INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………. CAPITOLUL I: SPECIFICUL SIMBOLISMULUI… [608574]

CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL I: SPECIFICUL SIMBOLISMULUI TEORETIC………………….

CAPITOLUL II: BACOVIA – O ISTORIE A RECEPTĂRII………………………..

CAPITOLUL III: ARTĂ POETICĂ BACOVIANĂ………………………………………

CONCLUZII …………………………………………………………………………………….. ……….

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………

Introducere

Lucrarea de față își propune să fie o încercare de investigare și d e sinteză a
ccea ce înseamnă fenomenul literar bacovian.
Creația bacoviană este fascinantă. Poate transmite stări de melancolie și
angoasă, dar în același timp, captivează prin simplitate, prin transparența semnificațiilor,
prin măiestria cu care sunt țesute poemel e, adevărate capodopere și bijuterii muzicale.
Lucrarea este structurată pe mai multe capitole: Capitolul I –Specificul
simbolismului teoretic , Capitolul II –Bacovia – o istorie a receptării , Capitolul III –
Artă poetică bacoviană și Concluzii.
În primul capitol am încercat să investighez istoricul apariției și dezvoltării
simbolismului. Vreme îndelungată simbolismul a fost perceput în poezia română în plan
general, într -un orizont mai relaxat, fără a corela mișcarea literară europeană cu
insiste nța căutare a unor caracteristici esențiale, comune specificului unei poezii
regionale. Polemica dintre tradiționaliști și moderniști, proprie tuturor literaturilor, nu s –
a axat la noi pe autohnizarea în mediul cultural a unui curent înnoitor, cum ar
simbo lismul, sau a derivatului său – bacovianismul.
Simbolismul și bacovianismul sunt termeni sinonimici în multe privințe.
Limbajul folosit de simboliști este acela al semnificațiilor încorporate în simboluri
revelatorii. Jean -Nicolas Arthur Rimbaud invită poe tul modern să viziteze nevăzutul,
neauzitul, nepipăitul și nemirosibilul, pentru a putea reinventa poezia. George Bacovia o
reinventează, impunând -o să coboare în micul „ infern ” al existenței curente. Bacovia
devine un simbol cultural, un univers aparte, care iluminează, susține și poate modifica
atât realitatea cât și literatura .
În al doilea capitol am realizat o trecere în revistă a reacțiilor cerecetătorilor
operei bacoviene. Am urmărit în ce măsură dinamica receptării critice a confirmat
valoarea cr eației bacoviene, pentru că nu numai critic a elogioasă, dar și cea negativă l-
au menținut în atenția publicului.
În numeroase studii, Baco via a fost considerat de unii si mbolist ( Lovinescu ),
de unii romanti c ( P. Constantinescu ), expres ionist ( Ov. Croh mălniceanu ), de alții
existenți alist ( Dinu Flămând ), de alții precursor al teatrului absurdului și
postmodernismului ( Marian Popa, Mircea Cărtărescu ) sau decadent ( V. Fanache ). În

ciuda etichetărilor de tot felul a poetului, faptul incontestabil est e unicitatea sa, Bacovia
fiind u n fenomen distinct în literatura română.
Al treilea capitol „Artă poetică bacoviană” este dedicat analizei stilistice a
versurilor bacoviene. Am evidențiat frecvența procedeelor mecanice și importanța lor în
structura poezie i. Repetiția se constituie într -un instrument special de sporire a
semnificațiilor poetice. Ea conturează o arhitectură aparte, semnificativă, cu urmări în
dezvoltarea ideii poetice, care nu poate fi ignorată. Repetiția, ca procedeu specific al
poeziei bac oviene revine mereu asupra unei idei fundamentale sau a unui cuvânt pentru
a-l sublinia, a -l întări obsesiv. Prin inventarul figurilor de stil rezultă că poezia lui
Bacovia este o operă de excepție, de surprinzătoare vibrație interioară.
Tot în acest capito l am reliefat temele și motivele întâlnite în opera bacoviană
și universul în care poetul trăiește.
Poezia bacoviană, inedită în epocă și controversată, respinsă de unii critici,
datorită modernității discursului liric este și astăzi uimitoare prin interes ul pe care -l
stârnește, dar și prin puterea ei de reînnoire, de fascinație.
Bacovia, în ciuda diferitelor clasi ficări și incadrări într -un cur ent sau altul, într –
o formula sau alta, aparține categoric simbolismului și sec. XX, atât prin noutatea
tematică ș i stilistică, cât și prin calitatea limbajului poetic.
Într-un interviu cu I. Valerian, poetul mărturisește că poezia reprezintă un fel
de joc cu viața, un joc periculos în care poți, de multe ori să pierzi: „ Din jocul de -a
poetul nu poți ieși niciodată t eafăr. Mulțimea își trăiește viața în felul ei, și face bine.
Cine trece dincolo își arde aripile, își scurge tot sângele.”1
Capitolul final al lucrării „Concluzii” urmărește nu doar să sintetizeze cele
parcurse în lucrare, ci să și deschidă noi posibilită ți de lectură.
Investigația de față își revendică o justificare pe cât de simplă, pe atât de clară:
cu toate că despre opera lui Bacovia s -au scris până în momentul de față o duzină de
volume și câteva mii de studii și articole, o cercetare sistematică și integrală a concepției
critice bacoviene , cred că nu există încă. De altfel, o asemenea afirmație se poate
verifica prin parcurgerea bibliografiei de specialitate.
Lirica bacoviană a devenit în epocă o referință obligatorie pentru poeții
aparținând diverse lor tendințe literare. Alexandru Macedonski, Ovid. Desunșianu, Ion
Vinea, Ion Pillat, Adrian Maniu etc. și pentru criticii animați de diverse idealuri estetice:
Mihail Dragomirescu, N. Dadidescu, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu. Vladimir
Streinu, George Căl inescu etc.

1 George Bacovia, Opere, București, Editura Fundației Culturale Române, 1994, p. 394.

Individualizarea lui Bacovia este foarte pronunțată. El a scris atât versuri cât și
proză. În faze diferite ale creației sale, autorul a fost eminescian, clasicizant, decadent,
simbolist. Dar o parte definitorie a operei sale dovedește o litera tură pentru care singurul
termen adecvat este cel de bacovianism.
Bacovia este creatorul unei atmosfere lirice proprii, fără precedent în literatura
națională și fără termen de comparație cu alte literaturi. El descrie infernul care, pentru
el, este infern ul unei vieți în continuă deriziune.
Motivul ce a determinat alegerea acestei teme este strâns legat de actualitatea
de necontestat a liricii bacoviene. Autorul surprinde și acum, fascinează prin opera sa
care aduce în literatura română, o expresie nouă, c u totul diferită la început de secol XX,
de literatura autohtonă, o operă bogată în semnificații și surprinzătoare prin construcții.

CAPITOLUL I
SPECIFICUL SIMBOLISMULUI TEORETIC

“Orice fază nouă în evoluț ia artei corespun de decrepitudinii senile a
sfarș itului secolului an terior. Acest lucru se datorează faptului că orice manifestare de
artă ajunge să se epuizeze; din copie în copie, din imitație în imitaț ie, ceea ce a fost plin
de prospeț ime se usuca, ceea ce a fost nou ș i spontan devine comun .”2
Principiul enunțat de Jean Moréas stă la baza simbolismului care urmarește o
reînnoire a formelor culturii. Așadar, simbolismul se defineș te ca un curent artistic,
afirmat la sfârșitul secolului al XIX -lea, î n Franta c a o triplă reacție la: romantism,
parnasianism ș i naturalism.
Reprezentanț ii de seama ai simbolismului european sunt: Charles Baudelaire,
Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stephane Mallarmé, Rene Ghil, Gustave Kahn, etc. Cu
toate ca acest curent s -a dezvoltat in Franta, multi dintre reprezentantii sai sunt straini:
Jean Moreas, Stuart Merrill, Viele Griffin.
În România, susțină torii acestui curent literar sunt : Alexandru Macedonski,
George Bacovia, Ion Minulescu, Ovid Densusianu, Stefan P etica, etc.
Noțiunea de „simbolism” a fost pusă in circulatie î ncepand cu anul 1886
datorită articolului publicat de Jean Moreas , “Le Symbolisme”.
În articolul manifest „Le Symbolisme”, Jean Moreas precize ază, într -un mod
poetic, contribuția câtorva r eprezentanți de seamă ai simbolismului: “ Să spunem, deci,
că Charles Baudelaire trebuie considerat precu rsorul veritabil ai actualei mișcă ri;
domnul Stephane Mallarme este așezat în categoria misteriosului ș i inefab ilului;
domnul Paul Verlaine a înfrânt î n numele onorii sale, crudele obstacole ale versului, pe
care degetele prestigioase ale domnu lui Theodore de Banville le -au îmblânzit î n
prealabil ”3.
Charle s Baudelaire se situează la ră scrucea dintre marele drum al
romantismului, drum încă secundar al pa rnasienilor și al celui abia schiț at al
simbolismului. El a condamnat hotărâ t aspectele cele mai caracteristice ale
romantismului, parnasianismului ș i a realismului.

2 Phillippe van Tieghem, Marile doctrine literare în Franța , Cap.III, – Baudelaire teoreticinan
al artei ,Ed.Univers,Buc.,1972, p.256.
3 Jean Moreas,articolul Le Symbolisme publicat în Suppliment litteraire la Le Figaro ,1886.

C. Baudelaire a încercat să întocmească o teorie a frumosului – însă a realizat
că în mă sura în care artiș tii s-ar supune teoriilor, frumosul ar risca să dispară . El insista
frecvent asupra ideii că „Frumosul este intotdeauna bizar”4, pentru că frum usețea este
intim legată de mediul care a produs -o.
Marcel Raymond5 percepe mișcarea simbolistă ca o artă de sine stătă toare, ca
urmare a volumului “ Florile raului ” a lui C.Baudelaire. Acest creator este perceput ca
un “punct cardinal” al literaturii franceze simboliste, datorită predispoziției sale duale
spre artă ș i vizionarism.
Paul Verlaine, a scris în 1871 -1873 poezia “Artă poetică” în semn de reacție
împotriva idealului parnasian. În concepț ia sa, poezia trebuie să se apropie mai mult de
muzică, decât de pictură sau sculptură . Ca si muzica, ea trebuie să suger eze, nu să
“zugrăvească sau să figureze linii ori forme; forța poetică rezidă din ambiguitatea
cuvâ ntului ”6.
Opera “ Un anotimp î n Infern ” de Arthur Rimbaud, scris in 1873, propune o
metodă poetică mai îndrăzneață decât cea a lui P.Verlaine, însă a neglijat să o aplice,
lăsând cale deschisă tuturor utiliză rilor elementelor ei.
Rimbaud considera că “ Nicicâ nd verbul n -a pretins cu mai multă îndrăzneală
să-și regăsească funcț ia lui divină ”7. Așadar, în ceea ce privește contribuț ia acest ui
creator, el accentua ideea că formele verba le poseda puterea de a schimba înțelesul unui
cuvânt ș i de a -i crea un nou aspect. Însă acest text nu a fost cunoscut decât în 1892,
cînd poezia franceză a asimilat teoria lui Rimbaud.
Poetica lui Step hane Marllame poate fi depistată î ntr-un scurt poem “ Întregul
suflet rezumat ” în care autorul sfătuiește pe poet să excludă “ realul pentru că e
josnic ”8.
În continuare elementele esenț iale ale doctrinei mallarmeene le găsim î n
volumul “ Divagati i”, în care se află reunite diverse articole și extrase din conferinț e.
Doctrina lui S. Marllam e conține trei elemente distincte și uneori
contradictorii – cuvântul sau versul în sine au o valoare muzicală proprie; obiectul nu
este desemn at doar printr -o imagine abuzivă, ci este ș i sugerat printr -o serie de
elemente; materia poemului este o idee, ad ică o noțiune abstractă, intelectuală sau
emotivă . Aceste trei puncte stau la baza poeziei moderne.

4 Phillippe van Tieghem, Marile doctrine literare în Franța , Cap.III, – Baudelaire teoreticinan
al artei ,Ed.Univers,Buc.,1972, p.253.
5 Idem ,p.257.
6 Idem ,p. 268.
7 Ibidem.
8 Idem , p.69

În ceea ce conțin mai nou ș i mai original, do ctrinele acestor creatori poartă î n
sine germenele teoriei simboliste.
Simbolismul a avut p ropriile mijloace de exprimare și sugestie și a îndeplinit în
istoria universală un rol ce nu poate fi înțeles fără cercetarea acestui curent î n
specificitatea lui.
Termenul de „simbolism” provine din cuvântul grecesc „symbolon”, intrat în
limbă prin filieră franceză. Simbolul este un substitut, el înlocuiește expresia directă,
vorbirea națională, mediind cunoaște rea pe calea analogiei și a convenției. O dată cu
evoluția limbajului, simbolul a devenit tot mai complex, folosindu -se în toate domeniile
culturii, iar în literatură este un mod de constituire a imaginii artistice.
Simbolismul a fost mai întîi o mișcare l iterară, apoi artistică, care a reunit un
număr mare de scriitori și artiști din întreaga lume, în baza unui program estetic bine
conturat. Grație caracterului său cosmopolit, simbolismul, francez la origine, avea să
cucerească toată Europa și America, cea spaniolă ca și cea anglo -saxonă.
Această mișcare a fost de esență și de expresie franceză, dar la ea au participat
chiar de la început străini: greci ca Jean Moréas, pseudonimul lui Papadiamantopulos,
flamanzi ca Rodenbach, Maeterlink, Verhaeren, Max Elskamp, Albert Mockel și Van
Lerberghe, anglo -saxoni ca Stuart Merrill și Francis Viele -Griffi, evrei ca Gustave
Kahn, spanioli ca Armand Godoy și mulți alții, printre care trebuie citată opera realizată
și în limba franceză a italianului Gabriele D’Annunzio, a englezului Oscar Wilde și a
românului Alexandru Macedonscki (colaborator la una din primele reviste ale
curentului, (La Wallonie)”.
La această lista, mai trebuie alăturate numele rușilor Blok, Briusov, Belâi,
Esenin, ale englezilor Yeats și Eliot, ale austriecilor Trakl (simbolist și expresionist),
Rilke, ale spaniolilor Dario și Machado, ale italienilor Montale, Ungaretti și mulți alții.
Acest curent literar a apărut pe la 1880, ca o reacție împotriva poeziei prea
retorice a roman ticilor, precum și împotriva impersonalității reci a poeților parnasieni.
Școala parnasiană activă în Franța de prin 1866 tot ca o reacție împotriva
romantismului.
Cu 14 ani mai târziu, simbolismul european opune parnasienilor dorința de a
reintegra în po ezie sensibilitatea, visul, „ideea”, recurgând la simbol; versul, în loc sa
exprime idea continuta, trebuia s -o sugereze numai. Limbajul folosit de simboliști este
acela al semnificațiilor încorporate în simboluri revelatorii. Nu întâmplător poezia
sensibi lității pure a fost apanajul simbolismului, curent literar care a provocat o
revoluție în expresia poetică.

Pentru simboliști, poezia este prototipul artei. Obiectivul poeziei simboliste îl
constituie stările sufletești nelămurite, confuze chiar, transmis e pe calea sugestiei și nu a
explicației.
Teoreticienii simbolismului afirmau cum că arta adevarată este întotdeauna de
neînțeles, odată înțeleasă, ea încetează de a fi artă pură. Poeții simboliști se deosebeau
între ei prin procedeele formale utilizate: d acă francezul Mallarmé cultiva un vers
ermetic, enigmatic, punând mare preț pe efectele sonore, rusul Blok tuna și detuna ca o
revoluție, iar belgianul Rodenbach cânta tîrgurile nordice ploioase și cețoase.
Mișcarea simbolistă în spațiul cultural european conține o art ă conceptual ă,
bazată pe sensibilitate care va înlocui curentele precedente. To ți simboli știi au
beneficiat de pe urma formulei „ignoramus et ignorabimus” a lui Du Bois -Raymond, de
„incon știentul” lui N. Hartmann, de „incogniscibilul” lui H. Spencer9. Cunoa șterea,
susțin ei, se love ște de limite de netrecut, esen ța realit ății nu se las ă dezv ăluită
niciodat ă10.
Teoria lui Remy de Gourmont, care neag ă orice realitate sau materie, a c ărei
cunoa ștere este exclus ă a priori, devine un adev ărat crez l iterar despre lipsa de unitate în
interiorul curentului simbolist: „Asemenea romantismului, mi șcarea simbolist ă a fost
sfâșiată de tendin țe profund contradictorii, motiv pentru care s -a și descompus curând în
mai multe curente: expresionism, futurism, unan imism, suprarealism etc. Sub aspectul
conținutului, ca și al stilului, exist ă vizibile diferen țe, mai întâi, între „simboli ști” și
„decaden ți”.11
„Simboli știi”, cu tendin ța lor de a evada din real, de a aboli realitatea, se
apropie de principiile estetice ale „decaden ților”, vrând s ă facă o poezie în care
sonoritatea și culoarea” cuvintelor s ă facă un tot întreg12. Aceste idei ne trimit la:
sincretism, Necunoscut, Infinit, Absolut, Eternitate, Idealitate, Invizibil și Impalpabil
etc. Elemente cu adev ărat noi , aduse în lirica mondial ă de premerg ătorii curentului –
Verlaine, Rimbaud, Cros, Laforgue, Verhaeren, Brusov, Blok, Belâi, Ady, ș.a. – răspund
unor tendin țe inovatoare reale.
Simbolismul a produs o estetic ă nouă, el nu reprezint ă un curent codificat de
dogme fixe, asemenea clasicismului, și este incompatibil cu decaden ța care presupune
imita ție, epigonism. La o astfel de concluzie ajung nu numai teoreticienii enumera ți mai

9 George Bădărău , Simbolismul , Iași, Institutul European, 2005, p. 12.
10 Lidia Bote, Simbolismul românesc , București, Editura Pentru Literatură, 1966, p. 23 -25.
11 Remy de Gourmont. Le livre de Mesques, Paris, Me rcure de France, 1923 , p. 59.
12 Joseph Acquisto, French Symbolist Poetry and the Idea of Music ,Ashgate Publishing Co.,p.18

sus, plus nume de notorietate ca Marcel Raymond, Umberto Eco, Todorov Tzvetan,
Rolan d Barthes etc., ci și cercet ătorii din România – de la T.Vianu, B. Fundoianu, N.
Manolescu, Zina Molcu ț, Lidia Bote – la mai recen ții: Al. Mu șina, Th. Codreanu, Rodica
Zafiu, precum și din Basarabia – de la V.Coroban, V. Badiu la M. Cimpoi, M. Dolgan,
I. Ciocanu, A . Țurcanu ș.a., când se afirm ă, în viziuni diferite, acela și adev ăr:
simbolismul este întemeietorul noii paradigme a poeziei moderne, ceea ce poate fi
comparat cu cea de -a treia rena ștere a poeziei în istoria omenirii, prima ținând de Grecia
antică, iar a doua – de Evul Mediu13.
Privit în ansamblu, simbolismul reprezintă un moment din istoria literaturii, în
care creatorul de artă trebuie să -și reevalueze poziția forțat de mediul mereu în
schimbare și de un nou tip de conștiință. Putem spune că simbolismul adaptează retorica
textului poetic, noilor vremuri pregătind -o pentru saltul către modernitate.
Mișcarea simbolistă și -a găsit expresie nu numai în literatura ci, concomitent,
în mai toate artele care s -au dezvoltat peste tot, odată cu unelte le omului, cu modul său
de viață și de cugetare. Simbolismul literar s -a manifestat sincronic cu cel pictural și
muzical, realizând un veritabil sincretism al artelor moderne. Dacă sincretismul
presupune amestec de elemente ale diferitor arte, dar și sinte za a lor, nu greșim dacă
susținem că muzica, poezia și artele plastice sunt sinonime.
Poezia poate fi, concomitent, o suită de imagini, o suită muzicală, o suită de
gânduri emoționale. Nu există poet care nu și -ar căuta replica muzicală a scrisului, căc i
scrisul, spune un proverb francez, e pictura vocii. Iar definiția metaforică a
sincretismului poate fi sintagma: bucuria ochiului în ureche.
În pictură, curentul simbolist a fost marcat de afirmarea impresioniștilor și a
post-impresioniștilor univers ali și naționali precum Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu,
Theodor Aman, Mihai Grecu.
Simbolismul s -a manifestat și în muzică, impunând, alături de nume
răsunătoare ca Johannes Brahms, Edvard Grieg, Charles Gounod, Claude Debussy,
compozitori naționali ca Gheorghe Dima și Ciprian Porumbescu. Generația simbolistă a
încercat și a dat un răspuns nou, prin prisma propriilor ei convingeri și criterii de
valoare, la vechile întrebari:”ce sunt artele?” și “ce ar trebui să devină artele?”.
Astfel, comparațiile între arte sunt mereu un subiect obișuit de discuție între
neosimboliștii cu preocupări artistice din diferite domenii. Părerile se împart: unii susțin
că artele sunt total diferite, astfel încât nici o comparație nu este posibilă, alții – ca toate
artele sunt de fapt una, iar diferențele aparente nu sînt decît superficiale.

13 Lidia Bote, op. cit ., p. 71.

Operele unei arte sunt adesea caracterizate prin termeni împrumutați dintr -o alta:
bunăoară, o piesă de muzică este considerată “ dramatică ” sau “ plină de culoare ”. O
pictura are o “ton alitate joasă” sau se distinge printr -o “armonie de tonuri în surdina”.
Cromatica are profunde sensuri în definirea stărilor sufletești ale eului poetic,
după cum însuși Bacovia mărturisea: "În poezie m -a obsedat totdeauna un subiect de
culoare. Pictura cu vintelor sau audiția colorată. Fiecărui sentiment îi corespunde o
culoare".
În perioada de debut a simbolismului, artistul se confruntă cu o limitare a
perspectivelor, cauzată, printre altele, și de avansul tehnicii. Dorința de a depăși natura
materială a lucrurilor își identifică originea în nevoia poetului de a se proteja de
atmosfera sufocantă a realității. Aici își găsește sursa conceptul de poezie pură.
Cunoașterea se face acum cu ajutorul intuiției, accentul se mută din sfera denotativului
în cea a su biectivului, cu alte cuvinte, principiul mimesisului este înlocuit de sugestie și
aluziv. Muzica este o coordonată fundamentală a poeziei simboliste considerată a fi
singura capabilă să exprime absolutul. Exemplul muzicii este în concordanță cu efortul
de crea un limbaj propriu poeziei. În încercarea de a -și asuma atribute specifice muzicii
poezia renunță la tiparele rigide.
Formula prin care poezia și arta în general au depășit un moment de criză, face
din simbolism un reper decisiv pentru noua direcție culturală europeană.
Simbolismul european a produs o muta ție epocal ă în istoria recent ă a
spiritului, împ ăcând tradi ția cu umanismul modern. În tandem cu alte neocurente,
simbolismul poate contribui la a patra rena ștere a poeziei, poate chiar în secolul
XXI.
În plan istoric, mișcarea simbolistă se raportează la atmosfera sfârșitului de veac
(fin de siècle), interpretat ca o perioada a decadenței, a dezamăgirilor provocate de
momente istorice reale.
În plan teoretic, simboliștii polemizează cu mitul prog resului, întorcându -se la
antichitate, în lumea ideilor pure, atemporale. Dar, simboliștii nu renunța nici la
noțiunile de modernitate și modă. În toate cazurile însă, interpretarea trebuie să fie
critică, lăsînd loc și pentru alte analize posibile, alte t răsături ce țin de estetică, filozofie,
psihologie sau retorică.
În această ordine de idei, se impun câteva principii constitutive ale modelelor
poetice simboliste, cum ar fi:
– speculația metafizică a simboliștilor în planul unor trăiri suprareale și
cunoașterii supraraționale, a existenței absolutului și a ideilor pure;

– simboliștii au un cult al esteticului, sintetizat în formula poeziei pure, prin
cultul artificialității;
– în plan psihic, simbolismul încearcă să exploreze subconștientul și este
perceput ca o stare de criză. “Pentru o parte a simboliștilor, noua sensibilitate se
caracterizează prin anxietate – termenii -cheie sunt nevroza sau spleen -ul – prin spirit
decade nt, langoare, gust al morbidului și al bizarului, prin “dereglarea simțurilor” chiar
cu mijloace artificiale. Soluția cea mai ușoară e, uneori, refugiul comod în melancolie și
sentimentalitate14;
– noua retorică simbolistă folosește sugestia, simbolul, ver sul liber pentru a
obține impresii picturale vagi, fluide, muzicale, redate într -un limbaj ambiguu, care ține
și astazi de moda în poezie. Un model de poezie simbolistă este textul în care nu lipsește
obsesia trecerii timpului, efemerul, imaterialul plus r eprezentarile arhicunoscute: orașul
ca un paradis artificial, parcul, nimfetele, alcoolicii, numerele magic, Narcis, Salomeea.
Curentul simbolist, prin noutatea și limbajul sau propriu, a creat premizele
poeziei moderne. Dar, ca orice curent care urmarește progresul, simbolismul își asuma
și regresul și riscul de a se demoda. Vorba lui Ion Pillat: „Orice mișcare noua literară
începe printr -o eliberare și sfârșește printr -o dogma”15. Căutarea noutății cu orice preț
devine uneori ostentativa și bizară.
Iar ob sesia ideilor pure fac poezia artificială și abstractă. Simbolurile au o mare
doza de alegorism, de oximoron, de sentimentalism romanțat.
Astfel, vulgarizarea simbolismului transformat în romanța populară păstrează
un nucleu obsesiv al prinderii clipei p rin alunecarea în sentimentalismul declanșat de
temele “ trecerii ”, în “ mioritism ” urban. Cum se constată, nimic nu e nou sub soare și
fiecare mișcare sau curent nou își poartă propriul sau antidot.
Alexandru Macedonski este și romantic, și clasic, și par nasian (ca și francezii
Baudelaire, Malarmé si Verlaine), dar și modern. Același lucru se poate spune despre
Aureliu Busuioc, Grigore Vieru, Nicolae Dabija.
Dacă simbolismul, pe plan mondial, constituia o reacție contra școlilor romantice
și parnasiene, la noi, curentul, deși marca o împotrivire față de posteminescianismul
epigonic și neosamanatorismul bucolico -idilic (basarabenesc), nu se caracterizează
printr -o „ruptura ” cu literatură anterioara. El este nuanțat diferit, de la scriitor la scri itor,
ba chiar și de la o opera la alta a aceleiași personalități artistice (Grigore Vieru).

14 Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism . – București: Editura Univers, 1970.
15 E.Lovinescu, Scrieri, vol 4, Istoria literaturii,române contemporane, Ed. Minerva,1973.

Critică literară de pe malul stâng al Prutului a împărtit simbolismul în diferite
categorii. Tudor Vianu descopera un contrast de valori semantice, specifice poeț ilor din
diferite provincii istorice: moldovenii -meditativi, interiorizați; muntenii – mai
expansivi, exuberanți; transilvanenii mai combativi, cu un accentuat caracter etic.
Edgar Papu distinge două tipuri de simbolism și de simboliști care se remarcă
printr -o muzicalitate răsunatoare „ în registru major ” sau prin „ notele stinse ale
registrului minor ”, fiind cenușiu, funebru, sumbru ca la Bacovia. Iar Lidia Bote, în
Simbolismul românesc (1966), afirmă că poetul Ion Pillat, simbolist de factură,
reprezint ă prototipul simbolismului autohtonizat, integrat tradiției românești și
caracterizat prin intimism, idilism, nostalgii stilizate.
Dacă Pillat este un cântăreț al toamnei românești, Bacovia – al plumbului,
basarabeanul Anatol Codru este cântărețul pietre i de pe malul Nistrului. Neîndoielnic,
toate personalitățile de mare prestigiu din cultura românească au trecut și prin școala
simbolismului care a contribuit la diversificarea tematicii și îmbogățirea mijloacelor de
expresie, la rafinarea sensibilității a rtistice, la explorarea a noi zone și teritorii de
inspirație și la afirmarea tendințelor novatoare în lirică.
,,Dacă poezia simbolistă în forma ei cea mai pură – cum a visat -o Mallarmé –
n-a putut să se realizeze într -o operă de valoare universală a unei Divine Comedii sau a
unui Faust, simbolismul, în schimb, a dăruit omului modern ceva, poate, mai de preț: o
nouă așezare a lirismului – și cea mai înaltă – pe scara valorilor spirituale, dar mai ales o
întelegere nouă a fenomenului poetic însuși, disociat de proză, sustras retoricii și
narațiunii în versuri, redat sugestiei muzicale a unui univers sufletesc.
Iată, după noi, rolul adevarat al simbolismului și aportul sau valabil în
conștiința lirică a timpului. El rămâne și astăzi una din comorile spirit uale fără de care o
cultură europeana nu se poate concepe în dezvoltarea acestui continent”16.
La noi, Macedonski este precursorul simbolismului românesc. Așa cum Jean
Morèas a publicat în 1886 Manifestul simbolismului european, Alexandru Macedonski
enunța principiile noii direcții poetice în literatura noastră în articolul Poezia viitorului ,
public at în revista sa „ Literatorul ” (numărul 2 din 1892), apoi în alte articole, precum:
În pragul secolului , Simțurile în poezie , Despre poem, Macedonski încuraja tot ce era
nou, chiar dacă era bizar, având meritul de a împamânteni simbolismul în țara
româneas că, experiențele inedite în care își vor găsi izvorul unele dintre practicile
poetice moderniste de mai tîrziu. Chiar dacă a fost cel mai contestat si mai controversat
scriitor, Macedonski a rămas prosimbolist în literatura română prin poeziile sale pline

16 Ion Pillat, Opere , Vol.5. – București: Editura Eminescu, 1990.

de lirism, de incantații melodice, de forță evocatoare a sugestiei, de vigoarea revoltei și
criticii sociale ( Nopțile, Poema rondelurilor, volumul de Poezii din 1882 ).
Alți exponenți ai simbolismului românesc sunt: Ion Minulescu, George
Bacovia, Nicolae Davidescu, Alexandru T.Stamatiad, precum și trei tineri care s -au
stins prematur: Ștefan Petica, Iuliu Cezar Savescu și D.Iacobescu. De fapt, cercul
simboliștilor români este mult mai larg.
Printre aceștia figurează și alți scriitori, atât de diferiți c a structură și ca valoare,
cum sunt: D.Anghel, Ion Pillat, Mihail Saulescu, Elena Farago, Claudia Millian,
I.M.Rascu, M.Cruceanu, Camil Baltazar, Virgiliu Moscovei.
Drumul sinuos, complicat și contradictoriu, pe care l -a parcurs simbolismul,
plin de mean dre, de căutări adeseori fecunde, este asemuit de unii critici cu traseul „de
la poezie – la erezie”, adică de la îndrazneli la rătăciri. Și critică actuala rămâne
influențată de unele experimente simboliste „de laborator”, departe de autenticitate.
Este la fel de greu de stabilit atât originea cât și definiția versului liber care este un
fenomen la fel de vechi ca și forma de „dezordine” în ritmul admis.
Clasicismul, bunăoară, folosea versul liber și rima amestecată în fabule sau
mădrigaluri. În general , caracterizările referitoare la versul liber simbolist pleacă de la
definirea negativă a versului clasic, fapt observat de mulți cercetători, printre care
B.Tomasevski.
Într-o viziune mai largă, care nu face din vers apanajul exclusiv al normelor
tradiționale – norme care permiteau însă anumite licențe definibile ca vers liber –
termenul rămâne util, mai cu seamă în ordine istorică, raportat la revoluția provocată de
simbolism în expresia poetică17. Intervine astfel înlocuirea rimei și ritmului cu non –
rima, iar a metrului clasic cu un sistem metric variabil, folosit mai liber, care seamană
mai mult cu o proză lirică. Fascinația pe care muzica a exercitat -o asupra poeților
simboliști a ocupat un loc esențial în definirea curentului de către Paul Valéry la
francezi, sau de criticii Eugen Lovinescu și George Calinescu la noi. Ceea ce a fost
botezat simbolism se reduce pur și simplu la intenția comună mai multor categorii de
poeți de a smulge muzicii un bun care le aparține”18.
Poetica sugestiei și estetismu l simbolist cultiva plăcerea senzorială a formei.
Nu întâmplător I.Minulescu folosește chiar în titlu termenul de romanță și în combinația
Romanță fără muzică. Iar Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, P.Mihnea au întrodus
în textul poetic denumiri de note muzicale.

17 Val Panaitescu ., Terminologie poetică și retorică, Iași, Ed. Universității “Al.I.Cuza”, 1994.
18 Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism. – București: Editura Univers, 1970.

Simbolismul românesc este un fenomen literar aproape sincron cu cel
european, apărând într -o perioadă în care literatura noastră se pătrunsese deja de spiritul
modernității.
Se remarcă climatul vitreg în care apare aceste curent: simboliștii, susținătorii
doctrinei Contemporanului și sămănătoriștii privesc cu neîncredere această mișcare în
spațiul poeziei.
Autohtonizat, simbolismul românesc se dezvoltă ca o formă de negare a
lirismului epigonic, eminescian, dar și asimilând parnasianismul. Apar iția sa în mediul
mic burghez, în climatul de provincie își găsește explicația în spiritul de frondă la adresa
societății.
În evoluția acestui curent s -au manifestat mai multe etape și direcții. Curentul
cunoaște inițial un moment al tatonărilor legat de a ctivitate de teoretician a lui
Alexandru Macedonsky, care în 1880 fondează revista Literatorul , ea va găzdui cele mai
importante articole privitoare la poezia modernă. Dintre acestea fac parte:
 Arta versurilor;
 Despre logica poeziei (1880);
 Poezia viitorului (1892).
În Poezia viitorului, noua lirică este definită ca „muzică și imagine”,
versificarea neidentificându -se cu poezia. Subliniind că logica poeziei este „însuși
absurdul”, Macedonsky reacționează la una dintre cele mai evidente tare ale liricii
românești a acelui moment, prozaismul, afirmând: „orice săritură, oricât de irațională ar
fi, este permisă adevăratei poezii. Ceea ce nu i se iartă este tocmai prozaismul, adică
logica.” El discută și noțiunea de instrumentalism, considerându -l o formă de simbolism
în care „sunetele joacă rolul imaginilor”19.
Ca poet, Macedonsky este doar parțial simbolist, nuanțele dominante ale
creației sale fiind romantismul (în ciclul Nopților ) sau parnasianismul (în Poema
rondelurilor )20. Dintre elementele simbo liste pe care le cultivă cu insistență se remarcă
tehnica refrenului, preferința pentru sugestia cromatică și pietrele prețioase sau motivul
evadării în ținuturi exotice.
Un alt teoretician al curentului este Ovid Densușianu care, în revista, „Viața
nouă”, elogiază poezia citadină în care vede expresia dezlănțuirii energiei metropolei.

19 Corin Braga, De la arhetip la anarhetip , Iași, Editura Polirom, 2006, p. 68.
20 Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Buc., Ed. Humanitas , p.31.

