vorba de

108fapte reale de limb ă, conservate înc ă din perioada românei comune sau c ă
fenomenul închiderii lui e în poziție nazală ar fi avut loc, cel pu țin în
anumite cazuri, dup ă această perioadă (v. Al. Philippide, OR, II, p. 41;
E. Vasiliu, Fonol. ist ., p.72-73; ILR, II, p.199; Avram, Grafia , p.29-34).
I. CONSONANTISMUL
Consonantismul limbii române prezint ă deosebiri importante fa ță
de cel latin. După cum am v ăzut, în latina dun ăreană se manifest ă unele
tendințe care duc la concretizarea caracterelor generale ale consonantis-
mului românesc.
Consoanele noi
În raport cu latina, inventarul de foneme consonantice al românei
s-a modificat prin apariț ia unor consoane noi datorate ac țiunii unui sunet
de timbru palatal asupra consoanelor latine ști propriu-zise. În unele
cazuri, după cum vom vedea, e de presupus chiar interven ția substratului.
Consoanele noi care au ap ărut în român ă sunt: africatele
(semioclusive) č, ğ, ț, dz, fricativa ș, oclusivele palatale k', g' (scrise chi,
ghi), sonantele palatale ń și l', vibranta forte r, fricativa laringal ă h; mai
târziu, se impun fricativa j și constrictiva sonor ă z.
Unele dintre acestea (africatele, ș, ca și vocala ă) sunt utilizate la
finală de cuvânt pentru distinc ții morfologice și asigură astfel posibilit ăți
interne românei pentru adaptarea f ără dificultăți a numărului imens de
cuvinte din limbile cu care a venit în contact în cursul istoriei.
1.Africatele
a. Africata palatal ă surdă č provine din: c + e, i: lat. cera > cear ă, lat.
caecia > cea ță, lat. facere >face , lat. caelum > cer, lat. vicinus > vecin .
Trebuie precizat c ă lat. c se rostea la fel ( k), indiferent de vocala care urma
după el. Dovadă în acest sens sunt împrumutur ile efectuate de timpuriu de
limbile care au venit în contact cu latina: lat. Caesar a devenit în german ă
Kaiser , iar lat. cellarium > germ. Keller „pivniță” (rom. celar ); lat. centum
>alb. qint „sută”, lat. placere > alb. pëlqej (q este o oclusiv ă palatală ), lat.
cingula > alb. qingël , lat. caelum > alb. qiell. Prin urmare, când vechea
germană și albaneza au fă cut împrumuturi din latin ă, c nu se africatizase, în
ciuda poziț iei palatale. Se pot invoca și exemple române ști: cuvântul
chingă, de care a fost vorba mai sus, din aceea și familie cu cingere „a
încinge”, discingere , a putut suferi metateza lui l: cingula > clinga >
chingă, pentru că velara c nu se africatizase înc ă (de comparat cu pop.
cingă „centură” < lat. cinga ; v. alte exemple la Dimitrescu, ILR, p. 163).
Africata č a luat naștere și din c, t, urmați de e, i în hiat cu o, u accen-
tuați (c, t + e, i + ó, ú > č): lat. urceolus > urcior , lat. cibrum > ciur (br >

109ur), lat. fetiolus > fecior , lat. rogationem > rug ăciune , lat. titionem >
tăciune. De observat c ă t a devenit č când era urmat de ió, iú (deci ó, ú
accentuați).
Există și câteva cuvinte din substrat care con țin africata č: ceafă,
cioară, cioc, ciuc ă, ciuf, ciump, ciut ; africata se afl ă în același context
fonetic ca în cuvintele latine.
Prin faptul c ă č e un sunet combinat din t și ș (cu articula ții conco-
mitente) se explic ă aceeași modificare a lui t pe terenul intern al limbii,
dacă e urmat de ió, iú: lopată + – ioară > lopecioar ă, oaspete > ospecior ;
la fel: burecior, usc ăcior.
Alternanța se creeaz ă și între č și ț, aceasta din urm ă fiind tot un sunet
combinat, din t și s, comună cu č fiind articula ția dentală t. Prin urmare, e
firească derivarea intern ă de tipul: pivniță + -ioară > pivnicioar ă și la fel:
mescioară (de la măsuță), mustăcioară, lăvicioară, policioară, pivnicioa-
ră, donicioar ă (de la doniță), diminicioar ă (de la dimineață), crăticioară,
Bistricioara sau cârnăcior (de la cârnaț < lat. carnaceus ), castravecior .
b. Africata palatală sonoră ğ provine din g + e, i: lat. gelum > ger,
lat. fugire > fugi , lat. legem > lege , lat. sanguis > sânge .
