INTRODUCERE Familia este o instituție juridică multifuncțională, e s e n ț i a l ă p e n t r u d e z v o l t a r e a 1societății umane [603749]

INTRODUCERE Familia este o instituție juridică multifuncțională, e s e n ț i a l ă p e n t r u d e z v o l t a r e a 1societății umane. Dreptul familiei reprezintă ansamblul normelor juridice aplicabile relațiilor dintre persoanele unite prin căsătorie sau prin filiație. În sistemul de drept român, familia beneficiază de ocrotirea legii, prin existența a numeroase acte normative, ce reglementează raporturile de familie. Privit in general, actul căsătoriei se aseamănă cu contractul, prin faptul că este tot un act juridic bilateral dar și prin faptul că încheierea căsătoriei este liberă în înțelesul contractual, că orice persoană are libertatea neîngrădită de a se căsătorii sau nu, iar la încheiere, viitorii soți vor fi egali in sensul contractual de drept civil general, că viitorii soți consimt la căsătorie în condiții de egalitate juridică, ci nu de subordonare ca la actele juridice adminsitrative. Actul juridic al căsătoriei se deosebește de contract prin scopul limitat la exprimarea consimțământului viitorilor soți; nu poate fi afectat de condiție, termen sau modalități și nu poate fi rezolvit. Căsătoria este un act juridic și nu un contract, deoarece are următoarele caracteristici: a) căsătoria este liber consimțită, expirmarea consimțământului liber al celor ce se căsătoresc fiind garantant prin dispozițiile legale existente ( Constituție, Noul Cod Civil); b) căsătoria este monogamă; c) căsătoria are caracter civil, încheierea și înregistrarea fiind de competența autorității statului; d) căsătoria se încheie in formele prevăzute de lege, deci are un caracter solemn; e) căsătoria se întemeiază pe egalitatea in drepturi dintre un bărbat și o femeie; f) căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii; g) căsătoria se încheie pe viață, putându-se desface pentru motive temeinice, prin divorț. Cadrul normatic în domeniul stării civile este reglementat de Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, cu ultimile modificările aduse de Legea nr. 14/2018. A.Pricopi, C.Pricopi, Dreptul familiei.Căsătoria, Ed. Lumina Lex, București, 2004, p.13-1411

Introducerea unor soluții noi, sau, revizuirea soluțiilor vechi, prin Noul Cod Civil, 2a determinat obligativitatea identificării impactului asupra actelor normative în vigoare și la adaptarea lor. Căsătoria este pilonul principal pe care se fundamentează existența unei familii. Conform art. 258 (1) din Noul Cod Civil, „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndarorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor. (2) Familia are dreptul la ocrotire din partea socității și a statului. (3) Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice și sociale, încheierea căsătoriei, precum și dezvoltarea și consolidarea familiei. (4) În sensul prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie.” Dispozițiile Noului Cod Civil ”Despre familie” lasă la îndemâna soților libertatea fără prcedent în legislația noastră, de a-și organiza prin acordul lor, viața conjugală, pe plan patrimonial, cât și cel personal și de a-și regla conflictele familiale. Filiația, apartenența la o familie, este consacrată prin norme ce acoperă in principiu probleme de genul adevărului biologic- dreptul la acțiunea în tăgada paternității a presupusului tată biologic- și secretului ascendenței- în cazul reproducerii umane asistate cu terț donator, și este gestionată ca și privilegiu al responsabilității, ca balans al interesului copilului si al autorității părintești, prin acordul părinților, în aceiasi termeni în timpul căsătoriei, în afara căsătoriei și după divorț.
Legea nr. 287 din 17/2009 a fost publicată în M. Of. nr. 511, din 24 iulie 2009, modificată și 2completată de Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.2

1.CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CĂSĂTORIA 1.1 Evoluția opiniei publice privind căsătoria. În timp, oamenii s-au organizat în numeroase feluri, pentru a-și îmbunătății modul de trai și de a-și ușura munca. Ce a rămas constant, indiferent de trecerea anilor, a fost familia, nucleul societății umane. Dacă la nivel faptic, existența familiei nu a suferit modificări, modul de percere al acesteia precum si condițiile pentru constituirea unei familii, au suferit modificări de-a lungul timpului, iar dinamismul domeniului juridic influențează și ramurile ce i se subordonează, implicit influentând și domeniul care reglementează modul de constiruire al unei familii, raporturile dintre membrii ei, precum și drepturile și obligațiile lor. Ca pas important în întemeierea unei familii este oficializarea acestui eveniment, prin căsătorie. Căsătoria este un element cu foarte multe definiții, datorită spectrului larg de raporturi, domenii și consecințe pe care le generează. Astfel avem una dintre cele mai cuprinzătoare și precise definiție a căsătoriei dată de către Noul Cod Civil, care este sursa tuturor reglementărilor și condițiilor cărora trebuie să se supună familia, potrivit art. 259, alin.(1) Căsătoria este definită ca ”uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie încheiată în condițiile legii.” mai clar spus este acordul de voințe dintre un bărbat și o femie, încheiat cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri, în scopul de a întemeia o familie. 3Căsătoria a fost văzută în mod diferit pe anumite perioade de timp. Astfel, înainte de paleoliticul mijlociu, familia nu exista, consecință a faptului că raporturile sexuale dintre oameni nu erau reglementate. În paleoliticul mijlociu, a luat naștere ”familia pe grupe”, un element de noutate la acea vreme, în sensul că toate femeile unei ginți aparțineau tuturor bărbaților din altă gintă, inventându-se astfel ”căsătoria pe grupe”. Restrângerea cercului persoanelor care participaul la relațiile conjugale a dus la întemeierea ”căsătoriei-pereche”, unde filiația era de tip matriarhat. Dupa această perioadă, Teodor Bodoască, Aurelia Draghici, Ioan Puie, Iulian Maftei, Dreptul familiei, ediția a II-a, Editura 3Universul Juridic, București, 2013, p.303

datorită contribuției economice superioare a bărbatului în cadrul familiei, filiația a început să fie patriliniară și odată cu patriarhatul a apărut și monogamia. De-a lungul timpului, modelul căsătoriei în Europa Occidentală s-a caracterizat printr-o vârstă înaintată a soților, această idee de cuplu datând încă din primul secol al erei noastre. 4În Evul Mediu, societatea franceză era considerată un etalon al civilizației europene, din mai multe puncte de vedere: cultural, social, juridic și mai ales de numărul și calitatea izvoarelor istorice. Din acest punct de vedere, o perspectivă din această zonă geografică poate constitui modul în care era percepută căsătoria la nivelul maselor. Astfel, în secolul al XII-lea, căsătoria avea statut de taină bisericească, fiind sacră și percepută ca un element definitoriu în existanța oricărei persoane, o etapă normală în viață și un regulator social, în maniera în care erau astfel legalizate și confime cu bunele moravuri, relațiile între soți. Începând cu secolul XII până în cel de-al XVIII-lea, percepția căsătoriei suferă puține modificări, cea mai importantă fiind tendința de a fi considerată ca un contract. Căsătoria modernă se instalează pe la sfârșitul secolului XIX-lea, începutul secolului XX, remarcându-se printr-o nupțialitate intensă. În această perioadă erau interese diferite la căsători în funție de clasa socială a fiecăruia. Înalta clasă a burgheziei, țăranii înstăriți și comercianții sau meșteșugarii urmăreau prin căsătorie un profit, pe când clasa muncitorilor și a țăranilor săraci era produsul voinței individuale, alipirea a două venituri pentru un trai mai bun. Celibatul este rareori întâlnit, iar concubinajul era un accident social prost văzut. 5”Căsătoria de probă” apare in jumătatea secolului XX, precedând și întârziind în același timp oficializarea uniunii prin căsătorie. Tinerii concubini se căsătoreau când apărea o sarcină sau doreau un copil. Însă începând cu secolul XXI, statisticile arată că jumătate din primii copii sunt născuți în afara căsătoriei. S o c i e t a t e a d e v e n i n d d i n c e i n c e m a i t o l e r a n t ă î n p r i v i n ț a 6relațiilor familiei și a normelor ce le guvernează. Apare tendința înlocuiri căsătoriei cu alte variante de trai mai comode, cum ar fi concubinajul. Martine Segalen, Sociologia familiei, Editura Polirom, Iasi, 2011, p.113.4 Ibidem p.114.5 Ibidem, p.123.64

După Al Doilea Răzvoi Moldial femeile devenind mai idependente pe plan economic, fapt ce a dus la îndepărtarea ideii de căsnicie. Alt motiv pentru care căsătoria nu se mai bucura de același spirit de disciplină ca în urmă cu ceva timp este mediatizarea intensă a relațiilor și mai ales a divorțurilor. Și creșterea mediatizării relațiilor între persoane de același sex își aduc, de asemenea, aportul la decăderea percepției căsătoriei de către opinia publică. În secolul nostru, un al element de natură să modifice opinia privind căsătoria, este prioritățile privind traiul. Deseori căsătoria este interpretată ca pe un moft, fiind relativ costisitoare, prioritate având alte lucruri, cu ar fi: concentrarea pe carieră, progresul tehnologic, idependența economică etc. Trecând prin această istorie a percepției căsătoriei, am ajuns la concluzia, că de la apariția sa până în urmă cu jumătate de secol, a fost diluat caracterul normativ din cauze multiple. Neincluzând faptul că se tolereză alte forme de trai similare căsătoriei, la nivel juridic, dimpotrivă, cadrul legal constituit având căsătoria ca variantă în deplina concordanță cu bunele moravuri. Opinia publică fiind cea care deteriorează imaginea căsătoriei. 1.2 Aspecte juridice ale căsătoriei. Căsătoria reprezintă o normă care standadizează raporturile dintre oameni și face posibilă abordarea tuturor problemelor legate de familie și consecințele juridice pe care acest fapt le generează. Consecințele juridice fiind, drepturile și obligațiile soților unul față de altul în toate împrejurările, drepturile și obligațiile față de copii și ale copiilor față de părinți. Familia întemeindu-se pe baza actului juridic al căsătoriei, angajându-se prin aceasta să trăiască în conformitate cu prevederile legale. Din punct de vedere juridic, căsătoria are următoarele trăsături: este un act juridic manifestat prin acordul voințelor indivizilor care se căsătoresc și situația juridică permanentă a indivizilor căsătoriți, situație determinată de reglementări legale, devenind aplicabile o dată cu încheierea actului juridic al căsătoriei.
5

Căsătoria poate fi văzută la nivel juridic, din cinci perspective: dreptul fundamental al bărbatului și al femeii ajunși la vârsta nubilă, actul juridic civil sui generis, ceremonia religioasă, starea juridică a soților în căsătorie și intituția juridică a dreptului familiei . 7Dreptul fundamental al bărbatului și al femeii ajunși la vârsta nubilă de a se căsătorii reies din: Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, potrivit art. 23, paragraful 2, rezultând din acesta că exercitarea dreptului persoanei de a se căsători este de natură civilă. Mai este reglemntat și prin Declarația universală a drepturilor omului, potrivit art.16, paragraful 1, teza I, care specifică faptul că bărbatul și femeia ”au dreptul să se căsătorească” indiferent de rasă, cetățenie sau religie, cu condiția de a ajunge la vârsta nubilă. Conform acestor acte normative, deducem că vârsta nubilă pentru căsătorie este stabilită de legislația națională a fiecărei țări, ca și condițiile încheierii acesteia. O altă perspectivă constă în cea de act juridic sui generis, prin care simplul acord de voință al bărbatului și femeii genereză raporturi juridice de familie. De aceea este necesar consimțământul valabil al ambelor persoane care se căsătoresc, conform prevederilor art. 259, alin. (1) și art. 271 ale Noului Cod Civil. Prin această trăsătură, căsătoria îmbracă forma unui act juridic-condiție. Un al punct de vedere din care poate fi abordat termenul de căsătorie, este ceremonia religioasă. Din acest aspect rezultă caracterul laic al căsătoriei, ne fiind același cu carterul religios. Constituția face referire la această trăsătură prin art.48, alin.(2), teza a II-a. Cununia religioasă are caracter facultativ și precedent căsătoriei civile. O altă abordare despre căsătorie este cea a stării juridice a soților. Odată cu încheierea actului juridic, soții se supun unor norme legislative prevăzute de Codul Civil, în ceea ce privesc drepturile și obligațiile personale și patrimoniale în cadrul familiei, cât și dobândirea de calități juridice circumscrise noului statul, cu ar fi calitatea de afin sau persoană obligată sau îndreptățită la întreținere. Ceea ce trebuie înțeles este că încheierea căsătoriei atrage după sine o profundă schimbare a statutului juridic al peroanelor care întemeiază o familie. Căsătoria mai poate fi interpretată și ca instituție juridică a dreptului familiei. Prin căsătorie înțelegându-se totalitatea normelor juridice, legilor și actelor normative ce reglementează dreptul la căsătorie, actul juridic în sine și statutul de persoană căsătorită. În conformitate cu prevederile Codului Civil, intituția juridică a căsătoriei este alcătuită din Teodor Bodoască, Aurelia Draghici, Ioan Puie, Iulian Maftei, Op. cit. p.27.76

norme juridice care au ca obiect logodna, încheierea căsătoriei, formalitățile ulterioare încheierii acesteia, drepturile și îndatoririle patrimoniale ale soților, desfacerea căsătoriei precum și familia în dreptul internațional privat . 8 2.ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI 2.1. Considereții introductive privind condițiile de formă ale căsătoriei Căsătoria este uniunea liber consimțita între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, și reglementată de normele imperative ale legii . 9Exprimarea consimțământului liber al celor ce se căsătoresc este garantată prin dispoziții legale care permit încheierea căsătoriei bazată pe afecțiunea reciprocă a viitorilor soți. Pornind de la tradiție și până la dispozițiile constituționale, ( art.44, pct. 1 Constituția României), căsătăria trebuie să se încheie numai ca urmare a voinței libere a viitorilor soți, care au toata libertatea de a se îndrepta spre acest act, numai potrivit înclinației lor reciproce, pe baza stărilor bazate pe afecțiune și încredere. Căsătoria se încheie întotdeauna în formele cerute de lege, ceea ce denotă caracterul solemn al acesteia. Acest caracter se exprimă, prin ceea că se încheie numai într-un anumit loc, în fata autorității de stat, într-o zi dinainte fixată și în prezența efectivă și concomitentă a ambilor soți, cu posibilitatea pentru public de a asista la celebrarea acesteia. Încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat. Potrivit dispozițiilor constituționale care garantează tuturor cetățenilor, libertatea conștiinței și libertatea exercitării cultului religios, soții au posibilitatea să procedeze la celebrarea religioasă a căsătoriei, dar aceasta numai după încheierea căsătoriei în fața Ibidem, p.29.8 Noul Cod Civil, art.259, alin.(1), Editura Universul Juridic, București, 2012.97

autorității de stat.( Constituția României, art.44, pct.13); această celebrare religiosă meproducând nici un efect juridic. Tot astfel, uniunea încheiată numai religios nu are valoare juridică . 10Pentru încheierea unei căsătorii valabile este necesar a fi îndeplinite atât condițiile de formă cât și condițiile de fond. Condițiile de fond, în înțeles restrâns, se înfățișează sub forma pozitivă, adică trebuie să existe pentru a se putea încheia căsătoria. Condițiile de fond necesare pentru încheierea căsătoriei sunt: diferența de sex, vârsta legală pentru căsătorie, consimțământul la căsătorie, comunicarea reciprocă a stării sănătății viitorilor soți. Pe lângă condițiile de fond, pentru a se putea încheia căsătoria, este necesar să se constate și lipsa impedimentelor la căsătorie. Acestea sunt: lipsa consimțământului, vârsta matrimonială, existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți, rudenia, adopția, tutela, alienația si debilitatea mintală 11Îndeplinirea condițiilor de fond trebuie dovedită de către viitorii soți, iar impedimentele la căsătorie se invocă de către cel de-al treilea, împotriva celor ce vor să se căsătorească, pe calea opoziției la căsătorie sau de către delegatul de stare civilă prin întocmirea unui proces verbal în care se arată cauzele constate de el personal, care se opun la încheierea căsătoriei. Pe lângă condițiile de font, mai avem în vedere și condițiile de formă, necesare să asigure încheierea unei căsătorii valabile. Clasificarea condițiilor necesare pentru încheierea căsătoriei, în condiții de fond și în condiții de formă, prezintă interes și din punct de vedere al dreptului internațioal privat, deoarece condițiile de fond, sunt supuse legii naționale a viitorilor soți, iar cele de formă, sunt supuse locului unde se încheie căsătoria, potrivit regulii ”locus regit actum”. Finalitatea urmărită de Noul Cod Civil, prin edictarea condițiilor de formă ( art.278-288) este aceea de a asigura încheierea unei căsătorii potrivit cerințelor legale, în scopul întemeierii unei familii trainice, sănătoase, atât din punct de vedere fizic cât și moral, de a asigura forma recunoașterii publice a căsătoriei. ( art. 283. Noul Cod Civil) Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediția a VIII-a, editura Universul 10Juridic, București, 2006, pag.15. Ibidem ,p. 19.118