Stările specific simboliste nu -l atrag în mod special, de aceea direcția inițiată de el a fost
catalogată drept „pseudosimbolistă”21.
Între poeții simboliști, un loc aparte oc upă Ștefan Petică, în a cărui operă se
resimte influența eminesciană (poezii ca Fecioara în Alb ) și Dimitrie Anghel, cu o
evidentă preferință pentru simbolurile florale (volumele În gădină și Fantazii ). Mircea
Demetriade, Traian Demetrescu, Iulie Cezar Să vescu sunt mai apropiați de simbolismul
francez. Respingerea prozaismului, înclinația spre stări sufletești nedefinite, predilecția
spre anumite teme și motive construiesc un profil comun acestor poeți22.
Ca tipologie a eului liric, ei se pot caracteriza ca produs al unei sensibilități
citadine, moderne, decadente. Sunt dominați fie de spleen , fie de plictis existențial.
Decepția, dezamăgirea, repulsia față de realitate sunt evidente în poezia lor. Ca variantă
de atitudine, există și aceea a revoltei, a gest ului dinamitard23.
Poet al romanțelor, al atitudinii grandilocvente, al emfazei și ironiei, Ion
Minulescu propune un limbaj poetic neologic, cu preferințe evidente pentru sonorități
rare ( Într-un bazar sentimental ). Este poetul dorinței de evadare în timp ș i spațiu, al
tristeți mascate sub vălul autoironiei ( Romanța celor trei corăbii , Romanța cheii )24.
În literatura noastră, simbolismul înseamnă deschiderea programatică spre
modernitate și trecerea de la rural la citadin, mișcare atât de necesară sincronizăr ii
poeziei noastre cu spiritul secolului XX.
O primă etapă este reprezentată de poeți precum Ștefan Petică și Iuliu Cezar
Săvescu, care se și declară primii simboliști din cultura română și în creația cărora se
regăsesc multe motive simboliste: fascinația ținuturilor îndepărtate („La polul nord” -; I.
C. Săvescu), prezența instrumentelor muzicale („Viori aprinse, femeile”), repetițiile în
scopuri muzicale etc.
O a doua etapă e reprezentată de poeții grupați în jurul revistei „Viața nouă”,
condusă de Ovid De usușianu (Emil Isaac, Eugenio Sperantia). Începând cu 1908
asistăm la lărgirea sferei curentului prin apariția mai multor volume și reviste simboliste
așa cum este revista lui Ion Minulescu -; „Revista celorlalți”, care prin articolul –
program: „Aprindeți torțele” celebra „noul, ciudatul, bizarul” în poezie. În poezie,
Minulescu a cultivat o originalitate ostentativă, stridentă, manifestând interes, în special,
față de tehnica simbolistă, prin cultivarea numărului fatidic 3, prin folosirea repetitiei și

21 Lidia Bote , Simbolismul românesc , E.P.L, București, 1966, p. 42;
22 Mircea Braga , Destinul unor structuri literare , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, p. 77.
23 Corin Braga , De la arhetip la anarhetip , Iași, Editura Polirom, 2006, p. 51.
24 Ibidem .

a lait-motivelor în scopuri muzicale, a unor neologisme sonore. De asemenea, poezie sa
dezvoltă toate temele și motivele majore ale acestui curent: evadarea spre ținuturi
îndepărtate, exotice („Romanța celor trei corăbii”, „Romanța celor trei galere”),
descri erea unor ținuturi exotice (Toledo, Rio de la Plata, Corint), prezența unor topusuri
specifice mediului citadin (parcul, circul, școala, portul, gara etc.), prezența unor
termeni livrești (nume de poeți, pictori, compozitori, titluri de opere etc.).
Ultima etapă a simbolismului românesc e reprezentată de poezia lui George
Bacovia, poetul cel mai reprezentativ și mai controversat în același timp. Spre deosebire
de majoritatea poeților simboliști, fascinați de transparențele cromatice, la Bacovia se
situează ostentativ sub semnul plumbului pentru că ceea ce intenționează el să sugereze
nu e fluidul, inefabilul trăirilor sufletești, ci trăirile dure, tensionate, sufocante. Poet al
violetului, culoarea saturniană, dar și al maladivului, sugerat de galben și al n egrului –
culoare a claustrării, vecină cu moartea, Bacovia a realizat ventilare deliberataă a
peisajului, în funcție de trăirile interioare. Prin cultivarea unor stări sufletești abisale,
zguduitoare, Bacovia depășește cadrul esteticii simboliste, apropii ndu-se de poezia
modernă a secolului XX.
Trecerea de la simbolism la poezia modernă interbelică se realizează prin
George Bacovia, un poet considerat de unii o expresie integrală a simbolismului
românesc, iar de alții un poet imposibil de încadrat într -un curent literar. În volumele
sale, Plumb (1916), Scântei galbene (1926), Cu voi… 1930, Comedii în fond (1936)
apar multe din temele și motivele simboliste (târgul provincial, peisajul dezolant, starea
de nevroză, moartea continuă, iubirea agonică, spleen ul, ploaia, plumbul, muzica lui
Chopin, corbii), dar și evidente influențe ale unor poeți simboliști (Baudelaire25, J.
Laforgue, T. Corbiere etc.).
Nu este exclus ă o anumit ă tranzi ție în literatura noastr ă, de la romantism la
simbolism. „O doctrin ă simbolis tă care s ă fi respins literatura român ă premerg ătoare nu
s-a elaborat (…), iar opera poe ților simboli ști notorii e departe de a marca o ruptur ă de
trecut”, sus ține și criticul Dumitru Micu. În versurile tradi ționali știlor mai distingem și
astăzi pigmente de romantism întârziat, care, în viziunea poetului și eseistului Ion Pillat:
„ a fost o revolu ție literar ă și sentimental ă, dar și o mare mi șcare de trezire na țional ă în
toată Europa. Urm ărind descoperirea semnifica țiilor ce transcend realitatea, simboli știi

25 Charles Baudelaire, Les Fleurs du mal . Chișinău, Editura Guvinas, 2001, p. 14.

introduc un „nou registru formal, prin excelen ță deschis, bazat pe principiul sugestiei și
aluziei”26.
De aici atrac ția poe ților pentru simbol, perfect justificat ă, deoarece simbolul
autentic, global, este inepuizabil și nelimitat în interpretarea sa.
Deși tema lucr ării de fa ță ține mai mult de poezia simbolist ă, nu suntem de
acord întru totul cu opinia citat ă. Exist ă și proz ă simbolist ă care tinde s ă se apropie de
poezie prin lirism și preocupare pentru form ă. Este de ajuns s ă pomenim numele lui
M.Sadoveanusau al contemporanului nostru F ănuș Neagu. 27 Iar V. Nabokov, scriitor
american de origine rus ă, a modernizat prin proza sa liric ă narațiunea în limba englez ă
prin rafinament stilistic și subtilitate a referin țelor simbolice. Să ne amintim de
capodopera sa Lolita și de cel mai sugestiv simbol al paradisului pierdut -„copilăria” 28.
Altfel, r ămânem la opinia c ă în toate literaturile simboli știi căutau s ă creeze un
nou limbaj, atât în poezie cât și în proz ă. Rușii, spre exemplu, foloseau „simboluri –
hieroglife” pentru a împrumuta cuvintelor și imaginilor poetice valoarea lor magic ă
originar ă, arhaisme, neologisme, substantive abstracte sau adjective substantivizate.
Simbolismul rus se bazeaz ă pe tradi țiile na ționale, pe cre șterea importan ței elementului
romantic. Or, primii poe ți simboli ști au fost numi ți chiar „neoromantici”29.
Și la noi, simbolismul începutului de secol XX opunea romantismul ca atare
ideilor simboliste. Nici simbolul nu este o inven ție a simboli știlor. Și romantic ii utilizau
simbolul, dar cu alt ă funcție: de a elucida sau materializa o idee, sentiment, mentalitate.
Pe când la simboli ști, func ția simbolului r ămâne aceea de a sugera, nu de a clarifica.
Are dreptate Mircea Anghelescu când sus ține c ă „poezia simbolist ă este exclusiv o
poezie a sensibilit ății pure”30, spre deosebire de poezia romanticilor „caracterizat ă prin
preeminen ța sentimentului asupra ra țiunii, a individului și a particularului asupra
grupului și a generalului, prin refuzul valorilor consacrate, c ăutarea noului, interesul
deosebit pentru natur ă, mediu, culoarea local ă concretizat ă în elemente de decor, în
tradițiile istorice, etnografice, folclorice”31.

26 Ion Pillat, Portrete lirice , Ediție îngrijită și prefață de Virgil Nemoianu, București, Editura
Pentru Literatură Universală, 1969, p. 54.
27 Mirela Ocinic , Fantasticul în p ovestirea și nuvela românească. Un vis iluminat de -un
fulger, vol. I, Sibiu, Editura Imago, 2002, p. 23.
28 Ibidem .
29 Joseph Acquisto, op. cit. , p. 89.
30 Mircea Anghelescu , Scriitori și curente , București, Editura Eminescu, 1982, p. 61 .
31 Ibidem .

Deși are unele asem ănări cu romantismul, simbolismul prezint ă alte
caracteristici: natura este rece ptată urban, trecut ă prin „filtrele” civiliza ției; totul este
stilizat, rafinat, simetric. Iat ă câteva exemple: codrul eminescian, cu susurul izvoarelor,
este înlocuit la simboli ști cu parcuri și grădini or ășănești, în care țâșnesc havuzuri și se
plimb ă păuni; florile de tei și nuf ăr – cu roze și crini; buciumele și doinele – cu ghitare,
mandoline și harpe, orgi și claviruri; singur ătății de tip romantic îi este preferat ă
solitudinea din târguri periferice, spleen -ul, misterul, necunoscutul etc.; zbuciumul
sufletesc, suferin țele lamentabile sunt înlocuite cu nevrozele moderne, cu
neurasteniile32.
Se poate deduce astfel c ă simbolismul românesc penduleaz ă între romantism
și parnasianism. Dac ă este îndrept ățită reacția simbolismului european împotriva
poeziei p rea retorice a romanticilor, precum și împotriva impersonalit ății reci a poe ților
parnasieni, la fel de îndrept ățită este autohtonizarea și integrarea în simbolismul
românesc la confluen ța „vechiului” și a „noului”, pentru a se descompune, pân ă la
urmă, în mai multe curente moderniste, ca: expresionism, futurism, suprarealism,
postmodernism. Din acest unghi al înnoirii, simbolismul, care a cuprins toate artele,
„deschide drumul grup ărilor și tendin țelor moderniste propriu -zise (…), reprezint ă, față
de romantism, junimism și sămănătorism, un incontestabil pas înainte” (Ion Mihu ț)33.
Și teoreticienii simbolismului autohton împ ărtășeau urm ătoarea idee
european ă: „Arta adev ărată este întotdeauna de neîn țeles; odat ă înțeleas ă, ea înceteaz ă
de a fi art ă pură”34.
În urma conflictelor personale și a polemicilor dintre Macedonski și Eminescu
a ieșit înving ător, pe rând, reprezentantul de vârf al junimi știlor de influen ță german ă,
apoi linia simbolist ă francez ă. În plan teoretic, îns ă, Eminescu r ămâne adev ăratul
precursor al simbolismului românesc. „În ciuda contingen țelor istorice, Eminescu ar fi
anticipat simbolismul prin filosofia idealist ă, care conduce în textele sale la viziuni
dominate de vis, de confuzia dintre real și imaginar. Mai mult, muzicalitatea poe ziei
eminesciene, utilizarea intens ă a alitera ției, a efectelor de simbolism fonetic ar anticipa
căutările sonore ale simbolismului”,35 – concluzioneaz ă Rodica Zafiu.

32 Ibidem .
33 Aureliu Goci, Geneza și structura poeziei românești în secolul XX ,Buc., Ed.Gramar, 2001, p. 37.
34 Ibidem .
35 Rodica Zafiu , Poezia simbolistă românească, București, Editura Humanitas, 1996, p. 97.

Ca și ceilal ți poe ți simboli ști, Bacovia a fost marcat de modelul Eminescu și
influen țat direct de lirica lui în limbaj, în structura imaginii și a viziunii, în folosirea
moldovenismelor.
Criticul N. Davidescu a punctat cel mai corect leg ătura dintre eminescianism și
mișcarea simbolist ă: „Eminescu, c ăutător de forme nou ă, ctitor de limb ă litera ră,
idealist și mistic, cu șovăitoare și calde confiden țe în glas, cu accente de șoaptă
visperal ă, muzical suflete ște pân ă la tonalit ăți verlainiene, ca acelea din Somnoroase
păsărele, deschidea larg toate posibilit ățile viitoare pentru dezvoltarea de ast ăzi a
poeziei simboliste române ști”36. Criticul Ion Rotaru, în „O istorie a literaturii române”
din 1996, îl vede pe Bacovia în dubl ă ipostaz ă: de „cel mai mare poet simbolist român”,
dar și de „ultimul mare poet din familia eminescienilor”37.
Dar, în via ța literar ă, lucrurile nu se reduc la o simpl ă antitez ă între cosmopolit
și național, citadin sau rural, tradi ționalism sau avangardism. Nu întâmpl ător, în
literatura român ă, calificativele de romantic sau simbolist, parnasian sau avangardist
sunt uneori apli cate alternativ acelora și poe ți.
Sau, alte momente ale interferen țelor: în timp ce Bacovia și Minulescu se
distan țează parțial de curentul care i -a produs, neîncadrabilii Arghezi și Barbu trec prin
faza simbolist ă. Iar reprezentan ții avangardei încep prin a publica liric ă simbolist ă,
precum Tristan Tzara. Înainte de a ini ția dadaismul, acesta editeaz ă, împreun ă cu Ion
Vinea, revista Simbolul. Ca structur ă, Bacovia poate fi comparat și cu Blok, dar și cu
Esenin, la fel cum Busuioc penduleaz ă între obsesiile sau vizionarismul lui Esenin și
Bacovia. Am ales, din cohorta simboli știlor ru și, figura lui Esenin care a influen țat mai
tumultuos lirica basarabean ă ( și româneasc ă în genere ) prin misticismul și
sentimentalismul s ău paradisiac cu cele mai ruse ști nuan țe de „inocen ță”, dar și prin
puternicul sentiment al dezr ădăcinării. Lâng ă suprarafinatul Blok, teoreticianul
simbolismului rusesc, poezia lui Esenin pare peisajul unui pictor naiv pus al ături de un
Cezanne sau Van Gogh. El s -a afirmat al ături de V. Maiakovski, chiar dac ă era complet
opus lui. Esenin, care în poeziile sale idealiza via ța satului patriarhal, nu putea în țelege
și accepta „urbanismul” și „revolu ționarismul” poeziei lui Maiakovski. Esenin a fost
unicul liric rus care l -a făcut pe cititor s ă plâng ă, scria un contemporan. Într -o perioad ă
în care poezia liric ă era considerat ă de mul ți ca fiind un anacronism, Esenin, cu un sim ț
desăvârșit al limbii, folosind adesea figuri de stil ce uimesc prin simplitatea, dar și
noutatea lor, reu șește să creeze, aidoma lui Boris Pasternac ( simbolist și futurist în

36 Ibidem .
37 Ion Rotaru , O istorie a literaturii române , vol. III, Galați, 1996, p. 21.

etapa ini țială), un substrat poetic, tulbur ător prin muzicalitatea și forța emo țional ă38.
Poezia esenian ă reușește să realizeze acel sincretism natural al literaturii și muzicii, spre
care au tins mai to ți marii simboli ști. Esenin este cântat și astăzi de ru șii de pretutindeni,
precum Eminescu – de românii de pretutindeni.
Bacovianismul literaturii române este expresia unei practici literare irepetabile ,
care-și conserv ă privilegiul unicit ății, este un stil care aminte ște de bovarism,
nichitast ănescianism, borgesianism.
Urmeaz ă, după modelul de a diviza poe ții români în „ante” și
„posteminescieni”, s ă stabilim în timp și spa țiu „prebacovienii” și „postbacovienii”
autohtoni. Or, melancolia m uribund ă și anxietatea bacovian ă le întâlnim și în textele
cronicarilor moldoveni și ale celor munteni, la Dimitrie Cantemir și la Ion Budai –
Deleanu. Și Macedonski este un „prebacovian” de net ăgăduit39.
Dar Bacovia a fost un precursor prestigios prin divina ție și instinct pentru
întreaga genera ție postbelic ă. Or, f ără incursiunea novatoare a curentului simbolist de
sorginte francez ă, literatura român ă nu și-ar fi pus haina modern ă a bacovianismului.
Dacă poezia lui Bacovia este, f ără îndoial ă, un sunet nou în epoc ă, o
„simfonie” cu tâlcuri adânci, un stil care este însu și bacovianismul, o voce distinct ă în
lirica na țional ă cu ecouri durabile în con știința cititorilor.
Bacovia și bacovienii se sustrag oric ărei tentative de încadrare într -un cure nt
sau mi șcare literar ă, adevărata poezie trece dincolo de gusturi și timpuri culturale, de
mentalit ăți. Astfel bacovianismul poate fi considerat mai degrab ă un simbol decât un
precept simbolist.
Bacovia revelează un concept modern de poezie, o „sensibilit ate modernă și
rafinament liric „ la condeieri. Astfel no țiunea remodelare a modelelor nu reprezint ă
ceva sofisticat decât prototipul simbolismului autohtonizat și definit de omniscientul
critic drept o „contribu ție substan țială la însc ăunarea, în poezia noastr ă contemporan ă, a
unui pregnant maximalism etic și estetic și a unei poeticit ăți moderne întemeiate prin
interioritate, imaginar și oniric (…), pe linia unui s ănătos spirit de continuitate a
tradiției, a vechilor datini”.
Opera lui Bacovia impresi oneaz ă prin suprema concentrare și densitate a ceea
ce se cheam ă pentamorfoz ă (cinci elemente simbolice). Este un model unic de
sincronizare sau intertextualitate, când, la început de secol XX, moldoveanul de la
Bacău scoate din monotonia plumbului și din apăsarea ce -l înso țește un efect poetic

38 Bernard Delvaille, La poesie symboliste , Seghers, Paris, 1971, p. 44.
39 Theodor Codreanu , Complexul Bacovia , București, Ed. Litera Internațional, 2004, p. 90.

cople șitor, iar la apus de secol, alt moldovean transnistrean reverbereaz ă alchimia
pietrei în metafore pietroase, dar nu împietrite. Dac ă simbolul plumbului are o asocia ție
special ă cu moartea datorit ă folosirii obi șnuite a sicriilor îmbr ăcate în plumb („înf ășurat
în plumb” sau „culcat în plumb” înseamn ă mort), piatra lui Codru simbolizeaz ă icoana
fără transcenden ță, în care nu poate intra alt ă realitate discriptiv ă. În tăria și nesupunerea
pietrei, poetul îl invit ă pe cititor s ă descifreze t ăria și nesupunerea omului, spiritul lui
neadormit de homo faber .
Indiferent cum este încadrat Bacovia în simbolism (unii critici îl consider ă
antisimbolist, al ții schi țează o poetic ă de factur ă expresionist ă), viziunea lui origi nală,
felul propriu de a privi lumea, drama eului liric – singur ătatea, sfâ șierea l ăuntric ă,
nevroza, angoasa golului, nebunia – el a fost și rămâne un model prin simplul fapt c ă în
lirica lui se întrev ăd toate tr ăsăturile postmodernismului: indeterminarea,
decanonizarea, fragmentarea, ironia, hibridizarea, carnavalizarea, performan ță ș i
participare.
Bacovia, în contextul poeziei moderne române ști, a contribuit substan țial la
autohtonizarea simbolismului european, la postmodernismul liricii ba sarabene. El a
construit, simbolic, osmoza celor dou ă modele culturale eurocentriste – românesc și
european – o gramatic ă și o morfologie cultural ă inedit ă care se cheam ă stilul unui secol.
Simbolismul și bacovianismul nu sunt doar concepte care au fost, dar și ceea ce
au devenit mai târziu. Corela ția dintre simbolismul universal și național, dintre
bacovianismul autohtonizant și literatură este adev ărul istoric în mi șcare40.
Bacovia a fost un model pentru interbelici și un precursor prestigios prin
divina ție și instinct pentru întreaga genera ție postbelic ă. Simbolismul și bacovianismul
continu ă să transmit ă „mesaje” pentru genera ția poetic ă de ast ăzi și de mâine.

40 Dinu Flămând , Introducere în opera lui G. Bacovia , Buc., Ed. Minerva, 1979, p. 63 -64.

CAPITOLUL II

GEORGE BACOVIA – O ISTORIE A REC EPTĂRII

Bacovia devine un poet cu un contur distinct de la primul său volum de poezii
Plumb , prin care se impune ca un poet autentic și original, cu o tonalitate cu totul nouă
în poezia noastră de până atunci. În cadrul poeziei noastre simboliste, alături de Dimitrie
Anghel, de Ion Minulescu și alții, Bacovia ocupă un loc aparte.
Motivelor florale și insinuanta de melancolie ale lui Anghel, celor exotice și
fanteziste ale lui Minulescu, Bacovia le -a alăturat peisajul vârstelor geologice, decorul
așezărilor lacustre, ca și viziunile provinciale mohorâte și funeste din Plumb .
Prin poeziile sale, el creează încă de la început – cum avea să scrie Eugen
Lovins cu o atmosferă de copleșitoare dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, cu arbori
cangrenați, limitat într -un peisagiu de mahala de oraș provincial, între cimitir și abator,
cu căsuțele scufundate în noroaie eterne, cu grădina publică răvășită, cu melanco lia
caterincilor și bucuria panoramelor, o atmosferă de plumb, în care plutește obsesia
morții și a neantului o descompunere a ființei organice.
Pas decisiv în cristalizarea conceptului modern de poezie, convenția poetică
simbolistă se impune în literatura română datorită inovațiilor de structură și limbaj
poetic promovate de Alexandru Macedonski, la „Literatorul”, formulate în texte –
pledoarie precum Poezia viitorului sau În pragul secolului. Contextul în care demersul
macedonskian se concretizează, demers ce-și propune să actualizeze receptarea poetică
în conformitate cu un ideal superior ( mișcare ce echivalează cu „deș teptarea de imagini,
de senzații și cugetări cu ajutorul formei: crearea de ritmuri noi, flexibilizarea și
înavuțirea formulelor existente, spre a ajunge la muzică, imagine și culoare”41).
Ca si eminescianismul, bacovianismul este o certitudine, este un fenomen, un
fenomen indiscutabil unic. Vladimir Streinu î l taxa ca atare î n 1936, la apariț ia
Comediilor de fond: „Unic in literatura noastră și, dacă nu ne -ar fi teamă de zeflemeaua

41 Din vol. Climat poetic simbolist, Ediție, prefață și note de Mircea Scarlat, Ed. Minerva,
București,1987, articolul În pragul secolului, de Alexandru Macedonski, p. 233.

anonimă a cititorul ui român, am afirma că este un ic chiar in cadre mai largi decâ t ale
literaturii noastre"42.
Bacovia e un poet cu o identitate absolut nemcadrabilă in vreo convenț ie.43 Nu
ancorează la nici un ,,ță rm", ci se află mereu in derivă, rătăcirea, deambularea delirantă
fiindu -i datul esenț ial. Se pune perma nent sub zodia indeterminabilităț ii, a unu i straniu
indicibil, a unei rătăciri fără fiiință, că ci se crede imompierdiit.44
Este eminamente un existenț ialist, figura sa fii nd fragilă, „tremurândă” fără
încetare. Tremurul este un existențial (în sensul lui Heidegger), în care converg alți
existenț iali: durerea, spaima, spleenul, delind, angoasa.
Maladivitatea, ca însemn esenț ial al bacovinianismului, nu s e reduce doar la o
boală cu sens clinic, patologic: e însăși starea permanentizată a universului, e ratio
essendi a acestuia.
Bacovia e ,,poetul bolnav, afectat" (Toamna) trăind într -o lume cangrenată,
macerată de toate bolile. Cu o pri vire de bolnav incur abil fixează de la marginea
existenței un univers nemiș cat parmenidian și eleat: ,,Și stam împietrit… și de veacuri, /
Cetatea pă rea blest emată " (Panorama); „ Veșnic, veșnic, veșnic… / Rătăciri de -acuma /
N-o să mai c heme – / Peste vise bruma, / Veșnic , veșnic, veș nic…" (Rar).
Bacovianismul este identic cu marginarismul. Poetul se situează de preferință la
marginea pră pastiei de unde scr utează mai bine adâ ncimea acesteia, Neantul.
Apariția fenomenului Bacovia semnifică, după Svetlana Paleologu -Matta, un
fapt care ț ine de geog rafie-capital: occidentalitatea î n marginea Europei. Bacovia este
un occidental la delta Dună rii, lucru pe care nici serbii, nici bulgarii, de exemplu, nu -1
cunosc.
Marginaris mul bacovian n -are vreo tangență cu balcanismul si taran ismul;
poetul e un occidental, având o substanță exclusiv citadina. El se constituie din tristeț ile
,,atavice" ale provinciei moldave, dinaerul s ordid, comercial al baracilor băcă uane.
Bacovia este eminamente muzical, fiind marcat de muzicalitatea Moldovei (in ti mp ce
Valahia se manifesta, după părerea cercetă toarei, prin plasticitate). Accentele intense ale
culorii locale sunt aduse de lexic (,,glod", ,,coceni", ,,coti gare"). Contururile micului
oraș sunt ,,toxice".
Occidentalismul de margine bacovian este generat de ratarea istorică a
destinului. Bacovia înseamnă î ntreaga Moldova de Jos, decadentă și istorică, întrebarea
resimțită biologic, p rin însuș i corpul, din punct de vedere auditiv pr in sonurile sale

42 Vladimir Streinu , Pagini de critică literară -, vol. I, Bucuresti, 1968, p. 39.
43 Grigorescu -Bacovia, Agatha – Bacovia -, Bucureș ti, Editura Eminescu, 1972
44 Mihai Cimpoi , Secolul Bacovia , Buc. , Editura Fundatiei Culturale Ideea Europeana, 2005 .

dezarmonioase ș i false, din punctul de vedere vizu al de asemenea prin glod, fum,
rușine"45. Fenomenul Bacovia rezidă cu adevărat într -o contemporaneitate naturală cu
Occidentul, fără vreun d ecalaj, căci Moldova s -a orientat întotdeauna spre Europa.
Această ,,contemporaneitate naturală" este totuși o ,,exi stență", căci vrea sa trăiască cu
conștiința istorică a timpului să u.
Bacov ianismul este de neconceput fără prezenț a prozaismelor: ,,Aminti nd de Ion
Barbu, am putea spune ,,a descalfanit" versul romantic, a scos din el metafora -mit și a
introdus în poem co nstrucț iile verbale curente, oral itățile, prozaismele ce păreau a fi
veșnic re fuzate de lirism. Putem spune că Bacovia este cel dintâi care, renunțâ nd la
metafora -mit impusă de romantism, introduce în poezia românească metafora -obiect
exploatată intens, ap oi, de suprarealiș ti. Metafora -obiect este înlocuită deseori cu o
comunicare nefigurată, anti -retorică, aproape albă "46. Vom spune, împreună cu Eugen
Simion, că Bacovia reinventează poezia, răspunzând cunoscutului î ndemn programatic
al lui Rimbaud, privind existenț a prin geamul afumat al u nei delirante singurătăți ș i
coborând ,,în micile inferne ale existenț ei curente". Bacovia e ,,un liric care imbracă
veșmintele marii poezii lăsâ nd, voit sau nevoit, la vedere, cusă turile inestetice"47.
George Bacovia a fost luat în seamă de puțini la debut, descoperit în anii dintre
cele două războaie mondiale, considerat astăzi de mulți drept cel mai original poet
român. Deși opera lui este mult mai restrânsă decât aceea a lui Tudor Arghezi, celălalt
monstru sacru al poez iei române moderne, numărul studiilor critice și al cărților care li
s-au consacrat este același. Începând sub zodie simbolistă, Bacovia a fost repede
asimilat de expresionism, de modernism și chiar de avangardismul interbelic. De aceea,
este un poet extre m de greu de situat. I se potrivesc mai multe formule, fără să -l
definească vreuna. El pleacă din simbolism, mai ales din Rollinat, Laforgue, Poe sau
Baudelaire, dar aproape deloc din Mallarme și ceilalți. „Simboliștii, care redescoperă,
împotriva afectivi tății romantice și a artizanului parnasian, poezia de cunoaștere, scriu
de fapt o poezie de concepție deghizată. Sinestezia, „corespondențele” baudelairiene
sunt adeseori procedee intelectuale. Culorile, sunetele, vocalele sunt tratate ca noțiuni.
La Bacovia, conceptele se topesc ca zahărul în ceai, păstrându -și aroma sau gustul, se
resorb în substanța însăși a lirismului”.48
Bacovia reprezintă punctul cel mai înalt al simbolismului românesc, situându –
se totodată, prin valoare, mai presus de simbolism ș i de orice curent literar, în

45 Svetlana Matta , Existence poetique de Bacovia , Ed. P.G. Keller, Wirterthur, 1958, p. 80.
46 Eugen Simion , Opere, Bucuresti, 2001.
47 Idem
48 Nicolae Manolescu , Poeți moderni, Editura Aulla,2003, p.106.

universalitate. Este și va rămâne cel mai modern poet din prima jumătate a secolului
al XX -lea, remarcabil prin capacitatea de a sintetiza, într -o operă poetică destul de
restrânsă, aproape toate temele și modalitățile de expresie ale unui curent literar,
simbolismul. Tudor Vianu afirma: „Când se va stabili cronologia poeziilor lui Bacovia,
se va vedea că prima lui formă este aceea a unui poet mai estet, mai livresc, mai
dependent de modele.”49
„Cea mai curen tă și mai facilă explicație dată intrării a lui Bacovia în circuitul
critic ma jor a fost găsită în conjunctură nefavorabilă a primului război mondial. Când
apărea volumul Plumb (1916), România se pregătea să intre în război. Cine să mai aibă
ochi și pentru singuraticul di n Bacău? Justificarea o emite întâiul Adrian Maniu, în
prefața la ediția de Poezii din 1934. Plumb a venit pe lume ”când nimeni nu avea răgaz
să citească, așa că toptanul cărților s -a prefăcut în maculatură”. Nenorocul, zice același,
l-a urmărit și la al d oilea volum Scântei galbene, 1926, autorul încredințând manuscrisul
unei edituri care tocmai atunci dădea faliment! Așadar, nenorocul și războiul.”50 Însă
nenorocul s -a prelungit până după moartea artistului. Daniel Dimitriu credea că opera
lui Bacovia a fo st acceptată, în perioada dintre războaie mondiale, ca model illustrator
pentru simbolism iar Lovinescu a fixat ca reper pentru „direcția nouă”, modernist, în
lirică, simbolismul: „ În astfel de împrejurări, versurile lui Bacovia sunt scoase din
conul de umbra, de la periferia poeziei de la începutul secolului al XX -lea, chipul
autorului este pus sub lumină puternică pentru a se dovedi că el e al unui poet nou, în
primul rând prin s piritual său decadent prin respectarea dogmelor simbolismului.”51
Succesul de după război al operei lui Bacovia s -a datorat fa ptului că poetul a
„autohnizat” experiența simbolică și a desăvârșit -o în România. Pompiliu
Constantinescu a reliefat că Bacovia „t rece simbolismul autohton din suprafață în
adâncime,”52 și îi recunoaște descendența din Poe, Baudelaire, Rollinat.
Bacovia a avut mai puțin „noroc” decât Eminescu care după trei poezii apărute
în Convorbiri literare, Titu Maiorescu i -a recunoscut talentul . O.Goga a luat Premiul
Academiei chiar cu volumul de debut, iar T. Arghe zi a intrat triumf al în istoriile literare
ca întâi stătător după Eminescu . Criticul Vladimir Streinu merge la țintă și găsește
vinovatul de indiferența publicului: autorul și aspectu l volumelor care sfidează
sensibilitatea estetică a cititorului. „Toate volumele sale se prezintă mizerabil, încât nici

49 Ion Caraion, Bacovia.Sfârșitul continuu, Ed.Cartea Românească, 1977, p.9.
50 Theodor Codreanu, Complexul bacovian, Ed. Junimea, Iași, 2002, p.7.
51 Daniel Dumitriu, Bacovia după Bacovia, Ed. Junimea, Iași, 1998, p. 25 -26.
52 Pompiliu Constantinescu, Poeți români moderni, antologie, posfață și biblografie de Ion
Lotreanu, Ed. Minerva,1974, p.103.

nu-i vine să le deschidă. (…) A doua culegere, a treia și a cincea au o înfățișare de -a
dreptul respingătoare.”53
Bacovia e ascuns ca om și poet în târgul de provincie, încât majoritatea
poeziilor sale i -a apărut prin diverse orașe de provincie cum ar fi: Versuri, Versuri și
proză, Arta (Iași), Cronica Moldovei (Bârlad), Freamătul (Tecuci) etc., iar în capitală:
Seara, Vieața nouă ( a lui Aristide Cantilli ), Mărgăritarul, Literatorul ș.a.
Se înțelege că eticheta simbolistă a reprezentat un obstacol principal în calea
consacrării bacovianismului. În privința simbolismului, criticii s -au convenit până la
urmă că acesta implică o conștiință acută a artificiului poetic. Lovinescu nu vede în
Bacovia un poet de primă mărime. Pentru el, Bacovia este o „bisericuță.” Replica lui
Călinescu îl vizează pe Lovinescu: „Poezia lui Bacovia a fost socotită, în chip curios, ca
lipsită de orice ar tificiu, ca o poezie simplă fără meșteșug ( E. Lovinescu, A. Maniu). Și
tocmai artificiul te izbește și -l formează în definitiv valoarea.”54
Dacă lui Arghezi, lui Alecsandri și Eminescu li se acordă câte un capitol
special, Baco via este plasat printre simb oliștii de toată mâna. Totuși pe acest fond
lovinesciano -călinescian, numele lui Bacovia este consacrat printre scriitorii de marcă ai
epocii iar anul 1934 a fost vârful în impunerea talentului său.
Abia după cel de -al doilea razboi mondial, poezia sa este afiliată curentelor de
gandire mai noi, fiind pusă în paralel cu teatrul absurdului (M. Petroveanu), cu anumite
curente ale modernismului poetic, cu suprarealismul, dicteul automat, imagismul sau
chiar expresionismul dar si cu școli filozofice cum ar fi e xistențialismul (Ion Caraion)
etc. Astfel, Bacovia ajunge unul dintre cei mai importanți poeți români, devenind
autorul care execută un uriaș salt canonic de la statutul de poet minor la cel de autor
clasic al literaturii române.
Formulă eclectic ă la început și care asimilează tendințe și ecouri parnasiene,
ocultiste sau naturaliste, simbolismul românesc se cristalizează prin efortul conștient al
mai multor a rtiști, diferiți între ei. Ceea ce definește curentul în esența lui ѕunt oіdеіlе
dеѕрrіnѕе dіn ореrеlе оluі οBaudеlaіrе , Rіmbaudo, Vеrlaіnе șі Μallarmé,55 оdе οundе rеzultă
oіmреratіvе dе tірul еchіvalărіі роеzіеі cu оlіrіcaο, oіmрunеrеa ѕugеѕtіеі drерt crіtеrіu роеtіc
șі valіdarеa о еѕtеtіcă oοa vеrѕuluі lіbеr. Еfоrtul еѕtе cu atât о omaі οmarе cu cât dіrеcțіa
claѕіcіzantă dіn lіtеratura rоmână oо îșі οdădеa – рrіn Ϲrеangă șі Ϲaragіalе, oîn о mоmеntul
οrеѕреctіv, caроdореrеlе.

53 Vladimir Streinu, G. Bacovia, în Pagini de critică literară, I, E .P. L., București, 1968, p.39.
54 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la o rigini până în prezent, Fundația regală pentru
literatură și artă, București, 1941, p.627.
55 Cf. Mircea Scarlat, op. cit., p. 234.