În latina târzie, i semivocalic (scris j) s-a consonantizat dac ă era
urmat de o, u accentuați, rezultatul fiind africata sonoră ğ: lat. jocus >
gioc, lat. jugum > giug , lat. jugaster > giugastru , lat. Jovis (dies), gioi,
lat. judex > giude , lat. adjungere > agiunge , lat. adjutare > agiuta , lat.
deorsum > gios > jos . Mai târziu, semioclusiva ğ provenit ă din i con-
soană a evoluat la j: joc, joi, jug etc. Aceast ă evoluț ie poate fi remarcat ă
deja în româna veche; ğ persistă însă în unele graiuri actuale.
În cazul exemplelor cu d date mai sus (lat. adjutorium > agiutor ) s-ar
putea spune c ă ğ a provenit din d palatalizat de i în contextul o,u. Afri-
catizarea lui d se întâlne ște în unele graiuri dacoromâne: unğe (= unde),
cağe (= cade), ğeodată (=deodată) etc.
Cele două africate palatale creeaz ă alternanțe fonetice cu velarele
din care provin: c: č; g : ğ , întrebuin țate ca mărci în opozi țiile flexionare.
c. Africata dental ă surdă ț (ts) descinde din:
– t + i, ĕ : lat. tĕneo>țin, lat. těrra>țară, lat. texere>țese, lat. intelli-
gere>înțelege , lat. * acutitus>cu țit, lat. petire > pe ți, lat. barbati > b ărbați;
– t + ia (accentuat sau nu): lat. * inaltiare > în ălța, lat. mattia > ma țe,
lat. scortea > scoar ță, lat. invitiare > înv ăța, lat. blanditia > blânde ță;
– t + iu (neaccentuat): lat. pretium > pre ț, lat. hospitium > osp ăț;
– c + e (i) + a (o, u) neaccentua ți: lat. socius > so ț, lat. caecia >
ceață, lat. acia > ață , lat. glacia > ghea ță, lat. inglaciare > înghe ța, lat.
mustacia > musta ță; lat. ericius > arici , cu č în loc de ț, o excepție greu
de explicat.

110d. Africata sonor ă dz, devenită mai târziu z, se conserv ă în limba
populară și în dialectele din sudul Dun ării. Provine din:
– d + i, e : lat. dicere > zice , lat. decem > zece , lat. deus > zeu ,
lat. Diana > zân ă;
– d + ia (accentat sau nu): lat. radia > raz ă, lat. *assediare > a șeza;
– d + io , iu neaccentua ți: lat. prandium > prânz , lat. hordeum >
orz, lat. medius > miez.
– i consoană + a: lat. iacere > z ăcea.
Toate cuvintele date ca exemple mai sus apar în limba veche și în
cea populară cu dz: dzînă, dzîc, dzâu ă, miedz, dz ăcea.
Africata dz apare și în elementele provenite din substrat: bardză,
brândză, călbeadză, viedzure.
Trebuie remarcat c ă în cuvintele care p ătrund mai târziu în român ă,
din slavă, turcă, neogreac ă, dz nu apare, de exemplu: a păzi, groază, iaz,
rogoz, zid (din slavă), zar (din turcă), zahăr (din neogreac ă). Prin urmare,
prezența lui dz e un indiciu privind originea latin ă sau autohton ă a
cuvintelor respective. Regulile apari ției lui dz nu mai sunt active în
perioada influen ței slave, iar faptul c ă dz din elementele latine exist ă încă
și astă zi ar fi o dovadă că z a intrat în român ă din slavă înainte ca dz din
cuvintele latine să fi devenit z.
Fonologizarea africatelor rezultate din transform ările descrise mai
sus s-a petrecut când sunetele din care au provenit ( c, g, t, d ) au putut
apărea înainte de un i, deci după ce e devenise i în poziție nazală: dinte,
timp (cf. ILR, II, p. 204).
