Introducere. Argumentul lucrării [306244]

Introducere. [anonimizat]. Vom avea în vedere atât aspecte arheologice cum ar fi: [anonimizat], dimensiunile, cât și istorice: importanța acestora pentru armata romană și economia care s-a [anonimizat], siguranța pe care o ofereau, rolul politic economic sau religios jucat de acestea de-a lungul Antichității și începutului Evului Mediu etc. [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], așa cum reiese din relatările scriitorului antic Aurelius Victor. [anonimizat]-a lungul Rhinului și Dunării. Provincia de la N de Dunăre era legată în acest mod de marile artere de circulație de care dispuneau roamanii. Astfel, importanța acestor drumuri pentru dezvoltarea economică a Imperiului și siguranța granițelor acestuia va fi un alt aspect asupra căruia se opri lucrarea de față.

Subiectul prezintă o importanță deosebită pentru studierea istoriei antice în general și a spațiului delimitat încă din titlu în special. [anonimizat]. Acestea reprezentau o [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], se instaura pacea și diferite localități începeau să se dezvolte. [anonimizat] a [anonimizat].

Reconstituirea traseelor rețelei antice de drumuri de la nord de Dunăre este posibilă datorită existenței a numeroase urme ale unora dintre acestea, a unor stâlpi miliari și altor inscripții, a [anonimizat], [anonimizat] a unor toponime contemporane. [anonimizat] a [anonimizat] a fost asigurată circulația atât a [anonimizat] a ideilor, [anonimizat]-se astfel mai ușor în aria de răspândire a civilizației romane.

Istoricul cercetărilor

Subiectul a [anonimizat], datorită activității expertului militar și inginerului aflat în slujba împăratului Leopold I, Luigi Ferdinand Marsigli care realizează o călătorie în anul 1689, [anonimizat], Muntenia, [anonimizat], castrelor, podurilor, inscripțiilor și drumurilor romane întâlnite.

[anonimizat]siderat primul arheolog al provinciei, informațiile sale, parțial utile până în zilele noastre, fiind regăsite în lucrarea „Danubius Pannonico-mysicus observationibus geographicis, astronomicis, hydrographicis, historicis, phisicis perlustratus, Hagae-Amstelodami”, 1726, vol. II, reeditată sub denumirea „Description du Danube”, Haga, 1744, tom. II.

Între anii 1830-1842 au loc căutări diletante în Oltenia a căror urmare a fost distrugerea în mare parte a complexelor de la Romula, Slăveni și Sucidava. Acestea au fost comandate de banul Mihalache Ghica, fratele mai mare al domnitorului Munteniei Alexandru Ghica.

Ispravnicii, zapcii și pomojnicii au fost trimiși împreună cu țăranii pentru a săpa în castre și a aduce la București toate obiectele găsite. Aici, acestea erau înghesuite în curți, fără a fi inventariate. În anul 1869 au fost achiziționate de Muzeul Național de Antichități din București, care însă nu le-a mai putut stabili locul de proveniență. Ulterior, sătenii din diferite localități au continuat devastările, punându-se astfel bazele comerțului cu antichități.

Maiorul Papazoglu realizează sapături cu ocazia unei misiuni în valea Dunării, care au avut ca rezultat publicarea unor articole fără valoare științifică, din care pot fi recuperate însă unele informații, un demers similar fiind realizat în aceeași perioadă și de către Cezar Bolliac.

Date despre stațiunile și drumurile romane, mai sunt oferite în aceeași perioadă și de către August Treboniu Laurian, care, în 1845, realizează o călătorie pe traseul: Roșiorii de Vede, Flămânda, Izlaz, Celei, Romula, Craiova, Răcari, Turnu Severin, Orșova.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea cercetările privind subiectul drumurilor romane de pe teritoriul Olteniei se leagă de numele istoricului și arheologului Alexandru Odobescu, care introduce în cercetarea arheologică critica științifică. La 1 ianuarie 1877, acesta înființează catedra de arheologie din cadrul Universității București. Discursurile pe care le-a ținut se remarcă prin stilul literar adaptat unui conținut științific. Cursurile sale au fost tipărite, cel intitulat „Istoria Arheologiei”, conținând informații ce pot fi valorificate până în zilele noastre.

Cea mai importantă activitate prinvind cercetarea acestui subiect, înainte de primul război mondial se leagă de numele istoricului și arheologului Grigore Tocilescu. Între anii 1882-1892 cercetează și publică monumentul de la Adamclisi, fapt ce îi aduce o faimă mondială, după care, în perioada cuprinsă între anii 1882-1901 se dedică cercetării arheologiei Olteniei. În acest scop, realizează periegheze pentru depistarea vestigiilor arheologice ce urmau să fie menționate pe o hartă. Metoda sa de cercetare consta în realizarea unor săpături sumare cu rol de informare. În urma acestora, materialul arheologic descoperit era adus la Muzeul Național de Antichități, spre a fi restaurat și inventariat, iar Academia Română în permanență informată despre realizările sale.

Interesat în special de inscripții, cerceta cu precădere porta praetoria, unde putea găsi material epigrafic datând de la întemeierea castrului. Toate descoperirile de acest tip au fost publicate imediat. Apoi abandona șantierul și pleca în altă parte. Așa a procedat în cazul cetăților de la Bumbești, Slăveni, Bivolari, Copăceni și Rădăcinești. În cercetările sale a fost însoțit de inginerul topograf Pamfil Polonic. Rezultatele au fost publicate în culegerea intitulată Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie. Tocilescu era la acea perioadă singurul arheolog din România și primul care a început publicarea inscripțiilor latine și grecești. În urma cercetărilor sale din teren au putut fi identificate principalele localități menționate de Tabula Peutingeriana, înainte de activitatea sa fiind cunoscute doar Drobeta, Romula, Sucidava și Slăveni. De asemenea, a identificat în mod corect, Brazda lui Novac de Nord și ambele limesuri cu castrele lor, aflate în estul provinciei. În urma cercetării lui, pe baza documentului Tabula Peutingeriana s-au identificat toponimele unor centre militare cum ar fi: Acidava, Rusidava, Pons Aluti, Buridava, Castra Traiana, Arutela, Praetorium, Pons Vetus, Pelendava, etc. Acestea au fost menționate de celebrul savant român în „Tabula provinciae Daciae inferioris”.

Pe harta anexată au fost notate 41 de așezări romane, 21 de așezări dacice și principalele drumuri descoperite, dar și trasee antice a căror existență a fost doar presupusă de multe ori, pe baza unor raționamente logice, fără a fi însă confirmată de descoperiri făcute în teren. De menționat este faptul că aceste trasee au fost reconstituite de către Gr. Tocilescu și P. Polonic pe baza unor urme ale drumurilor romane identificate în teren înainte de construirea unor drumuri și căi ferate contemporane. Multe dintre acestea nu au mai putut fi observate în perioada contemporană, datorită distrugerii la care au fost supuse în urma noilor construcții, astfel încât, pentru cunoașterea acestora, informațiile publicate de Gr. Tocilescu și P. Polonic rămân principala sursă de informare.

Metoda de săpătură a lui Tocilescu era folosită în acea perioadă și în alte zone din Europa. Th. Mommsen, care urma să editeze un supplementum la al III-lea volum din CIL, i-a solicitat și a obținut contribuția sa, prin descoperirile sale epigrafice. Informațiile obținute în urma cercetărilor sale au fost utile mai târziu profesorului D. Tudor, reprezentând un punct de pornire al lucrării „Oltenia romană”.

Aducerea materialelor descoperite la București, nu i s-a reproșat, deoarece, la acea dată, în toată Oltenia nu exista niciun muzeu de istorie. A fost însă criticat pentru faptul că nu a creat o Școală Arheologică așa cum va face mai târziu Vasile Pârvan.

Vasile Pârvan, în anul 1906, publică primele sale lucrări de istorie veche intitulate: „Câteva cuvinte cu privire la organizarea provinciei Dacia Traiana” și „Salsovia”. Preia locul lui Gr. G. Tocilescu la catedră, muzeu și pe siturile arheologice, după dispariția renumitului istoric și arheolog, în 1909, iar în 1911 apare studiul „Cetatea Tropaeum” în care sunt prezentate ruinele orașului Tropaeum Traiani, aflate lângă Adamclisi, ce fuseseră explorate anterior de renumitul cercetător împreună cu G. Murnu. Efectuează mai multe săpături în Dobrogea, Moldova și Oltenia înainte de primul război mondial ce au dus la publicarea, în 1913, a articolelor: „Descoperiri nouă în Scythia Minor”, „Castrul de la Poiana și drumul roman prin Moldova de Jos” și „Știri nouă din Dacia Malvensis”.

Cu puțin timp înainte de izbucnirea în Europa a primului război mondial au fost publicate în „Revista pentru istorie, arheologie și filologie” articole despre drumul roman de pe Olt și colonia Romula de către A. T. Dumitrescu. Acesta însă, folosește multe elemente preluate din folclorul românesc pe care le prezintă drept surse istorice.

Pentru cunoașterea drumurilor romane din Oltenia și din Dacia în general, este de menționat, în perioada interbelică, activitatea istoricului Vasile Christescu. Principalele sale lucrări intitulate Istoria militară a Daciei Romane și Viața economică a Daciei Romane abordează problema drumurilor romane ce traversau actuala regiune a Olteniei. Prima dintre lucrările enumerate urmărește scopul militar al construirii drumurilor și rolul pe care l-au avut ele în timpul războaielor purtate de Traian în Dacia. Odată cu organizarea provinciei de de Dunăre, acest scop își pierde importanța pe care a avut-o în timpul războaielor de cucerire, rolul drumurilor devenind unul predominant economic, aspect de care se ocupă cea de-a doua lucrare. Datorită activității de reeditare realizate de istoricii Claudiu Christescu și Constantin C. Petolescu, ambele lucrări au fost republicate, profesorul Constantin C. Petolescu reactualizând informațiile și bibliografia.

Dumitru Tudor este unul dintre cei mai importanți istorici care s-au ocupat de subiectul drumurilor romane din Oltenia. Activitatea sa, începută încă din perioada interbelică, a avut drept rezultat publicarea, la acea vreme, a celei mai importante monografii cu privire la arheologia Olteniei existente până în prezent, Oltenia Romană. Cea mai recentă ediție, a IV-a, apărută în anul 1978, rămâne până astăzi una dintre principalele lucrări referitoare la subiectul drumurilor și podurilor romane de pe acest teritoriu. În această lucrare, renumitul cercetător menționează toate localitățile unde a putut identifica urmele unui drum roman în Oltenia, reconstituind trasee exacte. Urmărind însemnările inginerului Polonic, Dumitru Tudor a identificat în teren toate urmele drumurilor romane care se mai puteau observa în acea perioadă, multe fiind însă deja distruse de construcții și amenajări moderne. Pe langă această importantă monografie, cu privire la istoria Olteniei activitatea sa de cercetare a avut drept rezultat publicarea a zeci de cărți și articole dintre care menționăm aici: ,,Itinerare arheologice și istorice olteneˮ, ,,Podurile romane de la Dunărea de josˮ, ,,Romanii în Daciaˮ, ,,Castrul și băile romane de la Bivolari pe Oltˮ, ,,Castrul și termele romane de la Copăceni pe Oltˮ, etc.

În continuare o activitate importantă a avut Muzeul Militar din București, care a organizat mai multe campanii de săpături arheologice în Oltenia, în anii 1980-1990 cercetătorul Cristian M. Vlădescu mergând pe urmele lui Dumitru Tudor și identificând în teren situri și alte urme arheologice menționate de acesta.

Între anii 1960-1985 au avut loc cercetări arheologice în Oltenia prilejuite de construirea hidrocentralelor sau a arterelor de circulație la care au participat arheologi formați la București, printre care Dumitru Tudor, Gh. Poenaru Bordea sau Cristian M. Vlădescu. Cu această ocazie a fost cercetată zona carpatică a Oltului, de la Arutela până la Caput Stenarum.

Activitatea cercetătorului Cristian Vlădescu se remarcă prin munca sa de teren. A efectuat numeroase periegheze străbătând întreaga Brazdă a lui Novac (300 km). De asemenea a urmărit, notat și catalogat multe obiective arheologice, care urmau să fie distruse în perioada comunistă, datorită activității de construcție din acea perioadă. Toate aceste cercetări au avut ca rezultat susținerea unei teze de doctorat în cadrul Universității București.

În lucrarea „Fortificațiile romane din Dacia Inferior” prezintă drumurile romane într-un capitol special, principalul izvor istoric folosit fiind Tabula Peutingeriana. Pentru cunoașterea acestui subiect lucrarea se dovește foarte utilă deoarece a fost redactată și pe baza informațiilor obținute în urma perieghezelor realizate de-a lungul acestor drumuri de către autor și a stratigrafiei rezultată în urma secționării unora dintre ele în mai multe puncte printre care: Sucidava, Slăveni, Romula sau Arutela. Un loc important în această lucrare este rezervat drumului construit de Traian de-a lungul Oltului. De asemenea, lucrarea aceluiași cercetător, intitulată ,,Armata romană în Dacia Inferiorˮ, abordează acest subiect, tratat mai mult din perspectiva rolului militar pe care drumurile romane l-au avut în Antichitate.

În prezent drumurile romane au fost prezentate de profesorul Constantin C. Petolescu în remarcabilele sale lucrări dintre care amintim aici: ,,Dacia și Imperiul romanˮ, ,,Contribuții la istoria Daciei Romaneˮ, ,,Dacia. Un mileniu de istorieˮ, etc. Activitatea sa este legată, în special de rolul militar pe care l-au avut aceste drumuri, fiind prezentate detaliat castrele construite de-a lungul lor și trupele militare care au staționat în ele, pentru acest subiect foarte important fiind repertoriul din lucrarea ,,Auxilia Dacia. Contribuții la istoria militară a Daciei romaneˮ. Inscripțiile descoperite în urma cercetărilor realizate în Oltenia, au fost publicate împreună cu Grigore C. Florescu, un arheolog care s-a ocupat de asemenea de zona Olteniei, în volumul II al culegerii ,,Inscripțiile Daciei Romaneˮ și în volumul mai recent intitulat ,,Inscripțiile latine din Daciaˮ.

În 2004, la Craiova, apărea lucrarea cercetătorului Vasile Marinoiu, ,,Romanitatea în nordul Oltenieiˮ, ce tratează și problema drumurilor din nordul teritoriului de care ne vom ocupa. Astfel, informațiile oferite de bibliografia referitoare la acest subiect au fost sistematizate. Un demers asemănător a fost făcut și, doi ani mai tărziu, de către Florin Fodorean în lucrarea ,,Drumurile din Dacia romanăˮ, însă spațiul vizat a inclus întreg teritoriul în discuție.

Concepte operaționale

Principalul concept cu care se va opera pe tot parcusul lucrării este acela de drumuri romane. Pentru construirea acestora, romanii s-au folosit inițial, de căile de acces naturale, pe care le-au amenajat. În general, au urmărit construirea în linie dreaptă, însă uneori tehnica existentă la acea perioadă nu le-a permis să taie dealuri sau să străbată unele bălți adânci, prin realizarea unor diguri.

Drumurile au facut posibile cucerirea unor noi teritorii și exploatarea lor. Astfel, bogăția Imperiului a crescut foarte mult, aceasta atingând maxima sa dezvoltare, în momentul în care dispunea de cea mai extinsă rețea rutieră pe care a cunoscut-o.

Dumitru Tudor estima lungimea totală a drumurilor antice folosite de romani ca având aproximativ , resturile acestora fiind comparate de istoricul Theodor Mommsen cu scheletele animalelor antediluviene.

Către sfârșitul secolului al II-lea î.Hr., reformele lui Caius Marius au impus legiunilor construirea de drumuri, la care trebuiau să participe de asemenea sclavii capturați și popoarele cucerite. Astfel, căile de acces ca drumurile și podurile erau primele distruse de către popoarele răsculate sau barbarii care au invadat Imperiul. Se constată și că, în perioada în care Imperiul Roman a intrat în declin, decăderile administrației și armatelor din diferite provincii s-au datorat și proastei stări în care se aflau drumurile. Pentru întreținerea acestora este de menționat faptul că romanii instituiseră organe permanente tehnice, administrative și militare.

Deși dificil uneori, principiul trasării drumurilor în linie dreaptă a ajutat la scurtarea considerabilă a unor distanțe. Pentru respectarea lui au fost săpate tunele, ridicate viaducte, construite poduri peste mlaștini sau ape, peste tot urmărindu-se trăinicia lucrărilor. Din această cauză, de multe ori, peste fosta rețea rutieră romană au fost construite drumuri și căi ferate moderne.

Cel mai des întâlnit termen ce desemnează drumul roman este cel de via, care se referea la un drum important, ca dimensiuni, construcții și vehiculație. Legea celor 12 table, menționa că lățimea unei via în linie dreaptă, nu trebuie să fie mai mică de 8 picioare, iar la cotituri, aceasta trebuie să fie dublă. Din a doua jumătate a secolului al III-lea d.Hr., în unele regiuni, termenul este înlocuit cu cel de strata ce desemna un drum pavat. Lucrarea va urmări însă drumul roman și din punct de vedere al celui de-al doilea termen principal sub care era cunoscut de romani, acela de iter, care denumește un traseu de străbătut, o călătorie.

Conform relatărilor juristului Ulpian, drumurile romane se împart în trei categorii: publicae, vicinales și privatae. Primele, cele mai importante, erau construite de către stat. Cele din perioada republicană se numeau via consulares sau via pretoriae deoarece fuseseră construite de magistrați aflați în funcția de consul sau pretor care au dat drumurilor propriile nume (via Appia, via Flaminia, via Aurelia etc.).

Cea de-a doua categorie de drumuri era reprezentată de cele care uneau, în regiunile rurale, diferite teritorii între ele. Acestea erau obligate să le întrețină. Drumurile private, denumite și agrariae, erau construite de diferiți proprietari, ale unor terenuri întinse, pe domeniile lor. Aceștia și le întrețineau singuri și puteau interzice accesul la ele sau impune taxe de drum.

Unii autori antici, printre care Servius Honoratus sau Isidor din Sevilla pretind că romanii ar fi preluat tehnica de a construi drumuri de la cartaginezi, fapt ce nu se confirmă arheologic. Mult mai probabil este ca romanii să fi moștenit această deprindere de la etrusci, meritul lor fiind doar acela de a-i fi adus unele îmbunătățiri. Pavarea cu blocuri sau pietriș, folosirea mortarului și a altor elemente reprezintă progrese importante aduse de romani încă din perioada Republicii.

În Lex Sempronia Viaria (123 î. Hr.) emisă de tribunul Caius Sempronius Gracchus sunt menționate normele tehnice impuse de construirea drumurilor. Sunt introduse astfel, pentru prima dată, piatra fasonată, pietrișul de o anumită mărime, cimentul, lucrările speciale executate în ținuturi mlăștinoase sau cu risc sporit de accidente (diguri, poduri, etc), stâlpii, etc. De asemenea construirea de drumuri cunoaște o nouă etapă odată cu Cezar.

Din punct de vedere al sistemelor tehnice, Ulpianus menționează trei categorii de drumuri: viae terrenae, lucrate din pământ nivelat, viae gearea stratae, acoperite cu un strat de pietriș presat și viae silice stratae, pavate cu blocuri de piatră. Predomină în special ultimele două categorii, ce erau lucrate în straturi suprapuse, metodă care astăzi poartă denumirea a șoselelor elastice și dure.

Uneori, când nu se puteau construi diguri, în zonele mlăștinoase erau ridicate așa numitele poduri lungi pontes longi. Erau bătuți în mâl piloni legați cu stinghii, doi câte doi, peste care era așezat un pod de bârne, acoperit cu straturi de nisip, pentru ca grinzile de lemn să nu fie distruse de circulația vehiculelor.

Vitruviu descrie tehnicile după care au fost construite cele mai importante drumuri romane. Din punct de vedere arheologic, descrierile sale au fost confirmate, în special datorită secțiunilor făcute pe lățimea șoselei Via Appia. Mai întâi se săpa un șanț, care avea lățimea viitorului drum și o adâncime de câteva picioare și care, uneori, era întărit cu pietriș. Câteodată pe fundul acestuia era așezat un strat de mortar sau, în cazul în care prezenta umezeală, erau înfipți adânc în el piloni de stejar. Marginile erau de asemenea întărite cu blocuri de piatră suprapuse ce reprezentau temelia trotuarelor. Între margini, șanțul era umplut cu patru straturi de materiale, care aveau o înălțime de peste un metru și o lățime cuprinsă între 4,50-7m.

Primul strat de jos în sus era stratumen (0,30-0,60m grosime) format din bolovani legați cu mortar sau pământ cleios, acesta reprezentând adevărata temelie a drumului. Următorul strat, rudus (0,25m grosime), era realizat din piatră spartă mărunt sau mici bucățele de cărămidă, amestecate cu nisip sau var și care, la fel ca la primul strat, erau bătute foarte bine. Al treilea strat, nucleus (0,30-0,50m grosime), era reprezentat de un betonaj turnat în mai multe straturi, formate din nisip sau pietriș. Ultimul din straturi glarea sau summum dorsum (0,25-0,30m grosime) reprezenta pavajul superior, făcut din pietriș, iar uneori și din lespezi fasonate.

Cea mai mare parte a drumurilor romane au fost construite din piatra, pietrișul și nisipul râurilor aflate în apropiere. La centru, acestea aveau o formă bombată, pentru ca apele să se poată scurge și margines adică trotuare pentru circulația pietonilor, realizate din pietriș bătut. În apropierea orașelor, acestea erau lucrate din lespezi de piatră sau un strat de cărămizi legate între ele cu mortar.

În Oltenia, principalele drumuri militare au fost construite de-a lungul râurilor Jiu și Olt. Acestea legau Ardealul de provinciile romane de de Dunăre. Identificate în teren au fost cel de pe Olt, cel care lega Drobeta de Romula, un alt drum ce pornea tot de , trecea prin castrul de și se continua spre Sarmizegetusa și încă două cu folosință locală: unul ce pornea de (Drăgănești) și ajungea , pe Dunăre și un altul ce făcea legătura între Romula și Izlaz, în apropierea Oltului. Paralel cu acesta din urmă, trecea un drum de la Romula la Sucidava (Celei), unde se afla un castru situat chiar în fața celui de la Oescus. De multe ori, în literatura de specialitate a fost evidențiată situația neobișnuită de a fi construite castre pe ambele maluri ale Dunării, între Moesia Superior și Dacia romană. Acest fapt poate fi explicat prin navigația intensă ce avea loc în acest sector al Dunării și caracterul ei foarte important ce impunea ample măsuri defensive.

Arheologul G. Tocilescu a notat pe harta anexată publicației sale Fouilles et recherches archéologique en Roumanie și un drum presupus ce lega Ioneștii Govorii, unde se afla castrul Pons Aluti, de castrul de la Bumbești. Despre acest drum, Al Ștefulescu spune că trecea, în județul Gorj, prin localitățile: Iezureni, Glodeni, Săcel și Polovragi. Tot ipotetic, Tocilescu îl continuă peste Olt, în Muntenia.

După numele localității Castra Traiana s-a presupus că drumul Oltului ar putea fi construit tot în perioada lui Traian. În al doilea război pe care acest împărat l-a purtat în Dacia, baza operațiilor sale militare, a fost reprezentată de centrul militar de , se poate trage concluzia că un drum a fost construit pentru a face legătura între acest centru militar și zona Ardealului. De asemenea, papirusul Hunt indică o garnizoană militară aflată acolo imediat după ce Dacia a fost cucerită. Astfel de dovezi fac întemeiată afirmația că drumul Oltului a fost construit în perioada împăratului Traian.

Vasile Christescu atribuie tot acestui împărat și construirea drumului de la Sarmizegetusa ce trecea prin Puținei, Baia de Aramă, Bumbești, Valea Jiului și pasul Vulcan. Această afirmație se bazează pe faptul că, imediat după organizarea provinciei Dacia, în anul 110, aici și-a avut garnizoana cohorta IIII Cypria, așa cum reiese dintr-o diplomă militară. De asemenea, pe aici era distanța cea mai scurtă de la podul de pe Dunăre spre Ardeal, astfel încât, această cale de comunicație ar fi putut atrage atenția împăratului care a cucerit Dacia. Tot legat de acest pod era și drumul care traversa Oltenia (Drobeta-Romula) și a cărui construcție, conform tot lui V. Christescu, ar putea fi atribuită aceluiași împărat. În concluzie se poate afirma că, drumurile din Oltenia au fost construite de romani, imediat după cucerirea Daciei, având ca scop legarea acestei regiuni și a celor învecinate de marile centre militare de de Dunăre, în special acelea unde se aflau legiuni. Ulterior, drumurile au fost întărite cu castre pentru a putea fi apărate.

Pe drumul Oltului au fost descoperiți 3 stâlpi miliari datând din perioadele împăraților Maximinus, Septimiu Sever (datat între anii 193-211) și un altul fără datare precisă, dar considerat a proveni tot din prima jumătate a secolului al III-lea. Aceste descoperiri atestă faptul că activitatea constructivă de drumuri a rămas o prioritate pentru romanii de de Dunăre până în apropierea momentului retragerii organizate de împăratul Aurelian. În contextul întețirii luptelor cu barbarii, importanța militară a acestor drumuri a crescut. Ele erau păzite de soldați numiți beneficiari , care staționau în diferite centre.

Un alt concept important cu care se va opera în lucrare este cel de limes Alutanus, denumire folosită pentru prima dată de către Gr. Tocilescu pentru a denumi linia de fortificații de pe malul râului Olt. Aceasta constituie un sector din marele limes Dacicus ce apăra întreaga provincie. Cucerirea lui Traian se oprește efectiv la linia Oltului (depășită doar în zonele de munte), râu pe care romanii n-au construit un sistem de limes complet deoarece exista o graniță naturală. Astfel, apa a înlocuit în acest caz valul și șanțul. Au fost ridicate doar castre, posturi de observație și drumul ce le unea. Lungimea totală a acestui limes a fost de 250-.

Până către sfârșitul secolului al II-lea apărarea Daciei de S-E a fost stabilită pe această linie ce cuprinde, în total, 15 castre. Înflorirea economică a orașelor, târgurilor și satelor din această zonă va duce, apoi la necesitatea constituirii unui spațiu de siguranță pe malul stâng al Oltului împotriva bandelor de latrones adică, hoți ce veneau din ținutul Munteniei. Astfel, în timpul împăratului Septimius Severus a fost ridicată o a doua linie defensivă la o distanță cuprinsă între 10 și 50 de km spre răsărit de Olt. Aceasta va purta numele limes Transalutanus adică hotarul de dincolo de Olt.

Pe parcursul redactării lucrării, un alt concept utilizat în multe situații, va fi acela de castru. Acesta reprezintă o bază militară a soldaților romani. Era locul în care se retrăgeau victorioși dintr-o bătălie, sau cel în care își găseau un refugiu în cazul în care erau învinși. Este principalul element constitutiv al apărării romane și prima grijă a unei trupe ajunsă într-un teritoriu ocupat. În literatura arheologică a existat tendința de a denumi cu titlul de castru doar fortificațiile legiunilor, cele ale trupelor auxiliare, fiind numite castellum. Însă inscripțiile din Dacia desemnează drept castra și fortificațiile unor trupe auxiliare. Când armata staționa puțin, sau pericolul era mic acestea se înconjurau cu val și șanț (castra aestiva). Dacă șederea se prelungea, se ridica o construcție din zid (castra stativa sau hiberna).

Castrele Daciei sudice au fost construite în secolul al II-lea și începutul celui următor. Au o formă dreptunghiulară (rar pătrată), colțuri rotunjite și în mijloc un praetorium. Un castru cuprinde trei părți: praetentura, în fața pretoriului, retentura, în spatele pretoriului și latera praetorii, de o parte și de alta a lui. Are patru porți (porta praetoria, porta decumana, porta principalis dextra și porta principalis sinistra) de la fiecare dintre ele venind spre pretoriu un drum. Un alt drum (via singularis) ocolea castrul în interior. La fiecare colț și poartă se afla câte un turn (turris). Marginile erau compuse dintr-un val de pământ (agger) alăturat unui zid, cu un loc liber la poala zidului (berma) și un șanț (fossa). Pretoriul conține 3 părți: o curte (atrium), înconjurată de camere pentru arme (armentarium), o sală festivă (peristylum) și un rând de camere unde se aflau capela și birourile (oecus). De asemenea, pe laturile lui, se găseau și magazii (horreae). Pe lângă acestea erau și locuințele soldaților și alte încăperi.

Discuția despre drumurile romane și rolul lor inițial militar va face necesare, de asemenea câteva lămuriri cu privire la armata romană, un alt concept cu care vom opera. Principalul său element constitutiv îl reprezintă legiunile. O legiune era compusă, în epoca imperială, până , din 5280 de soldați, după datele lui Hyginus, cu toții fiind cetățeni romani. Conform altor știri, o legiune cuprindea după Hadrian aproximativ 6000 de oameni și se împărțea în 10 cohorte, prima fiind miliaria, celelalte quingenariae. Cohorta miliaria cuprindea 5 centurii, prima fiind alcătuită din 400 de soldați, a doua din treia și a patra din câte 150 și a cincea numai din 100. Celelalte erau compuse fiecare din 6 centurii egale. Principalul rang al unei legiuni era comandantul (legatus legioni), care, până , era de rang senatorial. De la acest împărat, persoanele de rang senatorial au fost excluse de la comandament, iar legatul înlocuit de praefectus legionis.

Dacă într-o provincie se afla o singură legiune, guvernatorul ei era și comandant al legiunii. Într-o provincie consulară, guvernatorul era comandantul întregii armate (exercitus) din provincie, fiecare legiune având, la rândul ei, câte un conducător separat. După legatul legiunii, următorul în rang era tribunus laticlavus (tot din ordinul senatorial). Alte funcții importante erau deținute de tribunii de rang ecvestru (angusticlavi) care veneau în ordinea ierarhică după praefectus castrorum, în atribuția căruia intra toată partea administrativă și de organizare a taberei.