2.2 Condiții de formă Condițiile de formă pe care legea le impune cu privire la căsătorie, au drept scop, întocmai ca și condițiile de fond, să asigure încheierea unei căsătorii, ca bază temeinică a unei familii. Condițiile de formă și în special încheierea căsătoriei în fața ofițerului de stare civilă, constituie forma recunoașterii sociale a căsătoriei, premiza ocrotirii acesteia de către stat. Aceste condiții sunt menite să pună și mai mult în lumină faptul că numai căsătoria, așa cum este reglementată de lege, se bucură de ocrotirea statului, care, în același timp, exclude de sub ocrotirea sa orice alte relații între sexe, cum ar fi conviețuirea de fapt sau concubinajul. Căsătoria trebuie să se încheie în condițiile care să exprime toata semnificația acestui moment, atât de important in viața unui om și să aibă în același timp o influență educativă asupra celor care iau parte la celebrare și în primul rând asupra soților. Cerințele de formă ale căsătoriei au rolul de a atrage atenția viitorol soți despre importanța actului juridic pe care sunt pe cale să îl încheie. Asigură publicitatea căsătoriei, o condiție specifică legislației intenaționale privind actele juridice de natură civilă. Pe această cale, se face dovada că sunt îndeplinite condițiile de fond și se oferă posibilitatea terțelor persoane să se opună încheierii căsătoriei dacă au cunoștiință că nu sunt îndeplinite aceste condiții sau pentru alte motive temeinice. Formalitățile se clasifică în funție de cele trei etape ale încheierii căsătoriei: formalități premergătoare, formalități ale încheierii propriu-zise a căsătoriei și ulterioare momentului căsătoriei , în această ordine fiind abordate și în conținutul acestei lucrări. 12Ca și formalități premergătoare avem: declarația de căsătorie, comunicarea reciprocă a stării de sănătate și opoziția la căsătorie. A. Declarația de căsătorie. Conținutul și redactarea declarației de căsătorie, sunt prevăzute în art. 280 al Noului Cod Civil, alin.(1) teza I din Legea nr. 119/1996 și art. 41-42 ale H.G. nr 64/2011. Potrivit Teodor Bodoască, Aurelia Dăghici, Ioan Puiu, Iulian Maftei, Dreptul familiei, ediția a II-a, Editura 12Universul Juridic, București, 2013, p. 58.9

acestor reglementări, declarația de căsătorie se face personal și în scris de viitorii soți, la serviciul public comunitar pentru evidența persoanelor, la sediul primăriilor competente sau la sediul misiunilor diplomatice sau aficiilor consulare unde urmează să se încheie căsătoria. În cazul în care unul dintre soți nu se poate prezenta la sediul serviciului public comunitar pentru evidența persoanele sau în celelalte oficii menționate, din motive pertinente, declarația de căsătorie se poate face și în afara acestor sedii, dar neapărat în fața ofițerului de stare civilă, conform art.280 alin. (2) al Noului Cod Civil, art. 41 alin (1) din H.G. 64/ 2011 și art. 25 alin (2) din Legea 119/1996. Potrivit art. 280 alin (3), în cazul în care o persoană care dorește să se căsătorească este minor, părinții sau tutorele fac o declarație, prin care încuviințeaza încheierea căsătoriei, a nu se face confuzie cu consimțământul la căsătorie, aceasta fiind doar o anexă la declarația de căsătorie. Dacă unul din soți, părinții sau tutorele nu au reședința în unitatea administrativ-teritorială unde urmează să se încheie căsătoria, aceștea o vor da la sediul primăriei unde își au domiciliul sau reședința, iar primăria respectivă va trimite documentul la sediul primăriei unde urmează să se încheie căsătoria, în termen de 48 de ore, în conformitate cu prevederile art. 280 alin. (4) din Codul Civil și art. 25 alin. (4) al Legii nr.119/1996. Conținutul declarației de căsătorie, potrivit art. 281 din Noul Cod Civil, trebuie să cuprindă: exprimarea de voință a soților, de a se căsătorii unul cu celălalt, datele de identitate ale amândurora, declarația conform căreia nu există nici un impediment sau piedică din punct de vedere legal la încheierea căsătoriei, precum și numele pe care ambii soți îl vor purta în timpul căsătoriei. De asemenea, viitorii soți vor menționa și regimul matrimonial ales, în concordanță cu prevederile art. 25 alin.(1) teza a II-a al Legii nr. 119/1996. Conform alin. (3) al aceluiași articol, când primește declarația de căsătorie, ofițerul de stare civilă va solicita viitorilor soți actele de identitate, certificatul de naștere și certificatele medicale privind starea sănătății lor. În situații de derogare de la vărsta matrimonială, existența rudeniei firești sau prin adopție sau a existenței stării de tutelă, este obligat să se soșicite după caz: autorizația instanței de tutelă, avizul medial, dovada încuviințării căsătoriei de către părinți sau tutore. 10

Încheierea căsătoriei între cetățeni străini sau între un cetățean străin și unul român, ofițerul de stare civilă trebuie să solicite, pe lângă documentele menționate în art. 25 din Legea nr. 119/1996 și dovada că sunt îndeplinite toate condițiile de fond la încheierea căsătoriei, în conformitate cu prevederile legale ale statului de unde își are originea persoana care se căsătorește. Aceste documente justificative trebuie eliberate de autoritățile abilitate ale statului de origine, indiferent dacă acesta are sa nu încheiate cu România tratate, convenții, acorduri, are sau nu misiune diplomatică acreditată în România. În cazurile când unele condiții de fond străine sunt antagonice cu prevederile legale române, se vor aplica cele din urmă. Pe lângă documentele din țara de origine ale persoanelor care se căsătoresc, trebuie întocmite și declarații notariale ale viitorilor soți potrivit cărora sunt îndeplinite toate condițiile necesare încheierii căsătoriei pe teritoriul României. La declarația de căsătorie se mai poate anexa, de la caz la caz, aprobarea primarului pentru încheierea căsătoriei în afara sediului primăriei, la solicitarea persoanelor interesate, încuviițarea primarului sau comandantului navei la bordul căreia se încheie căsătoria de a se oficia acest act înaintea de împlinirea termenului de 10 zile de la data depunerii declarației de căsătorie și procedul-verbal încheiat cu interpretul autorizat pentru persoanele care nu cunosc limba română sau în cazul căsătoriilor surdo-muți. Odată primită declarația de căsătorie, ofițerul de stare civilă, confruntă datele oferite cu informațiile reieșite din documente, putând dispune dupa caz, completarea sau refacerea unor documente. De asemenea, prin grija acestuia, declarația de căsătorie va fi publicată prin afișare în extras la locul amnajat expres, la sediul primăriei unde se va încheia căsătoria și în format electronic, pe pagina de internet a primăriei, în ziua când declarația este primită și înregistrată. De asemenea, conform art. 283 al Noului Cod Civil și art. 26 alin.(1) al Legii nr. 119/1996, declarația de căsătorie va fi publicată prin extras și la sediul primăriei unde celălalt soț își are domiciliul sau reședința. Dacă ofițerul de stare civilă, constată încălcări ale unor condiții sau alte neconcordanțe juridice, in urma verificărilor pe care este obligat să le facă, poate să refuze celebrarea căsătoriei, pe bază de proces-verbal. Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă, persoanle interesate pot acționa în justiție, potrivit art.28 din Legea 119/1996. Dacă instanțs de judecată constată că refuzul ofițerului de stare civilă este nejustificat, îl poate 11

obliga să încheie căsătoria. Cu mențiunea că instanța de judecată, nu poate substitui ofițerul de stare civilă. După Legea nr.119/1996, art.27, alin. (1), căsătoria se poate încheia după 10 zile de la data depunerii declarației de căsătorie, fiind incluse în acest termen atât data afișării declarației cât și data încheierii căsătoriei. În cazul în care soții depun declarațiile separat, termenul va curge de la data publicării extrasului ultimei declarații de căsătorie. Potrivit prevederilor art. 283, alin. (3) și (4) ale Noului Cod Civil, pentru motive temeinice, se poate încheia căsătoria și mai devreme de 10 zile de la data depunerii declarației de căsătorie, cu încuviințarea primarului localității respective. În cazul încheierii căsătoriei la bordul unei nave, în afara apelor teritoriale ale României, încuviințarea trebuie să fie a comandantului navei. Motivele existenței unui astfel de termen țin de posibilitatea ofițerului de stare civilă de a face verificările pe care este obligat să le facă și de a da posibilitatea terțelor persoane să formuleze opoziții la căsătorie. Fiind vorba de un termen prohibitiv, nerespectarea acetuia nu face căsătoria anulabilă, dar sancționează ofițerul de stare civilă. În cazul în care de la data depunerii declarației de căsătorie, au trecut 30 de zile și aceasta încă nu s-a încheiat, aceasta trebuie reînnoită, conform art. 284 din Noul Cod Civil. De asemenea, pentru modificarea declarației de căsătorie, soții pot proceda pentru depunerea noului document atât în interiorul termenului de 10 zile cât și după acesta. Totuși, în cazul în care trec mai mult de 30 de zile de la depunerea declarației de căsătorie și aceasta totuși se încheie, nu va fi lovită de nulitate. Declarația de căsătorie nu poate fi încadrată ca un ante-contract, contract de preemțiune, astfel încât nu are nici o influență în obligativitatea juridică a unui consimțământ pozitiv la căsătorie. B.Comunicarea reciprocă a stării de sănătate. Ofițerul de stare civilă nu poate încheia căsătoria fără comunicarea stării de sănătate a soților. Pe vremea când era codul familiei în vigoare, referitor la căsătorie, comunicarea stării de sănătate era o condiție de fond, nu o formalitate. necomunicarea stării de sănătate, nu este prin ea însăși să cauzeze nulitatea căsătoriei, aceasta fiind anulabilă doar prin faptul că starea de sănătate poate constitui eroarea privitoare la identitatea persoanei, în cazul când soțul nu și-a cunoscut starea sa de boală. Se mai poate constitui dol prin reticență, 12

aceeași situație în care soțul bolnav, era în cunoștiință de cauză privind starea sa medicală. Ambele cazuri se încadrează în prevederile art. 298 Noul Cod Civil și se sancționează cu nulitatea relativă a căsătoriei. Lipsca stării de sănătate, lipsa certificatelor medicale atașate declarației de căsătorie, constituie motive temeinice pentru ofițerul de stare civilă de a refuza celebrarea unei astfel de căsătorii, potrivit art. 286 Noul Cod Civil și art.28 din Legea nr. 119/1996. Dispozițiile legale privind oprirea căsătoriei persoanelor care au o anumită afecțiune, rămân în vigoare, indiferent dacă celălalt partener sănătos are cunoștiință de boala de care suferă celălalt. În cazul în care boala nu era cunoscută în momentul încheierii căsătoriei, iar proba căsniciei a dovedit imposibilitatea funcționării familiei din cauza bolii respective, atât soțul bolnav poate solicita desfacerea căsătoriei cât și soțul sănătos, din perspectiva art. 373 Noul Cod Civil, lit. b) și d). Baza legală pentru obligativitatea existenței certificatului medical anexat declarației de căsătorie, avem art. 25, alin. (3), lit. b) din Legea nr. 119/1996 și art. 42, lit. c) din HG nr. 64/2011, iar condițiile de eliberare a certificatului medical sunt stipulate în Legea nr. 95/2006. C. Opoziția la căsătorie. Opoziția la căsătorie este o altă formalitate care trebuie îndeplinită pentru încheierea unei căsătorii valide. Potrivit acesteia, orice terț, indiferent de interes, poate să se opună căsătoriei, pentru motive temeinice. Principiul opozibilității este inexistența oricărui impediment prevăzut de actele normative în vigoare la încheierea căsătoriei. Opoziția la căsătorie este cosiderată un test sau o măsura suplimentară de verificare a îndeplinirii condițiilor pentru încheierea căsătoriei. Temeiul prin care o persoană se poate opune căsătoriei, este art. 285 Noul Cod Civil. Legiuitorul nu prevede un termen pentru formularea opozițiilor, dar luând în considereare fluxul documentelor premergătoare încheierii căsătoriei, se poate deduce că 13

perioada primirii contestațiilor este cuprinsă în termenul de 10 zile de la data depunerii declarației de căsătorie. Opozițiile la căsătorie trebuie exprimate în scris și să fie pertinente, cuprizând dovezi referitoare la acele situații. persoanele care fac opozițiie la căsătorie, se vor semna și vor oferii datele lor de identificare. Petițiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de indentificare ale petiționarului nu se iau în considerare și vor fi clasate de către ofițerul de stare civilă. Dacă ofițerul de stare civilă refuză celebrarea căsătoriei, dând curs unei opoziții la căsătorie, va trebui să întocmeasca un proces-verbal justificatic și va înainta instanței de tutelă actele, pentru a se pronunța în legătură cu temeinicia și legalitatea refuzului. în cazul în care se contestă în instanță refuzul ofițerului de stare civilă, instanța, în cazul unui rezultat favorabil, îl va obliga pe acesta să celebreze căsătoria, în cazul contrar, căsătoria va fi celebrată numai după stingerea impedimentului care stă la baza neîncheierii ei. D. Încheierea propriu-zisă a căsătoriei. Momentul în care cele două persoane devin, din punct de vedere legal, soți, este acela când ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți, după ce în prealabil le-a luat consimțământul. vechea reglementare, impusă de fostul cod al familiei, cosidera ca moment al căsătoriei, exprimarea consimțământului. Există puncte de vedere potrivit cărora momentul încheierii căsătoriei ar trebui luat ca momentul exprimării consimțământului, contrat art 289 din Noul Cod Civil. Argumentele acestul concept bazându-se pe natura juridică a actului căsătoriei, act juridic de natură civilă. Astfel, conform acestei perspective, căsătoria ar trebui încheiată pe baza consimțământului, nu a unei persoane oficiale. În sprijinul acestei idei există art.48, alin. (1) din Constituție și art. 258, alin. (1) Noul Cod Civil, care prevăd încheierea căsătoriei prin consimțământul viitorilor soți. Fiind vorba de o fromalitate, este de înțeles ca ofițerul de stare civilă este în măsură să declare oficial căsătoria, mai ales că are și un caracter solemn. Căsătoria se celebrează în fața ofițerului de stare civilă. potrivit art. 287, alin.(1) Noul Cod Civil, deducându-se și din alte norme legislative internaționale, cum ar fi, art. 1 14

din convenția onu privind consimțământul la căsătorie, înregistrarea lor și vărsta minimă pentru căsătorie. Conform art. 3, alin. (3) din Legea nr. 119/1996, primarii sau șefii misiunilor diplomatice pot delega funția de ofițer de stare civilă, secretarului unității administrative sau unor funcționari din aparatul propriu care pot avea o asemenea competență. delegarea atribuțiilor ofițerului de stare civilă nu poate fi făcută de către comandanții de nave, aceștia trebuind să încheie personal, căsătoriile. Art. 24, alin. (1) al aceleiași legi, stabilește că locația celebrării căsătoriei este la sediul serviciului public comunitar de evidență a persoanelor sau la sediul primăriei în a cărei rază domiciliază unul din soți sau în unități create special în acest scop. alin. (2) al aceluiasi art., coroborat cu art. 287, alin. (2) din Noul Cod Civil oferă alternativa celebrării căsătoriei și în afara sediilor menționate, cu condiția prezenței ambilor soți la încheierea căsătoriei împreună cu doi martori care să ateste veridicitatea încheierii acesteia. Pentru aceasta se impune existența unor motive temeinice și aprobarea primarului. Nu pot fi martori la închieirea căsătoriei, peroanele cu deficiențe psihice sau care suferă de alte afecțiuni care îi împiedică să dovedească faptul că soții si-au dat consimțămâantul la căsătorie. Nu pot fi martori la căsătorie, alienații sau debilii mintal, interzișii judecătorești precum și persoanele oarbe sau surdo-mute. În schimb, rudele sau afinii în orice grad de rudenie pot îndeplini calitatea de martor. Potrivit art. 7, alin. (3) din Legea nr. 119/1996, căsătoria poate fi oficiată de către cetățenii români la bordul navelor sub pavilion român, aflate în afara apelor teritoriale ale româniei. În cazul în care ambii soți au altă cetățenie decât cea română sau în cazul în care un soț are altă cetățeniei, nu se poate oficia căsătoria la bordul unei nave. Încheierea căsătoriei are loc în limba română, dar persoanele care aparțin minorităților naționale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba lor, cu condiția cunoașterii limbii de către cel care oficiaza încheierea căsătoriei. În cazul încheierii căsătoriei pe o navă, la sosirea în țară, comandantul navei este obligat să transmită copia de pe înregistrarea făcută primăriei care ar fi fost competentă în a încheia căsătoria respectivă. Ca și procedură, ofițerul de stare civilă identifică, în data stabilită pentru încheierea căsătoriei, pe baza actelor de identitate, soții, face constatearea îndeplinirii cu succesc a 15

condițiilor de fond pentru încheierea căsătoriei, stabilește pertinența opozițiilor la căsătorie, unde este cazul, verifică prezența a doi martori și solicită soților să-și exprime consimțământul. După exprimarea consimțământului, declară căsătoria încheiată, citește soților prevederile noului cod civil privind drepturile și obligațiile soților în căsătorie și întocmește actul căsătoriei în registrul de stare civilă. Urmează ca ofițerul de stare civilă, împreună cu soții și cu cei doi martori, să semneze în registrul de stare civilă și după sa anuleze vechiul act de identitate al soțului care își schimbă numele, ulterior, acesta va înmâna soților certificatul de căsătorie. E. Formalități ulterioare încheierii căsătoriei și proba acesteia. Aceste formalități se referă la înregistrarea acesteia și la dovada căsătoriei, ulterior încheierii acesteia. astfel, potrivit art. 289 din Noul Cod Civil și art. 29, alin. (2) al Legii nr. 119/1996, semnarea și înregistrarea actului căsătoriei reprezintp o formalitate ulterioară încheierii acesteia. Neînregistrarea actului căsătoriei în concordanță cu prevederile art. 290 ale Noului Cod Civil nu atrage după sine nulitatea căsătoriei. În acest sens, pot menționa că în art. 293 din Noul Cod Civil se enumeră articolele ale aceluiași cod a căror încălcare duce la nulitatea căsătoriei, iar art. 290 nu face parte dintre acestea. Înregistrarea căsătoriei nu este un element constitutiv al acesteia și nu poate atrage nulitatea căsătoriei, mai ales că reprezintă o formalitate ulterioară încheierii căsătoriei. După înregistrarea căsătoriei, ofițerul de stare civilă este obligat să menționeze pe actul căsătoriei regimul matrimonial ales și să trimită notarului care a autentificat convenția maritală, o copie a actului căsătoriei. Probele căsătoriei constituie, conform art. 292, alin. (1) din Noul Cod Civil, actul de căsătorie și certificatul de căsătorie, eliberat pe baza acestuia. în vechile reglementări, căsătoria putea fi dovedită doar prin certificatul de căsătorie sau actul de căsătorie. Actuala prevedere, în principiu art.292, alin.(2) din Noul Cod Civil, stipulează că, în condițiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi prin orice mijloc de proba. Iar art. 103 al aceluași document, reglementează cazurile când starea civilă se poate dovedi cu orice mijloc de probă. 16

