INTRODUCERE……………………………………………………………………………….. …………………………. CAPITOLUL I…. [616482]

1
CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………….. ………………………….
CAPITOLUL I. INTRODUCERE ÎN CONȚINUTUL ȘI SFERA RELAȚIILOR POLITICE
INTERNAȚIONALE………………………………………………………………………….. ………………………….
1.1 Mediul internațional la sfârșitul Războiului Rece
1.2 Conceptul de diplomație
1.3 Polit ica externă și diplomația

CAPITOLUL II. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ȘI DIPLOMAȚIA
MULTILATERALĂ – CA PRIORITATE A ACESTEIA……………………………………………………
2.1 Diplomația Româ niei
2.2 Noțiuni de bază privind politica externă. Aspecte actuale
2.3 Diplomația multilaterală

CAPITO LUL III. ACTIVITATEA ROMÂNIEI ÎN CADRUL ONU…………………….. ………….
CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………….. …………….
BIBLIOGRAFIE……………… ………………………………………………………………………………………………

2
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN CONȚINUTUL ȘI SFERA RELAȚIILOR POLITICE
INTERNAȚIONALE

1.1 Mediul internațional la sfârșitul Războiului Rece

Problema păcii și a războiului a fost abordată de -a lungul istoriei din varii unghiuri de analiză
și a constituit obiect de studiu pentru teoreticieni și specialiști aparținând unui spectru larg de
discipline de la filozofie și istorie până la sociologie, științe militare, polemologie și mai nou teoria
relațiilor internaționale. După încheierea războiului rece toată lumea a crezut că se va intra într -o
eră a păcii și securității. Lucrurile n -au evoluat în sensul așteptărilor și atunci întrebări mai vechi
sau mai noi, legate de războaie, crize și conflicte, au apărut atât la nivelul opiniei publice căt și în
mediile academice și universitare.
La întrebarea dacă acum poate fi pace acolo unde altădată era război, Kenneth N Waltz, unul
dintre cei mai cunoscuți teoreticieni ai relațiilor internaționale, afirmă că, răspunsul este, de cele
mai multe ori, unul pesimist. 1
Herfried Munkler referindu -se la acest aspect afirma: ,,La o primă vedere pare că războiul și
pacea sunt două stări politice clar diferite între ele: atunci când domnește pacea, nu poate fi vorba
de război și viceversa. (…) Războiul și pacea, două concepte separate de declarații de război și
tratate de pace sunt prin urmare două stări politice care se exclud reciproc, doar una dintre ele
poate ex ista la un moment dat – doar războiul sau doar pacea, nu există o a treia stare. Să ne gândim
însă la Războiul Rece: acest concept arată că realitatea politica este mult mai complexă decât
construcția binară război – pace.”2
Conform liberalismului, începâ nd cu 1989 sistemul internațional este dominat de un nucleu
relativ stabil de state democratice liberale. Acesta se concentrează asupra interacțiunii dintre
sistemele politice interne și sistemul internațional. Prin tradiție, se consideră că liberalismul o feră
o perspectivă „de jos în sus”, în care caracteristicile interne ale statelor explică comportamentul

1 Kenneth N. Waltz, Omul statul și războiul , Institutul European, Iași, 2001, pag 9
2 Herfried Münkler, Krieg und Frieden; în vol. Iring Fetscher/Herfried Münkler (ed.), Politikwissenschaft. Begriffe –
Analysen – Theorien, Ein Grundkurs, Reinbek 1985, p ag. 280 -281.

3
acestora. Ca urmare a cercetării lui Doyle, s -a răspândit opinia potrivit căreia liberalismul pune
accent pe consecințele internaționale ale structurii interne.3
În cadrul acestui prim capitol am evidențiat tendințele internaționale manifestate dupa 1990.
Pe plan politic se observă , dupa încetarea Război ului Rece , mutațiile produse la nivelurile global,
regional și național.4 În primul rând se re marcă rapida derulare a evoluț iilor politice, începând cu
reducerea s pre minimum a influenței ideologiilor comuniste și abandonarea sistemelor politico –
sociale de tip socialist în fostele state dominate de dictaturi de stânga în Europa Centrală, Europa
de Est, de Sud – Est, Asia Centrală, China, Vietnam, Laos, Cambodgia, etc. Într-o altă ordine de
idei, în Occident s -au format sistemele politico –instituționale democratice și a început un proces
tot mai amplu de creeare sau întărire a organizațiilor internaționale mai mult sau mai putin
integrate, precum UE, NATO. Procesul s -a extins în Asia, Africa și America Latină.
În același timp, pe fundalul globarizării economice, mari puteri precum Federația Rusă și aliații
săi, sau China au optat pentru regim uri politice autoritare, de partid unic la Beijing sau de
democrație suverană la Moscova . Concomitent, în anii 1990 – 1999, influența liberalismului
internațional s -a accentuat, mai ales ca efect al prăbușirii sistemului mondial socialist centrat pe
URSS ș i a unor remarcabile progrese tehnologice, stimulate și de revoluțiile din informatică,
microbilogie, genetică, etc. În acest context, SUA, cu sprijinul Germaniei unificate, al NATO și
UE în curs de extindere – au patronat desfășurările internaț ionale impu se de destrămarea violentă
a Iugoslaviei și de remodelări strategice în Orientul Apropiat și Mijlociu. În acest sens, se poate
consemna și înființarea, dupa 1994, a structurii Parteneriatului pentru Pace, sub egida SUA și
NATO, cu participarea Federației R use, Ucrainei și a altor foste state socialiste. În egală măsură,
majoritatea statelor odinioară socialiste din Europa Centrală și de Est, inclusiv România, au
inaugurat procese de includere în NATO și Uniunea Europeană.5
În condițiile instaurării în SUA a unei orientări de doctrină externă de unipolaritate, după anii
2000 – 2002 s -au înregistrat următoarele: tentativa Washingtonului de a remodela, alături de mulți
adepția ai săi, „Marele Orient” (Orientul Apropiat și Mijlociu, extins până în Afganistan și
Pakistan), prin campaniile militar -politice din Afganistan și Irak; instaurarea regimului „autoritar”

3 M. Doyle, Kant, Liberal Legacies and foreign affaires , Philosophy and Public Affairs, 1983, pag. 2 05 – 235.
4 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, Istoria Universală , vol. 3, Larousse, Univers Enciclopedic,
București, 2006, p ag. 749 și urm.
5 Vaisse Maurice, Les relations internationales depuis 1945 ; Armand Colin, Coll. U. Pascal, Vedrine H ubert, Atlas
des crises et des conflits , 2009; Peter Mansfield, O istorie a Orientului Mijlociu , Humanitas, București, 2015, pag .
357 și urm.

4
al președintelui Vladimir Putin în Federația Rusă și lansarea demersului său constant pentru a
reface sfera de influență a Moscovei din „vecinătatea sa apropiată” și Comunitatea Statelor
Independente; respingerea de către Putin a proiectului extinderii NATO în Europa de Est și
Caucazul de Sud; „pacificarea” coercitivă a Caucazului de Nord de către Rusia și constituirea
Organizației Tratatului de Securita te Colectivă în CSI și Asia Centrală; încheierea unei ”alianțe”
politico – economice între Moscova și Beijing în Organizația de Cooperare de la Shanghai. Din
2008, președintele Putin a optat pentru o măsurare directă de forțe cu SUA, NATO și Occident,
mate rializată în principal prin: ”pedepsirea militară” a Georgiei pentru apropierea de NATO în
vara anului 2008, imediat dupa summitul Alianței de la București; revendicarea unui rol marcant
în soluționarea principalelor crize și conflicte din Orientul Apropia t și Mijlociu; susținerea
secesiunii Crimeei în 2014 și implicarea directă în conflictul intern din Ucraina6 dintre guvern și
milițiile rusofone.
Considerăm că poate cele mai spectaculoase și importante evoluții politico – economice și
militare vizeză R. P. Chineză, transformată în numai câteva decenii în cea de -a doua putere a lumii,
aproape egală cu SUA. Mai important este însă faptul ca Beijingul s-a transformat într -un centru
de putere pe scena globală, racordat la organizații regionale precum OCS, ASEAN și în special
BRICS4. Lider incontestabil al ”statelor cu economii emergente”, China a reușit să determine
marile puteri cu economii devoltate ( SUA, UE și Japonia) să aprobe atât crearea în anul 2008 a
organizației G20, dar și modificarea treptată a statutului FMI. În respectivul context internațional,
Washingtonul a trecut la o doctrină de politică internațională multilateralistă, propusă încă di n
2003 de Franța și Germania. Este și d octrina pe baza careia s -a înce rcat și soluționarea gravului
conflict din Siria de după 2011.
De fapt, acceptarea regulilor internaționale ale multilateralismului echivalează și cu
oficializarea unui ”nou concert al marilor puteri” pe scena internațională. Acesta se bazează pe
capacitatea Consiliului de Securitate al ONU ( în care sunt reprezentate în calitate de membri
permanenti SUA, Federația Rusă, China, Marea Britanie și Franța) de a gestiona cele mai grave
probleme de politică globală. Respectivul ”concert de putere” materializează și o certă modificare
a raporturilor de putere politica pe Ter ra; de fapt, SUA și Rusia au încetat să reprezinte singurii
poli majori de putere în lume, în circumstanțele consolidării forței UE, Chinei, Japoniei, etc.