Pe lângă legiuni, în Dacia, staționau și trupe auxiliare. La început, acestea erau constituite din trupe străine furnizate de regi și popoare aliate, apoi recrutate din provincii. În perioada Principatului, auxiliile erau trupe diferite de legiuni, recrutate dintre peregrini, sau, uneori, chiar dintre cetățeni. Pot fi grupate în unități regulate: alae și cohorte și neregulate: nationes și numeri. Erau conduse de ofițeri de rang ecvestru (prefecți și tribuni), iar comenzile lor purtau denumirea de militiae equestres (de obicei tres militiae, uneori urmate de o quarta militia).

Un alt criteriu de clasificare este în funcție de mărimea efectivelor. Astfel, unitățile de cavalerie (alae) erau de două feluri: quingenariae-formate din câte 480 de călăreți grupați în 6 turmae x 30 de călăreți; milliariae- formate din 1008 oameni grupați în 24 turmae x 42 equites. Comandantul unei alae se numea în ambele cazuri, praefectus. Trupele de infanterie se împărțeau, la rândul lor, în două categorii. Quingenariae aveau un efectiv de 480 de infanteriști, grupați în 6 centurii de câte 80 de oameni fiecare și erau conduse de un praefectus ce reprezenta prima treaptă în cazul milițiilor ecvestre. Cea de-a doua categorie o constituiau milliariae cu un efectiv nesigur și soldați grupați în zece centurii. Comanda era deținută, în cazul acestora, de un tribunus. Soldații erau recrutați din diferite provincii, la vârsta de 20-23 de ani și trimiși cât mai departe. Treptat, însă se va introduce, ca și în cazul legiunilor, din secolul al II-lea sistemul recrutării locale. La sfârșitul serviciului militar, care dura 25 de ani, primeau cetățenie romană, pentru ei, soțiile și copiii lor și drept de căsătorie legitimă, așa cum reiese din diplomele militare.

Ipoteza de lucru

Ipoteza de lucru de la care pornește redactarea lucrării este aceea că, în multe puncte, drumurile romane mai pot fi identificate și astăzi în teren. Acestea vor fi inventariate și plasate apoi pe o hartă. De asemenea, ne-am propus să urmărim diferite trasee străbătute în Antichitate în acest spațiu bazându-ne pe faptul că acestea erau sigure, iar cei ce le parcurgeau ajungeau cu bine la destinație.

Metodologia

Va presupune în primul rând deplasări în teren și colectarea tuturor informațiilor pe care urmele antice existente și astăzi le mai pot oferi. Pentru aceasta se va utiliza bibliografia existentă, fiind urmărite, în primul rând traseele deja trasate. Cărțile și articolele ce tratează această temă vor fi amănunțit studiate, însă dificultățile de care suntem conștienți că ne vom lovi sunt create de faptul că, punctele geografice exacte unde au fost identificate până în prezent urme ale unui drum roman nu au fost trecute. De asemenea, cercetarea de teren presupune și alte dificultăți evidente legate de siguranța diferitelor spații, aflarea acestora în proprietate privată, modul cum sunt întreținute etc, toate acestea făcând uneori imposibilă localizarea.

Tot pentru identificarea în teritoriu a drumurilor romane, de mare ajutor sunt și izvoarele istorice sau arheologice cum ar fi operele autorilor antici, itinerarii antice, stâlpii miliari, monedele, etc. De asemenea, informații foarte utile oferă descoperirile complexelor arheologice. Astfel, aflarea unui castru sau a unui mormânt presupune că, în mod sigur, în apropiere, trebuie să fi existat în Antichitate și un drum roman. Pentru a determina mai precis itinerariile antice, vor fi utilizate și fotografii aeriene, a căror lectură va ține cont de rigorile impuse de acest tip de demers.

Surse istorice

Una dintre principalele surse istorice primare referitoare la subiectul ce urmează a fi prezentat, este itinerariul antic denumit Tabula Peutingeriana. Acest document este o copie medievală a unuia mai vechi realizat în Antichitate, pe care erau trecute toate drumurile romane existente în acea perioadă. Sunt menționate căile rutiere importante, punctele de oprire situate de-a lungul acestora, intersecțiile, cursurile diferitelor ape și principalele râuri și munți aflați atât în Imperiul Roman, cât și în unele zone situate în afara acestuia (de exemplu Persia sau India). Cea mai importantă publicare a acestui document aparține lui Konrad Miller, care l-a datat în secolul al IV-a d. Hr. Conform acestui istoric, documentul ar fi fost redactat între septembrie 365 și mai 366, în timpul împăraților Valentinianus, Valens și uzurpatorul Procopius. Alți istorici consideră însă că documentul este mai recent, datând din perioada lui Theodosius al III-lea. Au fost propuse chiar și datări ce situează redactarea acestui document la jumătatea secolului al III-lea sau chiar în perioada domniei împăratului Caracalla.

Foarte important pentru cercetarea de față este segmentul 3 al acestui document ce prezintă principalele localități din Oltenia actuală, drumurile prin care acestea sunt legate între ele și distanțele ce trebuie parcurse. Sunt menționate 2 mari trasee: unul în centrul actualei regiuni de pâna , iar altul urma cursul Oltului de pâna în Transilvania.

Un alt izvor istoric de acest tip este reprezentat de Cosmographia geografului anonim din Ravenna. Acesta datează din a doua jumătate a secolului al VII-lea, fiind o transcriere, cu multe greșeli, a unor itinerarii antice, datând din perioade mai vechi. Menționează și unele drumuri sau localități din Dacia care nu sunt trecute în Tabula Peutingeriana, completând astfel informația istorică.

Claudius Ptolemeu, un matematician și astronom din Alexandria, care a trăit în prima jumătate a secolului al II-lea d. hr. este autorul unor hărți ce au stat la baza lucrării intitulate Geographia, o compilație bizantină, apărută în secolul al X-lea sau sau al XI-lea. Hărțile atașate edițiilor moderne ale acestei lucrări nu oferă informații despre drumuri, ci câteva toponime, diviziunile politice și administrative, împreună cu numele mai multor orașe.

Stâlpii miliari constituie un alt izvor istoric antic. Termenul miliarum (sau miliarium) desemnează bornele kilometrice aflate pe drumurile din Imperiul Roman. Acesta provine de la modul în care romanii marcau astfel de stâlpi, folosind drept unitate de măsură mila romană (). Erau construite din piatră calcaroasă, granit, marmură sau bazalt, având forme variate, cea mai răspândită fiind cea cilindrică. În teorie, înălțimea lor era cuprinsă între 2-, iar diametrul între 0,50-0,80m, baza fiind cubică și fixată în pământ.

Unii istorici consideră că astfel de stâlpi se aflau numai pe rutele drumurilor importante, deși există informații cum că s-ar fi aflat pe toate categoriile de drumuri, scopul lor fiind atât acela de a informa trecătorii, dar mai ales armata cu privire la distanțele care trebuie parcurse, cât și unul politic, fiind folosiți ca mijloace de propagandă. Aceștia cuprind inscripții gravate cu numele și titlurile împăratului care a construit sau refăcut drumul, informații de ordin topografic (exitența unor drumuri, distanțele dintre diferite stațiuni), aspecte de ordin cronologic, prinvind momentul în care un drum este construit sau refăcut, date referitoare la funcționarii în timpul cărora a fost construit, detalii tehnice despre construcție etc.

Au fost descoperiți aproximativ 5000 de stâlpi miliari, pe tot teritoriul fostului Imperiu Roman, dintre care 9 în Dacia. Mulți astfel de stâlpi au dispărut astăzi, piatra din care au fost realizați fiind folosită drept material de construcție.

Un alt izvor istoric care oferă informații despre construirea drumurilor romane în Dacia este columna lui Traian. Acesta arată faptul că, printre primele acțiuni ale romanilor în această provincie s-a aflat și construirea drumurilor. Astfel multe imagini prezintă soldați, în special legionari, care defrișează păduri, taie stânci sau construiesc poduri (imaginile XV, XIX, XXIII, LVI, LX, LXV, LXIX, XCII, CXVII, CXXVII, CXXIX).

De asemenea, informații despre existența unor urme ale acestor drumuri sunt date și de existența unor toponime folosite uneori până în prezent. Informații epigrafice referitoare la drumurile romane de pe teritoriul actual al Olteniei au fost publicate în diferite culegeri de inscripții dintre care amintim: CIL, ILD, IDR, etc.

În redactarea lucrării vor fi utilizate, de asemenea și surse istorice secundare constând în cărți și articole referitoare la acest subiect. Cronologic, vor fi urmărite toate lucrările publicate până în prezent pentru a se putea formula concluzii cu privire la stadiul în care se află cercetarea și ce urme ale fostelor drumuri romane mai puteau fi observate în teren înainte de apariția diferitelor construcții moderne.

Traseele drumurilor romane din Oltenia cercetate de Dumitru Tudor

Harta drumurilor antice romane, ale căror urme au fost descoperite până acum în teritoriu, a fost descrisă amplu de către Dumitru Tudor, în lucrarea Oltenia Romană, acesta menționând fiecare localitate unde au putut fi identificate și pricipalele complexe romane aflate pe rutele lor.

Traseul menționat de Tabula Peutingeriana între Drobeta și Romula rămâne încă nelămurit. S-a putut determina totuși lungimea acestuia, ca fiind de 111630 pași romani, adică . Dintre localitățile menționate pe acest traseu au fost identificate epigrafic, doar cele două menționate. Despre denumirea localității Amutria, situată de Tabulă pe acest traseu și care apare menționată și în opera lui Ptolemeu s-a afirmat că ar fi fost legată de numele râului Motru, deci toponimul corect ar fi Ad Mutrium. Situarea acesteia în teritoriu, ca și traseul ce o lega de Drobeta nu au fost determinate cu certitudine, în jurul acestor subiecte purtându-se mai multe dezbateri. Cel mai probabil era situată în localitatea Butoiești, unde Gr. Tocilescu și P. Polonic au descoperit mai multe urme romane, printre care și resturile unui drum roman. S-a încercat, de asemenea, situarea acestei localități și în comuna Botoșești, unde a fost descoperită o puternică așezare romană, însă aceast punct nu se află pe cursul râului Motru.

De și până unde a fost localizată localitatea antică Pelendava (despre care se consideră că s-ar putea situa și ) distanța de corespunde cu cea menționată de Tabula. Între Pelendava și Romula, pe drumul ce leagă aceste două localități, Tabula menționează, exact la mijlocul distanței, o localitate a cărei identificare în teren este, de asemenea nesigură, denumită Castra Nova.

Nu s-a descoperit niciun stâlp miliar pe acest sector de drum, iar urmele descoperite în teren sunt foarte rare. Castrele situate de-a lungul său sunt în număr redus, iar negustorii și armata îl foloseau rareori.

Dintre căile rutiere menționate de Tabula Peutingeriana, cea de pe Olt a putut fi identificată mai ușor de către D. Tudor. Conform acestui cercetător, pâna la Râmnicu Vâlcea ea poate fi ușor urmărită, însă de la acest punct, pâna în regiunea de dincolo de munți se confundă cu actualul drum sau a fost distrusă de Olt, de șoseaua națională și de calea ferată.

Între Romula și Dunăre, acesta forma două artere, una de-a lungul malului drept al Oltului, până la Islaz, iar alta care ajungea a fost construită în scop militar, făcând parte din limes Alutanus, iar cea de-a doua având un rol economic și fiind mai bine întreținută.

Partea de nord a drumului ce continuă de la Romula pe Olt, după ce străbate mai multe localități unde a fost identificat, ajunge între satele Enoșești și Sârbi, la castrul Acidava. În continuare, următoarele două castre descoperite pe acest sector sunt Rusidava, pe care Dumitru Tudor îl situează în cartierul Momotești și Pons Aluti aflat în localitatea Ioneștii Govorii.

De la biserica din Ionești, drumul roman se întretaie în mai multe puncte cu linia de cale ferată, ajungând , unde se afla castrul Buridava. Acolo a fost descoperit în anul 1944, cu ocazia unor săpături, la față de turnul de V al castrului roman, în punctul Boroneasa și în 1962, în apropiere de edificiul militar din punctul La Priza. Era lucrat din pietriș de Olt, mai înălțat la mijloc, pentru a se putea scurge apele de pe el. De și pâna aproape de Călimănești se confunda cu șoseaua națională și calea ferată. În punctul Troian acesta a lasat o dâra puternică de pietriș, pe care oamenii o numesc astăzi drumul lui Traian. De asemenea, a mai fost identificat în orașul Râmnicu Vâlcea în punctele: lunca de inundație a pârâului Râmnic, biserica Sf. Gheorghe, mahalaua Țigania și Valea Cetățuia.

De , drumul continuă spre castrul Castra Traiana (sat. Sâmbotin), așa cum au dovedit cercetările din 1944 și de acolo ajunge de gara Călimănești (fosta Jiblea). Din acest punct se bifurcă: o ramură continuă pe malul stâng al Oltului pâna , iar o a doua ocolește pe la răsărit masivul Cozia, prin satele: Sărătucel, Berislavești, Rădăcinești (castru), Poiana, Pripoarele (posibil un castru), Perișani, Titești (castru), Racovița și Copăceni (jud. Vâlcea). Această ramură este mai veche decât cea din defileul Oltului și a fost folosită de romani cu ocazia cuceririi Daciei. Peste drumul antic, astazi se regăsește drumul modern. Cealaltă ramură era mai importanta, însă a fost distrusă de calea ferată construită la începutul secolului XX. Era situată între Calimănești și Racovița. A mai fost identificată de Polonic și D. Tudor în locul numit Masa lui Traian de lângă gara Turnu. De aici continuă spre Copăceni, unde se afla castrul Praetorium, loc în care se leagă de drumul care ocolea masivul Cozia pe la răsărit. Utilizarea drumului prin acest defileu s-a făcut cu mare dificultate, fiind destinat unei circulații ușoare și restrânse. Era bine păzit și întreținut de acel numerus bulgariorum et veredariorum Daciae Inferioris, atestat în acest punct. De , pe Olt în sus, pâna în dreptul localității Turnu Roșu, drumul roman este construit pe malul stâng al Oltului. Apare tăiat în stânca în dreptul castrului Pons Vetus, în localitatea Câineni. De aici și pâna , unde se afla castrul Caput Stenarum, drumul a fost distrus de calea ferată, însă a fost identificat de P. Polonic, înainte de construcția acesteia în mai multe puncte.

Tabula Peutingeriana dă și distanțele între aceste castre, pe baza cărora Gr. Tocilescu le-a putut localiza. Astfel, Pons Aluti a fost identificat în localitatea Ionești (jud. Vâlcea), Buridava (jud. Vâlcea), Castra Traiana (jud. Vâlcea), Arutela (jud.Vâlcea), Praetorium (jud. Vâlcea), Pons Vetus (jud. Vâlcea), iar Caput Stenarum ța (jud. Sibiu).

În afara acestor drumuri mai importante mai există, în Oltenia, și alte drumuri mai puțin cercetate. Un drum pleca din castrul de spre cel de , trecând prin localitățile Bâlvăneștii de Jos, Crăguești și Corcova, unde a fost identificat. Acest drum reprezenta cea mai scurtă cale din Transilvania până la portul Drobetei. Un alt drum urmărea cursul Jiului până în Transilvania. Acesta începea de și se continua prin așezările romane de , Craiova, Răcari, Pinoasa și Bumbești, iar un altul lega, pe malul stâng al Dunării, localitatea Islaz de Drobeta, trecând prin Sucidava și așezările romane de , Grojdibod, Hotaru, Gura Padinei, Ianca, Dăbuleni, Bechet, Desa, Izvoarele, Ostrovul Mare, Hinova, Drobeta Turnu Serverin (Drobeta), Schela Cladovei, Gura Văii și Orșova (Dierna). Tocilescu a presupus și exitența unui drum ce ar fi putut lega între ele castrele de și Ioneștii Govorii. De asemenea, putea exista și un drum care să unească Pelendava cu Desa, trecând prin importantul centru de Și drumuri mai mici, care să unească satele de câmpie ar putea fi admise, ca și existența unora de-a lungul cursurilor de apă mai mici spre localități izolate alfate între dealuri sau munți. Urme ale unor capete de pod sau vaduri însemnate au mai fost descoperite , Desa, Bistreț, Bechet, Sucidava, Islaz și Slăveni, pe Olt.

Drumuri romane cercetate în cadrul actualului demers

Ne-am oprit pentru început asupra romanității din spațiul actual al județului Vâlcea, alegând ca punct de pornire biserica din comuna Ionești, sat Prodănești (fost Ioneștii Govorei), în apropierea căreia se presupune că se afla în Antichitate castrul roman Pons Aluti, ale cărui terme au fost săpate de Cristian Vlădescu. De la acest punct de reper, am urmat ceea ce bănuim a fi traseul antic, prin satele Marcea și Aricioaia, ajungând în comuna Șirineasa, sat Valea Mare, acolo unde Dumitru Tudor a identificat urmele unui drum antic. Ieșind din acel sat, am mers de-a lungul luncii gării Băbeni, unde un drum ce deparțea terenurile arabile, care mergea paralel cu calea ferată și de-a lungul căruia am descoperit un fragment de ceramică romană, ne-a determinat a-l atribui fostului traseu roman din Antichitate. Am mers apoi pe drumul principal modern, ocolind prin comuna Mihăești, sat Măgura, traversând pârâul Govora și oprindu-ne la Stolniceni, unde se afla în Antichitate castrul Buridava. De aici am mers pe drumul principal trecând prin comuna Râureni, loc în care s-au descoperit urme romane, traversând orașul Râmnicu Vâlcea, unde acest drum este cunoscut drept Calea lui Traian, comuna Bujoreni. Continuând cercetarea în această direcție, am traversat Oltul spre comuna Dăești, unde se afla castrul Castra Traiana, ale cărui urme dintr-un singur zid se mai vad astăzi. Cercetarea a continuat apoi paralel cu calea ferată modernă, pe malul stâng al Oltului, drum denumit de asemenea de locuitorii comunei Dăești, Calea lui Traian. Aceasta se sfârșește în dreptul gării Jiblea din Călimănești, de unde drumul roman se bifurca și unde ne-am oprit cu actuala cercetare.

Cuprinsul lucrării

Lucrarea va cuprinde două părți . Introducerea, unde vor fi prezentate importanța studierii subiectului, metodologia aplicată, detalii referitoare la terminologiile și definițiile utilizate, informații cu caracter general despre construirea drumurilor în Imperiul Roman și istoricul cercetării acestui subiect pe teritoriul avut în discuție va fi urmată de un capitol ce va conține informații generale despre geografia regiunii, necesare pentru înțelegerea felului în care cadrul natural a influențat construirea drumurilor în Antichitate și trasarea diferitelor itinerarii.

Lucrarea va fi apoi împărțită în două. Prima parte va prezenta drumurile romane din Oltenia din punct de vedere arheologic, urmărind toate aspectele ce țin de acest tip de demers. Primul capitol va prezenta amplu principalele izvoare istorice, iar următorul modurile de construcție, materialele folosite și dimensiunile drumurilor din spațiul Olteniei. În capitolul al treilea vor fi reconstituite principalele trasee ale drumurilor romane pe baza surselor, și a observațiilor făcute în teren. Acest capitol va fi împărțit în mai multe subcapitole, fiecare dintre acestea fiind dedicat unui anumit sector de drum.

În partea a doua vom prezenta rolurile militar, economic, politic, religios sau turistic ale acestor drumuri, în capitole distincte. Tot în această parte vor fi regăsite într-un capitol informații cu privire la situația acestor drumuri după retragerea aureliană și utilizarea acestora până în perioada Evului Mediu.

Lucrarea se va încheia cu un capitol în care vor fi prezentate concluziile obținute în urma cercetării. Va fi realizată astfel o imagine de ansamblu asupra subiectului studiat.

Considerații generale

Sistemul de castre și drumuri construit de romani pe teritoriul actualului județ Vâlcea este un limes natural, valul și șanțul fiind înlocuite de cursul râului Olt și lanțul muntos. Construcția sa a început încă din perioada împăratului Traian și a fost desărvârșită de împăratul Hadrian. Castrele de piatră regăsite aici ofereau protecție suplimentară față de cea oferită de limitele naturale. Importanța lor a crescut astfel după anul 245 d. Hr. când, în vremea împăratului Filip Arabul, datorită luptelor cu carpii, granița se mută din răsărit, pe linia Oltului.

Figura 1

Atât drumul cât și castrele aflate în acest sector de limes au fost construite numai de militari, fiind folosite inițial numai de aceștia. Astfel, așa cum se întâmplă și în restul imperiului, drumul roman de pe teritoriul județului Vâlcea a asigurat cucerirea, exploatarea și stăpânirea neamurilor autohtone, însă în același timp și paza lor.

Drumurile romane din acest sector de limes respectă în general principiul roman al trasării în linie dreapta, ce ajuta la scurtarea timpului de parcurgere, necesară mai ales în cazul operațiunilor cu rol militar și la economisirea cheltuielilor de construcție. Acest fapt însă, a dus la distrugerea lor în perioadele modernă și contemporană, peste ele fiind construite căi ferate și drumuri moderne.

În urma reformei lui Marius, sclavii, popoarele cucerite și militarii trebuiau să participe la construcția acestuia fapt atestat și de inscripțiile descoperite în castrele aflate de-a lungul său. După construire, romanii dispuneau și în aceste locuri de organe permanente, tehnice, administrative și militare care le întrețineau.

Lărgimea drumurilor varia între 5,5 și 6 m, fiind lucrate din pietriș dispus în straturi groase care atesta numeroase restaurări. În fața castrului Arutela drumul construit de romani a fost acoperit cu bârne de lemn. Pe drumul ce leagă acest castru de Praetorium, ca să poată construi un drum carosabil romani au fost nevoiți să sape în pereții verticali ai unor stânci adâncituri largi și înalte. La baza acestora se făceau guri largi și adânci în care erau fixate bârne groase de stejar dispuse orizontal, pardosite apoi cu traverse puternice de lemn tare. Astfel se putea lăți, deasupra apei, partea de drum săpat în stâncă, devenind astfel carosabil și adecvat în anumite zone, pentru încrucișarea vehiculelor. Carele ce transportau mărfuri prea grele, foloseau în continuare vechiul drum pe la răsărit de masivul Cozia.

Drumul de pe Olt de la N de Arutela a fost folosit doar până la retragerea armatei și administrației romane din Dacia sub împăratul Aurelian. În Evul Mediu este părăsit și aflat în ruină. Pentru circulație s-a folosit numai cel de la răsărit.

Cercetările efectuate de Dumitru Tudor au dus la convingerea că Hadrian a fost cel care a construit drumul roman de pe Valea Oltului, între Cozia și Copăceni, până la el fiind folosit numai drumul ce lega direct castrul de la Rădăcinești cu cele de la Racovița, trecând prin comunele Perișani și Titești.Acest sector cuprinde păduri seculare, locuri strâmte și prăpastii ce favorizează atacurile barbare. Pentru paza sa a fost creat un numerus burgariorum et veredariorum Daciae inferioris între 25 feb.-10 iunie 138 e.n.. Absența obișnuitului etnicon din titulatura acestui numerus sugerează faptul că a fost creat de împărat din autohtoni, probabil în timpul vizitei sale în Dacia din anul 124. Aceștia aveau misiuni de curieri călări, cărăuși și patrule de poliție. Supravegheau din turnuri (burgari) și asigurau circulația în defileu (veredarii). Ei sunt cei care au construit castrul de la Copăceni.

Drumul în acest sector era anevoios, urme ale acestuia fiind identificate săpate în stâncă, înainte de distrugerile rezultate ca urmare a construcțiilor moderne (Masa lui Traian, Cârlige, Gura Lotrului, etc). Populația care forma acel numerus însă, cunoștea foarte bine teritoriul, astfel încât drumul a putut fi construit și asigurat chiar în zonele de strâmtoare sau ascunse. Transportul greutăților mari se făcea însă pe vechiul drum, sectorul acesta fiind folosit doar în scop militar.

Castrele aflate pe drumul Oltului și cele de pe drumul ce ocolea masivul Cozia pe la răsărit se află într-o simetrie perfecta. Astfel, castrului de la Arutela îi corespunde cel de la Rădăcinești, iar celui de la Praetorium, cel de la Titești. Acestea erau legate printr-un sistem stradal conceput astfel încât să asigure deplasări rapide de efective.

Până în dreptul comunei Dăești, unde în Antichitate se afla Castra Traiana, pot fi identificate urme ale unor așezări civile romane, ce atestă o locuire intensă, iar castrele sunt aflate la distanță mai mare unul de celălalt. De-a lungul sectorului aflat în zona montană al acestui limes însă, urme ale unor așezări civile sunt modeste, iar castrele situate la distanțe mai mici, aspecte ce se datorează riscurilor mai mari de atacuri la care predispune zona cu păduri dese, strâmtori și peșteri ce puteau fi folosite drept loc de refugiu pentru barbari în cazul unui atac, dar și importanței militare, iar mai apoi economice a zonei. Mici așezări romane s-au putut dezvolta numai în apropierea castrelor situate pe cele două drumuri, viața locuitorilor fiind strâns legată de fortificațiile militare și de avantajele ce puteau apărea de pe urma traficului realizat pe drumuri. Cu toate acestea, prezența unor cete de latrones, este confirmată de toponimul Lotru păstrat până în perioada contemporană.

Din punct de vedere economic, este de menționat și existența unui drum care lega castrul de la Buridava de localitatea Ocnele Mari, de unde se extrăgea încă perioada pre-romană sarea. Acesta a avut o importanță deosebită, fiind folosit încă din Antichitate, de către romani. În 1870, conform relatărilor lui Odobescu, acest drum se mai numea încă ,,drumul săriiˮ și era în continuare folosit în același scop, sarea fiind transportată, la fel ca în Epoca Veche cu convoaie de care. A fost distrus complet de calea ferată, trenul modern înlocuind total acest transport. De la Buridava, sarea era transportată fie pe principalul drum construit de romani, fie folosindu-se cursul navigabil al Oltului. Această practică este consemnată și în secolele VII-IX, în jurul salinei de la Ocnele Mari fiind grupate și în aceste veacuri o așezare omenească importantă și un cimitir.

În afara drumului roman de pe Olt, pe teritoriul județului Vâlcea, au mai fost descoperite monede romane în tezaure sau izolate, în comunele Folești și Stoenești și cărămizi ștampilate, o monedă datând din perioada împăratului Traian și urme ceramice în comuna Govora arătând pătrunderea romanilor și în văile îndepărtate.

Importanța edificiilor romane construite de-a lungul sectorului de limes aflat pe teritoriul județului Vâlcea este legată și de faptul că o parte dintre aceste așezări au fost construite peste unele dacice care existau deja, însă autohtonii nu dispar, ci prezența lor este atestată în continuare de ceramica descoperită așa cum se întâmplă în cazul edificiilor romane de pe teritoriul orașelor Râmnicu Vâlcea și Căzănești și cel pe care se află astăzi localitatea Govora. Intensa viață dacă existentă pe Valea Oltului și după stăpânirea romană este confirmată de impunerea unor toponime. Insă romanii construiesc și ei pe această linie comercială importante centre vamale și militare cum ar fi: Pons Aluti, Castra Traiani, Praetorium, etc. Aceste fapte constituie o dovadă clară pentru conviețuirea pașnică a autohtonilor laolaltă cu noii stăpânitori. În cazul cetății Buridava, această conviețuire este atestată și după reatragerea aureliană, însă, la fel cum se întâmplă și în alte situații, rolul militar al castrului începe să decadă, populația transformându-l în așezare civilă cu rol de apărare în fața invaziilor barbare. Conviețuirea romanilor alături de populația autohtonă în aceste castre sau așezări civile, uneori chiar după retragerea aureliană, este o dovadă importantă a procesului romanizării care a dus la etnogeneza poporului român.

Orașul Drăgășani

Este situat în partea central-sudică a României, în zona de S-E a județului Vâlcea, pe malul drept al râului Olt, la linia de contact dintre Podișul Getic și Câmpia Română. Se află la o distanță de 53 de km spre S de Râmnicu Vâlcea, pe traseul ,,Drumului Săriiˮ folosit încă din Antichitate.

Figura 2

Conform documentului Tabula Peutingeriana, castrul roman Rusidava se afla la o distanță de 24000 pași romani (36,640 km) de Acidava (sat Enoșești, comuna Piatra Olt, jud. Olt) și 14000 pași (20970 km) de Pons Aluti (comuna Ionești, jud. Vâlcea). Bazându-se pe acest document, Gr. Tocilescu a localizat Rusidava, inițial la Slăvitești, în jud. Vâlcea, la confluența pârâului Luncavăț cu râul Olt. Ulterior însă, a adoptat ipoteza conform căreia acest castru s-ar afla în cartierul Momotești din orașul Drăgășani. Cercetătorii D. Tudor și Cr. M. Vlădescu, au acceptat cu unele rezerve această localizare.

Profesorul Ion Ciucă, fiind convins de faptul că Rusidava a fost în Antichitate un centru important a reluat căutarea acestuia pe malul drept al Oltului între Acidava și Drăgășani. În localitatea Strejeștii de Jos, din județul Olt, în punctul ,,La șanțuriˮ, a descoperit urme romane importante. Analizând forma și dimensiunile terenului a ajuns la concluzia că aici se află un castru de cărămidă. Pe baza acestei concluzii și a materialului descoperit de locuitorii comunei în acest punct, I. Ciucă situează aici castrul Rusidava.

În cartierul Momotești, la 250 m E de șoseaua națională și la un kilometru spre V de Olt săpăturile nesistematice ale unor intelectuali din zonă au dus la descoperirea unor urme romane constând în: puternice temelii de zidărie, cărămizi romane având dimensiunile 40 X 27 X 8 cm, două vase romane cu înălțimea de 40 cm, un fragment de cărămidă ștampilată (IDR, II, 554), o figurină de bronz având forma unui călăreț, fragmente de terra sigillata, tuburi de canalizare lungi de 50-80 cm, o acvilă de bronz și multe monede romane. De asemenea a fost identificat și traseul unui canal de scurgere spre Olt.

La 20 de m de locul în care este de presupus faptul că în Antichitate se afla castrul roman, Dumitru Tudor a putut observa și urmele drumului sub forma unei dâre de pietriș. La N de castru se întindea și așezarea civilă.