Astfel, potrivit art. 103 din Noul Cod Civil, se poate dovedi starea civilă a unei persoane prin orice mijloc de probă, daca nu au existat registre de stare civilă sau au fost pierdute ori distruse total sau în parte. De asemenea, dacă procurarea din străinătate a actului de stare civilă nu este posibilă sau întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau refuzată, orice mijloc de probă este admis pentru dovedirea stării civile a unei persoane. F. Condiții de fond și de formă pentru căsătoria cu cetățeni străini. Un caz special îl constituie, încheierea căsătoriilor cu elemente de extraneitate. În cazul căsătoriilor între o persoană cetățean român cu o persoană de altă cetățenie sau apatridă, precum și în cazul căsătoriei unei persoane străine în fața unui ofițer de stare civilă român, intervin o serie de probleme particulare, care trebuie lămurite din punct de vedere legal. Condițiile de fond la încheierea acestor căsătorii, sunt cele ale statului fiecăruia dintre soți la momentul încheierii acesteia, potrivit art. 2586, alin. (1) din Noul Cod Civil. alin. (2) al aceluiași articol prevede că dacă în legea națională a unuia din soți există un impediment neprevăzut de legea română ca fiind de natură să împiedice încheierea căsătoriei, acesta va fi înlăturat, cu condiția ca unul din soți să fie cetățean român și căsătoria să se încheie în România. Apatrizii care au reședința sau domiciliul în România, beneficiază de drepturile pe care legiuitorul le conferă cetățenilor români, iar dacă locuiesc în străinătate, beneficiază pe teritoriul statului român de tratament juridic aplicat străinilor. Consider, că legislația română, referitor la încheierea căsătoriilor, s-a aliniat în mare parte cerințelor internaționale față de acest aspect. concret, în România, condițiile de fond sunt în concordanță cu bunele moravuri, în primul rând și cu actele normative internaționale, în al doilea rând. ceea ce este de apreciat la legislația României, din punct de vedere al condițiilor legale pentru căsătorie, este referirea art. 2586 din Noul Cod Civil, la căsătoriile încheiate pe teritoriul României, înaintea ofițerului de stare civilă român și un cetățean străin și unul român. Există situații în care legislația română este mai permisivă în unele cazuri particulare, iar viitorii soți ar umari alte interese decât întemeierea unei familii. În acest caz, căsătoria va fi lovită de nulitate pe motiv de căsătorie fictivă. 17

Referitor la condițiile de formă ale căsătoriei cu elemente de extraneitate, art. 2587 al Noului Cod Civil, prevede că forma încheierii căsătoriei este supusă legislației statului pe teritoriul căruia se încheie. În cazul căsătoriei unui cetățean român care se află în străinătate, căsătoria acestuia se oficiază de autoritățile locale ale statului unde celebrează căsătoria, după legislația respectivă, iar în cazul încheierii acestuia în fața unui funcționar consular, fie al României fie a altui stat, formalitățile vor fi cele ale misiunii diplomatice alese. Existența formalităților la încheierea căsătoriei este necesară, pe lângă caloarea intrisectă de a evidenția soților importanța actului pe care urmează sa-l încheie, pentru a ține evidența populației, a familiilor și a relațiilor de rudenie ce se stabilesc după căsătorie. Această evidență este importantă atât din punct de vedere al existenței unei statistici, cât și al controlului statului asupra unității structurale și funționale ale societății: adică familia. Pe lângă faptul că un stat nu-și poate permite să adopte poziția de spectator într-o problematică pentru viitor, precum cea a familiei și implicit a căsătoriei, formele căsătoriei sunt relevante în judecarea diferitor litigii, problema căsătoriei și efectele juridice pe care le generează fiind în unele cazuri de mare ajutor în astfel de probleme și nu numai.
3. CONSECINȚE JURIDICE ALE ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI. Potrivit doctrinei dreptului familiei, încheierea căsătoriei generează raporturi multiple, dinamice și complexe, care își pun amprenta asupra acțiunilor, deciziilor și statutului soților, atât din punct de vedere juridic și nu numai. Dintre aceste raporturi, se impune precizarea că numai unele dintre ele fac obiectul reglementărilor juridice, existând și altele, tangente la cele active juridic, însă neasimilate acestora. Relațiile apărute în urma actului juridic al căsătoriei sunt de natură patrimonială și nepatrimonială și pot fi în cadrul familiei sau între membrii familiei și terțe persoane. ca și 18

izvor juridic pentru raporturile care se nasc în urma încheierii unei căsătorii, drepturile și îndatoririle personale sunt reglementate de art. 307-311 din Noul Cod Civil, iar art. 312-372 stipulează obligațiile patrimoniale ale soților. De asemenea, din aceeași perspectivă, tot în Noul Cod Civil mai sunt reglementate unele aspecte care apar separat, la alte secțiuni ale acestui document. de exemplu, art. 483-484 se referă la obligațiile soților la ocrotirea copiilor minori, art. 516 menționează obligația de întreținere. De asemenea, raporturile care se nasc în urma încheierii căsătoriei sunt tangente la alte ramuri de drept, cum ar fi art. 970 din Noul Cod Civil, referitor la vocația succesorală a soțului supraviețuitor sau art. 1031 privind revocabilitatea donațiilor între soți. Indiferent de natura raporturilor dintre soți, fie că au în componență drepturi sau obligații, principiul egalității juridice a soților se aplică în mod constant. Î n p r i v i n ț a raporturilor dintre soți, deși legiuitorul le diferențiază doar prin ordinea în care apar enumerate în articolele codului civil, relațiile nepatrimoniale între soți au o importanță deosebită, determinând crearea raporturilor patrimonialeAcest lucru se poate deduce prin 13faptul că actul juridic al căsătoriei, care este izvorul tuturor drepturilor și obligațiilor în familie, are caracter nepatrimonial. De asemenea, primele raporturi care au loc sunt de natură nepatrimonială, creează premisele raporturilor nepatrimoniale și chiar subordonează raporturile patrimoniale . 143.1 Drepturi și îndatoriri nepatrimoniale. Raporturile nepatrimonialea ale soților sunt: numele de familie, îndatorirea de sprijin moral, îndatorirea de fidelitate, de a locui împreună, obligația conjugală, relațiile nepatrimoniale din dreptul internațional privat precum și alte obligații speciale. A.Numele de familie. Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediția a VIII-a, Editura Universul 13Juridic, București, 2006, p. 51. Ioan Chelaru, Căsătoria și divortul, Editura a92 acteopn, p. 92. 1419

Potrivit art. 282 din Noul Cod Civil, la încheierea căsătoriei, soții pot opta să își păstreze numele de familiei de dinainte de încheierea căsătoriei, să aleagă un nume din cele două sau să poarte numele lor reunite. Deosebirea de vechea reglementare o face faptul că acum se poate ca numai un soț să își păstreze numele dinainte de căsătorie și celălalt să poarte numele lor reunite. De asemenea, legiuitorul lasă posibilitatea ca soții să-și reunească numele, dar să le poarte în altă ordine, având, de fapt, nume diferite. Dacă soții vor să ia unul numele celuilalt și invers, nu se va putea realiza acest lucru pentru că art. 282 din Noul Cod Civil enumeră posibilitățile de schimbare a numelui pentru care viitorii soți pot să opteze. Enumerația având caracter limitatic, se poate deduce că această variantă nu este admisă. Dar, dacă soții se răzgândesc în privința numelui pe care îl vor purta după căsătorie, declarația de căsătorie fiind depusă, dar căsătoria încă neîncheiată, acest fapt se consemnează într-o declarație scriscă care se anexează la declarația inițială. Din punct de vedere doctrinar, tăcerea soților ar putea reprezenta purtarea numelor de familie de dinainte de căsătorie, dar cadrul legislativ nu permite asta, art. 281 al 15Noului Cod Civil obligând soții să declare numele de familie pe care îl vor purta, în declarația de căsătorie. În cazul în care soții nu ajung la o înțelegere privind numele de familie, o soluție este aceea de a purta același nume în căsătorie ca și înainte de aceasta. după încheierea căsătoriei, soții nu pot reveni unilateral asupra numelui de familie stabilit. Pentru aceasta, trebuie să existe consimțământul celuilalt soț și schimbarea numelui se poate face numai pe cale administrativă, în concordanță cu prevederile Ordonanței de Guvern nr. 41/2003 și ale art. 311, alin. (1) din Noul Cod Civil. Legea nu interzice ca în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț sau în cazul decesului unuia dintre soți, celălalt soț să nu păstreze numele de familie anterior încetării căsătoriei. B. Sprijin moral. D. Iupulescu, Numele și domiciliul persoanei fizice, Editura științifică și enciclopedică, București, 151982, p.2520

O a l t ă î n d a t o r i r e a s o ț i l o r e s t e c e a d e s p i j i n m o r a l , p o t r i v i t a r t . 3 0 9 , a l i n . ( 1 ) a l Noului Cod Civil. Această îndatorire fiind prevăzută și de Legea nr. 217/ 2003 privind prevenirea și combaterea violenței familie. Sprijinul trebuie să fie reciproc și manifestat prin atitudini afective de încurajare, susținere, respect și toleranță pentru soț. acestă îndatorire este incompatibilă cu atitudini de nepăsare, intoleranță sau tolerarea unor fapte imorale, sau, mai rău, ilegale, săvârșite de celălalt soț. Neîndeplinirea acestei îndatoriri se poate sancționa civil sau chiar și penal în unele cazuri. Poate constitui faptă incriminată penal: abandonul familie prin părăsire, alungarea sau lăsarea fără ajutor a soțului, dacă prin aceasta s-au cauzat suferințe morale sau fizice soțului abandonat, conform art. 305, alin. (1), lit. a) din Noul Cod Civil. Din perspectiva dreptului familiei, nerespectarea îndatoririi de sprijin moral pentru unul din soți constituie temei legal pentru divorț. C. Fidelitatea. Îndatorirea de fidelitate se referă la interzicerea soților de a întreține relații sexuale cu alte persoane, potrivit aceluiași articol 309 din Noul Cod Civil. Această îndatorire este în strânsă dependență de îndatorirea de sprijin moral reciproc, putând fi analizată ca și subcomponentă a acesteia. Încălcarea acestei îndatoriri constituie adulter, care este sancționat civil, numai în planul dreptului familiei, constituind motiv temeinic de divorț. În vechea reglementare, adulterul era sancționat penal, cu închisoare de la o lună la șase luni sau contravențional, însă această prevedere a fost abrogată prin Legea nr. 278/2006 pentru completarea Codului penal. Îndatorirea de fidelitate a fost de numeroase ori asociată cu obligația conjugală. Menționând că există situații când cele două obligații sunt interdependente, dar din punct de vedere legislativ, sunt de la sine stătătoare și de multe ori este posibil ca o obligație să o excludă pe cealaltă. De exemplu, un soț poate săvârși adulter, dar în același timp să-și îndeplinească și obligația conjugală. D.Obligația conjugală. 21

Obligația conjugală reprezintă îndatorirea soților de a avea raporturi sexuale împreună. Această obligație nu este prevăzută din punct de vedere legal, dar se subînțelege, pentru că unul din scopurile familiei este de a procrea, în beneficiul perpetuării speciei umane. Din punct de vedere legislativ, neîndeplinirea obligației conjugale din vina soțului culpabil constituie motiv pertinent de desfacere a căsătoriei prin divorț. Dacă neîndeplinirea acestei obligații are caracter obiectiv, celălalt soț trebuie să se încadreze în ceea ce prevede Noul Cod Civil referitor la obligația de sprijin moral reciproc. Neîndeplinirea obligației conjugale, indiferent de motive, nu poate constitui motiv de constrângere la întreținerea de raportui sexuale, altfel săvârșindu-se infracțiunea de viol asupra unui membru al familiei, sancționată penal, cu închisoarea de la 5 la 18 ani și interzicerea unor drepturi, potrivit art. 197 alin (2) al Codului Penal. Infracțiunea de viol simplu prevede sancțiunea cu închisoare de la 3 la 10 ani. Prin corelația obligației conjugale cu obligația de fidelitate, trebuie precizat că încălcarea uneia o exclude pe cealaltă, astfel încât acestea vor fi tratate separat, chiar și atunci când ambele îndatoriri sunt încălcate. E. Coabitarea. Un alt raport nepatrimonial pe care încheierea căsătoriei îl generează este îndatorirea soților de a locui împreună, prevăzută de art. 309, alin. (2) al Noului Cod Civil. La fel ca și în cazul celorlalte îndatoriri nepatrimoniale, refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt îl îndreptățește pe cel în cauză să solicite desfacerea căsătoriei prin divorț, pentru că, în viziunea legiuitorului, aceasta este o măsură de menținere a unui climat plăcut atmosferei familiale. Nu se consideră refuz nejustificat de a locui împreună, exercitarea profesiei în altă localitate decât cea de domiciliu, participarea la acțiuni armate de mobilizare sau concentrare, îngrijirea sănătății într-o unitate spitalicească sau lipsa unor condiții adecvate traiului pentru toți membrii familiei în locuința de domiciliu. Existența unor motive obiective care îl împiedică pe un soț să locuiască împreună cu celălalt presupune îndeplinirea adecvată a îndatoririi de sprijin moral reciproc pentru 22

celălalt soț. Astfel, o eventuală solicitare de divorț a unuia din soți pe motiv că celălalt nu locuiește împreună cu familia îl îndreptățește pe soțul pârât să intenteze un proces de divorț pe temeiul neîndeplinirii obligației de sprijin reciproc a reclamantului. O problemă delicată privind situația locativă a soților este dată și de posibilitatea evacuării unuia dintre ei, la solicitarea întemeiată a celuilalt. Evacuarea este dispusă pe cale judecătorească, chiar și în cazurile când soțul respectiv este coproprietar, dacă prin atitudine sau comportament duce la imposibilitatea locuirii sale împreună cu familia. Temeiul legal pe care se bazează soluția evacuării îl constituie art. 23-24 din Legea nr. 217/2003, dar și art. 57 din Constituție, care se referă la abuzul de drept, în cazul în care soțul respectiv deține dreptul de proprietate al imobilului. Alt aspect relevant referitor la locuința soților este că, deși aceștia au îndatorirea de a locui împreună, pot avea domicilii separate. art. 87 al Noului Cod Civil prevede, ca și art. 26 din Ordonanța Guvernului nr. 97/2005, că domiciliul persoanei fizice este adresa la care aceasta declară că are locuința principală. Aceste prevederi sunt constituționale pentru că, potrivit art. 25, alin. (2) din Constituție, fiecare cetățean are dreptul de a-și stabili domiciliul oriunde în România, de a emigra și de a reveni în țară. astfel, ceea ce contează din punct de vedere al îndatoririi de a locui împreună este aspectul faptic al problemei și proba acestui aspect, nu documentele care în unele situații îmbracă o tentă birocratică în fața unor probleme pertinente ce țin de dreptul familiei. Relațiile nepatrimoniale ale soților în dreptul internațional privat sunt reglementate de art. 2589 al Noului Cod Civil. Potrivit acestor dispoziții, efectele generale ale căsătoriei sunt supuse legii reședinței comune a soților. În lipsa acesteia, se ia în considerare cetățenia acestora, iar dacă au cetățenii diferite, se va aplica legea statului unde s-a încheiat căsătoria. Prin excepție de la primele două alineate ale acestui articol, în alin. (3) se prevede că drepturile soților în legătură cu locuința familiei, precum și alte aspecte juridice care țin de locuință, se vor supune legiuitorului pe teritoriul căruia este amplasată locuința. Obligațiile speciale vizează respectarea intimității soților, precum și libertatea de a alege o anumită profesie și de a o exercita. Prin intimitate trebuie să se înțeleagă 16corespondența sau alte asemenea probleme de natură personală. Menționând că principiul Ioan Chelaru, Căsătoria și divorțul, Editura a92 acteon, p. 1011623

egalității juridice a soților nu înlătură caracterul personal al unor aspecte din viața privată, în sensul că un obiect personal sau o informație personală nu pot fi exploatate în comun doar pentru că soții sunt egali juridic. De asemenea, problema se nuanțează mai mult când vine vorba de alegerea și exercitarea unei profesii, care este o decizie pe care un soț trebuie să o ia singur, contrar principiului că deciziile în căsătorie se iau de comun acord. Îndatoririle nepatrimoniale reprezintă baza efectelor încheierii unei căsătorii valide, astfel încât obligațiile patrimoniale, deși mai numeroase, să fie bazate pe o temelie solidă bazată pe raporturi între soți de natură să le facă față cu succes în căsnicie. 3.2 Drepturile și Obligațiile Patrimoniale. Noțiunea de regim comunitar: – noțiunea de ,,regim”, în sens larg, desemnează un 17ansamblu de norme juridice, în timp ce termenul de ,,matrimonial” desemnează căsătoria (lat. ,,matrimonium”- căsătorie). Din punct de vedere etimologic, regimul matrimonial se referă la căsătorie din toate punctele de vedere, fie că este vorba de raporturi personale, fie de raporturi patrimoniale. În sens restrâns, regimul matrimonial, desemnează statutul patrimonial al soților. În doctrină, noțiunea este folosită într-un sens restrâns, pentru a desemna totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile dintre soți, precum și raporturile dintre aceștia și terți, cu privire la bunurile și datoriile soților. Regimul comunitar nu acoperă totalitatea raporturilor patrimoniale dintre soți sau dintre soți și terți, precum drepturile succesorale, liberalitățile, obligația de întreținere, ci doar acele raporturi patrimoniale care își au izvorul direct din căsătorie. Îndatoririle patrimoniale ale soților, se referă la acele raporturi care se nasc la încheierea căsătoriei, cuprinzând ansamblul obligațiilor soților de a contribui material la cheltuielile căsătoriei. M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, 2010.1724