6 10 Wars to Watch in 2015 , www.foreignpolicy.com

5
Încheierea conflictului global în formatul bipolar contemporan prin iesirea din cursă a unui
protag onist, a provocat un gol foarte mare, teoretico – metodologic și politico – diplomatic, iar
actualitatea problemei și totodată dificultățile de fond constau în faptul ca sfârșitul războiului rece
și, implicit, trecerea la configurația nouă a ordinii mondia le s-a produs pe cale pașnică și, respectiv,
n-a fost instituționalizată. Dacă tratatele westfalice din 1648 au totalizat Razboiul de 30 de ani și
au trasat parame trii configurație i ordinii internaționale multipolare, iar dupa cel de -al Doilea razboi
mondi al s-au creat circumstanțe favorabile pentru instiuționalizarea și consolidarea bipolarității
din cauza conflictului genetic dintre două sisteme poltice, totalitarism și democrație, situația post –
război rece a debutat în alt cadru și în alte condiții, deși predominante erau stările de spirit
prodemocratic nu numai la nivel teoretic (F. Fukuyama), dar si practic (G. Bush și F. Mitterand).
Colapsul Uniunii Sovietice reprezintă astfel un punct de referință istorică pentru apariția unei
mase critice de state de mocratice liberale. Liberalismul se situează pe pozitia unică din care explică
această evoluție, cât și motivele pentru care ea ar reprezenta un moment de semnificație majoră
pentru cursul general al schimmbării istorice din politica mondială. Mai întâi, liberalismul ar putea
să pretintă în mod plauzibil că oferă o explicație endogenă a colapsului Uniunii Sovietice.
Reprezentanti ai neorealismului și ai instituționalismului afirmă ca sfârșitul brusc și neașteptat al
Războiului Rece este cel mai bine privit ca un șoc exogen asupra sistemului internațional. Potrivit
lui Waltz, colapsul sovietic a fost o evoluție la nivelul unității, care a produs efecte structurale, iar
astfel explicarea prăbușirii Uniunii Sovietice depășește sfera teoriei sistemice.7 Keohane a
asemănat evenimentul cu impactul căderii unui meteorit pentru studiul paleontologiei. Așadar
colapsul sovietic nu este o evoluție pe care specialiștii în științe umane ar fi trebuit sa o anticipeze.8
Prin contrast, modelul liberal poate să îl considere ca fiind el însuși simptomatic pentru tendințele
istprice generale din sistemul internațional. Această evoluție poate fi înțeleasă ca o reflectare a
proceselor de selecție culturală ce decurg din efectele pe termen lung ale competiției și socializării
în anarhie. Aceasta nu înseamnă, desigur, ca statul succesor al Uniunii Sovietice, Rusia, a devenit
o republică pe deplin democratică și liberală. Totuși, ea reflectă faptul că ri giditatea sistemului
politic sovietic s -a dovedit pur și simplu incapabilă să țin ă pasul cu statele liberale mai flexibile
din Occident. Din această perspectivă, sfârșitul Uniunii Sovietice, unul dintre cele mai importante

7 K. N. Waltz, The emerging Structure of International Polities , International Security, 1993, pag. 49
8 R.O. Keohane, J.S. Nye și S. Hoffman (coord), After the Cold War: international institutions and state strategies
in Europe, 1989 -1991 , Harvard University Press, Londra, 1993, pag. 463

6
evenimente din politica mondială din a doua jumătate a secolului al XX -lea, nu a fost pur și simplu
o întâmplare i zolată ce reflectă o anumită întâlnire de forțe într -un context istoric specific. În
schimb, dispariția comunismului sovietic este perfect coompatibilă cu tiparele de lungă durată ale
schimbării din politica internațională, postulate de liberalism. 9
Consi derarea colapsului Uniunii Sovietice ca fiind simptomatic pentru modificarea structurii
culturale a sistemului internațional generează un amplu program de cercetare. Huntley se inspiră
din intuițiile liberale și emit e ipoteza potrivit căreia în era post -Razboi Rece există forțe sistemice
puternice, care vor încuraja răspândirea unei structuri pașnice a relațiilor dintre marile puteri în
politica mondială. El afirmă că liberalismul anticipează că între principalele state va apărea o formă
de comportament de „aliniere”. Aceasta contrastează cu configurația balanței de putere anticipată
de neorealism, și spre deosebire de instituționalism, nu se bazează doar pe inerția instituțională
pentru a anticipa un viitor alternativ. 10 Această metaforă a alienierii sugerează un tipar al
dezvoltării izbitor de asemănator cu idea că se poate ca pacea democratică sa fi început să genereze
efecte puternice de socializare, ce îi încurajează răspândirea la scară mondială.
Sfârșitul Razboiulu i Rece și apariția unui corpus relativ stabil de state democrative liberale
ridică întrebări fundamentale privind dinamica istorică de lungă durată din sistemul internațional.
Liberalismul poate sa explice această evoluție în termenii efectelor pe termen l ung ale anarhiei,
precum și să ofere o agendă mai bogată și mai provocatoare de cercetare a naturii schimbării
internaționale după Războiul Rece.

1.2 Conceptul de diplomație

Stabilirea, ca și menținerea relațiilor între state au dus la apariția unei activită ți oficiale
specifice , desfașurate de către organele care reprezintă statul în relațiile internaționale, activitate
ce poartă numele de diplomație.
Diplomația este instituția politico – juridică al cărei obiect constă în ducerea relațiilor pe care
un stat le are cu un alt stat sau cu alte state, precum și relațiile existente între un anumit număr de
state din cadrul comunității internaționale –începân d cu relațiile stabilite între statele care fac parte

9 E. Harrison, Waltz, Kant and systemic approaches to international relations , Review of International Studies,
2002, pag. 156 -161;
10 W. L. Huntley, Kant s third image: systemic sources of the liberal peace , International Studies Quarterly, 1996,
pag. 70 – 71;

7
din Organizația Națiunilor Unite și instituțiile sale specializate, sau din organizații regionale și
până la cele ale statelor care participă la o alianță militară.11
Diplomația se planifică și se desfaș oară într -un sistem de tradiții, norme și proceduri care
asigură raporturile dintre state. Respectivele reguli s -au generalizat în întregul domeniu specific
raporturilor dintre state. Serviciul extern reunește Ministerul de Externe și corpul diplomatic.
Concomitent s -a format în timp un extins sistem diplomatic.

Funcțiile diplomației
Fiind o activitate de inițiere și materializare a relațiilor oficiale dintre state, diplomația
îndeplinește mai multe funcții.12
A. Funcția de reprezentare
Dreptul de reprezentare statală se asociază cu suveranitatea. Numai statele suverane pot trimite
agenti diplomatici care să le reprezinte în raporturile cu alte state și cu instituții internaționale
personalitate juridică. Reprezentarea se referă și la com unicarea ntereselor statelor, inclusiv cele
social -economice, militare, culturale, etc. Convenția de la Viena din 1961 prevede că misiunea
diplomatică reprezintă statul acreditant în statul acreditar. Se impune respectarea de reguli de
ceremonial, de norme de curtoazie și politețe.
B. Aplicarea și înfă ptuirea politicii externe a statului
Diplomația nu elaborează politica externă, ci este un instrument sa u o tehnică de punere în
practică a acesteia. Se cunoaște că scopurile politicii externe sunt stabilite de conducerea politică
a țării.
C. Protecția intereselor statului și ale cetățenilor
Protecția se asigură în limitele dreptului internațional. Se urmărește: protejarea intereselor
ccetățenilor în calitate de persoane fizice cu drepturi; pîstrarea bunului renume al statului;
respectarea documentelor diplomatice încheiate între statul acreditant și cel acreditar, etc.
D. Negocierea
Convenția de la Viena din 1951 prevede că o funcție esențială a diplomației este de a duce
tratative cu statul acreditar. Rezultatele negocierii se înregistrează în documente diplomatice. Dacă

11 M. A. Fitzsimons, S. D. Kertesz, Diplomacy in a changind world, University of Notre Dame Press, Indiana, 1959,
p. 3.
12 A. Stratulat , O clarificare a conceptului de diplomație , www.geopolotics. ro; Cater Ana, Funcțiile diplomației ,
www.scribd.ro/doc ; Mircea Malița, Diplomația. Școli și instituții , București, 1975, p ag. 20 și urm.