2. Fricativa ș
Necunoscut ă latinei, aceast ă fricativă a apărut din s urmat de ĕ, ī:
lat. serpens > șarpe, lat. septem > șapte, lat. sic > ș i.
Rolul de sunet inductor al lui i se manifest ă și în situația în care s se
află în grup cu t sau c: lat. castigare > câ știga, lat. scire > ști. În cazul lat.
ustia > ușă, lat. pastionem > p ășune, grupul st devine ș din cauza hiatului
în care se afla i.
Mulți cercetă tori au sus ținut ipoteza c ă apariția lui ș în român ă s-ar
datora acțiunii substratului traco-dac. Dintre ace știa, Emil Petrovici, un
mare slavist, a ar ătat că palatalizarea lui s (și a celorlalte dentale) trebuie
explicată printr-o tendin ță de tip latin favorizat ă de acțiunea substratului.
După el, „marele rol jucat de vocalele anterioare și de iod în romanica
dună reană dinaintea influen ței slave, mai mare decât în celelalte limbi
romanice, se datore ște, probabil, ac țiunii substratului tracic” (SCL, 1, 1950,
p. 214-215). Iat ă câteva dovezi c ă ș trebuie explicat prin substrat.
Numele antice de râuri din Dacia apar în transcrieri oscilante cu s,
ss, si, de unde rezult ă că se reda în acest fel un sunet inexistent în latin ă și

111în greacă. Numele Mureș, de exemplu, e redat prin M άρις (la Herodot),
Mάρισος (la Strabo), Marisia (la Iordanes, în seco lul al VI-lea). Sunetul ș
se întâlne ște, de asemenea, la numele Timiș, Criș, Someș, Argeș, nume
redate de autorii antici tot cu grafii oscilante.
În albanez ă, fricativa sh (= ș ) s-a dezvoltat spontan din s în
cuvintele indoeuropene și în cele intrate din latin ă, greacă și slavă. Se
poate spune c ă înainte de secolul al X-lea aceast ă limbă nu avea siflanta s
în sistemul ei consonantic, ci numai sh. Toponimele albaneze care con țin
pe sh, atestate în antichitate cu s, se explic ă prin fonetica istoric ă
albaneză: Lissus a devenit Lesh, Scupi: Shkup (în Macedonia), Scodra :
Shkodër etc. Acesta e un argument important pentru ideea provenien ței
rom. ș din substrat, date fiind afinit ățile mari ale albanezei cu traco-daca.
Există și câteva cuvinte preromane comune cu albaneza care con țin
fricativa ș: căpușă, gușă, moș, mușcoi, șopârlă, știră (corespondentele
albaneze au, de asemenea, sh).
Unele cuvinte latine ști s-au păstrat în român ă ca derivate în care se
recunoaște sufixul -uș, care este de origine autohton ă: auș, frecvent mai
ales în aromână (din lat. avus), cătușă (lat. catta „pisică”), căuș (lat.
cavus ), mătușă (lat. amita ), păpușă (lat. pupa ), părătuș „uvula” (lat.
palatum ). Probabil c ă și la alte derivate trebuie s ă recunoaștem sufixul
preroman -uș: albuș, căluș, gălbenuș, brândușă, țăruș, unele cu corespon-
dente lexicale identice în albanez ă.
Prin urmare, existenț a unui sunet de felul lui ș în traco-dac ă (și în
iliră) a favorizat fenomenul palataliz ării lui s latin în romanica balcanic ă
(v. pe larg Brâncu ș, Cercetări, p. 82-85).
3. Fricativa h
Fricativa laringal ă h, o consoan ă cu articula ție slabă, a dispărut din lati-
nă încă din secolul al II-lea, a șadar nu s-a conservat în nici o limb ă romanică.
Cei mai mul ți cercetă tori consider ă că în română h a intrat din slavă
cu cuvinte de felul: a hrăni, hohot, a huli, hulub, hram, hrean, dihanie,
dihor, Ohaba, Sohodol. Se poate observa c ă în elementele slave h s-a
menținut la iniț ială de cuvânt ( hamei, hârzob ), în pozi ție intervocalic ă
dihanie și în grupurile hr, hn: hran ă, odihnă. În poziție finală, h apare în
elementele culte, biserice ști: duh (duhovnic), metoh, monah .
Multe cuvinte cu h au intrat mai târziu, din maghiar ă și turcă: hotar,
hârdău; huzur, ham.