Regimurile matrimoniale sunt reglementate în Titlul II ,, Căsătoria”, Capitolul VI ,,Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”, art. 312-372 din Noul Cod Civil. Dincolo de alte particularități ale unor sisteme de drept ( dreptul musulman, common law), în principiu, căsătoria implică întotdeauna un regim matrimonial. Nu există regim matrimonial în afara căsătoriei, potrivit art. 313, alin. (1) din Noul Cod Civil, ,, Între soți, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.” De asemenea, art. 319, alin. (1) din Noul Cod Civil , prevede că ,, Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.” După încetare, regimul matrimonial se lichidează potrivit art. 320 din Noul Cod Civil. Alegerea de către viitorii soți a regimului matrimonial se realizează prin încheierea unei convenții matrimoniale. În concepția Noului Cod Civil, libertatea de opțiune este limitată, în sensul că, în conformitate cu art. 312 alin. (1), ,,Viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională.” Prin reglementarea conferită modificării regimului matrimonial, Noul Cod Civil se înscrie în categoria legislațiilor flexibile, lăsând soților la îndemână, încheierea convențiilor matrimoniale în timpul căsătoriei, prin care să se modifice sau să se înlocuiască regimul matrimonial ( art. 369). 3.2.1.Regimul matrimonial și convenția matrimonială. Pentru o mai bună întelegere a acestor două noțiuni, impun clasificarea înțelesului termenilor regim matrimonial și convenție matrimonială. Regimul matrimonial se referă la regulile de împărțire a bunurilor și a veniturilor în căsătoriei între soți, fiind acele norme juridice care reglementează acest aspect. Principalele personaje sunt soții, însă pot fi implicate și terțe persoane. Cum vom vedea, regimul comunitar este determinat de convenția matrimonială. Convenția matrimonială stabilește regimul matrimonial care va funcționa din momentul încheierii căsătoriei. 25

În cazul regimului matrimonal al comunității legale nu este nevoie să se încheie o convenție matrimonială. Regimul matrimonial fiind precizat prin declarația de căsătorie sau prin convenția matrimonială. De la data depunerii declarației de căsătorie și până la încheierea acesteia, regimul matrimonial se poate schimba prin convenție, atunci când soții se răzgândesc în privința acestuia. După încheierea căsăoriei, regimul matrimonial se mai poate schimba sau modifica, atât pe cale administrativă cât și pe cale convețională. Regimul matrimonial al comunității legale se referă la deținerea bunurilor și uzul acestora în devălmășie de către viitorii soți, atât locuința, bunurile mobile și imobile, cheltuielile căsătoriei și gospodărirea împreună presupunând un raport de deplină egalitate a soților în privința dispoziției la aceste valori patrimoniale, precum și asupra uzului acestora. Acesta fiind unicul regim care nu are nevoie de încheierea unei convenții matrimoniale, pentru a fi aplicat, aplicându-se din oficiu. Deducându-se din denumirea regimului faptul că, soții au obligația de a pune interesele familiei pe primul plan. Acest regim se referă la obligațiile patrimoniale ale soților în condițiile egalității juridice a acestora în privința propietății, cheluielilor în căsătorie si a veniturilor. Principiile regimului matrimonial al comunității legale: -egalitatea dintre soți -subordonarea raporturilor personale dintre soți -munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor •Egalitatea dintre soți, consacrată de art. 48, alin (1) din Constituția României, republicată, ca și de art. 258, alin (1) și art. 308 din Noul Cod Civil. Rezultând că: -bunurile soților sunt comune sau proprii, fără a deosebi după cum au fost dobândite de bărbat sau de femeie -administrarea, folosința și dispoziția, adică dreptul de proprietate, asupra bunurilor comune sunt reglementate astfel încât fiecăruia dintre soți să i se confere aceleași puteri asupra bunurilor comune -la desfacerea căsătoriei prin divorț, în cazul încetării sau desființării căsătoriei, când se pune problema lichidării regimului matrimonial și împărțirea bunurilor comune, nu se poate face nici o descriminare bazată pe sex. Neînsemnând însă că bunurile se vor 26

împărți întotdeauna în cote egale, criteriul în raport cu care se va determina cota de proprietate a fiecărui soș din bunurile comune, fiind contribuția efectivă pe care fiecare a avut-o la dobândirea și conservarea acestora. •Reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soți s-a făcut în ideea că acestea nu au existență de sine stătătoare, ci sunt subordonate raporturilor personale dintre soți. Comunitatea de bunuri fiind reglementată ca o masă de bunuri afectată realizării sarcinilor căsătoriei. •Munca soției sau a soțului , depuse în gospodărie și pentru educarea copiilor, constituie o contribuție la dobândirea bunurilor comune, conform art. 326 din Noul Cod Civil. Trăsăturile regimului comunității legale: Din punct de vedere al structurii, regimul comunității legale a fost și rămâne un regim de comunitate parțială, datorită reglementării bunurilor comune ( art. 339 din Noul Cod Civil) și a bunurilor proprii (art.340 din Noul Cod Civil). În ceea ce privește datoriile de asemene, Noul Cod Civil reglementează datoriile comune (art.351) precum și răspunderea soților pentru aceste datorii ( art.352 și art. 353). Datoriile care nu sunt comune, sunt proprii. Regimul comunității legale reglementat de Noul Cod Civil, are un caracter flexibil și mutabil. Caracterul imperativ al comunității legale de bunuri se menține, fiind vizibil 18atenuat de posibilitatea încheierii convențiilor matrimoniale. Bunurile comune ale soților- potrivit art. 339 din Noul Cod Civil, ,, Bunurile dobândite în timpul căsătoriei în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților.” Astfel Noul Cod Civil, reglementează expres proprietatea în devălmășie. Conform art. 667 din același cod, ,, Există proprietate în devălmășie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune.” M. Avram, Independența reciprocă a soților în materia depozitelor bancare, În P.R., Supliment nr. 182/2006, in honorem, Corneliu Bîrsan, Liviu Pop, p. 18-2827

Proprietatea în devălmășie a soților are ca izvor, legea, care leagă de efectul căsătoriei, regimul matrimonial al comunității de bunuri, ca regim legal. De asemenea, art. 668 Noul Cod Civil prevede că : ,,(1) Dacă se naște prin efectul legii, proprietatea în devălmășie este supusă dispozițiilor acelei legi care se completează, în mod corespunzător, cu cele privind refimul comunității legale. (2) În cazul în care izvorul proprietății în devălmășie este un act juridic, dispozițiile privitoare la regimul comunității legale se aplică în mod corespunzător.” Regimul comunității legale de bunuri a soților a fost considerat de legiuitor, regimul de drept comun în materia proprietății devălmașe a soților. Pentru a putea vorbi de bunuri comune, trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele condiții: -este dobândit de oricare dintre soți în timpul căsătoriei și -nu face parte dintre categoriile de bunuri proprii Pentru calificarea unui bun ca fiind comun, contribuția efectivă a fiecărui soț la dobândirea lui nu este o condiție esențială, deoarece această contribuție este presupusă de lege, prin instituirea comunității legale de bunuri. Contribuția directa sau indirecta a fiecărui soț, interesează doar în cazul in care se pune problema determinării cotelor-părți, care se cuvin fiecărui soț, în cazul împărțirii bunurilor comune. Referitor la bunurile dobândite de soți în timpul separației lor în fapt, mențin soluția consacrată de doctrină și de jurisprudență, potrivit cărora acestea sunt bunuri comune, pentru următoarele argumente: •separația în fapt nu atrage după sine încetarea sau desfacerea căsătoriei, deci bunurile trebuie considerate ca fiind dobândite în timpul căsătoriei; •legea nu conține nici o derogare în privința acestor bunuri; •dacă nu ar fi o asemenea soluție, ar însemna că soții ar avea posibilitatea să schimbe regimul matrimonial, separânduse în fapt, înainte de dobândirea anumitor bunuri și dereminând, pe această cale, un alt regim juridic al acelor bunuri decât cel prevăzut de lege. Însă, cu toatea acestea, separtația în fapt a soților prezintă interes în ceea ce privește contribuția fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune. 28

Regimul comunității de bunuri nu se aplică concubinilor, care sunt supuși dreptului comun în ceea ce privește raporturile juridice patrimoniale dintre ei. Bunurile proprii ale soților- conform art. 340 din Noul Cod Civil, ,, Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți: a) bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut expres, că ele vor fi comune; b) bunurile de uz personal; c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri; d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat; e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă,manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice,proiectele de invenții și alte asemenea bunuri; f) indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți; g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora; h) fructele bunurilor proprii.” Lichidarea comunității. Efectele partajului. – Potrivit art. 357, „(1) În cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune. (2) În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală. (3) Dispozițiile art. 364 alin. (2) se aplică în mod corespunzător. 19Convenția matrimonială- este o expresie tangențială noțiunii de regim matrimonial. Este definită ca actul prin care viitorii soți stabilesc regimul matrimonial aplicabil în Trimiterea la art. 364 alin. (2) din material separației de bunuri fiind interesantă: 19,,Cu toate acestea, soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor.” În realitate, conform comunității legale de bunuri, potrivit art.352, răspunderea soților cu bunurile proprii este solidară pentru toate datoriile comune, care trebuie avute în vedere la lichidarea regimului matrimonial, iar nu doar pentru datoriile asumate pentru acoperirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor.29

principiu pentru toată durata căsătoriei. Aceasta este reglementată de Noul Cod Civil în 20art. 330. Publicitatea convenției matrimoniale- în vederea ocrotirii propriilor interese, terții care intră în raporturi juridice cu soții sau cu unul din ei, trebuie sp aibă posibilitatea de a cunoaște regimul matrimonial aplicabil, în măsura în care acestea interesează la validitatea actelor încheiate de soți sau de unul din aceștia, cu privire la o categorie sau alta de bunuri . 21De asemenea, art. 334 alin. (1) –(3) prevede că: „(1) Pentru a fi opozabile terților, convențiile matrimonial se înscriu în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, ținut în format electronic, potrivit legii. (2) După autentificarea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 330, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenției la registrul menționat la alin. (1), precum și la celelalte registre de publicitate, în condițiile alin. (4). (3) Dispozițiile alin. (2) nu exclud dreptul oricăruia dintre soți de a solicita îndeplinirea formalităților de publicitate.” Pe lângă publicitatea pe marginea actului de căsătorie, Noul Cod Civil instiuie un sistem de publicitate a convențiilor matrimoniale prin registrul special de publicitate. Potrivit art. 331 din Noul Cod Civil., „Actul secret prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege produce efecte numai între soți și nu poate fi opus terților de bună-credință.” Regimul separației de bunuri. Regimul separației de bunuri constă în faptul că fiecare dintre soți păstrează adminsitrarea independentă și proprietatea exclusivă asupra bunurilor sale, putând dispune discreționar de acestea. C. Hamangiu, I. Rossetti- Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil roman, vol. III, Editura 20All Beck, București, 1998, p.23. P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, București, 2010, p.97 2130

Se pare că doctrina a descoperit multiple avantaje a acestui regim comunitar, printre care: simplicitatea și indepența. Prezentul regim matrimonial trebuie reglementat printr-o convenție matrimonială, spre deosebire de regimul comunității legale. În cazul acestui regim există posibilitatea încheierii de contracte între soți și persoane juridice fără ca celălalt soț să fie răspunzător de actele celuilalt. Bunurile, sub acest regim matrimonial, se impart în bunuri comune pe cote-părți și bunuri patrimoniale personale ale soților. Dovada bunurilor ridică unele probleme în două categorii de situații: în raporturile dintre soți, precum și față de creditorii fiecăruia dintre soți, în scopul delimitării bunurilor pe care aceștia au dreptul să le urmărească. Gestiunea bunurilor fiind o trăsătură esențială a acestui regim, manifestându-se și în privința gestiunii bunurilor. Ficare soț, administrează, folosește și dispune, în mod discreționar de bunurile proprietate exclusivă, fără nicio intervenție din partea celuilalt. Lichidarea regimului- în condițiile în care patrimoniile celor doi soți sunt complet separate, neexisând în principiu decât bunuri proprietate exclusivă, dizolvarea nu ar trebui să implice o lichidare propriu-zisă. Regimul comunității convenționale Reglementat de art. 366- 368 din Noul Cod Civil, acest regim poate fi ales de viitorii soți sau de soți prin încheierea unei convenții matrimoniale. Art. 367 prevede situațiile exacte a stipulațiilor posibile, acest caracter fiind deprins din ipoteza normativă a art. 366 a Noului Cod Civil, unde se statuează clar că derogările de la regimul legal sunt permise ,, în condițiile și limitele prevăzute în prezenta secțiune.” Clauzele unei astfel de comunități convenționale, la care soții pot face combinații în limitele persmise de art. 367, neapărat ținându-se seama de respectarea dispozițiilor de ordine publică din structura regimului primar imperativ, vizând compoziția, gestiunea sa, precum și lichidarea și partajul. 31

Conform art. 367 lit. a), convenția matrimonială poate viza ,, includerea în comunitate a unor bunuri proprii dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, cu excepția celor prevăzute la art. 340 lit. b) și c) ”. Neîndoielnic, se vor supune acestui regim matrimonial alternativ, soții care sunt animați de un puternic spirit comunitar . 22Nimic nu poate împiedica soții la extinderea comunității legale până la o comunitate universală, ceea ce ar presupune că ar intra în comunitate toate bunurile prezente și viitoare ale soților, cu excepția bunurilor de uz personal și a celor destinate exercitării unei prefesii [ art. 340 lit. b) și c)]. Potrivit art. 320 teza I, al Noului Cod Civil, ,, în caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoilă sau, în caz de neînțelegere, pe cale judecătorească.”- text cu vocație generală de aplicare. În ceea ce privește soarta bunurilor comune după dizolvarea regimului matrimonial, soții pot hotărâ inserarea în cuprinsul convenției matrimoniale a clauzei de preciput, fiindu-le, totodată, permis să stabilească în același tipar juridic și o serie de modalități privind lichidarea comunității convenționale. Clauza de preciput- este singura care beneficiază de o reglementare mai consistentă potrivit art. 333, spre deosebire de celelalte stipulații convenționale permise de dispozițiile art 367 Noul Cod Civil. Aceasta oferă soțului supraviețuitor dreptul de a prelua, fără contrapartidă și înainte de partajul moștenirii, ,, unul sau mai multe din bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate.” Lichidarea comunității convenționale- conform art. 320 teza I, Noul Cod Civil, ,, în caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară.” Așadar, normele juridice în materiea lichidării regimului matrimonial nu au caracter de ordine publică, fiind permisă, așa cum prevede și art. 367 lit.e), stipularea în cuprinsul convenției a modalității concrete în care soții înțeleg să procedeze la lichidarea 23comunității convenționale. C.M. Crăciunescu, Instituția familiei în Noul Cod Civil, p.21822 Marieta Avram, Cristina Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, București, 2010, p. 2331132