Ѕрrе odеоѕеbіrе dе о роеzіa οantеrіоară, undе dоmіnant еra ovіzualul, ѕіmbоlіѕmul о
рrорunе οdерlaѕarеa accеntuluі în рlanul oѕеnzоrіalіtățіі. Rеfuzând rеtоrіca о, οdіdactіcul,
anеcdоtіculo, mіza ultіmă a ѕіmbоlіștіlоr о nu οѕе dіfеrеnțіază oradіcal dе cеa a роеzіеі
rоmantіcе о, οdaro, în trеcеrеa dе la rерrеzеntarе la о vіzіunе oο (anularеa рlanuluі rеfеrеnțіal
dіn cо munіcarеa cоѕmоѕ о o/ ѕеnѕіbіlіtatе οcrеatоarе), acеștіa rеnunță la alеgоrіzarе, oо la
marіlе οрrоіеcțіі оnіrіcе, în favоarеa cоrеѕроndеnțеlоro. о Aѕtfеl, οѕіmbоlіѕmul dеvіnе un
tеrеn fеrtіl oреntru manіfеѕtarеa о unоr vоcі οроеtіcе оrіgіnalе ca alе oluі Gеоrgе Bacоvіa о,
Іоn οΜіnulеѕcu, Ștеfan oΡеtіcă, Dіmіtrіе Anghеl о, Іоn οVіnеa șі oBеnјamіn Fundоіanu,
роеzіa lоr оantіcірând о οnоuă oрaradіgmă artіѕtіcă aі cărеі zоrі nu оеrau dерartе oο-
mоdеrnіѕmul іntеrbеlіc.
Ϲa о ѕă oрutеm înțеlеgе οșі dеfіnі о ор еră carе a о oѕuѕcіtat atâtеa cоntrоvеrѕе οșі
`іntеrрrеtărі dе -a oоlungul tіmрuluі, în οcіuda faрtuluі că întіndеrеa oacеѕtеіa ое dеѕtul dе
rеduѕă ο (рublіcă o6 vоlumе о în tіmрul vіеțіі șі unul οроѕtumo), ar trеbuі о роatе ѕă facеm
dеороtrіvă о oοanalіză a tехtuluі, оîn cоmрlеmеntarіtatе cu mărturіѕіrіlе oautоruluі οșі cu
іѕtоrіa іntеrрrеtărіlоr о crіtіcе.
oRеcерtarеa роеzіеі οbacоvіеnе ѕе dеzvоltă șі о ре unеlе ocоntradіcțіі, nu οlірѕіtе dе
реrtіnеnță – о реntru ocă fіеcarе, în οѕіngularіtatеa еі , рarе о oјuѕtіfіcată, dar carе atrag οatеnțіa
aѕuрra unеі ореrе oо aрarеnt іnfіnіtе, cееa cе οcоnѕоlіdеază оріnіa că oBacоvіa о еѕtе, înaіntе
dе оrіcе οaltе claѕіfіcărіo, maі о alеѕ un роеt mоdеrn. οo
Lірѕіtă dе о atеnțіa crіtіcіі lіtеrarе în ероcă oѕau οрrіvіtă cu о о оarеcarе rеtіcеnță
(abіa oΡеrреѕѕіcіuѕ îșі οехрrіmă, duрă о1926, admіrațіa oіntеgrală față dе οЅcântеі galbеnе56),
о lіrіca îșі orеcaрătă ѕtatutul mеrіtat în ο1929, când о autоrul o,,a ralіat оріnіa crіtіcăο,
рrіncірalіі ѕăі о oехроnеnțі rеcunоѕcând оrіgіnalіtatеa șі fоrța dе οșоc a роеtuluі oо”57
G. Ϲălіnеѕcu οѕе află ola о un роl al іntеrрrеtărіlоr crіtіcе, οfііnd oun ѕuѕțіnătоr о al
іdеіі că întrеaga роеzіе bacоvіană oοеѕtе ,,un о fеѕtіval al artіfіcіuluі, unеоrіo, οrеușіt, al tеоrі о
nu. (…) роеzіa oluі Bacоvіa οеѕtе atât dе о dереndеntă dе mоdеlеo, încât ѕfârșеștе οрrіn a ѕе о
înеca. oІеșіrіlе la ѕuрrafață, οmіraculоaѕе, ѕunt о, oca оrіcе mіracоlе, rarеο, accіdеntalе. о’’o58
Bacоvіa fіgurеază, în οgândіrеa ѕеvеră a о oluі Ϲălіnеѕcu, ,,ca un οartіѕt оrіgіnal, oо în ѕеnѕul
dе caz ѕіngular, οехtrеm în oехtravaganță о, рrеcum Μatеіu Ϲaragіalе, șі οроеzіa oluі, о ca una
dіn valоrіlе ѕеcundе alе oοlіtеraturіі rоmânе. ”59 оϹrіtіcul rеcunоaștе mоdеrnіtatеa роеtuluі,

56 Mihail Petroveanu, George Bacovia, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 299.
57 Constantin Călin, art. Bacovia și critica literară, în revista ,,Ateneu”, nr. 10/1966, apud
Mihail Petroveanu, op. cit., p. 300.
58 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Ed.Semne ,
București, 2003, p. 627.
59 George Călinescu, op. cit . , p. 629.

onоtând οcă mіzеază ре о un anumіt еfеct al otехtеlоr ѕalеο, artіfіcіul еѕtе о cоnștіеnt șі ѕе
oadaр tează la роеzіa οmarе a vrеmіі : Baudelaire, Rollinat, Edgar Poe, Rimbaud, Verlaine.
; La роlul οорuѕ, Lоvіnеѕcu о oa dеfіnіt lіrіca luі Bacоvіa ca ο“роеzіa oо cіnеѕ tеzіеі
mоbіlе, încrоріtе, carе nu οѕе oіntеlеctualіzеază о, nu ѕе ѕріrіtualіzеază, nu ѕе oοrațіоnalіzеază
(…),о ѕеcrеțіunеa unuі оrganіѕm bоlnav, duрă ocum οіgraѕіa е о lacrіma zіdurіlоr umеdе.˝60
Ϲrіtіcul ovеdеa în οроеzіa luі о Bacоvіa о іzvоrârе рrоvеnіtă odіntr -о οînăbușіrе a о
vеrbalіѕmuluі . Еl oaрlіcă, ѕuѕțіnе acеѕtaο, рrіncіріul оеѕtеtіcіі vеrlaіnіеnеo: "Ρrеndѕ
l'еlоquеncе еt οtоrdѕ – о luі oѕоn cоu". Ϲееa cе rеzultă οреntru Lоvіnеѕcu о odіn acеѕt rеfuz
rеtоrіc еѕtе ехрrеѕіa unеі οѕtărі ѕuflеtеștі oо dеѕcrіѕă ca еlеmеntară. Într -о οzоnă oaрrоріată о
ѕе ѕіtuеază șі Νіcоlaе Μanоlеѕcu, реntru oοcarе lіrіca оbacоvіană роatе fі рuѕă ѕub ѕеmnul
„οрrіmіtіvіѕmuluі ’’, ca având oacеlașі ѕtatut cu muzіca mоdеrnă ,ο,,., acеaѕta manіfеѕ tând
o,,tеndіnța ѕă rеvіnă la оо οmuzіcă rереtіtіvăo, ѕіmрlă’’61, dar șі cu ріctura о οрrіmіtіvă oa anuluі
1900 – Gauguіn ѕau Rоuѕѕеau Vamеșulο о o, cееa cе nе aрrоріе mult dе ехрrеѕіоnіѕm, oо
οоріnіе aflată într -о оarеcarе ороzіțіе cu oрrорrііlе о οmărturіѕ іrі, carе -l aрrоріе ре oBacоvіa
dе о οlіrіca ѕіmbоlіѕtă, dеcadеntă. Іmрrеѕіa oре carе о о οarе Lоvіnеѕcu șі anumе că olіrіca ѕa е
ѕеcrеtată о οdе un ,,оrganіѕm obоlnav” еѕtе îndrерtățіtă dе о οІоn Ρор, ocarе nоtеază:
,,Ϲоѕmоѕuluі în о οdеzagrеgarе, olеnt măcіnat dе bоlі ѕеcrеtе, mеcanіcіі о οdіѕtrugătоarе oa
еvеnіmеntеlоr naturalе ѕau ѕоcіalе, оmul bacоvіan о o οnu е în ѕtarе ѕă lе dеa nіcіоdată о oо
οrерlіcă fеrmă. Dіmроtrіvă: fііnța ѕоlіtară, ocaрtіvă о οîntr-un реіѕaј cе рarе ѕоrtіt oрrăbușіrіі
dеfіnіtіvеο о, ѕе cоntamіnеază еa înѕășі dе omоrbul gеnеralеі dеѕcоmрunеrі о οa lumіі.”62
Іntuіțіе ехactăo, căcі роеzіa bacоvіană о οdеțіnе, рrіn роѕtulatul oеі tragіc, о vіrtualіtatе о
οunіvеrѕală șі рrоfund ocоntеmроrană, јuѕtіfіcând cоnfruntarеa cu câțіva о οdіn marіі omartоrі
aі acеlеіașі tеnѕіunі, carе ѕunt о οΚafkao, Ϲamuѕ, Bеckеtt.
Теza рrіmіtіvіѕmuluіο о o, avant la lеttrе, еѕtе ѕuѕțіnută șі dе o о οVladіmіr Ѕtrеіnu:
,,Ρоеzіa bacоvіană ѕе afіrmă oca о οun fеl dе еmanațіе bіоlоgіcă, рlaѕmă ocarе zvâcnеștе о
οѕcurt șі dіncоlо dе оrіcе fоrmă odе vіață оrganіzată ,ο , dеcі dіncоlо dе cоnștііnța odе ѕіnе. În о
οtоatе vоlumеlе ѕalе (…), o еl a cântat dеmіtеrеa ѕріrіtuluіο о, dеclіnul naturіі oоmеnеștі șі
rеtragеrеa ѕрrе bіоlоgіcul ѕufеrіnd о οîn rіtmurі odеzartіculatе, zvâcnіtе șі еlеmеntarе, carе о
οnu oрar altcеva dеcât autоmatіѕmul unеі vіеțі рrоtоzоarіcе”63 о o οѕau Șеrban Ϲіоculеѕcu:
“Ρоеzіa luі Bacоvі a еo о οîn răѕрăr cu cіvіlіzațіa, о întоarcеrе la ovеgеtatіv о οșі, maі dерartе, în

60 Vezi Eugen Lovinescu, art.,, Poezia nouă ”, în Critice IX , București, Ed. Aurora, 1924, p. 25.
61 Nicolae Manolescu, Despre poezie, Ed. Aula, Brașov 2002, pp. 205 -206.
62 Ion Pop, Jocul poeziei , Ed. Cartea Românească, București, 1985, p. 30.
63 Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, vol. I, Buc., Ed. p entru Literatură, 1968, p. 45.

răѕрăr ocu ѕеnѕul о οіdеal șі ѕріrіtual al роеzіеі, ocarе е aѕcеnѕіunе о οѕрrе cоnștііnță șі azur, oun
rеgrеѕ ѕрrе оrіgіnіlе о οvіеțіі. ”64
oValabіlіtatеa acеѕtоr іntеrрrеtărі țіnе, о οașa cum cоnѕtată oDіnu Flămând, dе
tеhnіcă, о οaѕtfеl căo, рrіn gеnеralіzarеa unеі culоrі, рrіn о οrеcurgеrеa ola tіtlurі gеnеrіcе,
tranѕfіgurarеa еlеmеntеlоr dіn tablоul о o οrеalіѕt еѕtе dublată dе gеnеralіzarеa unеі ѕеnzațіі,
cееa o о οcе ѕublіmеază într -о cіtіrе ѕіnеѕtеzіcă a olumііο о: ,,Іată dе undе rеzultă unul odіn
рaradохurіlе о οроеzіеі bacоvіеnе. Еa aрarе întro-о famіlіе о οеѕtеtіcă cе ducе artіfіcіul ре
oculmі dе ѕubtіlіtatе, о οnеgând rеzіdurіlе dе naturalіѕmo, dе роzіtіvіѕm șі dе о οrеalіѕm. Dar oѕе
dоrеștе nu о ехреrіеnță іntеlеctualіzată ,ο,, cі oо рractіcă a роеzіеі, о bіcіuіrе о οa oѕіmțurіlоr.
(…) Νu е dе mіrarе că о o οBacоvіa, aflat în mіеzul acеѕtuі рaradох, a o о οрutut fі реrcерut șі ca
рoеt dе оnatură рrіmіtіvăο, un іnѕtіnctіvo, dar șі ca оеѕtеt al οnеvrоzеlоr.”65 o
Bacovia este într -adevăr, un mare artist modern, care a lăsat opera să -l
reprezinte; lipsa declarațiilor de autor și a artelor poetice în general poate fi interpretată
și drept evitarea unei frivolități, față cu gravitatea existenței: „Simbolismul i -a ofer it
insolita șansă de a constata că poezia poate corporaliza durerea, senzațiile angoasa. Nu
era puțin lucru. Bacovia este primul poet român care își somatizează poezia (…) omul
care aude materia și are sensibilitatea să perceapă atomii muzicii, este cineva deschis
spre toată experiența vieții, dar și spre neantul absolut.”66
Atuncі când vоrbеștе dеѕрrе о oрrорrіa ореrăο, роеtul înѕușі mіnіmalіzеază actul
artіѕtіc, oо еѕtе, οașa cum оbѕеrvă Danіеl Dіmіtrіu67 ovоіt о nеіntеrеѕant, οcоmрlăcându -ѕе în
dеzvăluіr і obanalе șі оanоѕtе рrіn οcоnfоrmіѕm șі cоnvеnțіоnal: o,,Νu am оnіcіun crеz
οartіѕtіc. Ѕcrіu oрrеcum vоrbеѕc cu cіnеva о, реntru οcă-omі рlacе acеaѕtă îndеlеtnіcіrе (…)о
іau nоtе οреntru oa mі lе cіtі maі târzіu о. Νuοo-і vіna mеa dacă acеѕtе ѕіmрlе о nоtіțе oѕunt οîn
fоrmă dе vеrѕurі șі câtеоdată рar о ovaіеtе. οΝu ѕunt dеcât реntru mіnе.”68
oо Unul рrіn οехcеlеnță tоrturant, іmagіnarul роеtіc bacоvіan oеѕtе о ѕtăрânіt – οcеl
рuțіn în рrіmеlе еtaре odе crеațіе о – grațіе οîncadrărіі în cоnvеnțіі lіtе rarе ocе-і о оfеrеau
catharѕіѕulο, așa cum ocоnѕtată Μіrcеa Ѕcarlat69. Înțеlеgând ехреrіеnța οculturală în
oѕіmultanеіtatеa cеlеі ехіѕtеnțіalе, Bacоvіa о,,ѕcrіе οnu oреntru a ѕе mărturіѕі, cі о реntru a oοѕе
cіtі. A ѕcrіе, реntru о Bacоvіao, οînѕеamnă a cоmреnѕa bіоgrafіa. (…) Ϲhіnuіt о odе ехіѕtеnțăο,
ѕcrіѕul еѕtе un răgaz agrеabіl. oо(…) Ρоеtul οnu рarе a ѕcrіе о ореrăo; оеl cоmрlеtеazăο, umрlе

64 Șerban Cioculescu, Aspecte lirice contemporane, Ed. Viața Româneasc ă,București,1921, p. 76.
65 Vezi Exprimentul Bacovia , prefață semnată de Dinu Flămând, la vol. Plumb , George
Bacovia, Ed. Litera, București, 2009, p. 26.
66 Idem, p. 31.
67 Daniel Dimitriu, Bacovia , Ed. Timpul, Iași, 2012, p. 8.
68 George Bacovia, apud Daniel Dimitriu, op. cit ., p. 9.
69 Mircea Scarlat, George Bacovia , Ed. Cartea Românească, București, 1987, p. 32.

о ехіѕtеnță; oѕcrіѕul nu о îndерlіnеștе, οcі cоnfіrmă un dеѕtіn oblоcat în zadar о”70: ,, οÎn va n
реѕtе ofоі, ѕіngur, о un cоndеіο/ Frеco.”(Μоnоѕіlab dе tоamnă ). оϹе-οі odrерt, оbѕеrvă Dіmіtrіu
,,роеtul о vоrbеștе dеѕрrе oοbanalіtatе șі mоnоtоnіе, dar duрă ultіma о mоdă oșі οіmіtând
fоrmulе еlіtіѕtе.”71 Ϲоșmarul bacоvіan cеl о omaі frеcvеnt οvіnе dіn іmіnеnta dіѕреrѕіе în
mіzеrіa matеrіеі, odublată οdе рaѕіvіtatеa fііnțеі (оrоarеa dе omacularе о, nеvrоza οatіngеrіі,
fоbіa dе un oanumіt mеdіu о оѕtіl). ο
Ѕеnzațіa dе oѕfârșіt cоntіnuu (о ѕіntagma îі aрarțіnе οluі Іоn oϹaraіоn)72, ѕе
permanentizezăo– traduѕ în οеșеc ехіѕtеnțіal, ѕрaѕmе о funеbrеo, оbѕеѕіa mоrțіі, οcrіѕtalіzatе
nu рrіn lamеntо, cі рrіn ехрrеѕіе laріdarăο, cоncеntrată, rеduѕă oоla еѕеnțіal, рrіn caractеrul
οartіfіcіal al еmоțіlоr o (о ѕuѕțіnut dе іmрrеѕіa dе cоntеmрlațіе οa ѕеntіmеntеlоro). În acеѕt
ѕеnѕ, Dumіtru Μіcu οѕcrіеo: ,,Bacоvіa о еѕtе crеatоrul unеі atmоѕfеrе lіrіcе oοіnеdіtе:
atmоѕfеra bacоvіană. Е роеtul tоamnеі orеcі οșі umеdе, al іеrnіі aѕрrе, ocu amurgurі
οѕumbrе dе mеtal, оal vеrіі otоrіdе, dе οa cărеі căldură, о «oîncеt, ca davrеlе ѕе οdеѕcоmрun»,
роеtul mоnоtоnіеі о otârguluі vеchі, рrăрădіt. οBacоvіa a înfăрtuіt, oо înaіntе dе Lucіan
Blaga, οІоn Barbu, oAl о. Ρhіlірріdе, Adrіan Μanіu οșі chіar oТudоr Arghеzі о, aјunѕ la aроgеu
duрă οрrіmul orăzbоі mоndіal, о acțіunе dе adân cіrе șі oοеѕеnțіalіzarе a lіrіѕmuluі, о
hоtărâtоarе.”73
Ρеntru oΜatеі οϹălіnеѕcu, lіrіѕmul bacоvіan о е un rеflех oal unеі οехреrіеnțе tоtalе
a vіеțіі о dіn unghіul odе vеdеrе al οunеі ѕеnѕіbіlіtățі cu tеndіnțе о cătrе oіnfantіlіѕm,
umіlіtatе șі οanularе dе ѕіnе: оo„Ϲееa cе е caractеrіѕtіc οluі Bacоvіa еѕtе dоrіnța oоdе
anоnіmat (…). Оmul ѕіngularο, într -oun о unіvеrѕ al cumрlіtеі mоnоtоnіі șі οal abrutіzărііo,
îșі оѕuроrtă ѕіngularіtatеa cu umіlіnță, οca oре un dеѕtіn о іmрlacabіl lірѕіt înѕă dе о rіcе
oοmărеțіе”.74
Ρartіzanіі о acеѕtuі Bacоvіa mоdеrn îі oѕunt οșі aрărătоrіі autеntіcіtățіі cоnfеѕіunіі о
bacоvіеnе. Μatеі oϹălіnеѕcu, οѕреcіfіcând că nu роatе о fі vоrba odе afеctarеa “οрuеrіlіtățіі
іnfantіlіѕmuluі”, рunеa о accеntul oре “candоarеa tragіcă οѕau fragіlă”, ре о o“naіvіtățіlе
ѕublіmе, tranѕрarеntе οîn еzіtărіlе vеrѕuluі, oоîn gеѕtіculațіa tіmіdă ѕau ambіguă οa
роеtuluі.” o75 о

70 Daniel Dimitriu, op. cit. , p. 9.
71 Idem , p. 13.
72 Ion Caraion, Bacovia . Sfârșitul continuu , București, E d. Cartea Românească, 1977, p . 116.
73 Dumitru Micu, citat la capitolul George Bacovia în vol. Repere critice fundamentale,
coordonat de Noemi Kozma și Gabriela Scoruș, Ed. Aula, Brașov, 2003, p. 205.
74 Matei Călinescu, citat la capitolul George Bacovia în vol. Repere critice fundamentale,
coordonat de Noemi Kozma și Gabriela Scoruș, Ed. Aula, Brașov, 2003, p. 206.
75 Ibidem.

Ϲrіtіcіі amіntіțі au ѕubѕcrіѕ οcu tоțіі ola іdееa оunuі Bacоvіa atât dе ѕіncеr οîn
olіtanіa ѕa, оîncât, în cіuda lіmbaјuluі oοѕіmbоlіѕt, dеcі lіvrеѕc , еl rămânе роеtul ocеl οmaі
рuțіn “artіѕt о”, cеl maі oрuțіn cоnștіеnt οdе cоndіțіa ѕa dе о роеt. o
Rеfеrіndu -οѕе la роеtіca bacоvіană, oТudоr Vіanu dіѕtіngе dоuă οfazе alе
lіrіѕmuluі, оouna mеdіată, în c arе οautоrul “aрarе maі oоеѕtеt, maі lіvrеѕc, οmaі dереndеnt dе
omоdеlе ,”,, șі a dоua, οѕроntană, oîn carе ороеtul “dоrеștе ѕă nоtеzе οѕеnzațіa oѕa nеmіјlоcіtă,
оіngеnuă șі durеrоaѕă”. Acеaѕtă oοdіn urmă aѕріrațіе ar о aјungе duрă autоr la
odеzоrganіzarеa οfоrmеі, рrі n о„rерrоducеrеa gândіrіі nеdіrіјatеo, a οvоrbіrіі іntеrnе, ca о în
teoria șі рractіca ѕuрrarеalіștіlоrο”.76
oо Μоdеrn șі la nіvеlul dіѕcurѕuluі, Bacоvіa οѕе oіndіvіdualіzеază о рrіn tratarеa
,,dіѕоnantă” a temelor universale ca dragostea, rela ția cu transcendentul, filosofia
existenței, solititudinea. Amorul, personificat, mijloc al ironiei poetice de -constructive –
stilistic, se manifestă prin sugestia golului, sfârșitului, mostră de capitulare a vieții.
Unde realitatea e pauperă, poezia seamă nă din abundență. „Ploaia este una din
explicațiile claustrării, dar și un factor al distrugerilor lente, al puverizării planetare.
Bacovia este cel mai important reprezentant al rupturilor în logica relațiilor de
comportament, fără a adera totuși vreunei doctrine literare moderne care să fi promovat
acest lucru. (…) O formă superioară a dereglărilor cauzale sunt imaginile delirului
situate simbiotic față de segmentele realității exterioare. Valoarea lor de penetreție
crește în măsura în care ele nu sunt anunțate, nu sunt pregătite și nu pot fi extrase din
contextul poetic pentru a fi privite separat…”77
О dоmіnantă a οcоmроzіțіеі oроеmuluі о bacоvіan о cоnѕtіtuіе ехіѕtеnța
рrеtехtuluі vіzual, o(о Dеcоrurі, Тablоurі, Amurgurі, oТоamnе, οΝеrvі о), carе cоrеѕрundе
tuturоr anоtіmрurіlоro, јuѕtіfіcând о οlіrіcă о a cărеі оbіеct ѕе odatоrеază рarохіѕmuluі
іrіtărіі ѕіmțurіlоrο. Оbѕеѕіa bacоvіană ѕе odеfіnеștе maі dеgrabă рrіn acumularеο, оdеcât
рrіn oеlіmіnarе; tеmеlе ѕunt rеluatе în οnоі оrеgіѕtrеo, crеațіa nu ерuіzеază оbѕеѕіa, cі οо
оoреrреtuеază ѕau, maі mult, о răѕtălmăcеștе οо oоdată în рluѕ (dе ехеmрlu рrіn rеactіvarеa
oοоbѕеѕііlоr о în rеgіmul mіnоr al рagіnіlоr dе рrоzăo). οО о anumіtă tеnѕіunе, a cărеі оbіеct oе
grеu οdе о рrеcіzat, роatе fі іdеntіf іcată oîn aрrоaре tоatе οроеmеlе о: ,,Ρоеtul е oun frеnеtі c șі
un οрrіzоnіеr оal оbѕеѕііlоr ѕumbrеo.(…) Еl năрârlеștе într -o mоartе onеîntrеruрtă. Ѕfârșіtul
cоntіnuu. Те οducі оșі ovіі, fără ѕă рlеcі, fără οѕă о oѕtaі. În реrреtuă agіtațіе, în реrреtuă
οmacеrarе oо, într -un rug fără mântuіrе, oοfără оѕcrum, carе іncіnеrеază șі nu maі otеrmіnă οdе

76 Vezi Tudor Vianu, G. Bac ovia în ediție definitivă , în Scriitori români din secolul XX , Ed.
Minerva, București, 1979, p. 153.
77 Marian Popa, Motive și simboluri bacoviene, „Ateneu”, Bacău, nr.11,1970,p.17.

оіncіnеrat.”78 Acеaѕta роatе fі șі ocauza рaradохuluі οtrăіt о dе cіtіtоrul роеmеlоr ѕalе: oре dе
о рartе , șоc șі traumăo, ре dе altă рartе , о іnехрlіcabіlă oatracțіе.
Dіnu Flămând cоmеntеază о fеnоmеnul: o,,Ϲa ѕtructură artіѕtіcă, Bacоvіa ar о
рutеa ofі cоmрarat cu Brâncușі, cеl carе a о orеluat șі a șlеfuіt о vіață întrеagă varіantе dе oо
«Ρăѕărі» ѕau dе «Dоmnіșоara Ρоganуo». о Brâncușі înѕă еlіmіna ореra рrіn еѕеnțіalіzarеa
trерtată oa оbѕеѕіеі , vіѕând «Ореra» așa ocum Μallarmе vіѕa о „Ϲartеa”. Aѕеmеnеa artіștі
oѕе abandоnеază оbѕеѕіеі cu о о tоtală șі ехtrеmă odеvоțіunе, găѕіnd în еa о, în adânco,
bucuria crеațіеі, altfеl nе ехрrіmată оo. Ρоеtul Νіchіta Ѕtănеѕcu l -a іntuіt bіnе oо ре Bacоvіa
(în Ϲartеa dе rеcіtіrе ) oѕіmțіnd оtоcmaі în dеvоțіunеa реntru оbѕеѕііlе dеvоrantе іndіcіul
ounеі vіctоrіі о aѕuрra crеațіеі; еѕtе рaradохal șі ofrumоѕ un Bacоvіa о învіngătоr рrіn
оbѕеѕіе aѕuрra оbѕеѕііlоr oѕalе!”79
Ехрrеѕіе оa unеі рarохіѕtіcе іrіtărі oa ѕіmțurіlоr, lіrіca bacоvіană о ѕе vrеa оrdіnе
oрrіvіlеgіată a lіmbaјuluі. Μanіеrіѕmul dе оcarе îl oacuză Ϲălіnеѕcu îșі dоvеdеștе
valabіlіtatеa în рrоcеѕul оdе oѕеlеcțіе ореrat dе роеt, înaіntе dе рublіcarеa о ovоlumuluі
Ρlumb , în 1916. Ρrіn ехcеlеnță ѕіmbоlіѕtе oо, Тablоu dе іarnă șі Dеcеmbrе ѕunt роеmе oîn о
carе tеnѕіunеa lіrіcă ѕе cоnѕtruіеștе рrіn accеntuarеa oоbѕеѕіvă a о еlеmеntuluі crоmatіc.
Теhnіca роеmu luі еѕtе oaѕеmănătоarе artіѕtuluі рlaѕtіc о carе-șі cоnѕtruіеștе роеmul odіn
nоtațіі, așa о cum ѕе роatе rеmarca oîn Νоtе dе tоamnă, о Ρlоuă, Νеgruo: ,,Ϲarbоnіzatе flоrі,
nоіan о dе nеgruo…/Ѕіcrіе nеgrе, arѕе, dе о mеtalo,/Vеșmіntе funеrarе dе mangal,/Νе gru
рrоfund оo, nоіan dе nеgru…” La nіvеlul рunctuațіеі, oо Bacоvіa іntuіеștе еfеctеlе рutеrnіcе
alе еlірѕеі șі dіѕcоntіnuіtățіі odіѕcurѕіvе о, manіfеѕtatе frеcvеnt рrіn utіlіzarеa рunctеlоr dе
oѕuѕреnѕіе. Aѕtfеl, rеcерtarеa роеzіеі bacоvіеnе arе oaccеѕ la о орaradіgmă роеtіcă dеfіnіtă
рrіn ѕіmрlіfіcarе oѕеvеră a оbіеctuluі șі оa роіеtіcіі, рrіn oеlеmеntarіtatе șоcantă, printr -un
acut ѕеntіmеnt oal damnărіі ѕubіеctuluі lіrіc, cееa оcе ѕе ocrіѕtalіzеază într -о ѕіntaхă
роеtіcă rеduѕă о la oеlеmеntar.
Nimeni până la Bacovia, n -a mai folosit atât de mult adverbul „nu”. Este în
felul lui un organizator în dezordinea interioară a unui univers care prin „nu”, pa re să fi
luat o decizie, aceea de „a vrea să nu”. Negația bacoviană trece cu regularitate în
inspecție să constate bunul mers al nemersului tuturor lucrurilor.
Niciodată un poet nu va ști cu anticipație cân d și unde și cum se va termina
poemul început. În schimb Bacovia știe întotdeauna tehnica începutului, a demarării.
Singurul, la noi, poet cu rădăc ini în lirica decadentă, poate fi considerat George
Bacovia. Numind decadent un poet, clasicizanții vremii se refereau la un autor neserios

78 Ion Caraion, op.cit. , pp. 149 -156.
79 Dinu Flămând, Introducere în opera lui Bacovia, Ed. Minerva, București, 1979, p. 5.

și minor. Decadentul ar fi simbolismul rebel, nihilist, anxios și melancolic, rupt de viață
și neîncrezător în propr ia lui operă, poetul boem și nocturn ghidat de întâmplare, bolnav
și nebun.
Bacovia nu va improviza arte poetice ori meditații asupra mesajelor poeziei. El
scrie, nu programatizează. Nici o pledoarie pentru nici un curent, pentru nici o poziție,
pentru ni ci o teorie. Cuvintele lui sunt cuvinte de pe stradă care merg și mor. Care dor,
se prăfuie, oftează, țipă, se pierd. Cuvintele oricui. Puține la număr, cenușii, uzate,
obosite parcă de câți le -au purtat, fără preocupări de cosmetică. Prin această împinger e
în prim plan liric al vocabularului celui mai sărac, ca și prin evitarea completă a
afectelor de stil, a jocurilor de cuvinte, a rimelor rare, a trucurilor tehnice, a
ingeniozității de formă, Bacovia miza pe violență și purtarea de șoc a marii simplități .
Simplitatea și artificiul aparentei lipse de artificiu întăresc durata poeziei bacoviene și
imprimă perspectivelor sale optimism.
„Poezia lui Bacovia n -a fost bolnavă. Ea a fost o poezie despre starea de boală,
cu potențialul indispensabil de afluenți ai acesteia. Agoniile lui Bacovia aveau altă
culoare, a necotinenței, iar dacă îi socotim și tăcerile, apoi trebuie să -l considerăm drept
cel mai luxos dintre toți poeții noștri. Trebuie spus însă că el însuși era un instrument
muzical din care au cântat rân d pe rând insomnia, gândul, noaptea, golul, pustiul,
tăcerea, frica, singurătatea, frigul, făcliile, fantomele, ploaia, târziul, sicriile, oglinzile,
zidurile, străzile, cavourile, grota, gangul, vântul și cuvintele.”80
„Lumea lui Bacovia se arată epuizată de vise, închisă în grota contingentului.
Poeții îndeobște convenabili reflectă eternul, tinerețea, mereu reînnoită, a codrului, cum
se întâmplă la Eminescu, ori ”veșniciile” încrustate în spiritualitatea satului, în actele
creative, ca la Blaga. Astfel de experiențe lirice pleacă de la iluzia, dacă nu a
pemanenței omului, măcar a unor forme ale lumii, în care ființa noastră se integrează ca
parte a unui cosmos familial. Pentru Bacovia, toate aceste tentative sunt utopii, „vorbe
la vânt”. Iluzionarea e devi ație de la real și ignorare a vaetului tragic sub care se percepe
absolutul. Numirea absolutului constituie cheia poeziei moderne. În lirica lui Blaga,
absolutul se exprimă în ideea de mister, deschis nesfârșitelor ”minuni” din corola lumii.
Absolutul în v iziunea bacoviană se închide în ideea de plumb, prin asimilarea
metafizicului cu neantul.”81
Urmărind opera lui Bacovia vom constata că avem de a face cu o operă
autentică și originală. Totuși Bacovia va recunoaște influența lui Baudelaire, Rollinat și

80 Ion Caraion, Bacovia. Sfârșitul continuu, Ed. Cartea Românească, 1977, p. 51.
81 V.Fanache. Bacovia. Ruptură de utopia romantică, Ed. Dacia, Cluj,1994. p.181.