Urmele romane de pe teritoriul acestei localități sunt astăzi dispărute complet, datorită arăturilor repetate și a culturilor de viță de vie. Toponimul este dacic și desemna probabil centrul politic al tribului Rusi, însă urme dacice nu au fost descoperite aici.

Drumul roman, trece pe marginea estică a platoului pe care este așezat acest oraș, însă nu mai poate fi astăzi identificat în teren. Traseul acestuia continuă spre N prin comunele Orlești și Scundu (unde au fost descoperite urme romane), ajungând în comuna Ionești, unde se afla în Antichitate castrul Pons Aluti.

Comuna Orlești

Se află situată în partea de S-E a județului, între orașele Drăgășani și Râmnicu Vâlcea, pe drumul principal care le leagă, la o distanță de 15 km de primul și 39 km de cel de-al doilea. Profesorul Ion Ciucă a susținut ipoteza conform căreia pe teritoriul acestei comune se afla în Antichitate castrul Pons Aluti și podul peste Olt, însă în urma prezentei cercetări nu am putut identifica nicio urmă romană. Traseul drumului roman pe Valea Oltului spre N, traversa însă și această comună, dar a fost distrus de șoseaua națională și drumul comunal actual.

Comuna Scundu

Se află situată în partea central-vestică a județului Vâlcea, la aproximativ 40 de km fața de orașul Rm. Vâlcea și 20 km. de orașul Dragașani. La N se învecinează cu comuna Șirineasa, la S, cu comuna Orlești, la E si S cu comuna Ionești, iar la V cu comunele Glăvile și Pesceana.

Au fost descoperite aici, atât câteva monede romane anterioare anului 101, cât și unele aparținând perioadei de sfârșit a stăpânirii romane și chiar mai târzii, din vremea împăraților Constantin cel Mare, Costantinus al II-lea, Iovanus, Valens și până în sec. al IV-lea. Faptul că aceste monede au fost aflate în apropierea drumului roman de pe limes Alutanus poate fi o dovadă a faptului că aceste drumuri au fost utilizate în scop comercial după formarea provinciei Dacia.

Comuna Ionești

Este situată pe malul drept al Oltului, pe drumul ce leagă orașul Râmnicu Vâlcea de Drăgășani. Drumul roman prin această comună se găsește și astăzi pe locul în care a fost construit în Antichitate de romani, însă nu sub forma inițială, fiind supus numeroaselor modernizări. Uneori, în urma unor săpături întâmplătoare sau cercetări arheologice au mai putut fi observate urme ale construcției romane, dar astăzi acestea s-au pierdut. Anumite aspecte identificate de noi în teren ne îndreptățesc, însă să credem că peste drumul roman se suprapune drumul comunal actual care urcă dealul și coboară apoi începând din dreptul bisericii. Lățimea acestuia corespunde celei pe care Dumitru Tudor susține că o avea drumul construit aici în Antichitate.

Figura 3

La fel și amplasarea sa pe culmea unui deal: ,,De la biserica din Ioneștii Govorii (castrul Pons Aluti), drumul roman coboară pe sub coastă și merge întretăindu-se mereu cu calea ferată…ˮ, ,,O așezare civilă romană lipsește, iar drumul vechi urcă mult pe coastă, în spatele fortificației.ˮ.

Figura 4

De asemenea de-a lungul său se află biserica din satul Prodănești și curtea învățătorului Marin Grigorescu în care au fost descoperite și săpate urme de zidărie romană. La marginea sa, deși urme ale unui drum roman nu mai pot fi identificate, lucrările agricole ale țăranilor scot la iveală uneori fragmente ceramice, aparținând perioadei romane.

Era folosit pentru transportul sării care se exploata încă din perioada dacica din zona în care se află astăzi orașul Ocnele Mari. Așa cum afirma profesorul Nicolaescu Plopșor, datorită faptului că aici exista un drum roman, în apropiere trebuie să se fi aflat și un castru, destinat pazei acestui sector. Săpăturile arheologice ce au avut drept scop aflarea acestui edificiu militar, au scos la iveală mai multe monede aparținând împăraților romani.

Este posibil să fi fost amplasat pe teritoriul actualului sat Prodănești (fost Ioneștii Govorii), în apropiere de casa lui Iova Ilie, care a aparținut, în perioada în care apare interesul arheologilor pentru urmele de zidărie descoperite acolo, învățătorului Marin Grigorescu. Aici, cercetările arheologice au început încă din anul 1894, prin activitatea istoricului Grigore Tocilescu care, împreună cu Pamfil Polonic, a întreprins o serie de sondaje. Tocilescu a identificat o cetate romană pe locul în care colaboratorul său descoperise cărămizi de marimea 1,00 X 1,00 X 0,10m, unele dintre acestea având inscripția COH. III G… . Aceasta aparținea cohortei III Gallorum. Ulterior acestă cohortă va fi mutată în sud-estul Transilvaniei.

Cercetările au fost continuate în anul 1940 de către Dumitru Tudor. În luna mai a anului 1963, acesta și Gheorghe Petre-Govora, au aflat că învățătorul Marin Grigorescu, în urma unei săpături în curtea casei în care locuia a descoperit urme de zidărie romană lucrată din piatră cu mortar din var. În locul în care săpase Marin Grigorescu, Tudor susține că a fost distrus turnul de la colțul de N-V al castrului. Din relatările proprietarului a aflat faptul că a darâmat ziduri groase de 0,65 m și a mai putut identifica urmele unui altar și ale unei inscripții vopsită cu culoare roșie pe care însă, datorită stării foarte proste de conservare, nu a mai putut să o descifreze. Tot în turnul distrus de proprietarul terenului a descoperit urme de arsură sub care se afla un tezaur cu ultima monedă de la Filip Arabul fapt ce trimite spre concluzia că edificiul a suferit distrugeri în timpul atacului carpilor din anii 245-247, fiind apoi restaurat.

Observațiile făcute de Dumitru Tudor au fost însă infirmate de cercetările arheologice efectuate de către Muzeul Militar Central. Pe locul unde acesta identificase turnul de N-V al castrului roman se aflau, potrivit lui Cr. M. Vlădescu, de fapt, termele.

Deși în principala sa monografie a acestor locuri, Tudor afirmă că lipsește o așezare civilă în apropierea castrului de la Pons Aluti, la un an de la editarea acesteia, o altă lucrare a renumitului cercetător amintește faptul că prezența unei locuiri a populației civile poate fi sugerată de numeroasele cioburi dacice și romane aflate laolaltă.

În curte, mai puteau fi observate resturi de ceramică dacică preromană, fapt ce sugerează posibilitatea ca fortificația romană să fi fost construită peste una dacică preexistentă. De asemenea, tot în curte D. Tudor a mai observat ceramică romană, țigle, cărămizi, etc. Datorită săpăturilor agricole ale proprietarului actual astfel de urme pot fi regăsite până în zilele de azi. Cantitatea mare de ceramică romană de pe acest teren face dovada unei intense utilizări a edificiului în Antichitate. De asemenea, conform relatărilor lui Iova Ilie, multe zone din curte nu pot fi săpate deoarece conțin urme puternice de zidărie.

Toponimul Pons Aluti trimite spre faptul că aici a existat în Antichitate un pod ce traversa râul Olt, fiind necesar legăturilor economice. Dumitru Tudor nu exclude posibilitatea să fie un toponim dacic, tradus apoi în latină, ipoteză întărită și de resturi ceramice datând dinainte de stăpânirea romană. Oltul, din perioada romană și până în zilele noastre, și-a mutat cursul spre răsărit cu aproximativ 5 km. Terenul pe care se află satul Prodănești și implicit locuința fostului proprietar Marin Grigorescu (actual Iova Ilie) este deplasabil însă către râu până în zilele de azi. Nu excludem posibilitatea ca această tendință a solului să fie unul dintre principalele motive pentru care, urmele drumului trasat de romani nu mai pot fi astăzi identificate în teren și o cauză principală a distrugerii construcțiilor antice romane.

Urmărind în continuare traseul drumului roman spre direcția N, Dumitru Tudor notează: ,,De la biserica din Ioneștii Govorii, drumul roman coboară pe sub coastă și merge întretăindu-se mereu cu calea ferată, prin punctele Valea Mare, satul Valea Mare (fost Râioasa), lunca Gării Băbeni, satul Măgura, com. Mihăești (sub deal), taie pârâul Govora (unde se cunoaște în mal), cătunul Stupărei și intră în satul Stolniceni (castrul Buridava), unde există o puternică așezare romană (orașul Râmnicu Vâlcea).ˮ În timpul perieghezei efectuate de noi, am urmărit traseul unui drum comunal actual a cărei construcție modernă am fost îndreptățiți să considerăm că se suprapune peste traseul celei antice. Acesta trece prin satele Marcia, Aricioaia și Valea Mare (comuna Șirineasa), având un traseu șerpuit și intersectând uneori calea ferată. De-a lungul acestor sate, în săpăturile realizate de săteni, acolo unde condițiile permit efectuarea unei periegheze nu au mai fost identificate urme ale unui drum roman, însă au putut fi descoperite fragmente ceramice aparținând perioadei romane.

Figura 5

În lunca Gării Băbeni, a fost identificat un singur drum ce despărțea terenurile cultivate, fiind folosit de proprietari, la marginea căruia a fost descoperit în urma cercetării actuale un fragment ceramic roman. Conform informațiilor oferite de Dumitru Tudor, drumul roman apare uneori în săpăturile agricole ca o dâră de pietriș alb, alteori distrugerea acestuia fiind imposibilă. De asemenea, conform aceluiași autor, drumul construit de romani pe Olt apare în acte vechi românești ca hotar între moșii. Inexistența de-a lungul întregii lunci a unor urme ale unui drum roman și aflarea unui fragment ceramic aparținând acelei perioade de-a lungul celui folosit de localnici în prezent, fac posibilă existența primului pe locul în care se află cel actual.

În satul Măgura, comuna Mihăești și la malul pârâului Govora, nu au mai fost identificate urme romane de cercetarea prezentă, însă drumul comunal din satul Măgura, merge întretăind calea ferată spre șoseaua națională. Urmând traseul acesteia, în linie dreaptă se ajunge în satul Stolniceni, unde în Antichitate se afla castrul Buridava.

Astfel, Dumitru Tudor a fixat castrul de la Pons Aluti pe teritoriul actualei comune Ionești, iar cel de Buridava, în cartierul Stolniceni, aparținând orașului Râmnicu Vâlcea. Între aceste două centre, urme ale drumului roman nu mai pot fi identificate, însă de-a lungul celui care străbate satele din comuna Ionești și aceluia care desparte terenurile agricole din lunca Gării Băbeni apar uneori fragmente ceramice aparținând acelei perioade. Ipoteza că drumul roman în acest sector a fost distrus datorită modernizărilor repetate la care a fost supus nu poate fi exclusă.

Orașul Râmnicu Vâlcea

Se află în partea central-sudică a României, la confluența dintre râurile Olt și Olănești, fiind străjuit la N de masivele Cozia și Parâng. Important centru economic, social, cultural și politic al țării, zona a fost încă de la începuturile etnogenezei românești un puternic centru de existență și continuitate.

În cartierul Stolniceni, în care ajunge traseul parcurs de romani mergând spre N din comuna Ionești se afla în Antichitate castrul Buridava menționat și de Tabula Peutingeriana. Importanța acestei zone pentru epoca romană în Oltenia este una deosebită deoarece a preluat rolul avut în exploatarea sării de la Ocnele Mari, după distrugerea cetății dacice cu nume similar (Buridava) de la Ocnița. Probabil sarea era transportată aici pe drumul construit de romani și încărcată pe plutele care coborau apoi spre sudul provinciei și teritorii romane de la S de Dunăre. Astfel, așezarea de aici s-a dezvoltat, ajungând din punct de vedere economic social și politic aproape la nivelul unui oraș, unii cercetători identificând-o chiar cu Malva, centrul administrativ al provinciei.

Drumul construit de romani însă, se află la o adâncime de 50 cm unde Dumitru Tudor l-a observat sub forma unui strat de pietriș și bolovani de Olt bătut bine. Amplasarea sa este la o distanță de 20 m spre V de locul în care renumitul cercetător considera că a fost construit castrul.

Conform lui Tudor datorită formei pătrate, mărimii și sistemului de apărare din care face parte (limes Alutanus), edificiul militar poate fi datat în vremea împăratului Hadrian.

Tot în opinia lui Dumitru Tudor a fost construit din zid de piatră și cărămidă, de formă pătrată, cu latura având o lungime de 50-60 m. Este ridicat pe un platou, în sudul acestuia situându-se mlaștini (la Barăci), iar în E matca Oltului (150-200m distanță). Mai bine păstrat este colțul de S-E al castrului de unde au fost scoase și blocuri de piatră cioplită regulat. De asemenea au fost descoperite și urmele unui hypocaust.

Figura 6

Inventarul complet al trupelor ce au staționat la Buridava este:

1)Co(ho)rs m(illiaria) B(rittonum) ar putea fi, după opinia unor istorici aceeași unitate cu cohors I Aurelia Brittonum milliaria, care este semnalată și în alte părți din regiunea Olteniei. Avea 1000 de oameni și a staționat în castru pe care l-a construit în secolele II-III d. Chr.. A venit la Buridava în anii ulteriori cuceririi Daciei de către Traian.

2)Cohors I Hispanorum veterana. Este menționată la Buridava cu o vexillatio de către papirusul Hunt, însă nu a lăsat urme epigrafice. Este posibil să fi trimis în această zonă doar un număr mic de soldați. Cu toate acestea la Arutela a fost descoperită o lamă de argint cu inscripția Valerius Valerianus eq(ues) lib(rarius) c(o)(hor(tis) I Hisp(anorum) ex voto pos(uit), ce poate fi o dovadă că, respectiva cohortă a fost prezentă și la Buridava, în epoca despre care vorbește papirusul. Acesta s-ar fi referit la faptul că zona din jurul castrului s-ar fi aflat sub protecția acestei cohorte, fără ca această să-și aibă, însă centrul aici.

3)Coh(ors) II Fl(avia) Be(ssorum). A lăsat cele mai numeroase ștampile pe țigle. În anul 105, aceasta aparținea grupului de armate provenit din Moesia Inferioară care a luat parte la cucerirea Daciei, pentru ca în anii 129 și 140 să se regăsească sub ordinele procuratorului din Dacia Inferioară. Alături de prezența și a altor trupe, faptul că ea a staționat pe teritoriul Daciei în anul 105, este o dovadă că partea de E a Olteniei era inclusă în sistemul administrativ și militar al Moesiei Inferioare. Doar odată cu crearea provinciei Dacia Inferior între anii 118-119, armatele provinciei de la S de Dunăre au fost atribuite ei. Această cohortă a fost prezentă la Stolniceni încă din momentul încheierii păcii cu dacii, din toamna anului 102. Va rămane în acest teritoriu până în anul 105. A participat la ultimul conflict cu regele Decebal, urmând ca apoi, după anul 106, să se stabilească în Transilvania, la Cincșor, unde construiește un castru și deține un rol de pază. Nu se știe cât timp a rămas în acea zonă, însă, spre sfârșitul secolului al II-lea este atestată în Orient. Astfel, șederea sa la Buridava s-a petrecut numai în vremea luptelor cu Decebal, când făcea parte din grupul de armate, al cărei rază de acțiune se afla pe Olt în sus.

4)P(edites) s(ingulares). Prezența lor este dovedită de trei ștampile care se păstrează intacte, descoperite pe țiglele găsite în ruinele edificiului de La Priză. Prezența lor în această zonă o implică și pe cea a legatului provinciei Moesia Inferior, a cărui gardă personală o constituiau. Staționarea îndelungată a acestui mare comandant a fost posibilă numai între anii 103-105, când a pregătit atacul pe valea Oltului. Acest fapt, întărește afirmațiile conform cărora, după pacea din anul 102 d. Chr., romanii stăpâneau în mod ferm întreaga Oltenie, cu pasul Oltului, până la Turnu Roșu ca de altfel și teritoriul actual al Munteniei. În anii 102-105 sunt cunoscuți trei guvernatori ai Moesiei Inferioare: Q Fabius Postumus, A Caecilius Faustus și L. Fabius Iustus. Cu toții s-au ocupat de castrul de la Buridava și de paza din această zonă. Sub comanda guvernatorului de aici un grup de armate a înaintat în Transilvania (105) atacând cetățile dacice din munții Orăștiei, dinspre partea de răsărit.

5) C(ohors) IX B(atavorum). Este cunoscută în Dacia datorită unei ștampile descoperite la Bârsești, localitate aflată la 3 km de Buridava. Această ștampilă, apare în stare fragmentară și pe o țiglă descoperită la Stolniceni. Prezența ei pe Olt se datorează războaielor daco-romane. Fragmentul de țiglă de la Buridava avea dimensiunile 0,13 X 0,13 X 0,03. Numele complet al trupei era cohors IX Batavorum milliaria equitata și a staționat în secolele II-III numai în provincia Reatia, la Weissenburg și Passau (Austria). La Buridava a venit doar pentru luptele lui Traian cu Decebal. Detașamentul de aici se găsea sub comanda guvernatorului Moesiei Inferioare, alături de ale cărui trupe opera pe Olt. A participat, în mod sigur, la ultimul război cu dacii, după care s-a reîntors în Reatia, deoarece nu mai apare printre trupele din Dacia. N. Gostar consideră această lectură ca fiind eronată, apreciind litera X drept semn abreviat pentru milliaria, deci c(ohors) I (milliaria) B(rittnom), unitate care este atestată la Stolniceni.

6)Legio I Italica, legio V Macedonica și legio XI Claudia. Cele trei legiuni ale Moesiei Inferioare au apărut și la Buridava. Într-o groapă cu cioburi și resturi de sticle, aflată în fața unui cuptor destinat arderii vaselor romane, a fost descoperit un fragment de țiglă, având o ștampilă patrulateră (15,5 X 5,5 cm) imprimată în relief pe trei rânduri. Pe ștampilă pot fi văzute resturi din primele două rânduri (literele au o înălțime de 8 mm), ce duc spre următoarea reconstituire: [L] eg [io] I Italica e [t

legio V] Mac(edonica) [et

legio XI Claud(ia)]

Fragmentul aparținuse unei țigle ce a căzut de pe acoperișul respectivei clădiri militare. Este, de asemenea, cunoscut faptul că toate aceste legiuni au participat la operațiunile lui Traian împotriva dacilor.

7) Un alt fragment de țiglă a fost descoperit în 1964 și poartă două ștampile fragmentare, având literele imprimate în relief. Prima ștampilă avea litere înalte de 2 cm, dispuse pe trei rânduri, întregirea sa făcându-se în felul următor:

[Leg(io) I Ital(ica) et

Leg(io)] X [I Claud (ia)

et] leg(io) V M[ac(edonica)]

Pe a doua ștampilă, care este aplicată invers față de prima se află o inscripție cu litere înalte de 8 cm:

[Iul?] ius Aper

Astfel și aici apar cele trei legiuni ale Moesiei Inferioare, înscrise într-o altă ordine numerică. Este de menționat faptul că, pentru prima dată, în Dacia se găsesc ștampile colective a trei legiuni și însoțite de un antroponim. Acest personaj ar putea fi un conducător tactic de detașament (probabil centurion) sau șeful unui detașement de lucru, în ambele cazuri aflându-se peste soldații celor trei legiuni.

8) În aceeași groapă, aflată în fața cuptorului de ars vase, a fost găsit și un fragment de cărămidă (0,13 X 0,11 X 0,035 m), pe care au fost aplicate două ștampile, în sens invers. Din prima sunt păstrate numai primele două litere, care au o înălțime de 2 cm:

Le[gio…

A doua este și ea fragmentară, având litere înalte de 8 mm:

Cor]nelius Seve(rus) sau Seve(rianus).

Nu s-a păstrat numele complet al legiunii, însă facea parte, cu siguranță, tot din grupul celor trei venite din Moesia Inferioară, fapt demonstrat de asemănarea acestei ștampile cu cele două precedente. Al doilea antroponim era probabil atribuit unui personaj ce deținea aceeași funcție ca și Iulius Aper. Ultimele trei ștampile constituie argumente puternice pentru importanța rolului pe care l-a avut centru militar roman de la Buridava în perioada războaielor cu dacii pentru formațiunile provenite din Moesia Inferioară. Astfel, în afară de trupele auxiliare ale acestei provincii, apar acum, pentru prima dată, și unități desprinse din legiuni. Pe teritoriul Daciei de la sud-ul Carpaților, ștampile ale legiunilor și trupelor auxiliare au mai apărut în castrul de la Drajna de Sus, însă acolo nu se întâlnesc ștampile colective, ci nume separate inscripționate pe cărămizi și țigle.

În cursul campaniei de săpături din anul 1980, Gh. Bichir a reușit să sape în curtea Mariei Albăstroiu, fostul conac Boroneasa, unde D. Tudor considerase că se află castrul roman, oferind și un plan cu dimensiuni exacte. La mijlocul presupusului castru au fost trasate două secțiuni cu dimensiunile 40 X 1,50 m situate la o distanță de 1 m una față de cealaltă. Nu a fost identificat niciun zid, ci numai un strat subțire de material arheologic roman distrus de un mormânt medieval, datat în secolul al XVI-lea. Problema identificării castrului a rămas, așadar, deschisă, Gh. Bichir susținând faptul că, acolo unde crezuse D. Tudor că se aflau în Antichitate zidurile castrului, existau doar niște bolovani puși de actualul proprietar al terenului pentru a-i proteja gardul.

Între anii 1971-1982, săpăturile arheologice de la Stolniceni au fost coordonate de către Gh. Bichir care, deși nu a reușit să descopere locul în care se afla castrul descris de Dumitru Tudor a identificat în cursul acestor săpături două instalații termale denumite „termele mari” și „termele mici”. În sectorul pe care se situează termele mari a descoperit șase niveluri de locuire. Cinci dintre ele sunt din perioadă romană, iar cel de-al șaselea a fost datat ulterior retragerii aureliene și aparținea unei populații formate din daco-romanii care au ramas în aceste teritorii și carpilor pătrunși aici după ce armata a fost retrasă. Împreună aceste populații au reușit să respingă atacurile migratorilor, în special ale goților care nu au reușit să pătrundă la S de Carpați.

În funcție de materialul arheologic, în special cel epigrafic și numismatic descoperit aici s-au formulat următoarele concluzii: romanii s-au așezat la Stolniceni încă din anul 102 d. Chr. și au realizat primele construcții în vremea împăratului Traian. Acestea au avut un caracter militar și au fost construite de către trupele atestate în această zonă.

În cazul termelor mari au fost descoperite încăperi ce prezentau hypocaust, guri de cuptoare pentru încălzit (praefurnia), căzi (alveus), bazine (piscina), canale de aducere și evacuare a apei etc. Au fost descoperite, de asemenea, urme ale diferitelor materiale de construcție: cărămizi de diferite forme și mărimi, olane, tuburi de apeduct și pentru încălzit, elemente de mozaic în formă de „pișcot”, cruciforme sau sexagonale, cuie, scoabe de diferite mărimi, etc.

Elementele de structură sunt realizate într-o tehnică impecabilă, iar fragmentele de tencuială au fost vopsite în alb, galben și roșu pompeian (culoare foarte bine conservată). Zidurile au fost construite din piatră locală denumită tuf dacitic, care a fost adusă din zona apropiată, Ocnele Mari, iar temelia este realizată din pietre de râu, în majoritatea cazurilor. La unele dintre zidurile construite în secole mai târzii (nivelurile III-V) se folosește și cărămida, care era utilizată doar pentru pavaje, praefurnia, bazine și canale de eliminare a apelor în nivelurile I-II.

Spre deosebire de zidurile realizate în perioada Traian-Septimius Severus, care au fost construite cu mare grijă, cele realizate în perioada Caracalla-Aurelian au fost construite neîngrijit și în mare grabă. Zidurile construite în perioada lui Filip Arabul au fost realizate numai din dărâmături peste ruinele celor anterioare. De asemenea, odată cu acest împărat, destinația termelor mari se schimbă. Încăperile mari sunt împărțite fiecare în câte două sau trei mai mici și două treimi din întreaga suprafață a termelor este înconjurată de un zid de incintă. Este posibil ca acestea să fi căpătat un rol defensiv. În legătură cu această idee s-ar putea pune și faptul că majoritatea armelor descoperite la Stolniceni datează din această perioadă.

Cele cinci faze de distrugeri reflectă faptul că, în secolele II-III d. Chr., la granița Imperiului Roman au loc grave framântări, însă de fiecare dată, populația de aici reușește să-și revină.

În anul 1981 au fost identificate și „termele mici”, care în mare parte sunt contemporane cu cele mari. Au fost construite în aceeași tehnică și din aceleați materiale: piatră de carieră (tuf dacitic), pietre de râu, cărămizi, etc. Au fost descoperite două încăperi cu hypocaust. În această zonă, denumită la Potecă au fost precizate patru niveluri de locuire. În funcție de materialul arheologic descoperit aici, ce include și monede s-a putut constata faptul că locuirea a început în perioada lui Antoninus Pius și a durat până la retragerea aureliană. Lipsesc urme databile în perioada Traian-Hadrian sau după 275, fapt ce demonstrează că, după această dată, stăpânirea romană se retrăgea spre centrul zonei.

Tot la Stolniceni, din relatările localnicilor reiese faptul că, uneori, în timpul săpăturilor agricole, scot din pamânt cărămizi cu formă pătrată, aflate pe o suprafață mică. În anul 2012, Muzeul Județean Vâlcea, în timpul unor săpături arheologice de salvare a descoperit un mormânt roman într-una dintre acele curți. Astfel, existența unor terme, a unui castru și a unor morminte, trimite spre concluzia că în apropiere se afla și drumul roman, însă așa cum observă și Tudor traseul acestuia spre N, până în orașul Călimănești a fost distrus de șoseaua modernă și calea ferată.

La N de termele romane, în localitățile Stolniceni și Râureni, de-a lungul actualului drum național au fost descoperite importante urme de locuire romane și dacice. A fost identificată în apropierea locului în care Dumitru Tudor situa castrul roman și o importantă așezare civilă romană. Avea o lungime de 1 km și o lărgime de circa 400 m. Este situată lângă șoseaua națională, în apropiere de râpa Oltului. Urmele temeliilor caselor romane au putut fi observate de D. Tudor la suprafața solului, alături de cărămizi și multă ceramică databilă în secolele II-IV.

În urma cercetărilor efectuate între anii 1962-1965 la Stolniceni-Râureni, de către acesta în colaborare cu Muzeul din Rm. Vâlcea, au apărut importante știri cu privire la comunitatea dacă și romană din zonă. Aici s-a aflat în Antichitate un important centru ecnomic și militar pe așa-zisul Câmp al Râurenilor, locul de întâlnire al mai multor drumuri. În această zonă apar așezări încă din epoca pietrei șlefuite. În a doua epocă a fierului existau o serie de sate dacice la poalele dealurilor, către Ocnele Mari, pe valea ce duce la Govora și pe lângă Olt. Acestea și-au continuat înflorirea sub romani.

De asemenea, zona era inclusă în sistemul defensiv de fortificații al dacilor datorită pericolului pătrunderii celților din N sau al romanilor din S, pericol ce sporește, mai ales după transformarea Macedoniei în provincie romană. Cu siguranță aici a existat o oaste permanentă care s-a aflat în slujba regelui Thyamarcos, atestat în acest punct.

După ce Dacia a fost cucerită de romani, la N de Dunăre începe un amplu proces de romanizare al cărui autor a fost la început, însuși împăratul Traian. Cu timpul aici s-a format o masă romanică puternic legată din punct de vedere economic de bogățiile provinciei. Peste vechile orașe și sate dacice au fost construite unele noi, romane, iar localnicii s-au amestecat cu noii cuceritori, romanizându-se. Este și cazul Buridavei, unde romanii s-au așezat peste localnicii daci. Venirea lor a avut drept consecință o și mai mare dezvoltare a acestei localități. Începând din secolul al III-lea d. Chr., Buridava a ajuns cel mai înfloritor târg din bazinul mijlociu al Oltului, fiind aproape de a se transforma în oraș roman. Nu este exclusă posibilitatea ca târgul celebru ce se desfășura la Râureni pe parcursul Evului Mediu să-și aibă orginea în perioada romană.

După părerea lingvistului I. I. Russu, toponimul este caracteristic geto-dacilor, derivând din rădăcina bher – a tăia, a sparge – prăpastie, celălalt element ce compune toponimul traducându-se prin așezare, sat, târg. Acest fapt este foarte important deoarece este o dovadă a faptului că populația dacică a persistat în timpul stăpânirii romane, putând chiar transmite mai departe unele toponime.

Prima mențiune despre populațiile din acest ținut se regăsește în lucrarea geografului antic Ptolemeu care îi localizează pe buridavensi al căror centru economic și administrativ se afla la Buridava. Denumirea localității se regăsește și în papirusul Hunt, care precizează faptul că acolo își avea o garnizoană cohors I Hispanorum veterata. În perioada războaielor lui Traian în Dacia, odată cu staționarea în acest cartier a guvernatorului Moesiei Inferioare, a început dezvoltarea sa ca așezare romană. Aceasta s-a extins peste cea dacică, de-a lungul drumului roman, spre Râureni, pe o lungime de aproape 1 km.

Mulțimea fragmentelor ceramice, resturile de zidării, de pavaje de case (lucrate în bucăți de teracotă în formă de pișcot), cărămizilor, țiglelor, monedelor, etc. arată faptul că aici s-a dezvoltat un mare târg roman în secolele II-III d. Chr, a cărui populație era formată din daci amestecați cu romanii. Prezența dacilor în perioada stăpânirii romane este demonstrată și de descoperirea unei gropi în care șase vase romane întregi alternau cu șapte oale dacice. Pe lângă acestea, au mai fost descoperite, în același loc și alte fragmente ceramice romane și dacice disparate, resturi de cărămizi, bucăți de râu, deșeuri culinare, o dălțiță de fier cu lungimea de 11 cm, un piron de fier lung de 8 cm și diferite alte gunoaie.