2.3.2.Modificarea regimului matrimonial. Conform art. 369 din Noul Cod Civil, alin. (1) „ După cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, soții pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea convențiilor matrimoniale. (2) Dispozițiile art. 291, 334, 335 și 361 sunt aplicabile în mod corespunzător. (3) Creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acțiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățiile de plublicitate sau, după caz, de când au fuat cunoștință mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale. (4) Creditorii prevăzuți la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.” Condițiile de fond: potrivit art. 369 alin. (1), rezultă cu placere modificarea directă a regimului matrimonial, presupune încheierea unei convenții matrimoniale, prin care fie se înlocuiește regimul matrimonial sub imperiul căruia soții s-au căsătorit, fie după caz, soții aduc modificări în cadrul aceluiași regim matrimonial. Convenția matrimonială prin care se modifică regimul matrimonial, trebuie să îndeplinească anumite condiții generale de validitate ale contractelor, precum și unele condiții speciale. 24Condiții generale: modificarea regimului matrimonial presupune consimțământul liber și neviciat al soților. Condiții speciale: Noul Cod Civil instituie condiția ca de la data încheierii căsătoriei să fi trecut cel puțin un an. Astfel după împlinirea acestui terment, soții putând modifica regimul matrimonial ori de câte ori doresc. Limitele modificării regimului matrimonial: la modificarea regimului trebuie să se țină cont de limitele impuse convenției matrimoniale. Deci, în ceea ce privește obiectul convenției matrimoniale modificatoare, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 332 alin. (1) din Noul Cod Civil, potrivit căruia „ Prin convenția matrimonială nu se poate deroga, sub Ibidem, p.3572433

sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege.” și de asemenea, prevederile art. 312 alin. (2) Noul Cod Civil, potrivit căruia, „Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.” Condiții de validitate: este cerută ad validitatem forma autentică notarială, ca și pentru încheierea convenției matrimonială, în formă solemnă. Condiții de publicitate: pentru opozabilitate față de terți, modificarea regimului matrimonial este supusă măsurilor de publicitate. Despre modificarea convenției matrimoniale se face mențiune în actul de căsătorie sau în registrul comerțului, în cazul în care unul dintre soți este comerciant. A.Cheltuielile căsătoriei. Cheltuielile căsătoriei sunt reglementate de Noul Cod Civil prin art. 325-328 și constituie un nou raport patrimonial între soți. Fiind părțile care încheie actul juridic al căsătoriei, responsabilitatea cheltuielilor căsătoriei le revine în mod firesc soților. Astfel, art. 325 prevede o dublă obligație pentru soți, de a-și acorda sprijin material reciproc și de a contribui la cheltuielile căsătoriei. Deși, aparent, cele două obligații par a fi sinonime, trebuie abordate separat datorită elementelor familiei pe care le înglobează. Dacă obligația soților de a-și acorda unul altuia sprijin material îi vizează doar pe ei înșiși, prevederea referitoare la cheltuielile familiei îi include și pe copii minori ai soților, precum și cheltuielile de menaj, pentru utilități, renovarea locuinței sau plata unor anumite obligații fiscale. Alt argument pentru care sprijinul moral reciproc și cheltuielile căsătoriei nu pot fi considerate una și aceeași stare de fapt, este condiția de sprijin material indiferent de starea materială a soților, pe când în cazul cheltuielilor căsătoriei, obligația de întreținere a soțului aflat în imposibilitate de a produce venituri revine celuilalt soț, pe lângă cheltuielile aferente căsătoriei. O diferență semnificativă a celor două aspecte este că obligația de sprijin material se înscrie în solidaritatea, respectul și afecțiunea pe care și-o datorează 34

soții, iar obligația de a contribui la cheltuielile căsătoriei derivă din calitatea soților ca părți ale încheierii căsătoriei ‑. 25În cazul în care soții locuiesc împreună, aceste obligații se execută, de regulă, în natură, pe când în caz contrar, se pot executa prin echivalent bănesc. Din punct de vedere doctrinar, contribuția soților la cheltuielile căsătoriei în raport cu posibilitățile fiecăruia este în incompatibilitate cu egalitatea juridică a soților în timpul căsătoriei, dar în același timp firească, deoarece sunt situații când unele persoane se află în imposibilitatea de a contribui efectiv la cheltuielile căsătoriei, neluând în calcul diferențele mari de venituri din unele cazuri. Art. 326 din Noul Cod Civil prevede că munca în gospodărie a soților reprezintă cheltuieli ale căsătoriei. Prin acest aspect, se poate concluziona că nu există situații când un soț nu participă cu desăvârșire la cheltuielile căsătoriei, dar rămâne valabilă contribuția inegală la acestea. Reglementările privind munca în gospodărie rămân valabile în cadrul oricărui regim matrimonial. Veniturie din profesie creează ambiguitate privind felul contribuț iei soț ilor prin venit la cheltuielile căsătoriei. Astfel, art. 327 din Noul Cod Civil prevede libertatea soților de a câștiga venituri din profesie și de a se folosi în mod liber de acestea. Acest articol se află în concordanță cu art. 317 același act normativ, privind independența patrimonială a soților și în concurs cu art. 341, privind clasificarea venitului din profesie în categoria bunurilor comune din comunitate. Caracterul referinței speciale al art. 341 îi dau prioritate de aplicare când intră în concurs cu prevederi generale. Această regulă poate fi exceptată în cazul regimului matrimonial al separației de bunuri, dar și în cazul restrângerii corespunzătoare a comunității, în cazul regimului comunității convenționale, iar aceste excepții nu se datorează aplicării art. 327, ci aplicării prevederilor convențiilor matrimoniale. Asadar prevederile art. 327, pentru a nu fi lipsite de substanță legislativă, ar putea fi interpretate ca libertatea soțului de a opta în mod liber pentru o profesie și a o exercita. Art. 353-354 Noul Cod Civil protejează interesele familiei, interzicând sau limitând urmărirea bunurilor comune precum și a veniturilor din profesie de către creditori. Răspunderea pentru datoriile comune ale soților este prevăzută și în art. 351 Noul Cod Teodor Bodoașcă, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Iulian Maftei, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, 25București, 2013, p. 119.35

Civil, dar legea este elaborată de așa manieră în art. 353-354 , încât limitează solicitările creditorilor la măsura strict necesară acoperirii cheltuielilor acestora. Refreritor la cheltuielile căsătoriei, o prevedere legislativă cu caracter de noutate în România constituie art. 328 din Noul Codul civil, care prevede dreptul de compensație pentru persoana care, depășindu-și obligațiile patrimoniale în căsătorie, își ajută soțul prin participare în pregătirea sa profesională, determinând îmbogățirea acestuia. Dreptul la compensație presupune îndeplinirea simultană a trei cerințe: o participare efectivă a persoanei în pregătirea profesională a soțului, îmbogățirea respectivului soț și depășirea obligațiilor patrimoniale în ajutorul acordat. 26Este dificil de dovedit dacă, în acest caz, soțul care ar trebui să beneficieze de compensație și-a adus aportul în realizarea profesională a celuilalt sau și-a depășit atribuțiile pe care le incumbă calitatea de soț. În temeiul actelor normative în vigoare, sprijinul soților este necondiționat, nedozat, astfel încât nu se poate stabili cu exactitate care a fost contribuția și ce compensație ar trebui dată. În acest sens sunt valabile dispozițiile Noului Cod Civil rezervate îmbogățirii fară justă cauză. În cazul în care susținerea persoanei față de soț a fost reglementată printr-un act cu titlu oneros, despăgubirea acesteia poate fi făcută pe cale judiciară, fără să se ia în considerare art. 328 Noul Cod Civil. • Independența patrimonială a soților. Ca prim efect juridic de natură patrimonială care se stabilește între soți în urma încheierii căsătoriei, este independența patrimonială a soților, potrivit art. 317 Noul Cod Civil. Potrivit acestui articol, soții au libertatea de a încheia orice acte juridice între ei sau cu terțe persoane.Soții pot face și depozite bancare independent și se pot folosi de acestea. Existența bunurilor proprii face obiectul regimulor matrimoniale ale comunității legale și convenționale, deoarece în cazul separației de bunuri există doar bunuri proprii și bunuri comune pe cote- părți. Independența soților sub acest aspect este dedusă indirect, legea nespecificând în mod expres că fiecare soț deține în căsătorie, un patrimoniu al său, distinct de patrimoniul Teodor Bodoașcă, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Iulian Maftei, Dreptul familiei, Editura Universul 26Juridic, București, 2013, p. 121.36

celuilalt soț sau al familiei. Deducția reiese din posibilitatea soților de a încheia independent acte juridice, pentru că doar o persoană cu patrimoniu poate încheia astfel de acte. Independența de patrimoniu a soților în condițiile existenței unei comuniuni de bunuri aflate în devălmășie a generat confuzie și generează în continuare prin neplasarea, concret, a unui bun la comuniune sau la patrimoniul personal al unuia dintre soți. Ceea ce s-a schimbat față de vechea reglementare este posibilitatea soților de a încheia între ei acte juridice, art. 1307 al vechiului Cod civil interzicând aceste acte pe temeiul fraudării intereselor patrimoniale ale terțelor persoane care au încheiat acte juridice cu unul dintre soți. •Limitarea încheierii unilaterale a unor acte de dispoziție. Altă legătură de natură patrimonială între soți, pe care o generează încheierea unei căsătorii, este posibilitatea limitării unor acte de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei. Art. 316 Noul Cod Civil, care constituie cadrul legal al acestui raport patrimonial, prevede că, în cazul încheierii de către o persoană a unor acte juridice care pun în pericol familia sa, soțul este îndreptățit să solicite instanței de tutelă restrângerea dreptului de a încheia acte juridice pentru soțul în cauză decât cu consimțământul celuilalt soț. Gravitatea amenințării intereselor familiei va fi evaluată de legiuitor în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, excluzând situațiile legate de locuința familiei, unde art. 322 din Noul Cod Civil îi obligă pe soți să ia decizii de comun acord privind folosința acesteia sau înstrăinarea ei. Instanța de tutelă poate obliga soțul care pune în pericol grav interesele familiei să încheie unele acte juridice doar cu consimțământul celuilalt soț, contrar dispozițiilor art. 245 din Noul Cod Civil privind mandatul tacit al soților. Sancțiunea poate fi prelungită, fără a depăși doi ani, dar nu există prevederi care să oprească instituirea aceleiași sancțiuni după scurgerea acestei perioade, soțului recidivist. Hotărârea instanței de tutelă se comunică în vederea efectuării formelor de publicitate, pentru a proteja interesele terților de bună-credință care urmăreau să încheie acte juridice cu soțul în cauză. •Reprezentarea soților. 37

Reprezentarea între soți presupune un mandat prin care unul din soți îl împuternicește pe celălalt sau este împuternicit de instanța de tutelă să îl reprezinte. Prevăzute de art. 314-315 și 2015-2016 ale Noului Cod cCvil și reprezentarea se referă la toate cazurile în care un soț trebuie să își exercite un drept patrimonial care este prevăzut sau nu de regimul matrimonial. Existența ideii de mandat de reprezentare generează, aceeași deducție: cea de independență patrimonială între soți, în ciuda formulărilor ambigue ale legii referitor la acest aspect. Trebuie făcută o distincție între mandatul de reprezentare al soților și mandatul tacit al acestora, precizat în art. 345-346 ale Noului Cod Civil. Astfel, dacă mandatele de reprezentare convențional și judiciar au valabilitate în toate cele trei regimuri matrimoniale, mandatul tacit este valabil doar în cadrul regimului comunității legale. Mandatul convențional se dă de către un soț celuilalt soț pentru a îl reprezenta în exercitarea unor drepturi patrimoniale, în conformitate cu regimul matrimonial în care se află. Fiind vorba totuși despre un mandat general, restrânge dreptul soțului de reprezentare doar la acte juridice de conservare sau administrare, în conformitate cu art. 2016 al Noului Cod Civil. De exemplu, dacă soțul trebuie să încheie acte de dispoziție a bunurilor sau să intenteze acțiuni în justiție, nu poate să-l mandateze pe celălalt soț pentru aceasta, dar poate să-l împuternicească în mod expres, mai ales că în situațiile de înstrăinare sau grevare a unor bunuri este nevoie de acordul ambilor soți. În lipsa unui termen precizat în mandat, Noul Cod Civil stabilește o perioadă de valabilitate de 3 ani de la data intrării sale în vigoare. Mandatul judiciar se referă la situații în care un soț se află în imposibilitatea de a își manifesta voința la exercitarea unui drept patrimonial sau de a-l mandata pe celălalt soț să-l reprezinte. În aceste situații, potrivit art. 315 Noul Cod Civil, soțul care îl poate reprezenta pe celălalt trebuie să obțină încuviințarea instanței de tutelă pentru a o face. Această instituție stabilește perioada de valabilitate, limitele și condițiile mandatului. Conform aceluiși act normativ, mandatul încetează când soțul reprezentat nu se mai află în situația care îl oprea de la exercitarea drepturilor sau a fost instituit un curator sau tutore să îl reprezinte. Asemenea mandatului convențional, mandatul judiciar este limitat doar la acte juridice de conservare sau administrare. Astfel, în cazul actelor de înstrăinare de bunuri sau a altora similare din punct de vedere juridic, consimțământul soților este imperativ. În acest 38

caz, dacă tocmai lipsa consimțământului este cauza mandatării judiciare, singura soluție pentru încheierea unor astfel de acte juridice rămâne instituirea unui tutore sau curator •Obligația de informare între soți. Alt raport juridic patrimonial care ia naștere odată cu încheierea căsătoriei este obligația de informare a soților cu privire la veniturile sau datoriile sale. În acest sens, din punct de vedere doctrinar, această obligație este prevăzută ca fiind de natură patrimonială, însă s-ar încadra mai degrabă la îndatoriri nepatrimoniale între soți. Art. 318 din Noul Cod Civil reglementează acest aspect, îndreptățind soții să solicite unul celuilalt informații cu privire la situația lor financiară. A c e a s t ă p r e v e d e r e a N o u l u i C o d C i v i l î n g r ă d e ș t e n u a n ț a t i n d e p e n d e n ț a patrimonială a soților și intimitatea acestora, însă din punct de vedere al intereselor familiei, este o prevedere oportună, protejând interesele acesteia, mai ales că dreptul la informare este o cerință a obligației de fidelitate stipulată prin art. 309 Noul Cod Civil. În cazul în care soțul care solicită astfel de informații nu primește un răspuns din motive imputabile celuilalt soț, acesta se poate adresa instanței de tutelă pentru a-l obliga pe acesta să răspundă solicitărilor cu documente justificative. Legiuitorul presupune că prin refuzul unui soț de a furniza informații privitoare la starea sa materială, suspiciunile soțului care sesizează instanța de tutelă sunt fundamentate. Măsura este una protectivă, contrar aparentei incursiuni în intimitatea sau patrimoniul soțului în cauză. •Locuința familiei. O altă relație juridică patrimonială între soți o constituie locuința familiei și bunurile care o mobilează și decorează. În viziunea legiuitorului, locuința familiei, precum și celelalte elemente accesorii la aceasta, sunt vitale pentru funcționarea relațiilor de familie și existența unui climat specific. În acest sens, instrumentarul prevederilor legale este direcționat spre limitarea sau oprirea încheierii de acte juridice între un soț și terți, în favoarea încheierii unor asemenea acte de către ambii soți, de comun acord. Raporturile soților în legătură cu locuința și bunurile aferente acesteia sunt reglementate de art. 321-324 ale Noului Cod Civil, aplicabile indiferent de regimul 39

matrimonial în care se află soții. Astfel, indiferent de situația juridică a locuinței familiei, aceasta este supusă unei afectațiuni aparte prin folosirea acesteia de către toți membrii familiei. Prin situație juridică a locuinței se înglobează cazurile când un singur soț este proprietar exclusiv al imobilului, este unicul beneficiar al unui contract de închiriere, indiferent dacă a fost încheiat înainte de căsătorie. Același tratament juridic se va aplica, în temeiul Noului Cod Civil, și bunurilor care mobilează și utilează locuința. În scopul de a proteja interesele familiei, oricare dintre soți poate solicita înscrierea imobilului în Cartea Funciară ca locuință a familiei, indiferent dacă este sau nu proprietarul imobilului respectiv. În acest caz, dacă fără consimțământul soțului, o persoană a încheiat acte juridice de natura dispoziției locuinței sau obiectelor din ea, celălalt soț poate solicita anularea actului astfel încheiat. În cazul în care locuința familiei nu a fost consemnată în cartea funciară ca atare, nu se poate solicita anularea actului încheiat decât dacă se dovedește că terțul parte contractantă a cunoscut destinația imobilului pe altă cale. Totuși, soțul nedreptățit poate solicita daune-interese în această situație. Încheierea unor acte juridice de natură să înstrăineze locuința de familie nu este în toate situațiile contrară intereselor familiei. De exemplu, dacă soțul dorește schimbarea unei locuințe cu alta care întrunește condiții mai bune de trai și are nevoie de banii proveniți din vânzarea locuinței actuale, refuzul celuilalt soț de a se încheia actele juridice respective poate fi neîntemeiat. În acest caz, pentru a încheia singur astfel de acte juridice, persoana trebuie să obțină de la instanța de tutelă autorizația încheierii actului, pe baza motivelor temeinice. În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, locuința de familie va putea fi folosită în funcție de înțelegerea foștilor soți sau de instanța de judecată. Legiuitorul va ține seama, în elaborarea unei astfel de hotărâri de următoarele aspecte, în ordinea priorităților: interesul superior al copilului, culpa și posibilitățile locative ale soților, în conformitate cu prevederile Noului Cod Civil. Un alt aspect relevant referitor la locuința familiei este că aceasta nu se confundă cu domiciliul soților, așa cum este în cazul copiilor minori. De asemenea, se impune precizarea că locuința familiei, în cazul în care soții nu locuiesc împreună, este cea a soțului unde se află copii. Prevederile Noului Cod Civil referitor la locuința de familie și 40

raporturile patrimoniale pe care le generează între soți sunt imperative, soții neputânu-se deroga de la ele. În mare parte, efectele patrimoniale ale încheierii căsătoriei se referă la obligațiile referitoare la locuința familiei, cheltuielile căsătoriei, obligația de sprijin material a soților, clasificarea bunurilor ca fiind personale sau comune, folosința acestora sau limitarea încheierii unor acte de dispoziție cauzate de statutul de persoană căsătorită. Efectele căsătoriei, atât cele nepatrimoniale cât și cele patrimoniale sunt direcționate pe ideea ocrotirii familiei din punct de vedere legal, iar legătura dintre acestea este că substanța juridică a îndatoririlor nepatrimoniale constituie fundamentul obligațiilor patrimoniale, în ciuda faptului că ultimul domeniu este mai voluminos ca text juridic. 2.3.3.Drepturile și îndatoririle personale ale soților Reglementarea raporturilor personale dintre soți. Căsătoria produce efecte cu privire la raporturile personale nepatrimoniale ale soților și cu privire la capacitatea de exercițiu a femeii minore care se căsătorește. Căsătoria naște între soți și raporturi patrimoniale specifice. Raporturile nepatrimoniale reprezintă principalul conținut al relațiilor dintre soți și principalul efect al căsătoriei. Implică atât o serie de îndatoriri reciproce ale soților cât și o relativă independență a acestora. Drepturile și obligațiile personale ale soților sunt reglementate în Noul Cod Civil în Capitolul V al Cărții a II-a „Familia” ( art. 307-311). Pe lângă acestea, art. 310 Noul Cod Civil consacră independență soților în ceea ce privește corespondența, relațiile sociale și alegerea profesiei. Independența soților. Conform art. 310 din Noul Cod Civil, niciunul dintre soți nu este îndreptățit să controleze și să își impună propriul punct de vedere cu privire la relațiile sociale ale celuilalt soț sau să cenzureze corespondența celuilalt soț. Sunt avute în vedere relațiile normale, compatibile cu viața de familie și nu situațiile care pun în discuție însăși 41

căsătoria, prin nerespectarea obligațiilor inerente acesteie, cum sunt cele de coabitare, de a avea relații conjugale și de fidelitate. Comportamentul unui soț de a controla relațiile sociale ale celuilalt sau de a-i impune o anumită conduită în această privință, poate constitui motiv temeinic de divorț. De asemenea, independența profesională implică libertatea fiecărui soț de a-și alege profesia, fără nicio discriminare între bărbat și femeie. Rezultă că oricare dintre soți are dreptul să își aleagă profesia și locul de muncă fără a avea nevoie de consimțământul celuilalt, iar acesta din urmă nu poate interveni asupra deciziei soțului său. Bineînțeles că într-o familie normală, soții se vor sfătui cu privire la alegerea profesiei și a locului de muncă al fiecăruia dintre ei. În cazul în care exercitarea profesiei ar fi incompatibilă cu viața de familie și soții nu ajung la un acord, singura soluții pe care o poate da instanța de judecată fiind divorțul.
3.NULITATEA CĂSĂTORIEI Nerespectarea condițiilor cerute de lege pentru valabila încheiere a căsătoriei, ca act juridic, se sancționează, ca și în dreptul comun, cu nulitatea. Însă cu toate acestea, în materia căsătoriei, legea instituie unele dispoziții derogatorii de la dreptul comun, având în vedere importanța căsătoriei și gravitatea consecințelor pe care le implică desființarea ei. 3.1.Nulitatea relativă a căsătoriei Lipsa încuviințărilor cerute de lege minorului: cerință de fond referitoare la existanța încheierii căsătoriei prin încuviințarea părinților pentru căsătoria minorului de 16 ani a fost introdusă prin Legea nr. 288/2007, fără însă să existe și prevederi speciale referitoare la sanțiunea ce intervine în cazul căsătoriei încheiate cu nerespectarea acestei cerințe. 42