Explicația lui h prin influen ța slavă nu este îndeajuns de convingă –
toare. Dup ă altă ipoteză, această fricativă s-ar datora ac țiunii substratului.
Există în acest sens câteva dovezi care trebuie luate în seam ă. De exemplu,
în materialul de limb ă dacă, unele cuvinte apar cu h: Hierasus (un nume al
Siretului), Hister, Histria; Carsium , numele antic al Hâr șovei, ar con ține un
h redat de autorii latin i printr-un sunet asem ănător lui h, anume velara c.

112Dintre cuvintele comune p ăstrate din traco-dac ă, adjectivul hameș
„cel care m ănâncă mult, lacom” (de la care a derivat a hămesi, hămesit )
este unul sigur, care are în albanez ă un corespondent identic: hamës
„mâncău”, de la verbul ha „a mânca”.
Există în cele dou ă limbi un comportament identic al acestei
fricative, în sensul că poate apărea ca aspira ție a vocalei ini țiale: haripă,
harmăsar, heleșteu, hodaie (alb. harmë, harmëshuer, hark ), poate disp ărea,
mai ales în pozi ția intervocalică : paar, moor, Miai, o ț (alb. saat, a=ha ), se
poate înlocui prin f: prah > praf, jah > jaf (alb. shof, njof ).
Grupul latin ct a devenit în român ă pt, foarte probabil prin interme-
diul lui ht (în albanez ă ft): lat. lucta > *luhta > lupt ă, alb. luftë).
Transmis din substrat, h a fost înt ărit prin împrumuturile cu h din
limbile cu care româna a venit în contact (pentru detalii, v. Gr. Brâncu ș,
Cercetări, p. 75-81).
4. Fricativa j
Am arătat mai sus c ă j, o fricativ ă palatală sonoră , a rezultat din
palatalizarea lui ğ provenit din i consoană: lat. judicata > giudecat ă >
judecată, lat. jocus > gioc > joc . Africata ğ devine j când e urmată de o,
u, prin urmare s-ar putea spune c ă j e o variant ă a lui ğ (cf. Vasiliu, Fonol.
ist., p. 105). Aceast ă evoluție fonetică e cunoscut ă, mai rar, și în dialectele
sudice, dup ă cum și în dacoromână ğ (urmat de o, u) se mai p ăstrează
regional. Fricativa j nu caracteriza sistemul f onologic al românei comune;
apariția ei s-a petrecut independent în cele patru dialecte.
Din slavă pătrund însă numeroase elemente cu j: jar, jale, cojoc,
grajd, jelui, jilav, jinti ță, jir, prin urmare în toate contextele fonetice în care
apărea ğ în elementele latine: geană , ger, fugi etc. Așadar, o dat ă cu împru-
muturile slave, j a devenit fonem independent de ğ (cf. Vasiliu, op.cit .)
Oclusivele palatale k', g'
Perechea k', g' (scris: chi, ghi ) a apărut relativ târziu în dacoromân ă
din grupurile kl', gl' (< lat. cl, gl ) din româna comun ă: l' s-a muiat, a
devenit i și apoi a disp ărut lăsând ca urm ă palatalizarea oclusivei: lat.
inclinare > închina , lat. clamo > chem , lat. clavis > cheie, lat. oricla
(auricula ) > ureche , lat. glemus (glomus ) > ghem , lat. glacia (glacies ) >
gheață , lat. angulum > unghi .
Cele două grupuri kl', gl' există în dialectele din sudul Dun ării și,
incidental, kl' în dacoromâna din secolul al XV-lea (pentru exemple, v.
Rosetti, ILR, p. 423).
În cuvintele de origine slav ă, kl, gl s-au păstrat cu l nepalatalizat:
clacă, glumă, clește, oglindă, clăti, gleznă etc. Prin influen ța slavă au fost
reintroduse în român ă cele două grupuri consonantice.

113Reflexele sonantelor latine ști în român ă

1. Palatalele n', l'
Acestea sunt sunete caracteristice românei comune.
a. Palatala ń provine din n urmat de un iot (de e, i în hiat): lat.
calcaneum > c ălcîńu, călcâi, lat. antaneus > întâ ńu, întâi , lat. remaneo >
rămâńu, rămâi, lat. teneo > țińu, țiu, lat. vinea > vi ńe, vie . În dialectele din
sudul Dun ării, ń se menține și, de asemenea, în graiurile din nord-vestul
dacoromânei (Oltenia de nord-vest, Banat, Criș ana). În general, îns ă, în
dacoromân ă ń a devenit i: cui (lat. cuneus ), viie, rămâi, călcâi, rățoi (rață +
suf. – ońu < lat. – oneus ), ursoaie (urs + suf. – oaie < lat. – onea).