8
negociatorii au împuternicirile necesare, documentele diplomatice pot fi semnate pe loc, la
incheierea tratativelor. Dacă nu au asemenea împuterniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad
referendum a documentelor, sub rezerva aprobării lor de către Guvern. Negocierile presupun un
acord prealabil între părți, discuțiile diplomatice fiind doar un contract verbal.13
E. Observarea și informarea
Sublinieam că această funcție este stabilită de Convenția de la Viena din 1961 astfel: ”a se
informa prin toate mijloacele ilicite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar
și a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant” (art. 3, lit.d). Misiunea diplomatică
trebuie să cunoască bine realitatea politică, socială și economică locală, să fie la curent cu intențiile
și proiectele de dezvoltare ale guvernului statului acreditar , cu obiectivele și modelel sale de
politică externă. Ca surse de informare ale agentilor diplomatici sunt: discuțiile cu oficialitățile
statului acreditar, centrale și locale; vizite speciale în scopuri de informare la Ministerul de
Externe; urmărirea dez baterilor parlamentare și a altor manifestări publice la care participă
oficialități ale statului acreditar,14 etc. O îndatorire importantă a misiunii diplomatice în
îndeplinirea funcției de observare și infomare este aceea de a comunica informațiile cu max imă
obiectivitate. Uneori, în anii Războiului Rece, statele aflate în tabere opuse au recurs și la
acoperirea diplomatică pentru agenții lor secreți.
F. Protejarea relațiilor dintre state
Diplomația are funcția de a aborda într -o manieră obiectivă și pozitivă relațiile dintre state.
Diplomația poate juca un rol preventiv extrem de important, remarcând din timp evoluțiile care ar
putea determinadeteriorarea relațiilor dintre state și identif icând soluții care să aplaneze
divergențele și neînțelegerile în faza lor incipientă. Diplomația preventivă are un loc tot mai
important în preocupările statelor, mai ales în cadrul structurilor multilaterale precum ONU.
OSCE, UE și NATO. Se propune ca pri n măsuri practice de bune oficii și mediere, cât și prin
încheierea unor acorduri între statele interesate să preîntâmpine evoluții care ar putea duce la
confruntări militare.
G. Funcția de a stabili regulile și procedurile în sistemul internațional

13 Delphine Placidi, La transformation des pratiques diplomatiques, 2007, www.archives.cerium.ca , pag. 95-112,
Dr. T. Frunzeti, Diplomația apărării , Editura UNAp, 2011, p ag. 5 și urm.
14 www.studentpolitologie.wordpress.com ; Dr. T Frunzeti, pag. 9; Ambasador Paraschiva Bădescu, Diplomația
preventivă într -o lume globalizată , „Journal of European Studies and International Relations”, vol. IV, 1/2013, p. 17.

9
Cele mai importante reguli și norme ale relațiilor internaționale se stabilesc în conformitate cu
principiile dreptului de profil, a tratatelor și convențiilor negociate între state.15

Categorii de diplomație
Este evident că diplomația nu poae fi confundată în totalitate cu politica externă sau cu politica
de stat. Totuși, H. Kissinger, când se referă la diplomație, abordează în exclusivitate probleme de
politică externă.
Graham Evans în Dicționarul de relații internaționale vede diplomația ca pe un instrument de
politică externă și ca pe o instituție a sistemului internațional. Diplomație pot face și provinciile
autonome, comunitățile locale, organizațiile politice transnaționale. Diplomația este alcătuită din
activități și practici în care se angajează un corp profesional distinct , cu structuri, norme specifice,
recunoscute și de alte state. Relațiile dintre corporații economice nu fac parte din diplomație, dar
pot fi servite de aceasta.
Adepții curentului idealist au introdus conceptele de diplomație deschisă, de conferință și
fondarea de organizații internaționale interguvernamentale. Pentru realisti diplomația reprezintă
un instrument de păstrare și creștere a puterii statului, fiind su bordonată balanței de putere.
Instituționaliștii neoliberali aprofundează rolurile diplomatice ale regimurilor și organizațiilor
internaționale, guvernamentale sau nu. Constructiviștii adaugă procesul de contrucție diplomatică
reciprocă dintre state, semn ificația percepțiilor prestabilite și a identităților care interacționeză,
valorile comunităților pe care se bazează diplomația, etc.
Diplomația bilaterală este o categorie ce se referă la relațiile dintre două state suverane, în
forme politice, economice , militare, culturale. Statele fac reciproc schimb de misiuni diplomatice,
încheie tratate de alianță politico – militară, tratate de liber schimb sau de investiții. În mod
tradițional, s -a apreciat că bilateralismul este mai puțin indicat pentru implement area de sisteme
internaționale de securitate.16
Diplomația multilaterală s-a dezvoltat mai cu seamă prin apariția Societății Națiunilor în 1919.
În 1945 s -a înființat ONU, iar multilateralismul s -a extins rapid în domeniile securității

15Conf. univ. dr. Ștefan Țarcă, Dreptul internațional public , www.id -hyperion.ro , pag . 9 și urm.
16 Ovind Bratberg, National Institutions under Pressure. Bilateral Diplomacy in Age of Europeanisation ,
www.svt.utuno.com

10
internaționale, umani tar, economic, de protecție a mediului, etc. Desigur, marile puteri ar prefera
acordurile bilaterale, sistem în care își pot valorifica avantajele militare, politice, economice etc.
În același timp se poate vorbi despre diplomație formală și informală.
Diplomația formală este procesul genereal și oficial prin care statele comunică, se influențează
și își rezolvă conflictele prin negocieri. Diplomația formală impune respectare unor regului și
metode specifice de acțiune. În primul rând, toate operațiile dip lomației formale sunt oficiale și
legale. Ele implică în mod clar statele și guvernele prin acțiunea corpului diplomatic. Acest corp
diplomatic beneficiază de imunități, inviolabilități și privilegii. Activitatea diplomației formale se
materializeză îdeose bi prin acte juridice, diplomatice încheiate între state. Comunicarea și
comportamentul diplomației formale sunt riguros reglementate.17 Declarațiile trebuie sa fie clare
și concise, transmise prin canale oficiale.18
Diplomația informală se utilizează în situații speciale. De exemplu, în raporturile SUA – China
din anii ’50, multe negocieri s -au desfășurat prin canale informale și semi -oficiale, folosiindu -se
ca interlocutori membri ai unor institute de cercetări, academicieni, ziariști e tc. Diplomația
informală cultivă ambiguitatea, minimalizarea ritualului diplomatic, cunoasterea corectă a
punctelor de vedere vehiculate în dezbatere. 19 Diplomația tradițională (track one diplomacy) este
conucrată de diplomația informală (track two).
Se m ai pot folosi și conceptele de diplomație coercitivă și preventivă (necoercitivă).
Diplomația coercitivă , atât formală, cât și informală, recurge la amenințarea cu forța
(economică, politică, militară) sau la folosirea acesteia pentru a se stinge obiectiv ele vizate.
Diplomația preventivă (necoercitivă) este complexul de acțiuni diplomatice care pune pe prim
plan negocierile, în general formele non – vioalente de abordare a relațiilor internaționale. Aceasta
își propune: renunțarea la folosirea forței și la amenințarea cu forța, schimbarea de perspectivă în
analiza și rezolvarea conflictelor, disponibiliatea de negociere, medierea și încrederea între părți,
empatia, echilibrul intereselor și concilierea.20
Suntem convinși că diplomațiile statelor trebuie să i a în considerare în numeroase cazuri
obiectivele organizațiilor regionale economice și mmilitare din care respectivii actori internaționali

17 www.rasfoiesc.com/legal Dan Grosu, Diplomația în societatea cunoașterii , www.doctorat.snspa.ro
18 www.armyacademy.ro
19 Pierre Journoud, Diplomatie informelle et reseaux transnationaux , www.cairn.info ; Peter Jones, Les initiatives
informelles pour la sécurité règionale , www.peacepalacelibrary.ne
20 T. Frunzeti, Conflict și negociere în relațiile internaționale. Curs , Editura UNAp „Carol I” București, 2011, pag . 2
și urm. I on Crăciun , pag. 59.

11
fac parte. Astfel, UE și NATO au strategii proprii de securitate și comerciale în exterior și statute,
regulamente ș i adoptă decizii pe care statele trebuie sa le respecte. După cum se cunoaște, în
eleborarea strategiilor diplomatice rămân obligatorii: definirea scopurilor și obiectivelor
diplomatice, cun oașterea resurselor disponibile, planificarea principalel or activi tăți pe multiple
planuri, identificarea priorităților, a modalităților de a obține rezultatele vizate, cunoașterea
strategiilor diplomatice ale posibililor concurenți, adversari politici, aliați; promovarea de metode
prospective și elaborarea de scenarii d iplomatice. 21

Principalele categorii de activitate diplomatică
Diplomația politică se direcționează spre obiectivele înfăptuirii scopurilor strategice în relațiile
dintre state și în plenul organizațiilor internaționale. Realizarea unor ordini globale, re gionale,
multilaterale și bilaterale coerente este preocuparea sa esențială.
Diplomația economică este o componentă a diplomației care se materializează prin: susținerea
intereselor economice ale statelor, actiunile de lobby, activitățile agențiilor economice, negocierea
de tratate și acorduri economice, inclusiv de liber schimmb, promovarea exporturi lor, a
tranferurilor de tehnologie, cunoașterea piețelor internaționale, stimularea activit ăților agenților
economici etc.22
Diplomația umanitară a luat amploare în ultimele decenii. Ea se referă în primul rând la
promovarea drepturilor omului codificate î n documente precum Conveția de la Geneva din 1949
sau Principiile de la Paris, din 1993. Principalele state au strategii de susținere și aplicare a
drepturilor omului, corelate cu cele ale Consiliului ONU pentru Drepturile Omului. În cadrul
ONU, diplomații au stabilit de exemplu, Cerințele Deceniului pentru educație și drepturile omului
sau diferitele legi ale acordării de azil dupa anul 2006. Se adaugă și diplomația parlamentară,
militară, culturală, de mediu etc. Importante sunt atât prevederile dreptului internațional și cele ale
Cartei ONU, cât și multiplele acorduri, convenții, tratate speciale ce regelementează relațiile dintre
actorii internaționali.