Conform art. 294 Noului Cod Civil, nulitatea absolută care intervine în cazul căsătoriei încheiate de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani, cu particularitatea că aceasta se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau daca soția a născut ori a rămas însărcinată. Nulitatea relativă care intervine în cazul în care minorul se căsătorește fără să aibă încuviințările sau autorizările prevăzute de lege potrivit art. 297 Noul Cod Civil. Lipsa discernământului atrage doar nulitatea relativă a căsătoriei, potrivit dreptului comun, dar față de regula de interpretare potrivit căreia, unde legea nu dintinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, ar trebui să considerăm cu placere sancțiunea este și în acest caz nulitatea absolută. Putându-se discuta dacă această nulitate poate fi sau nu acoperită ulterior de către cel care s-a aflat în această stare. Însă Noul Cod Civil reglementează expres faptul ca lipsa discernământului atrage nulitatea relativă a căsătoriei. Tutela potrivit art. 300 din Noul Cod Civil este motiv de nulitate relativă. Prescripția acțiunii în anulare este reglementată de către Noul Cod Civil în art. 301, stabilind pentru fiecare ipoteză în parte momentul de la care începe să curgă termenul. Astfel: – anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni; – în cazul prevăzut la art. 297 Noul Cod Civil ( l i p s a î n c u v i i n ț ă r i l o r c e r u t e d e lege),termenul curge de la data la care cei a căror încuviințare sau autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei au luat cunoștință de aceasta; – în cazul nulității pentru vicii de consimțământ ori pentru lipsa discernământului, termenul curge de la data încetării violenței sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a discernământului; -în cazul prevăzut la art. 300 Noul Cod Civil (tutelei) termenul curge de la data încheierii căsătoriei. Nulitatea relativă poate fi confirmată expres, prin declarație în sensul menținerii familiei și a ocrotirii copiilor, a celui indrituit să o invoce, sau tacit prin neintroducerea acțiunii în anultare în termenul legal de prescripție. Acoperirea nulității este reglementată prin art. 303 Noul Cod Civil, astfel în cazul lipsei încuviițărilor cerute de lege pentru căsătoria minorului, nulitatea relativă a căsătoriei se acoperă dacă, până la momentul rămânerii definitivă a hotărârii judecătorești, s-au obținut încuviințările și autorizările cerute de lege. 43

În cazul anulării pentru vicii de consimțământ și a lipsei discernământului, căsătoria nu poate fi anulată dacă soții au conviețuit timp de 6 luni de la data încetării violenței sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăților mintale. În toate cazurile, căsătoria se acoperă, dacă, între timp, ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soți a născut ori a rămas gravidă. 3.2.Nulitatea absolută a căsătoriei. Potrivit dreptului comun, analiza regimului juridic al nulității absolute a căsătoriei presupune determinarea cercului de persoane care pot să o invoce, dacă acțiunea este sau nu prescriptibilă și dacă nulitatea poate ori nu să fie acoperită. Pot fi acoperite următoarele cazuri de nulitate absolută: a) cele determinate de încălcarea vârstei matrimoniale (în condițiile art. 294 Noul Cod Civil.), în următoarele două ipoteze: i) până la declararea nulității de către instanță soțul care, la încheierea căsătoriei, nu avea vârsta matrimonial a împlinit-o. Desființarea căsătoriei în acest caz ar fi pur formală, deoarece, imediat după declararea nulității căsătoriei pe acest motiv, foștii soți se pot recăsători; ii) până la declararea nulității, soția a dat naștere unui copil sau a rămas însărcinată. Nulitatea căsătoriei se acoperă pentru aceste motive nu numai atunci când femeia nu a avut vârsta matrimonială, dar și atunci când bărbatul este cel care nu a avut împlinită vârsta matrimonială la încheierea căsătoriei, deoarece textul nu face nici o distincție. În plus, dacă soțului impuber i se aplică prezumția de paternitate atunci trebuie să se aplice și prezumția de pubertate, atunci când soția a dat naștere unui copil sau a rămas însărcinată. Această cauză de acoperire a nulității a fost prevăzută în interesul copilului născut sau care urmează să se nască. Căsătoria se menține chiar dacă s-a născut un copil mort sau dacă femeia a întrerupt cursul sarcinii, deoarece s-a dovedit astfel că, în pofida vârstei impubere, soții au fost apți să aibă relații conjugale normale; În speță, încuviințarea cerută de lege nu a fost acordată în prealabil oficierii căsătoriei, deși era necesară, întrucât femeia nu împlinise încă vârsta legală de 16 ani. 44

Față de opunerea soților la acțiunea formulată de autoritatea publică locală,instanța avea obligația de a verifica dacă, după încheierea căsătoriei, nu a intervenit un fapt care, potrivit legii, acoperă nulitatea. În susținerea recursului declarat, soții au depus certificatul medico-legal nr. 819/P – 388 din 28 noiembrie 1977, emis de Laboratorul de medicină legală Reșița în completarea certificatului medico-legal (cu același număr) din 27 iulie 1977, înscris cu valoare de act nou potrivit C.pr.civ. Din cuprinsul acestui act rezultă că, la data examinării medicale, B.E. prezenta simptome caracteristice unei sarcini.Or, starea de graviditate a femeii în vârstă de peste cincisprezece ani constituia un motiv temeinic, care, dacă preexista căsătoriei, ar fi justificat să i se acorde încuviințarea cerută de lege pentru încheierea căsătoriei. Cu atât mai mult, dacă această stare a intervenit după căsătorie, îndreptățește concluzia că din punct de vedere bio-fiziologic femeia era aptă de a se căsători. 27b) cele impuse de nesocotirea impedimentului la căsătorie rezultând din gradul IV de rudenie, dacă s-a obținut, chiar după încheierea căsătoriei, dispensa de rudenie prevăzută de art. 28 alin. (2) din Legea nr. 119/1996. c) căsătoria fictivă: aceasta se poate „transforma” într-o adevărată stare de căsătorie atunci când, în ciuda și dincolo de scopul inițial urmărit de părți (altul decât acela al întemeierii unei familii, soții ajung să întrețină relații normale de familie, aduc pe lume copii etc., caz în care – în mod evident – nu se mai impune declararea nulității absolute a căsătoriei pentru fictivitate. Art. 294 alin. (2) prevede expres că nulitatea căsătoriei fictive se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, a intervenit conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei; d) nulitatea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 119/1996: după cum am mai arătat, este nulă căsătoria celebrată de o persoană care nu are calitatea de ofițer de stare civilă, dar nulitatea se acoperă dacă persoana a exercitat în mod public atribuțiile respective, creând o aparență de legalitate care a determinat oeroare comună și invincibilă (error communis facit ius); Albu I., Dreptul Familiei, Editura didactică și pedagogică, București, 1975; 2745

3.3.Efectele nulității căsătoriei Nulitatea căsătoriei are caracter judiciar, în sensul că aceasta trebuie să fie constatată, sau pronunțată de instanța judecătorească. Spre deosebire de dreptul comun, unde nulitatea unui act juridic poate fi invocată fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, nulitatea căsătoriei implică întotdeauna o acțiune în justiție, care are un caracter personal nepatrimonial. Căsătoria este desființată din ziua rămânerii irevocabile (definitive, potrivit Noul Cod Civil.) a hotărârii. 28Căsătoria putativă – Noul Cod Civil reglementează căsătoria putativă în art. 304:„(1) Soțul de bună-credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă. (2) În situația prevăzută la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foștii soți sunt supuse, prin asemănare, potrivit dispozițiilor privitoare la divorț.” Pornind de la aceste dispoziții legale, căsătoria putativă poate fi definită ca acea căsătorie care, deși lovită de nulitate absolută sau relativă, produce anumite efecte față de soțul care a fost de bună-credință. Noțiunea de căsătorie putativă evocă ideea că, de fapt,căsătoria a existat doar în imaginația soțului de bună credință, care a ignorat în mod inocent existența cauzei de nulitate. Putativitatea (caracterul putativ al căsătoriei) poate fi bilaterală (când ambii soți au fost de bună credință) sau unilaterală (când numai unul dintre ei a fost de bună credință). Deci, în această materie, buna-credință nu acoperă cauza de nulitate, căsătoria rămânând lovită de nulitate și fiind supusă desființării, dar efectele nulității se vor produce doar pentru viitor, iar nu și pentru trecut, fiind menținute efectele căsătoriei până la data desființării ei prin hotărâre judecătorească. 29 O.U.G. nr. 58/2003 a abrogat prevederile art. 2 pct. 1 lit.h) C.pr.civ. (care stabileau competența în primă 28instanță a tribunalului). În prezent, competența materială aparține judecătoriei, în temeiul art. 1 pct. 1 C.pr.civ. Competența teritorială aparține judecătoriei de la domiciliul soțului pârât (art. 5 C.pr.civ.). Hotărârea este supusă căilor de atac prevăzute de lege, apel și recurs. Baias F., Avram M., Legislația Familiei, Editura ALL, București, 1996,2946

Situația copiilor -Potrivit art. 305 alin. (1) din Noul Cod Civil, care se referă nu la drepturile copiilor care își păstrează situația de copii din căsătorie, ci la modul de stabilire a filiației, deoarece – sub aspectul statutului său legal –, nu există deosebiri între copilul din căsătorie și cel din afara căsătoriei. Prin urmare, deși căsătoria este desființată, filiația copiilor născuți și concepuți până în momentul desființării căsătoriei se stabilește ca și pentru copiii din căsătorie. Prin urmare, acestui copil i se va aplica prezumția de paternitate, potrivit căreia „soțul mamei este tatăl copilului”. Pentru că în această materie nulitatea nu produce efecte decât pentru viitor, art. 305 alin. (2) din Noul Cod Civil prevede că relațiile personale și patrimoniale dintre părinți și copii vor fi reglementate, prin asemănare, potrivit dispozițiilor privitoare la divorț. Opozabilitatea hotărârii judecătorești – potrivit art. 306 din Noul Cod Civil: „(1) Hotărârea judecătorească de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei este opozabilă terțelor persoane, în condițiile legii. Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător. (2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terțe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soți, afară de cazul în care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acțiunea în nulitate ori anulabilitate sau terțul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei.” Aceasta înseamnă că, în aplicarea prevederilor art. 291,334 și 335 din Noul Cod Civil., după ce se face mențiune pe actul de căsătorie despre hotărârea de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei, serviciul de stare civilă comunică către Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale o copie de pe actul de căsătorie cu această mențiune, pentru a se face mențiunea corespunzătoare și în acest registru privind încetarea regimului matrimonial. 304.EXISTENȚA SITUAȚIILOR ASEMĂNĂTOARE CĂSĂTORIEI Beleiu Gh., Drept Civil. Întroducere În Dreptul Civil, Editura „Șansa” – S. R. L., București, 1998, p. 163047

Instiuția căsătoriei se bazează pe dreptul fiecărui cetățean de a se căsătorii, drept recunoscut atât de legislația națională, cât și de alte acte normative internaționale. Fiind vorba de un drept, acesta poate fi sau nu exercitat, neînsemnând că respectivele persoane nu își organizează viața privată într-un mod similar căsătoriei. Exemple de forme de trai sunt: logodna și concubinajul. Diferența dintre aceste forme de trai și căsătorie este că cea din urmă produce efecte juridice, prin prisma ocrotirii acestei instituții de către stat, pe când în cazul celorlalte variante, nu există raporturi juridice decât în unele cazuri deosebite. 4.1.Concubinajul Reprezintă acea situație de fapt, în cadrul căreia, prin acordul de voințe între un bărbat și o femeie, necăstoriți între ei sau cu alte persoane, cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri, sunt stabilite raporturi patrimoniale și nepatrimoniale, asemănătoare celor dintre soți, caracterizate prin notorietate și stabilitate într-o perioadă relativ îndelungată de timp. 31Astfel, concubinajul, numit și „ căsătoria nelegitimă”, este o legătură de fapt, deci nu una juridică. Condițiile concubinajului vor cuprinde: un consimțământ al concubinilor, ne încălcarea drepturilor altor persoane, a ordinii publice și mai ales să nu fie fundamentat pe o cauză ilicită, cum ar fi: rude în grad prohibit de lege, relații sexuale cu minori sau violuri, împreună cu alte infracțiuni sau abateri similare. În România, concubinajul nu este interzis, însă indiferent de întinderea acestuia în timp, nu i se pot aplica aceleași dispoziții ca în cazul căsătoriei. Există doar o singură excepție în care această stare de fapt poate produce efecte și aceea este: raporturile juridice dintre părinți și copii lor, în rest pentru celelalte raporturi juridice ce țin de concubinaj se va aplica principiul libertății actelor juridice civile. Ca efecte ale concubinajului, nu este obligatorie coabitarea, situația bunurilor dobândite în timpul concubinajului fiind incertă, de cele mai multe ori bunurile fiind proprietate comună, sub rezerva dovediri. De asemenea, concubinajul crează vocație Teodor Bodoașcă, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Iulian Maftei, Dreptul familiei, Editura Universul 31Juridic, București, 2013, p.3548

succesorală, în cazul unui testament. Între concubini operează principiul îmbogățirii fără justă cauză, neexistând obligație de a contribui la cheltuielile gospodărești. Din punct de vedere al ambiguității juridice referitor la concubinaj, reiese că relația aceasta îi va îndreptății pe terți să urmărească bunurile oricărora dintre ei, în calitate de codebitori solidari. Există multe dezbateri pe baza concubinajului, unele opinii sunt de părere că ar trebui introdus în cadrul dispozițiilor Noului Cod Civil, sau sub incidența unei legi, după alte modele legislative a altor țări cum ar fi: Danemarca, Olanda, Franța sau Marea Britanie. Pe de altă parte sunt cei care susțin că legalizarea sau liberalizarea concubinajului ar fi o lovitură gravă de imagine adusă instituției căsătoriei și că ar duce la scăderea calității educației pentru generațiile viitoare. Timpul va decide dacă căsătoria este și va rămâne singura formă legală de organizare, singura care are și va avea beneficii asupra persoanei, potrivit valorilor sociale și de mediu ambiant, a familiei, prin garanția ocrotirii de către Constituție și de alte acte normative și a statului, prin crearea unei evidențe și asigurarea progresului social în toate formele de manifestare. 4.2.Logodna Logodna reprezintă o promisiune reciprocă de căsătorie, făcută – de regulă – într-un cadru festiv. Logodna nu poate fi calificată ca un antecontract, pentru că nu este de conceput existența unei obligații de a încheia o căsătorie. Altfel spus, libertatea de a se căsători, prin componenta ei -dreptul de a nu se căsători – face imposibilă o asemenea obligație juridică. 32Vechile noastre legiuiri, Codurile Calimach, Caragea ș i Donici au reglementat logodna ca un contract (antecontract) care obliga la încheierea căsătoriei. Ulterior, Codul civil (după modelul Codului civil francez) și apoi Codul familiei n-au mai reglementat logodna, din dorința de a da libertății matrimonial deplină consistență. Noul Cod civil consacră Capitolul I al Titlului II „Căsătoria” din Cartea a II-a logodnei, pe care o reglementează ca o situație juridică premergătoare căsătoriei. Șerbănescu Sc., Codul familiei comentat și adnotat, Editura științifică, București, 1963, pag. 57;3249