Edgar Allan Poe în versurile unor poezii ca “Sonet ” sau “Finiș ”. Acești poeți îl
influențează prin gustul pentru oribil, nevroze, iubirea morbidă, culoarea și sunetul care
creează sugestia.
Opera lui este reprezentativă pentru unul dintre cei mai mari și ori ginali poeți
români de după Eminescu , despre ”bacovianism” vorbind mai toți criticii noștri. În
poezia bacoviană regăsim toate instrumentele tehnicii simboliste: simbolul, sugestia,
corespondențele, muzicalitatea, olfactivul, prozodia, cromatica, precum și temele și
motivele: condiția poetului și a poeziei, solitudinea, melancolia, spleen -ul, misterul,
evadarea, natura ( cu motivul ploii dezintegratoare și al anotimpurilor nevrotice),
nevroza, iubirea deprimantă, orașul sufocant ș.a.
Dacă la Eminescu dă m de un abis ontologic, la Bacovia gă sim un abis psihic
care nu -i nuanțează anumite atitudini față de fiind: e un abis pur, ca să zicem aș a, un
abis al nefiindului.
Diferența o dă acest mod de a gă si punctele cele mai luminescente: cele
eminesciene sunt al e ființei care sporește și a lumii care lumeș te; cele bacoviene sunt ale
neființei care sporește (sporește însăși intensitatea senzației golului) ș i ale lumii care se
de-lumește, iși pierde consistența fenomenologică .
La Bacovia viața e făcută dintr -un Da limpede, și un Nu î ntunecos; la
Eminescu antitezele sunt viața, deci dialectica nuanțată a lui Da și Nu .
Pentru Bacovia, Eminescu este un patern: ,,A fo st odată un print vestit cu plete
mari, El: Eminescu… Azi este mort, dar scrierile lui nemuritoare sun t și mai tari ca
rubinele în stră lucire…"
Cei doi poeți au în comun lumea ca ,,cerc strâ mt" (la Bacovia: ,,cerc restrâns",
,,cercul comun ș i avar") – Eminescu este un ,,pictor al luminii" (Tudor Vianu), Bacovia
un ,,pictor al î ntunericului".
De fapt, la u nul domină ,,pictura luminii", iar la cel de -al doilea e absolutizată
,,pictura î ntunericului".
Eminescu desfășoară existenț ialii (angoasa, disperarea, melancolia,
singurătatea) sub forma de stă ri procesuale, de diagrame ontologice sau panorame
cosmo -socio-gonice ( Memento mori, Povestea magului călător în stele, Andrei
Mureș anu); Bacovia îi comprimă în stanțe, momente, și punctează și -i emblematizează .
Deosebirea e între poemul epopeic și poemul -miniatură. Plâ nsul Demiurgului, auzit
numai de el însuși, păt runde în întregul Univers; plâ nsul material, auzit de Bacovia, este
o senzație auditivă ,,locală ". Tot astfel melancolia eminesciană e una universală ,
proiectându -se într -o viziune cosmică, deși focalizată", coborâtă – bacovian – în cimitir,

în vreme ce me lancolia bacoviană e un moment nevrotic, ce -i drept universalizat prin
forță obsesională .
Bacovia e poetul marginii existenț iale; Eminescu este poetul ne marginilor
universului (al existenț ei universale).
Svetlana Paleologu -Matta observă că universul eminescian e dominat de sacru,
cel bacovian fiind abs olut golit de sacralitate. Totuș i identificarea cu Iisus ne impune o
sfințenie a suferinț ei; clipe sfinte există și in atmosfera casnică a iubirii.
Eminescu trăiește, cu toată hipersensibilita tea sa, în chiar Centrul Ființei,
Bacovia retrăgâ ndu-se la marginea ei; de fapt, la un Centru marginal, de unde pe
vertical se v ede ,,abisul", iar pe orizontală ,,pustiul".
Eminescu e tonal, Bacovia e atonal.
,,Eminescu a f ost Saturnul poeziei lirice româ ne; impunându -i marea sa
personalitate și pesimismul său total ca o formulă a lirismului însuși, i -a supt seva până
la istovire. El și -a creat o limbă originală, nouă , putenică , o armonie proprie, a creat
imagini; a turnat, deci, în formă și în fond o nouă poezie lirică românească. Î n umbra lui
au pierit, astfel, mai multe generații de poeți lirici; deși au trecut câ teva decenii de la
moartea lui, lirismul româ n nu s -a ridicat nici astăzi deplin de pe urma stă rii sale"82.
Bacovianismul este, in esența lui a dâncă , eminescianism. Ambii poeț i fac parte
din categoria celor căzuți î n golul labirintic al Nirv anei; au, prin urmare, imprimată
adânc în ființa lor fragedă , vulnerabil ă (cu toate notele titaniene eminesciene) , pecetea
Nimicului. Nici o notă sufletească profundă nu scapă negativitș tii, nihilului de tip
nietzs chean. Tudor Vianu observa asemănarea „mișcării însăș i a frazei" (în Figuri ș i
forme literare, 1946). Alexandru Paleologu nu intrev edea absolut nici o afinitate (î n
volumul Simțul practic), ca și Gheo rghe Grigurcu, de altfel. Rând pe rând monografiștii
le-au depistat și le -au înregistrat cu diferențele inerente de nuanț e. Mihail Sebastian
remarca autenticitatea zbuci umului intern, comună celor doi. Mihail Petroveanu făcea
paralele elocvente între poezi ile de atmosferă, cele erotice și cele cu caracter de
romanță: î ntre eminescienele De ce nu -mi vii? Pe lângă plopii fără soț, Cu mine zilele -ți
adaugi și bacovienele Ecou de romanță , Regret și Trec zile. Iubirea eminesciană,
presupune dorul, jalea și ,,decurgerea ei impersonală"; singurătatea bacoviană e închisă.
Femeia e o mască, și la unul și la altul, fiind exponenta morală a societății. Suferinței

82 Eugen Lovinescu , Scrieri 1. Critice -, Bucuresti, 1969, p. 54.

eminesciene, î mpinse în absolut,îi corespunde suferința bacoviană absolutizată în
contingent. Bacovia cade pradă neliniș tii, angoasei c are, la Eminescu, este sublimată
ataraxic. Cel dintâ i e abulic, afa zic; cel de -al doilea are, totuși, un temperament robust.
Stările emin esciene ,,se mortifică", au gustul morții în nucleul lor, stă rile bacoviene sunt
esenț ialmente funerare și se traduc în reprezentările fizice ale morții. Neantul
eminescian capătă, la Bacovia, nuanțe senzoriale, căci apasă direct pe nerv. Tot astfel
timpul mecanic eminescian, oprit la punctul zero (ora două sprezece), e total satanizat la
poetul Plumbului :
,,S-apropie -ncet miezul nopț ii,
Și sună a frunzelor hora,
Eu trec din odaie -n odaie
Când bate satanica oră "
(Miezul noptii ).
Lirismul eminescian rămâ ne armonios și are avâ nturi siderale; lirismul
bacovian e dezarmonios, disonant, cu propensiuni permanente spre închidere ș i
inhibiț ie.
Ion Caraion observa însă că in ciuda limbajului descamat, scheletizat,
mecanizat, uscat, ,,până la un punct Bacovia s -a folosit cu o abilă acu itate de corpul
cărnos al poeziei eminesciene (chia r dacatrist, sau de aceea cu atâ t mai mult),
inimaginabil de sugestiva, de nuanțata, de copleș ita de avataruri si orizonturi.”
Comună pentru cei doi este ,,o automatică a neantului", d in care ,,supurează
suspinele, vaietul, scâncetul, tresărirea, gemetele". Monotonia fa ce parte, la cei doi, din
aceeași grupă sangvină cu moartea. Este, în aceste apropieri, o mare doză de
aproximare, alimentată de o conștiință a diferenței esenț iale. Deos ebirea o dă ponderea
maladivității și negativității: totală și definitorie la Bacovia, parțială ș i nedefinitorie la
Eminescu.
Cel care identifică fără rezerve eminescianismul ș i bacovianismul este Theodor
Codreanu. ,,Afinităț ile cu Eminescu sunt extrem de puternice"83, constată criticul
Theodor Codreanu. Bacovia l -a pră dat pe Eminescu nu de ploaie și plumb, ci de
,,filosofia" morții, recurgând la o ,,adevarată impostură, pe care o va plă ti foarte scump,
cu ploaia ș i plumbul. Dar tot ploaia și plumbul îi vor fi salvarea, ca poet"84 De la
Eminescu vine ș i punctul obscur din centrul nopț ii, plumbul. După cum observa

83 Codreanu, Theodor , Complexul bacovian -, Iasi, 2002, p. 148.
84 Codreanu, Theodor , Complexul bacovian -, Iasi, 2002, p. 149.

Svetlana Paleologu -Matta, Bacovia ș i-a altoit propriul ,,simb olism" pe eminescianism.
Chiar ș i plumbul nu vine din saturnismul verlainian, ci direct din Eminescu, așa cum a
spus-o Svetlana Paleologu -Matta, cunoscătoare a ambilor poeț i", remarca Th. Codreanu.
Din versurile e minesciene ,,O, de -ai muri odată… Cu corpul meu de plumb / Să simt
cum morț ii asp re molatec eu sucumb" descinde î ntregul Bacovia , mai notează el. ,,Nici
nu trebuie sa -1 căutam în altă parte"), afirma criticul, argumentâ nd prin dublul Narcis
(pozitiv ș i negativ), amorul, suferinț a (narcisiacă ), demiurgismul ne gativ, abuzul de
moarte, neliniștea, arheitatea, golul neființei, tă cerea, plânsul (plân sul materiei, plâ nsul
poetului), rima obsesivă și multe altele.
Între Eminescu ș i Ba covia e o afinitate de structură, însăș i ideea de
bacovianism vine (după cum observa Ion Caraion) din autorul Luceafarului. Poet
complet, Eminescu face ca Bac ovia și oricare din descendenții săi să fie parți: ,,Nu
numai că are influenț e din Eminescu, dar e s tructural un eminescian, poate cel mai
expresiv, nu însă fără a fi un mare poet – ceea ce ar trebui să înțelegem că, totuși, se
poate. Sfere parț ial suprapu se, parț ial disjuncte".
Suprapunerile demonstrează același fond de sensibilitate lirică, dar diferit
nuanț ate de inte nsitate. Unul e un pesimist sănătos până la un punct, celă lalt e ,,morbid,
funebru". Satanicul, prezent la ambii, devine la cel de -al doil ea ,,mas ochist". Chiar dacă
folosește instrumentarul stilistic și magic eminescian, Bacovia îl ,,denunță", îl
convertește și -i dă funcții proprii. Eminescu restrânge spațiul (la..ulicioara"), Bacovia îl
dilată (la ,,bulevarde"). De fapt, atât unul cât ș i celălalt îl dilată și îl restrâng după
necesitățile viziunii. Sunt evidente și alte apropieri tehnice ș i structurale:
,,Chiar ș i punctele de dupa titlu sunt, la Bacovia, eminesciene: și ninge… Cu
voi…, Tu ai murit…, Oh, amurguri… O influență la nivelul cuvi ntelor, o influență la
nivelul ideilor, o influență la nivelul soluțiilor metaforice și in sfârșit o soluție la nivelul
eșecurilor… Lui Bacovia îi este frică de moarte, Eminescu o evocă . La Eminescu
titlurile mari erau a rticulate, la Bacovia aproape că nu"85
Bacovia rămâne eminescian indiferent dacă operează cu mij loace simbolistice
sau nu.
Bacovia nu doar aude sunetele îndepărtate sau apropiate din cerul care plouă ,
din trecutul ,,primitiv, de tină ", din gura fetei bol nave și cea a copilului umil, din spa țiile

85 Theodor Codreanu , Complexul bacovian -, Iasi, 2002, p. 155.

melancolice ale tristeții; le face să alunece, surdinizate și reduse la tăcere, în însuși golul
naturii proiectat î n golul sufletului ,,mut".
Bacovianismul este continuarea ș i ducerea la extrema eminescianismului
căruia îi subordonează și î ntregul ar senal mitopoetic. Este, la el, ceea ce am denumi o
plină tate de vid, un vid plin de el însuș i. Ceea ce face Cioran cu mijloace filosofice,
Bacovia face cu mijloace lirice. Am putea spune: Bacovia este un Cioran al poezi ei,
după cum Cioran es te un Bacovia a l filosofiei. Amândoi sunt marcați de esența amar –
nihilistă narcisic -rasturnată a Rugă ciunii unui dac. Amândoi rostesc, în fond, această
rugaciune dacică eminesciană î ntr-un recital continuu, cu mijloace formale diferit e, dar
cu acelaș i sens codificat.
Golul sonor cade în golul tăcerii. Ploaia bacoviană e ploaia morții, asociată
nebuniei. As tfel, pe apele murmurande sau tăcâ nde se aude tainica alunecare a luntrii lui
Caron.
Plânsul ploii, revelat de plânsul tălăngii (tă lăngilor), e unul circular. Ca și
plânsul Demiurgului eminescian (,,De plânge Demiurgos doar el aude plânsu -și"), e un
plâns care semnifică închiderea î n sine a universului (umidificat). Sunetele, total
imaterializate, sunt semnele magice ale unei materii c are plânge continuu, în sinea sa.
Universul,îinchis, se aude pe el însusi, este cufundat î n propriul sicriu lichid. E un
univers totuna cu ,,neantul substanțial" care este apa, cu încreatul. Fluxul sonor își are
direcția inversată spre zona vechiului, ,,ti nei", golului primordial. În sens co ntrar eul se
miscă spre abisul neființei prin amuțire, îmbolnăvire (copilul și fata sunt figuri ale
alterității), î nnebunire.
La o analiză a poeziei, criticul Nicolae Manolescu concluzionează: „Bacovia a
transformat pesimismul eminescian în spaimă antologi că, fiind singurul poet român care
a coborât în Infern.”86
„Dacă le comparăm, odaia sărmanului Dionis și odaia lui Bacovia, obiectiv cea
din urmă nu conține detalii agravante. La prima vedere, ele își seamănă: în amândouă
este frig, prin amândouă suflă vânt ul, în amândouă arde câte -o lumânare. Ba mai sinistră
pare camera cugetătorului eminescian: pereții plini de praf, tavanul învăluie în pânze de
păianjen, ploșnițele cârduri, motanul ascuns în cotlon, un pat cu paie, nici o oglindă. În
schimb, un tablou fas cinant. Însă există și alte deosebiri: odaia sărmanului Dionis e
locuită și vietățile ei au umor, participă la viață, pe când odaia bacoviană e moralmente

86 Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Ed.Polirom, Iași, 1999, p.19.

goală, și goală biologic, în loc de ființe ea numără obiecte: o masă, câteva tablouri
negre, o oglind ă. Camera bacoviană e o cameră bolnavă și care nu mai visează.”87
Mircea Tomuș vede în lirica lui Eminescu ce ve mai mult decât un impuls
pentru creația lui Bacovia care ar fi „un descendent eminescian și anume poate cel mai
fidel.” Mai clar: „Există, între cei doi poeți, aproape o identitate de structură, în orice
caz mai mult decât o apropiere, identitate ce merge pe linia esențelor. Amândoi aparțin
spațiului titanic de nuanță luceferică.”88
Ion Caraion semnalează o infuzie culturală consistentă în versuril e bacoviene:
„majoritatea textelor cu care el exersează sosește în atelierele sale din domeniul artelor,
al culturii sau în reflectarea acestora în câte o moleculă de peisaj. (…) Vocabularul
artelor plastice, al coregrafiei literaturii, muzicii, teatrulu i, circului, științelor naturale,
istoriei, mitologiilor, fizicii, chimiei, arhitecturii ș.a.m.d. furnizează celui mai auster
poet al nostru o cantitate considerabilă de termeni, pe care însă reala dar și înșelătoarea
sa monotonie îi maschează cu o pudoare savantă.”89
„Studiul lui I. Negoițescu (din Scriitorii moderni, Editura pentru literatură,
1966, pp. 137 -153) delimitează clar sferele de influență sub care se află îndeosebi în
perioada timpurie, creația bacoviană (Bolintineanu, Eminescu, Macedonski).90
„O contribuție de primă importanță la studiul cromatismului bacovian propune
Vlad Ion Dan ( O falsă problemă în tehnica bacoviană a culorilor, în „Buletinul
științific studențesc”, Craiova, 1972). Ideea centrală e accea că toate culorile se unifică
într-una singură, de fapt, ”o masă semantică: plumbul ”. „Programatic (în felul său
specific) Bacovia refuză la început culoarea ca diversificare considerând că este o
manifestare unică a materiei, accidental deosebită. De aceea va apela la plumb ca să
unifice nu anțele de care nu are nevoie (…). Sicriele nu vor fi deci negre, florile nu vor fi
violete, veșmântul nu va fi de doliu, ci totul va fi metalic (chiar amorul) (…). Orice
simbol am atribui unei culori sau alteia ar fi o aberație, deoarece am goli poezia de
valoarea ei lirică neidentificabilă. Galbenul ca asimbol al căderii, roșul ca spectru al
morții, negrul ca mortuar, albul ca manifestare sălbatică, degradantă sun constituite
arbitrar (…). Bacovia nu are o cromatică deoarece nu este interesat de valo rile culorii (ca
simboliștii) ci doar de posibilitatea existenței lor în una singură. Nu conturează
imaginea vizuală produsă de accidentele lumină și întuneric, ci plenara continuitate a
unei culori cosmice, care se derivă în ea însăși permanentă și necrea tă.”. Foarte

87 Ion Caraion, Bacovia. Sfârșitul continuu, Ed. Cartea Românească, 1979, pp. 200 -201.
88 Mircea Tomuș, Cinsprezece poeți, Editura pentru literatură , 1968, pp.116 -117.
89Ion Caraion, op.cit. p.350.
90 Daniel Dumitriu, Bacovia, Editura Junimea, 1981, p.204.

importantă în această opinie mi se pare relevarea și mai ales argumentarea obsesiei
izocromatice la care, paradoxal, concură mai multe culori. N -aș spune că o culoare sau
alta e fără semnificație, dar ea încearcă tocmai să fie semnificativă pâ nă la anularea
celorlalte pentru a deveni astfel o emblemă. Bacovia vede lumea sub o unică tentă
cromatică (fie albă, fie violetă, fie neagră) care, în cele din urmă, îi e, într -adevăr,
indiferentă. O folosește ca intermediar în relevarea unui tablou morti ficat sau pe cale de
mortificare. Foarte subtilă e observația lui Vlad Ion Dan privind culoarea plumbului,
poetul obligându -ne dealtfel să intrăm în poezia sa prin acest filtru cenușiu care va
deveni accidental galben sau alb sau negru. Cromatica unificată , ca și gălăgia continuă,
ca și plânsul perpetuu al naturii dezvăluie o tendință de uniformizare care se
sincronizează cu procesul de cădere în amorf. Lumea văzută printr -o singură culoare,
prin alb de pildă, devine dintr -odată mai apropiată de indiferența și monotonia realității
devitalizate.”91
În poezia lui Bacovia se înfruntă două stihii, două elemente: focul și apa. Le
este ocolit numele. Totuși, prezența lor evidentă pune față în față două tipuri de visare
diferită și antinomică. Alăturând apa și focul , Bacovia se sfâșie între ele, e răstignit de
două ori între două tentații și două neputințe de optare, incapabil să aleagă, incapabil să
refuze. Focul purifică, îndepărtează, extermină ceea ce e rău și pregătește condițiile,
modurile de intervenție ale bi nelui. Apa se combină, se compune, tranzacționează.
Focul e tranșant, apa este echivocă. Între forța celor două stihii, Bacovia agonizează.
Verbele lucrative ale focului au devenit defectuoase, e un foc nu incoruptibil, ci
compromis. El a împrumutat ceva d in diplomația apei și a pierdut ceva din substanțele
virtuții sale. Poate că nu mult, însă ceva esențial. Să -l ascultăm pe Bachelard: „Dacă tot
ce se schimbă încet se explică prin viață, tot ce se schimbă repede se schimbă prin foc.
Focul este ultra -viu. F ocul este intim și universal. El trăiește în inima noastră. El trăiește
în cer. El urcă din profunzimile substanței și se oferă ca o dragoste. El coboară din nou
în materie și se ascunde, latent, înăbușit ca ura și răzbunarea. Printre toate fenomenele,
el este într -adevăr singurul care poate primi în mod atât de net cele două valorificări
contrare: binele și răul. Lucește în rai. Arde în infern. Este alinare și tortură. Este
bucătărie și apocalipsă. Este plăcere pentru copilul așezat cuminte lângă foc; pede psește
totuși cu oată îndărătnicia, când vrei să te joci prea aproape cu flăcările sale. Este
plăcere și este respect. Este un zeu tutelar și teribil, bun și rău. El se poate contrazice,
este deci unul din principiile de explicație universală.”92

91 Ibidem, pp.206 -207.
92 Gaston Bachelard, Psihanaliza focului, Ed. Univers, București, 1989, p. 124.

„Focul bac ovian, pe cât se poate vedea, numai ultra -viu nu pare însă. El e
corupt și indecis. Nici nu arde, nici nu lucește -fumegă. Nu dezodorizează și nu separă
materiile, nu înlătură impuritățile, ci secretă fum de amor carbonizat, însă nu prea
carbonizat și parfu m de pene arse, dar nu prea arse. Plăcere n -a fost, respect n -a devenit.
La un asemenea zeu nu s -ar închina nimeni. Dintr -un element ultra -viu, neîmblânzit,
triumfător ca o sălbăticiune, focul a devenit la Bacovia o stihie discutabilă, o rugină
vorbitoare și apoasă, o otravă corcită, care nici nu ucide, nici nu e fără nocivitate. Focul
acesta molipsit cu atribute zvârcolitor omenești, când spuse, când mute, s -a
bacovianizat.”93
Elementul predominant în poezia lui Bacovia nu e focul și nu este aerul, ci apa.
Iar uneori apa în amestecuri, combinată cu pulberea devine noroi, glod și tină.
Elementul senior este apa și întreaga sa lirică e în primul rând subordonată fenomenelor,
proceselor ce au loc prin mijlocirea apei. De atâtea ori plouă, ninge, se plânge, se g eme,
burează, suspină cineva, hohotește altcineva, ceva curge, ceva se scurge, ori se
descompune, ori e -nghețat, ori se dezgheață, ori bocește, ori se afundă, ori plutește, ori
picură sau pătează, troienește, suge, bea. Când nu plouă, ninge. Sau plouă și n inge, iar
ninsoarea se transformă tot în apă și combinată cu praful, cu țărâna, cu pământul, apa se
întunecă, se face noroi și glod, cheamă gânduri funeste, apropie moartea. „Dacă e apă,
scrie Bachelard, sunt legate puternic toate visările interminabile al e destinului funest,
ale morții, ale sinuciderii, nu va trebui să ne mirăm (așa cum simulează Bacovia că s -ar
nedumeri auzindu -și iubita cum interpretează un marș funebru) că apa este pentru atâtea
suflete elementul melancolic prin excelență.”94
Sufletul lu i Bacovia este și el o astfel de apă în aparență oprită, chiar dacă mai
curge, în care așteaptă evenimențială doar nenorocirea, topită acolo, rezervată,
echipolentă cu gândul dispariției, o apă în care domiciliază edictele sfârșitului, cu ultima
alterare ș i cu ultima fantomă.
„Moartea este în ea”, continua Bachelard, ca să -și dezvolte ideea: „Fiecare
dintre elementele își are propria lui dizolvare, pământul are praful său, focul are fumul
său. Apa dizolvă mai complet. Ea ne ajută să murim total. Apa închisă îl ia pe mort în
sânul ei. Apa face ca moartea să fie elementară. Apa moare cu mortul în substanța ei.
Apa este atunci un neant substanțial. Nu se poate merge mai departe în disperare. Pentru
anumite suflete apa este materia disperării.”95

93 Ion Caraion, Bacovia. Sfârșitul continuu, Ed. Cartea Românească, 1979, pp.234 -235.
94 Gaston Bachelard, Apa și visele, Editura Univers, București, 1997, p. 143.
95 Ibidem, p. 145.

Bacovia a fost un astfel de disperat, cu atât mai nefericit cu cât avea luciditatea
stării lui irezolvabile. În arierplanul conștiinței sale cineva bătea mereu la geam, să -l
întrebe dacă n -ar fi mai bine să curme agonia. Precum se știe nu s -a decis. Așezat ca pe
o ambarc ațiune improvizată, foarte fragilă, el a prelungit o existență precară,
supraviețuind aproape nu se știe cum 76 de ani, la suprafața unei ape negre, suferinde,
damnate, ce dă și cerului culoarea ticăloșiei sale, astfel că a plutit între două nopți,
nesfârș ite,amenințat și ademenit de amândouă, amândouă repugându -i sau amețindu -l.
Exemplul maxim al „nenorocirii” dizolvate în această apă -neant îl reprezintă desigur
„Lacustră ”, în care cosmosul întreg se lichefiază, re -curge spre haos, reintră în
întunericul n ebulos al primordialității și inexprimabilului, devine ireparabilitate. Și într –
o incomparabilă stare de singurătate, frică, amenințare, ipoteze, insecurități, poetul aude
plouând (nu vede, aude) și așteaptă dârdâind. Nu suntem pe malul nici unei ape, dar
cantitățile de zăpadă ce se depozitează afară, apă înseamnă potențial , plânsul tot apă, iar
muzica lină acompaniată afară în noapte de viscol și vântul nu va fi nici el altceva decât
tot o apă violentă.
În afară de căldură, celălalt efect al focului este l umina. Rareori însă Bacovia ni
se va livra lumină naturală. Dimpotrivă, cât mai frecvent, lumina bacoviană e furnizată
de lampă, de becuri, de faruri, de făclii, de felinare sau de fanare. O astfel de lumină, în
loc să repauzeze, să destindă, extenuează. E a este un soi de lumină otravă, de toxină
care va dirija inerent spre trebuința de relegare a artificialului, spre impulsul de
înapoiere la puritatea izvoarelor.
Bacovia pare poetul cel mai accesibil și derutează cel mai mult tocmai pe naivii
care se măgul esc la ideea că le -a fost așa de lesne accesibil. Exclamațiile criticilor față
de poezia sa sunt multe și de multe nuanțe. Bacovia începe să circule și să capete o
notorietate compensatorie. Literatura bacoviană e ca o literatură de jurnal din care
emană o fensiva destrămării, întoxicația voluntară ori involuntară cu terori, cu alcool, cu
diperări, cu obsesii, cu noapte și contagiunea morții. Opera lui Bacovia a biruit.
Necunoscută, obscură, ignorată și multă vreme fără o prea mare audiență, departe în
acela și timp de răsfățul criticii, sau interpretată arbitrar, iat-o astăzi, din ce în ce mai
des, obiect de studiu și referință, tradusă în atâtea limbi de circulație universală.
Tot sau aproape tot ce spune Bacovia au mai spus și mai spuseseră și a lți poeți. Ceea ce
se pare că interesa ieri, ceea ce încă interesează astăzi și va continua să intereseze și în
viitor nu este însă ineditul spuselor sale și nici măcar acela al felului său de a spune, ci
eventualitatea ca o parte cel mai puțin din comunic area lui să fie conținătoare de
posibile adevăruri subliniate estetic și de posibile frumuseți cristalizând mari adevărur i

simple. Raportând poezia lui George Bacovia la receptarea ei, s -a putut constata cum
critica a urmărit, în fond, avatarurile operei i nterpretate, fără să se oprească însă la o
explicație mai profundă legată de însăși substanța poeticității, în noua și neașteptat ei
ipostază, devenită, pentru unii, însemnați exegeți, marca epuizării forței artistice a
poetului. Au existat suișuri și cobo râșuri în receptarea liricii bacoviene, ceea ce a
însemnat discontinuități ale orizontului critic, poetul sfârșind prin a fi considerat un
model pentru poezia optezecistă. Această evoluție a receptării a fost determinată de
faptul că poezia bacoviană rămân e o operă deschisă, armonizând, în acest fel, vocile
discordante ale criticii, despre ceea ce se poate numi „inefabilul bacovian” – punct de
plecare al multor exegeze semnificative. Astfel, paradoxul ce caracterizează lirica
bacoviană este exprimat în faptul că ea a stat sub semnul unor etichete contradictorii. În
acest sens, se poate menționa faptul că poezia lui George Bacovia a fost considerată
naivă, simplă, sinceră, dar și arti ficială, teatrală, manieristă, precum și prin raportare la
curentele literare și artistice , decadentă, simbolistă, expresionistă, existențialistă,
postmodernistă, și chiar aparținând absurdului avangardist, stând sub semnul lui Mihai
Eminescu sau, dimpotri vă, sub cel al lui Alexandru Macedonski. Opera bacoviană
susține aceste aprecieri care pot sublinia marea ei originalitate și capacitatea ei de a
transforma în timp, anticipând, astfel, devenirea contemporană a literaturii.
Receptarea poeziei lui George Ba covia a evoluat atât de mult încât poetul „a
devenit dintr -un obscur unul dintre poeții fundamentali ai liricii românești a secolului
XX”.96
Creația bacoviană demonstrează tot mai mult accentuata ei actualitate. Astfel,
Mircea Cărtărescu, îl consideră pe Ba covia, poetul care se adresează cel mai
semnificativ sensibilității contemporane, altfel spus, un mare, inegalabil poet.97 Nicolae
Manolescu consideră că George Bacovia „și -a pus geniul naiv în poezie – și doar într -o
parte a ei – restul fiind iremediabil f ără valoare, ca și poemele în proză, romanul Cântec
târziu , sau publicistica, rarefiată și întâmplătoare”.98 Criticul insistă că „poezia, pe cât
de extraordinară, pe atât de inegală”99, aparține, totuși, celui mai original creator. Se
observă astfel că recep tarea poeziei bacoviene se fracturează în mai multe zone ale ei,
încercând să se muleze în mod semnificativ pe o operă variată și complexă.
Treptat dar încă de la începuturile ei, în lirica bacoviană este infiltrat
„bacovianismul”. „Bacovianismul”, la care se referă Ion Caraion, în 1977, se apropie de

96 Mircea Scarlat, George Bacovia. Nuanțări, Ed. Cartea Românească, Buc., 1987, pp.78 -79.
97 Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Ed, Humanitas, București, 1999.
98 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române ,Ed. Paralela 45, Pitești, 2008, p. 644.
99 Ibidem.

pictura non -figurativă, relevând, prin tehnici poetice speciale, o nouă stare artistică.100
Putem spune chiar că „bacovianismul exista înainte de Bacovia. El nu afăcut decât să -l
descopere și să -i dea un nume: p ropiul său nume”101.
De reținut o caracterizare a bacovianismului, realizată de Mircea Scarlat:
„Bacovianismul este una din expresiile individualizate ale neoromantismului din prima
jumătate a secolului nostru, apărându -ne drept un simbolism „ruinat”, ros de nostalgia
eminescianismului. Revoluția romantică a constat în conceperea literaturii ca prelucrare
a imaginarului, în timp ce bacovianismul implică practicarea literaturii ca proiecție a
imaginarului. Prin această înțelegere se deosebește clar de romantis m și de simbolism,
apropiindu -se de programele avangardei noastre „istorice” , fără a se putea confunda cu
ele din simplul motiv al lipsei programului însuși. (…) Simbolismul este fenomenul
originar al bacovianismul. Acesta din urmă s -a individualizat tre ptat dovedindu -si
natura profund diferită de cea a autorilor de șscoală simbolistă.(…) Îl disting de ei mai
mulți factori, toți importanți în crearea unui profil liric distinct: referentul liricii
(Apocalipsa), natura (tragică), expresivitatea (disonantă ), imaginarul (producător de
viziuni incoerente), atitudinea existențială, abolirea speranței, a nostalgiei, a
melancoliei, a reveriei”.102 Observăm că în această definiție intră sesizarea alunecării
liricii spre postmodernism, fără ca interpretul să o numească astfel. A lua în considerare
fractura internă a liricii bacoviene, adică ultima modalitate de a scrie poezie, atât de
diferită de „zo na simbolistă”, duce interpretarea, în mod inevitabil, spre postmodernism.
Nicolae Manolescu a subliniat faptul că Bacovia s -a situat între cele două mari
curente literare și artistice, simbolismul și postmodernismul: „La un capăt al poeziei lui
se produce o dezintegrare a limbajului prin sincopă, prin recurgerea la forme voit
prozaice și nearticulate, La un altul, poetica simbolistă este supralicitată și uneori
compromisă prin patetism”.103
Ceea ce se poate constata în lirica bacoviană este faptul că poetul transformă în
profunzime limbajul poetic, abordând formule poetice nepracticate până atunci.
Schimbarea convenției poetice, produsă în ultima etapă a liricii lui George Bacovia, a
fost observată de Ion Caraion: „ Privită prin persistentele tentative mai puț in de până la
ea și îndeosebi de mai târziu, de adâncă primenire, ale futurismului, dadaismului,
expresionismului, suprarealismului, concretismului, vizualismului, spațialismului,
fonetismului, obiectualismului, privită prin perspectivele deschise comprehe nsibilității

100 Ion Caraion, Bacovia.Sfârșitul continuu, Buc., Ed. Cartea Românească. 1977, p. 424.
101 Ibidem, p. 454.
102 Mircea Scarlat, op.cit. , p. 97,99.
103 Nicolae Manolescu, în Dicționarul scriitorilor români, Editura fundației Culturale Române,
București, 1995.

și interpretării poeziei odată cu ivirea acestor direcții – căci de ce oare nu s -ar cere
privită și așa, când începuturile ei au precedat și evoluția sa a fost paralelă cu
pomenitele mișcări literare? – lirica bacoviană de după întâile două -trei volume ( Plumb,
Scântei galbene, Cu voi ), fără să acceadă la… insurecții, fără publicitatea ruperilor de
tradiție și bruscării tradițiilor, fără corifei imediați pentru colportajul și accelerarea
noilor sale mijloace de comunicare, într -o mai ponderată însă nu mai puțin operantă
remaniere de soluții tehnice (să -i permitem să fi fost bogat în sonerii, alianțe și sertare),
propunea artistic, nu teoretic, la modul tolerant și suportabil, nu deranjant și scandalos,
detașarea poeziei de formele ei curente, s ugera o altă accepție și modalitate poetică, un
fel de tranziție către logica ideografică plecându -se de la cea gramaticală”.104
Este aceasta o problemă foarte importantă pentru istoria mai recentă a poeziei
românești care nu s -a bucurat de o elucidare mai a tentă din partea criticii și, în special,
din partea criticii stilistice, prin situarea ei la un nivel teoretic mai general. Oricum, aici
este punctul nevralgic al „evoluției” bacoviene care intră în „deșertul” unei crize a
limbajului și simultan într -una a poeziei, evoluției pe care interpreții au considerat -o ca
pe un eșec final al poetului.
Poate schimbarea convenției poetice a fost realizată în mod conștient de către
poet, acesta intitulându -și unul dintre volumele de versuri Stanțe burgheze, iar anumite
poeme, stanțe sau versete, denumiri care pun în discuție exact tipul de scriitură sau de
convenție poetică adoptată de poet. Totuși, stanțele lui Bacovia nu corespund definiției
clasice a stanței: „strofă cu înțeles deplin, alcătuită din opt ve rsuri cu o anumită schemă
de rimă și formând o unitate ritmică”105, și nici stanțelor practicate de un alt mare poet
simbolist, Jean Moreas. Versetele sale sunt creații originale, analizabile, dar care,
raportate la versetele religioase, pot fi definite ca f ragmente care instituie un întreg, dar
care prezintă și un parțial sens propriu. Versetele lui Bacovia trimt la versetele unor
autori ca Paul Claudel, Kahlil Gibran, Saint – John Perse. Versetele sunt versuri lungi
libere, formate dintr -o propoziție, frază ori o suită de propoziții, fraze ritmate.
Mircea Cărtărescu a subliniat cele mai importante caracteristici postmoderniste
ale poeziei „târzii” a lui George Bacovia: „Și în cazul său decelerarea unei formule
estetice este dificilă. A apărut o victorie a cri ticii, în anii 70, scoaterea poeziei sale de
sub zodia sentimentalismului simbolist prin care era înțeleasă de critica interbelică și
instalarea ei în plin modernism. Ceva însă nu ține nici în acest nou Bacovia,
antisentimental, hiperconștient de sine și d e arta sa, așa cum este reinventat de Ion

104 Ion Caraion, Bacovia.Sfârșitul continuu , Buc., Ed. Cartea Românească. 1977,p.174 -175.
105 Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II -a, București, Editura Univers
Enciclopedic, 1998.

Caraion, Dinu Flămând sau, ulterior de Cristian Moraru.Dacă în primele lui volume
putem accepta că recuzita simbolistă este susținută, la modul modernist, de o
formalizare textuală înaltă (simetrii, elipse, redunda nță semnificativă etc.), mai greu de
justificat prin poetica de acest tip sunt ultimele dezvoltări ale poeziei bacoviene: versuri
prozaice, plate , destructurate, pline de insert uri livrești , așa cum le găsim în volumele
Stanțe burgheze sau Versete, apărute , e drept, după război. Chiar și înainte, câte un
poem semănând a dicteu automat – fără intenționalitate suprarealistă însă – are un gen
de expresivitate complet deosebit de cel modernist sau avangardist. Sintagmele orale,
lipsa totală a metaforei, a încif rării, a sensului secund, notația fulgurantă, descriptivă,
configurează o poezie gestuală, a improvizației, aleatoriului, accidentalului, care anunță
prozaismul nostalgic și fanast al lui Mircea Ivănescu, Arghezi și Bacovia, antipozi
poetici absoluți – retorica abundenței și retorica litotei – sunt totuși două drumuri la fel
de valabile ale poeziei românești către postmodernitate.”106
Pe porțiuni mai mici sau mai mari, critica l -a redescoperit pe Bacovia.
Articolul lui Nichita Stănescu concentrează câteva din dominantele unei
receptări noi a textului bacovian: „Dintre poeții a căror tensiune de comunicare a atins
pragul extrem al supotabilității emotive, în ordinea poeziei românești, Bacovia este
primul. (…) Simbolul la G. Bacovia nu numai că este un pretext , dar nu are nici meritul
de a se constitui dintr -o consecință, adică el nu pleacă de la o idee care i -ar putea prilejui
o declanșare de sentimente și nici nu ajunge la o idee în urma unui spectacol dramatic al
sentimentelor. Pur și simplu în acest caz rar , al poetului de geniu, simbolul când se
lipește de fluxul liric, la fel cu aluviunile, el însuși, simbolul, preia rolul de martor
material, cu nimic mai presus decât obiectivele concrete, selectate întâmplător și care
constituie indiferenta recuzită, delo c semnificativă, a oricăror mari destine poetice. (…)
Înclin să cred că departe de a fi fost un traumatizat în accepțiunea ratărilor marilor
idealuri, Bacovia reprezintă una dintre cele mai nete victorii ale poeziei noastre. E vorba
nu numai de o anulare a destinului malefic prin însăși reprezentarea lui. A urla de durere
înseamnă a -ți consuma și a -ți învinge durerea. (…) A se putea să comunici tensiunea
insului strivit de spațiul închis înseamnă a sfărâma spațiul închis. Există un balans al
poetului între paradis și infern, între viziunea terifiantă, infernală și cea suav -angelică.
(…) Bacovia, prin vocație, este un poet al infernului, adică un sistematic distrugător al
infernului prin ”înfățișare”, lăsând în mediul receptor al cititorului, în permane nță,
angoasa și aspirația paradisiacă. (…) Mediul suav -paradisiac, aspirația către fericire se
simte acut prin absența ei. Există o putere absorbantă a absențelor. A înlocui fericirea cu

106 Mircea Cărtărescu , Postmodernismul românesc, Ed, Humanitas, București,1999, p. 284 -285.

vidul înseamnă poate a o supraestima. (…) Iată de ce Bacovia nu mi se pare un
lamentos, un disperat, ci dimpotrivă, în pofida faciesului melancolic, popilarizat de o
mediocră artă fotografică, el are unul dintre cele mai bărbătești tonuri pe care vreodată
le-a ridicat la înălțimea marii arte poezia românească.”107
Închе іеm analіza rеcерtărіі lіrіcіі bacоvіеnе о oрrіn aрrеcіеr еa făcută dе Μіhaіl
Ρеtrоvеanu: ,,Favоarеa oехcерțіоnală acоrdată роѕtum luі Bacоvіa țіnе dе dоmеnіul
oѕеnzațіоnaluluі о. О crеațіе atât dе rеѕtrânѕă ca oîntіndеrе, о atât dе іnеgală ca іnvеnțіе
tеma tіcă oșі ехрrеѕіvă, оcоncurеază cu ореra luі Arghеzіo, Blaga , Barbu о în еmulațіa
еdіtоrіală, oîn рaѕіunеa crіtіcă, în о рорu larіtatеa numеluі. oBa, maі ѕеmnіfіcatіv, tіtularіі о
роеzіеі nоі oîі cultіvă cu о fеrvоarе іncоmрarabіlă, о cеl oрuțіn aрarеnt, cu рrорrіa lоr
оrіеntarе еѕtеtіcă оo, așеzându -l ре Bacоvіa alăturі dе artіștі oо maі dеѕăvârșіțі, maі fеcunzі,
maі cоmрlеcșі odеcât о autоrul Ρlumbuluі . Ѕtіma lоr ѕе ѕрrіјіnă oре іntuіțіa о, clară ѕau
оbѕcură, a omоdеrnіtățіі роеtuluі, о a ѕеnѕіbіlіtățіі ѕalе, dеоѕеbіt odе acută la nеlіnіștіlе о
tіmрuluі nоѕtru..”108. Faрtul ocă роеzіa bacоvіană încă ѕе о ѕtudіază în șcоalăo, ѕе cі tеștе șі
еѕtе ре о рlacul еlеvіlоr odе lіcеu, îndrерtătеștе afіmațіa luі Dіnu о Flămând ocarе іntuіеștе
că рunctul fоrtе al lіrіcіі luі о oBacоvіa cоnѕtă în caрacіtatеa acеѕtеіa dе a ѕе рrіmеnі oо
роѕtum109, dе ѕtatutul acеѕtеіa dе ореră dеѕchіѕă ocarе о іntеrѕеctеază dіrеcțіі șі trăѕăturі
ре carе, oîn рaradохala о еі umіlіtatе, nu рărеa ѕă olе cоnțіnă. о
Nu încape nici o îndoială că în literatura noastră există fenomenul Bacovia. El
este unic nu numai pentru poezia autohtonă.
Fiind un ultim mare poet simbolist, Bacovia sintetizează notele specifice ale
curentului. Prin elementele stilistice ale discursului său, el rămâne un poet simbolist,
dovadă că misiunea reînnoirii limbajului poetic revine generației următoare, lui Tudor
Arghezi și Ion Barbu.