1.3 Politica externă și diplomația

21 James R. Holmes, Strategy is a Habit , 2014; Han Sun -Joo, Strategic Diplomacy in the Age of Globalization , 2008.
22 G.R. Berridge, Diplomacy. Theory and Practice , MacMillan, 2010, p ag. 6 și urm.

12
În acest subcapitol analizăm corelația dintre state, politica externă și diplomație. Politica
externă a statelor întrebuințează diplomația ca instrument esențial de acțiune.
Din perspectiva dreptului internațional, diplomația reprezintă un complex de acte și de
manifestări cu caracter juridic sau proto colar al subiecț ilor de drept internațional, exprimat e de
către autoritățile desemnate de legea intern ă sau institu țiile î mputernicite de organizațiile
internaționale, cu gestionarea politicii externe a acest ora.23 În aceeaș i ordine de idei se menționează
că diplomația este o instituție politico – juridică al cărei obiect îl constituie relațiile pe care un stat
le menține cu un alt stat sau alte state, atât în cadrul ONU, cât și în componența unor organizații
regionale și alianțe.24 În acest context, menționăm că diplomația, asigurând inte resele naționale ale
statului, servește în același timp regi mului de guvernământ care există în țară la acel moment.
Majoritatea celor preocupați de terminologia dreptului inter național definesc diplomația ca
totalitate a metodelor, mijloacelor și activităților operative pașnice, desfășurate în mod oficial de
către state, în vederea realizării obiectivelor și sarcinilor acestora în domeniul relațiilor
internaționale.
Semnificația interpretării din perspectiva dreptului internațional constă în specificarea
diplomației ca activitate, care emana de la autorități, declarată și fundamentată pe anumite principii
și prevederi legale, recunoscute de părțile participante la activitatea dip lomatică. Diplomația, ca
parte integrantă a politicii externe și principalul ei mijloc de realizare, este asociată cu activitatea
oficială de politică externă a statului. Astfel, prin diplomație se determină atât organele
responsabile de promovarea și real izarea politicii externe a statului, cât și arta de a duce tratative
în scopul prevenirii sau reglementării conflictelor internaționale, identificarea compromiselor și
soluțiilor reciproc avantajoase, inclusiv extinderea și aprofundarea colaborării interna ționale. În
această ordine de idei se înscrie definiția lui Jean Serres, care asociază diplomația cu „arta de
soluționa în mod pașnic conflictele internaționale”.25
Diplomația de înaltă calitate va armoniza scopurile și mijloacele politicii externe cu resursele
disponibile ale puterii naționale, va mobiliza resursele ascunse ale puterii naționale și le va
transforma în realități politice. Direcționând efortul național , va crește greutatea anumitor factori
ca potențialul industrial, pregătirea militară, caracterul și moralul național. Din acest motiv,

23 Aurel Bonciog, Drept diplomatic , ed. Paideia, București, 1997, p.13
24 Anghel Ion M., Dreptul diplomatic și consular , București, 1996, p. 10
25 J. R. Wood , J. Serres , Diplomatic Ceremonial and Protocol , Macmillan, Londra, 1970.

13
puterea națională trebuie să fie capabilă să se ridice la justa ei valoare, mai ales în timp de război,
când sunt clar d efinite scopurile și mijloacele. Națiunile, în acest sens, trebuie să se bazeze pe
calitatea diplomației lor, de a funcționa drept catalizator pentru diverși factori ce constiuie puterea.
Contextual V. Beniuc aplică cuvântul „diplomație” pentru a desemna p rocedura și aparatul cu
ajutorul caruia sunt purtate tratativele, specificând subdiviziunile departamentului de politică
externă ce se află peste hotarele țării.26 În aceeasi ordine de idei, în „ Micul dicționar diplomatic
român ” autorii definesc diplomația ca „activitate oficială a organelor de stat pentru relații externe
(…) desfășurată prin tratative, corespondență și alte mijloace pașnice pentru realizarea scopurilor
și sarcinilor de politică externă a statului ”27.
Ilustra experiență internațională rusă, abordează diplomația ca pe „un procedeu de realizare a
politicii externe a statului, constituit dintr -o totalitate de metode, mijloace și acțiuni pașnice, care
sunt aplicate țințnd cont de anumite situații și de caracterul sacinilorce necesită soluționare ”, de
către șefii de state și de guvern, miniștrii afacerilor externe, ministerele afacerilor externe,
misiunile diplomatice în străinătate, delegațiile la conferințele internaționale.
În acest context, trebuie menționat că autoritățile de stat, care nu s unt însărcinate prin legea
internă cu atribuții de reprezentare externă, de regulă, nu pot avea decât atribuții ad -hoc. Conform
opiniei lui A. Bonciog, activitatea autorităților de stat și cea a funcționarilor publici în domeniul
politicii externe, nu poat e fi încadrată în termenul de „diplomație” și nu beneficiază de un regim
adecvat internațional.28
De regulă, pentru a exercita funcții diplomatice, persoana respectivă trebuie sa îndeplinească
următoarele condiții:
a. Să dețină funcții de reprezentare geerală a statului, în al cărui nume realizează sarcini în
domeniul relațiilor externe, în conformitate cu legea internă;
b. Sa fie mandatată cu misiuni diplomatice de către șeful statului, în baza deplinelor puteri
sau a altor forme de împuternicire, recunoscute de dreptul diplomatic. Cel mai bun mijloc
de a asigura eficiența diplomației este respectarea tradițiilor și menținerea instituțiilor

26 V. Beniuc, M. Sprînceană, Diplomația și conceptele ei de bază , Relații internaționale: istorie și contemporanietate.
-Partea 1, Chișinău, 1998, p.11.
27 C. Alexandrescu, O. Bărbulescu , N. Fotin o, A. Iosipescu, Mic dicționar diplomatic român , București, 1967, p.126 .
28 A. Bonciog, Drept diplomatic , ed. Paideia, București, 1997, p. 29

14
specializate. Miza doar pe unele persoane, acestea fiind chiar cele mai talentate, este una
falimentară.29
Relevarea agenților direct implicați în realizarea activității diplomatice se regăsește în
abordările lui Ian Brownlie, care opinează că termenul „diplomație” include totalitatea procedeelor
cu ajutorul cărora statele întrețin relații internaționale, inclusiv contac te bilaterale, realizând acțiuni
politice sau juridice prin intermediul agentilor plenipotentiari.30 Keith Hamilton și Richard
Langhorne remarcă faptul că diplomașia este gestionarea pașnică a relațiilor dintre entitățile
politice, pe baza principiilor și a creditării agentilor. În unele definiții, autorii identifică diplomația
drept eforturi ale statelor de a reglementa non – violent litigiile și conflictele dintre ele, de a -și
apăra și promova interesele pe calea tratativelor.
Potrivit unor autori, relația diplomație – politică externă, actualm ente este discutabilă. Astfel,
conform opiniei renumitului savant american Z. Berzezinski, „diplomația reprezintă totalitatea
mijloacelor tehnice, menite să apere interesele naționale ale statului si nu un scop în sin e, iar
principalele direcții de politică externă trebuie să fie formulate de către guvern și nu de către
diplomați”. Această afirmație poate fi corectă doar de pe pozițiile adoptării direcțiilor polticii
externe, dar nu și elaborării ei. O politică externă chibzuită, reală și pragmatică, nu poate fi
elaborată doar de către demnitarii care își exercită activitatea în interiorul statului, fără a consulta
în prealabil agenții diplomatici, care activează peste hotare. Desigur, aflându -se în străinătate,
diploma tul nu poate cunoaște întreaga complexitate a factorilor politici ce se iau în considerare în
cadrul procesului decizional, însă el poate atenționa asupra unor factori de ordin extern, importanți
pentru atingerea rezultatului scontat.
Politica externă a un ui stat reprezintă o continuare a politicii interne, fiind determinată de forma
de guvernământ, regimul politic, sistemul politic al statului, impactul presiunii exercitate de către
opozitie asupra administrației ceentrale etc.
Această opinie este combătu tă de către C. Iontz, care afirmă că politica internă și motivația
națională a statului nu pot determmina caracterul sau deciziile de politică externă, ci dinamica
relațiilor internaționale . Fiecare dintre aceste definiții reflectă un adevăr sau caracteriz ează politica
externă, reieșind doar din ponderea valorii factorilor determinativi.