Palatalizarea lui n s-a produs ș i în elementele slave: sl. kopanja >
copaie, sl. kladnja > claie și maghiare: magh . nyomas > imaș, dar s-a
menținut nepalatalizat în derivatele slave în -anie, -enie (sl. -anije, -enije )
sau în derivatele române ști cu acest sufix: cazanie, danie, grijanie, jelanie,
sfeștanie, spovedanie; afurisenie, blagoslovenie, sfin țenie, zmerenie;
curățenie, cumin țenie, surzenie, urâ țenie, pățanie, pierzanie . Unii învățați
cred că motivul ar fi structura silabic ă a sufixului: a-ni-e . Mai degrab ă
trebuie să considerăm că astfel de derivate s-au men ținut prin textele
religioase (deci sunt culte) sau c ă s-au format târziu.
b. Palatala l' provine din l urmat de e, i în hiat: lat. filius > fil'u, fiu ,
lat. folia > foal'e, foaie , lat. salio > sal'u , saiu, lat. trifolium > trifol'u, trifoi.
De asemenea, l' a apărut și din l + ĕ (devenit ie) sau i flexionar: lat.
leporem > l'epure, iepure , lat. linum > l'inu, in , lat. gallina > g ăl'ină,
găină, lat. caballi > cal'i > cai.
La fel a evoluat și l în poziție palatală din elementele slave: sl. ljutě
> iute , sl. nevolja > nevoie , sl. poljana > poian ă, sl. sablja > sabie ,
precum și cel din elemente maghiare: solyom > sol'om > șoim.
În dialectele sudice l' se menține, ca și n'; în schimb, în graiurile
dacoromâne, forme cu l' nu se întâlnesc (totu și, în textele vechi: liubi,
libov, din slavă, menținute ca forme culte).
Prin urmare, cele două consoane palatale ń, l' sunt proprii românei
comune. În dacoromân ă, acestea au devenit o surs ă pentru i consonantic
din structura diftongilor.
2. Rotacismul lui -l- intervocalic
Sonanta l a devenit r când se afla în pozi ție intervocalic ă, deci într-o
poziție slabă: lat. mola > moar ă, lat. dolere > durea , lat. boletus > bure-
te, lat. padulem > p ădure, lat. melum > m ăr, lat. qualis > care, lat. gelum
> ger , lat. pulicem > purice .

114În cuvintele nelatine, -l- > -r- nu s-a produs, deci aceast ă lege se
încheiase în perioada de contact a românei cu slava; compar ă, pentru
aceasta, cuvinte de origine slav ă ca: boală, milă, pilă, silă, toate fă ră
trecerea lui -l- la -r-.
Prin aceast ă modificare fonetic ă, specifică românei comune, cre ște
mult frecven ța vibrantei r în consonantismul românesc.
3. Tratamentul geminatei ll
Am arătat mai sus c ă ll, care se rostea, probabil, ca l din româna de
astăzi, a fost tratat ca atare când se afla în poziț ie palatală, adică, urmat de
e, ī, s-a palatalizat și apoi a devenit i: lat. gallina, g ăl'ină > găină, lat.
caballi > cal'i, cai , lat. malleus > mal'u > mai .
Geminata ll s-a păstrat ca l dacă era urmat ă de ĭ scurt: lat. callĭs >
cale, lat. follĭs > foale , lat. vallĭs > vale.
Regula cea mai important ă însă care prive ște evoluția geminatei ll
și care a avut consecin țe importante în plan morfologic este urm ătoarea: ll
+ a accentuat s-a p ăstrat ca l, dar a disp ărut dacă a era neaccentuat: lat.
macellárius > m ăcelar , lat. caballárius > c ălariu, lat. medullárius >
mădular, lat. cellárius > celar; lat. stélla > stea , lat. sélla > șa, lat.
novélla > nuia, lat. margélla > m ărgea, trac. *άργέλλα > argea .