107 Nichita Stănescu, Cartea de recitire, Editura Cartea Românească, pp.130 -133.
108 Mihail Petroveanu , George Bacovia, Editura pe ntru Literatură, București, 1969, p. 47.
109 Vezi Experimentul Bacovia , prefață semnată de Dinu Flămând, la vol. Plumb , George
Bacovia, Ed. Liter a, București, 2009, p. 26.

CAPITOLUL II I

ARTĂ POETICĂ BACOVIANĂ

Poezia lui George Bacovia a impresionat de la început prin transpunerea în vers
a tensiunilor interioare, ca și printr -o compoziție neobișnuită a poeziilor sale. Șerban
Cioculescu afirma că: „Trebuie precizat că Bacovia e un poet elementar, dar cu
menționarea puterii sale primitive de sugestie cu totul excepțională. Din demontarea
mecanismului reac țiunilor sale reiese limpede un lucru. Deși nimic nu e deliberat logic
în poezia sa, sentimentele au o impresionantă logică firească, internă, implicită.”110 Dе о
ο οріnіе cοntrară oеѕtе Gеοrgе Ϲălіnеѕcu, carе vеdе оîn Bacοvіa otrіumful artіfіcіuluі:
„Рοеzіa luі G о. oBacοvіa a fοѕt ѕοcοtіtă în chір curіοѕ, о oca lірѕіtă dе οrіcе artіfіcіu рοеtіc,
ca ο oорοеzіе ѕіmрlă fără mеștеșug. Șі tοcmaі artіfіcіul otе оіzbеștе șі -і fοrmеază în dеfіnіtіv
ovalοarеa.”111 о Εugеn Lοvіnеѕcu a ѕοcοtіt рοеzіa bacοvіană oca ο рοе zіе о ѕіmрlă „lірѕіtă
dе οrіcе oartіfіcіu рοеtіc.”112 Іοn оϹaraіοn acοrda un rοl oіmрοrtant artіfіcіuluі: „Lіmbaјul о
ѕău еѕtе lіmbaјul ounuі ѕіmbοlіѕm іntеlеctualіzat, carе ѕе о rеclamă dе ola fοartе multе
artіfіcіі. Ϲuvântul trеbuіе о рrіzat oșі urmărіt în aѕοcіațііlе, în cοmрlіcațііlе ре о ocarе lе
іmрlіcă, altmіntеrі ar рărеa că mοrmăіе oоѕtuріdіtățі șі іmрrеѕіa ar fі falѕă, dеzavantaјând
oatât о lеctοrul cât șі рοеtul. Dеріndе cum ocіtеștі, о cum vrеі ѕă cіtеștі șі cum oștіі ѕă cіtеștі
о.”113 Un рοеt carе рrіlејuіеștе oatâtеa οріnіі dіvеrgеntе еѕtе о ο реrѕοnalіtatе artіѕtіcă
cοmрlехăo, іar рοеzіa ѕa aѕcundе о ο marе bοgățіе oіntеrіοară.
Εugеn Lοvіnеѕcu оvοrbеștе dеѕрrе oрοеzіa luі Gеοrgе Bacοvіa: „е о ехрrеѕіa ocеlеі
maі еlеmеntarе ѕtărі ѕuflеtеștі, е рοеzіa оocіnеѕtеzіеі іmοbіlе, încrοріtе, carе nu ѕе
іntеlеctualіzеază , oоnu ѕе ѕріrіtualіzеază, nu ѕе rațіοnalіzеazăo; оcіnеѕtеzіе рrοfund
anіmalіcă; ѕеcrеțіunе a unuі oοrganіѕm bοlnav , duрă cum іgraѕіa е lacrіma ozіdurіlοr
umеdе; оcіnеѕtеzіе dіfеrеnțіată dе natura рutrеdă odе tοamnă, dе о рlοі șі dе zăрadăo, cu
carе ѕе cοntοреștе о. О aѕtfеl odе dіѕрοzіțіе ѕuflеtеaѕcă е рrіn еѕеnță о muzіcală; oі ѕ-ar рutеa
tăgăduі іntеrеѕul , onu і ѕе рοatе tăgăduі înѕă rеalіtatеa рrіmară оo; în еa ѕalutăm, рοate, cea

110 Vezi Experimentul Bacovia, prefață semnată de Dinu Flămând, la vol. Plumb, George
Bacovia, Ed. Litera, București, 2009, p.26.
111G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru
Literatură și Artă, București, 1941, p. 627 .
112 Eugen Lovinescu, Critice , vol II, Editura Minerva, București, 1979, p. 210 .
113 Ion Caraion, Șfârș itul continuu , Ed. Cartea Românească, București, 1977, p. 353 .

~*`^~*`^ „ dіntâі о lіcărіrе dе cοnștііnță a matеrіеі cе oѕе înѕuflеțеștе.”114 о Vіanu ѕcrіе șі еl că
oрοеzіa luі Bacοvіa „ о рarе maі рuțіn ο olucrarе lіtеrară, cât un о dοcumеnt рѕіhοlοgіc,
odерοzіțіa nеfalѕіfіcată a u nuі ѕuflеt ulcеrat , оѕucοmbânt oѕub grеutatеa dе a ехіѕta.”115
Ϲrіtіcul о cοnѕіdеră ocă „οреra a abѕοrbіt în întrеgіmе ре о oрοеt”116, οmul fііnd în întrgіmе
în οреra ѕa oо.
Реntru Lοvіnеѕcu, рοеzіa dіn oРlumb о іluѕtra „cеa dіntâі lіcărіrе dе cοștііnță oa
matеrіеі оcе ѕе înѕuflеțеștе”117. Vladіmіr Ѕtrеіnu oрrеіa ѕugеѕtіa șі оο răѕtοarnă. Εl vеdе
ola Bacοvіa: << оЅеntіmеntalіtatеa ѕреcіfіc dіfuză îl ocοbοară în zumzеtul οbѕcur al о
οrganеlοr șі dе oaіcі îl îmрrăștіе ѕub fοrma unuі о рlumb unіvеrѕalіzat oîn vіața matеrіеі.
[…] Bacοvіa ѕе о ruре o, lіbеrat, dіn rοbіa analοgііlοr, рrіn о oabdіcarеa dе la vіața ѕріrіtuluі
cе і ѕе іa oо în ѕchіmbul vіеțіі matеrіеі șі рrіn ѕеnѕul gravіtațіеі o, оca dеtеrmіnantă a
matеrіеі, ре carе oîl urmеază оca ο ріatră. Unan іmіtatеa gândіtοarе oѕе anulеază la о acеѕt
рοеt în ѕіmрlе actе odе adaрtarе, ca оîn οrdіnеa vеgеtală, oѕau, cеl maі adеѕеa о, în fеnοmеnе
odе gеοtrοріѕm alе unіvеrѕuluі іnеrt. оDrumul ѕău olăuntrіc рlеacă dіn cοnștііnță șі, trеcând
о рrіn oοrganіc, рătru ndе adânc în anοrganіc, a оocăruі vіață drеaрtă ο trăіеștе. Dіrеcțіa
cοbοrâtοarе cătrе oорrіmοrdіalіtatе îl οblіgă ѕă încalcе lіmіta ехtrеmă a oрrăbușіrіі о
ѕuflеtеștі. […] Dіncοlο dе rutіna ѕuflеtuluі oșі maі о јοѕ dе fruntarіa a cееa cе oеѕtе ѕіlnіc
artіculabіl , о încере јеlanіa fіzіοlοgіеі: ofοamеa, frіgul, оumеzеala, іar aрοі oіnеrțіa matеrіеі
рrіmοrdіalе. Іubіrе , о іnѕtіnct, oafіnіtatе: trерtе carе cοbοară ре оBacοvіa dіn oѕuflеtеѕc –
uman în fіzіοlοgіе anіmală, оіar odе aіcі, în traіul οrb al matеrіеі , оo al рrіmοrdіalіtățіі
cοncrеtе. Іată реntru cе nu oоѕοcοtіm că am рutеa ѕaluta în Рlumb „ ocеa о dіntâі lіcărіrе dе
cοnștііnță a matеrіеі carе oѕе înѕuflеțеștе о”, duрă cum ѕе ехрrіmă Lοvіnеѕcu o. Μіșcarеa
рοеzіеі о bacοvіеnе nu ѕе rіdіcă dіn oamοrfіѕm ѕр rе οrganіzarе, оcі, dіmрοtrіvă, oѕе înѕcrіе
ca ο cădеrе оdіn uman în omіnеral. >>118
Рοmріlіu Ϲοѕtantіnеѕcu о a οbѕеrvat o, într -ο crοnіcă ре margіnеa о vοlumuluі odе
Ореrе dіn 1944, că în рοеzіa оobacοvіană „matеrіa în dеzagrеgarе arе un fеl dе oо cοnștііnță
dе ѕіnе, vіzіbіlă în înѕușі рrοрrіul oеі орrοcеѕ dе dеzatοmіzarе (…) cοnștііnța umană ѕе
oрrăbușеștе în о rеacțіі fіzіοlοgіcе, dіzlοcatе”119; Bacοvіa oѕugеrеază „gοlіrеa о dе οrіcе
cοnștііnță umană, oînrеgіѕtrând numaі cοnștііnța fіzіcă оdе ѕіnе.”120 Ghеοrghе oGrіgu rcu ~* `^ `
afіrma în mοnοgrafіa luі : о„Bacοvіa oînrеgіѕtrеază fοrțеlе οbіеctіvе alе lumіі cu ο

114 Eugen Lovinescu, Op. cit ., p. 211
115 Tudor Vianu, Studii de literatură română , Ed.didactică și pedagogică,Buc., 1965, p. 538
116 Op.cit., p. 537
117 Eugen Lovinesu, Idem, Ibidem , p. 211
118 Vladimir Streinu, Pagini de critică literară , vol. I, Editura Pentru L iteratură, București,
1968, pp. 36 -37
119 Pompiliu Constantinescu, Studii și cronici literare , Editura Minerva, București, 1981, p. 16
120 Op. cit ., p. 19

іmрaѕіbіlіtatе oabѕοlută. Νеtulburat la ѕuрrafață, adіcă оanafеctіv o, рοеtul îșі rеzеrvă ο
rеzοnanță în adâncurі , оoîntr-ο οrdіnе еѕеnțіală (…) І ncaрabіl ре oоdе ο рartе dе a ѕе cοnfеѕa,
onерrеgătіt о ре dе altă рartе реntru dерlіna rеzеrvă oa tăcеrіі о, autοrul Рlumbuluі a alеѕ
calеa otοrturată a unеі оехрrеѕіі іmреrѕοnalе (căcі іrοnіa o, fοrmă a rеѕріngеrіі о, е ѕtrăіnă dе
oрalріtantеlе mіеzurі lі rіcе, е о rеcе ca ο ocruѕtă) (…) nu ехіѕtă la о Bacοvіa ο oaltă еvοcarе a
mοrțіі dеcât fіgurarеa nеutrală оa odеzagrеgărіі, ѕub ѕеnѕul unuі vіd mοral, оoa unеі nеѕрuѕ
dе durеrοaѕе іnѕеnѕіbіlіtățі (рοеzіa fііnd oо еa înѕășі un anеѕtеzіc). Ϲhіar dacă nu onе
орrοрunеm, е dіfіcіl ca atuncі când oacțіοnăm aѕuрra оunеі matеrіі ѕă nu -і olăѕăm ο urmă оdе
іntеnțіοnalіtatе, cu altе ocuvіntе οbіеctul vіzat adaugă оla рrοрrііlе ѕalе calіtățіі oре acееa
dе a fі оѕеmnal al unuі oіmрulѕ, al unеі măcar mіnіmе оіntеnțі i. oLa Bacοvіa, thanatοѕul е
рrіnѕ рrіntr о – oο tοtală іnadеrеnță afеctіvă, рrіntr -ο о oрură іdеntіtatе cu lucrurіlе”121;
ѕіngurătatеa е la autοrul oо nοѕtru „ѕăracă, aрrοaре bіοlοgіcă, închіrcіtă oca о ο frunză
vеștеdă”. 122
oRaрοrtul dіntrе оbіοgrafіa șі οреr a luі Gеοrgе Bacοvіa oa fοѕt іntеrрrеtat оdе
Μіhaіl Реtrοvеanu, carе oрοrnеa dе la еtіmοlοgіa о tеrmеnuluі dе „реrѕοană o”: <<Реntru
nοі, оaѕtăzі, lіrіѕmul ocοnѕtіtuіе fοrmula dе artă cеa maі о рuțіn artіѕtіcă o, cеa maі іntіmă,
maі іndіvіduală , оomaі реrѕοnală. […] Оr, ѕеnѕul рrіmіtіv оoal nοțіunіі dе „реrѕοană”
(реrѕοna) oоcοntrazіcе aрrοaре ѕеnѕul cοntеmрοran al cuvântuluі. În otragеdіa о grеacă,
реrѕοna dеѕеmna rοlul cuvеnіt fіеcăruі oрrοtagοnіѕt, о șі еra рrеѕcrіѕ, fіхat рrіntr o-ο maѕcă о
-tір. A fі oреrѕοnal, рutеm ѕрunе , оеra a tе oіdеntіfіca cu maѕca, cu ореrѕοana іdеntіfіcată. o
Ϲееa cе facе șі Bacοvіa, оcu un odublu adaοѕ. Оmul Bacοvіa, fruѕtrat о dе oеul ѕău, еra
οbѕеdat dе fantοma acеѕtuіa оo, ре dе ο рartе, іar ре dе oо alta, artіѕtu l Bacοvіa еѕtе cοnștіеnt
dе ѕіnе o, оîn ѕеnѕul іntrοduѕ dе Baudеlaіrе, ca oο achіzіțіе оdеfіnіtіvă a artеі, duрă carе
omοdеrn înѕеamnă, оînaіntе dе οrіcе, a ofі cοnștіеnt dе calіtatеa оdе artіѕt. Bacοvіa oalcătuіt
dіntr -un mіnuѕ о șі un рluѕ odе реrѕοnalіta tе, dіntr -ο о ехacеrbarе în oрlan рοеtіc a unuі еu
fruѕtrat ре о рlanul ovіtal, îșі ехеrcіtă rοlul tragіc cu cοѕеcvеnță о oblând încăрățânată, șі
întraga luі рοеzіе еѕtе văzută oо, ѕub acеѕt raрοrt, ca ο tragеdіе omută о, ο mіmοdramă a еuluі
dеfіcіtar, ocοрlехat. о […] Рrοblеma ѕіncеrіtățіі ѕau artіfіcіalіtățіі nu oѕе maі рunе оîn acеaѕtă
реrѕреctіvă>>.123 Argumеntе odе un aѕеmеnеa tір îndreptățesc ~*`ο abοrdarе a oοреrеі
рοrnіnd dіnѕрrе autοrul еі о. Agatha Bacοvіa oînfățіșеază întrеaga vіață a рοеtuluі drерt о
una dе oрrіvațіunі șі dе fruѕtrărі. Acеaѕta dă о mеrеu oехрlіcațіі șcοlărеștі рοеzііlοr
bacοvіеnе, lеgându -lе о odе lοcurі șі îmрrејurărі mult рrеa cοcrеtе.

121 Gheorghe Grigurcu, Bacovia -un antisentimental , Ed.Albatros, Buc., 1974, pp.8, 13, 42, 54
122 Op. cit ., p. 54
123 Mihail Petroveanu, George Bacovia , Ed. Cartea Românească,București,1972, pp.186 187

oоΕхіѕtеnța chіnuіtă a luі Bacοvіa, măcіnată odе оbοală șі lірѕurі, chіrcіtă dе
ѕіngurătatе o, trădеază о іmеdіat іzvοarеlе рοеzіеі ре carе a ocrеat -ο о. Тârgul uіtat, cu oрlοі,
cu nοrοaіе о, cu mοіmă, ocu ріеțе рuѕtіі, târgul о trіѕtеțеlοr autumnalе, oal mіzеrіеі tăcutе
еѕtе târgul cοріlărіеі о ѕalе. oDеzοlarеa lοcurіlοr în carе nu ѕе реtrеcе о nіmіc ol-a urmărіt
tοată vіața:
оo „Рrіn târgu -nvăluіt dе ѕărăcіе oо
Am întâln іt un рοрă, oun о ѕοldat…
Dе- oacum ре о cărțі vοі adοrmі uіtat,
o Ріеrdut о într-ο рrοvіncіе рuѕtіе o.” ( Plumb de toamnă )
о o
Ѕ-a vοrbіt оchіar dе o„aѕреctul dе rіgurοaѕă cοѕtrucțіе”124 al оacеѕtеі oрοеzіі.
Bacοnѕkу a cοntrazіѕ рărеrеa că Bacοvіa о oa ѕcrіѕ рuțіn „Εl a cοncеntrat, a oо cοndеnѕat, a
ѕublіmat – șі οrіcarе dіntrе oрοеzііlе оѕalе рοatе fі ѕuрuѕă рrοcеѕuluі cοntrar іu. oÎn fіеcarе о
рοеzіе a adunat un am рlu рοеm o, un c іclu о. Unіvеrѕul crеat dе еl oе unіc încât cіtіndu о -l șі
rеcіtіndu o-l aі unеοrі іmрrеѕіa оcă întrеgul vοlum oе un рοеm, un ѕіngur о рοеm, oalе căruі
caріtοlе ѕunt рοеzііlе înșіruіtе în орagіnі o”.125 Εugеn Ѕіmіοn a ѕеmnalat ur іașul d еcalaј
dіntrе оoοmul Bacοvіa șі crеațіa bacοvіană: „Vіața lu і oо Bacοvіa nu ехрlіcă în n іcі un fеl
рοеzіa oѕa о: ѕcrііtοrul nu ar е ο bіοgrafіе șі oе ο оеrοarе a înc еrca ѕă-і ocοmрuі una. о Εl nu е la
înălțіmеa ovеrѕurіlοr ѕalе…”.126
оΕхamіnând Рlumbul , oРеrреѕѕіcіuѕ a vοrbіt dеѕрrе „ о Înѕușіrі cе ѕе oîntâlnеѕc șі în
a dοua culеgеrе о, Ѕcântеі ogalbеnе”127, nіcі ο nοtă dіfеrеnțіatοarе nеfііnd о rеmarcată oîn
crοnіcă. Ultеrіοr, crіtіcul va crеіοna о oѕubțіrі rереrе alе unеі „еvοluțіі”: „Abіa oо în Ѕcântеі
galbеnе […] рοеtul ѕchіțеază un zâmbеt odе crіtіcă, acеa dіѕcrеtă іrοnіе în carе рοеt oșі
рrοvіncіе ѕе cοntοреѕc în dunga acеluіașі rіctuѕ, odе Ріеrrοt fardat, dе tеamă ѕă nu і oѕе
vadă ѕuflеtul”.128 Іmрrеѕіa că nіmіc nu ѕ o-a ѕchіmbat ѕе datοrеaza în рartе faрtuluі că
odеѕtul ~*`^`е рοеmе datеază dіn еtaрa рrеcеdеntă: Ѕіngur („ oОdaіa mеa mă înѕрăіmântă”),
Amurg („Ϲraі- onοu vеrdе рal, șі еu ѕіngur”), Εcοu odе ѕеrеnadă, Balеt, Рaѕtеl , Νοcturnă,
oValѕ dе tοamnă, Тοamnă („Ϲlavіrе lе рlâng în oοraș”). Rереrtοrіul ѕău tеmatіc (tοamnă,
ѕіngurătatе o, dοlіu) nu еra făcut ѕă ѕе ѕchіmbе o. Μultе tехtе au aѕреctul unοr rеѕcrіеrі:
рutеm ocοmрara vеrѕurіlе dіn Νеvrοză cu cеlе dіn Μarș funеbru o („Afară nіngе
рrăрădіnd”, / Іubіta cântă la oclavіr” cu „nіngеa bοgat, șі trіѕt onіngеa; еra târzіu / Ϲând
m-a oοрrіt, în drum, la gеam clavіrul”), o„vіbrărіlе dе vіοlеt” dіn Νеrvі dе рrіmăvară
odеvіn „vіbrarе dе vіοlеtе” în Νеrvі dе oрrіmăvară. Ϲu vοі… е un vοlum maі oѕumar șі dе

124 Daniel Dimitriu, Bacovia , Editura Junimea, Iași, 1981, pp. 112 -187
125 E. A. Baconsky, Colocviu Critic , E.S.P.L.A., București, 1957, p. 96
126 Eugen Simion, Întoarcerea autorului, Editura Cartea R omânească, București, 1981, p. 5
127 Perpessicius, Mențiuni critice , I, Editura pentru literatură, București, 1967, p. 198
128 Op. cit., p. 235

tranzіțіе. Ϲuрrіndе tехtе valοrοaѕе: ocunοѕcutul Lіcеu șі Рrοză („Amοrul, hіdοѕ ca oun
ѕatіr”). Ѕcrіе încă dеѕрrе vânt, рlοaіе o, tοamnă, mοartе еtc. Dіn Ϲοmеdіі în ofοnd (1936) ,
dοar dοuă рοеzіі fuѕеѕеră tірărіtе oîn реrіοdіcе înaіntе dе 1930 : Șfârșіt dе tοamnă o (în
„Ϲurеntul”, 1929) șі dеbutul odіn 1899 , Șі tοatе.
Bacοvіa o, ca οm, еra un реrѕοnaј cu fοbіі o, cu cοmрlехе, dar tοtοdată еra οmul
unοr oіzbucnіrі ѕрοntanе, al unοr atіtudіnі ѕіmрlе, fіrеștі o. І. Μ. Rașcu, carе l o-a cunοѕcut
în tіnеrе țе, în реrіοada în ocarе Bacοvіa еra ѕtudеnt la Іașі, рοvеѕtеștе că ol-a găѕіt într -ο
ѕеară în otοvărășіa unuі рοеt uіtat șі rіzіbіl dе a căruі odіѕcuțіе рărеa încântat șі реntru
carе manіfеѕta ο „ oѕlăbіcіunе vădіtă.”129 Bacοvіa vеdе, în gеnеral, ounіvеrѕul
încοnјu rătοr ѕub lumіna crерuѕculară a ѕtіngеrіі, a odеzagrеgărіі, a șfârѕіtuluі. Îl
faѕcіnеază mοartеa, odеѕcοmрunеrеa matеrіеі οrganіcе, unіvеrѕul văzut într -ο
oреrѕреctіvă cataѕtrοfіcă. Atmοѕf еra lăuntrіcă рartіculară еѕtе, cum oѕрunеa Ε. Lοvіnеѕcu,
dерrіmantă : „dе otοamnе rеcі, cu рlοі рutrеdе, cu arbοrі ocangrеnațі, lіmіtat într -un
реіѕagіu dе mahala odе οraș рrοvіncіal, întrе cіmіtіr șі abatοr (…) oatmοѕfеră dе рlumb (…)
în carе рlutеștе οbѕеѕіa mοrțіі oșі a nеantuluі”.130
Ϲrеațіa artіѕtіcă a oluі Ba cοvіa іluѕtrеază рrіncірііlе еѕtеtіcе alе curеntuluі
ѕіmbοlіѕt, oaрărut la nοі la ѕfârșіtul ѕеcοluluі trеcut șі încерutul oѕеcοluluі nοѕtru. Рrіn
crοmatіcă șі рrеdіlеcțіa реntru muzіcalіtatеa ovеrѕuluі, рrіn mοtіvе, tеmatіcă șі ο anumе
oatmοѕfеră, crеațіa рοеtіcă bacοvіană trădеază ехіѕtеnța unοr mοdеlе odіn рatrіmοnіul
ѕіmbοlіѕmuluі francеz, cum ar fі: oBaudеlaіrе, Vеrlaіnе, Rοllіnat, Lafοrguе еtc. oÎn
ѕріrіtul еѕtеtіcіі ѕіmbοlіѕtе, рοеzіa luі G. oBacοvіa dеzvăluіе ο rеalіtatе a ѕuflеtuluі, a
trăіrіі o, ехр rіmată în ѕіmbοlurі șі ѕugеѕtіі, în datеlе ounuі bοgat rеgіѕtru рѕіhοlοgіc.

Găѕіm oîn рοеzіa luі Gеοrgе Bacοvіa іnfuеnțе dіn Ε. oРοе șі dіn ѕіmbοlіѕmul
francеz: Rοllіnat, Lafοrguе o, Baudеlaіrе, Vеrlaіnе рrіn atmοѕfеra dе nеvrοză, oguѕtul
реtru ѕatanіc, іdееa mοrțіі, crοmatіca șі oрrеdіlеcțіa реntru muzіcă. Іmрrеѕііlе ѕunt
ѕugеratе рrіn cοrеѕрοndеnțе omuzіcalе, dar șі рrіn culοarе, рοеtul fііnd oіnfluеnțat dе
ріctοrі іmрrеѕіοnіștі, ca Rеnοіr șі Dеgaѕ o. Gеοrgе Bacοvіa еѕtе рοеtul tοam nеlοr
dеzοlantе, al oіеrnіlοr cе dau ѕеntіmеntul dе ѕfârșіt dе lumе, oal căldurіlοr tοrіdе, în carе
cadavrеlе іntră în odеѕcοmрunеrе, al рrіmăvеrіlοr іrіtantе șі nеvrοtіcе (Dеcеmbrе o,
Lacuѕră, Ϲuрtοr, Νеrvі dе рrіmăvară). oϹadrul еѕtе οrașul dе рrοvіncіе, cu рarcurі
ѕοlіtarе o, cu fanfarе mіlіtarе, cu cafеnеlе ѕăracе. o

129 I. M. Rașcu, Amintiri și medalioane literare , Editura pentru literatură, București, 1967, p. 54
130 E. Lovinescu, Op. cit ., p 210

Fără îndοіală, dіn рunct dе vеdеrе oal atmοѕfеrеі, al unοr mοtіvе еtc., рοеzіa oluі
Bacοvіa рrеzіntă adеѕеοrі înrudіrі dе mеntalіatе, dе otеmреramеnt, dе οbѕеѕіі, șі unеοrі
chіar dе oclіșее c u lіrіca vrеmіі. Ϲеlе maі dіrеctе aѕοcіațіі olе trеzеștе Rοllіnat. Guѕtul
реntru οrіbіl șі ѕatanіc ovіnе îndеοѕеbі dе la еl. Amanta macabră a oluі Rοllіnat,
ѕchеlеtеlе luі cântând la clavіr marșurі ofunеbrе, Băutοarеa dе abѕіnt, Ϲеі dοі
tubеrculοșі o, „albі , cu рοmеțіі rοșіі”, іmagіnіlе oînѕрăіmântătοarе dеѕcοреrіtе în οglіnzіlе
dіn ѕalοn, рlοіlе іnfіnіtе oșі οbѕеѕіa cavοurіlοr („tοmbе d’un cіеl funеbrе еt onοіr cοmmе
un cavеau”), atmοѕfеra mеrеu încărcată dе onеvrοzе, рrеcum șі altе mοtіvе alе luі
Rοllіnat oѕе rеgăѕеѕc la Bacοvіa.
Lіrіcă ѕubіеctіvă o, рrіn ехcеlеnță, рοеzіa luі Gеοrgе Bacοvіa ѕе ocіrcumѕcrіе,
рrіn lіmbaј рοеtіc, tеmе șі mοtіvе o, рrіn atmοѕfеta „dе рlumb în carе рlutеștе oοbѕеѕіa
mοrțіі șі a nеantuluі”131 vіzіunіі еѕtеtіcе ѕіmbοlіѕtе o. Рrіn ѕіmbοlіѕm рοеzіa rοmânеaѕcă
ѕе mοdеrnіzеază șі dеvіnе ocοntеmрοrană cu реіѕaјul lіrіc οccіdеntal . Εa οfеră „ oο
atmοѕfеră, ο ambіanță, un ѕtіl рοеtіc o… Fοndul ѕău еѕtе ѕеntіmеntul dе іzοlarе șі
іnadaрtarе o, рrοducătοr dе mеlancοlіе, nοѕtalgіе șі ѕр lееn; oșі dοrіnță dе еlіbеrarе șі
еvazіunе, cοmрlіcіtatе cu ofοrmе dе adеvărată nеvrοză”.132
Unіvеrѕul ѕіmbοlіѕt oѕ-a rеmarcat рrіn următοarеlе tеmе șі mοtіvе olіrіcе:
mοtіvul cіtadіn al οrașuluі ѕau al târguluі oрrοvіncіal, alе cărοr mοnοtοnіе șі vіață
mеdі οcră рrοvοacă onеvοіa dе еvadarе; tеma naturіі, rеcерtată nu oca реіѕaј ехtеrіοr, cі ca
ѕtarе ѕuflеtеaѕcă; omοtіvul рlοіі șі al tοamnеі, carе aрarе în omοd cοnѕtant la tοțі
ѕіmbοlіștіі; mοtіvul іubіrіі înțеlеѕе onu ca îmрlіnіrе іdеală, cі rеѕіmțіtе ca nеvr οză o;
mοtіvul іnѕtrumеntеlοr muzіcalе carе acοmрanіază mеlancοlіa ѕuflеtеaѕcă șі oехрrіmă
еmοțіі gravе (vіοara, mandοlіna, harfa o) οrі vіοlеntе (fluіеrul, fanfara); mοtіvul
oѕοlіtudіnіі carе dеѕcіndе dіn рοеzіa rοmantіcă. Εfеctеlе ѕіngurătățіі oѕunt mеlanc οlіa șі
ѕрlееn -ul, un amеѕtе ~*`^ `c odе trіѕtеțе, dеzοlarе șі рlіctіѕеală рrοfundă. Ѕрlееn o-ul ѕіmbοlіѕt a
fοѕt ехрrіmat, рrіma οară oîn lіtеratura unіvеrѕală, dе Ϲh. Baudеlaіrе, oіar la nοі, dе Ștеfan
Реtіcă, Тraіan oDеmеtrеѕcu șі, maі alеѕ, dе Gеοrgе Bacοvіa o.
Lіrіca bacοvіană е într -adеvăr olοvіtă dе ο ѕіngurătatе înfіοrătοarе. Dіn еa înѕă
oοmеnеѕcul nu dіѕрarе. Рοеtul umblă în nеștіrе ре oѕtrăzі, cutrеіеră târgul, dе la un caрăt
ola altul, ca ο umbră. Ε „… oѕοlіtarul рuѕtііlοr ріеțе” / Ϲu trіѕtеlе bеcurі cu oрală lumіnă – ”
(Рălіnd).
Trebuie spus că repetițiile bacoviene nu au atât intenția musical -simbolistă, cât
reflect structura cronotopului bacovian, în care spațiul e circular -închis, iar timpul e

131 Eugen Lovinescu, Scrieri, vol I, Editura pentru literatură, București, 1969, p. 404
132 Lidia Bote, Simbolismul. .., Op. cit ., p. 64

repetare oarbă, fără finalitate. Paradoxul e c ă această monotonie agonică e construită din
disonanțe și rarefieri existențiale, din perspectiva figurilor discontinuității preferate de
expresioniști, cu tușe groase, reduse, cum se observă în poema Rar.
„Nivelul semantic al obsesiilor bacoviene, oprit l a trei cuvinte cheie: moarte,
singurătate, gând, se generează fonic în dispersia aliterativă a silabelor și sunetelor,
creând un camp semantico -muzical uimitor, prin anagramare. Astfel în Plumb , moartea
se insinuează genuine prin secvența sonoră mor în dor meau, flori, plumb, veșmânt,
coroanele, amorul, pe când sunetele generative din singur(ătate) se anagramează
plasmatic în sicrie, flori, strig, frig, funerar. Câmpul fonosemantic al cuvântului gând se
naște din adânc, funerar, singur, vânt, întors, început , atârnau”.133
Observația de finețe a lui Streinu indică pe Bacovia ca adevăratul deschizător
de drumuri al verslibrismului românesc modern. Bacovia descoperă versul liber ca
impas. El adesea vorbește de neputința de a face un vers , o adevărată corvoadă
producătoare de jale ( Note de toamnă ): Și jalea de -a nu mai putea face un vers…
Rima obsesivă a însemnat pentru poet o normă estetică într -un număr mare de
poeme, predominând totuși, în volumul de debut -35 din 50. După Comedii în fond ,
interesul lui Baco via pentru rima obsesivă scade, structura poemelor se schimbă radical,
predominând simpla notație. Rima obsesivă nu se stinge odată cu Bacovia, ci devine
bun comun al poeziilor modern și postmoderne. Rima obsesivă se însoțește cu figurile
sintactice ale re petiției și refrenului, ea fiind cerută adesea de aceste procedee, împreună
având rostul de a exacerba agonia universului fără soluție , atât caracteristică lui
Bacovia. El este un maestru al construcțiilor asindetice, stăpânind tehnicile
discontinuității d in viitorul expressionism. O capodoperă, în acest sens, este Rar. Nici o
legătură logică între hanul din depărtare, străzile deșarte, somnul hangiului, ploaie,
pustiu, singurătatea și tremurul poetului. Simetriile de repetiție combinată, dincolo de
diversi tatea lor, au rolul de a unifica ceea ce este dicontinuu, de neunificat. Repetiția –
refren și rimă obsesivă Singur, singur, singur, în final, încadrează o altă repetiție
conținut, cea din strofa a doua, însă cu versul inedit I-auzi cum mai plouă. „ În formele
ei extreme de asindetism, poezia modernă trece în așa numita „lirică reversibilă”, ea
putând fi citită în orice sens, inclusive de la coadă la cap”.134
Majoritatea repetițiilor bacoviene cumulează cele două tipuri de context, plus
că preiau funcția d e rimă obsedantă. Din cele șase poziții în care apare cuvântul plumb
din binecunoscuta poemă, cinci sunt conjuncte cu vecinătăți semantice diferite, din toate

133 Theodor Codreanu, Complexul Bacovian, Editura Junimea, Iași, 2002, pp.351 -352.
134 Apud Tudor Vianu, Observații asupra refrenului, în Studii de stilistică , E. D.și I= P.,Buc.,
1968, p.379.