Din inventarul vaselor ceramice se poate constata faptul că printre cele dacice predomină vasele-borcan, tipice pentru olăritul acestui popor. Cu excepția unei singure piese, erau modelate cu mână, având pereții aproape drepți. Pasta este de culoare închisă, cu grăuțe de nisip, iar arderea este incompletă. Însă repertoriul roman apare mai variat ca forme, culoare și tehnică de lucru. Toate vasele sunt lucrate la roată, într-o formă tipică pentru ceramica romană din Dacia Inferior. Groapa a fost datată la începutul secolului al III-lea. De asemenea, a fost descoperit și un cuptor în care un olar a ars laolaltă atât vase dacice, cât și romane. Astfel, monedele și ceramica descoperite aici demonstrează existența unei comunități daco-romane, în secolele IV-VI d. Chr. Acest cuptor a fost descoperit în toamna anului 1966 de către D. Tudor. Alte trei cuptoare au fost descoperite de Gh. Bichir, unul în primăvara anului 1973, iar celelalte două, care au fost distruse aproape complet, au fost găsite în primăvara anului 1982.

Un alt element ce atestă continuitatea daco-romană în această așezare este reprezentat de un fragment de vas-castron de libații, descoperit de preotul Gheorghe Petre-Govora, care avea pe umăr un decor reprezentând o scenă nupțială desfășurată într-un pat tip ladă model păstrat în Transilvania și în nordul județului Vâlcea (Țara Loviștei) până în zilele de astăzi. Sub acel pat apar opaițul roman, cățuia dacică și vasul borcan tip dacic.

Bunăstarea materială a târgului aflat aici este reflectată și prin descoperirea în ruinele unei clădiri civile a unui fragment (camisia și pterix) de la o statuie de bronz în mărime naturală dedicată unui împărat roman. Cu timpul, așezarea se dezvoltă către un centru urban. Din punct de vedere economic, târgul de la Buridava beneficia de traficul drumului roman de pe Olt, de exploatarea (în vederea exportului) bolovanilor de sare de la Ocnele Mari, de agricultura și de păstoritul practicate local. Monedele descoperite aici au fost datate începând cu epoca Flaviilor și până la Justinian.

Locuințele civile de la Buridava sunt legate de cele de la Râureni, comună în care s-au descoperit ceramică romană și monede datând din vremea împăraților Caligula, Vespasian, Antoninus Pius, Volusianus și Quietus. La Stolniceni, inventarul monedelor romane este, de asemenea, unul foarte bogat. Tot de aici provine și o serie de opaițe ștampilate. Ceramica romană descoperită în această zonă deține un procent de 85-91% din totalul materialelor de acest tip, restul de numai 10-15% fiind de factură dacică. Din acest motiv Gh. Bichir a susținut faptul că nu se poate vorbi aici despre o așezare daco-romană, ci despre una civilă romană. Pe lângă ceramică s-au mai descoperit: pietre de râșniță, obiecte de uz casnic (cuțite din fier, chei din fier și bronz, ace de cusut din os, bronz și fier, brațe de foarfece, etc), accesorii vestimentare (ace din os și bronz, fibule, catarame), vase din sticlă și bronz (fragmentare), aplice de bronz de diferite forme și mărimi, monede romane, etc.

Nivelul I de locuire de aici începe de la Traian și se încheie, cel mai probabil în perioada lui Antoninus Pius. Nivelul II a fost datat din timpul împăratului Antoninus Pius și până la Commodus, nivelul III în perioada Commodus-Caracalla, nivelul IV în perioada Caracalla-Filip Arabul, iar nivelul V în perioada dintre Filip Arabul și Aurelian.

Toate nivelurile prezintă urme de ardere și distrugere, cele mai puternice constatându-se la nivelurile III și IV. Cele de la nivelul III au fost puse pe baza atacului carpic din anul 214, în vremea împăratului Caracalla, iar cele de la al patrulea nivel, incursiunilor aceluiași popor din anii, 245-247, în perioada împăratului Filip Arabul. Acesta a fost nevoit să aducă și trupe din alte regiuni pentru a înfrunta această situație (unități din legiunea XXII Primigenia de pe Rin și VII Claudia de la Viminacium). De altfel, în această perioadă se constată distrugeri și în alte centre de pe limes-ul alutan. Ultimul nivel de locuire de la Stolniceni aparține unei comunități formate din daco-romani care au ramas pe loc după retragerea aureliană și carpi așa cum o demonstrează unele rituri funerale (îngropări de câini) și materialul ceramic. În această perioadă locuitorii se folosesc de fostele construcții romane pe care le refac destul de neglijent. Unii dintre ei își construiesc chiar bordeie, locuințe necunoscute niciunui alt nivel de locuire de la Stolniceni. Acest ultim nivel a fost datat începând cu secolul al III-lea (dar posterior retragerii aureliene) și secolul IV.

În apropierea termelor au fost efectuate cercetări arheologice preventive în 2006, 2007, și 2008, conduse de Muzeul Județean Vâlcea. În 2006 a fost trasată o secțiune, având dimensiunile 2 m X 9,40 m și două casete, cu dimensiunile 5 m X 2 m. La o adâncime de -0,10-0,50 m a fost descoperit un nivel de locuire din epoca romană reprezentat de puțin material ceramic fragmentar, bucăți de cărămizi, țigle sparte și mortar risipite prin tot nivelul.

În 2007 au fost trasate 17 casete, de formă pătrată, cu latura de 1 m. Au fost descoperite cărămizi și țigle romane sparte și ceramică uzuală atipică. Printre materialele arheologice descoperite în acel an se remarcă o mănușă de vas fragmentară, cu șențuire mediană, o inscripție romană, din care de asemenea, se păstrează doar un fragment și câteva cuie și piroane, ce datează, la rândul lor, tot din perioada stăpânirii romane.

În 2008, cu ocazia unor lucrări de asfaltare, au fost efectuate noi săpături arheologice preventive. A fost descoperit material arheologic ce datează din secolele II-III d. Chr, constând în fragmente ceramice de cupe, farfurii tip taler, castroane, amfore, oale și materiale de construcție. Dintre acestea, cele mai importante materiale sunt reprezentate de fragmente de țiglă ștampilată, două dintre ele având inscripția CH II FB și o alta PS.

Tot pe teritoriul orașului Râmnicu Vâlcea, în cartierul Căzănești, în punctul Săveasca a fost identificată o așezare rurară daco-romană de unde a fost recoltată din aceeași vatră, ceramică dacică și romană. Din altă vatră a fost preluat un fragment de tigaie de tip Trulla, din bronz, având pereții ușor arcuiți și mâner orizontal plat, model cunoscut, încă din secolul al II-lea, pe tot teritoriul Imperiului Roman. Tot aici, Gheorghe Petre-Govora a descoperit și mormântul unui copil daco-roman, în care pot fi recunoscute atât ritualuri de îngropare dacice, cât și romane.

De asemenea, în cartierul Goranu, aparținând acestui oraș, pe o terasă aflată pe malul stâng al Oltului, a fost descoperit în anul 1945 un tezaur de monede republicane, alături de care se aflau și urme de ceramică romană.

De la așezarea civilă romană care se întinde în cartierele Stolniceni și Râureni, șoseaua națională actuală continuă aproape în linie dreaptă traseul spre N, străbătând de la S la N întregul oraș Râmnicu Vâlcea. Astăzi drumul acesta este descris cu toponimul Calea lui Traian, deoarece se suprapune peste drumul antic. Dumitru Tudor a mai putut identifica în perioada interbelică urme ale vechii construcții romane în locuri azi dispărute (Valea Nănescului, Valea Răii, mahalaua Țigănia etc).

Cu ocazia unor săpături arheologice de salvare, Corneliu Tamaș a mai observat urme ale acestui drum în dreptul bisericii Sfântul Gheorghe, Școlii Generale nr. 5, liceului Lahovari, cartierului Traian și pârâului Cetățuia.

Orașul Băile Govora

Se află situat în partea central-estică a județului Vâlcea, în Subcarpații Getici, învecinându-se cu comunele Bunești, la N și NE, Mihăești la E și SE, Frâncești, în S, Păușești-Otăsău (SV) și Stoenești (NV).

Au fost descoperite aici o monedă datând din perioada împăratului Traian, care astăzi se află la Muzeul Județean Vâlcea și o țiglă romană având inscripția COH. II. Fl. B. (Cohorta a II-a Flavia Bessorum). Această unitate militară este atestată și la Stolniceni. Probabil inscripția aparține unor veterani stabiliți într-o posibilă așezare civilă întemeiată aici sau a fost pusă în timpul incursiunii romane care a distrus cetatea dacică.

După cucerirea romană, pe teritoriul Govorei și în împrejurimi sunt regăsite vetre și locuințe cu o populație daco-romană, ce prezintă aspecte de continuitate și conviețuire pașnică.

Urme ale unui drum antic care să lege complexele construite de romani pe teritoriul orașului Râmnicu Vâlcea, de așezările de aici sau așezările de aici între ele, nu au fost identificate în teren. Astfel de drumuri însă au existat cu siguranță pentru că edificiile militare, așezările sau vilele rustice nu puteau rămâne izolate complet de principalele căi de comunicație.

Comuna Dăești

Este așezată în partea de centru-est a județului, pe malul stâng al râului Olt, având relieful format din dealuri, care ocupă 80% din suprafață.

Castrul de aici a fost ridicat în timpul împăratului Traian, fapt demonstrat în mod cert de toponim. Din acest motiv, unii istorici au afirmat că este posibil ca, în timpul războiului de cucerire acesta să fi fost prezent aici. Este menționat de documentul Tabula Peutingeriana sub forma Castra Tragana fiind situat la S de satul Sâmbotin, la 200 de metri de calea ferată, peste Olt, la E de masivul Cozia, pe o stradă pe care azi localnicii o numesc Strada Castrului.

Figura 7

Traseul drumului roman de la Râmnicu Vâlcea până la Dăești urmează malul drept al Oltului, în timp ce castrul se află pe malul stâng, astfel încât este de presupus faptul că romanii au construit aici și un pod.

Tot Tabula lui Peutinger fixează și distanțele de 12 000 pași romani (17,820 km) până la Buridava și 9000 de pași romani (13,365 km) până la Arutela, ce se află în perfectă concordanță cu distanțele moderne. Denumirea de Castra Traiana amintește de numele împăratului care a cucerit Dacia, motiv pentru care, unii istorici au afirmat că este posibil ca, în timpul războiului de cucerire acesta să fi fost prezent aici.

A fost puternic erodat de cursul pârâului Trantul ce curge la S de fortificație. Se păstrează doar latura sa vestică, acolo unde terenul a fost mai înălțat. De asemenea, o mare parte din acest zid a fost demolată de catre săteni încă din perioada interbelică și de alte construcții până în perioada actuală.

În anul 1966, Muzeul Județean Vâlcea a reorganizat săpături pe latura care se păstreaza, coordonate de catre D. Tudor. S-a putut observa că zidul de incintă are o grosime de 1, 50 m și soclurile late de 0,20m. A fost construit din lespezi de piatră nisipoasă și bolovani din Olt legați cu mortar din var pe locul unei foste așezări dacice. Se afla aici și un cuptor pentru redus minereul de fier, care se extrăgea de la E de Olt. A fost realizat probabil în prima jumătate a secolului al III-lea peste unul mai vechi, construit la începutul secolului I. Latura de E a putut fi urmărită pe o distanță de 69,50 m, fără a se putea identifica porțile, turnurile sau alte elemente de fortificații. Au fost descoperite în săpătură fragmente ceramice dacice și romane, o fibulă de bronz, datând din secolul al III-lea, un denarius din vremea lui Caracalla și un opaiț. Înălțimea zidului este de 1,60m. Așezarea civilă nu a putut fi identificată. Probabil a fost distrusă complet de pârul Trantul, care trece prin apropiere. Conform relatărilor locuitorilor, aceasta împreună cu termele se află în livezile de pruni aflate la sud de pârâu, unde au fost observate urme de zidării.

Între anii 1994-1995 au fost efectuate aici săpături de către Muzeul Militar Național înpreună cu Institutul de Arheologie din București. Latura de E a castrului, singura care se păstrează a putut fi identificată pe o lungime de 75 m și o înălțime de 1,90 m, înconjurată de două gropi mari, în formă de V, prima având o lărgime de 8 m și o adâncime de 4, 50 m, iar cealaltă, o lărgime de 5,50 și o adâncime de 2,80 m. Au fost identificate, de asemenea și urmele unor barăci destinate soldaților romani, construite chiar în prima fază a castrului și un val de pământ datând din perioada împăratului Traian.

În cursul săpăturilor din anul 1994, efectuate de Muzeul Militar Național din București a fost descoperită o inscripție având forma C(ohors) His(panorum) fapt ce atestă prezența acestei trupe în castru.

De la Castra Traiana, drumul roman continuă traseul spre N, ajungând în orașul Călimănești. Urme ale acestuia nu mai pot fi identificate astăzi în teren, fiind probabil acoperite de drumul comunal actual, cunoscut de localnici sub toponimul Calea lui Traian.

Orașul Călimănești

Este situat la marginea masivului Cozia, de o parte și de alta a drumului național, al cărui traseu unește încă din Antichitate Transilvania de Oltenia.

Drumul roman ajunge aici venind dinpre Sud, lângă Gara Jiblea, la întâlnirea cu pârâul Coisca, unde se bifurcă. Distanța dintre castrul de la Dăești și acest punct este de 6 km. O ramură a acestui drum, merge la E de Olt către castrele de la Rădăcinești, Perișani, Titești și Racovița, iar cealaltă urmează linia Oltului, ajungând la Câineni.

Datorită importanței strategice a locului în care se află astăzi Gara Jiblea, este de presupus faptul că romanii au construit în Antichitate și aici un edificiu militar. O cercetare de teren este însă astăzi imposibilă deoarece întregul teritoriu este acoperit de construcții moderne. În anul 1970, a fost efectuat aici un sondaj de către Cristian Vlădescu, însă nu s-au descoperit urmele unui castru, nici în locul presupus de cercetările anteriore și nici în împrejurimi, dinspre Castra Traiana spre N, următorul castru pe linia Oltului fiind, așa cum indică și Tabula Peutingeriana, Arutela.

Urmând traseul spre N, drumul roman ajungea în fața castrului Arutela unde Dumitru Tudor l-a putut identifica la 2,5 m sub nivelul actual. Conform aceluiași istoric, acesta era legat de castru printr-o alee lungă de 18, 70 m construită din dale mari de piatră. Avea o lățime de 6 m. Pe acest pavaj au fost descoperite mici pietre sparte și fragmente de cărămizi cu inscripții. Atât drumul, cât și aleea fuseseră pavate cu bârne (constituind un așa numit ,,pod de lemnˮ) cu scopul de a micșora zgomotul produs de roțile vehiculelor.

Castrul este cunoscut în literatura arheologică sub numele de Bivolari și Poiana Bivolăriei, cu toate că acest termen nu denumește o localitate, ci provine de la cirezile de bivoli

Figura 8

pe care mănăstirea Cozia le deținea în zonă. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea a suferit mari distrugeri datorate apelor râului Olt sau căii ferate Râmnicu Vâlcea-Câineni.

Au fost efectuate săpături de salvare în această zonă între anii 1888-1889, ocazie cu care au fost descoperite multe obiecte de metal și monede romane (Hadrian, Septimiu Sever, Iulia Domna, Caracalla etc.). De asemenea, în anii 1891-1892, castrul a fost săpat de către Gr. Tocilescu și P. Polonic, care au scos la lumină zidurile, ce ulterior, datorită faptului că au rămas neacoperite, au suferit mari distrugeri. De asemenea, tot cu ocazia acestei campanii de săpături a fost descoperită și o importantă instalație termală. Castrul de aici a fost identificat cu Arutela pe baza documentului numit Tabula Peutingeriana. A fost extrasă de aici multă piatră pentru a fi folosită la terasamentul căii ferate. Săpăturile au fost reluate în 1967 de către Muzeul Militar Central, sub conducerea lui D. Tudor.

Poiana în care se află situat castru este o terasă ridicată cu 10 m deasupra nivelului râului Olt, având o lungime de 1 km și o lățime maximă de 300 m. Încă din Antichitate, această terasă a fost puternic erodată de râul Olt, iar pârâurile au așezat deasupra ei mari depuneri de nisip. Datorită acestor depuneri, nivelul roman de călcare se află astăzi la o adâncime de 2,50 m. Un strat de depuneri a acoperit, de asemenea și așezarea civilă de la N și E de castru. Scopul acestui castrul era acela de a apăra partea sudică a defileului Oltului, limitată de Masa lui Traian, o stâncă ce pătrundea adânc în apele râului.

În urma campaniilor de săpături din anii 1967-1970, au fost dezvelite total ruinele neacoperite de calea ferată, fiind consolidate și înconjurate cu gard de sârmă. Castrul era de formă pătrată, singura sa latură păstrată intactă (cea de E), având o lungime de 60,80 m. În mijlocul ei se afla porta praetoria. Jumătate din suprafața lui (cea vestică) este distrusă de Olt și acoperită de calea ferată. A fost construit pe locul unei foste așezări dacice, așa cum rezultă din materialul ceramic descoperit. Zidăria a fost construită din lespezi de piatră nisipoasă, slab legate cu mortar de var, în special la temelii. Cărămida, slabă din punct de vedere calitativ a fost folosită în cantitate mică, iar țigla pentru acoperișul turnurilor și clădirilor interioare. Datorită numărului mare de cuie descoperit aici și a stratului de arsură, rezultă faptul că lemnul a fost un material folosit din plin la construcție, iar castrul a fost incendiat la părăsirea lui.

În exterior era înconjurat de o fossa, având o lățime de aproximativ 6-7 m și o adâncime de 2,50 m. Murus-ul de apărare are o lățime medie de 1,60 m, posedând un soclu exterior lat de 10-20 cm și înalt de 30 cm. Se păstrează astăzi pe o înălțime de 1,50-1,70 m.

Temelia a fost lucrată din lespezi de gresie legate în mortar de var. Centrul zidului este făcut din bolovani și lespezi mai mici, de care este legat parametrul exterior, construit din blocuri mai mari, cu toate așezate în rânduri orizontale, chiar dacă, au fost cioplite în mod neregulat. Pe latura estică, aceste blocuri ajung la 1 m lungime. Acest zid are în interior, pe latura de E, opt pinteni lungi de 1,50-1,60 m și alții de 1 m. Distanța dintre pinteni variază de la 2,15 la 4,40 cm, neexistând un agger în care să fi fost îngropați. Scopul lor era acela de a susține un pod (acoperiș) din bârne, necesar drumului de rond, formând în același timp, dedesubt spații de locuit, grajduri pentru cai, depozite pentru diferite materiale, guri de canale necesare pentru scurgerea apelor etc. Conform planului lui Tocilescu, pe laturile de N și S mai erau păstrați câte nouă asemenea pinteni aflați la distanțe diferite.

Castrul este orientat cu porta praetoria spre E, fiind apărată de două turnuri pătrate, al căror corp se află în interiorul lui, prezentând un ieșind de 3,30 m lungime și de 40 cm grosime, în afara frontului murus-ului. Deschiderea acestei porți era de 2,70 m, iar pavajul ei, realizat din blocuri mari de piatră se află azi la 2,50 m adâncime (vechiul nivel de călcare). În interiorul turnurilor se află câte o cameră de mărimea 1,80 X 1,53 m. Zidurile interioare ale porții au o grosime de 0,60 m. Intrarea fiecărui turn este largă de 0,70 m. În ruinele porții praetoria au fost descoperite mai multe fragmente de cărămizi și țigle, fapt ce indică existența unei bolți deasupra porții și a unui acoperiș de țigle la turnuri. Pragul porții a fost realizat din mari blocuri de piatră, iar pavajul dintre turnuri, având o lățime de 6,50 m, este realizat din lespezi. Țâțânile porții duble erau fixate de câte un ieșind de dimensiunile 0,60 X 0,75 X 0,40 m. Aceasta era lucrată din lemn de stejar prins cu piroane mari de fier. De la această poartă se deschidea o alee pavată cu lespezi ce ducea către drumul roman aflat la aproximativ 19 m spre E. Alături de această poartă Gr. Tocilescu a descoperit inscripția de fundație. După cum indică această inscripție, castrul a fost construit în anii 137/138 de către Surri Sag (ittarii) sub T. Fl Constante proc. Aug.

Inscripția era de forma:

Imp(eratore) Caes(are) divi Traiani Parth(hici)

fil(io) divi Nervae nep(ote) Traiano

Hadriano Aug(usto) p(ontifice) m(aximo) tr(ibunicia)

pot(estate)

XXII co(n)(ule) III p(atre) p(atriae), Suri sag(ittari)

sub T. Flavio Constante proc(uratore) Aug(usti)

Traducerea acesteia se face în felul următor: „În timpul împăratului Caesar, fiu al divininului Traian, învingătorul parților, nepot al divinului Nerva, Traianus Hadrianus Augustus, mare preot, învestit cu a XXII-a putere tribuniciană, deținând trei consulate, părinte al patriei, arcașii sirieni (au ridicat, castrul) sub ordinele lui T. Flavius Constans, procuratorul împăratului.”

Spre deosebire de porta praetoria, porta decumana este necunoscută, fiind în totalitate distrusă de Olt. Cele două portae principalis erau dispuse simetric, însă prezintă unele diferențe tehnice. Porta principalis dextra are ușori de mărimea 0,75 X 3,80 m și o deschidere de 2,85 m. Turnurile de apărare au fost înlocuite de ieșinduri de front, având o lățime de 0,35 m și fiind lungi de 1,44 m (E) și 1,50 m (V). Către interior, la o distanță de 1,90 m față de zidul incintei, exista o a doua poartă cu o lățime de 3,90 m, flancată de ziduri care se terminau cu ușori de mărimea 0,60 X 0,65 m. Aici a fost găsită, de asemenea, o inscripție al cărei text se traduce la fel ca acela al celei descoperite la porta praetoria. Porta principales sinistra, aflată pe latura nordică, avea o singură poartă, flancată de ziduri interioare, ce aveau o lungime de 1,80 m și o distanță între ele de 3,85 m. Deschiderea porții era de 2,85 m iar ușorii aveau o mărime de 0,50 X 0,75 m. Zidurile ce flancau porțile principales sunt tot pinteni de dimensiuni mai mari. La ambele porți se găsesc pavaje acoperite de un strat de arsură amestecat cu multe piroane și cuie de fier rămase de la bârnele canatelor. Au fost blocate de un zid improvizat încă din Antichitate.

La colțurile castrului se aflau turnuri de apărare interioare, construite din blocuri de piatră de mărimi mai mari. În urma săpăturilor din 1967-1970 au fost redezvelite turnurile existente la colțurile de SE și NE ale castrului. Din punct de vedere al formei și al dimensiunilor, acestea sunt aproape identice. În interiorul lor se află câte o cameră trapezoidală (având dimensiunile aproximative 2,30 X 1,65 X 1,70 m), pavată cu bolovani de Olt, ce prezintă o singură intrare. Cele două intrări ale celor două camere au o lărgime de 0,60 și 0,77 m și prezintă câte o treaptă în fața lor. În turnul de SE a fost descoperit un sarcofag din zidărie lucrată în opus signium, după o tehnică romană, cu interiorul total răvășit. Au fost culese câteva oase alături de fragmente ceramice dacice și romane. Astfel de urme de morminte romane au mai fost descoperite și în alte puncte din castru și datează din secolul al III-lea, la o dată posterioară celei la care castrul a fost distrus.

Toate drumurile din interiorul castrului sunt pavate cu bolovani de Olt, având următoarele lățimi: via praetoria ‒ 2,80 m, via principalis – 2,80 m și via sagularis – 1,80 m. Via principalis are o lungime de 51, 80 m. Praetorium se află situat la 24, 40 m față de porta praetoria, fiind în cea mai mare parte acoperit de terasamentul căii ferate. Latura de E a sa, care se păstrează intactă, are o lungime de 24,40 m și prezintă ziduri groase de 0,60 m. Atrium a fost pavat cu bolovani, iar armentarium nu se mai păstrează. Avea două intrări cu o lărgime de 1,70 m (E și V). Din zidurile pretoriului au fost scoase patru tipuri de cărămizi (38 X 35 X 9 cm; 31 X 37 X 5,5 cm; 26 X 25 X 7,5 cm; și 40 X 15 X 6 cm). La o distanță de 6 m în fața pretoriului, pe via praetoria, pot fi văzute urmele unei baze pătrate (2 X 2 m) care a fost lucrată din lespezi prinse cu mortar și care servise drept soclu pentru o statuie.

În praetentura sinistra, la 3,60 m de via principalis se afla o clădire din care s-au păstrat doar temeliile. Laturile sale de N și S au o lungime de 9, 80 m, cea de V de 11, 10 m, iar cea de E 11, 60 m lungime. Pe toate laturile, în afară de cea nordică, prezenta intrări largi de 0,70 – 1,85 m, ce erau dispuse asimetric. În interior, apar alipite de ziduri, bazele unor pilaștrii de diferite mărimi (0,65 X 1,10 și 0,45 X 1,55 m). Pe latura de S, această clădire avea un coridor cu o lățime de 1, 80 m, susținut de un zid cu o lungime de 8,50 m (gros de 0,45 m), ridicat paralel cu via praetoria și care posedă o intrare lată de 0,60 m. Acest edificiu era înconjurat de un pavaj. În interior, pe axul N-S al sălii sale, sunt păstrate 8 baze rectangulare (1,55 X 0,55 m) ce susțineau, probabil, prin stâlpi de lemn, acoperișul cu țiglă în două ape pe care îl avea clădirea. Este posibil, ca pe bazele marginale din sală, să fi fost așezate statui. Scopul acestui local putea fi acela de a servi pentru un collegium militare. În praetentura dextra și retentura dextra au fost descoperite resturi din temeliile de piatră ale unor clădiri mari, cu pereți realizați din bârne, prevăzuți cu ieșiri spre via principalis. Clădirea de la sud de pretoriu putea servi drept horreum. Au apărut într-un loc și urme ale unui atelier de fierărie (zgură și un creuzet).

Cea mai importantă descoperire epigrafică este inscripția sticlarului Menophantos, realizată pe fundul unei cupe. Au mai fost descoperite, de asemenea și alte câteva fragmente de piatră și cărămidă.

Pe tot teritoriul castrului este prezent un strat de lemn ars sau putrezit, uneori gros de 0,40 cm din care au fost culese 16 monede datând de la Traian la Severus Alexander. Gr. Tocilescu menționează faptul că a descoperit aici: arme de fier (lănci, sulițe, săgeți etc), aplice diferite din bronz, piese de harnașament din bronz, fibule, un număr mare de fragmente de sticlă, cuie și piroane, având o lungime de 0,15 – 0,50 cm), un pinten de fier, etc. Sunt menționate, de asemenea și descoperiri mai importante cum ar fi: un fragment de coif, vase terra sigillata (ce prezintă ca decor, un Apollo, un călăreț și măști în relief) și monede ce datează de la Hadrian, Antoninus Pius, Septimius Severus și Iulia Mamaea. La porțile praetoria și principalis dextra, Tocilescu a descoperit două inscripții cu text identic, din care rezultă faptul că edificiul militar a fost construit între anii 137-138 de o formație de arcași sirieni, din ordinul procuratorului Daciei Inferioare, Titus Flavius Constans.

De asemenea, a mai fost descoperită în castru și o plăcuță de bronz cu numele unui soldat ce făcea parte din cohors I Hispanorum veterana, din care rezultă faptul că și câteva detașamente ale acestei trupe au staționat o perioadă acolo. Cu excepția monedelor (Traian – Severus Alexander), în cursul săpăturilor coordonate de D. Tudor au mai fost descoperite: 2 fragmente de vase terra sigillata originale, un vas de import cu glazură galbenă-verzuie, un opaiț cu firma lui Ianuarius, ceramică romană locală lucrată în tehnica Latène, obiecte de sticlă, butoni de bronz, patru tipuri de fibule din Bronz, mâner de argint, chei, ace, stili, creuzet pentru topit plumbul, gresii de ascuțit, piroane de fier (11-23 cm lungime), cuie de fier (0,048 – 0,11 m lungime), două tipuri de săgeți (sirian, cu silueta alungită, corp romboidal, cu penducul și elenistic, având corpul triunghiular, în trei muchii, cu penducul), lănci, vârfuri de pilum de formă conică cu înmănușare tubulară (5 – 9 cm lungime), lame de pugio, buterole de săbii, lame de cuțite, pandantive militare, aplici de harnașament, catarămi, ținte de caliga, un pinten, un fragment de potcoavă de fier, etc.

Din punct de vedere al planului în care a fost construit, castrul este asemănător cu cele de la Rădăcinești, Copăceni și Titești, cu toate ridicate sub Hadrian în scopul de a asigura libera circulație pe cele două drumuri din această parte a Oltului. La venirea romanilor, pe zona unde a fost construit se afla o comunitate dacică importantă ce și-a menținut existența și sub noua stăpânire. Castrul are un singur strat de locuire, databil între anii 138 – 235 d. Chr. A fost distrus în partea sa vestică de apele râului Olt, care l-au inundat, după care a fost folosit ca necropolă și loc în care erau adăpostite diverse vehicule și cai. După anul 235 este posibil să se fi ridicat un alt castru în apropierea lui, așa cum s-a întâmplat la Racovița – Copăceni, însă aluviunile de pe coastă l-au acoperit.

În apropierea castrului, în fața mănăstirii Cozia, pe malul râului Olt, care le-a distrus în mare parte se aflau în Antichitate și terme. Astăzi, acestea nu mai pot fi văzute deoarece, pe lângă distrugerile pe care le-au suferit datorită râului, au fost acoperite de terasamentul căii ferate. Nu se cunoaște nici modul în care erau poziționate față de castru. Alimentarea lor cu apă se făcea din pârâul ce curge în apropierea fortificației. Probabil au folosit și apa termală sulfuroasă care se găsește în poiana Bivolari și pe malul Oltului și a cărei temperatură ajunge la 27 de grade. Au fost efectuate aici săpături de către Polonic și Tocilescu care au ridicat și câteva planuri, dintre care unul general.