29Hans J. Morgenthau, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace , Polirom, București, 2007,
p.181
30 http://www.diplomacy.edu

15
În acest context, trebuie luat în considerație faptul că politica externă nu poate fi separată nici
de politica internă a statului, dar nici de relațiile internaționale ăn ansamblul lor, ea regăsindu -se
la confluența acestor sisteme.
Astfel, putem constata că politica externă a unui stat este determinată pe de -o parte, de anumite
condiții obiective, cum ar fi , trecutul istoric al statului, forma de guvernământ, regimul politic,
factorii politici, economici, sociali, geogrfici, culturali etc., pe de altă parte de distribuirea puterii
pe arena internațională.
Cu alte cuvinte, politica externă a oricărui stat co mportă inclusiv evoluția obiectivă și logică,
însă un rol important îl au și factorii subiectivi, care sunt prezenți în activitatea partidelor politice
și conducerii de stat etc.
În mod normal, se consideră că factorii mobilizatori ai politicii externe și al relațiilor
internaționale rezidă în interesele naționale ale statului, care țin de apărarea suveranității,
independenței și integrității teritorialea statului, precum asigurarea bunăstării populației.
Identificarea intereselor naționale ale statului por nește inclusiv de la evaluarea particularităților
situației geopolitice, tradiției istorice, potențialului economic, cultural și religios, ținând cont de
eventualele pericole. În această ordine de idei, se menționează că interesele naționale ale statului
se pot modifica sub influența unor factori obiectivi, dar, în general, ele rămân neschimbate pe
parcursul unei perioade istorice de lungă durată. Sesizarea acestor momente uneori este mult mai
eficientă, decât pronosticarea lor . Conform opiniei fostului mi nistru al afacerilor externe al Rusiei,
I. Ivanov, interesele naționale ale statului determină caracterul pasiv sau izolaționist al politicii
externe, precum și gradul de participare în afacerile internaționale a reprezentantilor statului. 31
Politica exter nă reprezintă materializarea interesului extern al statului și cuprinde totalitatea
scopurilor și mijloacelor pe care organele abilitate le realizează în relațiile cu alte state și în
definirea atitudinii față de problemele internaționale. Diplomația este menită să aplice această
politică, să o promoveze, aplicând metode specifice, bazate pe normele dreptului internațional. În
această ordine de idei putem concluziona ca diplomația nu elaborează politica externă, ci este un
instrument în serviciul unei polit ici. Marțian Niciu susține ideea că diplomația este într -o
dependență organică de politica externă a statelor.32

31 I. Ivanov, Tradițiile școlii diplomatice ruse, Viața internațională, 2002, Nr. 6.
32 Marțian I. Niciu, Drept internațional public , vol. II, Iași, 1996, p.131

16
În acest context, Ion M. Anghel în genere echivalează noțiunea de politică externă cu cea de
diplomație, explicând astfel, că termenul diplomați e poate fi folosit pentru a desemna politica
externă, adică poziția internațională a unui stat, notiunea de diplomașie fiiind sinonimă cu cea de
politică externă.33 Pentru a conchide această idee, putem menționa că politic externă a unui stat
determina caracterul diplomației, iar ea la rândul ei este chemată ca prin toate mijloacele sale să
pună în valoare și să realizeze în cele mai bune condiții politica externă a statului. În aspectul
relațiilor internaționale, sfârșitul secolului XX a reprezentat restructurarea lumii contemporane,
condiționată de eroziunea sistemelor de la Westphalia, Ialta și Potsdam.
Cercetătorii relațiilor internaționale menționează în acest co ntext că „paradoxul Westphalic”,
caracterizat de o multitudine de aspecte și „dimensiuni” provocate de procesele de globalizare și
integrare, contribuie la „anihilarea” hotarelor statelor naționale inițiate în anul 1648. Acest proces
obiectiv, care afectea ză suveranitatea națională a statelor, influențează direct atât funcțiile lor de
putere, cât și activitatea diplomatică. În aceste circumstanțe, diplomația devine o necesitate nu doar
pentru organele oficiale ale statului, ci pentru totalitatea actorilor p articipanți pe arena
internațională. Astfel, diplomația se practică nu doar în relațiile dintre state și organizații
internaționale interguvernamentale, ci și între state și organizații non – guvernamentale, între
partide, companii, persoane particulare di n diferite țări. Potrivit acestei definiții, relațiile
internaționale în ansamblu se reduc la totalitatea interacțiunilor ce se produc pe arena
internațională, varietatea lor, în final, limitându -se la interacțiunea statelor.
În abordarea sociologului fra ncez R. Aron, relațiile internaționale reprezintă „relațiile dintre
entităț ile politice, având în vedere că acest concept include polisuril e grecești, imperiul egiptean
și cel roman, atât monarhiile europene, republicile burgheze, cât și democrațiile popul are”34
Conform acestei definiții, conținutul relațiilor internaționale în ansamblu cuprinde totalitatea
relațiilor dintre state, dovada elocventă a cărora sunt tratatele internaționale. Relațiile interstatale
se pot exprima prin comportamentul a două person aje specifice – „diplomatul” și „soldatul”. ”Doi
și numai doi oameni participă nu doar în calitate de membri, dar și în funcția de reprezentanți ai
comunităților cărora le aparțin: ambasadorul, care exercită funcțiile sale, reprezentând entitatea

33 Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și consular , București, 1996
34 R. Aron, Peace and War: A Theory of International Relations , Routledge, New York, 2017, p. 95.

17
politică, în a cărui nume acționează, și soldatul, aflat pe câmpul de luptă, reprezentând entitatea
politică în a cărui nume luptă”.35
Modificările sistemului de relații internaționale din ultimele decenii, transformările care s -au
produs în cadrul politicii mondiale, extinderea proceselor integraționiste, anihilarea hotarelor
dintre state și diminuarea principiului de suveranitate au constituit pre misele co mbaterii
concepțiilor lui R. Aron despre interacțiunea statelor ca es ență a relațiilor internaționale. A stfel, J.
Rosenau, susține că în rezultatul transformărilor ce s -au produs în cadrul sistemului de relații
internaționale, creșterii interdependenței dintre comunitățile umane, în sfera relațiilor
internaționale se constituie așa -numitul continuum intern ațional, subiecții simbolici ai căruia deja
nu mai pot fi diplomatul și soldatul, ci „turistul” și „teroristul”.36

35 Liliana Laur, Problemele diplomației contemporane în contextul transformării sistemului de relații internaționale ,
Relații Internaționale Plus – Revistă științifico -practică, Nr. 2, Chișinău, 2015, p.37 // Tsygankov PA , Teor ia relațiilor
internaționale, 2006, p.22
36 Idem, p.23

18
CAPITOLUL II

POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ȘI DIPLOMAȚIA MULTILATERALĂ – CA
PRIORITATE A ACESTEIA

2.1 Diplomația României

România, micul nostru stat din estul Europei, este un spațiu cu numeroase particularități, unele
reminisc ențe ale diverselor culturi care l-au traversat, altele rămase de la culturile care l -au
întemeiat, toate acestea conferindu -i o imagine de diversitate și multiculturalitate.
În urma tuturor acestor perioade istorice tumultoase, ne -am format ca fiind singura țară din
acest spațiu, vorbitoare a unei limbi latine și în care se mai regăsesc urme ale altor ci nci idiomuri.
Suntem o țară ce a fost mereu cucer ita dar niciodată asimilată total.
Influențele lingvistice gastronomice, arhitecturale și lipsa unui „ pattern ” fizionomic al
românilor ar trebui sa trezească mândria unei apartenențe la o cultura foarte specială, care ne face
atât de adaptabili și toleranț i ca popor. Nu numai acești factori si -au pus amprenta pe personalitatea
colectivă românească, dar și regimurile politice din acest teritoriu, îndeosebi lunga perioadă de
tiranie comunistă.
În acest cadru, politica externă a României trebuie înțeleasă ca o activitate complexă, bazată
pe consens național. La rândul ei, diplomația română urmărește să pună la dispoziția statului
instrumente pentru îmbunătățirea și consolidarea profilului internațional al țării și materializarea
rolului său pe arena internațion ală.37 Demersurile diplomației trebuie să se coreleze cu politica de
securitate și apărare a țării noastre, cu obiectivele și prioritățile europene și euro -atlantice. De
asemenea, diplomația Bucureștiului acordă atenție amplificării relațiilor pe multiple p lanuri
(economice, politice, culturale) cu state și organizații din Asia, America Latină, Africa, Oceania,
Orientul Apropiat și Mijlociu.38 În mod direct, acțiunea de politică externă și diplomatică vizează
spijinirea obiectivelor de modernizare și reformă ale României și creșterea rolului statului român
pe plan european și internațional. Dezvoltarea și consolidarea profilului României în Uniunea

37 www.mae.ro , Cartea Verde a Diplomației Multilaterale
38 Programul de guvernare 2013 -2016, București, 2013, pag. 2 și urm.