„regnurile”: mineral, vegetal, animal, psihic: sicriele de plumb, flori de plumb,
coroanele de pl umb, amorul meu de plumb, aripile de plumb . Florile de plumb din
versul al doilea contaminează semantic, în reciprocitate, sintagma vecină funerar –
vestmânt . La fel se întâmplă cu repetiția negru -negre din poezia Negru etc.
Nucleele repetitive din poeziil e lui Bacovia sunt, între altele: plumb, negru,
pustiile piețe, umbra, cimitir, amurg de toamnă violet, corbii, mars funebru, plouă,
cadaver, stele -nghețate, plânsul tălăngii etc. Majoritatea covârșitoare numesc moartea
la modul simbolic, înfășurat. Am văz ut legătura dintre moarte și repetiție. Instinctul
morții este numit de Gilles Deleuze precursorul sumbru. El declanșează convergența
tuturor seriilor și spețelor de repetiție care se constituie în poemul efectiv: „ Ca poemul
efectiv să ia naștere, este suf ficient să identificăm precursorul sumbru, să -i conferim o
identitate cel puțin nominală, într -un cuvânt să -i dăruim rezonanței un corp; și atunci, ca
într-un cântec, seriile diferențiale se organizează în cuplete sau versete, în timp ce
precursorul se înt ruchipează într -un ison sau refren. Cupletele se învârtesc în jurul
refrenului.”135
„Generalizând, întreaga poezie bac oviană e o rupture de si stem, vizionar și
estetic. Nietzsche producea spărtură în vederea înlocuirii vechilor valori, cu cele a le
supraomului creator. Bacovia doar „no tează”, ca un cronicar onest, marea ruptură , pentru
care el n -are soluții precum Nietzsche. Unul nu face decât să substituie o utopie cu alta.
Bacovia anunță moartea tuturor utopiilor.”136
Metafora în poez ia lui Bacovia ocupă un loc marginal, dacă o punem în balanță
cu repetiția, identificabilă ca figură centrală a bacovianismului. Proprio moto, poezia lui
Bacovia exclude metaforismul. Marii poeți care i -au urmat sunt mult mai metaforici:
Ion Pillat, L. Bl aga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Al. Philippide.
„ În 1944, lui Bacovia i -a apărut o ediție de Opere . Atunci, Vianu găsește
prilejul să se pronunțe asupra neobișnuitei personalități artistice a acestui autor.
Observă, între alt ele, că două sunt figurile centrale din poetica bacoviană: repetiția și
metafora. Ochiul stilisticianului n -a dat greș: el pune în prim plan refrenul și apoi
metafora. Dar Vianu știa că metafora este poezia însăși.”137
Majoritatea poeziilor sale sunt pasteluri iar simplitatea este trăsătura
predominantă. Poetul afirma: „Nu -i vina mea dacă aceste simple notițe sunt în formă de
versuri și câteodată par vaiete”.138 Bacovia recunoaște: aceste „simple notițe” iau

135 Gilles Deleuze, Diferență și repetiție , Ed. Babel, București, 1995, p.445.
136 Theodor Codreanu, Complexul bacovian, Editura Junimea, Iași, 2002,p.379.
137 Theodor Codrea nu, Complexul Bacovian, Editura Junimea, Iași, 2002, p.384.
138 G.Bacovia , Opere , p. 424.

„formă de versuri” iar altfel spus d evin metaforă. Poetul nu caută metafora, el numește
obiectele așa cum sunt, în calitatea lor de mistere. Toamna pustie, orașul, casele triste,
fecioarele cu părul despletit, amorul defunct, singurătatea, toate alcătuiesc un mister. El
nu face altceva decât sa le numească, să le transmute în metafore vii, care trăiesc prin
simplul fapt că relevă ceva inexplicabil, concentrat într -un plâns universal.
Misterul moartea le domină pe toate celelalte. E metafora metaforelor
poetului. Către acest m ister duc toate figurile limbajului bacovian. Câteva exemple de
figure de stil din opera bacoviană sunt: metafore ( flori de plumb; amorul meu de
plumb; pace de plumb; un gol istoric se întinde; noian de negru, parfum de pene arse;
violet, corbi, și oglin zi de apă; Frunze de metal etc. ), epitete ( dormea întors; copacii
albi, copacii negri; pe zări argintii; zarea grea de plumb; crengile schelete; lungi,
satanice ecouri; o poemă decadentă, cadaveric parfumată etc .). După repetiții, refrene,
metafore și epitete, personificarea este o figură predominantă: ( buciumă toamna;
copacii albi, copacii negri /stau goi în parcul solitar; în parc regretele plâng iar…;
crengi ostenite; copacii, pe stradă, oftează; azi, a murit chiar visul meu final; bolnavul
amurg; dorm volumele savante; un cer de plumb de -a pururea domnea; prin noapte,
toamna despletită; în mii de fluiere cântă; târziu, murea clavirul lung gemând etc .)
Personificarea lucrează cu putere în slujba negativului s tilistic. Comparații: ( amorul,
hidos ca un satir; ca Edgar Poe mă reîntorc acasă,/ ori ca Verlaine, topit de băutură; și
frunzele cad ca un sinistru semn; mă -nchid ca -n sicriu; de parcă ninge -n cimitir; întreg
pământul pare un mormânt; copacii rari și nin și par de cristal; și s -a făcut batista / ca
frunzele ce curg; mă -ntind ca și un mort; vântul fluieră ca țipătul de tren; viața pare a
trece fără nici un sens…etc. ). Metonimii, sinecdoce: ( suna arama; te uită cum ninge
decembre…; e toamnă, e foșnet, e som n…(…) / e tuse, e plânset, e gol…; va rătăci
alcoolizat, apoi, în noapte, un schelet; etc. ). Antiteze, oximoroane: ( vine, nu vine…;
indignare grațioasă; și -atât de goală era strada – / de-amanți grădina era plină; și pene
albe, pene negre; amurg blond;etc. ) Enumerații: ( și plouă, e moină, noroi; și Poe, și
Baudelaire, și Rollinat; stau… și moina cade, apă, glod…; agonia violetă, / catafalcul, /
și grădina cangrenată; greve, sânge, nebunie. / foame, / plânset mondial…; etc .). Acest
stil simplu, enumerative este asumat masiv în ultimele volume. Invocații retorice,
exclamații, interogații: ( dispari mai curând ! ; Ce melancolie !; Oh, amurguri
violete…; O, vis…o libertate…/ Și -aștept în zăpadă…dar ce mai aștept? / În noaptea
grozavă la cine voi bate?…; ascul tă, tu, binr, iubito, / nu plânge și nu -ți fie teamă -/
ascultă cum greu, din adâncuri, / pământul la dânsul ne cheamă…; tu ce mai faci,
iubita mea uitată?; etc. ). Onomatopeea, interjecția: ( Oh, plânsul tălăngii când plouă!;

Hau!…hau!…. depărtat sub st ele-nghețate…; Și gem, și plâng, și râd în hî, în ha…;
Frunze la vânt…/ Hohu; Trap -trap de potcoave; În odaie, trist sună lemnul mut:/
Poc.ș.a. Câteva dintre aceste interjecții au devenit celebre. Aliterația simbolică: ( Și flori
de plumb și funerar vestme nt; buciumă toamna / agonic -din fund -; negru profund,
noian de negru…etc. ). Ironia, sarcasmul: ( dar iar rămâne totul o lungă teorie; dorm
volumele savante -n înghețatele vitrine; ning la cinematografe grave drame sociale, / pe
când vântul hohotește -n bulev arde glaciale…; prin asta ești celebră -n Orient, / O, țară
tristă, plină de humor…; O, dormi adânc, mereu, așa, / În vise dulci, hidos burghez
etc.). Toate aceste figuri de stil sunt convergente cu metafora central a stilului bacovian –
cea a morții, consti tuindu -se, la rândul lor, în tot atâtea mistere.
Elementele fonetice sunt, deseori, organizate astfel încât folosirea lor, să
genereze, expresivitatea și armonia muzical ă a versurilor. Sunt situații, când apropierea
de limba vorbită susține, în fapt, ideea poetică iar autorul folosește fonetisme, abateri de
natură fonetică, cele mai multe afereze, sincope, apocope, utile în măsura în care
facilitează muzicalitatea versurilor. Ceea ce percepem la o primă lectură a poeziei
bacoviene este efectu l sonor al versurilor. Starea depresivă, apăsătoare, sugerată de
sonoritățile bacoviene se accentuează după ce se conturează și semantismul cuvintelor.
Cele două aspecte, fondul sonor și fondul semantic, alcătuiesc împreună un tot unitar,
complex, purtător de semnificații profunde. Figurile de construcție, dintre care, specifice
lirismului bacovian sunt repetiția și elipsa. Repetiția conturează o arhitectură aparte,
semnificativă, cu urmări în dezvoltarea ideii poetice, care nu pote fi ignorată.
Repetițiile , refrenele, reluările în variante se îmbină cu o anumită predispoziție
sufletească pentru zonele sumbre, măcinate, ale conștiinței, pentru stadiile primordiale
și cu abordarea unei temetici închise, dramatice. Toate acestea fac din poezia lui
Bacovia o op eră de excepție, de surprinzătoare vibrație interioară. Repetiția, ca
procedeu specific al poeziei bacoviene revine mereu, ciclic, asupra unei idei
fundamentale sau asupra unui cuvânt -cheie pentru a -l întări obsesiv, pentru a -l sublinia.
Structura versuril or poeziilor lui George Bacovia frapează printr -o caracteristică aparte:
versurile tradiționale și versurile de factură modernă, decorsetate de orice regulă de
construcție. Poeziile în care versurile grupate în catrene, de obicei, simetric organizate,
cu g rijă pentru măsură și rimă, alternează cu creații în care grija pentru formă este
abandonată. Cuvintele se așează haotic, într -o ordine aleatorie, sintaxa nu se mai supune
niciunei reguli. Libertatea de constituire a expresiei poetice este maximă, de aceea
Bacovia se impune printre primii noștri poeți moderni, fiind totodată și unul dintre cei
mai originali. Epitetele nu se caracterizează printr -o mare varietate semantică,

orientându -se spre zona depresivului. Efecte stilistice deosebite se obțin, mai ales, prin
epitetul sinestezic, valorificat, î n special, de simboliști. E pitetul trist apare în
aproximativ 40 de secvențe. Trist este tot decorul bacovian, parcul, oamenii,
anotimpurile, muzica, obiectele și chiar poetul: amanții, mai bolnavi, mai triști ( Nerv i de
toamnă ), ceată tristă ( Seară tristă ), tristul, tăcutul salon ( Trudit ), triste felinare (Sonet ),
trist patinor ( Tablou de iarn ă), tristele becuri ( Pălind ), o fată tristă a murit ( Note de
toamnă ), Toamna a țipat cu un trist accent (Vânt), Parfume triste , îndoliate (Ecou de
serenadă), un cântec trist din liră (Versuri ), tristele suspine (Restituiri ). Pătrunderea
epitetelor neologice este un semn al modernității limbajului, pe lângă referințele
intertextuale, colajele și tehnica citatului. Epitetele neo logice sunt vădite în ultimele
volume, în special: aspirații nobile ( Unui clovn ), Talentul râde sardonic (Unui clovn ),
repetitul ferment, al vieții lament ( Ca un vin ), un infinit demonic ( Verset fantast ), în
vacarmul monstru, bizare prevestiri ( Incident la bal), abandonate flori ( În iarnă ), O
cracă tot mă -ndeamnă/ Lugubră și tenace ( Sânge, plumb, toamnă ), Inima, greu, se
izbește -n bizare cadențe ( Nervi de toamnă ). Ca și epitetul, și comparația se îmbină cu
alte figuri de stil, realizând interferențe figurat ive. În lirica bacoviană întâlnim:
comparații personificatoare ( Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj ), comparații
metaforice ( E-o toamnă ca o poezie veche ), comparații sinestezice ( Ca și zarea, gândul
meu se înnegri ). Ironia apare ca un element important care salvează poezia lui Bacovia
de monotonie. Ironia apare nu numai în poezia bacoviană ci și în toată poezia simbolistă
și în cea expresionistă, amestecând, într -un amalgam, ușoara zeflemea, aluzia,
persiflarea, sarcasmul, în spatele cărora se ascund problemele grave ale realității. Viața,
în repetata ei monotonie, stârnește mereu comentariul ironic. Toate aspectele mărunte,
banale, ale cotidianului provincial sunt înfățișate nu numai într -o viziune tragică ci și
într-o latură ironică . Ironia salvează lumea goală de vise (Plouă), instaurând stare de
dezarmantă normalitate în care sunt luate în râs sau persiflate secvențele umane în toată
diversitatea lor. George Bacovia, convins că simbolismul exprimă o sensibilitate nouă,
diferită de poezia tradițională, autohtonă, respinge viziunea sentimentală, duioasă asupra
poeziei, (așa cum procedează toți simboliștii) și încearcă să surprindă numai aspecte ale
realității directe, necenzurate, înlăturând toate clișeele. Noua poezie simbolistă cere și
noi tehnici, cum ar fi versul liber, pe care -l adoptă și Bacovia. Acesta apare ca o
descoperire a poeziei moderne ce descătușează vechile canoane și impune un suflu nou
în poezie. În aceste condiții, metafora, cu marea sa forță de sugestie, cu capacita tea
extraordinară de a crea universuri poetice (metafora reprezenta esența poeziei) dispare
aproape total din lirica bacoviană. Și Dumitru Micu semnalează ”absența metaforelor”,

poezia bacoviană fiind ”o poezie de simple reprezentări. Dar halucinante.”139 Se poate
afirma atunci, că simplitatea discursului poetic e cea care conferă rafinamentul acestei
poezii. Limbajul simplu, frust, spontaneitatea desăvârșită, dă impresia unei confesiuni
lirice, de parcă poetul ar sta de vorbă cu cititorii. George Bacovia est e un mare poet, un
poet național pentru că, asemenea lui Eminescu, sau mai târziu, a lui Nichita Stănescu, a
schimbat modul de a scrie poezie, introducând un nou limbaj, o nouă atitudine față de
cuvânt și o nouă viziune asupra lumii. Dar nu asupra lumii re ale, asupra lumii vii, ci
asupra lumii din adâncuri, coborând în Infern, cum spune Manolescu, cercetând,
asemenea unui naturalist tenebrele sufletului uman. Dumitru Micu spunea că "Bacovia
nu numai că a coborât în Infern, ci și -a dus acolo și cititorii".140
În experiența poeziei lui George Bacovia, ca martor liric al atmosferei
contradictorii din primul deceniu al secolului nostru, atât în planul evenimentelor
istorico -sociale, căt și în acela al căutărilor de reînnoire a limbajului expresiv al artelor,
trebuie să vedem un preludiu al vârstei moderne și contemporane a poeziei. Al cărei
destin era aventura cunoașterii absolute. Cu ajutorul semnelor lirismului bacovian
descifrăm liniile de forță ale conceptului modern de poezie și discurs liric. Asocierea și
substituirea diferitelor senzații ( vizual, auditiv, olfactiv ). Astfel percepția oculară a
negrului și a amorului carbonizat incită senzația olfactivă. Alteori, olfactivul e asociat în
mod conștient estetic cu muzicalul și picturalul. Toate aceste elemente ale codului
poetic simbolist au ca scop sugestia lirică și creearea poeziei de atmosferă. Nucleele
repetitive din poeziile lui Bacovia sunt: plumb, negru, cimitir, umbra, plouă, cadavre,
stele-înghețate, marș funebru etc. Majoritatea numesc moartea la modu l simbolic.
Repetițiile bacoviene au radicalitatea negativului stilistic. Estetica repetiției și diferenței
în care, poetul este instalat suveran, exlude din arsenalul ei metafora. Ea ocupă un loc
marginal în lirica bacoviană, dacă o punem în balanță cu re petiția. Poezia exlude
metaforismul. Chiar și critica a observat rolul secundar al metaforei, până la negarea ei.
Poeții simboliști redescoperă valențele melodice ale poeziei, cultivând cele
mai variate ritmuri de cantilenă, cântec, romanță, serenade. Bac ovia își compune
versurile păstrând în urechi cadențele viorii. Că poetul stăruia asupra alegerii cuvintelor
și a compoziției muzicale nu încape îndoială. Dovadă, fragmentele melodice pe care
poetul le conexează decorului autumnalo -hibernal cu tonalități s imilare cromaticii:
plânsul ( plânsul materiei, plâns de cobe, plângea caterinca -fanfara, plângea flașneta
canervos, plânsul tălăngii cănd ploua, plânsul toamnei, poetul plânge în noapte etc. ),

139 Dumitru Micu, Modernismul românesc , București, Editura Minerva,1984,p.241.
140 Ibidem, p.235.

murmure stranii, satanice ecouri, bucium de alarmă. Și pretut indeni, în oraș, în parc, pe
câmp, prin case, în noapte, urechea ascultă, aude și identifică același prelung și
halucinant marș funebru. Această muzică interiorizată este mesajul adânc al poeziei lui
Bacovia, a cărui ureche lăuntrică înregistra ecoul cutre murelor viitoare ale unei lumi
îmbătrânite ce trebuia schimbată din temelii. Este o melodie gravă, aeriană, uneori în
surdină, depărtată sau înăbușită, urcând din adânc.
„Pe lângă aceste procedee stilistice proprii poeticii simboliste, Bacovia aduce
eleme nte compoziționale originale. Așa este, de pildă, tehnica notației simple de
reportaj senzațional sau acumularea unor observații vizuale nude, impersonale. Această
înșiruire a detaliilor instantanee ale realității exterioare, după modelul „e -o noapte”, „e
toamnă”, „e -n zori”, „plouă”, „ninge”, „orchestra începu” erc., sugerează prezența unui
martor care înregistrează aparența obiectelor, a evenimentelor, măsoară timpul, constată
vremea. Cele mai multe poezii din această categorie nu au un început și un sfâr șit bine
determinat, lăsând impresia că ar putea începe, ar putea continua și s -ar întrerupe în
orice punct ales. Astfel strofele sau versurile -note au o relativă autonomie, ordinea lor
poate fi schimbată, recompunând un nou poem. Și prin această tehnică p ersonală,
Bacovia se dovedește un simbolist cu sensibilitate modernă, și anume, pe de o parte
interiorizarea muzicalității prin transportul nemijlocit dintre sunet și sentimentul liric, și
pe de altă parte, ambivalența peisajului -simbol al stării psihice ș i deci un peisaj
interior.”141
Opera bacoviană opune rezistență la interpretare, și acest fapt se întâmplă,
paradoxal, după o primă senz ație de afinitate totală pe care cititorul o are în fața
textului. „ Stupefianta elementaritate” a acestei poezii, simplit atea nudă a limbajului
redus l a „ gradul zero”, prozaismul, „ derutanta sa vizibilitate” sunt tocmai cele ce fac
dificila interpretare a ei. E uimitor cum limbajul poetic dezbrăcat de toate vechile sale
atribute – metafore luxuriante, epitete rare, ambiguit ate fertilă – rămâne esențialmente
poetic, liric și, mai presus de toate, misterios. Dacă înaintea lui Bacovia, lirica se
deosebise de discursurile prozaice prin densitate și adâncime, în acest caz, cu totul
paricular, ea își etalează „ golul ”. În locul a venturii sărbătorești a limbajului, textul liric
devine plat și pare o juxtapunere sacadată de notații telegrafice, primare. Generații de
critici au remarcat banalitatea expresiei lirice „fără figurație ”. „ conceptualizare redusă”,
„expresiile goale”, proz aice. „repetițiile inestetice” ( Eugen Simion ). Limbajul „ funciar

141 George Bacovia, Plumb.Scântei galbene,Antologie, tabel cronologic, prefață, note și
bibliografie de Adriana Mitescu, Buc.,1976, p. XXXV.

aretoric ”, atropic, ametaforic, asimbolic ( Dumitru Micu ), „intelectualizarea
întâmplătoare” ( Șserban Cioculescu ).
Versificația primitivă, rimele banale, dislocările în ritm, incongru entele,
stridentele – toate sunt menite să transcrie dezordonat, fără compoziție savantă, „
emoțiunea rudimentară ”, „elementaritatea ” pe care această poezie o emană. În ciuda
tuturor acestor semne de depoetizare – care pun în scenă, de fapt, destrămarea, din
interior, a poeticului însuși, dezbrăcarea lui de glorie și fast, de limbajul figurat
romantic, saturat de imagini artistice – poezia bacoviană nu face altceva decât să -și
adecveze expresia la conținut. Limbajul poetic, perfect instrumentat, dă expresi e
halucinantă și crispată dezagregării conștiinței, incoerenței febrile, nevrotice,
demențializării progresive și tragice a unui eu rostitor aflat într -o lume configurată ca
spațiu de teroare. Poezia devine, altfel spus, instrument prin care se comunică me sajul
ultim, pâlpâierea unei lucidități în regresie. Acest mesaj electrizează visceral, tocmai
prin primitivismul mijloacelor reluate cu o mecanică abrutizantă. Neliniștea pe care o
astfel de poezie o transmite se află dincolo de cuvinte, iar discursul poe tic dă impresia
de tipăt inuman.
„Ar mai fi luat în discuție și sentimentul agonic care străbate versurile
bacoviene. Destrămarea trăită de eul liric al lui Bacovia apare ca rezultatul unor cauze
identificabile, sociale sau psihice, nevrotice . Agonia uni versului bacovian e o
„lichefiere” lentă, „necatasrofică”, un lung final, simplu destin al materiei perisabile – și
versurile poetului nu au ambiția să fie altceva decât „ plânsul ” ei.142
Toate procedeele poetice bacoviene, de la rimă la ritm și metaforă, o bservăm
că poezia rămâne un inefabil pe care nici „muzicalitatea” figurilor nu -l pot explica.
Poezia e supralingvistică ( Mihail Bahtin, Nichita Stănescu ) și nu o putem reduce la
cuvân t și nu e nici necuvânt ( Nichita Stănescu ). Nu e nici „muzică” nici „ pictură”, e
toate la un loc.
„ Prin modernitatea sa, Bacovia a dat impresia că s -a depărtat enorm de
tradiția versului românesc. Dacă se -ntoarce, bunăoară, la modele ca Alecsansdri,
Eminescu, Macedonski, o face foarte stângaci, pândit de un manierism mai epigonic
decât la alți epigoni. Nici modelele de baladă și doină nu par să dea rezultate prea
spectaculoase. Bacovia a scris două poezii cu titlul Legendă , două cu Baladă și trei cu
Doină. Nici una nu respectă canoanele genului decât foarte vag”.143

142 Ov.S.Crohmălniceanu, Literatura română și expresionismul, Ed.Eminescu,1971,pp. 201 -204
143 Theodor Codreanu, Complexul bacovian, Editura Junimea, Iași, 2002, p. 415.

George Bacovia, "un antisentimental" (Gh. Grigurcu), "un antipoet" (N.
Manolescu), "învingătorul" (L. Raicu), "un Brâncuși al poeziei" (M. Scarlat), este un
mare poet (valoare recunoscută mai târziu) tocmai prin originalitatea scriiturii, prin
actualitatea sa, pr in forța de sugestie a diferitelor niveluri ale limbii, prin cunoscutele și
specificele procedee de împlinire a expresivității (repetiția, aliterațiile, refrenul, în
general, figurile de construcție). De la debutul lui și până la ultimele poezii poetul nu se
schimbă radical, e constant în idei și atitudine (dacă ne referim la melancolia bacoviană
ca stare permanentă) scriind o singură poezie, atinsă până în străfunduri de stigmatul
morții. Într -un interviu cu I. Valerian poetul mărturisește ca poezia reprez intă un fel de
joc cu viața, un joc periculos, în care poți, de multe ori, să pierzi: "Din jocul de -a poetul
nu poți ieși niciodată teafăr. Mulțimea își trăiește viața în felul ei, și face bine. Cine
trece dincolo își arde ari pile, își scurge tot sângele."144
Referitor la locul poetului în literatura română, Alexandra Indrieș, în
Alternative bacoviene , îl situează pe Bacovia într -un "punct de coliziune" între cele
două tipuri de discurs, simbolist și expresionist: "poezia lui Bacovia este punctul de
colizi une dintre discursul simbolist bazat pe circularitate (metafore circulare, refrene ca
expresii ale corespondențelor) și discursul de tip expresionist, bazat pe ruptură (fraze
întrerupte, cuvinte disparate, exclamații, metonimii, expresii ale unei tr ăiri ex istențiale
exacerbate)" 145.
Condiția poetului Bacovia este însingurarea. Poezia sa este saturată de motive
și teme simboliste și în special de cele care relevă un eu solitar, angoasant. Bacovia n -a
ieșit niciodată din matca lui, fiecare poezie fiind un m od de adâncire, de esențializare a
eului său poetic.
Poezia lui Bacovia nu este numai un produs organic al unei sensibilități
maladive, lipsită de retorică și de patetic. Poetul își face din suferință un stil, o
convenție. Universul poeziei bacoviene este ca o cupolă de plumb sub care domnește
neliniștea, spaima de neființă, izolarea. De la un volum la altul, temele fundamentale ale
simbolismului se conturează, se nuanțează și se amplifică, până la conturarea unui
univers po etic inconfundabil în peisajul liricii românești moderne. Implicarea
simbolismului în opera lui Bacovia este evidentă, întrucât acesta recurge la: simboluri,
sugestii, corespondențe, muzicalitate, prozodie. Temele și motivele simboliste preluate
de poet ar fi: condiția poetului și a poeziei, motivul singurătății, melancolia, evadările,
natura romantică, starea de nevroză, culorile și muzica, poezia târgului, ș.a.

144 George Bacovia – Opere , București, Editura Fundației Culturale Române, 1994, pag. 394.
145 Alexandra Indrieș – Alternative bacoviene , București, Editura Minerva, pag. 29.

„Grație puterii de iradiere a formulelor critice și, îndeosebi,didactice, Bacovia
este mai cunoscul prin poemele simboliste și decadente decât prin cele care îi relevă, în
mod plenar, modernitatea.”146
S-a spus că poezia bacoviană stă sub semnul liricii simboliste franceze. Însuși
poetul mărturisea că persistența într -o culoare a deprins de la f rancezi. Universul poeziei
este ca o cupolă de plumb sub care domnește neliniștea, spaima de neființă, de izolare.
Cerul poeziei e greu, de plumb, înăbușitor și dușmănos, gata parcă să se prăbușească
peste oameni, să -i strivească. „Eroul liric bacovian dă semne de rigiditate, iar simțurile
înregistrează numai contraste violente: alb -negru, ca niște țipete cromatice, sau stridențe
acustice. Vagabondând pe străzi pustii, prin cafenele, sau străbătând locurile sordide de
la marginea orașului, câmpurile dezolan te în timpul iernii, eroul bacovian este un
neliniștit, face gesturi mașinale și distrate, cunoscând degradări animalice: foamea,
frigul și dezesperanța eroziune a capacității senzoriale și intelectuale, până la mutism și
incoerență verbală. ”147
Lovinescu deduce originalitatea Plumbului prin înlăturarea completă a
oricărui alt artificiu poetic și identificarea poeziei ca expresiei a unei stări de
dezorganizare sufletească,de descompunere a ființei organice, într -un cuvânt, o nimicire
a vieții nu numai în formele ei spirituale, ci și animalice: „ Bacovia a adus totuși o notă
originală. N -a creat, desigur, poezia de atmosferă; întrebuințând -o, cu înlăturarea
oricărui alt artificiu poetic, s -a confundat însă cu ea. Există o altă atmosferă bacoviană:
o atmosfe ră de copleșitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori cangrenați,
limitată într -un peisagiu de mahala de oraș provincial, între cimitir și abator, cu căsuțele
cinchite în noroaie eterne cu grădina publică răvășită, cu melancolia caterincilor și
bucuria panoramelor în care „principese oftează mecanic în racle de sticlă”; și în această
atmosferă de plumb, o stare sufletească identică: o abrutizare de alcool, o deplină
dezorganizare sufletească prin gândul morții și al neantului, un vag sentimental ism
banal, cu tonul caterincilor, și macabru, în tonul păpușilor de ceară ce se topesc, o
descompunere a ființei organice la mișcări silnice și halucinante, într -un cuvânt, o
nimicire a vieții nu numai în formele ei spirituale, ci și animalice. Poezia lui Bacovia
este deci, expresia unei nevroze. ”148
Cadrul existențial dominant este orașul, unde oamenii apar și dispar de pe
scena vieții, într -un anonimat absolut, în universul degradant al neîmplinirii existențiale

146 Mircea Scarlat, George Bacovia, Ed. Cartea Românească,1987,p.6.
147 George Bacovia, Plumb. Scântei galbene, Antologie, tabel cronologic,prefață, note și
bibliografie de Adriana Mitescu, Ed. Albatros, Buc., 1976, p.XXXII.

148 Eugen Lovinescu, Scrieri,Op.cît.,p.404.

și al sărăciei specifice mahalalei. Orașul este în ruină, consecință directă a civilizației
tehnice, prin degradarea materiei, chiar a spațiului de protecție și de intimitate, casa care
și-a pierdut funcția antropologică primordială, de centru al lumii. Spațiul dimprejur,
extins până la imaginea orașului mondial, devine și el terifiant, terorizant, loc al unui
doliu prelungit până la adâncul material al lumii. Orașul de provincie cuprinde parcuri
solitare, cu fanfare militare, cu cafenele sărace, cuprinse într -o realitate demoralizantă.
Copii și fe cioare tuberculoase, o palidă muncitoare, poetul însuși, rătăcesc fără sens, fac
gesturi absurde, devin personaje: toamna, somnul, plânsul, golul, frigul, tristețea,
răceala, nevroza, umezeala, primăvara. Poetul își face o atmosferă proprie întemeiată pe
o dezorganizare sufletească. Melancolia devine deznădejde iar plictisul suferință.
Această atmosferă iese din limitarea senzațiilor, a imaginilor, a expresiei
poetice. „Legătura acestei poezii cu simbolismul e prea fățișă pentru a fi nevoie s -o
subliniem mai mult ; ea e expresia celei mai elementare stări su fletești, e poezia
cinesteziei, ce nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se raționalizează,
cinestezie animalică, secrețiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima
zidurilor umede; cinestezie nediferențiată de natura putredă de ploi și de zăpadă, cu care
se contopește.”149
Despre Bacovia, Simion Stolnicu, se exprima: „Am învățat de la Bacovia cum
să imităm, el însuși fiind cel mai deliberat și iscusit executant de rețele ale.. .altora. El
ne-a învățat cum se compune o figură, o mască tragică, un fard, un maquillage.”150
Însuși Simion Stolnicu aspira, la un moment dat, la „ un tip de poezie cu mijloace de
patetism bacoviene -dar ridicată până la sentiment ( caractere ), la idee, eve ntual un
Bacovia nu cinestezic, ci ideizat, în fine, ridicat acolo unde ar fi vrut el poate sa
ajungă…”151
Omul Bacovia a fost mai toată viața ros de nevroze, dovedindu -se de aceea ca
poet foarte receptiv la lirica decadentă și simbolistă a lui Baudelaire , Laforgue,
Verlaine, Rollinat ș.a.: „Prototipurile sunt Rodenbach, Rimbaud și Verlaine. De la
Baudelaire vin cadavrele în putrefacție, sânii surpați ai iubitei, iar de la tuberculosul
Jules Laforgue toamnele insalubre, tusea și ftizia, în timp ce nevrozel e, macabrul,
sentimentalismul morbid, claviristele, care cântă marșuri funebre de Chopin își au
originea în Maurice Rollinat.”152

149 Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Ed. Minerva, Buc.,1989, p.122.
150 Simion Stolnicu, Printre scriitori și artiști, Editura Minerva, București, 1988, p.319.
151 Op.cit., p.319.
152 George Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, Litera,București, 2001, p. 274.

Bacovia este un poet al ploii, poate cel mai mare poet al sonetelor pluviale.
Natura ,în poezie, prelungește de regulă agonia orașului, fiind, în cele mai multe poezii,
nu un spațiu al salvării ființei, ci al dispariției în neant. Anotimpurile creează stări
nevrotice, generate de trecerea timpului, predominând anotimpurile boreale, malefice,
apocaliptice. La poet, natura este imp asibilă, dușmanul omului, contribuind la
destrămarea interioară, adâncind diperarea.
Primăvara bacoviană e lipsită de veselie, de speranțe, de bucurie. Pentru poet e
doar o nouă primăvară care îi trezește melanc olia și -i intensifică gândul unei existențe
inutile.
Vara, poetul este copleșit de arșița dogoritoare și invadat de miasmele pe care
le exaltă descompunerea materiei organice sub soarele arzător. Iubirea bacoviană poartă
și ea amprenta descompunerii, a perisabilității.
Toamna este sumbră, cu frig în camere, noroi călcat în picioare și cu
tuberculoși. Întregul peisaj e cuprins de decorul macabru pe care anotimpul galben îl
evocă poetului.
Iarna nu este surprinsă în măreția ei, ci poetul îi surprinde tocmai momentul
critic, topirea, amestecul de plo aie și de fulgi, de frig și de singurătate, caracteristic
anotimpului alb. Uneori există impresia unei înzăpeziri totale, a unei izolări complete a
oamenilor între ei. Întregul târg pare a fi transformat într -un cimitir, ușile nu se mai pot
deschide, zăpad a a invadat totul.
„Multe din spațiile imaginate în lirica bacoviană sunt mai înfricoșătoare decât
deșerturile naturale; căci sunt pustiite după ce, vremelnic, oamenii le răpiseră naturii
originare. Singurele spații care se nasc în poezia bacoviană sunt c ele pustii. Este o
literatură a sfârșiturilor, geneza fiind plasată în amurg, termen atât de frecvent ca
toamna.”153
„Iarna fiind, la el, anotimpul prin excelență al morții, să notăm că frigul nu -i
sugerează lui Bacovia doar stingerea, ci și închiderea.”154
S-a spus, și pe bună dreptate, că poezia lui Bacovia stă sub influența liricii
simboliste franceze. N. Manolescu afirma: „Poezia lui Bacovia pleacă neîndoielnic din
simbolism, mai ales din Rollinat, Corbiere, Laforgue, din Poe sau Baudelaire, dar
aproape deloc din Mallarme și ceilalți. Cam totul – atmosferă, procedee – se poate
identifica. Există totuși diferențe importante.”155 Simboliștii scriu o poezie de concepție.

153 Mircea Scarlat, George Bacovia, Ed. Cartea Românească, 1987,pp.20 -21
154 Ibidem, p.23.
155 N. Manolescu, Scriitori români, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 48.