Erau păstrate patru încăperi intacte și două distruse parțial de râu. Patru dintre acestea dețineau instalații de hypocaust: subsolurile lor (suspensurae) aveau stâlpi de cărămizi etajate, cu o înălțime de 0,68 m, cu o distanță între ei de 0,47 m și având o lățime și o grosime de 0,27 m. Prima cameră avea o lungime de 4,78 m și prezenta gura de încălzire orientată spre Olt. Printr-o deschizătură situată în partea de N, cu o lărgime de 0,60 m, comunica cu camera învecinată, care avea o lungime de 3,55 m. La colț era situată o altă cameră pătrată, cu dimensiunile de 4,30 X 4,13 m, cu care se lega printr-o gură ce avea o lărgime de 0,80 m.

Nu avea un sistem propriu de încălzit și primea căldură de la camerele vecine, de unde rezultă faptul că deasupra ei se găsea o sală cu aer cald (tepidarium). Printr-un tub, căldura trecea, în cantitate mai mică și în subsolul încăperii mai mari unde se poate localiza vestiarul (apodyterium). Cel mai important hypocaust era situat în camera de N-E (6,05 X 4,80 m) și prezintă două guri de cuptoare (praefurnia) folosite la încălzire, care au o lățime de 1,24 respectiv 0,75 m. În acea cameră se găsea baia cu apă caldă, aflată într-un cazan situat în mijloc și bătut direct de flăcări (caldarium). Bazinul cu apă rece (frigidarium) este de mărimea 2,30 X 3,15 și prezintă o scară cu o lățime de 2,25 m. Este pardosit cu lespezi de piatră, iar spre un colț era mai înclinat. De aici pleca un canal prin care apa se scurgea spre Olt.

Vestiarul avea o lungime de 9 m, o lățime de 6,46 m și prezenta două intrări cu o lățime de 1,16 m pe lângă care se aflau scări construite din piatră. Pardoseala lui era formată din beton amestecat cu cărămidă pisată (opus signinum) și se ridica la același nivel cu camerele vecine. Pereții îi erau vopsiți în roșu purpuriu. Era încălzit prin două guri de la caloriferele vecine. La subsolul lui se mai găsea un canal cu o lărgime de 0,28 m și un bazin în afară, cu dimensiunile 0,60 X 0,75 m, construit din cărămidă amestecată cu mortar. Scopul lui era acela de a aduce apă din afară pentru băi.

Băile de la Arutela erau frumos decorate. În ruinele lor au fost descoperite bucăți de marmură și alte sculpturi de placaj. Tot în aceste ruine au fost, de asemenea, găsite monede ce datează începând cu perioada domniei împăratului Traian și până la Iulia Domna.

Drumul roman continua spre N, unde a fost identificat de Dumitru Tudor săpat în stâncă, în punctul numit ,,Masa lui Traianˮ. Aici, renumitul cercetător a putut preciza și două praguri săpate în piatră, cu găuri în ele, scobite orizontal pentru a se fixa bârnele unui pod, realizându-se astfel un sistem de drumuri asemănător celui de la Cazane. În dreptul acestei stânci, tradiția locală presupune că a staționat chiar împăratul Traian. Momentan se află sub lacul de acumulare al hidrocentralei din apropierea castrului Arutela, însă vârful poate fi observat atunci cand apele scad.

La E de Masa lui Traian, la 300 m înălțime față de Olt, se află turnul lui Teofil, având formă circulară și fiind mult deteriorat, ce a servit drept post militar roman de pază și semnalizare pe valea Oltului. Au fost săpate aici două secțiuni, una dintre ele fiind orientată NV-SE și având o lungime de 9 m, lățimea de 1 m și adâncimea de 0,30 m. Cea de-a doua era orientată EV și avea dimensiunile de 8 X 1 m. La capătul de V al primei secțiuni a fost descoperită o platformă de mortar ce avea în compoziție cărămidă pisată. Mortarul se păstrează pe o lățime de 1,20 m, este distrus în partea de S și are o grosime de 0,25 m. În a doua secțiune au fost descoperite fragmente din platforma de mortar, ce au făcut posibilă reîntregirea turnului, care are formă semicirculară, cu latura dreaptă spre E de 5,5 m și având rotunjiri pronunțate spre S-V și N-V, având de la latura dreaptă și până în punctul maxim al arcului de cerc 4 m.

Fiind orientat spre N, pe o zonă mai înaltă, misiunea acestui turn era de a asigura intrarea în defileu spre Dacia Superior având posibilități de privire circulară spre culmile Coziei. De asemenea un alt scop al său era acela de a preveni eventualele atacuri asupra poienii, venite dinspre creasta împădurită, totodată asigurând și urmărirea pe Olt a modului cum se desfășura traficul rutier spre Castra Traiana. Este posibil ca astfel de turnuri să fi existat și pe alte culmi în direcția E, V sau N cu scopul de a face legătura cu fortificația Praetorium ce se afla în apropiere.

Spre direcția N, drumul roman urma malul drept al Oltului, până la gara Lotru, unde trecea din nou pe cel stâng. În acest punct este de presupus existența unui alt pod roman, ale cărui urme nu mai pot fi identificate azi în teren. Datorită distanței prea mari între Arutela și Praetorium este justificată ipoteză că, în acest punct exista o fortificație militară intermediară, ale cărei urme nu au fost însă identificate în teren.

În localitatea Văratica, la 16 km spre N de Arutela și 12 km spre S de Praetorium, pe un platou înalt de 20-30 cm, la S de biserica satului, profesorul Ion Ciucă a identificat un turn având formă pătrată și latura de 10 m. Avea ziduri de piatră groase de 1,10 m și se mai păstrează până la o înălțime de 1,60 m. Temelia era alcătuită din pietre de râu alături de pietre de carieră pe o înălțime de 0,16-0,32 m. Pe alocuri, prezintă un soclu, având o lățime de 0,10-0,16 m, atât în interior, cât și în exterior. Colțurile sale sunt drepte. Murus-ul, care este așezat pe lut galben bătut a fost construit din blocuri de piatră de carieră, legate cu mortar și prezintă între paramente blocuri de pietre sfărâmate, înecate în mortar.

Între Arutela și castrele aflate în comuna Racovița, Dumitru Tudor a mai putut identifica drumul roman însă locurile în care îl precizeaza sunt astăzi pierdute.

Comuna Berislăvești

Aparține zonei de relief subcarpatic de deal și munte (masivul Cozia), învecinându-se la N cu comuna Perișani, la E cu județul Argeș, la S cu comunele Runcu și Dăești, iar la V cu comuna Sălătrucel. Terenul este accidental, iar versanții expuși alunecărilor de teren. Aparține bazinului mijlociu al Oltului, fiind străbătută de pârâul Coisca.

Figura 9

Pornind din punctul unde se află astăzi gara Jiblea din orașul Călimănești, drumul roman ocolește pe la răsărit masivul Cozia prin comunele Berislăvești, Perișani, Titești și Racovița. Urme ale acestui sector nu mai pot fi identificate astăzi în teren deoarece traseul său coincide cu cel al drumului principal actual care leagă aceste comune fiind astfel distrus fie de casele sătenilor, fie de modernizări ale drumului contemporan. Prin comuna Berislăvești, merge paralel cu pârâul Coisca, pe malul căruia a mai putut fi precizat de Dumitru Tudor și ajunge la castrul din satul Rădăcinești.

În 138 d. Hr. arcașii sirieni construiesc aici, în vârful unui deal înalt de unde putea supraveghea zona, un castru și un edificiu termal. Este vorba de aceiași suri sagittari care au construit și castrul de la Arutela. Numele antic al acestei fortificații militare romane nu este însă cunoscut.

La Rădăcinești au fost efectuate săpături de către P.Polonic, în anul 1894, fiind recuperate mai multe fragmente de inscripții și în anii 1971-1972 de către Muzeul Militar Central (D. Tudor, Cr. M. Vlădescu, Gh. Poenaru Bordea).

Astăzi, ruinele sale sunt acoperite parțial de clădiri, putând fi observate doar mici urme de zidărie. Din datele oferite de către Dumitru Tudor reiese că era de mărimea 56,70 X 63,10 m. La cele patru colțuri avea câte un turn interior, cu camere de mărimea 1,75 X 2,65 m. Grosimea zidurilor este de 0,60 m, iar în prezent ruinele se păstrează până la o înălțime de 0,60 m. Au fost construite din bolovani de râu, mai mari în exterior și mai mici în interior, legați cu mortar de var. În urma săpăturilor, au fost determinate porțile praetoria (E), decumana (N) și principalis dextra (V), având fiecare o lungime de 3,40 m și neprezentând niciuna dintre ele, turnuri de apărare. La fel ca și la Arutela, Copăceni și Titești, fața interioară a zidului este dotată cu pinteni-picioare, lungi de 1,50 m, groși de 0,80 m și având între ei o distanță de 3,10-4 m. Pe latura sudică se găsesc opt. Zidăria murus-ului de apărare este lipsită de fundație și socluri.

Ceramica este una comună pentru secolele II-III, de producție locală, terra sigillata de imitație, etc. Au mai fost descoperite aici o meta de la o mola manuaria, patru obiecte de fier și un denarius de la Traian.

Arhitectura castrului este una tipică pentru perioada epocii lui Hadrian. În ruinele pretoriului au fost descoperite inscripții în piatră, dedicate împăratului Hadrian ce ar putea fi puse în legătură cu construcția unei clădiri. Forma turnurilor de la colțuri se aseamănă cu cea a turnurilor din castrele Bivolari și Copăceni, construite tot de Hadrian.

La 40 de metri spre S, se află, în apropierea castrului, o instalație termală, despre care P. Polonic a considerat, în mod greșit că ar fi casa comandantului.

Având în vedere faptul că au fost descoperite foarte puține materiale arheologice în acest castru, se poate presupune faptul că fortificația nu a fost mult timp utilizată. În orice caz, a fost folosită mai puțin decât cele de pe linia Oltului, în partea de V a Coziei.

Tot în acest sat, în punctual Făgețel, în apropierea zonei Dealul Boului au mai fost descoperite fragmente ceramice daco-romane și feudale, datând din secolele IV-VI ce atestă continuitatea locuirii acestor teritorii de către populația romanizată și după retragerea aureliana.

Drumul modern urmează poalele dealului pe care este situat castrul, mergând către comuna Perișani. Drumul roman trebuie să fi avut același traseu.

Comuna Perișani

Se află la N depresiunii Loviștei, în cadrul Carpaților Meridionali, în partea stângă a râului Olt. La N se învecinează cu comuna Titești, la N-E, cu județul Sibiu, la E cu județul Argeș, în partea de S cu comunele Berislavești și Sălătrucel și la V cu comuna Racovița și orașul Brezoi.

Deoarece distanța dintre castrul de la Rădăcinești și cel de la Titești este foarte mare pe drumul care leagă cele două localități și trece prin această comună este presupusă existența unui alt castru în satul Pripoarele. Aici a fost descoperită, conform relatărilor lui I Conea și G. Cantacuzino, o cetate de 60 m lungime și 40-45 m lățime, având ziduri făcute din piatra și var, din care sătenii au scos peste 100 de care de piatră.

Figura 9

Zona nu a fost bine cercetată, însă locul unde este situată cetatea (de a cărei existență însă, este de menționat faptul că Dumitru Tudor se îndoiește) se află exact la marginea drumului comunal, care nu excludem posibilitatea de a se suprapune peste cel folosit în Antichitate de romani. Astfel, considerăm justificată existența unui castru roman în acest sat, ale cărui urme însă nu mai pot fi astăzi identificate în teren.

Comuna Titești

Este situată în depresiunea intracarpatică Titești-Loviștea, învecinându-se la E cu un masiv împădurit aparținând comunei Perișani, la N cu comuna Boișoara, la V cu comuna Racovița și la S cu comuna Perișani. La întâlnirea dintre drumurile principale comunale care vin astăzi dinspre Racovița, Perișani și Boișoara se afla în Antichitate un castru roman.

O precizare mai exactă a locului în care a fost construit îl situează pe Dealul Cazanului, la 700 m de sat, între pârâurile Barbului și Satului. În anul 1894 a fost săpat de Gr. Tocilescu și P. Polonic și în 1972-1973 de către Muzeul Militar Central (Cr. M. Vlădescu și Gh. Poenaru Bordea). Au fost urmărite laturile de E, S și V, cu porțile respective și zona praetoriului. Întreaga zidărie a fost construită din blocuri de piatră prinsă în mortar de var. Este de formă dreptunghiulară (41,75 X 57, 35 m), fiind rotunjit la colțuri și orientat cu porta praetoria spre S. Pe trei dintre părțile sale este înconjurat de râpe.

Figura 10

Figura 11

Scopul lui era de a opri un atac în bazinul Titeștilor și spre Olt. Zidul exterior are o grosime de 1,50 m, neavând turnuri la colțuri și nici val în interior. Valul (la fel ca în cazul castrelor Copăceni sau Bivolari) a fost înlocuit de un pod de lemn așezat pe picioare de zid, având între ele o distanță inegală de mărimea 1,00 X 1,50 m. Pe laturile lungi se găseau opt (0,85 X 1,20), iar pe cele scurte patru (având între ele o distanță cuprinsă între 4,60-8,82 m). S-au păstrat numai porțile praetoriana și decumana: prima având o lărgime de 2,80 m și prezentând doi stâlpi mari de cărămidă (lungi de 2,50 m și lați de 1,20 m), iar a doua largă de 3,10 m și cu stâlpi mai mari (1,50 X 4,40 m).

Pretoriul se află la 29 m de poarta decumana și 19 m de cea pretoria. Mărimea sa de numai 7,90 X 4 m este cea mai mică din Oltenia. Curtea, împreună cu sala sacră formează o încăpere comună de mărimea 4 X 5,10 m, având o mică intrare. Pe lângă aceasta, mai prezintă alte două mici încăperi (2 X 4 m), una având o ușă ce dă înspre exterior (având o lungime de 1m).

Castrul este construit din piatră, cărămidă și chirpici. Au fost descoperite aici câteva obiecte mărunte și nu au fost găsite inscripții (probabil și datorită faptului că nu a fost săpat decât parțial). A fost ocupat de mici detașamente trimise de la Racovița și Copăceni. A fost ridicat sub Hadrian, așa cum reiese din modul în care a fost construit. În stratul de locuire, ce are o grosime de doar 0,30 m a fost găsit un denarius, datând din vremea împăratului Traian și unul al cărui loc exact de descoperire a rămas neprecizat.

Figura 12

Pretoriul se află la 29 m de poarta decumana și 19 m de cea pretoria. Mărimea sa de numai 7,90 X 4 m este cea mai mică din Oltenia. Curtea, împreună cu sala sacră formează o încăpere comună de mărimea 4 X 5,10 m, având o mică intrare. Pe lângă aceasta, mai prezintă alte două mici încăperi (2 X 4 m), una având o ușă ce dă înspre exterior (având o lungime de 1m).

Castrul este construit din piatră, cărămidă și chirpici. Au fost descoperite aici câteva obiecte mărunte și nu au fost găsite inscripții (probabil și datorită faptului că nu a fost săpat decât parțial). A fost ocupat de mici detașamente trimise de la Racovița și Copăceni. A fost ridicat sub Hadrian, așa cum reiese din modul în care a fost construit. În stratul de locuire, ce are o grosime de doar 0,30 m a fost găsit un denarius, datând din vremea împăratului Traian și unul al cărui loc exact de descoperire a rămas neprecizat.

Comuna Racovița

Este situată în partea de N-E a județului Vâlcea, de-a lungul râului Olt. La N se învecinează cu comuna Câineni, la E cu comuna Boișoara, comuna Titești și comuna Perișani, la S, cu orașul Brezoi, iar în partea de V cu Munții Lotrului. Se află la o distanță de 40 de km de Rm. Vâlcea și aproximativ 50 de km. de Sibiu. Pornind de la cetatea romană aflată la Titești, drumul comunal principal merge spre V, ajungând la castrele aflate pe teritoriul acestei comune. Posibilitatea ca acesta să fi fost și traseul drumului roman nu poate fi exclusă, chiar dacă urme ale acestuia nu mai pot fi identificate astăzi în teren.

Figura 13

Pe teritoriul satelor Copăceni și Racovița, aparținând acestei comune, se aflau în Antichitate două castre de apărare, ambele menționate de Tabula Peutingeriana cu denumirea Praetorium, toponim roman care se dădea locului în care își avea sediul un important comandament militar. Primul a fost construit de împăratul Hadrian, peste o cetate mai veche din pamânt și a fost întărit după anul 140 de către Antoninus Pius și procuratorul Aquila Fidus. Platoul pe care se află situat are o înălțime de 15 m față de râul Olt. La aproximativ 500 de m de acesta, spre N, în apropierea parâului Clocotici, a fost construit și cel de-al doilea castru. De asemenea, tot pe teritoriul acestei comune se afla și o așezare civila, care însa nu mai poate fi azi identificată în teren.

La o distanță de 20 km spre N de Arutela, pe malul stâng al râului Olt, unde în prezent se află castrul Copăceni, în Antichitate exista localitatea Praetorium, care s-a dezvoltat în jurul fortificației romane care veghea în acest punct drumul principal din valea râului, la poalele masivului Cozia.

Castrul este situat la 500 m față de cel de la Racovița, la o înălțime de 15 m, în nord-ul satului. O mare parte din el a fost distrusă de râu. A fost săpat în anul 1894 de către Gr. Tocilescu și P. Polonic și ulterior de către Muzeul Militar Central (Cr. M. Vlădescu și Gh. Poenaru Bordea). Forma sa era patrulateră, iar prin analogie cu cel de la Racovița, orientarea sa era cu poarta pretoriană spre E.

Una dintre laturi avea o lungime de 64 m. Dumitru Tudor menționează faptul că se păstrează latura de E de 41,60 m, însă astăzi aceasta nu mai poate fi identificată în teren, fiind probabil distrusă de culturile agricole. Conform aceluiași istoric, castrul prezenta patru porți cu turnuri pătrate, iar în colțuri, turnuri semicirculare. Zidul incintei se păstrează până la 0,60 m înălțime. Era lucrat din bolovani și mortar, având o grosime de 1,40 m, mai îngroșat la colțuri și porți. În interior, valul a fost înlocuit de picioare de zid ce se desprind din el, deasupra lor aflându-se podul de grinzi pentru drumul santinelelor.

Poarta identificată avea lungimea de 3 m, fiind situată în mijlocul laturii de E. Turnurile de la intrare aveau mărimea 4,15 X 5 m, zidăria interioară având o grosime de 0,80 m, iar cea dinspre inamic (care se păstrează pe o înălțime de 1,80 m) de aproape 2 m. Intrarea în camerele turnurilor era largă de 0,70 m și acoperită cu o boltă de cărămidă prinsă între turnuri. În aceste camere au fost descoperite urmele a două straturi de incendiu separate de o pătură de nisip cărat și bătut, ceea ce demonstrează refacerea lui în urma unui incendiu, care, a doua oară, îi aduce și sfârșitul.

Singurul turn de colț dezgropat (NE) era situat la 18 m față de poartă, având o lărgime exterioară lungă de 10, 50 m, groasă de 2 m și fiind întărită la colțuri cu cărămidă. Zidurilor sale interioare le corespundea între colțurile interioare o secantă cu lungimea de 5 m. Zidăria turnului se păstra pe o înălțime de 1,80 m și prezintă o intrare largă de 0,80 m. Șanțul castrului avea o lățime de 20 m și o adâncime de 1,50 m. Lângă poartă s-au descoperit urme de zidărie ce provin, probabil, din pretoriu. Au mai fost găsite câteva morminte, o mare cantitate de obiecte, podoabe de bronz și câteva inscripții. La 50 de m spre E față de castru, a fost descoperită și o termă.

Datorită inscripțiilor descoperite aici (și considerate greșit de Gr. Tocilescu ca provenite din castrul de la Racovița) s-a putut stabili epoca primei construcții și transformărilor ulterioare. În șanțul din fața singurei porți păstrate s-au descoperit două pietre scrise care datau din 138 și 140. Din prima rezultă faptul că fortăreața era deja construită în ultimul an al vieții împăratului Hadrian, de către numerus bulgariorum et veredariorum Daciae inferioris din ordinul procuratorului Titus Flavius Constant. A doua inscripție (pusă la distanță de doi ani) arată faptul că aceeași trupă a lărgit castrul, adăugându-i turnuri și un val reînălțat cu două picioare. Din acest fapt rezultă că fusese distrus de un eveniment neprevăzut, fapt ce explică și primul strat de urme de arsură. Atunci i-au fost adăugate turnurile de colț și podul de lemn din spatele zidului, care deținea funcția unui val. Sub Maximinus Thrax a fost pus și un stâlp miliar în fața porții, ce marchează o distanță de 3000 de pași (4437 m). Probabil se referă la distanța față de vicus-ul de la Drăgănești (la S de Copăceni), unde Dumitru Tudor a putut observa urme ce păreau a fi romane.

Din punct de vedere arhitectonic, castrul de la Copăceni, seamănă cu cele ridicate de Hadrian la Rădăcinești, Titești și Bivolari, fapt aflat în concordanță și cu descoperirile epigrafice. În jurul castrului se află numeroase resturi ce aparțin așezării civile romane: cioburi, cărămizi, moloz, lespezi de pardoseală etc. O altă așezare civilă se afla la o distanță de 100 m spre S față de castru și ocupa o distanță de un hectar, însă și aceasta este astăzi dispărută. Aici a fost localizat, anticul Praetorium.

Cel de-al doilea castru este situat la 500 m față de malul stâng al râului Olt și la aceeași distanță spre N față de castrul de la Copăceni, amândouă fortificațiile având aceeași misiune, de a asigura siguranța în zonă împotriva atacurilor populațiilor dace semilibere, din ținuturile muntoase ale Argeșului și Muscelului. Pe lângă el se află pârul Clocotiș, care izvorăște de lângă Titești și care se varsă în Olt. Castrul este situat la gura văii având orientare V-E. A fost construit imediat ce apele râului Olt au distrus primul castru.

Între 9 mai și 1 septembrie 1894, au fost efectuate aici săpături sub conducerea lui Polonic. A fost descoperit cu această ocazie un castru de piatră, al cărui plan a rămas necunoscut, o perioadă lungă de timp. Materialul epigrafic publicat de Tocilescu, ca provenind de aici, provine de fapt din castrul de la Copăceni, fapt documentat de săpăturile lui Polonic. Au fost descoperite aici doar foarte puține obiecte mărunte. Muzeul Militar Central a redeschis acest șantier (Cr. M. Vlădescu și Gh. Poenaru Bordea).

Forma castrului este dreptunghiulară, având dimensiunile 101, 10 X 112, 41 și fiind înconjurat de un zid gros de 1,50 m, care se păstrează pe o înălțime de 0,50-1,00 m. Zidăria este din piatră de carieră strânsă cu mortar. La colțuri și porți a fost folosită și cărămidă de mărimea 0,30 X 0,40 m. Colțurile castrului sunt rotunjite, ieșite cu 0,25 m în afară, pe o lungime de 11, 65 m. Prezintă câte un turn trapezoidal, cu zidăria groasă de 0,80 m, având în prezent o înălțime de 0,40 m. Turnul de la S-E are laturile lungi de 3,77+3,85+3,50 m, cu o secantă prezentă la colțurile interioare de 7,55 m; cel de NE: 3,8+4,20+3,30 m, cu secanta de 7,32 m; cel de NV: 3,20+3,25+3,58 m, cu secanta de 6,70m și cel de la SV: 3,80+ 3,30+3,50 m, cu secanta de 6,70 m. În ruinele lor au fost găsite dărâmături aparținând unei singure epoci.

În urma sondajelor nu s-a putut preciza existența unei fossa protectoare a zidului. Porțile au, cu toate, aceeași formă, însă dimensiunile lor variază. Porta praetoria (situată la E), deplasată cu 1,30 m spre N față de centrul laturii (unde îi era inițial locul), era largă de 4,73 m, fiind pavată la intrare cu lespezi mari de piatră. Apare flancată de două turnuri interioare ce măsoară în exterior: 5 X 6,05 X 5,10 X 6,05 m. La fel ca în cazul turnurilor de colț, au zidul îngroșat (1,75 m), în interior fiind redus la 0,80 m și păstrat pe o înălțime de 0,40 m. Prezenta o singură închidere între doi ușori de cărămidă așezați la frontul zidului, având mărimea de 0,70X 1,20 m.

Porta decumana (situată la V) este și ea deplasată față de colțurile respective. Deși identică cu cea pricipală este largă între ușori de 4,77 m; turnurile măsoară în exterior 5 X 4,50 m și au deosebit numai zidul de front, îngroșat pe o lungime de 6m. Porta principalis dextra (la S), deplasată față de aceleași colțuri cu 34,82 m și 55,90 m are lărgimea de 4,78 m, turnurile cu dimensiunile exterioare de 4,85 X 5,25 m și zidul din față îngroșat pe o lungime de 5,70 m. Drumul roman al Oltului trecea prin fața ei. Porta principalis sinistra (la N) e depărtată de colțurile laturii cu 58,20 m și 33,13 m, având o lărgime de 4,75 m și cu turnurile de mărimea 4,70 X 5 m.

Pretoriul este situat în mijlocul castrului, la 52,90 m și 43, 25 m față de porțile pretoriană și principală din dreapta. Măsoară: 28 X 21 m, având o singură intrare largă de 6 m. Prezintă cele trei despărțituri: curtea (atrium), de mărimea 10,10 X 19, 85 m și fără armentarium, sala sacră (peristylum) având dimensiunile 9,70 X 19, 85 m cu o mică intrare (2,30 m) aflată la colțul de S-E și un grup de trei camere (oecus) de mărimile: 6,00 X 5,90; 6,08 X 6,83 și 6,00 X 6,03. Depărțitură prezentă în mijloc este capela, iar cele de pe margini, ce prezintă și câte o mică intrare (1,00 m) serveau drept birouri. Prezentau și un etaj. Curtea de la intrare este singura parte neacoperită. Zidurile exterioare ale praetoriului aveau o grosime de 0,85 m, iar cele interioare de 0,60 m, toate fiind întărite la colțuri cu cărămidă.

La N de pretoriu a fost găsită o clădire simplă, dreptunghiulară (17, 60 X 27,10 m), cu zidăria groasă de 1,10 m, ce corespund ca așezare, dar nu și din punct de vedere al formei, unei magazii (horreum). Este posibil ca această sală să fi servit drept sală de exerciții, sau să fi aparținut unui colegiu militar (scola).

Datorită faptului că nu au fost descoperite aici inscripții, datarea castrului este foarte greu de realizat, însă cu siguranță este vorba de un castru târziu, din secolul al III-lea d. Chr.. Din punct de vedere al formei, seamănă cu cel de la Jidava, însă este posterior și acestuia. În construcția lui pot fi constatate o seamă de lipsuri și greșeli de măsurători, fapt neîntâlnit la niciun alt castru din sudul Daciei, până la Septimius Severus. Șanțul exterior de apărare și valul alăturat zidului lipsesc. Ultimul ar fi putut totuși să fi fost înlocuit de un pod de lemn din care, însă nu au mai rămas urme.

Porțile nu sunt așezate în locurile în care scriitorii militari spun că trebuie dispuse, iar turnurile de colț au o formă sucită și strâmbă. Din pretoriu lipsește armentariul (deși ar fi putut avea loc în construcția lui), iar magazia o constituie o sală simplă, fără contraforturile exterioare obișnuite. Acestora li se adaugă slabe urme de stăpânire, fapt ce demonstrează o locuire puțin îndelungată. Este printre ultimele construite din Oltenia, după Septimius Severus.

Probabil scopul lui a fost acela de a-l încolui pe cel de la Copăceni, când acesta a fost distrus de Olt. De asemenea se poate să nu fi fost încă terminat în momentul în care a fost părăsit. Ultima monedă găsită în castru este de la Iulia Mamaea și a fost descoperită de către Gr. Tocilescu. Nu se cunoaște nici măcar numele garnizoanei care l-a ridicat. Este posibil totuși ca aceasta să fi fost tot numerus burgariorum et veredariorum, unitate atestată la Copăceni.

La sud de Copăceni (în locul denumit “Sub piatra”) o monografie menționează urmele a 9 găuri săpate în stâncă ce ar fi putut susține grinzile unui pod roman. Deasupra găurilor, la o înălțime de 7-8 m, în locul Dealul Targului se află, conform aceleiași lucrări, o peșteră cu dimensiunile de aproximativ 3 X 2 m și două camere laterale în care se intră prin firide săpate în stăncă. Dimensiunea încăperilor este de 3 X 4 m. Intrarea este orientată spre partea de V, iar camerele spre N și S. A fost des folosită în perioada Evului Mediu și cea modernă de călugări și de săteni în caz de razboi. Până în anul 1978, vizitarea peșterii era înlesnită de o scară de lemn, însă astăzi accesul se face pe o potecă îngustă, fiind foarte dificil și chiar periculos. Autorii monografiei citate, consideră că această peșteră aparține epocii romane, formând împreună cu podul identificat de autori un complex prin care romanii supravegheau Valea Oltului.

La sud de această comună, pe o culme înaltă, a fost identificat un turn cunoscut de localnici sub denumirea Turnul lui Doacă a cărui construcție este posibil să dateze din perioada romană. Turnul se află aproape de pârâul Băiașu și drumul forestier Copăceni-Perișani.

Drumul roman care ajungea la aceste castre mergând spre N dinspre Arutela a fost construit după cucerirea Daciei cu mari eforturi deoarece, în multe locuri a fost nevoie să fie săpat în stâncă. Se pare că a fost construit de împăratul Hadrian, în aceeași perioadă în care au fost ridicate și castrele de la Călimănești și Racovița.

De la Copăceni spre N, până în localitatea Câineni în care se afla în Antichitate castrul Pons Vetus, drumul roman păstra numai malul stâng al Oltului. P. Polonic l-a putut identifica în mai multe puncte, însă astăzi acestea au fost pierdute.

Comuna Câineni

Este situată în nordul județului Vâlcea, la 45,5° latitudine, 29,32° longitudine și 703 m altitudine, pe Valea Oltului, la o distanță de 59 km. de Rm. Vâlcea și 42 km de Sibiu. În Antichitate, romanii au construit pe teritoriul acestei comune un pod denumit Pons Vetus (Podul Vechi). Pe latura situată pe malul stâng al Oltului, în locul numit astăzi de localnici Turnulețe, se afla în Antichitate și un castru, distrus de apele Oltului. Urme ale acestui castru nu mai pot fi identificate azi în teren, însă au putut fi observate înainte de distrugerea lor totală sub forma unor ziduri lungi de 1,5 m, groase de 1,5- 2,0 m și îngropate la 3 m.