19
Europeană și NATO, se corelează cu valorificarea mai eficientă a beneficiilor care decurg din
poziția ei ca membr u în aceste structuri. Esențiale sunt parteneriatele strategice, în primul rând cu
SUA și continuarea eforturilor de promovare a aspirațiilor de integrare europeană ale Republicii
Moldova. În acelasi timp se adaugă și obiectivul de transformare a vecinătăț ii României, atât în
Balcanii de Vest și mai ales în vecinătatea estică și Marea Neagră, în spații ale democrației și de
diversificare a cooperării bilaterale și multilaterale.
În egală măsură se impune și apărarea și consolidarea activă a drepturilor
mino rităților/comunităților românești din zonele limtrofe țării noastre. Î n plus, se ia în calcul
realizare de noi parteneriate în regiunea extinsă a Mării Negre, inclusiv în Caucazul de Sud, în
Asia, cu accent pe Asia Centrală, precum și în principalele state din G20.39 Totodată, se subliniază
aspectele legate de dinamizarea cooperării economice internaționale, atragerea de investiții străine
și promovarea produselor și companiilor românești pe piețele externe. Trebuie să se insiste și pe
prezența de substanță a Românie i în cadrul diferitelor structuri internaționale și evidențierea rolului
esențial al multilateralismului.
La nivelul UE, România susține întărirea guvernanței economice a Uniunii Economice și
Monetare ce poate duce la obținerea unor alocări importante inc lusiv pentru Politica Agricolă
Comună și Politica de Coeziune. Se adaugă sprijinul diplomatic pentru obiectivul de finalizare a
Mecanismului de Cooperare și Verificare aplicat țării noastre, pe baza progreselor reale și necesare
care să fie evaluate corect și fără condiționalități politice. De asemenea, se vor lua în considerare
pe mai departe măsurile de consolidare a capacității de protecție a frontierelor europene externe
inclusiv prin contribuția României la misiunile Frontex sau de altă natură.
O aten ție specială se acordă evenimentelor din vecinătatea estică și sudică a României, care
angajează răspunderi UE și NATO. Diplomația română are interese (de securitate, economice,
interumane) incontestabile în rspectivele spații, fiind conștierntă că zonele în discuție se află la
confluența intereselor și rivalităților geostrategice ale Estului și Vestului continentului. Fiind
proactivă, diplomația română a oferit soluții hard și soft, mai cu seamă în procesul de revizuire a
Strategiei de Securitate a UE (Str ategia Globală de Politică Externă și Securitate) și a Politicii
Europene de Vecinătate (PEV). S -au propus printre altele, angajarea mai eficientă în misiuni

39 www.mae.ro , Reuniunea anuală a Diplomației Române

20
PSAC, o mai bună coordonare UE -NATO, revizuirea strategiilor de securitate energetică și
ciberneti că,40 etc.
Alături de Germania și Bulgaria, România a propus și revizuirea Sinergiei Mării Negre în
sistem Security Trust, prin platforme de dialog ce implică actori din transporturi, comerț, asistență
pentru dezvoltare, cooperare transfrontalieră,etc. 41 Sea daugă interesul pentru Strategia de
Securitate Maritimă și Strategia UE pentru Asia Centrală. În egală măsură, România a contribuit
la obordarea realistă a unor crize majore, precum ce a imigranților, sau criza raporturilor dintre F.
Rusă și Ucraina , extinsă la nivelurile UE și NATO. Bucureștiul își propune să întrețină relații bune
cu puterile vest -europene, cu Polonia, Austria, Bulgaria și Serbia și să nu forțeze o apropiere de R.
Moldova dincolo de limita integrării acesteia în UE. Este clar că oric e depășire a acesteia va atrage
după sine amplificarea amestecului Moscovei în R. Moldova și al Budapestei în Transilvania. Este
și contextul în care o solidă cooperare româno -slovacă poate descuraja iredentismmul maghiar.42
Președintele României Klaus Ioh annis, a subliniat că Strategia Națională de Apărare a Țării
este edificatoare și pentru politica externă și diplomașia Bucureștiului. România se manifestă
așadar ca un partener strategic al SUA, euroatlanticist și eurofil și pledează pentru o strânsă
coop erare SUA -UE.
Concomitent, România va sprijini reformele și integrarea euro -atlantică a Ucrainei, Georgiei
și R. Moldova. Președintele K. Iohannis a condamnat în mai multe rânduri anexarea Crimeii la F.
Rusă și implicarea directă a acesteia în Ucraina. În plus, în Consiliul JAI din septembrie 2015,
România s -a opus, cu ocazia crizei imigrației ilegale, aplicării sistemului cotelor obligatorii în UE.
Și în direcția Uniunii Energetice România a susținut BRUIA ( cooperarea Bulgaria, România,
Ungaria, Austria), Coridorul Vertical (România, Bulgaria, Grecia), AGRI (Azerbaidjan, Georgia,
România, Ungaria), interconectările România – R. Moldova și valorificarea resurselor naturale din
vestul Mării Negre.
În sfera cooperării din cadrul NATO, Bucureștiul insistă pe ntru aplicarea Planului de Actiune
pentru creșterea vitezei de reacție a Alianței, cu înființarea a două structuri de comandă și control
în țara noastră. S -a adoptat și propunerea României ca NATO să elaboreze o Strategie pentru
Vecinătatea Estică. S -au co nsolidat și formatele de consultaee bilaterală și trilaterală cu Germania

40 Idem, p ag. 2
41 Ibidem
42 Adrian Severin, Nevoia de o doctrină românească de politică externă , www.economistul.ro

21
și Franța, precum si cu Polonia, Turcia, R. Moldova. O contribuție importantă ar putea avea o
Curte internațională de combatere a terorismului, propunere făcută de România, Spania și Olanda.
În privința Republicii Moldova, se va insista pentru implementarea Planului de Actiune,
semnat cu UE, la 3 martie 2012, pentru aplicarea Declarației Comune de instituire a unui
Parteneriat Strategic între România și Republica Moldova și susținere a fermă și consecventă a
parcursului european al Republicii Moldova, odată cu finalizarea negocierilor pentru Acordul de
Asociere cu UE. Trebuie sa se aplice și Acordul de comerț liber aprofundat și cuprinzător și
trecerea la liberalizarea regimului de viz e. În ceea ce privește dosarul transnistrean, România se
va implica activ, inclusiv în cadrul UE, pentru înregistrarea de progrese pe fond în cadrul
negocierilor formale în formatul „5+2” în vederea convenirii unei soluții care să respecte pe deplin
duver anitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova. 43
Parteneriatele României trebuie fructificate pe plan bilateral și multilateral, ca și relațiile de
importanță strategică, în primul rând acordurile cu SUA, „pilon” al politicii noa stre externe.
Summitul NATO de la Varșovia, din iulie 2016, a prilejuit reafirmarea politicii externe și de
securitate a României, strâns asociată cu politicile NATO și UE, în contextul unei agresivități ruse
în creștere în Europa de Est.

2.2 Noțiuni de bază privind politica externă – aspecte actuale

Datorită studiilor ce s -au făcut despre politica externă, teoreticienii care au participat la aceste
studii au formulat mai multe concepții, și anume: Janice Stein afirmă că ” politica externă este un
ansamblu de comportamente care caracterizează preocuparile unui stat ”, James Rosenau este de
părere ca politica externă este ” linia de acțiune pe care responsabilii oficiali ai unei societăți
naționale o trasează pentru a prezenta sau modifica o situație în sistemul internațional, astfel încât
aceasta sa fie compatibilă cu obiectivele stabilite anterior de ei sau de predecesorii lor ”, iar Kal
Holsti se rezumă la a defini politica externă ca fiind ” orientările, angajamentele și acțiunile care
caracterizează rolul natio nal al unui stat ”.44

43 Valentin Naumescu, Republica Moldova un stat eșuat. Vârful crizei abia urmează. Ce trebuie să facă România? ,
www.contributors.ro
44 Ioan H orga, Teoria relațiilor internaționale ,Oradea, Ed. Universității din Oradea, 2006, p ag.199

22
Politica externă este reprezentată de activitatea statului în a reglementa, pe arena
internațională, relațiile sale cu alti subiecți ai politicii externe: state, partide politice și alte
organizații sociale de peste hotare, organizații mondiale și regionale internaționale. Perspectivele
politicii externe sunt determinate de anumiți indici ca: potențialul economic, demografic, militar,
tehnico – științific, și care pot să se încline într -o parte sau alta. Forma tradițională de realizare a
politicii externe este stabilirea relațiilor diplomatice, colaborarea cu partidele politice și alte
organizații sociale prietenoase de peste hotare, realizarea și susținerea la diferite nivele a
contactelor episodice sau permanente cu reprezentanții stat elor.
Politica externă exprimă interesele externe ale statului și asigură strategia de realizare a lor. De
aici reiese că în funcție de interesele politicii externe a statului de determină rangul și structura
instituțiilor care sunt însărcinate cu promovar ea acestei politici. 45
Politica externă = totalitatea metodelor și mijloacelor pe care le folosește un stat în vederea
atingerii anumitor obiective pe plan internațional.46
Politicile externe sunt niste strategii pe care guvernele le folosesc pentru a -și dirija acțiunile pe
scena internațională, arată obiectivele pe care vor sa le urmărească dar sunt mijloace prin care pot
să ajungă la atingerea acestor obiective. Politica externa comparată reprezintă un studiu despre
politica externă din diferite state pe ntru a descoperi daca politicile externe ale acestora sunt
asemănătoare. Acest studiu se axează pe trei caracteristici: dimensiune, bogăție și gradul de
participare democratică în guvernare. Din acest studiu s -a ajuns la concluzia că nu există nicio
”regul a simplă pentru a prezice tendințele războinice ale uni stat pe baza unor atributecum ar fi
dimensiunea, bogăția și tipul de regim”. Procesul politicii externe este unul de luare a deciziilor,
iar luarea acestor decizii este de asemenea un proces de ghidaj prin care se fac anumite corectări
și completări în urma feedback -ului de la lumea exterioară.47
Noțiunea de politica externă este oarecum derutantă, deoarece sugerează focusarea pe un
instrument care trebuie sa servească unui scop mai general și mai impor tant. De altfel, este vorba
de o inventariere a relațiilor bilaterale și multilaterale pe care elitele politice au găsit de cuviință
să le stabilească cu alte țări. De exemplu, statul român a stabilit și a menținut relații diplomaticecu
alte state pentru a -și apăra și spori capitalul de securitate, pentru a supraviețui, pentru a se dezvolta,