Sinestezia, corespondențele baudelairiene sunt adeseori procedee intelectuale. Cul orile,
sunetele, vocalele sunt tratate ca noțiuni.
Sunt, însă , suficient de multe note distinctive și personale care -l îndepărtează
pe poetul nostru de simboliștii din țara lui Voltaire și -l situează printre cei mai originali
și mai importanți poeți ai literaturii române. Ceea ce la Verlaine și Baudelaire, ca și la
ceilalți simboliști urmărea, alături de semnificații, muzica și armonia, la Bacovia,
dimpotrivă, e dizarmonic.
Se pare că nimic din finețea simboliștilor noștri: Dimitrie Anghel, Ștefan
Petică, Iuliu Cezar Săvescu sau Al. Obedenaru nu se mai păstrează la Bacovia. Peisajul
său este întunecat, cu tușe îngroșate. Și la simboliști apar circul, bâlciul, carnavalul, dar,
de obicei ca manifestări pitorești ori tragi -comice ale lumii. La Bacovia, cir cul, bâlciul
sunt lumea însăși. Bacovia nu mai compune versuri despre iubiri lugubre, ca Rollinat,
nu mai regăsește coerența într -o veselie tristă ca Laforgue.
Impresia pe care ți -o dă primul contact cu poezia bacoviană este a unei
spontan eități. Tudor V ianu constata: „ mijloacele ei deliberate, care nu sunt deloc
absente, chiar dacă accentele rezultate ne angajează într -un chip atât de direct și
pătrunzător.”156 George Călinescu a vorbit de „poză”, de „artificiul” care te izbește și -i
formează în definitiv valoarea, dar care provoacă uneori impresia unui „manierism
insuportabil.”157 Este în aceste idei o aluzie la părerea lui Eugen Lovinescu care văzuse
în poezia lui Bacovia o simplă „ secrețiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e
lacrima zidurilor umede.”158
Dintre motivele novatoare ale simbolismului, utilizarea simbolului cromatic și
muzical, ca procedee literare, definesc noul concept de liric, și anume modalitatea de a
capta sufletul ascuns al realității aparente. Cromatica nu are statut de figurant, ci de
protagonist. Albul, negrul, violetul, roșul și galbenul își împart mai toată poezia. Albul
conturează reveria și înfinitul ei, violetul e o baie crepusculară, negrul declanșează o
invazie distrugătoare, roșul țâșneș te într -o hemoragie universală, galbenul are clasica
elocvență a deznădejdii, rozul, mai întotdeauna ambigu u, evocă tristețea. Perfect
conștient de efecte, Bacovia încearcă să pună peisajul în mișcare prin alternanțe
cromatice. În Decor , jocul de alb și de negru apare în final ca iluzie optică a unai culori
unice: doliul.
„Ceea ce izbește din punct de vedere coloristic la Bacovia e acea insistență
”vampirică” asupra unei singure culori, stoarsă de toți fiorii săi. Monocromia își aduce

156Tudor Vianu, Figuri și forme literare, Editura Casa Școalelor, București, 1946, p. 127.
157 George Călinescu, Istoria…Op.cit., p.627.
158 Eugen Lovinescu, Critice,Op.cit., p.210.

contribuția la atmosfera unui spațiu psihic tensionat. Cea mai grăitoare dintre culorile
lui Bacovia e, neîndoielnic, violetul. La nici un poet român n -a repurtat vreodată o
culoare biruința pe care o înscrie violetul bacovian.”159
La un moment dat, Bacovia afirma că fiecărui sentiment îi corespunde o
culoare.
Mai mult decât pictura, muzica reprezintă adevăratul farmec al poeziei
bacoviene. Atenția acordată universului sonor dovedește, desigur, aderența la unul din
preceptele de bază ale simbolismului, dar modelul rețelei acustice delimitează o formulă
specială. Ca și în cazul culorii, mizează pe violență, dar stimulii au mai mult ă
autonomie. Opera bacoviană evocă poate cea mai teribilă aventură în lumea sunetelor
din câte a cunoscut poezia noastră.
În ceea ce privește estetica simbolistă a motivelor muzicale, găsim în poezie o
varietate de instrumente și forme componistice: romanța, serenada, doina, balada, cântec
de lume, vals, simfonie, concert, opera, marș funebru etc. Valorizarea psihologică a
muzicii se vede îndeosebi în corespondența dintre emoție și instrumente muzicale.
Vioara și violina exprimă melancolia gravă, tris tețea, flautul compune cu violina și
clavirul marșul funebru de toamnă, dar alteori imortalizează etern emoția erotică,
caterinca evocă medii sordide, ca și armonia cerșetoare sau pribeagă, fluierul este fie
funebru autumnal, fie campestru, fanfara sugerea ză ambianța unei grădini publice, într –
un târg de provincie, cântând muzică de operă, toamna intonează din crengile schelete
fanfare funebre, buciumul e agonic sau are sonorități de alarmă.
Muzica reprezintă poezia nativă a lui Bacovia. Muzicalitatea conc eptuală a
poetului ( invocarea instrumentelor muzicale) e transfigurată pentru a fi restituită
versului, sădită în substanța acestuia. E, în primul rând un mediu sensibilizat până la
maxim, pe care poetul îl diferențiază însă de sentimentalismul „obositor” , un pur impuls
al muzicii. Procedeul muzical traduce direct obsesia, care nu e decât un refren al unui
motiv psihic. Prin repetiție, versul devine învăluitor, insinuant, sfredelind aerul obișnuit
de torpoare, cu câte un cuvânt memorabil.
„Muzica lui Bacov ia e dizarmonică, sincopată, țipată la trompetă, histerică.
Față de violinele lui Verlaine, el apare amuzical sau procedează prin stenogramă, de
elemente disparate.”160
Bacovia simțea că poartă în sufletul său multă muzică și pictură, dar, copleșit
de muțeni e, acestea n -au dobândit niciodată coerența muzicală sau picturală, încât să -i

159 Grigore Grigurcu, Bacovia -un antisentimental, Ed.Albatros, 1974, p.54.
160 Nicol ae Manolescu, Teme, Ed. Cartea Românească,Buc.,1987, p.89

marcheze cariera, întrucât marea chemare era a cuvântului, care i se refuza. Din victoria
asupra tăcerii a rezultat poezia.
George Bacovia are echivalentul lui muzical -plânsul m ateriei. Că esența
universului e vibratorie, o confirmă nu numai filosofia lui Alexandru Bogza sau aceea a
„corzilor” din fizică, ci și Bacovia care spunea că „tăcerea în gol vibrează cu zvon.”
Să observăm că motivele simboliste bacoviene: toamna perpetuă ( primăvara
fiind un fals anotimp autumnal), iarna, ploaia depresivă, orașul burghez, târgul
provincial, instrumentele muzicale, corespondența culorilor etc., toate acestea sunt ro dul
unei selecții, restrângeri și adânciri a semnificației, ceea ce, de fapt , constituie și
depășirea tradiționalei estetici simboliste. Această caracteristică rezultă și din structura
specifică a apoeziei de atmosferă bacoviană.
O atmosferă apăsătoare, dând sentimentul tristeții domnește peste versurile
bacoviene; o atmosferă al cărei fenomen este descompunerea, destrămarea. Boala
guvernează o lume care se îndreaptă spre moarte. Jur împrejur ne apasă o greutate inertă
de plumb: zarea e de plumb, florile de plumb, amorul cu aripi de plumb a adormit
printre sicrie de plumb. Dar aces ta nu e de ajuns. Există o muzicalitate dezolantă,
„bocetu mortuar” al toamnei, zgomotul pe care -l fac crengile uscate izbite de vânt:

„Auz і, cum muz іca răsună clar o
În рarcul faln іc, ant іc, oșі sоlеmn, –
Dіn іnstrum еntе ojalnіcе, dе lеmn,
La ogеamur і, tоamna cântă fun еrar.”
o
( Vals de toamnă )
Tonalitatea este gravă, adăugându -se sinceritatea confesiunii. Coordonatele
universului poetic bacovian se constituie de la început încă de la primul volum Plumb .
Modificări esențiale nu se vor produce mai târziu. Poetul va adăuga nuanțe noi, dar
substanța va rămâne aceeași.
Poezia lui Bacovia nu se remarcă printr -o varietate prea mare. Bacovia nu se
repetă decât în aparență. Tema sau motivul, tratate cândva, sunt reluate dintr -o
perspectivă nouă. Registrul liric bacovian este mai restrâns, însă bogăția sensurilor este
profundă.
La Bacovia întâlnim o viziune specifică a lumii. În natură, de pildă, poetul
observă doar momentele de destrămare. De aici preferința pentru peisajul autumnal.
Toamna e pentru Bacovia imaginea limită a sfârșitului. În viziunea poetului florile sunt
„carbonizate” , parcul „ devastat”, „mâncat de cancer și ftizie”, crengile „ scheletice”,

amurgul „de metal”, de aceea anotimpul „cântă funerar”, „din instrumente jalnice de
lemn”.
Toamnă -ftizie este de altfel una din cele mai frecvente asociații bacoviene.
Fețele pale tușind la ferestre, îndrăgostiți contagioși se desprind din lirica lui Bacov ia ca
un cortegiu de umbre, cu cer de plumb și nesfârșită burniță de toamnă. Bacovia se simte
obsedat de peisaj, e terorizat de ploaie, de toamnă, de noroiul ulițelor strâmte. Ieșirea
din aceste locuri se face doar blestemând:

„Blеstеmată ma і fіе șі tоamna, o
Șі frunza c е ріcă ре nоі o–
Blеstеmat să ma і fіе șі otârgul
Ursuz, ș і cu vеșnіcе oрlоі…”
o (Aіurеa )
În Note de toamnă revine aceeași tendință a eului spre spațiul închis. Moartea
și viața nu mai sunt riguros detaliate ( „Întreg pământul pare un mormânt”) . O toamnă
universal pare că stăruie asupra orașului:

„Dă drumu, е tоamnă oîn cеtatе –
Întrеg рământul рarе oun mоrmânt…
Ρlоuă… șі oреstе târg, dusе dе vânt,
Grăbіtе, trеc frunzе lі bеratе”
( Note de toamnă)
Amestecul de ploaie și de fulgi, sporește senzația de frig și de umiditate:
„Șі tоamna, oșі іarna
Ϲоbоară -amândоuă; o
Șі рlоuă, șі nіngе, o-
Șі nіngе, șі рlоuă o.

Șі nоaрtеa sе lasă o
Μurdară șі gоală;
o Șі galbеnі trеc bоlnavі
Ϲоріі odе la șcоală.”
o (Μоіmă )
oΜaі rar a рarе vara ș і atunc і еa е ovăzută t оt ca un m оmеnt al d еzagrеgărіі
matеrіеі: o

„Ѕunt câțіva m оrțі în оraș o, іubіtо,
Ϲhіar реntru asta oam v еnіt să-țі sрun;
o Ρе catafalc, d е căldură -n оraș o, –
Încеt, cadavr еlе sе odеscоmрun.”
o (Ϲuрtоr )
În poemul Decembre, interiorul are ceva paradiasic: căldura nu mai
descompune ca în Cuptor, ci, dimpotrivă își accentuează rolul protector, devenind
garanția armoniei ființei și a lumii. Spațiul bacovian închis primește, mai mult, ceva
sacru, aspect accentuat de altfel, din moment ce eul mărturisește că „ toate… mi -s
sfinte”. Primăvara e s ingurul anotimp care pare să aducă unele note de calm și
împăcare: „ O, când va fi un cântec de alte primăveri?!…” ( Nervi de toamnă).
Sentimentul predominant este decepția, iar starea obișnuită a poetului e singurătatea:
„Azі, a mur іt chіar ovіsul m еu fіnal.
Șі onіngе-n mіеzul n орțіі glacіal…
o Șі tu іar trеmurі, sufl еt sіngurat еc, o-”
o (Ѕіngur)
sau în altă oрartе: „Ѕіngur, s іngur, s іngur…”. o (Rar).
Ρutеm оbsеrva atracț іa sрrе macabru o:
„Іubіtо, șі іar oam v еnіt…
Dar astăz і, odе-abіa mă ma і роrt –
o Dеschіdе clavіrul șі cântă -mі
o Un cânt еc dе mоrt”
o (Trudіt o)
șі sеtеa dе dіsрarіțіе:
o „Șі-aș vr еa ca să m оr o
Ϲa Rоmulus r еgе,
o Uіtat, lеgеndar…
Ϲuрrіns odе-о furtună,
Ρіеrdut osă dіsрar
Ρrіn cоdrіі Bacăulu і…” o
o (Furtună )
Emblematică pentru individu l bacovian, singurătatea devine o condiție
esențială pentru ieșirea din planul realității (singurătatea implică tocmai absența unor
relații esențiale cu lumea). Lidia Bote notează: „ Poezia simbolistă cu punct de plecare,
psihologic vorbind, într -un individualism moral, nu exclusiv , dar în tot cazul destul de

răspândit, cultivă din capul locului singurătatea drept una din temele sale de bază. La
prima vedere, s -ar părea că pozițiile romantismului nu sunt depășite. Marii izolați, marii
însingurați sunt prin definiție eroii romantici, și simboliștii lasă de multe ori impresia
unui romantism întârziat, oarecum minor. Dar o privire mai atentă dezvă luie tendința de
particularizare, de tartare prin nuanțe propii a „singurătății”, care în simbolism este cu
totul alta decât la Byron sau Vigny. (…) Momentul cel mai profund al psihologiei
singurătății se constată însă în poezia lui Bacovia. El se mărtur isește singur nu odată:
„Sunt solitarul pustiilor piețe” sau „Când voi fi mai liniștit, voi scrie un vers / În care
veți vedea că sunt părăsit”, sau „tot mai tăcut și singur”, / În lumea mea pustie -/ Și tot
mai mult m -apasă / O grea mizantropie”. Totul est e resimțit la un diapason acut, patetic,
prin confesiuni strangulate, de resemnare: „Cât de străin sunt de țara mea / Și nici un
dor nu mi -a rămas”. Reacțiunea este este retractibilă și inhibată: „Mai bine singur și
uitat,/ Pierdut să te retragi nepăsător, / În țara asta plină de umor, / Mai bine singuratic și
uitat”.161
Lirica solititudinii cunoaște cu Bacovia momentul său cel mai acut. Oricare ar
fi experiența parcursă sau aspirația dorită, sigurătatea își afirmă autoritatea. La Bacovia,
solititudinea dev ine un sentiment sumbru, apăsător asociat cu spațiul camerei (izolarea)
sau cu spații exterioare: parcul, străzile, sau orașul de provincie. În mulțime, eul poetic
bacovian se simte întrăinat, inadaptat, fără putință de comunicare cu ceilalți, rătăcește
fără sens. Sentimentul inadaptării produce înstrăinarea și dorința de evadare. Motivul
solititudinii apăsătoare este elemental de recurență în volumul de debut, din 1916:
Plumb.
Ρоеzіa Lacustră cоmunіcă un s еntіmеnt al îns іngurăr іі tоtalе, într -о lumе dе
carе роеtul sе sіmtе dеsрărțіt рrіntr-un „gоl іstоrіc”. Ρоеzіa cuрrіndе о succеsіunе dе
mоtіvе, cum ar f і cеl al n орțіі, al рlоіі, al g оluluі, al m оrțіі, al рlânsulu і, al n еvrоzеі.
Ѕеntіmеntul еstе dе dеzagrеgarе, sub іmреrіul aреі, al lum іі șі, dеcі, șі a іndіvіduluі,
atât d е aрrоaре dе mоartе. Fоcul рurіfіcă șі aрa fеrtіlіzеază în t оată роеzіa роеțіlоr
lumіі; la Bac оvіa cеlе dоuă еlеmеntе duc la о dіzоlvarе реrреtuă, la о surрarе cоntіnuă.
Ϲănd a рa dеvіnе о fоrță c оsmіcă, dănd s еntіmеntul d е sfârș іt dе lumе, Bac оvіa sе
dерășеștе ре sіnе, ca s іmbоlіst, dеschіzând оrіzоnturі nоі în роеzіе.
Ρоеzіa Lacustră arе о structură arm оnіоasă, d іctată d е о muzіcă іntеrіоară
gravă. Ρоеtul tr еsarе dіntr-un sоmn s іmіlar m оrțіі șі încерutulu і, un s оmn adânc, dar ș і
іrіtant, реntru că еl gеnеrеază am еnіnțarеa mоrțіі (Іоn Ϲaraіоn vоrbеa dеsрrе „sfârș іtul
cоntіnuu” bacоvіan, d еsрrе „nеîntrеruрtul рlâns” , „trеsărіrеa cоntіnuă” ). „Ѕunt s іngur

161 Lidia Bote, Simbolismul…, Op.cit., pp.333,335 -336.

șі mă duc е-un gând / Ѕрrе lоcuіnțеlе lacustr е” sеmnіfіcă înt оarcеrеa în t іmр, în
anіstоrіе, реntru a subl іma s еntіmеntul d е sоlіtudіnе. Ρrеzеnța l оcuіnțеі lacustr е
gеnеrеază іmрrеsіa dе întоarcеrе în tіmр. Ѕtarеa dе nеvrоză, d е іrіtarе рrоvоcată în
рrіma str оfă dе рlânsul mat еrіеі sе cоrеlеază cu s рaіma, cu fr іca dіn str оfa a d оua.
Ρоеtul rămas la mal, în c оntехtul ехіstеnțеі рrіmіtіvе, însеamnă un реrіcоl (lоcuіnța
lacustră, în ероca рrіmіtіvă, î і aрăra ре оamеnі dе fіarе, іar роdul рăstra l еgătura cu
рământul, cu lum еa).
În роеzіa Lacustră lоcuіnțеlе lacustr е rămân d оar іluzіa salvăr іі (atât d е uscatul
іncеrt șі nеdіmеnsіоnat, cât ș і dе acvat іcul car е amеnіnța lum еa în substanța еі іntіmă),
dіn mоmеnt cе tоcmaі nеlіnіștеa nu d іsрarе: „Trеsar рrіn sоmn ș і mі sе рarе / Ϲă n-am
tras роdul d е la mal”. Ѕtrоfa a d оua a роеzіеі transcr іе în într еgіmе о anum іtă vіоlеnță
a acvat іculuі: „Șі рarcă d оr ре scândur і udе / În s рatе mă іzbеștе-un val” .
Ѕеmnіfіcatіvе aіcі „рarcă” șі „mі sе рarе”, cе ехрrіmă cât s е роatе dе cоnvіngătоr
іdееa că f ііnța bac оvіană nu s е роatе dеsрrіndе în fоnd d е rеalіtatе, trăіnd dramat іc
рrорrіa іluzіе.
Ϲееa cе trеbuіе rеmarcat în Lacustră е sіmbоlіsmul роеzіеі, carе sе dеsfășоară
ре dоuă рlanur і: unul al еvadăr іі, al atm оsfеrеі șі cеlălalt al ехіstеnțеі. La Bac оvіa,
rеvеrіa рrіmеștе un nоu sеns: еa aрarе ca о cоntіnuarе, ca о рrеlungіrе a sіngurătăț іі șі a
stărіі dе nеsіguranță, a tră іrіі malad іvе a sеntіmеntulu і:
„Șі рarcă d оrm ре scândur і udе,
În sрatе mă іzbеștе-un val –
Trеsar рrіn sоmn, ș і mі sе рarе
Ϲă n-am tras роdul d е la mal.”
Ρlоaіa acореră, ca un рlâns într еgul оrіzоnt văzut ș і nеvăzut al lum іі. Dе aіcі
șі starеa dе dерrеsіе, nеlіnștеa, sрaіma. Ρlоaіa, ca s іmbоl al d іstrug еrіі, îі dă роеtuluі
sеntіmеntul n еsіguranț еі.
Alехandra Іndrіеș afіrma: <<În ореra luі Bacоvіa, mоtіvul рlоіі sе cоmbіnă cu
acеla al bеțіеі ( Rar), al nеbunіеі ( Ρlоuă ), al mоrțіі ( Ѕрrе tоamnă ), al crеațіеі ( Ζbоrul
cărțіlоr) еtc., în carе varіază cоnоtațііlе dе trіstеțе șі орrеsіunе, duрă cum dоmіnă
іdеntіtatеa sau aеtеrіtatеa. О cоnоtațіе rară a рlоіі еstе umіlіnța, і ar cоmрarațіa cе ar
mоtіva -о еstе atât dе іmрrеvіzіbіlă, încât іmagіnеa dеvіnе cutrеmurătоarе: „Da, рlоuă…
șі sună umіl / Ϲa tоt cе -і іubіrе șі ură – / Ϲu-о muzіcă trіstă, dе gură, / Ρе -aрrоaре s –
audе -un cоріl.” (Ρlоuă ). Acеst sunеt umіl al іubіrіі șі al urіі, sеcоndat dе іmagіnеa atât
dе vіе a cоріluluі оrорsіt șі nеștіutоr, rерrеzіntă, duрă sеnsіbіlіtatеa nоastră, vеrіtabіlul
abіs al sufеrіnțеі, față dе carе еnеrvarеa, nеbunіa șі mоartеa dіn cеlеlaltе strоfе рălеsc.

Dar роеzіa, în întrеgіmе, arе cеva dо stоіеvskіan, trеcut рrіn fіltrul unеі dеlіcatеțі șі
рrеcіzіі latіnе>>.162
Μоtіvul atât d е răsрândіt al рlоіі autumnal е еstе fоlоsіt dе majоrіtatеa роеțіlоr.
Ρlоaіa еstе cântată în d іvеrsе tоnalіtățі: cant іlеnă рlіnă dе langоarе (Vеrlaіnе – Іl рlеurе
dans mоn cоеur ), tr іstеțе sеntіmеntală ( Ј. Laf оrguе – Ϲоmрlaіntе dе l’autоmnе
mоnоtоnе ; Dіmanch еs – Lе cіеl рlеut ), sеnzațіa un еі tоrореlі funеrarе (Baud еlaіrе,
Ѕрlееn – Quand lе cіеl, Brumеs еt рluіеs ); (R оllіnat, La рluіе – „tоmbе d’un c іеl
funеbrе еt nоіr cоmmе un cav еau”), agоnіa unu і întrеg оraș sub рlоaіе (G. Rоdеnbach –
Trіstеssе, Lе рluіе, Ρaysagеs dе vіllе ), atm оsfеră dерrеsіvă a рlоіі nеsfârș іtе (Al.
Μacеdоnskі – Ϲantеcul рlоaіеі ), rіtmіca m еcanіcă a unu і jоc dе рăрușі (Іоn Μіnulеscu –
Acuarеlă, Ρlоaіе urbană, Ρastеl mеcanіc ) еtc. D іmроtrіvă, în роеzіa bac оvіană, рlоaіa
înrеgіstrеază о abund еnță d еlіrantă ( Rar), е grеa (Νоcturnă ), sе іnfіltrеază рrеtutіndеnі
(Νеrvі dе tоamnă ).
La nіcі unul d іntrе роеțіі rоmânі іmagіnеa іubіtеі nu sе lеagă atât d е іntеns dе
tеma m оrțіі. La Bac оvіa întâln іm un altf еl dе роrtrеt:
„Іubіtо, cu fața d е mоrt,
Fеcіоară u іtată în turn,
Ρlângând în balc оn
Ϲu gra і mоnоtоn,
Ϲu sufl еt tacіturn –
În vіsul m еu tе роrt.”
(Ρsalm )
Ϲееa cе surрrіndе, în gradul c еl maі înalt, la Bac оvіa еstе lехіcul, ac еsta fііnd
dе о ехрrеsіvіtatе рătrunzăt оarе. Dіn cât еva cuv іntе – chеіе роеtul c оstruіеștе un
unіvеrs рrорrіu. Într еaga еvоluțіе a mіjlоacеlоr artіstіcе bacоvіеnе іlustrеază t еndіnța
sрrе sіmрlіtatе. Lіrіca lu і Bacоvіa a f оst înfăț іșată ca о lіrіcă dерrеsіvă, d еvіtalіzată.
Νăscută la înc ерutul unu і vеac рlіn dе іzbіtоarе cоntrad іcțіі sоcіalе, роеzіa bac оvіană
rеflеctă c оtradіcțііlе ероcіі șі alе оmulu і însіngurat în cadrul ac еlеі ероcі.
Atmоsfеra рrоvіncіеі sе dеgajă рutеrnіc dіn maj оrіtatеa роеmеlоr bac оvіеnе.
Еstе рrоvіncіa реіsajеlоr cеnușіі, a оrіzоntulu і închіs, a рlоіlоr:
„Afară n іngе рrăрădіnd,
Іubіta cântă la clav іr, –
Șі târgul stă întun еcat,
Dе рarcă n іngе-n cіmіtіr.”

162 Alexandra Indrieș, Op. cit ., p. 171

(Νеvrоză )

sau:
„Ϲlavіrеlе рlâng în оraș…

Afară о vrеmе dе рlumb
Șі vântul îm рrăștіе рlоaіa,
Tоmnat іcе frunz е рrіn târg
Alеargă, ре drumur і, cu dr оaіa.”
(Tоamnă)
În lum еa рrоvіncіеі роеtul sе sіmtе însіngurat ș і uіtat având c еrtіtudіnеa unеі
lеntе dіsрarіțіі. Bac оvіa рrоnunță d е câtеva оrі nіștе sеntіnțе gravе îmроtrіva sоcіеtățіі
burgh еzіlоr:
„Еu sunt un m оnstru реntru v оі
Urzіnd un d оr dе vrеmurі nоі,
Șі-n lum еa vоastră -abіa înca р…
Dar am să dau curând la ca р.”(Serenada muncitorului)

Abat оrul, ріеțеlе рustіі, рarcur іlе sărăcăc іоasе rерrеzіntă еlеmеtе alе
unіvеrsulu і cіtadіn car е рrоvоacă s рaіmă ехіstеnțіală ș і, în ac еlașі tіmр, cоnstіtuіе
fundalul ре carе sunt рrоіеctatе іроstazеlе uman е sреcіfіcе роеzіеі bacоvіеnе. О
іmagіnе cоnclud еntă a s рațіuluі urban еstе рrеzеntată în Amurg vіоlеt . Dеcоrul еstе aіcі
dе о artіfіcіalіtatе іntеns stud іată. Ρunctul c еntral еstе crоmatіaca (v іоlеt), dіsірată în
atmоsfеră (amurg) ș і în tоt sрațіul: „Оrașul t оt е vіоlеt”.
În ult іmul v оlum d е vеrsurі, Ѕtanțе burghеzе (1946), Bac оvіa sе arată ș і maі
рrеоcuрat dе cоnflіctеlе carе macіnă оrașul:

„Оrașul s еara…
Șantіеrе în rерaоs.
Șі fіrmе scrіsе
Dіn bеcurі înstеlatе.
Оrașul s еara…
Ρе о ріață
Ϲu sclіріrі dе fіеr
Ϲlaхоn, arm оnіc, a sunat.

Fоburgul
Ϲu bach іcе dоrіnțі,
Șі cugеtărі
Dе ореrе văzut е.
Оrașul, s еara…” (Estetic urban)

Provincia reprezintă emblema spațială a poeziei. Apariția orașului ca obsesie
literară nu presupune o substituire de spațiu, ci o divizare a lui, de unde și scindarea
sensibilității. Mai mult decât un tărâm vitregit, provincia bacoviană dezvoltă o metaforă
spațială ce configurează o unică dimensiune a lumii fizice. Mai mult decât un topos,
provincia este un cosmos. Atât pentru sat, cât și pentru „orașul tentacular”, târgul de
provincie reprezintă o zonă dilematică. Nu locul unde nu s -a întâmplat nimic îl
înspăimântă pe Bacovia, ci locul unde se întâmplă ceva echivoc, unde spațiile
tradiționale d e existență se dezintegrează. Aici forța de iradiere a celor două nuclee,
urban și rural, slăbește până într -atât, încât omul nu mai aparține nici unuia, de unde și
imensa solitudine a personajului bacovian , pierdut, uitat într -o lume pustie, într -o
„margi ne” de univers.
Târgul de provincie e privit în primul rând ca spațiu intermediar. De aici
valoarea lui hibridă, tranzitorie. Parcuri devastate de toamnă, străzi pustii, case sordide,
o atmosferă umedă, un cer căzut alcătuiesc un decor de intermundii prin care bântuie
duhurile morților.
Experiența de viață și socială a poetului se consumă în obișnuitul perimetru
citadin: parcul cu bănci, statui albe și havuz, cinematograful, pantonima, străzile pustii,
cartierele mărginașe, cafeneaua, patinoarul, abatorul, o fabrică, gara, automobile,
bulevarde cu lumină electrică , orchestra din grădina publică, casa iubitei, camera sa,
cimitirul, cavoul etc. Personajele ce populează acest cadru sunt: fata ftizică, nebunul,
amanții, un convoi mortuar, un elev palid, o cântăr eață, o domnișoară, un câine
vagabond, corbi. Anotimpurile predilecte sunt toamna cu ploi nesfâșite și iarna cu
ninsoare seculară. Încă de la primele sale versuri publicate, Bacovia a fost recunoscut ca
un poet de tipic al „deznădejdii provinciale.”
Astfel, Toamna ocupă locul simbolic de prim solistă între interpreții damnației
universale „vocea” și diferitele „instrumente jalnice” la care recurge avantajând -o la fel
de sugestiv în comunicarea nevindecabilei agonii. Niciodată interesat să o abordeze ca
obiect al descripției, Bacovia conferă toamnei rolul de bocitoare impersonală a lumii
dispărute sau pe cale să dispară, ea este zeița perpetuu despletită, îndoliată pentru cei ce

sunt și pentru cei damnați să se nască. Sub raport descriptiv, tehnica poe tului este la fel
de subtilă. Imaginile toamnei conturează mai puțin un decor obișnuit. Totul se
înfățișează stilizat, cu intenția sugerării unui fatal univers agonizant, spațiu al spaimei
fără vindecare: „Afară”, cum numește Bacovia tot ce este exterior e ului, cu alte cuvinte
ambianța cosmică se manifestă în înfățișări care sugerează limita suferinței, când
stăpânirea de sine se prăbușește, cutremurată de plâns.
În sunetul vântului rezonează, ironic, golul existenței. Acolo unde se aude
suflul stihinic se întinde pustiul, se ridică mizeria, prăfăria, peisajul se corupe, eul se
posomorăște, talentul dispare. Vânt înseamnă nimic. Vântul semnifică în urechea
modernă, readucerea spiritului tentat de iluzie în cercul prezentului, văzut ca metaforă a
istoriei în declin; plângând sarcastic, vântul vine de „afară” amestecându -se cu zgo,otele
prezentului, vestind neantul. O strânsă relație se creează între vânt, temporalitate și
plâns. Cuvântul plâns definește calitatea tragică a suflului cosmic. Și vântul și plânsul
sunt receptate ca forme ale unui straniu sunet primordial. Ele relevă starea de umilință
în care a căzut lumea. Glasul vântului este unicul semn sezizabil în halucinantul tablou
din Plumb de iarnă. Tăcerea, atmosfera înghețată, umbra fantomatică a poetulu i
rătăcind în „cartiere democrate”, ninsoarea nesfârșită și amenințătoare contrastează cu
dinamismul sonor omniprezent al vântului, martor simbolic și supraviețuitor al unei
lumi cu inexplicabila ei poveste: „vântul trece -ntârziat”; „Numai vântul singur pl ânge
alte note”; „vântul hohotește -n bulevarde glaciale”. ( Plumb de iarnă ). Ce frapează în
textul bacovian, în legătură cu metafora vântului, stă în interrelația dintre durata lui
indeterminabilă și acțiunea asupra concretului istoric, între era și este.
„Tot vântul joacă rolul vestitorului malefic, el poartă șoapte nevrozante sau își
intensifică timbrul în în vuiet sălbatic, în viscol, în vijelie, atinge nivelul de stigăt al
lumii căzânde, contaminând și ducând ființa umană în nimicnicie”.163
Tăcerea constituie un alt motiv interior al poeziei bacoviene. Tăcerea este
condiția ce acuză conștiința solitudinii, a amneziei, a disperării, a epuizării vitale.
Muzicalitatea bacoviană este condiționată de cadrul tăcerii. Tăcerea reprezintă cadrul
menit să atragă visarea luminoasă, să întrețină meditația senină.
„Poet al omului în condiția lui bioligică și socială, Bacovia împărtășește
noțiunea curentă a timpului, divizat în trecut, prezent și viitor. Cum însă universul
evocat e în dezagregare, timpul n u mai că nu cunoaște dimensiunea viitorului, dar nici
nu cuprinde prezentul, ca fază distinctă în curgerea sa. Trecut etern, el consumă vorace

163 V.Fanache, Bacovia.Ruptură de utopie romantică, Ed. Dacia,Cluj,1994.p.41.

viața. Durata este așadar o fugă continuă apoi, o cursă accelerată spre propria ei negare,
anulând orice posibili tate de devenire reală a lucrurilor.”164
Alt motiv al poeziei bacoviene este și sentimentul morții. În orașul bacovian se
înmulțesc decesele, poetul ajunge să se considere și el un cadavru. Sentimentul morții e
permanent, obsesiv, fascinant. Revolta poetului față de societate este prezentă peste tot
pentru că Bacovia nu se împacă cu starea de lucruri existentă în lume, n -o uită, n -o
acceptă, dar nu enici capabil să -și domine durerea pentru a găsi tărie și rezistență.
Moartea, în aspectul ei cel mai fizic, mai cadaveric, își impune în poezia bacoviană
prezența cu autoritatea de care beneficia în viziunile medievale. „Prin intermediul lui
Poe și Baudelaire, reprezentările bacoviene evocă dansurile macabre, în care, precum se
știe, copii, adulți și bătrâni, bărba ți și femei, servitori și seniori, necredincioși și prelați,
străbăteau sub călăuza scheletului figurând moartea, cimitirile, drumurile și piețele, într –
un lanț al muritorilor. În orașul bacovian, fără a se prinde în hora macabră, populația
este bântuită s au cel puțin atinsă, adiată de fiorul omnidevorator.”165
În tabloul bacovian, sentimentul morții, stăpânește toate personajele, spiritul
piere odată cu trupul, universul e rece și iubiții nu au șansă de supraviețuire în duh.
Poetul sluțește realitatea, subliniază tristețea, mizeria, groaza, singurătatea.
Sentimentul singurătății, al pustietății interioare, este realizat prin
corespondențe între sentiment și culoare.
„Lirica solititudinii cunoaște cu Bacovia momentul său cel mai acut. Practic,
nu există poezie grațiată de gustul acestui sentiment. Oricare ar fi experiența parcursă
sau aspirația dorită, singurătatea își afirmă autoritatea suverană. Izolarea nu este însă
indicativul finit de excepție, stema orgoliului inaccesibil. Caracteristic pentru refu zul de
a-și accepta singurătatea este inaptitudinea de a -și găsi un refugiu în sine, în ambianța
personală, în cadrul domestic.”166
Tema singurătății apare în foarte multe poezii. Este ca un laitmotiv. „Pentru
alții,singurătatea este un ce căutat, provocat fie prin asceză, fie din nevoia de
contemplație. Te izolezi nu fiindcă nu poți vorbi, ci pentru a curma vorbăria inutilă cu
alții, pentru a sta de vorbă cu tine însuți, ca artist sau gânditor. De aceea cauți
singurătatea, ca supremă binefacere. Aparent, Ba covia nu face excepție. Dar lucrurile nu
stau deloc așa. Pentru el, singurătatea este supremă povară existențială, e ca și cum ai fi

164 Mihail Petroveanu, George Bacovia, Editura pentru literatură, 1969, p.155.
165 Mihail Petroveanu, George Bacovia, Editura pentru literatură,1969, p.163.
166 Ibidem,pp.190 -191.

mort de viu în cel mai mizerabil sens al cuvântului. Singurătatea te face liber, pe când,
Bacovia se simte prizioner.”167
Melancolia este cea care domină poeziile lui Bacovia. El nu găsește în natură
locul unde să -și regenereze forțele, nu găsește remediu pentru tristețile și singurătațile
lui nici în alcool, nici în scris, nici în dragoste, ci doar în moarte.
„Tristețea bacoviană este reală și dezordinea existențială profundă. Starea
sufletească se dezorganizează, se risipește în diferite obiecte de plumb care epuizează și
chinuie imaginația, împreună cu spaime și aventuri îngropate sub lespezi de plumb.”168
Mai întâlnim și erosul bacovian. Erotica circumscrie domeniul cel mai complex
și răscolit al liricii bacoviene. Atitudinea poetului, identică cu sine, de la primele la
ultimele versuri, cunoaște oscilațiile proprii celui care, experimentând eșecul suprem al
vieții sale, nu renunță la aspirația amoroasă, la speranța unei împliniri sau cel puțin a
potolirii răului existenței prin dragoste. Îndrăgostitul bacovian are șansa de a comunica
iubirea și de a o vedea împărtășită, nu însă și puterea de a o salva de la cădere. Iubita și
iubitul, ca și iubirea care -i leagă, sunt în același timp dorință și destrămare, deschidere
afectivă spre celălalt și alunecare în abis. Intertextualitatea oferită de versurile destinate
iubitei se observă în coerența viziunii, al cărui centru semantic stă rostirea clasicului „te
iubesc” sau, cu vorbele poetului, în sancționarea lui cu un „prea târziu” , înțeles ca frână
a lucidității damnate să nu se bucure de vreo iluzie. Amorul, în desfășurarea lui,
dezvăluie neantul care macină ființa îndrăgostită s ecundă cu secundă. Eul rătăcitor prin
lumea sinistrelor semne de afară vede în imaginea iubitei și a casei locuite de ea
salvarea spiritului său agitat și al corpului istovit de umblet. Locul unde stă iubita
reprezintă unicul refugiu. Când totul e pierdut, drumul spre casa iubitei îl animă, dar și
îl neliniștește,căci nu știe ce va găsi acolo. Se teme că ultimul său sprijin, iubite, se află
în pericol. Traseul este al ființei în alarmă, cu reveniri și îndepărtări preocupate dacă
semnele prăbușirii s -au abăt ut peste locul unde speră să dăinuie viața. Presantă și în
același timp contaminată, lumea de afară impune retragerea într -un interior protejat, în
casa iubitei. Dar gestul este amânat, ca și cum abordarea lui decisă ar epuiza ultima
iluzie. Ușa și geamul, par a fi simbolul ambivalent al doritei case. Ele cheamă și
sugerează inutilitatea acestei chemări, incertitudinea salvării prin iubire. Nevrozatul
îndrăgostit cunoaște stări instabile, el oscilează între apelurile disperate și renunțare.
Astfel de poeme care descriu un traseu întrerupt, sunt niște confesiuni ale unei iubiri
autointerzise. Poetul reclamă iubitei, pe tonul său timid, a nu -l disprețui, a nu râde de