Figura 14

Toponimul poate sugera faptul că, romanii au construit podul pe locul în care se afla inițial un altul dacic. Unii cercetători situează castrul pe malul drept al Oltului, pe platoul Malul Podului, lângă capul de V al podului actual, unde în perioada modernă austriecii au construit cetatea Arxavia, care apare în unele documente cu denumirea Strassburg, însemnând ,,Cetatea de la drumˮ. O altă ipoteză consideră amplasarea edificiului militar roman pe malul stâng al Oltului, în punctual numit ,,La turnulețeˮ, la câteva sute de metri de marginea dinspre N a satului Câineni.

Cea de-a doua opinie este mai credibilă datorită faptului că pe malul drept al Oltului, până în secolul al VIII-lea nu a existat niciun drum, iar malul stâncos al Oltului nu permitea o debarcare sigură. În acest secol, după cucerirea Olteniei, austriecii au fost interesați de deschiderea unui drum care să faciliteze legăturile economice cu această provincie. Astfel, au fost create mai multe hărți, dintre care cea mai cunoscută este a arhitectului Friedrich Schwantz von Springfels, care a fost însoțită de o descriere a locurilor cartografiate și planșe sugestive.

Una dintre aceste planșe prezintă Oltul la Câineni într-o imagine în care apare locul denumit azi ,,La Turnulețeˮ, pe care autorul planșei îl notează drept Porta Romana. Probabil construcția era impunătoare din moment ce autorul o menționează și numește. Probabil denumirea zonei este una simbolică, datorată importanței strategice a locului prin care se putea intra în Ardeal. Este posibilă existența unui castru roman în acest punct.

Astăzi, la ieșirea din satul Câinenii Mari, aproape de drumul principal ce duce către Sibiu există o placă pe care se vede marcat drumul roman. A fost pusă de austrieci atunci când au construit Via Carolina și menționează faptul că traseul acesteia corespunde cu cel urmat de drumul construit în Antichitate.

La începutul secolului al IV-lea, datorită noii politici dunărene inaugurate de Constantius Chlorus și continuată de Constantin cel Mare, circulația pe drumul Oltului, chiar în această zonă a cunoscut o activitate intensă ca urmare a reluării legăturilor cu Transilvania. De asemenea, acest drum a contribuit la întărirea unității populației daco-romane din punct de vedere cultural și a relațiilor economice, contribuind astfel la formarea poporului roman. Importanța economică a acestui sector este dovedită și de un tezaur de 230 de monede de argint datate de la Hadrian până la Filip Arabul descoperit pe Valea Oltului, la marginea drumului ce leagă astăzi localitățile Câineni și Călinești. De asemenea, din castrul Pons Vetus, provine și o monedă din argint datată de la împărăteasa Faustina I.

Comuna Boișoara

Este așezată în mijlocul depresiunii Țara Loviștei din Carpații Meridionali, grupa Făgăraș, în N județului Vâlcea și pe partea stânga a Oltului. Se învecinează la N cu Munții Făgărașului, la S cu comuna Racovița, în partea de S-E cu comuna Titești și în N-V cu comuna Câineni.

Figura 15

Datorită faptului că, până în perioada modernă, când a fost construit drumul de pe Olt, pe aici trecea singurul drum care lega Transilvania de Muntenia este posibil să fi fost folosit și de romanii conduși de împaratul Traian, în drum spre Sarmisegetusa, mai ales că, pe linia sa se află și castrul de la Titești, astfel încât nu este exclus ca în Antichitate această fortificație să fi avut o legătură directă cu cea de la Pons Vetus printr-un drum ce trecea prin această comună. Acest drum a fost utilizat și în Evul Mediu pentru a lega vechiul scaun domnesc Curtea de Argeș de Transilvania. Localnicii menționează faptul că, în momentul în care s-a construit drumul comunal actual care leagă această localitate de Câineni, au putut fi observate urmele unui drum mai vechi, săpat în stâncă, în punctual numit ,,Colțul Călimăriiˮ. Traseul acestuia se îndreaptă spre E, ajungând în comuna Titești, în dreptul castrului. Posibilitatea existenței unei căi de comunicație romane peste care să fi fost construit nu este exclusă nici de Cristian Vlădescu.

Comuna Boița

Linia rutieră și defensivă romană care străbate actualul județ Vâlcea, se încheia în Antichitate la Boița, în județul Sibiu. Pe teritoriul acestei comune se afla castrul numit “Caput Stenarum”, ridicat de împăratul Traian, imediat după ce a cucerit Dacia pentru asigurarea trecerii prin această cale de comunicație. Toponimul provine din limba greacă și se traduce prin sintagma „capul strâmtorii”. Cuvântul „στενόν” înseamnă „defileu” și intrase, în acea perioadă în vocabularul curent al limbii latine.

Figura 16

Figura 17

Prin apropiere, romanii au construit și drumul, care vine în această localitate dinspre județul Vâlcea și ale cărui urme mai pot fi identificate astăzi în teren. Acesta se afla la o înălțime de 20 de m deasupra drumului actual și a putut fi urmărit pe o distanță de 100 m. A fost refăcut între anii 1717-1723 de către inginerul Schwantz, care în memoriile sale elogiază vechiul drum roman. Construcția romană, însă nu avea același traseu ca șoseaua națională de azi. După ce ieșea din trecătoare, traseul face o curbă spre dreapta ajungând până la castru și de aici mergând mai departe spre comuna Tălmaciu, unde reîntâlnește șoseaua folosită în prezent, care merge în linie dreaptă spre această comună. Astfel, datorită poziției sale comerciale și strategice, aflată chiar la intrarea în Ardeal, zona a fost numită de localnici în vechime ,,Poarta lui Traian”, iar N. Lupu presupune ca exista și un castru mai mare, însă acest lucru nu a fost confirmat de cercetările făcute în teren de-a lungul timpului.

Multă vreme, istoricii nu au putut identifica locul în care a fost construită cetatea, însă datorită lucrărilor agricole sătenii au descoperit urme de zidărie. Văzând aceste urme, Ion Albescu, autorul unei monografii a comunei a fost îndreptățit să considere că, aici s-a aflat în Antichitate construcția militară, mai ales că, fusese descoperită pe suprafața presupusă și o monedă din timpul împăratului Domitian. Ion Albescu, într-o prima ediție a acestei monografii, tipărita în 1938, localizează astfel pentru prima data Caput Stenarum la Boița.

Acest fapt a atras atenția cercetătorului C. Daicoviciu, în 1943, dar săpături arheologice au fost făcute de-abia în 1956 și au fost conduse de prof. univ. Macrea, toamna, cand nu mai era pericol sa afecteze culturile agricole. Săpăturile au dus la delimitarea castrului (60/40 m) și au determinat faptul că era înconjurat de ziduri înalte și împrejmuit cu șanțuri. Se pare că acest castellum era de tipul celor de la Titești, Arutela, Copăceni și Rădăcinești, construit în epoca lui Hadrian, cu scopul de a controla partea nordică a defileului Oltului.

Ruinele se află la înălțime de 3-4 m. Terasa era apărată cu un zid de mortar gros de 2,50 m, pe o lungime de 70 m, împotriva revărsărilor Oltului. La 2-3 m în interior se afla un al doilea zid ce avea o grosime de 1 m, construit tot din pietre legate cu mortar, a cărui temelie, cu lățimea de 1,20 m a fost așezată direct pe sol. Zidurile duble se găsesc doar pe laturile de V și de S, însă nu pot găsite și pe laturile de E și N. Pe latura sudică berma are o lungime de 1,50 m, iar pe latura nordică șanțul este lung de 2 m. În interior, se află agger-ul, poziționat în dreptul celui de-al doilea zid. Este realizat din pământ bătut, de culoare galbenă-cenușie. Valul are o lățime de 6,35 m. În exteriorul castrului, pe latura de V, zidul prezintă un contrafort, construit din pietre legate cu mortar, după aceeași tehnică. Pietrele au dimensiunile 0,80 X 0,80 m, iar rostul lor era acela de a întări zidul pentru a nu aluneca spre pantă.

In interior se aflau un edificiu ocupat de militari și două încăperi ce aveau caracter civil (vama și locuințele funcționarilor). Construcția militară este un fort de mărimea 41 X 47 m zidit pe un plan mai ridicat. Conform inscripțiilor de pe cărămizile ștampilate în acea garnizoană a staționat o vexilație din legiunea XIII Gemina și o COH. I…

In afara incintei au fost descoperite și urmele unor așezări civile romane și ale unui turn de lemn. Probabil locuințele aparțineau unor veterani, căsătoriți în această regiune, al carei nume este cunoscut până astăzi de localnici sub toponimul “La rude”, Ion Albescu susținând faptul că această denumire provine încă din Antichitate. In acest sector civil au fost descoperite fibule (secolul al III-lea), ceramică provincială romană și mai multe monede (Antoninus Pius-Manlia Scantilla). De asemenea, Dumitru Tudor a identificat la 80 de metri față de castru și o instalație termală.

Deși s-a solicitat autorităților ca urmele romane din acest teritoriu sa fie declarate monument istoric, pretențiile țăranilor care nu voiau să renunțe la teren au fost mult prea mari, iar regimul comunist nu a fost interesat de păstrarea monumentelor vechi. Asfel, astăzi întreaga așezare este distrusă aproape complet de agricultura practicată în comună. Mai pot fi observate uneori, mici urme de zidărie. Însă de pe întreaga suprafață cultivată, atât pe terenul unde am putea presupune că se afla castrul, cât și în afara acestuia ies la iveală fragmente ceramice romane, arătând astfel, că toată zona a fost intens locuită.

Considerații generale

Solul fertil al câmpiei dintre Olt și Jiu a atras atenția romanilor încă dinaintea cuceririlor de la N de Dunăre. Este de presupus că un număr de comercianți și agricultori romani au venit aici din Moesia pentru a se stabili printre triburile dace, proces similar cu cel petrecut de-a lungul Rinului, care va provoca războiul lui Domitian cu tribul chattilor. Aceste emigrări au fost favorizate în special de slăbiciunea statului dac în perioada în care la conducerea Imperiului Roman se afla dinastia Flaviilor. De asemenea, împărați dinaintea lui Traian au stăpânit vremelnic teritorii de la N de Dunăre. După formarea provinciei Dacia, în aceste teritorii se stabilesc coloniști veniți, așa cum arată numele consemnate epigrafic, de pe întregul teritoriu al Imperiului Roman, în special din zona orientală elenizată. Alături de aceștia, chiar soldații detașamentelor militare ce au ocupat castrele sunt în general recrutați din Orient.

Chiar dinainte de cucerirea Munteniei, romanii împing granița de siguranță spre E a provinciei Dacia Inferior, în interiorul acestei regiuni, astfel încât, căile de comunicație din sudul Olteniei devin artere comerciale importante pe unde erau transportate trupe, materiale și mărfuri dinspre Dunăre spre Dacia Superioară. Sub Hadrian se ridică o graniță fortificată și de-a lungul acestui fluviu.

Sistemul de drumuri din Dacia Inferior este construit după normele utilizate de romani și în alte provincii, conformația terenului permițând aici formarea a patru artere mari de care sunt legate celelalte drumuri mai mici. Realizarea primului mare drum strategic, cel de pe Olt, a început chiar în perioada războiului de cucerire, posibil pe urmele unuia dacic.

Drumul roman construit în cadrul sistemului defensiv denumit limes Alutanus reprezintă principala cale de comunicație din Dacia Inferior, care face legătura cu zona Transilvaniei. În multe sectoare ale sale, localnicii îl cunosc astăzi sub denumirea ,,drumul lui Traian.ˮ

Este cea mai mare construcție a romanilor pe teritoriul provinciei Dacia. Acesta conține trei segmente. Primul este cel oltean (sau romănățean) care se întinde de la Islaz până în dreptul castrului Rusidava (com. Strejești, județul Olt), cel de-al doilea este cel vâlcean situat între

localitățile Drăgășani și Câineni (castrul Pons Vetus), iar cel de-al treilea se află între localitățile Boița, din județul Sibiu, (castrul Caput Stenarum) și Brețcu (castrul Augustia) din județul Covasna.

Primul segment al limesului Alutan avea centrul la Romula-Malva, la nord aflându-se castrele de la Acidava și Rusidava, iar la sud cele de la Slăveni și Islaz. Zona aceasta constituia o linie defensivă importantă spre răsăritul proviciei. Misiunea îi era ușurată în perioada în care funcționa în paralel și limes Transalutanus, dar importanța sa va crește după străpungerea acestui sistem de apărare de către carpi. Efectivele garnizoanelor sale sporesc iar sistemul de fortificații se amplifică prin construirea de noi ziduri.

Drumul roman ce străbate acest sector, pe teritoriul căruia astăzi se află județul Olt, a fost văzut de Dumitru Tudor sub forma unei dâre de pietriș care în multe zone nu putea fi arată nici cu tractoarele. Între Romula și Dunăre, formează două artere, una dintre ele urmând fidel malul Oltului, iar cea de-a doua, tăind câmpia până la Sucidava. A fost construit din pietriș mare, care fusese adus din Olt, având lățimea de 6 m și grosimea la mijloc de 0,50 m. În apropierea localităților prin care trece este înconjurat de tumuli funerali. În dreptul acestora și al castrelor, nisipul folosit la construcție este amestecat cu fragmente de cărămizi și ceramică. Uneori, la trecerea peste pârâuri, fuseseră ridicate poduri de lemn. Urme ale unei astfel de construcții au fost observate de profesorul Ciucă la trecerea peste pârâul Jugălia, în localitatea Piatra-Sat. Apare în multe acte românești drept hotar între diferite moșii.

Secțiuni în drumul roman pe teritoriul județului Olt au fost făcute de către Dumitru Tudor la Sucidava, Romula și Slăveni. Au fost descoperite cu aceste ocazii margines de cărămidă la Slăveni și de piatră la Sucidava. Secțiunea de la Slăveni a fost făcută în anul 1964, între castru și terme. Drumul avea aici o lățime de 5,60 m și se afla la o adâncime de 20 cm sub stratul vegetal. Fusese construit numai din pietriș de Olt ce apare într-un strat gros de 50 cm, fiind mai bombat la mijloc pentru a permite scurgerea apelor. Pe teritoriul așezării antice, drumul avea pe margini trotuare de cărămidă (margines), cu lățimea de un metru. Pământul pe care fusese construit drumul, a fost bătut bine cu maiul, având același profil bombat.

O altă secțiune a fost făcută la Romula, în 1969, de către Cristian Vlădescu. Aici se afla un important nod stradal, iar drumul roman a fost săpat în dreptul intrării dinspre sud și ieșirii dinspre nord ale orașului. S-a demonstrat că este alcătuit tot din pietriș ca la Slăveni, dar stratul păstrat nu este bombat și apare pe grosime de numai 0,30 m datorită distrugerilor provocate de agricultura din zonă. Sub stratul de pietriș se afla unul de pământ bătut, cu profilul bombat de unde rezultă că la suprafață era realizat la fel, lățimea fiind de 6,20 m.

Construirea drumurilor romane pe teritoriul acestui județ a început încă din perioada împăratului Traian. Inițial scopul acestora a fost unul militar, însă cu timpul, la fel ca în cazul altor căi de comunicație din lumea romană, au fost folosite și în alte scopuri. Fertilitatea solului de aici a făcut posibilă dezvoltarea agriculturii. Produsele agricole erau transportate apoi atât pe drumurile construite, cât și pe râul Olt, care în acea perioadă era navigabil. De asemenea tot aceste căi de comunicație erau folosite spre a fi transportate animale sau lemn alături de sarea provenită de la Ocnele Mari.

Agricultura a fost avantajată de condițiile prielnice din aceste zone și de iscusința locuitorilor. Lunca Oltului este una dintre cele mai fertile zone din Oltenia datorită prezenței cernoziomului, bogat în subtanțe humice. De asemenea, în această vreme, există plug cu brăzdar și cuțit de fier, tras cu boii. Era cultivat grâul, așa cum reiese din spicele imprimate pe mai multe ștampile de vase sau redate pe scenele CX-CXI, de pe Columna lui Traian, a căror localizare a fost propusă în Oltenia. Probabil erau cultivate și alte specii de plante cum ar fi: meiul, cânepa, orzul, năutul, bobul, lintea, etc. Unele decoruri de pe vase sugerează faptul că erau practicate și viticultura sau pomicultura.

Un loc important în îndeletnicirile acestor locuitori îl reprezintă și păstoritul. Caprele erau foarte prețuite și pentru blana lor din care oamenii își confecționau îmbrăcămintea. De asemenea pentru acestea era folosită și lâna oilor. Carnea și laptele acestor animale și alte altora, asigurau resurse prețioase de hrană. Ovicaprinele nu era crescute numai de păstori ci și de agricultori, în multe dintre locuințe aflându-se un număr mai mic de exemplare. Pe teritoriul Acidavei, ponderea o aveau vitele cornute. Cele mai multe oase descoperite sunt cele de bou (bos taurus), urmate de porcine (sus scrofa domestica), ovicaprine (ovicaprinae) și calul (equus cabalus). Boul era folosit pentru carne, dar și ca animal de tracțiune, iar vacile pentru lapte. Oasele de câini descoperite indică exemplare de dimensiuni medii și mari. Au mai fost descoperite, de asemenea, oase de păsări de curte, în special de găini.

Construcțiile din acest sector de limes erau realizate din cărămidă, pentru arderea căreia a fost folosit lemnul, resursă naturală gasită din plin în aceste zone. Astfel, despădurirea unor zone mari din Valea Oltului, a început încă din această perioadă. Toate aceste edificii au suferit însă, de-a lungul timpului, grave distrugeri datorate unor cauze naturale, în special deselor inundații provocate de râul Olt, dar și locuitorilor din perioadele următoare, care au cărat materialele folosite la zidărie pentru a realiza diferite construcții: Mihai Viteazul la Caracal, Brâncovenii la Piatra și mulți alții în Câmpia Romănățeană.

Pe teritoriul acestui județ au fost descoperiți 2 stâlpi miliari. Unul se află în comuna Gostavăț și datează din secolul al III-lea, iar cel de-al doilea a fost pus de Constantin cel Mare, în jurul anului 328, în apropiere de Sucidava, pe drumul ce venea dinspre Romula. Rezultă că în această perioadă drumul roman de aici a suferit reparații. Importanța acordată de Constantin cel Mare sectorului de drum renovat se datorează scopului comercial al acestuia, ceea ce probabil îl făcea mult mai circulat decât cel de pe Olt care era folosit numai de armată, cu scopul de a asigura paza Văii Oltului, împotriva atacurilor ce puteau veni dinspre răsărit. Astfel, se asigura atât securitatea locuitorilor de la V de Olt, cât și a transporturilor de pe drumul comercial sau de pe apele râului.

Pe lângă rolul militar și economic al acestor drumuri este de menționat faptul că au fost folosite și pentru transportul oamenilor în diferite zone, favorizând astfel romanizarea. Armata putea ajunge cu ușurință la populație în caz de atac, dar și populația se deplasa datorită lor spre centrele militare. Astfel, legăturile dintre cuceritori și autohtoni devin mai strânse, răspândindu-se civilizația și limba latină.

Topografia noilor așezări întemeiate de romani pe teritoriul provinciei Dacia respectă sistemul de drumuri și rețeaua navigabilă, fapt întâlnit și în sectorul cercetat. Atât orașele, cât și așezările rurale s-au dezvoltat de-a lungul acestor artere de comunicație. Traficul realizat le garanta vânzarea mărfurilor, dar și schimbul de idei și forme artistice. După retragerea aureliană orașele de la nord de Dunăre dispar treptat, cultura daco-romană continuând să se mențină în cetăți și sate.

Locuirea romană este predominantă în sudul județului, nordul fiind foarte sărac, localitățile romane aflându-se de-a lungul căilor de comunicație romane ce străbăteau regiunea în Antichitate. Acestora li se adaugă un număr de 31 de localități cu urme romane pe care le-a identificat Dumitru Tudor fapt ce atestă prezența unei populații daco-romane în colțul de S-E al Daciei Malvenssis.

Rusidava, comuna Strejești

Comuna este situată în partea de NV a județului Olt, aproape de limita nordică, pe valea râului Olt, la o distanță de 38 km față de municipiul Slatina. Pe aici trece linia de cale ferată Corabia-Rm. Vâlcea.

Conform informațiilor provenite de la P. Polonic și D. Tudor, prin această comună era traseul drumului roman care mergea spre N. Cercetările ulterioare au stabilit și că aici era situat castrul Rusidava și nu la Drăgășani așa cum fusese stabilit inițial.

Toponimul este unul de proveniență dacică fiind, alături de toate celelalte de acest tip, un argument al continuității culturii autohtonilor și după venirea romanilor. Cu privire la localizarea acestei cetăți o ipoteză a fost emisă de Tocilescu care o situa la Drăgășani (județul Olt) în cartierul Momotești, teorie acceptată și de D. Tudor sau C.M. Vlădescu. Aceasta era bazată însă numai pe calculul distanței pe care o dă Tabula Peutingeriana, fără ca urme romane importante să fi fost descoperite acolo. Distanța dată de acest document ar putea fi însă eronată, ținându-se cont de faptul că mai pot fi observate și alte erori.

Profesorul Ciucă însă, a stabilit în urma unei periegheze efectuate, că locul castrului antic este în comuna Strejești din județul Olt, în punctul ,,La șanțuriˮ. Acesta se află pe drumul național E-64 (Slatina-Drăgășani), unde în urma acestei cercetări a fost descoperită o stațiune arheologică bogată în urme materiale romane. Se află situat pe o platformă de aproximativ 10 m înălțime. În urma cercetării noastre au fost descoperite în acel punct urme de zidărie, cărămizi romane și ceramică, fapt ce ne-a determinat să acceptam ipoteza că în acest loc se afla în Antichitate castrul Rusidava.

Nu a fost afectat de lucrările de modernizare a drumului, însă a fost distrus de țărani, pentru piatră sau cărămizi. În prezent mai pot fi cu greu urmărite doar laturile sale. În urma săpăturilor făcute de localnici și a cercetărilor de suprafață a fost descoperită multă ceramică atât romană cât și dacică și cateva obiecte de metal.

Din dreptul acestei fortificații spre Drăgășani, urmele drumului roman se pierd.

Acidava, sat Enoșești, comuna Piatra Olt, jud. Olt

Castrul se afla situat pe un deal între satele Enoșești și Criva (în apropiere de Piatra Olt). Locul amplasării este cunoscut de localnici sub toponimul Cetatea lui Traian. Dealul, format dintr-un strat de pietriș aluvionar, unul de lut galben și unul de strat vegetal, oferea o priveliște amplă asupra luncii Oltului în toate direcțiile.

În anul 1872, a fost construită calea ferată Slatina-Piatra Olt, iar dealul a fost cărat pe traseul ei. Astfel, castrul a fost distrus aproape complet. În anul 1881 au fost făcute săpături arheologice în această zonă, ale căror rezultate nu sunt astăzi cunoscute.

Dumitru Tudor a putut identifica, colțul de S-V, rotunjit, având o lungime de 50 X 25 de pași, însă apoi a fost distrus și acesta. Conform aceluiași autor, poarta pretoriană era orientată spre Olt. Șanțul exterior, observat mai bine spre S, avea o lățime de 15 m și o adâncime de 3 m, prezentând spre limita maximă a adâncimii un unghi ascuțit (fossa fastigata).

Castrul fusese ridicat din piatră și cărămidă de mărimea: 0,45 X 0,25 X 0,05 m. Profilul zidului mai apărea în râpă, în perioada interbelică (1933), având o lățime de aproximativ un metru și o înălțime de 2 m. A fost spart cu mari dificultăți în momentul în care s-a construit calea ferată. Au fost scoase atunci obiecte și cărămizi inscripționate, care s-au încărcat în 3 care, însă nu se știe locul în care s-au dus. În râpă, Tudor a mai putut observa și un profil al drumului roman, care era construit din straturi de pietriș peste care fuseseră aruncate resturi de cărămizi.

Alte săpături arheologice au fost realizate în anii 1975 și 1977 de către Ioana Bogdan Cătăniciu și Cristian Vlădescu. În 1977 au fost trasate cinci secțiuni orientate NE-SV, în care zidul de incintă a fost descoperit demolat, groapa de demolare fiind evidentă în profil, așezat la 0,80 m adâncime, față de nivelul actual al solului unde mai pot fi observate urme de cărămizi. Murus-ul, construit din cărămidă a fost zidit pe un strat de lut bătut, având o grosime de 1,80-1,90 m.

Din castru nu se mai păstrează decât un fragment din latura de S, pe o lungime de 43 m. Este posibil să fi avut formă pătrată cu laturile de aproximativ 60 m. Agger-ul și berma nu au fost precizate. Au fost descoperite puține fragmente ceramice, alcătuite din pastă roșiatică și resturi de cărămizi scoase din structura zidului de incintă, cel mai mare având dimensiunile 31 X 27 X 6 cm.

Așezarea civilă se întindea spre sat, urme ale acesteia fiind văzute de Gr. Tocilescu. Era similară celor de la Drobeta, Romula, Sucidava și Aque, fiind închisă de un val cu formă de careu poligonal, ale cărui laturi măsurau până la 100 m. Putea fi observată la sfârșitul secolului XIX-lea și o poartă, ce avea două bolți înalte de 1 m, cu o deschidere de 2,5 m. Acestea erau fixate pe trei stâlpi fiind construite din cărămidă. Tudor, însă nu a mai putut observa nimic din toate acestea. A fost distrusă de decopertările făcute cu ocazia construirii unei balastiere pentru șantierul local de irigații. Din fostul sat roman, profesorul I. Ciucă a adunat ceramică romană produsă local pentru uz casnic, imitații de terra sigillata, opaițe, figurine de teracotă, fragmente de terra sigillata, un medlion, vârfuri de lance, cuțite și cosoare de fier, ace și piese de podoabă realizate din os și bronz, cărămizi, țigle, tuburi de canalizare și monede datând din perioada împăraților Traian, Antoninus Pius, Gordian al III-lea, etc.. Toate acestea se află în colecția școlii din localitate.

Muzeul Național de Istorie a achiziționat monede datând de la Traian, Faustina Junior, Constantin cel Mare, Constantinus al II-lea și o monedă colonială din bronz, datând din prima jumătate a secolului al III-lea, emisă de orașul Niceea alături de două chei, o cataramă de bronz, o ștampilă și alte piese din același metal, toate descoperite în așezarea civilă de aici. O serie de piese aflate tot la Acidava a fost achiziționată de Muzeul din Slatina (ceramică, monede, cărămizi ștampilate, etc.).

Castrul de la Enoșești a fost identificat de Tudor cu Acidava și conform informațiilor oferite de ștampilele de pe cărămizi, fusese construit de cohors I Flavia Commagenorum, în perioada lui Traian sau Hadrian, când această trupă este foarte activă pe râul Olt.

Comuna Dobrosloveni

Este situată în Câmpia Caracalului, fiind străbătută de râul Teslui, la o distanță de 36 km spre S față de Slatina. Este străbătută de drumul roman ce pornește spre N de la Romula. Odobescu spune că pe teritoriul comunei Dobrosloveni drumul roman este părăsit, putând fi observat doar uneori, în mici porțiuni. Un alt drum roman prin această comună trece pe la N, prin viile localnicilor, taie șoseaua națională în apropiere de cimitir și urmărește apoi valea râului Teslui spre direcția Craiova. Este cunoscut de localnici cu denumirea ,,Drumul muieriiˮ și se suprapune probabil peste vechiul drum roman ce lega Romula de Pelendava.

Satul Potopinu

Este situat la nord de Romula, fiind străbătut de drumul roman care merge de la așezarea romană de aici spre Acidava și Rusidava. Acest fapt este menționat chiar de la o legendă conform căreia numele provine de la faptul că aici s-a topit Domnul de Rouă, pe care l-a prins ziua pe drumul antic în timp ce venea din munți unde fusese sa-și viziteze iubita. Denumirea drumul Domnului de Rouă a fost dată apoi căii romane de pe teritoriul județului Olt, care vine despre castrele din N și, trecând prin Romula, ajunge la Sucidava.

O altă legendă menționată de Odobescu, vorbește despre faptul că împăratul Marcus Aurelius, venind dinspre sud pe același drum a ținut pe teritoriul comunei Potopeni un mare război cu barbarii, pe care i-a împins dincolo de Olt. Din acest motiv, romanii au păstrat amintirea împăratului în colindele de Crăciun sub forma interjecției din refren ,,Reloi Dómne!ˮ (Ler!).

Satul Reșca

Aproape de calea ferată Piatra-Olt˗Corabia, la o distanță de 8 km spre N de Caracal, se află satul Reșca, pe locul în care era situat în Antichitate orașul roman Romula. Terenul pe care este așezat e înconjurat de apele pârâurilor și aflat la o înălțime, astfel încât era favorabil construirii unui oraș, a cărui apărare era ușurată de poziția strategică, iar alimentarea cu apă se putea face neîntrerupt, chiar în caz de asediu.

Așezarea romană întemeiată aici reprezintă centrul primului segment al limesului Alutan. Se află pe malul drept al Oltului. Urmele dacice descoperite sugerează faptul că este posibil să fi fost construită peste una autohtonă, a cărei locuire ia sfârșit odată cu cucerirea. Aceasta ar fi putut beneficia de drumul Oltului ce lega zona de Sucidava, fapt ce a favorizat dezvoltarea comerțului. Acest drum a fost folosit încă din perioada dacică de către negustori greci, romani și autohtoni. Astfel, este posibil ca drumul roman construit în acest sector să fie suprapus peste un altul mai vechi. Nu există însă nicio dovadă a unui rol pe care să-l fi avut locuirea preoromană în apariția orașului, fapt susținut și de toponimul de origine latină. De asemenea, este posibil ca, principalul centru urban dacic din zonă (orașul Malva) să fie situat într-una din comunele vecine.