Este de remarcat faptul că logodna este expres prevăzută în unele legislații, precum Codul civil german și Codul civil elvețian. 3334Deși Noul Cod Civil nu califică expres logodna ca fiind un contract, din ansamblul reglementării s-ar putea desprinde această concluzie. Art. 266 al Noului Cod Civil definește expres logodna ca fiind „promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria”. Textul se referă expres la „încheierea logodnei”, respectiv la condițiile de fond și formalitățile logodnei. Deci logodna nu este un contract, ci un simplu fapt juridic care poate să producă cel mult efecte extrinseci căsătoriei, în special în cazul ruperii unilaterale și abusive. 4.2.1.Încheierea logodnei. Potrivit art. 266 din Noul Cod Civil: „(1) Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria. (2) Dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepția avizului medical și a autorizării organului administrative competent. (3) Încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. (4) Încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei. (5) Logodna se poate încheia doar între bărbat și femeie.” Din cuprinsul acestui text rezultă că, în ceea ce privește încheierea logodnei, condițiile de fond sunt următoarele : a) diferența de sex (ca și în cazul căsătoriei); b)îndeplinirea celorlalte condiții de fond cerute la încheierea căsătoriei. În cazul minorilor nu se cere însă avizul medical și încuviințarea instanței tutelare; Codul civil german din 1900 (art. 1297-1302) dispune că, în baza logodnei, nu se poate formula o 33acțiune pentru a obliga la încheierea căsătoriei, însă dezicerea nejustificată de logodnă dă dreptul fiecărui logodnic la restituirea cadourilor ce și le-au făcut în temeiul logodnei și la repararea prejudiciilor cauzate prin dezicere. Codul civil elvețian (art. 90-93) prevede expres că logodna nu obligă la încheierea căsătoriei, dar în 34caz de rupere a logodnei, foștii logodnici au dreptul la restituirea cadourilor, în natură sau în echivalent potrivit regulilor prevăzute pentru îmbogățirea fără justă cauză. De asemenea, logodnicul care a făcut, cu bună-credință, cheltuieli în vederea încheierii căsătoriei sau riscă să sufere o pierdere prin ruperea logodnei, are dreptul la despăgubiri, în mod echitabil,potrivit circumstanțelor.50

c) nu se impun formalități speciale pentru celebrarea logodnei. Dovada se poate face cu orice mijloc de probă. În ceea ce privește efectele logodnei, potrivit alin. (3) al art. 266 al Noului Cod Civil, căsătoria nu este condiționată de încheierea logodnei, a cărei încheiere constituie, așadar, doar o facultate pentru viitorii soți. De asemenea, potrivit art. 267 alin. (1) al aceluiași act normativ, logodna nu obligă la încheierea căsătoriei, în sensul că logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria. Observându-se a s t f e l l i b e r t a t e a o r i c ă r u i a d i n t r e v i i t o r i i s o ț i d e a s e căsători sau nu. 4.2.2.Ruperea logodnei. Oricare dintre logodnici poate rupe logodna, ceea ce echivalează cu o denunțare unilaterală a logodnei. Potrivit alin. (3) al art. 267 al Noului Cod Civil, ruperea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. De asemenea, ca și o garanție a libertății matrimoniale, potrivit alin. (2) al art. 267 Noul Cod Civil, clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă. Noul Cod civil nu prevede cazurile în care se poate rupe logodna, doar reglementează consecințele juridice ale ruperii acesteia. Ruperea logodnei poate interveni printr-un act bilateral sau printr-un act unilateral. Astfel, cum logodna are la bază acordul de voință al părților, nimic nu le impiedică pe acestea să convină ruperea logodnei. Deci părțile pot decide ruperea logodnei chiar și în cazurile în care logodna ar fi lovită de nulitate, atâta timp cât nu s-a constatat judecatorește ineficiența juridică. A nu accepta această soluție înseamnă a supune părțile la cheltuieli inutile, forțându-le să se adreseze justiției. Ruperea logodnei doar de către una dintre părți se poate face atât din motive întemeiate cât și din motive neîntemeiate.
51

În legislația veche erau considerate drept motive întemeiate: absența îndelungată a unuia dintre logodnici; condamnarea logodnicului la o pedeapsă infamantă; contractarea unei “boli rușinoase”; ”îngreunarea de către sămânța străină”; pierderea averii ș.a.. 35Drept consecință principală a ruperei logodnei, este încetarea drepturilor și obligațiilor născute din actul logodnei. Potrivit legii ,logodnicul care rupe logodna nu poate fi obligat să încheie căsătoria. Soluția este firească, întrucât logodna nu este un contract, iar consimțământul la căsătorie trebuie exprimat în mod liber. Noul Cod civil se ocupă de efectele patrimoniale ale ruperii logodnei, având în vedere două chestiuni: a) restituirea darurilor; b) angajarea răspunderii pentru ruperea abuzivă a logodnei. 36Restituirea darurilor. Potrivit art. 268 Noului Cod Civil, “(1) În cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepția darurilor obișnuite. (2) Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putință, în măsura îmbogățirii. (3) Obligația de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici.” Darurile manuale, făcute pentru a respecta un obicei social și care au o valoare modică în raport cu nivelul de trai al donatorului nu se restituie. Cadourile cu valoare mare, făcute în considerarea căsătoriei proiectate sunt supuse restituirii. Cu toate acestea, dacă ruperea logodnei a fost abuzivă, ele pot fi păstrate cu titlu compensatoriu, în contul despăgubirilor care s-ar cuveni părții obligate la restituire. 37 Dimitrie Alexandresco,Explicațiunea teoretice și practice a dreptului civil român, Editura 35Universul Juridic , p. 460-461 Cu privire la reglementarea acestei chestiuni legiuitorul roman s-a inspirit din Codul civil elvetian 36(art.91-93) si Codul civil Italian(art.80 si 81). Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept civil roman, Editura „ALL”, București, 371998, V ol. I, pag .387;52

Restituirea darurilor sau a echivalentului în bani (atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă) se va putea realiza fie de bună –voie, fie prin intermediul unei acțiuni în justiție. În acest din urmă caz, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data ruperii logodnei. Rǎspunderea pentru ruperea logodnei: Noul Cod civil reglementează expres răspunderea pentru ruperea logodnei în art. 269, astfel: “(1) Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate. (2) Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri în condițiile alin.(1).” Reclamantul trebuie să dovedească, așadar, caracterul abuziv al ruperii logodnei, culpa logodnicului pârât, precum și prejudiciul cauzat. Referitor la prejudiciu, întrucât textul nu distinge, poate fi reparat sub forma despăgubirilor atât prejudiciul material, cât și cel moral. Termenul de prescripție: Potrivit art. 270 din Noul Cod Civil, dreptul la acțiune, atât pentru restituirea darurilor, cât și în cazul răspunderii pentru ruperea logodnei se prescrie în termen de un an de la ruperea logodnei. 4.3Condițiile legale ale căsătoriei – între ajutor și piedică. Condițiile de validitate ale căsătoriei, atât sub aspectul condițiilor de fond cât și a formalităților caracteristice, au rolul de a norma instituția căsătoriei și de a îi defini esența pentru a fi conformă cu necesitățile individului pe de o parte, și cu cerințele sociale, pe de altă parte. Dintr-o anumită perspectivă, modul de îndeplinire al condițiilor, dovada îndeplinirii acestora în mod simultan și numărul cerințelor de îndeplinit sunt de natură să formuleze ideea de birocrație asociată încheierii unei căsătorii. 53

Toate condițiile necesare a fi îndeplinite pentru a fi încheiată o căsătorie valabilă reprezintă o necesitate în contextul în care căsătoria este un act juridic încheiat pe viață, prin care soții își exprimă consimțământul ca viața lor privată să fie supusă unor raporturi juridice care dau naștere la drepturi, îndatoriri și obligații prevăzute de norme legale. Îndeplinirea lor simultană sunt dovada că soții doresc încheierea unei căsătorii între ei și în același timp un test al legalității relației, pentru a fi înglobată în ansamblul societății, cu tot ceea ce implică ea. Referitor la încheierea căsătoriei, legislația este astfel întocmită încât să corespundă cu necesitățile individuale ale soților, având un caracter protectiv, în ciuda aparenței birocratice. Din acest punct de vedere, prevederile care stipulează condițiile încheierii unei căsătorii, precum și efectele juridice pe care aceasta le naște, constituie un ajutor dat direct soților și indirect, dar în principal, familiei. Perspectiva condițiilor încheierii unei căsătorii și a efectelor produse de căsătorie ca piedici este dată nu de aspectul birocratic, dar de unele omisiuni legislative, prevederi legale care intră în concurență una cu cealaltă, atribuții ale soților clasificate în altă categorie decât cea în care ar trebui să se încadreze sau exprimări folosite în actele normative care pot duce la interpretarea eronată a textelor respective. De asemenea, deși cadrul legislativ este formulat încât să acopere întreaga gamă de incompatibilități la căsătorie, unii specialiști în dreptul familiei susțin că pachetul legislativ român mai trebuie adaptat cerințelor actelor normative internaționale, pentru a nu intra în coliziune cu alte legislații. Prin omisiuni legislative se poate face referire la inexistența unei vârste maxime pentru căsătorie sau a unei limite de vârstă maxim admise între soți. De asemenea, un exemplu de ambiguitate în exprimarea actelor normative îl constituie referirea la persoane prin termenul de „soți” într-un context în care ar trebui să se exprime folosind termenii „bărbatul și femeia”. Se poate interpreta că se pot căsători și persoane de același sex, așa cum prevăd alte legislații naționate care se bazează tocmai pe această ambiguitate. Prin esența ei, obligația de informare a soților, stipulată prin art. 318 din Noul Cod Civil, ar trebui să constituie o îndatorire nepatrimonială, nu o obligație patrimonială. În aceeași manieră, comunicarea stării de sănătate a soților ar trebui să se încadreze la condiții de fond în încheierea căsătoriei, potrivit vechii reglementări, nu la formalități, conform reglementării actuale. 54

Legislația dreptului familiei privitor la încheierea căsătoriei este formulată de așa manieră încât să vină în ajutorul individului și al societății. Condițiile de validitate ale căsătoriei constituie un ajutor dat persoanelor, în particular și societății în general, pentru existența compatibilității între mediile celor două elemente: cel privat și cel public. Familia ca formă de organizare a existat din cele mai vechi timpuri, iar existența căsătoriei a depins în mod direct de familie. De aceea, piedicile la care se face referire sunt din perspectiva exclusivă a cadrului legislativ, care, datorită încercărilor constante ale oamenilor de a denatura esența unei familii, încearcă să conserve instituția căsătoriei așa cum își are natura. 4.3.1. Elemente discordante referitoare la legi Familia reprezintă pilonul principal pe care se bazează structura unei societăți. Din acest punct de vedere, raporturile de familie trebuie normate astfel încât să fie compatibile cu valorile dezirabile ale societății. De aceea, în fiecare stat există un cadru legislativ care are rolul de a legaliza relațiile familiale pentru a intra sub incidența legală în scop protectiv, dar și normativ. O condiție pentru ca relațiile de familie să intre sub incidența legilor, este încheierea căsătoriei între soți, supusă unor condiții și termene. Caracterul vast și complex specific raporturilor juridice ale soților, precum și dinamismul societății, care acceptă treptat tot mai nuanțat alte forme de trai similare căsătoriei, colaborate cu intenția legiuitorului de ține pasul și de a controla acest domeniu, dă naștere, în mod evident, unor elemente discordante din punct de vedere legislativ. Astfel, un prim element de neconcordanță între lege și actul juridic al căsătoriei este lipsa unei limite maxime de vârstă și a unei diferențe maxime de vârstă pentru soți. Scopul căsătoriei este întemeierea unei familii, conform art. 259 alin. (2) Noului Cod Civil, acest aspect implică procrearea și creșterea copiilor. În cazul persoanelor cu vârstă înaintată, acest lucru nu mai este posibil, iar în cazul în care este vorba de copiii soților din căsătorii anterioare, există rezerve în privința gospodăririi împreună a soților. Aceste elemente ne făcând obiectul unei discriminări atât timp cât au temei legal și sunt conforme cu bunele moravuri. Legiuitorul nu a abordat această problematică datorită incidenței unor legi privind discriminarea și restrângerea abuzivă a unor drepturi, colaborată cu lipsa unei prevederi internaționale specifice. Acest lucru nu ar trebui să 55

împiedice formularea unui text legislativ care să trateze corespunzător acest aspect, în deplină concordanță cu bunele moravuri în principal, și cu actele normative interne și internaționale în general. Alt aspect relevant în privința elementelor de concordanță și discordante dintre legi este situația persoanei văduve care se recăsătorește și ulterior căsătoriei se anulează hotărârea judecătorească declarativă de moarte pentru soțul din prima căsătorie. În acest caz, Noul Cod Civil stipulează, prin art. 293 alin.(2), valabilitatea celei de-a doua căsătorii și desfacerea primeia în data încheierii celei de-a doua, dacă soțul în cauză este de bună-credință. În acest caz, o soluție potrivită din punct de vedere doctrinar ar fi anularea celei de-a doua căsătorii. După cum există bună-credință pentru „soțul recăsătorit”, există bună-credință și de cealaltă parte și, în plus, respectarea principiului retroactivității nulității căsătoriei susține acest punct de vedere la nivel juridic. Alt aspect problematic îl constituie natura legilor care precizează condiția diferențierii sexuale a soților. Noul Cod Civil prevede în mod expres căsătoria dintre un bărbat și o femeie, în art. 259 alin. (1)-(2) și art. 277 alin (1), în timp ce Constituția României prevede, prin art. 48 alin (1) „căsătoria între soți”. Această situație poate constitui, pentru persoanele interesate, temei de a acționa în instanță pentru neconstituționalitatea Noului Cod Civil, care ar restrânge în mod abuziv exercitarea unor drepturi fundamentale stipulate în Constituție. Alte acte normative internaționale precum art.12 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, paragr. 1 teza I din preambulul la Convenția O.N.U., art. 23 paragr. 2 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice sau art. 16, paragr. 1, teza I din Declarația universală a drepturilor omului prevăd univoc dreptul bărbatului și femeii de a se căsători. Cu toate acestea, art. 48 alin. (1) din Constituție are prioritate de aplicare, potrivit art. 20 al aceleiași legi. Această problematică este una pur teoretică, în România neexistând precedente de acest fel. Diferențierea de sex este o condiție de fond de la care nu se poate deroga nimeni, în ciuda permisivității altor legislații naționale în acest sens. Un alt element problematic îl constituie aprobarea căsătoriei de către Ministrul Apărării Naționale în cazul cadrelor militare. Această cerință este justificată din perspectiva securității naționale, dar nu se încadrează, ca termen calendaristic, în condițiile 56

încheierii unei căsătorii. Concret, căsătoria se poate încheia la 10 zile de la data depunerii declarației de căsătorie, dar fără a depăși 30 de zile. Aprobarea ministrului nu poate veni în termen de 10 zile datorită formalităților ce se impun pentru darea acestei aprobări: întocmirea unui raport de către solicitant și înaintarea lui, ierarhic, la eșaloanele superioare până la instituția ministerială. Această situație nu reprezintă neapărat o discordanță, ci doar un inconvenient, pentru că declarația de căsătorie poate fi reînnoită, iar încheierea căsătoriei la peste 30 de zile de la data declarației de căsătorie nu o face anulabilă, dar sancționează ofițerul de stare civilă. O altă situație discordantă referitoare la legile aplicabile în dreptul familiei se referă la existența discernământului pentru un consimțământ valabil. Conform art. 276 din Noul Cod Civil, nu se pot căsători alienatul mintal și debilul mintal. Pentru a clarifica termenii de alienație mintală și debilitate mintală, art. 211 al Legii nr. 71/2011 îi definește, generând ambiguitate privind caracterul științific al legii. În primul rând, în doctrină, s-a stabilit că este alienată mintal persoana care suferă de boli psihice care îi anulează discernământul, cum ar fi oligofrenie de gradul I, schizofrenie paranoidă, debilitate mintală și tulburări de tip maniacal. Se observă cum termenul de alienație mintală, incluzându-l pe cel de 38debilitate, creează o exprimare cu caracter pleonastic al legilor analizate. În al doilea rând, în limbajul medical de specialitate, handicapul psihic este o consecință a unei boli psihice, iar art. 211 al Legii nr. 71/2011, în încercarea de a defini alienația mintală și debilitatea mintală, pune semnul egalității juridice între boală și handicapul pe care îl provoacă. Din punct de vedere al consecințelor juridice pe care le provoacă, atât legea menționată cât și Noul Cod Civil, este irelevantă modalitatea actuală de formulare. Necesitatea modificării textelor respective derivă din caracterul intrinsec al legilor, bazate pe fundamente științifice. Un alt aspect ambiguu din punct de vedere legal este schimbarea numelui de familie în timpul căsătoriei. Art. 311 din Noul Cod Civil prevede că un soț își poate schimba numele de familie în timpul căsătoriei pe cale administrativă doar având consimțământul celuilalt soț. Același cod prevede, prin art. 473 alin. (4), că dacă un soț este adoptat și poartă un nume comun cu celălalt soț, poate lua numele adoptatorului numai cu consimțământul celuilalt soț. Legea nu prevede cazul în care, deși căsătoriți, soții poartă Teodor Bodoașcă, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Iulian Maftei, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, 38București, 2013, p.54.57

nume diferite. Această omisiune este de natură să creeze confuzii privind prioritatea de aplicare a articolelor Noului Cod Civil, orice decizie luată în acest sens neavând consistență din punct de vedere legal. O altă situație de incompatibilitate privind încheierea căsătoriei îl constituie sfera limitată a situațiilor catalogate vicii de consimțământ. Art. 298 din Noul Cod Civil stabilește că viciile de consimțământ sunt dolul, eroarea și violența. Încheierea căsătoriei se face pe baza exercitării unui drept fundamental, în deplină cunoștiință de cauză, pe baza consimțământului. Concret, o persoană se căsătorește pentru că așa consimte, pe baza informațiilor și faptelor în legătură cu partenerul pe care le consideră necesare într-o căsnicie. Prin formularea art. 298 al Noului Cod Civil, se omit unele situații care ar trebui considerate vicii de consimțământ și pot anula căsătoria. De exemplu, nu constituie viciu de consimțământ eroarea privind starea materială a partenerului, vârsta acestuia sau existența unor trăsături, calități sau însușiri. Aceste aspecte sunt relevante în lumina jurisprudenței dreptului familiei, pentru că pot determina o decizie, afectând consimțământul în mod direct, persoana fiind liberă să se căsătorească după propriile preferințe și standarde. Art. 2586 al Noului Cod Civil prevede, în cazul căsătoriei cu elemente de extraneitate, că încheierea acesteia este reglementată, ca și condiții de fond, de legislația țării unde se oficiază. În cazul existenței unor impedimente neprevăzute de legislația română, acestea se vor înlătura dacă se oficiază căsătoria pe teritoriul României și unul din viitorii soți are cetățenia română. Această prevedere este una discriminatorie privind dreptul persoanei de a se căsători în mod liber. De exemplu, dacă doi cetățeni străini sau apatrizi se stabilesc în România, fără a avea dublă cetățenie, și doresc să se căsătorească, să întemeieze o familie în România, nu o pot face. În acest sens, poate un cuplu chinez dorește să aibe mai mulți copii, iar politica statului lor este restrictivă în acest sens din anul 1979. De asemenea, dacă un cuplu străin consideră că legislația română le este mai favorabilă din punct de vedere familial, ar trebui să aibe libertatea să se căsătorească în România până la obținerea cetățeniei române. Bineînțeles, această problemă trebuie condiționată de o eventuală ședere în România, obținerea ulterioară a cetățeniei și întemeierea unei familii în țară. Altfel, se pot 58