Unii cercet ători cred c ă reflexul imediat al c ăderii lui ll a fost u, deci
stella > steauă (cu diftongarea condi ționată a lui é și închiderea lui a final
la ă). Mai probabil ă este însă ipoteza potrivit c ăreia u a apărut ulterior
pentru evitarea hiatului la forma articulat ă: stella > *steaa > stea ; apoi,
cu articol, steaua (u evită hiatul), după care s-a ref ăcut un nou singular
steauă (comp. art. casa – neart. casă). Forma de plural lat. stellae a devenit
normal stele, creându-se astfel o opozi ție desinen țială necunoscut ă latinei:
Ø –le (deși, inițial, l de la plural apar ține radicalului: stell-a , pl. stell-ae ).
După acest model nou creat s-au orientat apoi toate substantivele în -ea și
în -a accentuat, indiferent de origine: curea-curele (lat.), saltea-saltele
(ngr.), ghiulea-ghiulele (turc.), baclava-baclavale (turc). S-a integrat aici
și zi-zile , singurul substantiv în i moștenit (lat. dies).
După modelul morfologic stea-stele s-au orientat adjectivele
grea-grele, rea-rele și pronumele personal ea-ele și posesiv mea-mele
(pentru detalii, vezi capitolul desinen țelor nominale).
4. Rotacismul lui -n- intervocalic
Transformarea lui -n- intervocalic (poziț ie slabă) în – r- în
elementele de origine latin ă caracterizeaz ă vechile texte române ști din
nordul Ardealului, din Maramure ș și Bucovina: lună > lură, bine > bire .
În cuvintele de origine slav ă nu întâlnim aceast ă transformare fonetic ă,
prin urmare ea este anterioar ă acestei influen țe. În secolul al XVII-lea,

115acest fenomen e în regres, pentru c ă în scrisorile particulare provenind din
aria ratcizant ă nu se mai întâlne ște. Aceasta e și o dovad ă care prive ște
vechimea foarte mare a fenomenului. Diaconul Coresi a sesizat caracterul
arhaic și dialectal al acestei particularit ăți, procedând la înlocuirea lui r
prin n, deci la evitarea rotacismului.
În limba vorbit ă de astăzi, rotacismul apare înc ă în graiul din
Apuseni, la Sc ărișoara și Ugocea, bineînț eles la vorbitori vârstnici (în
ALR sunt nota ții constante cu n > r în aceste puncte cartografice).
Fenomenul rotacismului e general în dialectul istroromân, de unde
ipoteza că istroromânii vor fi plecat dintr-o arie rotacizant ă, probabil sudul
Crișanei. Dar nu este exclus ca ace știa să fie urmași ai așa-numiților români
vestici (din nord-vestul Pe ninsulei Balcanice, disp ăruți către secolul al
XVII-lea), de la care au r ămas, în onomastic ă, urme de rotacism.
În sfârș it, rotacismul e general la albanezii tosci (din jum ătatea de
sud a Albaniei). De la rotacismul albanez sunt excluse, ca și în român ă,
elementele slave.
În dialectul aromân, rotacismul lipse ște, prin urmare în româna
comună acesta era, foarte probabil, o particularitate dialectal ă transmisă
din substrat.
Din punct de vedere fiziologic, rotacismul este consecin ța nazali-
zării vocalei care precedă pe n. Inițial, vibrațiile nazale vor fi înso țit și
vibranta r, așadar r nazalizat va fi coexistat cu vocala precedent ă nazali-
zată. Cu timpul însă , atât r cât și vocala s-au denazalizat. Istroromâna și
albaneza tosc ă nu mai prezintă urme de nazalitate. În albaneza gheg ă (din
jumătatea de nord a Albaniei), evolu ția fenomenului s-a oprit la nazalita-
tea vocalei; n a rămas intact.
Prin urmare, r e consecin ța nazalizării vocalei, dar, totodată , și
cauza dispari ției nazaliz ării: lună > lură > lũră > lură (v., pe larg, Rosetti,
Étude sur le rhotacisme en roumain , Paris, 1924, Andrei Avram, Nazali-
tatea și rotacismul în limba român ă, E.A., Bucure ști, 2000).