Ruinele orașului roman sunt azi acoperite de mai multe proprietăți private, marginile acestuia putând fi reconstituite după urme de cărămizi, ceramică sau mici porțiuni de val cu șanț aflate pe o suprafață de 70 hectare. Zidul valului și al turnurilor a fost distrus de săteni, care aveau nevoie de cărămidă. În urma acestuia a rămas un șanț cu puțin moloz, care atestă existența lui. Alături de val, râpa pârâului Potopin este tăiată oblic și adânc, făcută evident pentru o șosea ce venea din Valea Oltului și se unea chiar lângă val cu o alta ce venea dinspre NV. Prin acest val, cele două drumuri aveau o intrare comună prin locul în care trece și acum drumul de la Reșca la Dobroslăveni. De ambele părți ale intrării se află în val două movile de pământ, care constituie urmele a două turnuri de apărare ale porții. Probabil acest val a fost ridicat de Filip Arabul, în anul 248, când reface orașul Romula.

Cetatea era așezată pe locul de trecere de la câmpie spre deal, într-un punct de intersecție a drumurilor romane. Avea două legături cu Dunărea care mai pot fi și azi observate izolat deoarece plugul nu le-a putut ara, datorită pietrișului bătut din care erau făcute. Una dintre ele urma malul drept al Oltului spre Islaz-Scărișoara-Slăveni, iar cea de-a două mergea spre Sucidava. Un alt drum venea spre Romula dinspre NV pornind de la Drobeta și se unea cu un al patrulea drum care cobora pe Valea Oltului dinspre munți, fiind cunoscut sub numele Calea lui Traian. Astfel, se explică puternica dezvoltare comercială a acestui oraș.

În Antichitate, Oltul trecea prin apropiere. Marsigli, în 1689, Schwantz în 1722 și Dimitrie Cantemir arată că era situat pe malul acestui râu. În secolele XVII-XVIII cursul Oltului s-a mutat cu câțiva kilometri spre răsărit. Localitatea este menționată de Tabula Peutingeriana, care o situeză între Castranova și Acidava. Geograful din Ravenna notează de asemenea în Dacia o Romula.

Înflorirea acestui oraș se datorează în special drumurilor ce o legau de restul teritoriilor și a fertilității solului, fapt atestat și de mulțimea divinităților agrare adorate. În jurul orașul se întindea un mare territorium municipal și apoi colonial, care se învecina la S cu cel al Sucidavei, iar la N cu cel din jurul Acidavei. De centrul de aici depindeau din punct de vedere administrativ satele romane de la Slăveni, Gostavăț, Devesel, Comanca, Frăsinet, Redea, Caracal, Cezieni, Radomir, Leu, Zănoaga, Osica de Sus, Dioști, etc.

Drumul Oltului din jurul orașului este menționat de harta lui Anton Maria del Chiaro din cartea sa Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia, publicată la Veneția în 1718 ca fiind ,,calea pavată cu piatră de împăratul Traianˮ. Pe harta lui Schwantz din 1722 drumul este numit Via Traiani fiind trecut cu exactitate de la Dunăre până în defileul Oltului. Această cale de comunicație a fost numită în secolul trecut ,,drumul săriiˮ datorită faptului că pe aici era transportată sarea provenită de la Ocnele Mari spre Dunăre. Continua spre Dunăre prin satele Hotărani, Fărcașe, Stoenești, Slăveni, Gostavăț, Brezuica, Rusănești, până la Islaz. De-a lungul acestei șosele se afla un cimitir ale cărui morminte sunt concentrate în număr mai mare în apropierea Romulei. Între satele Reșca și Hotărani, în octombrie 1952 a fost descoperit un sarcofag mare de piatră, în partea estică a dealului și aproape de drum. În acest punct, șoseaua romană fusese adâncită în panta dealului, realizându-se astfel, pe laturile ei, o râpă cu o înălțime considerabilă, sarcofagul fiind lipit de peretele acesteia.

D. A. Sturza a cercetat ruinele unui pod roman construit peste râul Teslui pe locul în care se află și cel actual din lemn. Era construit din cărămidă, la capătul său sudic unindu-se cele două drumuri ce veneau de la Dunăre. Lungimea acestuia era de 30 m. În 1911, A. T. Dumitrescu și inginerul Bontz au săpat forumul orașului, descoperind un material arheologic bogat din care făceau parte coloane, capiteluri, pilaștri, baze, frize, fragmente de sculpturi, etc. Acestea aparțineau unei clădiri mari construită pe un platou la intersecția celor două drumuri, lângă podul de peste Teslui. Atunci a fost cercetată și o stradă formată dintr-un strat de nisip cu grosimea de 0,20 m, peste care fusese pusă cărămidă și apoi nisip.

În prima jumătate a secolului al III-lea viața urbană cunoaște cea mai mare înflorire, fiind axată pe două artere stradale principale. Cea mai importantă străbătea orașul de la N la S, fiind folosită și astăzi ca drum comunal. Intra în oraș pe una dintre porțile principale, trecea Tesluiul pe un pod, care coincide cu cel modern și mergea spre S spre o altă poartă principală din dreptul căreia se despărțeau drumurile, unul mergând spre Sucidava, iar celălalt pe malul Oltului către Slăveni-Islaz. Nu străbătea prima incintă ci trecea aproape paralel cu șanțul ei de răsărit. A doua arteră principală intra în așezare pe o poartă principală ce se găsea aproape de actuală biserică din satul Reșca. Tăia incinta și se unea cu prima lângă podul de pe Teslui. Probabil continua pe malul stâng al râului, până la gura acestuia. Poarta de E pe unde intra în oraș acest drum era simplă, fără turnuri de apărare, în perioada târzie funcționarea acesteia încetând. Existența a două artere principale de circulație, conform recomandărilor vitruviene, presupune ca și în partea de V să fi existat o poartă similară. Probabil existau și alte străzi secundare ale căror urme, noi cercetări le vor afla în teren.

În 1870, cu ocazia realizării unui șanț de canalizare care să înconjoare satul Reșca spre NV și pe lângă biserică, V. A. Ureche a descoperit sarcofage, un zid mare de cărămidă și piatră cioplită în afară, ce înconjura așezarea civilă. În cadrul lui a fost aflată cu acest prilej o poartă prin care intra un drum roman cu pavaj ce venea de la Castra Nova.

Cu excepția principalei fortificații, orașul a fost cercetat insuficient, însă au fost descoperite numeroase urme ale prezenței militare. Numeroase unități sunt atestate, dar prezența lor este scurtă, cu ocazia războiului cu carpii și a construirii incintei târzii. Astăzi se consideră că numai două au rămas aici mai mult timp, cohors I Flavia Commagenorum și numerus Surorum sagittariorum.

Ruinele pot fi considerate slab conservate, dacă se ține cont de dimensiunea mare a orașului. Au fost descoperite puține inscripții, un număr mic dintre acestea făcând referire la viața municipală. Niciun epitetet al orașului nu este consemnat, însă așa cum sugerează un fragment de inscripție cu termenul decurio coloniae orașul a fost ridicat la rangul de colonie, probabil în perioada lui Septimius Severus.

Incripțiile și materialele descoperite aici atestă o viață cotidiană abundentă și luxoasă, chiar dacă orașul, fiind condus după dreptul provincial, plătea numeroase taxe și impozite. Bunăstarea materială a locuitorilor s-a datorat rodniciei lanurilor din Câmpia Romănățeană, drumurilor construite, vecinătății Oltului și apropierii de Dunăre care ieftineau transportul și făceau rentabil comerțul cu cereale. Astfel, orașul s-a extins de la 4 la 65 sau chiar 70 de hectare. Prosperitatea economică este confirmată și de prezența, la sfârșitul secolului al II-lea și începutul celui următor, a unui număr însemnat de ,,firmeˮ străine care trimit aici vinuri sau uleiuri alese, fapt ce nu se mai regăsește în aceeași măsură în niciunul dintre orașele din Dacia și e inexistent în Dacia de la N de Carpați. Amforele cu vin și untdelemn erau aduse în proporție mai mare pe Dunăre și apoi pe Olt, pătrunzând mai greu pe calea terestră spre zona nordică.

Este de presupus existența unui drum ce lega Pelendava, castru aflat în județul Dolj de fortificațiile militare de aici, ajungând astfel la limesul alutan. Între aceste două puncte, A Vincez a descoperit numeroase antichități romane, aici fiind situat castrul Castra Nova. Urme ale acestui drum nu au fost descoperite în teren, însă la Romula a fost identificat la intrarea în cetate, unde ajungea la o poartă aflată în dreptul zidului de apus ridicat de Filip Arabul. Acesta traversa apoi cetatea, în apropierea podului de peste Teslui întâlnindu-se cu drumul domnului de Rouă.

Tot aici, în 1969, Cristian Vlădescu a secționat drumul roman de pe linia Oltului la intrarea dinspre S și ieșirea dinspre N ale orașului. Urma drumului a putut fi observată și la suprafață, în teren. Astfel s-a demonstrat că este alcătuit tot din pietriș ca la Slăveni, însă stratul păstrat nu este bombat și apare pe o grosime de numai 0,30 m datorită distrugerilor provocate de arături. Sub stratul de pietriș a fost descoperit un strat de pământ bătut, cu profil bombat, de unde rezultă faptul că și la suprafață fusese la fel construit, având lățimea de 6,20 m. De aici, drumul roman merge spre castrele Acidava și Rusidava. În urma cercetărilor făcute în anul 1982, a putut fi identificat în zona de E a orașului Drăgășani.

Pentru prima dată aici au fost identificate urme romane de către L. Ferd de Marsigli, colonel în armata austriacă. Acesta nota ,,ceea ce este de remarcat în primul rând sunt mai multe forturi construite în întregime din cărămizi.ˮ

Conform planului ridicat de Marsigli (1689), aici existau 3 castre. Dar săpăturile arheologice din secolul XX au aratat că în mijlocul orașului, unde Marsigli situase un castru dreptunghiular, în realitate se afla o incintă civilă fortificată. Cele două castre erau situate de o parte și alta a râului Teslui. Existența lor simultană poate fi justificată de necesitatea obținerii unui câmp larg de observație din punctul cel mai înalt și de închiderea văii în punctul în care apărarea orașului era cea mai vulnerabilă. Astfel se putea asigura respingerea unui inamic ce ar fi putut pătrunde spre localitate prin această zonă, după forțarea limesului alutan.

Primul castru se află în locul numit ,,la Biserica Vecheˮ la E de sat. A fost construit pe un platou terminat cu o râpă adâncă. Deși arăturile l-au distrus complet, la suprafață încă mai pot fi văzute urme de zidărie, piatră și cărămidă legată cu var. Dumitru Tudor a preluat de aici o cărămidă având ștampila: n (numerus) S(urorum) și un cap de statuetă din marmură. Construția sa datează din perioada stabilirii romanilor în Dacia. Conform săpăturilor inițial a fost ridicată o incintă cu val de pământ și șanț, care a fost înconjurată mai târziu cu un zid de cărămidă. Fiind urmărit acest zid pentru a-i fi determinate dimensiunile, tehnica de construcție, datarea și elemente ale sistemului defensiv (agger, berma, fossa și corelația dintre ele) în majoritatea secțiunilor care au fost cercetate s-a observat că temelia murus-ului a coborât până aproape de fortificația veche. În momentul în care a fost amenajată noua fundație, șanțul care nu mai funcționa a devenit o groapă în care au fost strânse materialele din secolul al II-lea.

Fortificația a fost cercetată timp de 10 campanii pe laturile sale, fiind sondată și poarta de E. Are formă dreptunghilară și măsoară pe laturile lungi (aflate la N și S), 216 m, iar pe laturile scurte (de la E și V), 182 m, poarta de E aflându-se la 82 m de colțul sud-estic.

Murus-ul este construit din cărămizi cu dimensiunile 32 X 28 X 5 cm, nefiind legate cu mortar și având o grosime de 1,85-1,95 m. A suferit demolări masive în epoca modernă.

Înălțimea maximă pe care se păstrează elementele componenete ale zidului de incintă este între 0,45-1,95 m, în unele zone nemaifiind găsite decât urmele lăsate în pământ de groapa produsă de demolările moderne. Pe latura de E, zidul prezintă o înclinare și o abatere de la linia principală, pornind de la capătul de SE spre cel de NE, datorită presiunilor care l-au forțat să se aplece spre exterior.

Fundația taie și încalecă parțial șanțul fortificației preexistente, devenind astfel un prim element de datare. În șanțul vechi și în gropile tăiate de latura de E a zidului au fost descoperite materiale romane din secolul al II-lea d. Hr, care oferă astfel informații prețioase cu privire la data de construcție.

Murus-ul se oprește în apropierea gropilor, unde pământul e mai curat, după ce depășește umplutura cu materiale arheologice. Cercetările au aratat că nu este vorba de simple gropi izolate ci de un șanț al cărui fund a fost umplut parțial cu pământ în momentul în care au fost aruncate masiv materiale din secolul al II-lea.

Nu au fost identificate turnuri de apărare, dar s-a observat că lățimea zidului din colțul de S-E atingea 3 m, pentru construcția căruia a fost folosit mortar cu un mare procent de nisip spre deosebire de restul incintei.

Berma avea o lățime de 3,20 m pe partea de E, 2,50 m pe cea de S și 2,60 m pe latura de N. Pe latura de V, dimensiunile acesteia nu au fost încă precizate. Este suprapusă peste o groapă mai veche, fiind săracă în materiale arheologice, spre deosebire de vechiul șanț care fusese folosit drept groapă de gunoi. Materialele din fossa și cele de la suprafața bermei diferă de cele descoperite în șanț, fiind datate în secolul al III-lea d. Hr..

Fossa are o lățime de 3,20 m pe laturile de S și E și 7,20 m pe latura de N. Adâncimea ei variază între 2,50-3,20 m. Pe latura de S, dinspre Teslui, fossa taie stratul de loess, coborând până la stratul de pământ aluvionar. Aici, șanțul a fost umplut parțial înainte ca zidul să se fi prăbușit.

Interiorul agger-ului, având o lățime de 7 m pe latura de S și 3 m pe latura de N cuprinde resturi de cărămidă și pietre de râu peste care se află pământ negricios aruncat din fossa în straturi succesive, ceea ce confirmă existența a două etape de construcție, prima putând coincide cu cea a vechiului șanț.

Poarta de E a fost realizată, de asemenea, în mai multe faze. Din prima fază au fost descoperite urme ale unor temelii de cărămidă, din a doua o platformă cu pietre de mortar, urmele unei alte faze sunt constituite din zidării de cărămidă, iar o altă fază este precizată de zidării de cărămidă, din perioada târzie, când poarta nu mai funcționa.

Pe sub acest castru, vine din direcția NE-SV marele canal boltit al orașului, cu înălțimea de 1,75 m. Era prevăzut cu tuburi de plumb și susținut de o platformă cu lățimea de 1,80-2,10 m, realizată din cărămizi cu dimensiunile 45 X 29,5 X 4 cm, legate cu mortar de culoare galbenă. Platforma susține doi piloni de cărămidă aflați la o distanță de 0,95 m, peste care a fost așezată bolta sub formă de arc de cerc, cu grosimea de 0,30 m, realizată din cărămizi legate între ele cu mortar.

Probabil datarea castrului se face în secolul al II-lea, fiind în legătură cu crearea provinciei Dacia Malvensis sau în primii ani ai secolului al III-lea, în perioada lui Septimius Severus, a cărui activitate de construcție în aceste spații este bine cunoscută. Elementele ce conduc la asemenea concluzii sunt: observațiile stratigrafice, monedele descoperite, modul în care au fost arse cărămizile și dimensiunea lor, faptul că zidul taie sanțul vechii fortificații cu materiale din secolul al II-lea, etc.

Pe baza unei monede emise de Filip Arabul la Viminacium și a unei inscripții din acea perioadă se poate afirma cu siguranță că fortificația și-a păstrat funcția defensivă cel puțin până când a fost construită incinta de apărare a orașului, în anul 248 d. Hr..

Al doilea castru avea dimensiuni mai mari și formă pătrată și se afla la SE de așezarea civilă. În 1900 a fost indentificat și de P. Polonic. Proprietarul spațiului pe care este amplasat a scos din zidăria lui un bloc de piatră enorm.

Ambele castre fac parte din sistemul denumit limes Alutanus.

O clădire termală de dimensiuni mari (39 X 27 m) a fost descoperită în anul 1900 de către Tocilescu și Polonic în partea interioară a cetății patrulatere. Zidurile exterioare ale acesteia aveau o temelie cu grosimea de 1,10 m. Probabil pe latura de V deținea un portic, iar de jur împrejur era pavată cu cărămizi mari prinse cu mortar. Sătenii au distrus ruinele acestei clădiri în mare parte, scoțând din ea multe plăci și profile de marmură, bucăți de tencuială pictată, tuburi de argilă și multe alte obiecte. Toate aceste decorațiuni arată faptul că edificiul era unul dintre cele mai luxoase. Cuprindea multe încăperi, numerotate de arheologi cu cifre romane și descrise de Tudor. Cantitățile mari de cenușă existente la subsolul tuturor acestor încăperi, pe latura lor de V, demonstrează faptul că aici era întreținut un foc puternic. În apropiere, un pavaj puternic indica numele unei străzi. Pe latura de N a clădirii, Polonic a mai descoperit și alte încăperi cu sisteme de încălzire asemănătoare, una dintre ele având o lățime de aproximativ 20 m.

Din toate datele oferite de Tocilescu și Polonic, rezultă faptul că, aceste terme erau publice, fiind folosite atât de populația civilă, cât și de armată, fapt indicat de mulțimea instalațiilor cu hypocaustum, tuburile de argilă folosite la transportul aerului cald, grămezile mari de cenușă din exterior și interior și decorația luxoasă. Fuseseră ridicate în perioada de prosperitate a orașului. Planul simetric în care sunt dispuse încăperile sugereaza existența unor sectoare separate destinate bărbaților și femeilor.

Conservarea slabă a ruinelor nu permit identificarea rolului fiecărei începeri în parte. Mărimea lor însă indică faptul că populația care locuia orașul, la data când au fost construite termele, era numeroasă. Alimentarea cu apă, care provenea de la izvoarele din apropiere, se făcea printr-un apeduct, cu lungimea de aproximativ 5 km, ale cărui urme au fost descoperite în apropierea școlii din satul Reșca. Probabil existau și construcții aeriene pe care era ridicat în unele zone apeductul, însă astăzi acestea sunt dispărute. Era format din tuburi de argilă cu lungimea de 80 cm și diametrul gurii de 12 cm. Tuburile puteau fi îmbinate la capete. Erau protejate în pământ de o galerie de formă triunghiulară realizată din cărămizi lipite cu mortar. Deasupra conductei fuseseră depuse și lespezi de piatră. Traseul complet al apeductului nu a putut fi urmărit cu precizie. Probabil apa era folosită și pentru alimentarea populației atunci când nu funcționau băile publice.

Un zid de apărare care înconjura orașul este atestat atât de datele epigrafice, cât și arheologic. Conform inscripției descoperite în dreptul porții de N, zidul a fost ridicat de Filip Arabul, în anul 248 d. Hr, manu militari, cu prilejul măsurile de fortificari și restaurări ce au fost luate după invaziile carpice din anii 245-247 d. Hr.

În urma cercetărilor din teren a rezultat faptul că zidul nu este circular, așa cum îl descrie inscripția, ci poligonal. Murus-ul a fost construit din cărămizi cu dimensiunile 42 X 28 X 7 cm prinse între ele cu lut și are grosimea de 2 m, berma fiind lată de 2,40 m, iar fossa de 5,50-6 m, având o adâncime de 3 m. Posibilitatea să fi existat și tururi de apărare nu a fost verificată. Gravitatea războaielor purtare de Filip Arabul pe limes Alutanus este demonstrată de aducerea în această zonă a unor noi efective militare, care apoi au ajutat la refacerea Romulei.

După invazia carpilor, importanța acestui centru militar crește. Efectivele garnizoanei sporesc, fiind aduse noi trupe pentru întărirea apărării și este construit zidul de apărare al orașului.

În satul Gostavăț un locuitor a descoperit în apropierea drumului roman, în propria curte, partea de jos a unei inscripții. Fragmentul avea o lungime de 1,2050 m, prezentând urmele unei tabula ansata, din care se mai păstrează doar ultimul rând cu două litere P.I. = poni iussit. Pornind de aici, Dumitru Tudor presupune că este vorba de o graniță care despărțea teritoriul coordonat din centrul de la Romula de cel condus de la Sucidava.

Cimitirele Romulei se aflau în afara perimetrului fortificațiilor realizate de Filip Arabul, de-a lungul celor patru drumuri care părăseau orașul. În partea de N acestea prezintă un inventar arheologic modest, din care lipsesc sicriele de piatră sau cărămidă, fiind simple morminte de incinerație care apar foarte înghesuite. Această zonă era destinată îngropării celor care proveneau din categoriile sociale mai sărace. Pe lângă drumurile de la sud și vest apar în număr mare movile în care a fost descoperit un material arheologic bogat alături de cavouri și sarcofage. Astfel se poate concluzia că elementele mai înstărite ale așezării erau îngropate în aceste zone. Multe dintre morminte au fost demolate de localnici în perioada modernă. De asemenea, pe marginea drumurilor romane mai existau și construcții de zidărie ce prezentau acoperiș boltit și deschidere în față sub care fuseseră așezate sarcofagele cu sculpturi și epitafuri pentru a fi văzute de către călători, care primeau invitația de a se odihni pe băncile fixate alături. Un astfel de exemplu este sarcofagul lui Aelius Iulius Iulianus.

Satul Frăsinetul de Pădure

Pe teritoriul acestui sat a fost descoperit un apeduct cu tuburi de argilă îmbrăcate în zidărie, ce fusese construit pe râul Teslui pentru a alimenta cu apă Romula. Tot aici au fost descoperite cărămizi și cioburi romane.

Pârâul Teslui

Pe malul acestuia a fost descoperită ceramică romană datând din secolul al IV-lea.

Orașul Corabia, județul Olt

În punctul numit ,,Valea Seacăˮ au fost descoperite urmele unui vicus roman (ceramică și cărămizi). Un fragment de amforă ce prezenta o inscripție pictată a fost descoperit tot în acest punct. Acesta se află astăzi la muzeul din Corabia. În câmpia dintre Corabia și Cilieni au fost descoperite urmele unei villa rustica, din care provin opaițe cu inscripții. De asemenea, o așezare romană din secolul al II-lea se află între Corabia și Siliștioara.

Cartierul Celei

Drumul roman care ajunge aici dinspre N este menționat și de Alexandru Odobescu care vorbește despre existența unui drum de piatră ce străbate cetatea antică și a unor picioare de pod. Ambele construcții le atribuie împăratului Traian.

Vechea localitate romană se află astăzi sub cartierul (fosta comună) Celei din județul Olt, la o distanță de 3 km spre E de Corabia, pe vechiul mal al Dunării. A fost al doilea mare port dunărean din Dacia, după Drobeta, punct de trecere important peste fluviu spre orașul Ghighi din Bulgaria, iar apoi spre Balcani, prin valea râului Isker. Aici era punctul final al marelui drum comercial și militar ce venea de la Apulum prin valea Oltului și punctul unde funcționa un oficiu de vamă la care erau preluate taxe de tranzit pentru mărfurile și călătorii care treceau la sud de Dunăre. De asemenea, descoperirile arheologice făcute în acest sit au adus noi informații în ceea ce privește răspândirea creștinismului la N de Dunăre.

Săpăturile arheologice din anii 1936-1977, coordonate de Dumitru Tudor au dus la descoperirea în mare măsură a formei orașului, a fortificațiilor militare și a unui însemnat număr de obiecte. Toate acestea fac din Sucidava, cea mai cunoscută așezare romană din Dacia.

A fost locuită încă din preistorie, devenind apoi centrul tribului dacic al sucilor, lângă locuințele lor fiind descoperite fragmente de amfore elenistice, denari republicani romani aparținând secolului al II-lea î. Hr., monede de bronz datând din perioada primilor împărați romani (sec. I, î. Hr.). După perioada romană, Sucidava cunoaște și o perioadă de locuire feudală în secolele IX-XIII, în secolele XVI-XV apărând și satul de astăzi.

Deși orașul e necunoscut tuturor itinerariilor vechi, bunăstarea economică a acestuia a fost considerabilă în Antichitate, datorită rolului economic și strategic ce îndeplinea. Fluviul Dunărea este puțin adânc, oferind un punct bun de trecere pentru mărfurile ce venea pe drumul Oltului și treceau spre Balcani. Între Sucidava și Oescus a existat un pod de vase pe care Constatin cel Mare l-a refăcut din piatră. Un port militar și civil se găsea la marginea cetății. Este posibil ca anexarea orașului să o preceadă pe cea a Daciei și după retragerea aureliană nu a fost părăsit, împaratul Constatin cel Mare, realizând aici punctul principal de sprijin al stăpânirii sale de la N de Dunăre.

Atenția pe care acest împărat a arătat-o acestui oraș se explică prin rolul pe care l-a avut în trecerea dinspre nordul dacic spre sudul balcanic. Drumul care venea dinspre Olt și continua pe valea râului Isker reprezenta cea mai directă cale spre noua capitală a imperiului, Constantinopol. Constatin cel Mare a ridicat aici un pod de piatră peste Dunăre alături de o cetate și a restaurat drumul din câmpia romănățeană pe o distanță de aproape 100 km. Podul construit de Constantin aici este o copie fidelă a celui realizat de Traian la Turnu Severin. Portalurile și picioarele au aceeași formă, sistem de construcție și dimensiuni. Arhitectul folosit de Constantin se inspiră din experiența lui Apolodor din Damasc. Din acest motiv, D. Tudor consideră că acest arhitect este Teofil Patriciu, care a trăit la Constantinopol în sec al IV-lea și a redactat o monografie a podului realizat de Traian, care astăzi este dispărută.

În afară de portaluri, podul lui Constatin avea doar trei pile de piatră, între ele aflându-se picioare realizate din lemn. Inaugurarea lui s-a făcut în anul 328, prin baterea unor monede de aur și aramă cu chipul podului pe revers, la fel ca în cazul celui de la Drobeta. La aceasta a participat și împăratul care, în iulie 328 se afla la Oescus de unde semna decrete imperiale.

Scopul lui nu era numai acela de a lega între ele două localități. Fiind realizat din piatră menirea sa era de a rezista un timp îndelungat și în același timp de a uni două provincii, Dacia și Moesia. A avut și un rol economic, fiind realizat, ca și cel de la Turnu Severin, atunci când stăpânirea romană la N de Dunăre devenise puternică. Când romanii trec la N de Dunăre pe poduri de vase. În anul 328, aceștia nu stăpâneau doar Sucidava, ci și o parte din Dacia de S, pentru care a fost realizat acest pod.

Cea mai însemnată operă datorată acestui împărat, la N de Dunăre, este însă restaurarea drumului roman ce lega Sucidava de Romula. Drumul fusese mereu folosit de negustori, barbari sau militari romani. Monedele descoperite în câmpia romănățeană dovedesc legături economice neîntrerupte între cele două maluri ale Dunării. Avusese însă mult de suferit deoarece, în absența unei administrații eficiente, nu fusese întreținut.

Cel mai important izvor istoric cu privire la restaurarea lui Constantin este un stâlp miliar descoperit în acest sector. La aceasta au contribuit și cei doi fii ai săi, Constantin și Constanțiu. Stâlpul avea ca punct de măsurare a distanței, podul de la Sucidava, deoarece mille passum din inscripție (1000 de pași romani-1479 m) coincide cu distanța dintre pod și locul în care a fost descoperit. Refacerea s-a oprit în dreptul valului Brazda lui Novac, dincolo de acesta urmele ceramice romane din secolul al IV-lea fiind puține, iar monedele constantiniene rare. Urmele ceramice, monedele, alături de alte descoperiri, demonstrează reluarea stăpânirii romane între Romula și Slăveni în prima jumătate a acestui secol. De la Dunăre, până în acest sector, drumul roman e bine păstrat datorită acestei renovări, însă la N de Romula poate fi urmărit cu greutate deoarece a fost distrus de agricultură. Refacerea acestui drum a avut loc între anii 324, când Constatin cel Mare preia apărarea Dunării de Jos și 328, data la care a fost inaugurat podul. Stâlpul miliar reprezintă inscripția romană cu cea mai târzie provenită din Dacia.

După ce podul a fost construit, iar drumul refăcut se constată o perioadă de vârf pentru circulația monetară în Dacia sudică, care se extinde până la domnia împăratului Valens. Monedele predomină în special la sud de Brazda lui Novac, ceea ce demonstrează o înviorare a vieții economice a regiunii.

Iustinian reanexează Sucidava deoarece reprezenta pentru Imperiul Roman de Răsărit un punct de intrare spre Dacia. Astfel se explică motivul pentru care, atunci când Dacia era în întregime sub dominație romană, Sucidava avea propria organizație.

Cetatea dacică și cea romană din secolele II-III pot fi greu urmărite deoarece au fost distruse de lucrările lui Constatin cel Mare iar apoi de următoarele construcții aparținând perioadei Evului Mediu. Extinderea acesteia poate fi urmărită numai pe baza materialului arheologic descoperit. După Grigore Tocilescu, așezarea civilă ocupa o suprafață de 29-30 hectare. Dezvoltarea ei a început în jurul unei castra aestiva ale cărei dimensiuni nu au fost încă stabilite.

Alături de școala actuală a fost descoperit un puteus cu formă circulară, zidit în cărămidă, având diametrul 0,84 m. Starea bună de conservare a fântânii a permis restaurarea și darea în folosință elevilor.

Săpăturile arheologice au reușit să delimiteze doar centura de fortificație a orașului, străzile, piețele, clădirile publice sau casele particulare, rămânând necunoscute, fiind distruse sau acoperite de curți.