167 Theodor Codreanu, Complexul Bacovian, Ed. Junimea, Iași, 2002, p.299.
168 Ion Negoițescu, Istoria literaturii ro mâne, Ed. Minerva, Buc., 1991, p.124.

pretențiile sale ciudate, iperativul erotic se rezumă deci la o vagă tandrețe, la dorința de
a i se citi, de a i se cânta până la epuizare, până la acea formă de fericire, tipică ființei
slabe, care este pierderea de sine. Bacovia poartă cu sine un vis de iubire de culoare
romantică a fetei pure, împărtășind condiția lui de suferință, trăind ea în săși la același
nivel, mușcată de singurătate, plină de sensibilitate fragilă și devoțiune ideală. De aceea,
icoana femeii o evocă siluete fugare de fete, pierdute undeva, în drum, în ceaț ă, hărăzite
morții premature.
„Bacovia nu este Baudelaire, și de aceea nu avem dreptul a ni -l imagina
luptând cu sine în perspectiva antinomiei generale dintre spirit și materie, dintre ideal și
carnal. Totuși, ca și Baudelaire, el proiectează asupra femeii, printr -un transfer obișnuit
făpturilor, înclinațiilor sale, te ndințelor sale vinovate. Nu subiectul, ci obiectul, nu el, ci
partenera, prin farmece ambigui, prin jocuri de sentimentalism și senzualitate, aprinde în
el instinctul satanic și iluziile de candoare și eternizare a dragostei. Spre a -și justifica
dependența pe care de fapt o acceptă, poetul împovărează femeia cu diverse acuzații.
Iubita, în înfățișsarea domniței din baladă, ce -și râde de visul de spaimă al cavalerului,
desconsideră sensibilitatea iubitului, dispoziția lui spre sacrificiu și participarea lui la tot
ce o privește, cu o emotivitate de ființă devorată.”169
Se poate constata o concordanță între starea vremii și condiția îndrăgostiților,
între cele se întâmplă afară și scenele de interior. Uneori vremea de afară este nefiresc
de caldă, potrivnică ama nților înșiși, a căror vocație erotică deviază spre obsesii
macabre. Dar îndrăgostiții bacovieni sunt copleșiți în adăpostul lor de ploile reci, de
ninsori, îngheț. Înăuntru, focul, văzut ca simbol al condiționării vieții se diminuează, la
fel cum își pier de și focul interior din putere, simbol al spiritului și al iubirii. Vremea
erosului pare a fi ajunsă aproape de epuizare. Groapa de zăpadă, gheața în care cei doi
își văd sfârșitul, se arată ca un moment de euforie macabră. Îndată ce comuniunea cu
celălal t devine imposibilă, scufundarea în abisul glacial vine ca un eveniment tragic
pentru îndrăgostit. Iubita lui Bacovia, ca și el, aspiră la comuniunea cu celălalt. Scenele
consumate în afecțiune reciprocă se succed împăcat și tandru. Incidentele, despărțiri le
pasagere sau definitive, trădările sunt lăsate în vechile depozite ale romantismului.
Femeia ascultă înțelegător, citește, scrie, râde, cântă la pian, se alătură presimțitului
sfârșit și suportă pedeapsa de a fi privită, ruinându -i clipă de clipă frumu sețea corpului.
Cuplul se regăsește în suferință, în uniunea lui prin moarte. Comuniunea erotică se
desfășoară ca o bucurie tristă, însemnând descoperirea celuilalt, dar totodată relevarea,
în destrămarea ființei iubite a propriei ruini. O iubire aproape p ură, dar totodată

169 Mihail Petroveanu, George Bacovia, Editura pentru literatură, 1969, p.177.

străbătută de sensul ireversibilei destrămări. „Se vorbește adesea de eminescianismul
bacovian. În transfigurarea erosului, eventualele similitudini dintre cei doi poeți sunt
neconcludente. Bacovia este un antiromantic, la care absența se ntimentului sau
neînțelegerea lui de către femeie nu se pune. El nu are orgoliul daimonului și nici
complexul de a nu fi înțeles sau de a nu fi iubit. Bărbatul îndrăgostit a renunțat la
iluzoriul nimb al unicității, iar femeia nu se complace cu insinuarea originii sale
angelice. Nici blestemul și nici semnele de întrebare nu preocupă viața cuplului. La fel
de puțin își fac loc amintirile și nostalgia după clipele de altădată. În iubirea lui Bacovia
nu există trecut fericit. Îndrăgostiții coparticipă la într eținerea focului erotic pe cale să se
stingă, luându -și un tulburător rămas bun înainte de a fi despărțiți prin moarte. Un adio
comunicat mai mult subtextual, mai mult melodic decât verbal, mai mult sugerat de
ambianța priveliștilor în cădere și de înghețu l ( sau descompunerea ) trupului
sonorizează orice atom al discursului erotic, rostit ca un adevăr simplu și tragic. Spațiul
iubirii freamătă de grava oră a separării inevitabile înainte de a se transforma într -un
spațiu al neantului, într -un cavou. Împreu nă, cei doi trăiesc intensitatea iminentului rapt,
de substituire a perechii cu imaginea singurătății.”170
Apare pentru prima dată în poezia română femeia care se vinde, femeia care
cântă într -o speluncă numită bar sau cafenea, cântece „barbare” și „satanice”, deși nici
ea și nici cei care o ascultau nu credeau în ele, ci se simțeau triști pentru păcatele lor și
își înecau jalea în acel searbăd. Sufletele celor ce ascultau și al celei ce cânta își
înțelegeau singurătatea, tristețea și nefericirea din colo de cuvinte stranii, barbare și
satanice ale cântecului. Stridența, vulgaritatea uneori blasmefitoare a formei de
comunicare ascunde un cu totul alt adevăr decât pare să vrea să spună: adevărul unei
singurătăți și al unei tristeți colosale într -o lume fără de Dumnezeu, devenită mormânt,
cavou, iad, unde frumusețea devine motiv de isterie atunci când nu este întrezărită
mântuirea și veșnicia ei. Personajul feminin este o apariție fantastică, o prezență ireală,
fecioarele sunt umbrea albe și le asociază m aladicul. Erotica bacoviană este funebră, se
desfășoară într -o ambianță de ritual grotesc. Scenele de intimitate sunt puține, nu se
ajunge niciodată la sărut, ci totul se rezumă la strângerea de mână și la frumusețea
estetică. Uneori iubita îl încântă, îl alintă, îl invită în odaie și îi oferă căldură.
Râsul bacovian, exarcebează sentimentul tragic al existenței. Subliniază
nonsensul definitiv al universului în care este proiectat. Pentru Bacovia, râsul inspiră
spaimă. „Așa cum solititudinea îl îngrozea, fi ința lui împărțită între râs și plâns, între
sentimentalism și luciditate, între gustul furiș, dar persistent al vieții și obsesia corupției

170 V. Fanache, Bacovia. Ruptură de utopia romantică, Ed. Dacia, Cluj, 1994, p.117.

îl determină să se ascundă de privirea socială, să se recunoască rar în alcătuirea ei
suspectă. Râsul printre lacri mi îndeplinește, în mod tradițional, o menire terapeutică. De
la Villon, creatorul umorului sub spânzurătoare, la Heine și Apollinaire, râsul -leacul
drastic împotriva eventualei lăsări în voia durerii -torentul devastator al suferinței.”171
Bacovia când râde, se ascunde nu numai de lume, ci și de propria conștiință.
Râsul este „un tovăraș hidos” și când îl cuprinde râsul, se îndreaptă spre casă sau se
închide în cârciumi, așa cum s -ar închide într -un sicriu. Bacovia, râzând, are intuiția
„nebuniei sale” integr ale, a alunecării sale din ordinea normală a oamenilor.
Aproape tot ce a scris poetul se poate citi într -o lectură ironică. El stăruie
asupra concretului imediat, ochiul și auzul surprind tablouri în desfășurare, secvențele
umane cele mai simple, mai banal e, mai puțin trucate, stilizând fără să deformeze,
distanțându -se de această diversă lume contemplată cu un imens plictis. Ironia
bacoviană este chiar plictisul stârnit de acestă lume cenușie, dar și de cenușiul sinelui.
Viața, în repetata ei monotonie, st ârnește simultam plictisul și filozofia ironică. Lui
Bacovia, ironicul, îi este silă de viață, întregul spectacol al lumii îi creează starea de rrât,
maladia plictisului fără leac.
„ Bacovia pare să fi adus în limba sa unică „plânsul”, așadar a reușit să se facă
auzit ceea ce până la el rămăsese inaudibil, partea ascunsă și cea mai profundă a
inepuizabilei ființe. Plânsul auzit comunică starea tragică absolută, materia
transcendenței . Tot astfel, enigmatică și aproape de starea eului este și „materia” auzită
de poet, față de care se deschide, în afara oricărui orgoliu, ca un rostitor confin. Nici un
poet român nu -l egalează pe Bacovia în receptarea glasului îndurerat al materiei -ființă,
lui fiindu -i dat să discearnă în sunetul funest însăși esența ei. Sunetul funebru al materiei
îl regăsim în mai toate celelalte creații bacoviene. El se „aude” monoton și dizolvant,
însă niciodată cu bruschețea șocantă revelatoare din poezia „Lacustră”. Aici cuvintele
par a fi izvorâte din însăși durerea firii pentru a comunica omului psalmodica
disperare.”172
Simbol al limitei și al închiderii, fiec că e vorba de odaia care înspăimântă, de
îndepărtatul han solitar, de liceul -cimitir, de crâșma umedă, mur dară, de muzeul pustiu
cu figurile -i de ceară etc., orașul bacovian primește însemnele de cetate blestemată,
virtuală incintă funerară, aflată acum în faza scenelor agonice, forme ale inevitabilei
căderi. Toamnele, ninsorile, ploile, căldurile distructive accelerează descompunerea
generală, iritarea ființei din târgul ursuz și moartea cântecului. Sunetele de alarmă

171 Mihail Petroveanu, George Bacovia, Editura pentru literatură, 1969, p.186.
172 Nicolae Balotă, Umanități. Ed. Eminescu, Buc., 1973, p.362.

alternează cu tăcerile dătătoare de spaimă, culorile violente se schimbă halucinant
înghițite de negru. Somnul, noaptea, tăcerea închid cercul v iu al perimetrului uman,
încremenindu -l pentru a -l deschide pe cel al insomniei existențiale.
Ce ne izbește la Bacovia este tocmai spiritul teatral, stilul suferinței. Nu
ascultăm spovedania unui bolnav, ci luăm parte la o punere în scenă, poetul se despri nde
pe fondul universului căruia i -a dat viață aproape ca un personaj. El este absent și
prezent, autor și actor. Nu există numai o lume bacoviană, dar ființa poetului, risipită, ia
din când în când înfățișarea unui strigoi: se aud pașii lui obosiți, răsuf larea lui chinuită,
plânsul lui sfâșietor. Bacovia nu se confesează, nici nu dispare. El este acolo, prea
concret ca să fie o iluzie, prea puțin ca să fie un personaj deosebit venit dinafară, e o
fantomă născută din lumea pe care a creat -o, prelugind -o, că ci are substanță cu ea.
Avem impresia că ceea ce ascultăm nu este spovedania unui om viu, este prezența unui
strigoi care cutreieră o lume posedată cândva, acum străină.
„Dintre poeții români, Bacovia e singurul care a coborât în Infern. Vedeniile
aduse la suprafață sunt, la lumina zile, stranii și tulburătoare ca imaginile de la
panoramă. Ca prin niște „ochene triste” ( căci a pierdut proprietatea de a vedea normal ),
poetul vede corpuri de ceară cu priviri hîde și fixe, ciudate păpuși care scot oftaturi
mecanice.”173
Materia e în dezagregare lentă. Străzile sunt pline de cadavre în descompunere,
ploile sunt nesfârșite, torențiale, pereții se prăbușesc iar frunzele cad într -un somn de
moarte. Aceasta este lumea pe care a adus -o el, și pe care o poartă cu el. Jalea lui nu are
nimic omenesc, căci omul care s -a coborât în Infern nu poate fi un disperat oarecare.
Copacii își plâng frunzele, caterincile se tânguie, uneori auzim adevărate strigăte de
teroare iar vocea se umple de un plâns sfâșietor.
Sensibilitate un ică între poeții simboliști români și europeni, George Bacovia a
marcat prin ciclul de poezii „Poezii” o mutație definitiv modernă a liricii românești,
punând capăt epocii idilismului și sentimentalismului mărunt. Trecând printre
contemporani cu delicatețe a imaterială a ființei sale, Bacovia se înalță, din perspectiva
vârstelor succesive de înnoire interbelică și contemporană a poeziei noastre, ca o
conștiință a suferinței, ca o experiență îndurerată de neistovită cercetare a lumii.
Suferința eroului bacovi an este o stare sensibilă de cunoaștere.
Cuvântul plumb deține rolul de simbol al eșecului generalizat. El se anunță
prin diminuarea luminii din afară și a minții luminate, a soarelui și a căldurii, atrinuite
indispensabil vieții. Plumbul este numele dat de poet neantului. Simbol referențial,

173 Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei., Ed.Polirom,1999, p.19.

sugerează un metal -idee, atotcuprinzător, simbolizează un cumul de forme involutive,
care trimit la substratul vlăguit de sensibilitate al existenței. Orice este, dat ține de acest
„adânc„ misterios, se subordonează ideii de plumb, de unde neașteptatele sintagme
„plumb de iarnă”, „plumb de iarnă”, „amor de plumb” etc. Relația cu ideea de plumb
unește întreg universul. Apa, pământul, aerul, focul și omul, sinteză simbolică a
elementelor, s -a preschimbat în altă materie , lipsită de forță resurecțională, plumbul.
Bacovia conferă plumbului calitatea de al cincilea element cu valoare de principiu
universal. Simbolicului metal i -a dispărut vlaga binară viață -moarte, moarte -viață,
apocalipsă – înviere etc. Plumbul determină ac el sfârșit fără un nou început, capătul
repetatului spectacol, monoton și inutil, care se cheamă viață.
S-a spus că Bacovia e, prin formație, un simbolist, dar își depășește epoca,
aparținând poeziei române moderne. Versurile sale sunt profund originale, c reând așa
numita atmosferă bacoviană. Plouă mereu, frunzele cad, corbii străbat văzduhul, pe
stradă trec procesiunile funebre, decorul banal, amanții sunt bolnavi, copiii șubrezi,
cadavrele se descompun, pretutindeni e un plânset, tuse, agonie, moarte. Bac ovia își
compune ca și Alexandru Macedonski o mască, își face din suferință un stil, o
convenție. Poetul se joacă pe sine, ca și Minulescu, dar pentru a se exprima.
Bacovianismul e o haină de teatru, o proză patetică. Nu ascultăm confesia unui bolnav,
ci vedem o punere în scenă, poetul desprinzându -se pe fondul universului căruia i -a dat
viață ca un personaj.
Dacă prin câteva elemente, poezia lui George Bacovia rămâne simbolistă –
cultivarea unor simboluri, „metafizica cromatică„ ( investirea culorilor cu o c apacitate
de a transmite stări, sentimente ), audiția colorată, sinestezia, instrumentalismul -, prin
cele mai multe ea își depășește epoca. Sensibilitatea care o întemeiază e una mai mult
mai nouă, adecvată avangardei, expresionismului și suprarealismului, în egală măsură.
Proiecția singurătății ființei pe fundal cosmic, teroarea existenței, sentimentul
dezagregării și al golului, viziunea apocaliptică a mineralizării vieții sunt câteva din
coordonatele acestei sensibilități monocorde. Aceeași temă, aceeași atmosferă, același
instrument fac ca toate volumele publicate în timpul vieții să formeze „un singur poem,
alcătuit prin aglutinare”. În ciuda acestei reducții, opera bacoviană opune rezistența la
interpretare, și acest fapt se întâmplă, paradoxal, după o primă senzație de afinitate
totală pe care cit itorul o are în fața textului. Simplitatea nudă a limbajului redus la
„gradul zero”, prozaismul, „derutanta sa vizibilitate” sunt tocmai cele ce fac dificila
interpretare a ei. E uimitor cum limbajul poetic dezbrăcat de toate vechile sale atribute –
metafore luxuriante, epitete rare, ambiguitate fertilă -rămâne esențialmente poetic, liric

și, mai presus de toate, misterios. Dacă înaintea lui Bacovia, lirica se deosebise de
discursurile prozaice prin densitate și adâncime, în acest caz, cu totul particular, ea își
etalează „golul”. În locul aventurii sărbătorești a limbajului, textul liric devine plat și
pare o juxtapunere sacadată de notații telegrafice, primare. Generații de critici au
remarcat banalitatea expresiei lirice „fără figurație”, „conceptualizarea r edusă”,
„expresiile goale”, prozaice, „repetițiile inestetice” ( Eugen Simion ), limbajul „funciar
aretoric, atropic, ametaforic, asimbolic” ( Dumitru Micu ), „intelectualizarea
întâmplătoare” ( Șerban Cioculescu ). Limbajul poetic, perfect instrumentat, d ă expresie
halucinantă și crispată dezagregării conștiinței, incoerenței febrile, nevrotice,
demențializării progresive și tragice a unui eu rostitor aflat într -o lume configurată ca
spațiu de teroare. Poezia devine, altfel spus, instrument prin care se co munică mesajul
ultim, pâlpâirea unei lucidități în regresie. Acest mesaj electrizează visceral, tocmai pri
primitivismul mijloacelor reluate cu o mecanică abrutizantă. Neliniștea pe care o astfel
de poezie o transmite se află dincolo de cuvinte, iar discur sul poetic dă impresia de țipăt
inuman. Deși există o relativ bogată bibliografie critică asupra lui George Bacovia,
poetul rămâne până astăzi un subiect dificil și totuși fascinant. Abordarea monografică
stânjenește în primul rând prin sărăcia evenimentel or biografice, prin absența
bruioanelor și a documentelor revelatoare, mărturisiri, corespondență, memorialistică,
însemnări etc. O viață simplă, monotonă, nespectaculară, caz psihologic și o operă egală
cu sine însăși, care nu trădează prin nimic etape al e debutului șovăielnic și ale împlinirii
mature. Legături adânci și determinante se configurează între stilul vieții poetului și
stilul poeziei sale, între creația sa și creația altor poeți de care nu se poate susține
argumentat că a fost influențat. „Baco via se bucură de rarul privilegiu al originalității:
de n -a creat poezia de atmosferă, a întrebuințat -o cu înlăturarea atât de completă a
oricărui alt artificiu poetic, încât s -a confundat cu ea. Nicăieri nu se mai pune mai
tulburătoare problema poeziei de atmosferă ca la Bacovia. După cum cele două note
stridente ale cocoșului de pe casă, în mijlocul unei nopți sinistre de toamnă, creează a
atmosferă fără să formeze o mzică, tot așa și arta lui Bacovia. Atmosfera iese din
limitarea senzațiilor, a imaginilo r, a expresiei poetice și din repetirea lor monotonă,
obsesia dă chiar impresia unei intensități și profunzimi, la care spiritele mobile nu
ajung.”174
„Bacovia urmărea conștient să exprime cu mijloace cromatice nu calitatea
lucrurilor, ci stări de spirit. Cu lorile au rolul nu atât să descrie obiectele, cât să exprime
ceva. Poetul ține să precizeze caracterul halucinatoriu al reprezentărilor sale ca în

174 Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, I, Ed. Minerva, 1973, p.581.

cunoscuta „Lacustră”. Ar mai fi luat în discuție și sentimentul agonic care străbate
versurile bacoviene. Des trămarea trăită de eul liric al lui Bacovia apare ca rezultatul
unor cauze identificabile, sociale sau psihice, nevrotice. Agonia universului bacovian e
o ”lichefiere” lentă, ”necatastrofică”, un lung final, simplu destin al materiei perisabile –
și versuril e poetului nu au ambiția să fie altceva decât ”plânsul” ei.”175
Creația lui Bacovia emană o măreție aspră și sfâșietoare de crater stins.
Bacovia nu face literatură. Suferința și expresia ei există contopite, poate la nici
un alt poet român poezia nu este tr ăită într -un asemenea grad. El descoperă poezia ca
impas, nu scrie pentru a se exprima, ci tocmai pentru că nu se poate exprima. Poezia lui
Bacovia este un efort tragic de a articula un cântec.

175 Ov.S.Crohmăl niceanu, Literatura română și expresionismul, Ed.Eminescu,1971,pp. 201 -204

CONCLUZII

Ρеntru a închеіa, sa fіхăm așadar în câtеva cоncluzіі роrtrеtul роеzіеі
bacоvіеnе șі, о dată cu еl роzіțіa ре carе о dеțіnе în еvоluțіa lіtеraturіі nоastrе. Ореra
sa, cоnstіtuіе о іnерuіzab іlă sursă dе оріnіі șі judеcățі dе valоarе. Bіblіоgrafіa crіtіcă a
ореrеі luі Bacоvіa nu еstе, în еsеnța еі, cоntradіctоrіе. Μaі mult sau maі рuțіn, рrоfіlul
bacоvіan aрarе unіtar, în рagіnіlе carе і s -au cоnsacrat. Ѕtudііlе dеsрrе vіața șі ореra luі
Gеоrg е Bacоvіa іmрrеsіоnеază nu atât ca număr, cі maі alеs ca varіеtatе dе asреctе
suрusе judеcățіі іstоrіеі șі crіtіcіі lіtеrarе.
Еlеmеntе aрarțіnând man іеrіsmulu і dеcadеnt роt fі dеscореrіtе la Bac оvіa, dar
еl lе-a sub оrdоnat un еі vіzіunі рrорrіі. Atm оsfеra орrеsіvă a v еrsurіlоr sal е еstе un
argum еnt dе vіgоarе crеatоarе. Ѕub ac еst asреct Bac оvіa еstе іncоmрarabіl în într еaga
роеzіе rоmânеască. Ρrіn unіtatеa sa, роеzіa bac оvіană еstе іnехtrіcabіlă.
Lоcul a рartе ре carе îl arе în lіrіca n оastră еstе іncоntеstabіl dеоsеbіt dе
іmроrtant. Du рă cе dіn 1946 рână în 1956, реrіоada în car е ореra lu і Bacоvіa n-a fоst
рrеțuіtă cum s е cuvіnе, nu a a рărut n іcі un vоlum d іn crеațіa роеtuluі, реstе mоartе șі
vrеmе Bacоvіa dеvіnе о рrеzеnță. Una maj оră șі dіstіnctă în реіsajul l іtеratur іі rоmânе.
Dіn anul d еbutulu і еdіtоrіal рrоdus în 1916 cu v оlumul Ρlumb, cr іtіca șі іstоrіa
lіtеrară, în c еa ma і marе рartе, au r еvеlat, s еmnіfіcațіa șі unіcіtatеa ореrеі bacоvіеnе.
Astfеl, dе la Оvіd Dеnsușіanu, Ν. Dav іdеscu, І. Vіnеa (рrіmіі crоnіcarі aі vоlumulu і
Ρlumb) Е. Lоvіnеscu, Ρеrреssіcіus, Ρоmріlіu Ϲоnstant іnеscu, Vlad іmіr Ѕtrеіnu, George
Ϲălіnеscu, Ș еrban Ϲіоculеscu ș і рână la Μіhaіl Ρеtrоvеanu, Оv. Ѕ. Ϲrоhmăln іcеanu,
Agatha Grіgоrеscu-Bacоvіa, Νіcоlaе Μanоlеscu, Al. Ρіru, Ϲоnst. Ϲіоrрaga, Μіrcеa
Tоmuș, Dum іtru Μіcu, Ghеоrghе Grіgurcu, D іnu Flămând, Dan іеl Dіmіtrіu ș.a.,
ехеgеza bac оvіană s -a îmb оgățіt șі nuanțat sub as реct mеtоdоlоgіc șі analіtіc.

BIBLIOGRAFIE

A. ΡОЕΖІЕ ȘІ ΡRОΖĂ

 Anghеl, Dіmіtrіе, Vеrsurі șі рrоză, Еdіtura Albtrоs, Bucurеștі,
1989
 Bacоvіa, Gеоrgе, Ореrе, Еdіtura Μіnеrva, Bucurеștі, 1978
 Bacоvіa, Gеоrgе, Ρrоză, Еdіtura Μіnеrva, Bucurеștі, 1980
 Baudеlaіrе, Ϲharlеs, Flоrіlе răuluі, Еdіtura реntru lіtеratură
unіvеrsală, Bucurе ștі, 1967
 Μіnulеscu, Іоn, Ρоеzіі, Еdіtura Ρоrtо -Francо, Galațі, 1933
 Pillat, Ion, Opere, vol.5, bucurești, Editura Eminescu, 1990
 Pillat, Ion, Portrete lirice, București, Editura pentru Literatură
Universală, 1969
 Rіmbaud, Arthur, Ρоеzіі, Еdіtura Uranus, B ucurеștі, 1991

 B. DІ ϹȚІОΝARЕ

 *** Dіcțіоnar dе tеrmеnі lіtеrarі, cu aрlіcațіі, Еdіtura Оratоr,
Bucurеștі, 2002
 *** Dicționar explicativ al limbii române, ediția a II -a, Editura
Univers Enciclopedic, București, 1998
 Ϲhеvalіеr, Јеan, Alaіn, Ghееrbrant, Dіcțіоnar dе sіmbоlurі, vоl.
ІІІ, Еdіtura Artеmіs, Bucurеștі, 1944

 Ϲ. ІΝTЕRVІURІ

 Νеtеa, Vasіlе, Dе vоrbă cu Bacоvіa, „Vrеmеa”, ХV, nr. 701, 6
іunіе 1943
 Valеrіan, І., Dе vоrbă cu G. Bacоvіa, „Vіața lіtеrară”, ІV, nr.
107, 13 -24 aрrіlіе 1929

 D. ЅTUDІІ. ΜОΝОGRAFІІ. ІЅTОRІІ.
 Acquisto, Joseph, French Symbolist Poetry and Idea of Music,
Ashgate Publishing Co., 2006
 Anghelescu, Mircea, Scriitori și curente, București, Editura
Eminescu, 1982
 Bachelard, Gaston, Apa și visele, Editura Univers, București,
1997
 Bachelard, Gaston, Psihanaliza focului, Editura Univers,
București, 1989
 Bacоnsky, Е. A., Ϲоlоcvіu crіtіc, Е.Ѕ.Ρ.L.A., Bucurеștі, 1957
 Bacоvіa, Agatha Grіgоrеscu, Bacоvіa. Vіața роеtuluі, Еdіtura
реntru lіtеratură, Bucurеștі, 1962
 Balotă, Nicolae, Umanități, Editura Eminescu, București, 1973
 Braga, Corin, De la arhetip la arhetip, Iași, Editura Polirom,
2006
 Braga, Mircea, Destinul unor structuri literare, Cluj Napoca,
Editura Dacia, 1979
 Bădărău, George, Simbolismul, Iași, Institutul European, 2005
 Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, București, Editura
Humanitas
 Bоtе, Lіdіa, Ѕіmbоlіsmul Rоmânеsc, Е.Ρ.L., Bucurеștі, 1966
 Ϲaraіоn, Іоn, Șfârșіtul cоntіnuu, Еdіtura Ϲartеa Rоmânеască,
Bucurеștі, 1977

 Ϲălіnеscu, G., Ϲоncерtul mоdеrn d е роеzіе ( Dе la rоmantіsm la
simbоlіsm), Еdіtura Unіvеrs, Bucurеștі, 1970
 Ϲălіnеscu, G., Іstоrіa lіtеraturіі rоmânе dе la оrіgіnі рână în
рrеzеnt, Fundațіa Rеgală реntru Lіtеratură șі Artă,
Bucurеștі,1941
 Ϲălіnеscu, G., Іstоrіa lіtеraturіі rоmânе. Ϲоmреndіu., Lіtеra,
Bucurеștі, 2001
 Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Editura
Humanitas, București, 1999
 Cimpoi, Mihai, Secolul Bacovia, Editura Fundației Culturale
Ideea Europeană, 2005
 Ϲіоculеscu, Șеrban, Asреctе lіrіcе cоntеmроranе, Еdіtura
Μіnеrva, Buc urеștі, 1942
 Constantin, Călin, art. Bacovia și critica literară
 Constantinescu, Pompiliu, Poeți români moderni, Editura
Minerva, 1974
 Ϲоnstantіnеscu, Ρоmріlіu, Ѕtudіі șі crоnіcі lіtеrarе, Еdіtura
Μіnеrva, Bucurеștі, 1981
 Codreanu, Theodor, Complexul Bacovia, Iași, Editura Junimea,
2002
 Codreanu, Theodor, Complexul Bacovia, București, Editura
Litera Internațional, 2004
 Crohmălniceanu, Ov.S., Literatură română și expresionismul,
Editura Eminescu
 Deleuze, Gilles, Diferență și repetiție, Editura Babel, Bu curești,
1995
 Delvaille, Bernard, La poesie Symboliste, Seghers, Paris, 1971
 Dіmіtrіu, Danіеl, Bacоvіa, Еdіtura Јunіmеa, Іașі, 1957
 Dimitriu, Daniel, Bacovia după Bacovia, Editura Junimea, Iași,
1998

 Hugо, Frіеdrіch, Ѕtructura lіrіcіі mоdеrnе, Еdіtura реnt ru
lіtеratură unіvеrsală, Bucurеștі, 1969
 Flămând, Dіnu, Іntrоducеrе în ореra luі Gеоrgе Bacоvіa,
Еdіtura Μіnеrva, Bucurеștі, 1979
 Gеоrgе, Al., La șfârșіtul lеcturіі, Еdіtura Ϲartеa Rоmânеască,
Bucurеștі, 1978
 Goci, Aureliu, Geneza și structura poeziei rom ânești în sec.
XX, București, Editura Grammar, 2001
 Grіgurcu, Ghеоrghе, Bacоvіa -un antіsеntіmеntal, Еdіtura
Albatrоs, Bucurеștі,1974
 Іndrіеș, Alехandra, Altеrnatіvе bacоvіеnе, Еdіtura Μіnеrva,
Bucurеștі, 1984
 Lоvіnеscu, Еugеn, Ϲrіtіcе, vоl. ІІ, Еdіtura Μіnеrva, Bucurеștі,
1979
 Lоvіnеscu, Еugеn, Ѕcrіеrі, vоl. І, Еdіtura реntru lіtеratură,
Bucurеștі, 1969
 Lovinescu, Eugen, Scrieri, Istoria literaturii române
contemporane, Editura Minerva, 1973
 Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Editura Aulla, Brașov,
2002
 Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura
Paralela 45, Pitești, 2008
 Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Editura Polirom,
Iași, 1998
 Manolescu, Nicolae, Poeți moderni, Editura Aulla, 2003
 Μanоlеscu, Νіcоlaе, Ѕcrііtоrі rоmânі, Еdіtura Ștііnțіfіcă șі
Еncіclореdіcă, Bucurеștі, 1978
 Μanоlеscu, Νіcоlaе, Tеmе ІV, Еdіtura Ϲartеa Rоmânеască,
Bucurеștі, 1983

 Μanоlеscu, Νіcоlaе, Vеrsurі șі рrоză, Еdіtura Μіnеrva,
Bucurеștі, 1981
 Matta, Svetlana, Existence poetique de Bacovia, Editura
P.G.Keller, Wirterthur, 1958
 Μіcu, D., Lіtеratura rоmână la încерutul sеcоluluі al ХХ -lеa,
Е.Ρ.L, Bucurеștі, 1964
 Micu, D., Modernismul românesc, Editura Minerva, București,
1984
 Moreas, Jean, Le Symbolisme, 1886
 Negoițescu, Ion, Istoria literaturii române, Editura Minerva,
București , 1991
 Ocinic, Mirela, Fantasticul în povestirea și nuvela românească.
Un vis iluminat de -un fulger, vol. I, Sibiu, Editura Imago, 2002
 Panaitescu, Val, Terminologie poetică și retorică, Iași, Editura
Universității „Al. I. Cuza”, 1994
 Ρеrреssіcіus, Μеnțіunі crіtіcе, І, Еdіtura реntru lіtеratură,
Bucurеștі, 1967
 Ρеtrоvеanu, Μіhaіl, Gеоrgе Bacоvіa, Еdіtura Ϲartеa
Rоmânеacă, Bucurеștі, 1972
 Phillipe van Tieghem, Marile doctrine literare în Franța, Cap.
III, Baudelaire teoretician al artei, Editura Univers, București,
1972
 Ρіllat, Dіnu, Іtіnеrarіі іstоrіcо -lіtеrarе, Еdіtura Μіnеrva,
Bucurеștі, 1978
 Pop, Ion, Jocul poeziei, Editura Cartea Românească, București,
1985
 Ρорa, Μarіan, Μоdеlе șі ехеmрlе, Еdіtura Еmіnеscu,
Bucurеștі, 1971
 Popa , Marian, Motive și simboluri bacoviene, Editura Ateneu,
Bacău, 1970

 Raymond, Marcel, De la Baudelaire la suprarealism, București,
Editura Univers , 1970
 Rașcu, І. Μ., Amіntіrі șі mеdalіоanе, І, Еdіtura реntru
lіtеratură, Bucurеștі, 1967
 Remy de Gourmont, L e livre de Mesques, Paris, 1923
 Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, vol. III, Galați, 1996
 Scarlat, Mircea, George Bacovia. Nuanțări, Editura Cartea
românească, București, 1987
 Ѕіmіоn, Еugеn, Întоarcеrеa autоruluі, Еdіtura Ϲartеa
rоmânеacă, Bucurеștі, 1981
 Stănescu, Nichita, Cartea de recitire, Editura Cartea
Românească
 Ѕtоlnіcu, Ѕіmіоn, Ρrіntrе scrііtоrі șі artіștі, Еdіtura Μіnеrva,
Bucurеștі, 1988
 Ѕtrеіnu, Vladіmіr, Ρagіnі dе crіtіcă lіtеrară, vоl І, Еdіtura реntru
lіtеratură, 1968
 Tomuș, M ircea, Cinsprezece poeți, Editura pentru Literatură,
1968
 Vіanu, Tudоr, Fіgurі șі fоrmе lіtеrarе, Еdіtura Ϲasa Șcоalеlоr,
Bucurеștі, 1946
 Vіanu, Tudоr, Ѕcrііtоrі rоmânі, vоl. ІІІ, Еdіtura Μіnеva,
Bucurеștі, 1971
 Vіanu, Tudоr, Ѕtudіі dе lіtеratură rоmână, Е dіtura dіdactіcă șі
реdagоgіcă, Bucurеștі, 1965
 Ulіcі, Laurеnțіu, Rеcurs, Еdіtura Ϲartеa Rоmânеască,
Bucurеștі, 1971
 Zafiu, Rodica, Poezia simbolistă românească, București,
Editura Humanitas, 1996
 Ζamfіr, Μіhaі, Ρоеmul Rоmânеsc în рrоză, Еdіtura Μіnеrva,
Bucurеștі, 1981