45 A. Burian, Relațiile internaționale, politică externă și diplomație , Chișinău, 2007, p ag. 261 -264.
46 http://dexonline.ro/definitie/extern
47 J. Goldstein, J. Pevehouse, Relații internaționale , ed. Polirom, 2008, p ag.197-198 (Orasul)

23
dar și pentru a menține pacea la nivel național și regional și chiar mmondial, așadar, un colectiv la
care contribuie toate statele responsabile. Politica externă pare a fi un fel de domeniu misterios
unde deciziile se iau în spatele ușilor închise, ceea ce este fals, deoarece, fiind o politică publică,
cetățenii au un cuvânt important de spus.48
Cine ia decizia în politica externă? Principalii factori de decizie în polit ica externă sunt
deținătorii politicii executive centrale a unui stat, conform dreptului constituțional intern sau
dreptului internațional.
În regimul democratic, puterea de luare a deciziilor este repartizată inegal între membrii
organului executiv centra l, iar în regimurile prezidențiale, decizia de politica externă aparține
președintelui și membrilor cabinetului său, dar în regimmurile semi -prezidențiale, decizia de
politică externă este repartizată între președinte și guvern.49
Interesul politic este dat de gradul de importanță pe care statele îl au unele față de altele și
care este de natură să condiționeze crearea unei forme de colaborare și reprezentare, deoarece
interesul politic scăzut al unui stat față de alt stat poate să genereze o formă a repreze ntaței
diplomatic, de exemplu: Republica federala Germană a deschis în Berlinul de Est (fosta RDG) nu
o ambasadă, ci doar un Consulat. Tocmai acesta este și scopl diplomației, de a realiza politica
externă cu ajutorul metodelor și mijloacelor specifice ace stei activități, dar care să corespundă cu
normele dreptului diplomatic50. Ca ramură a dreptului internațional public, dreptul diplomatic
joacă și el un rol instrumental în atingerea scopurilor politicii externe, dar și propune modalități de
stabilire și su sținere a relațiilor diplomatice, și nu numai, dintre state. A nu se confunda rolul
dreptului diplomatic cu rolul diplomației. În timp ce diplomația reprezintă un instrument care ajută
la realizarea politicii externe, dreptul diplomatic este voința statulu i și conține norme de
comportament confirmate și aplicate de comun acord. Dreptul diplomatic servește scopului comun
al comunității internaționale și formaează cadrul legislativ necesar pentru stabilirea și dezvoltarea
relațiilor dintre state.

48 I. Motoc, Ș. F. Cioculescu, Manual de analiză a politicii externe , Iași, ed. Polirom, 2010, p ag. 98-100.
49 I. Horga, Teoria relațiilor internționale , Oradea, Ed. Un iversității din Oradea, 2006, pag . 200 -201.
50 Dreptul diplomatic este un drept între state. El creează premisele raporturilor juridice, care iau ființă prin acte
diplomatice de natură să producă efecte internațional e. Subiectele unui raport diplomatic nu trebuie să determine
regimul juridic al fiecărui act sau fapt diplomatic ori manifesatrea de voință, exprimată în forma cerută de normele
dreptului diplomatic, ci creează raportul adecvat, care se subordoneză ex ofic io (=apărător) normelor de drept,
trimițând, un ambasador statelor fără a se negocia și imunitățile acestuia, care au deja un regim bine definit, în:
DREPTUL DIPLOMATIC , în: https://dreptmd.wordpress.com/teze -de-an-licenta/dreptul -diplomatic/

24
Instituțiil e de stat care funcționează în domeniul politicii externe se împart în:
a. Instituții interne:
– Instituții ce reprezintă statul în toate domeniile (Șeful statului, Parlamentul, Guvernul,
Prim – Ministrul, Ministerul Afacerilor interne)
– Instituții ce reprezintă statul numai în unul din domeniile relațiilor externe (ministere
și instituții de stat împuternicite cu exercitarea relațiilor externe în proportții
determinate prin legislația internă)
b. Instituții externe:
– Permanente (ambasadele, misiunile diplomatice, co nsulatele, reprezentanțele
permanente pe lângă organizațiile internaționale și reprezentanțele comerciale în țările
în care acestea activează)
– Provizorii (misiuni speciale, delegații la conferințele internaționale și alte tipuri de
misiuni provizorii)51

Obiectivele politicii externe românești :
 Concentrarea tuturor eforturilor pentru protejarea și promovarea intereselor naționale ale
României și ale cetățenilor ei pe plan politic, economic, social, cultural și de securitate;
 Susținerea cu prioritate a obiectivului de monitorizare și reformă, precum și creșterea
profitului pe plan european și internațional al României;
 Consolidarea Partenereiatului Strategic cu SUA;
 Susținerea și promovarea aspirațiilor de integrare europeană ale Republicii Moldova;
 Prom ovarea obiectivului de transformare a vecinătății estice într -o zonă democratică
prosperă, pentru asigurarea securității naționale;
 Întărirea relațiilor cu statele vecine;
 Apărarea și promovarea drepturilor minorităților românesști din statele vecine ale
României, în conformitate cu standardele europene;
 Consolidarea vechilor parteneriate și promovarea de noi parteneriate, care ajută la
eficientizarea acțiunii diplomatice în contextul european și euroatlantic, în specialîn

51 A. Burian, Relațiile internaționale, politică externă și diplomație , Chișinău, 2007, p ag. 264 -266.

25
regiunea extinsă a Mării Negre, in clusiv Caucazul de Sud, Asia Centrală, dar ți alte state
din G20;52
 Dinamizarea cooperării economice, atragerea de investitori străini și promovarea
produselor și companiilor românești pe piața internațională.53

Agenda politicii externe a României este domi nată de participarea activă, ca stat membru al
UE, la elaborarea și punerea în aplicare de soluții coerente la problemele actuale ale Europei,
precum revigorsarea creșterii economice, combatera șomajului, depășirea tendințelor de
fragmentare internă, crear ea unei ”uniuni energetice”, definitivarea arhitecturii guvernanței
economice europene, relațiile cu o vecinătate marcată de instabilitate.
Cheia de boltă a politicii externe a României este parteneriatul strategic cu SUA, care include
conlucrarea în domen iile securității și apărării și cooperarea partenerială la Marea Neagră. De
asemenea, calitatea de stat membru al NATO este un element fundamental pe care se sprijină
strategia de securitate națională.
La intersecția zonelor ample ale Dunării și Mării Negr e, România este un pilon de stabilitate.
Cooperarea regionala este o constantă a politicii externe a României, prin care se valorifica
posibilitățile de dezvoltare oferite de poziția geostrategică a statului roomân și se acordă sprijin
statelor din vecinăt ate în parcurgerea etapelor de integrare europeană și euro – atlantică.
Intensificarea legăturilor cu R. Moldova și sprijinirea aspirațiilor europene ale acesteia
reprezintă priorități ale politicii noastre externe.
Politicii externe a României îi este ca racteristică deschiderea către statele de pe toate
continentele, dezvoltarea de relații dinamice cu acestea atât pe plan politic, cât și în domeniile
economiei, științei, culturii și educației.

Direcții principale
România își consolidează profilul în Uniunea Europeană, își intensifică dialogul cu instituțiile
europene și contribuie, în interesul propriu și al întregii Uniuni, la răspunsul coerent și eficient de
dat la provocările principale cu care Europa se confrun tă. Diplomația românească acționează

52 G20 include în principal țări care dețin cele mai importante piețe financare internaționale sau au poziție de lideri
zonali și regionali, și anume: Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Brazilia, Canada, China, Coreea de
Sud, Franta, Germania, India, Indonezia, Italia, Japonia, Marea Britanie, Mexic, Rusia, Statele U nite ale Americii
53 Obiective de guvernare , în: http://www.mae.ro/node/1606