Evoluția grupurilor de consoane
Ne ocupăm aici de schimb ările calitative ale câtorva grupuri
consonantice latine ști. Unele dintre ele au fost deja examinate în
capitolele precedente.
cs are două tratamente în român ă: s și ps, care reprezint ă, probabil,
reflexele lui cs din latina vulgar ă: cs a devenit, prin asimilare, s(s): visit (=
vixit), usore (=uxorem ), dar în alte situa ții s-a conservat ca cs. De aici, cele
două tratamente române ști: s(s) > s : lat. laxare > l ăsa, lat. maxilla >m ăsea,
lat. exit > iese (s > ș în anumite pozi ții: lat. exire > ieși, lat. lixivia > le șie);
cs > ps .: lat. coxa > coaps ă, lat. > toxicus > toaps ăc (în Banat), lat. fra-

116xinus > fraps ăn (reg.). De ad ăugat că aceleași reflexe se recunosc în alba-
neză: lat. fraxinus > alb. frashër , lat. laxare > alb. lëshoj ; lat. metaxa > alb.
mëndafshë , lat. coxa > alb. kofshë (cu stadiile de evolu ție sh, fsh = ș, fș).
ct a devenit pt, probabil prin fazele ht, ft, dacă nu cumva substituirea
velarei printr-o labial ă (c > p ) va fi fost necesar ă pentru o apropiere mai
mare de articula ția dentalei t: lat. octo > opt , lat. lucta > lupt ă (alb. luftë),
lat. lactuca > l ăptucă. S-ar pă rea că pt e un grup mai rezistent decât ps; se
recunoaștre și în cuvinte din substrat: Eptala, Heptapor sau din latin ă:
septem (> șapte); v. Rosetti, ILR, p. 119-120; Poghirc, în ILR, II, 1969, p.
322-323; Vasiliu, Fon. ist ., p. 92-93; Florica Dimitrescu, Introducere în
fonetica istoric ă a limbii române , București, 1967, p. 130.
gn a devenit mn, printr-o schimbare de articula ție a lui g din cauza
dentalei n; dovada ar reprezenta-o reflexele romanice ale lui gn: it. legno,
segno, cognato, fr. signe , log. linna, sinne (cu geminat ă) (cf. Rosetti, ILR,
p. 121; Vasiliu, Fon. ist ., p. 93). Exemple române ști: lat. pugnus > pumn ,
lat. lignum > lemn , lat. cognatus > cumnat (și alb. kunat , cu simplificarea
grupului). De ad ăugat aici c ă româna are o predilec ție pentru grupul mn:
vn>mn (pivniță > pimniță, ibovnic > ibomnic ); bn > mn (rîbnic > rîmnic );
chiar reflexul palataliz ării lui m este, mai întâi, mń: mńerlă, mńercuri etc.
ns a devenit s încă din latina vulgar ă: consul non cosul; consuere
non cosere (în Appendix Probi ); n a dispărut din cauza dentalei continue
s, după ce a nazalizat vocala precedent ă. Ulterior, nazalizarea vocalei a
dispărut: lat. densus > des , lat. mensa > meas ă, masă, lat. mensis > ar.
mes „lună”. În participii de felul: ascuns, prins, tuns, n s-a menținut prin
analogie cu formele în care se afla în grup cu alte consoane decât s:
ascunde, prinde.
tl se asimileaz ă cu cl încă din latina vulgar ă: vetulus non veclus
(Appendix Probi) și evolueaz ă ca acesta: veclus > vecl'u > vechi ; lat.
astula > ascla > a șchie; tl > cl și în cuvinte târzii: magh. hitlén >
viclean, pop. Vicleim provine de la Vitleem, Betlehem .
rv > rb : lat. cervus > cerb , lat. corvus > corb.
lv > lb : lat. malva > nalb ă (cu m > n acomodat cu dentala l), lat.
salvaticus > s ălbatic , lat. pulverem > pulbere.
br > ur: lat. cribrum (cibrum) > ciur , lat. februarius > f ăurar.
bl > ul: lat. stabulum > staul (după dispariția lui u neaccentuat; în
cazul men ținerii lui u, dispare b intervocalic, iar rezultatul este staur , o
variantă cunoscut ă în Banat); lat. subula > sul ă (după dispariția lui u
neaccentuat).
nct > nt: lat. unctum > unt , lat. unctura > untur ă, lat. sanctus > sânt
(și în alte limbi romanice: fr. saint, it., sp. santo ).