încheia căsătorii între cetățeni străini de către misiunile diplomatice române, după condițiile române, generând un haos legislativ prin coliziunea și întrepătrunderea efectelor juridice ale legislațiilor concurente. Problematica, în acest caz, ar trebui abordată de maniera înlăturării caracterului discriminatoriu al articolului respectiv și armonizării situației cu actele normative în vigoare. De asemenea, prevederile art. 317 din Noul Cod Civil, privind independența patrimonială a soților, sunt de natură să genereze controverse. Astfel, cu titlu de noutate în actuala reglementare a dreptului familei, soții pot încheia acte juridice unul cu celălalt. Ambiguitatea derivă din posibilitatea încheierii de acte juridice cu bunuri din comunitate între soți, legea nefiind restrictivă în acest sens. În cazul regimului separației de bunuri, nu ar mai exista această neclaritate. Un exemplu de consecințe ar fi că, pentru ca unele bunuri comune să nu vină în tangență cu acțiunea de urmărire a bunurilor, acestea se pot transfera din patrimoniul comunitar în cel personal al unui soț, aceste acte având tentă evazivă de la îndeplinirea unor obligații externe comune. Un alt articol din Noul Cod Civil care generează controverse este art. 360, privind statutul bunurilor în cazul regimului matrimonial al separației de bunuri. Alin. (2) prevede condițiile de lichidare a acestui regim matrimonial. Astfel, dacă prin convenție matrimonială nu s-au stipulat clauze privind calcularea creanței de participare, atunci aceasta va reprezenta jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții nete și va fi datorată de către soțul a cărei masă de achiziții nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură. 39Aceste aspecte legale care se bazează în principal pe achiziții în lichidarea regimului matrimonial al separației de bunuri pot fi proprii unui al patrulea regim matrimonial, cel al „achizițiilor”, în condițiile în care în România există trei regimuri matrimoniale. Lichidarea regimului matrimonial al separației de bunuri ar trebui făcută în măsura împărțirii bunurilor între soți, astfel: bunurile proprii le revin, bunurile comune pe cote-părți se împart în funcție de valoarea cotelor respective. Un alt exemplu de incompatibilitate legală cu natura încheierii căsătoriei îl constituie momentul încheierii acesteia. Conform art. 289 al Noului Cod Civil, momentul căsătoriei este considerat cel în care ofițerul de stare civilă îi declară pe soți căsătoriți. Referirea „căsătoria liber consimțită” din art. 258 alin. (1), colaborată cu definiția Art. 360 alin. (2), Codul civil, 2013.3959

căsătoriei în art. 259 alin. (1) conduc la premisa că momentul căsătoriei este cel al exprimării consimțământului, în cadrul formal de rigoare. Prin prevederile art. 289 al aceluiași act normativ, s e p o a t e d a n a ș t e r e l a s i t u a ț i a când sunt îndeplinite în mod simultan toate condițiile de fond și de formă pentru încheierea unei căsătorii valide, dar ofițerul de stare civilă, din motive subiective sau obiective, refuză să declare căsătoria. Acest exemplu este unul pur teoretic, fără precedent în practica judiciară, dar consider că poate fi folosit pentru a nuanța discrepanța între spiritul unui act juridic și cadrul legislativ care îl reglementează. Alt element discordant refritor la articolele Noului Cod Civil din secțiunea rezervată căsătoriei îl reprezintă concurența articolelor 317, 318, 327 și 341. Art. 327 îndreptățește soții să uzeze în mod liber de veniturile din profesie, fără să încalce obligațiile ce le revin la cheltuielile căsătoriei. În concordanță cu această prevedere, art. 317 permite soților crearea de depozite bancare de care să se folosească liber, fără consimțământul celuilalt soț. Prevederile art. 341 vin în contradicție cu celelalte două articole, clasificând veniturile din profesie drept bunuri comune. O prioritate de aplicare a legii există, pentru că formulările art. 317 și 327 sunt cu caracter de generalitate, pe când dispozițiile art. 341 se adresează unei situații specifice și capătă, din punct de vedere doctrinar, prioritate de aplicare. Art. 318 susține indirect prevederile art. 341, atribuind soților dreptul la informare cu privire la veniturile celuilalt soț. Textul nu face referire dacă un soț neglijează cheltuielile căsătoriei sau interesele familiei, mai mult, îl îndreptățește pe soțul solicitant să se adreseze instanței de tutelă pentru a intra în posesia informațiilor solicitate, cu documentele justificative de rigoare. Acest lucru intră foarte clar în concurență cu art. 317 și 327 privind disponibilitatea soților de a se folosi de veniturile din muncă sau de a crea și uza de depozite bancare. Art. 317 și 327 au incidență completă în cazul regimului matrimonial al separației de bunuri. Referirea art. 318 alin. (4) la „soțul reclamant” l-ar transforma pe acesta în „pârât”, după terminologia judiciară, ceea ce nu este cazul în cadrul acestui articol. Toate aceste neconcordanțe ale Noului Cod Civil, fie că este vorba de omisiuni, concurență în aplicarea diferitor articole, ambiguitate sau deficit de exprimare, pot fi îmbunătățite prin soluții legislative specifice. Existența unor astfel de erori poate fi 60

considerată admisibilă în condițiile mediului social actual, caracterizat de procesualitate și dinamism și în condițiile complexității și interdependenței domeniilor de drept în general. În materie de soluții legislative la toate categoriile de probleme existente, din punctul de vedere al unui individ care desfășoară activități de cercetare în domeniu, actuala reglementare a dreptului familiei corespunde cerințelor individuale și sociale. Acest lucru trebuie precizat mai ales în condițiile unei recente transformări, când pachetul legislativ al Codului familiei a fost înglobat în secțiuni special rezervate din Noul Cod Civil în anul 2013, cu modificările și completările de rigoare. CONCLUZII Căsătoria este o unitate legalizată prin care două persoane, de obicei de sexe diferite, s-au decis să întemeieze o familie, să trăiască și să-și împartă veniturile și bunurile materiale în comun. Prin actul căsătoriei creând o relație de rudenie între familiile persoanelor implicate. Instituția căsătoriei este extrem de importantă, fiind proba legală privind întemeierea și funcționarea unei familii. Fără încheierea unei căsătorii, nu se creează raporturi de familiei.Dreptul persoanei de a se căsători se exercită liber și gratuit, atât potrivit legislației naționale cât și conform actelor normative internaționale. Însă cum România este un popor creștin, majoritatea optează și pentru celebrarea cununiei religioase, urmate de petrecerea pentru sărbătorirea nunții, ceea ce face ca acest lucru să fie amânat datorită cheltuielilor relativ ridicate asociate petrecerii de după încheierea căsătoriei civile cât și a celei religioase. Pentru poporul român acest lucru este un moment de referință în viață, ceea ce duce la dorința de a începe oportun o altă etapă a vieții, conform tradițiilor, normelor sociale și nevoilor spirituale. Familia reprezintă nucleul relațiilor sociale actuale, pot însemna baza educației individului, nivelul de cultură și calitatea educației a unei societăți. Întemeierea unei familii și încheierea unei căsătorii au anumite caracteristici de compatibilitate, din punct de vedere legislativ cu prevederile legale ale statului. Referitor la dreptul persoanei de a se căsătorii, încheierea căsătoriei și raporturile juridice specifice, există articole cu caracter de lege, legi, convenții care le stipulează expres. 61

De exemplu, dreptul bărbatului și al femeii de a se căsătorii în mod liber, este garantat de art. 259 alin. (2) din Noul Cod Civil, cu mențiunea că în Constituție nu se prevede acest drept fundamental, fiind doar dedus indirect din cuprinsul art. 48 alin. (1), dar și de alte acte normative internaționale care îl reglementează, cum ar fi: în art. 12 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în art. 23 paragr. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în paragr. 1 teza I din preambulul la Convenția O.N.U. și în art. 16 paragr. 1 teza I din Declarația universală a drepturilor omului. Aceste acte normative stipulează, intr-o formă sau alta, că efectul primordial și necesar al încheierii căsăstoriei este crearea unei familii. Începând cu anul 2013, legislația românească a exclus codul familiei, introducând majoritatea normelor care reglementează raporturile de familie în conținutul art. 258-534 din Noul Cod Civil. Articolele care precizează condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt 271-277 Noul Cod Civil, iar formalitățile intră în conținutul art. 278-292 Noul Cod Civil. Nulitatea căsătoriei este reglementată de art. 293-306 al aceluiași act normativ, drepturile și îndatoririle nepatrimoniale sunt prevăzute în art. 307-311, iar 312-372 sunt destinate drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale soților. În cuprinsul Noului Cod Civil mai există articole incidente căsătoriei, cum ar fi art. 483 privind autoritatea părintească, art. 516 privind obligația de întreținere, art. 970 privind vocația soțului supraviețuitor, precum și art. 1031 privind revocabilitatea actelor de donație între soți. Se vede cun Noul Cod Civil este partajat și compartimentat conform nevoilor de lucru al organelor legislative, judiciare dar și potrivit cerințelor oricărei persoane fizice pentru a putea avea acces la informație. Pentru o condiție optimă într-o căsătorie Noului Cod Civil îi se alătură Legea 217/2013 privind abuzul în familie, Legea 114/1996 privind locuința familiei, art. 32 alin. (1) din Legea 119/1996 privind consimțământul la căsătorie. Aceste acte fiind enumerate succint, enumerând doar pe cele care țin strict de baza legală care constituie apanajul căsătoriei și încheierea acesteia, întreaga legislație a familiei presupunând și legături ale dreptului familiei cu alte ramuri de drept cum ar fi cel constituțional, administrativ, penal, procesual penal sau procesual civil. 62

În domeniul căsătoriei au apărut unele erori, fie că e vorba de omisiuni sau contradicție de articole, au consecințe privind efectele juridice, iar acestea trebuie a fi soluționate pentru a optimisa sistemul legislativ care normează domeniul căsătoriei. •Prevederea art. 293 alin. (2) potrivit căreia, în cazul declarării morții unuia dintre soți, pe cale judecătorească, iar soțul văduv se recăsătorește, dacă se revocă hotărârea declarativă de moarte și ambii soți sunt de bună-credință, rămâne valabilă cea de a doua căsătorie, soluție contestată de doctrină, care prevede că ar trebui să fie valabilă prima căsătorie. •Art. 276 din Noul Cod Civil se referă la lipsa de discernământ a unei persoane alienate mintal sau debile mintal, iar art. 211 al Legii nr. 71 din 2011 definește aceste persoane ca având „o boală psihică sau un handicap psihic”. În terminologia medicală de specialitate, debilitatea mintală este o formă a alienației mintale, iar handicapul psihic este o consecință a unei boli psihice. Fără să aibă consecințe juridice, aceste articole ar trebui reformulate, pentru a evita caracterul pleonasic al art. 276 și pentru a fundamenta științific art. 211 din legea respectivă. •Referitor la viciile de consimțământ, stipulate prin art. 298, consider oportun ca Noul Cod Civil să reprezinte viciul de consimțământ prin eroare și situațiile de manipulare privind starea materială, vârsta și calitățile unui soț, pentru a obține consimțământul celui de-al doilea. Culpa este și a soțului indus în eroare, fiind greu de imaginat că înainte de căsătorie nu și-a format unele convingeri bazate pe probe în legătură cu celălalt soț. Totuși, din punct de vedere doctrinar, soluția se impune în contextul în care, deținând informațiile ascunse, celălalt soț nu și-ar fi dat consimțământul. •Neprecizarea unei limite de vârstă pentru încheierea căsătoriei și a unei limite de vârstă între soți, are consecințe nefaste atât în cadrul relațiilor de familie, cât și privind procrearea, opinia publică și imaginea instituției căsătoriei în ansamblu. O soluție în acest sens ar putea fi introducerea, prin Noul Cod Civil sau pe altă cale, a unei astfel de limite, cu precizarea ca formularea legală să fie în concordanță cu celelalte ramuri de drept privind discriminarea. •Diferențierea de sex, deși stipulată de Noul Cod Civil, nu este prevăzută în mod expres în Constituție, fapt ce dă naștere la controverse privind constituționalitatea Noului Cod Civil. Această problemă ar putea fi relevantă în condițiile în care unele legislații 63

naționale permit căsătoria între persoane de același sex, în ciuda prevederilor multor acte normative internaționale care formulează clar expresia „bărbatul și femeia” asociat dreptului persoanei de a se căsători. Așteptăm modificarea legii în acest sent. •Referitor la numele de famile, în lumina jurisprudenței relațiilor în căsătorie, caracterizate prin unitate, acesta ar trebui să fie comun ambilor soți. De asemenea, în cazul schimbării numelui de familie pe cale administrativă, modificarea ar trebui să fie comună pentru soți. În cazul în care un soț este adoptat, se pune problema dacă să ia sau nu numele adoptatorului, creându-se astfel un concurs privind aplicarea art. 311 și 473. În acest sens, consider că este oportună completarea Noului Cod Civil cu mențiuni privind prioritatea de aplicare a articolelor sale care generează contradicție sau ambiguitate. •Aceeași soluție legislativă se impune în cazul concursului art. 317, 318, 327 și 341 din Noul Cod Civil. Potrivit art. 327, veniturile din profesie pot fi folosite în mod liber de către soți. În aceeași măsură, art. 317 le dă dreptul de a crea și dispune independent de depozite bancare. Art. 341 vine în contradicție cu aceste articole, clasificând veniturile din profesie bunuri comune, iar art. 318 obligă soții la informare privind veniturile din muncă. Conjunctura de trimitere specială la venituri a art. 341 îi conferă prioritate de aplicare, celelalte articole menționate având caracter general. Pentru evitarea confuziei, pe lângă soluția deja sugerată, mai există alternativa unui alineat suplimentar în cadrul art. 317 și 327, și anume că acestea sunt aplicabile numai în regimul matrimonial al separației de bunuri sau dacă prin clauză la convenția matrimonială s-a stabilit în acest fel. •Art. 317 alin. (1) din Noul Cod Civil prevede, cu caracter de noutate în legislația română, dreptul soților de a încheia acte juridice unul cu celălalt. Oportun ar fi o prevedere legislativă sau modificarea alineatului respectiv de maniera de a interzice încheierea actelor juridice între soți care au ca obiect bunuri comune. Dacă totuși, soții doresc plasarea respecivelor bunuri în patrimoniul unuia din ei, pot realiza acest lucru prin modificarea convenției matrimoniale sau a regimului matrimonial în timpul căsătoriei, legea fiind permisivă în acest sens, prin art. 369 din Noul Cod Civil. •Conform art. 289, momentul încheierii căsătoriei este cel în care ofițerul de stare civilă declară căsătoria încheiată. Prin reducere la absurd, există posibilitatea ca ofițerul de stare civilă să nu declare căsătoria încheiată, din motive subiective, chiar și în condițiile îndeplinirii tuturor condițiilor legale de validitate. Pe lângă acest aspect, 64

căsătoria se întemeiază pe consimțământul soților, nu pe declarația ofițerului de stare civilă, care este de fapt, o formalitate. •Referitor la raporturile nepatrimoniale și patrimoniale dintre soți, Noul Cod Civil le structurează ca „îndatoriri” nepatrimoniale și „obligații” patrimoniale. Potrivit art. 36, alin. (4) teza I din Legea nr. 24/2000, acești termeni au înțelesul curent din limba română, DEX-ul definind îndatorirea prin obligație și invers. Fără să aibe efecte juridice, acest 40aspect ar trebui înlăturat, pentru a nu crea confuzie în interpretare. Sugestii previzibile sunt fie definirea înțelesului celor doi termeni din punct de vedere juridic, fie folosirea unui singur termen sau a ambilor în exprimările legale referitoare la căsătorie. Cu toate acestea, actuala prevedere legislativă este conformă cu necesitățile individuale și sociale. Iar ca fiecare sistem mecanic care suportă îmbunătățiri până la randamentul maxim, așa și cadrul legislativ care reglementează căsătoria poate fi îmbunătățit până la punctul optim.
Teodor Bodoașcă, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Iulian Maftei, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, 40București, 2013, p. 69.65