26
consecvent pentru ca în politica externă a UE un loc aparte să revină Vecinătății Estice, ca Uniunea
Europeană să acorde o perspectivă europeană clară R. Moldova și să sprijine destinul european al
Georgiei și Urainei, precum și al statelor din zona Balcanilor de Vest.
România își va continua activ demersurile privind respectarea principiului liberei circulații a
lucrătorilor, coform normelor UE; va urmări dezbaterile referitoare la consolidarea Uniunii
Economice și Mon etare, în special cele legate de crearea Uniunii Bancare și adoptarea unor soluții
echilobrate, care să asigure un tratament echitabil pentru statele membre, non – euro.
În politica sa externă, România pune accentul pe parteneriatele strategice și pe rela țiile
privilegiate cu Germania, Franța, Regatul Unit, Italia, Spania, Polonia și Turcia și are în vedere
dezvoltarea legăturilor cu toate celelalte state membre.
Întărirea flancului estic al NATO are o importanță deosebită pentru țara noastră, ținând cont
de impactul asupra securității internaționale al evoluției critice a situției internaționale, pe plan
regional și global.
Primordială în politica externă a României este realizarea deplină a Parteneriatului Strategic
pentru secolul XXI cu SUA. Pe lângă pri oritatea cooperării politico – militare, se preconizează
intensificarea cooperarii economice româno -americane, cu valențe strategice, și diversificarea
cooperării sectoriale, inclusiv în domenii precum educația sau cercetarea.
Diplomația română acționează pentru promovarea potențialului economic al Mării Negre și al
rolului stabilizator al României în regiune, inclusiv din punct de vedere al dinamicii economice
naționale, precum și de punct nodal pe coridoarele de transport Est – Vest.
Un capitol esențial al politicii externe a României este aprofundarea dialogului bilateral la toate
nivelurile, extinderea și diversificarea căilor de dezvoltare a ansamblului relațiilor dintre România
și state din Asia Centrală, consolidarea relațiilor de parteneriat pe pla n economic și comercial cu
China, continuarea mai amplă a dialogului diplomatic cu India, Japonia, Coreea de Sud, conlucrării
cu statele din regiunea Orientului Mijlociu și Africii de Nord, aducerii la nivel strategic a cooperării
cu Israelul, atragerea in teresului factorilor economici din statele Consiliului de Cooperare al
Golfului și totodată urmăririi cu atenție a focarelor de conflict cu puternic potețial destabilizator,
consecințele amplificării terorismului și ale răspândirii ideologiilor extremiste. Se preconizează
situarea pe un plan superior a cooperării cu statele din America Latină.
România își demonstrează activ dorința de a pune în valoare competențele exclusive în
domeniul păcii și securității internaționale ale ONU, în soluționarea problemelo r de anvergură

27
globală și urmărire a aplicării instrumentelor juridice deja convenite. România este promotoare a
multilateralismului și a obiectivelor înscrise în Carta ONU.

2.3 Diplomația multilaterală

O privire de ansamblu asupra istoriei diplomației ne p ermite să observăm faptul că diplomația
deschide o nouă pagină în istoria sa prin Congresul de la Viena, început în toamna anului 1814 și
anume, nașterea diplomației multilaterale. Dezvoltarea relațiilor internaționale a determinat statele
sa își trateze p roblemele de politică externă nu doar prin contacte și negocieri bilaterale, ci și intr –
un cadru mai larg si anume prin diplomația multilaterală.
Diplomația multilaterală reprezintă coordonarea relatiilor dintre trei sau mai multe state, în
vederea rezolvării colective a unei probleme, asa cum se procedează, spre exemplu, în cadrul
Adunării Generale a Națiunilor Unite.
Diplomația multilaterală a fost oficializată odata cu apariția Ligii Națiunilor, iar odata cu
constituirea ONU aceasta a cunoscut o e xtindere extraordinară. ONU reprezintă standardul
diplomației multilaterale fiind cea mai mare și reprezentativă formă de organizație internațională
din istoria omenirii.
Conferința inte rnațională, ca formă tradiț ională a diplomației multilaterale, reprez intă
intâlnirile sau reuniunile de delegații din diferite state, convocate în scopul examinării unor
probleme de interes comun și ajungerii la o înțelegere prin care să se soluționeze aceste probleme.
Elementu l definitoriu pentru o conferință internaț ional ă il constituie calitatea participanților de
reprezentanț i ai statelor sau ai organizaț iilor internaționale. De -a lungul timpului conferi nțele si
congresele internaț ionale au reprezentat o sursa de rezolvare a situaț iilor de criza . În acest sens
putem vorb i despre Congresul de la Viena din 1815, ca urmare a înfrâ ngerii lui Napoleon,
Congr esul de la Paris din 1856, desfăș urat dupa terminarea razboiului ruso -turc din Crimea,
Congresul de la Berlin din 1878, Conferinț a de la Londra din 1830 – 1833, proclamarea
independenței de catre Belgia, Conferinț ele d e pace de la Paris din 1919 după terminarea Primului
Razboi Mondial si din 1946 – 1947 după terminarea celui de -al Doilea Razboi Mondial.
Ulter ior aceste congrese si conferinț e interna ționale au constituit un m odel pentru or ganizarea,
structurarea si funcț ionarea organizațiilor internaț ionale. Daca î n trecut acestor congrese si
conferinte internaț ionale le lipsea caracterul de periodicitate, odata cu trecerea la forma moderna

28
a diplomatiei multilaterale , si anum e, prin organizaț ii internatio nale, acestea au suferit schimbă ri,
fiind simplificate prin convocă rile care au loc periodic.
De la forma tradițională a diplomaț iei multilaterale, realizat ă prin simple asocieri de state sau
prin conferinț e internationale, s -a trecut la forma moderna a diplomaț iei mul tilaterale, aceea prin
organizaț ii internationale. Daca initial diplomatia era la origine temporara si ocazionala , astăzi
aceasta este permanentă, realizată prin intermediul unei forme instituț ionale a misiunii
permanente.54 In condiț iile globalizarii actuale, institutia organizatiilor internationale este esentiala
pentru realizarea diplomatiei multilaterale. Organizația internatională reprezintă un forum, o
asociere de state menita sa faciliteze cooperarea intre ele.
Autorul A. Buria n definește organizația internațională ca fiind entitatea juridică creată de state
într-un anumit scop și care posedă o voință autonomă ce se exprimă prin intermediul organelor
proprii și permanente.55 Prof. Dr. Ion M. Anghel rezumă că „prin acordul lor, st atele convin asupra
formei de colaboarare, inclusiv asupra mecanismului creat în acest scop , organi zația internațională,
stabilind dacă această entitate să fie prevăzută cu personalitate juridică și ce anume competențe sa –
i revină; se convine crearea unui nou subiect de drept internațional având capacitatea juridică
menită să asigure realizarea scopurilor pentru care a fost înființată”56
Epoca contemporana ne prezinta o imagine a organizatiilor internationale cu rolul de a rezolva
si armoniza eforturile stat elor in vederea unei cooperari internationale, insa in acelasi timp le ofera
statelor posibilitatea de a se bucura de prestigiul participării la aceste organizatii. Obiectivele
organizațiilor internationale sunt: asigurarea pacii si securitatii in lume si dezvoltarea cooperarii
între state.57
Putem spune ca p rincipala funcție a organizațiilo r internaționale este să ofere mijloacele și
cadrul cel mai potrivit de cooperare între state, în domenii unde acestea au interese comune sau
acolo unde cooperarea asigur ă avantaje pentru cele mai multe dintre ele.
Modificările geopolitice produse pe harta lumii după cel de -al doilea război mondial au
influențat în mod direct și activitatea diplomatică.58 Comunitatea internațională a inițiat noi metode

54 Ion M. Anghel, Grigore Silasi, Adrian Dumitru Craciunescu, Diplomatia Uniunii Europene (si regulile acesteia) ,
Editura Universul Jurid ic, Bucuresti, 2015, p.232
55 Anghel, Ion M. Dreptul diplomatic si consular, p. 248 -292; Aurel Bonciog, Drept diplomatic, p. 133 -139;
Alexandru Burian, Drept Diplomatic, p.80 -81
56 Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și consular , p. 253
57 Idem, p.249
58 Hedley Bull , Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială , Ed. Știința, C hișinău, 1998, p.
26

29
de colaborare și integrare ce s -au cristalizat în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Influența
impunătoare a organizațiilor internaționale, atât la nivel global, cât și regional a devenit o
modalitate de realizare a politicii externe a micilor puteri care, unificându -și eforturile, au obținut
anumite rezultate în lupta de coexistență cu marile puteri. Diplomația multilaterală a devenit un
fenomen caracteristic vieții internaționale contemporane.
Una dintre caracteristicile marcante ale relațiilor internaționale actuale constă tocmai, în rolul
crescând pe care -l joacă instituția organizațiilor internaționale; statele nu pot renunța la
organizațiile internaționale – aceste instrumente de securitate colectivă, de cooperare economică
și tehnică, de unificare a eforturilor co lective, pentru soluționarea unor probleme de interes comun;
O.N.U. și sistemul O.N.U. sunt mai necesare ca oricând, iar în unele privințe fiind unice, au devenit
chiar indispensabile.59
Diplomația multilaterală este strâns legată de instituția organizații lor internaționale , prin care
se și realizează. Multilateralismul și dezvoltarea fără precedent a organizațiilor internaționale
reprezintă una dintre cele mai semnificative evoluții în domeniul relațiilor internaționale din
ultimul secol, acestea s -au impu s și au fost capabile să contribuie la stabilitatea globală, la declinul
accentuat al conflictelor interstatale, monitorizarea colectivă a unor riscuri și chiar la limitarea lor
și consacrarea unor valori globale comune.60

59 Ion M. Anghel, Grigore Silasi, Adrian Dumitru Craciunescu, Diplomatia Uniunii Europene (si regulile acesteia) ,
Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2015, p. 250
60 Idem, p. 252

30
CAPITOLUL III

ACTIVITATEA ROMÂNIEI ÎN CADRUL O.N.U.