Sunt întâlnite aici trei etape de fortificare a zonei cu caracter urban, prima dintre ele putând data chiar din perioada împăratului Hadrian. În cea de-a doua (sec. II) a fost construită poarta de N, având o lărgime de 4,30 m și fiind apărată de două turnuri cu formă patrulateră și dimensiunile 3,65 X 4,40 m. De aici pleacă drumul roman cu lățimea de 6 m ce mergea spre Romula unde se unea cu cel care venea de la Islaz și continua pe Olt până în Dacia Superioară. Acesta a fost observat și de Marsigli care vorbește despre Sucidava: ,,Este o construcție dreptunghiulară situată pe malul Dunării în fața vărsării Iskerului sau mai bine zis a Ghighenului. În incinta ei se văd unele zidării a căror destinație nu poate fi ghicită. De aici începe un drum pavat cu pietriș, care la oarecare depărtare se leagă cu al împăratului Traian ce duce în Transilvania de-a lungul Oltului.ˮ Poarta a fost folosită și în perioada următoare de refacere a fortificației militare (sec. III).

Tot în secolul al III-lea, pe partea de S a orașului a fost realizată o poartă de apărare și acces monumentală, astăzi fiind acoperită de clădirea școlii din Celei. Drumul roman care pornea de aici nu mergea în linie dreaptă spre Dunăre, ci făcea un ocol spre S-V, îndreptându-se apoi spre satul roman de la Orlea. Strada ce pornea de aici spre cea nordică (kardo maximus) prezintă două epoci de construcție. Nivelul superior, prezentând un pavaj din beton cu grosimea de 10 cm în care sunt prinse blocuri de piatră, a fost realizat în secolul al IV-lea, când poarta era încă folosită, având sistemul de apărare orientat spre nord. Datorită circulației vehiculelor apar săpate în piatra drumului două șănțulețe, aceste urme indicând lățimea osiilor vehiculelor (1,50 m). Sub acest nivel se află un altul mai vechi, la o adâncime de 90 cm față de primul. A fost realizat din beton cu grosimea de 15 cm, fiind datat în secolul al III-lea.

Din dreptul acestei porți spre N existau pe marginile drumului roman cu lățimea de 6 m o serie de construcții dintre care a fost identificat un atelier de prelucrat bronzul pentru obiecte mici. S-a observat că, în interior, în afară de porți și ziduri existau scări de acces spre drumul principal și creneluri, realizate din piatră.

Spre deosebire de restul orașelor din Dacia Inferior, Sucidava deținea în jur un territorium, unitate politică autonomă, cu carater aproape municipal, în alcătuirea căruia intrau numeroase sate vici sau pagi. Conducerea era deținută de un consiliu (ordo) cu delegați care mai târziu sunt numiți curiales trimiși aici din toate centrele rurale. Dintre ei era aleasă o delegație de fruntași (quinquennales), care locuiau în oraș, convocau consilii și conduceau dezbaterile acestora. Conducătorii satelor (magistri vici sau principes loci) dețineau și un loc în consiliul central. Comandantul suprem al întregului territorium era cel care conducea garnizoana Sucidava. Astfel, această localitate nu a mai devenit municipium sau colonia rămânând în situația juridic-administrativă a unui vicus sau pagus. Astfel, deși așezarea este un centrul urman important ea va ramâne considerată o mare comună. Caracterul rural a impus locuitorilor activitați predominant agricole.

Către N granițele acestui teritoriu se contopeau cu cel din jurul Romulei și cuprindeau multe sate romane cunoscute la Islaz, Gârcov, Corabia, Orlea, Grojdibod, Hotaru, Ianca, Dăbuleni, Vădastrița, Vădastra, Crușov, Vârtop, Vișina Veche, Traian, Jieni, Rusănești, Brezuica, Brastavăț, Potelul, Tia Mare, Scărișoara, Gura Padinei, Cilieni, Dăbuleni, Dobrotești, Amărăștii de Sus și de Jos și Zvorsca.

O bază de la o statuie ridicată împăratului Commodus de către procuratorul Claudius Xenofon, prin grija a doi sclavi cu funcția de vameși confirmă existența aici a unui oficiu vamal, al cărui rol probabil era important.

Au fost identificate patru necropole. Un cimitir format din tumuli poate fi observat la 2 km spre N față de zona urbană, lângă drumul roman ce merge spre Romula. O necropolă cu formă plană a fost săpată alături de zidul de N al orașului. Platoul pe care a fost amplasată ulterior viitoarea cetățuie romano-bizantină, împreună cu valea de lângă el erau folosite pentru înmormântări până când zona centrală a fost fortificată cu ziduri. Ultimul cimitir datează din secolul al IV-lea și a fost descoperit în grădina școlii din Celei.

O fortificație romană cu scop militar datând din secolele II-III nu a putut fi identificată, însă existența ei este sigură, deoarece orașul era centrul unui territorium militare, care era controlat de o garnizoană. Au fost descoperite ștampile militare a căror datare este în această perioadă ce prezintă trupe care lucrau sau staționau aici: cohors I Lingonum și detașamente din legiunea V Macedonica. Tudor respinge ipoteza conform căreia vechiul castru se afla sub cetatea construită de Constantin cel Mare, deoarece săpăturile pe care le-a efectuat în această zonă au dovedit contrariul și presupune că era amplasat sub dealul Celei.

Tot aici, soldații din garnizoana Sucidavei, realizează în timpul împăratului Caracalla o construcție importantă a cărei natură nu este cunoscută. Viața lor însă în această zonă era saracă și marcată de incultură. Deși orașul este locuit permanent timp de două secole și jumătate cu excepția ștampilelor aplicate de comandant oficial pe cărămizi nu au fost descoperite alte inscripții sau monumete sculpturale. Așa cum rezultă din analiza inventarului arheologic descoperit, o parte din acești soldați fuseseră recrutați dintre populații în migrație, a căror condiție, prin poziția socială, obligațiile de muncă și armele deținute îi apropia de colonat. Aceștia nu putea reprezenta un sprijin sigur pentru imperiu. Sucidava a rezistat atât timp cât mijloacele de atac ale barbarilor au fost slabe. Însă de îndată ce au fost atacați de huni ce dispuneau de forțe superiore, acești soldați (limitanei), părăsesc orașul fără a se împotrivi serios.

Prin poziția ei, cu timpul, Sucidava va deveni un filtru între lumea barbară și Imperiul Roman. Prezența barbarilor în așezare și necropolă este confirmată arheologic. Legăturile ecnomice și militare ale cetății se vor face în continuare și pe apă așa cum rezultă din resturile unui port aflat chiar la marginea cetății al cărui rol devenea foarte important în timp de asediu deoarece era singurul punct prin care garnizoana putea comunica cu trupele de pe celălalt mal al Dunării. Era folosit și pentru descărcarea mărfurilor din alte zone (amfore cu vin sau ulei, arme, oglinzi, fibule, catarame, etc), unele dintre ele chiar foarte îndepartate ca Mediterana orientală. Realațiile economice au rol însă doar de aprovizionare. Cu timpul însă și acestea vor scădea tot mai mult, principala sursa de venit și hrană rămând agricultura practicată destul de scăzut și amenințată mereu de barbari.

Satul Siliștioara

Este o suburbie a orașului Corabia. În Antichitate probabil a trecut pe aici un drum roman care lega Sucidava de castrele de la Islaz. Între acest sat și comuna Gârcov, la o distanță egală față de ambele localități, se află urmele unui sat roman.

Cartierul Vârtop

A fost descoperită aici o fibulă romană datând din secolele II-III.

Comuna Orlea

Este situată în sudul județului Olt, aproape de granița cu Bulgaria, la o distanță de 11 km spre vest față de orașul Corabia. Se învecinează la N cu comuna Vădastrița, la E cu orașul Corabia, la S cu fluviul Dunărea, granița naturală a României cu Bulgaria, iar la V cu comuna Gura Padinii.

Pe teritoriul acestei comune a fost în Antichitate cea mai bogată așezare rurală romană din fostul județ Romanați, mulțimea descoperirilor de aici făcând posibilă organizarea unui muzeu local. De asemenea, tot aici au fost găsite și urmele unui pod roman peste Dunăre, construit probabil în timpul expediției la N de Dunăre a generalului Fuscus.

De pe teritoriul satului Gura Padinei, aparținând acestei comune, în colecția Gh. Georgescu-Corabia, erau păstrate 15 vase romane întregi diferite. Tot aici au fost descoperite 15 monede romane din argint și bronz, datând din secolele II-IV d. Hr.. La 500 m spre apus față de acest sat, pe malul Dunării, se afla un vicus roman. Aici apar pe o distanță de 1500 m fragmente de cărămizi și cioburi. Ceramica și monedele preluate datează din secolele III-IV d. Hr.. De asemenea, o altă așezare romană există la un kilometru spre E față de sat. Urme romane au fost descoperite și în baltă. De la Gura Padinii provine și un tezaur cu 248 denari republicani romani.

Dintr-un mormânt roman din cărămizi, descoperit și distrus de săteni, Gh. Georgescu a trimis cercetătorului D. Tudor o fotografie cu câteva obiecte descoperite. Unul dintre acestea este o cărămidă tipică pentru teritoriile Sucidavei și Romulei, având dimensiunile (0,430 X 0,208 X 0,055). Pe una dintre fețele acesteia se aflau trei adâncituri paralele probabil trasate cu degetele, care ajutau la prinderea ei cu mortar, iar pe cealaltă chipul unui tânăr. Datarea acesteia se face în secolul al III-lea.

Un alt obiect descoperit este o lucerna trilichnis cu capacul împodobit cu rozete (pe ciocuri), palmete și liniii striate, având în centru o acvilă cu atitudinea obișnuită. Un fragment realizat în tehnică diferită și având alte dimensiuni, dar același decor a fost descoperit la Romula și probabil este fabricat local.

Au fost descoperite de asemenea și trei vase cu forme diferite, primul având un picior înalt, fără mănușă și în formă de cupă, al doilea cu mănușă și buza ciuntită, iar ultimul prezentând urme de mortar în exterior.

Tot în această comună, la 100 m spre S de școala primară a fost descoperită o ara din calcar de Vranța, având înălțimea de 0,565 m, lățimea la profile de 0,330 m și grosimea de 0,250 m. Acest monument conține o inscripție unde poate fi citit numele Vitalianus, un cognomen întâlnit rar în Dacia. Tot în această comună au mai fost descoperite și resturi de ceramică și cărămizi romane, sau obiecte de metal.

Comuna Islaz, județul Teleorman

Fortificațiile de aici reprezintă punctul de pornire al limesului Alutan și au fost ridicate în epoci diferite. Referindu-se la acestea, Marsigli afirmă ,,în afară de drumul ce pleacă de la Celei la Antina (Reșca), mai vine în ultima, un alt drum ce pornește de lângă un turn de pe Dunăreˮ.

Alexandru Odobescu menționează aici două cetăți de pământ în punctele Racovița și Verdea. Conform renumitului arheolog, cetatea de la Racovița se afla pe malul unei mlaștini cu același nume, deasupra locului unde în perioada modernă a fost construită o biserică, iar cea de la Verdea se află pe malul Dunării, între localitatea cu același nume și Islaz.

Cetatea Verdea poate fi considerată punctul de plecare al limesului alutan. Urme ale ei nu mai pot fi identificate astazi în teren, deoarece au dispărut datorită inundațiilor provocate de apele Dunării. Castrul a fost însă cercetat de Laurian, având dimensiunile 120 X 340 m. Conform acestui cercetător, era înconjurat de trei valuri și trei șanțuri. Monedele descoperite aici sunt datate în perioadele împăraților Hadrian și Caracalla, fapt ce ar putea sugera existența în această zonă a unui castru de piatră al cărui scop a fost paza limesului alutan la întâlnirea cu Dunărea.

Conform indicațiilor lăsate de Laurian și Bolliac mai exista la Islaz și un al treilea castru de mărimea 95 X 122 m din care s-a scos multă cărămidă. A fost distrus complet de Dunăre.

Comuna Brastavățu

Se află situată în partea sudică a județului Olt, în zona sud-estică a Câmpiei Caracalului, pe DN 54 ce leagă Corabia de Rm. Vâlcea, la o distanță de 55 km spre S față de municipiul Slatina și 27 km în aceeași direcție față de orașul Caracal, aproape de calea ferată Corabia-Rm. Vâlcea.

Amplasarea acestei localități este la mijlocul drumului roman care face legătura între Sucidava și Romula. Existența acestuia este menționată de Alexandru Odobescu care îl situează: ,,despre răsăritu de communa și în depărtare ca la 1500 stânjeniˮ. Conform aceluiași autor, acest drum era acoperit în perioada moderna de o dâră de pietriș. De-a lungul acestui drum, către Caracal, Odobescu menționează pe teritoriul comunei Brastavăț exitența unei cetăți romane și a unor morminte. Și Vasile Pârvan a identificat aici o așezare romană. Aceasta se afla la N de sat, în dreptul bălții Crușov, aproape de drumul roman care traversează teritoriul comunei. Aici au fost descoperite resturi de zidărie romană cu cărămidă și fragmente de sculpturi funerale. Acestea, însă au fost luate de localnici și folosite în construcții sau pentru decorarea propriilor locuințe. De asemenea, tot din această așezare (o villa rustica) provin și monede datând din secolele II-IV d. Hr..

Comuna Gostavățu

Se află în centrul câmpiei Caracalului, pe valea Oltului, la o distanță de 61 km spre sud față de Slatina și 18 km spre SE față de Caracal.

Pe aici trecea drumul ce leagă Romula de Islaz. Conform lui Odobescu, drumul roman încă mai putea fi observat însă în această comună nu mai fuseseră descoperite alte urme aparținând perioadei romane.

Satul Gostavățu

În urma cercetărilor ulterioare, de-a lungul acestui drum, pe teritoriul satului Gostavăț, au fost descoperiți o serie de tumuli romani cu sarcofage de piatră. Au apărut astfel cărămizi, opaițe, obiecte de bronz și o inscripție. Tot aici a fost descoperit în anul 1893 un tezar roman ce cuprindea 176 monede. Un altul a apărut în anul 1969, acesta din urmă fiind depus într-un vas de culoare cenuție-neagră și format din 324 denari, 6 provenind de la Marcus Antonius, Vitellius, Marcus Aurelius și familia sa. Denarii emiși în perioada cea mai târzie provin din anii 166-167 d. Hr. Se presupune că acest tezaur a fost îngropat în timpul atacurilor marcomanilor împreună cu aliații lor în Dacia.

În satul Brezuica, ce a fost adăugat satului Gostavăț în anul 1968, au fost descoperite urmele unui vicus roman și baza fragmentară a unei stele funerale romane (1,80 X 0, 40 m), realizată din calcar de Vranța, al cărei cadru ce înconjura inscripția a fost ornat cu un decor reprezentând un vrej de viță-de-vie care răsare dintr-un vas cu două toarte. Drumul roman trecea prin acest sat.

Satul Slăveni

Drumul roman care vine dinspre munți pe malul drept al Oltului, după ce iese din Romula se bifurcă. Ramura de vest străbate în linie dreaptă câmpia romănățeană și se sfârșește la Dunăre, în dreptul castrului Sucidava. Cea de răsărit, urmărește linia Oltului, legând în Antichitate așezările cu caracter militar sau civil de la Hotărani (unde se afla o suburbie a Romulei), Fărcașele, Slăveni (castru), Gostavăț, Brezuica, Băbiciul Episcopiei, Scărișoara, Jieni-Rusănești, Cilieni, Tia Mare (castru) și Islaz (două castre aflate pe Dunăre). Cel mai important centru militar și civil dintre acestea era cel de la Slăveni, aflat între Romula și Islaz, la o distanță de 15 km față de orașul roman și 48 km față de Dunăre, în apropiere de drumul roman.

Castrul se află în mijlocul satului, nefiind acoperit de construcții. De-a lungul timpului, însă a fost rascolit de către localnici în numeroase rânduri pentru cărămidă și piatră. Între el și râpa Oltului, aflată la 100 m se extinde așezarea civilă, care era străbătută de șoseaua antică. Locul este cunoscut de localnici sub toponimul ,,Cetateˮ.

Deși pe parcursul secolului al XIX-lea a fost săpat de arheologii diletanți în numeroase rânduri, în anul 1893, au fost facute primele săpături oficiale de către Gr. Tocilescu și Pamfil Polonic (timp de 3 săptămâni împreună cu 50 de soldați), la porțile praetoria și decumana și în colțul de S-E al pretoriului. În 1940, Tudor a publicat schițele și notele sumare ale acestor săpături și în 1962 reia săpăturile în colaborare cu Muzeul regional al Olteniei din Craiova. Acestea vor continua până în anul 1975 și în urma lor au fost constatate numeroase nepotriviri cu datele lasate de Tocilescu și Polonic (chiar și dimensiunile castrului fuseseră date greșit 120 X 140m).

Pe locul castrului actual fusese construit un altul mai vechi de pământ, fapt demonstrat de startigrafia celor cinci secțiuni săpate de Tudor în sistemul de apărare al construcției. Acest fapt atestă două perioade importante de construcție (Traian și Septimiu Sever) și o perioadă în care au avut avut loc unele restaurări (Filip Arabul).

Castrul de pământ a fost construit în perioada împăratului Traian, în timpul operațiunilor militare romane de la N de Dunăre. Scopul său era acela de a permite staționarea trupulor militare și de a preîntâmpina atacurile unor triburi din Muntenia. Avea un singur val de apărare și o fossa în față. Lungimea sa era de aproximativ 190, 40 m iar lățimea de 1,10 m, fiind contruit din cărămizi de mărimea 43 X 28 X 8 cm, care erau așezate direct pe pământ. Urmele lui se păstrau în momentul în care a săpat Tudor, pe o adâncime de 20 cm. Pământul din agger era afânat, fiind mai negricios la bază și gălbui în partea de sus. A fost scos din primul șanț de apărare, unde ocupa o lățime de 6 m. Fossa (prima) avea o lățime de 4,80 m și o adâncime de 3,50 m, fiind întreruptă în fața porților. A doua fossa era și ea întreruptă în fața porților și probabil a fost săpată tot odata cu ridicarea castrului de pământ. Avea o adâncime de 3,15 m, o lățime de 4,20 m, fiind separată de prima printr-un vallum cu grosimea de 4 m. La contrucția castrului de pământ (din primii ani ai stăpânirii romane în Dacia) cu excepția ala I Hispanorum au mai contribuit și detașamente din ala I Claudia, cohors I B(rittanica) (?), cohors I Fl. Commagenorum, fracțiuni din legiunile V Macedonica, XI Claudia și XIII Gemina, iar la unele reparații ulterioare a ajutat și numerus Surorum sagittarorium așa cum reiese de pe ștampilele de pe țigle de mărimea 53 X 40 X 4 cm).

Castrul de zid a fost construit în anul 205, în jurul celui de pământ, așa reiese dintr-o inscripție descoperită de Tocilescu la porta praetoria. Această lucrare a fost realizată în perioada lui Septimiu Sever, făcând parte dintr-un program de lucrări militare inițiat de acest împărat, care a reparat sau transformat total multe castre ale Daciei Sudice.

Prima dată, pe poala exterioară a vechiului vallum a fost ridicat un puternic murrus, având o temelie cu lățimea de 1,50 m și o adâncime de 0,50 m. În șanțul acestei temelii au fost cărate mari cantități de bolovani din Olt alături de fragmente de piatră și cărămidă, masură impusă de natura aluvionară a solului, zidul fiind din cărămidă și blocuri de piatră, cu grosimea de cel puțin 1,30 m. Săpăturile arheologice nu am mai putut surprinde elemente din acest zid deoarece a fost demolat. Doar în dreptul porții praetoria și turnului din colțul de S-E al castrului s-a constatat că fusese prevăzut cu un parament contruit din blocuri mari cioplite în calcar (opus quadratum), care fuseră aduse de pe malul bulgăresc al Dunării. Cu ocazia demolărilor moderne nu au fost întâlnite fragmente de cărămizi deasupra temeliilor, de unde rezultă că zidul nu a fost lucrat numai în opus latericium. Sub panta interioară a agger-ului a fost așternută o pătură groasă de 0,10-1,15 cm, care era formată în cea mai mare parte din așchii de calcar, care rezultaseră dintr-o cioplitură vastă de blocuri. Astfel este îndrptățită concluzia că murus-ul de deasupra temeliilor a fost realizat din blocuri de calcar cioplite paralelipipedic (1,35 X 0,55 X 0,45 m), care fuseseră aduse de dincolo de Dunăre (sau dintr-o carieră de piatră mai apropiată). Berma avea o lățime de 2,40 m.

Se păstrează cele două șanțuri de apărare din perioada fortificațiilor de pământ, dar a fost adăugat și un al treilea. Această fossa, cu o lățime de 6 m și o adâncime de 3,30 m), separată de al doilea șanț cu un vallum (gros de 6 m) nu era întreruptă în fața porților. Centura de valuri și șanțuri ce încunjura castrul de zid avea o lățime de 25 m.

La o distanță de 6 m spre interior față de zidul de apărare se află înfipt în val un al doilea murus, având o grosime de 60 cm, fiind zidit numai din cărămidă, fără temelii, care se păstrează în anumite locuri până la o înălțime de 50 cm. Lângă el se află un strat de dărâmături format din fragmente de cărămizi, bolovani, etc) cu o lățime de 6 m, iar deasupra pământ amestecate de asemenea cu dărâmături. În continuare urmează via sagularis, cu o lățime de 2,25 m, fiind construită din bolovani de Olt. Astfel se constată că în anul 205 d. Hr., marginea de jos a valului a fost extinsă spre interior și întărită la bază. Via sagularis, cu o lațime de 5 m la castrul de pământ, are de data aceasta o lățime de numai 2,25 m. Micul zid înfipt în fapt susținea probabil unele grizi. Deasupra lui, a suprafeței agger-ului și pe murus-ul exterior fusese ridicată o construcție din bârne puternice, care era prevăzută cu creneluri în partea superioară, cu scopul de a supraînălța sistemul defensiv al incintei. Această lucrare ar fi putut fi realizată și în perioada lui Filip Arabul, construcții asemănătoare nemaifiind întâlnite decât la castre din afara teritoriului Daciei.

Astfel se păstra vechiul val cu drumul său de rond, crenelurile lui erau transformate în ferestre de tragere, iar pe culmea peretelui de bârne dinspre inamic apăreau alte creneluridefensive aflate la o înălțime mai mare. Valul și murus-ul exterior era necesar să aibă o înălțime mai mare, fapt ce solicita o cantitate de pământ și materiale de zidărie mai mare.

Castrul de piatră, construit în perioada lui Septimius Severus, avea o lungime de 198 m și o lățime de 176, 60 m. Deși curtinele dintre porți și colțurile castrului sunt destul de lungi, pe suprafața lor nu au fost descoperite turnuri de apărare.

Edificiul militar a fost realizat de către aceeași ala I Hispanorum, fiind cel mare castru de piatră din Dacia sudică și având rolul principal în sistemul de apărare limes Alutanus. Pe aici se afla principalul punct de legătura cu lumea din Muntenia, iar apoi cu limes-ul Transalutanus. Pentru orașul Romula, castrul reprezenta principalul sistem de pază împotriva pericolelor ce puteau veni dinspre răsărit, fiind cel mai mare edificiu militar de piatră din Dacia sudică și principalul punct roman de pe limes Alutanus. Pe aici era cel mai important punct de legătură cu limesul transalutan, aflat la o distanță de 15 km.

Castrul prezintă cele patru porți principale, porta praetoria fiind orientată spre E, unde se afla drumul roman de pe malul Oltului, care trece printre acest râu și fortificație. Orientarea cetății are legătură cu apărarea drumului și a râului împotriva unor atacuri dinspre răsărit, așa cum se întâmpla și în cazul fortificațiilor de la Romula. De-a lungul acestui drum, pe margini și în afara așezării civile, pot fi observate o serie de movile de pământ care sunt cu siguranță morminte romane.

Primul sondaj făcut în dreptul ei a fost realizat de catre Tocilescu și Polonic, care nu au dezvelit-o în totalitate, abandonând-o după ce au descoperit inscripția de refacere a castrului, ce data din anul 205 d.Hr., fiind apoi săpată în 1975 de către Tudor. Planul ei, în comparație cu al celorlalte trei, apare deosebit și complicat, fiind apărată de doua turnuri, fiecare dintre ele având mărimea 5,45 X 6,67 m și prezentând o cameră interioară de dimensiunile 2 X 3,30 m. Spre front temeliile zidurilor celor doua turnuri sunt groase de 2 m. Poarta prezenta două intrări fiecare având lățimea de 3,10 – 3,25 m (la temelie), între ele aflându-se un zid-pilon cu lungimea de 4,30 m și lățimea de 2,50 m (la capete). Spre capetele acestuia și pe fețele interioare ale turnurilor se găseau ușorii cu mărimea 1,80 X 0,50 m, de care erau prinse câte două porți care funționau după sistemul canaturilor.

În același an au fost descoperite două litere aparținând inscripției găsite de Tocilescu și un boc de talie, cioplit în calcar și păstrat in situ în punctul în care turnul de N se lega de murus. Avea mărimea 1,32 X 0,55 X 0,45 m și provenea din haina de blocuri ce întăreau poarta în exterior.

Sunt cunoscute de asemenea forma și dimensiunile porților decumana și principales, care au fost sondate în 1963 și 1974. În ceea ce privește planul și măsurătorile ele sunt indentice. Erau apărate de câte două turnuri ieșite în afară pe o distanță de 0,55 m față de frontul zidului de incintă. Între ele existau câte două porți de lemn, cu lățime de 3,50 m. Corpurile turnurilor aveau în exterior 5,95 X 6,25 m, închizând câte o cameră de mărimea 2,10 X 3,40 m. La un metru adâncime, sub pavajul dintre turnuri trecea un canal construit din patru țigle (0,53 X 0,53 m), prin care apele de ploaie erau evacuate în șanțul exterior.

Numai la colțurile rotunjite ale castrului existau turnuri de apărare. Cel din colțul de N-V, care a fost săpat în totalitate, avea în exterior dimensiunile 4,60 X 6,50 m și conținea o cameră cu dimensiunile 2,60 X 1,70 m. În dreptul colțului de S-E (care avea aceeași formă și mărime cu cel precedent a fost descoperit in situ un bloc de parament identic cu cel aflat la porta praetoria.

În interior se găsesc drumurile obișnuite. Via praetoria are o lățime de 16,20 m, prezentând pe flancuri câte un portic având lățimea de 1,50 m ce prezintă pe fiecare margine, câte 8 coloane din care se mai păstrează numai baza de piatră. A fost pavată cu un amestec de piatră, bolovani și resturi de cărămizi prins cu mortar. Via principalis are o lățime de 24 m și nu prezintă pavaj. Tudor presupune că deasupra ei fuseseră așternute bârne de lemn. Via decumana, cu lățimea de 14,20 m, prezenta un pavaj identic cu cel aflat pe via praetoria (cu lățime 0,10 m), dar nu era prevăzută cu portice. Via quintana , care era de asemenea nepavată, avea o lățime de 13 m.

În august 1969 a fost descoperită o placă de marmură fragmentară, în pământ, cu inscripția în jos, alături de prima bază de piatră a coloanei porticului din dreapta construit pe via praetoria. Placa nu servea la pavajul drumului ci fusese adusă și aruncată lângă portic, după ce castrul a fost părăsit. Alte fragmente din ea nu au fost descoperite de unde rezultă că nu căzuse acolo din prima baracă din partea dreaptă a drumului pretorian. S-a descoperit alături însă un piron de fier și bronz cu lungimea de 29 cm. Fusese adus împreună cu placa pentru a servi la fixarea ei pe zidul unei clădiri. Pentru acest lucru era nevoie de 4 astfel de unelte. Inscripția acestei plăci vorbește despre o basilica castrensis ridicată în interiorul acestui castru, care însă nu a fost săpată până astăzi.

În interiorul castrului se află o serie de clădiri, unele dintre ele provenind din perioada construcției de pământ.

Pretoriul este unul dintre cele mai importante din Dacia. Era orientat cu fața spre E, având o lungime de 43,20 m și o lățime de 37,40 m, fiind prevăzut cu obișnuitele elemente. A fost construit din cărămizi (40 X 29 X 8 cm) peste o temelie formată din bolovani de Olt cu grosimea de 0,95-1m. Intrarea sa avea o lățime de 4,40 m, fiind flancată de câte trei camere cu mărimi diferite. În atrium (16,40 X 28,50 m) de jur împrejur se afla un portic cu lățimea de 3,10 m, format din coloane de calcar așezate deasupra unor baze elegante, găsite in situ. Pe întreaga suprafață atriul fusese pavat cu cărămidă. În dreapta fusese amplasată o statuie ecvestră, fapt demonstrat de două lespezi de piatră (2,80 X 2,08 m). Armentarium-ul era compus din opt camere cu mărimi diferite. ,,Sala sacrăˮ avea mărimea 35,40 X 9 m și în mijlocul ei au fost surprinse urmele unei construcții romane târzii (după ce castrul a fost părăsit). Oecus avea în centru o cameră absidată (cu raza de 5,60 m), care prezenta un pavaj cu cărămizi de mari dimensiuni, fiind destinată spre a fi folosită drept capelă. La o adâncime de 1,80 m sub ea a fost descoperit subsolul din beton al unei camere cu dimensiunile 3,95 X 3,25 m destinată spre a păstra tezaurul. În partea stângă a camerei se aflau două oficii, iar în dreapta patru. Prin subsolul aflat în colțul de S-V al camerei se făcea încălzirea printr-un hypocaustum cu praefurnium. În timpul reconstrucției din anul 205 d. Hr, capela a fost mărită, însă pretoriul a păstrat aceeași formă.

La o distanță de 10 m spre N de pretoriu a fost descoperită o construcție având dimensiunile 19,50 X 36 m realizată cu zid de cărămidă, acoperit cu țigle de mărimea 57 X 37 cm și având ștampila CIB. Conținea două curți înconjurate de camere. Cele din curtea interioră au dimensiunile 5,50 X 4,50 m, iar cele de la a doua 4,20 X 3,50 m și 4,20 X 6 m. Scopul acestei construcții putea fi acela de a caza ofițerii.

În continuare spre N, la o distanță de 7 m, a fost descoperită magazia (horreum), având mărimea 14 X 35,20 m și zidăria prevăzută în exterior cu contraforturi obișnuite, dar așezate la distanțe inegale.

La o distanță de 21,80 m spre S de pretoriu a fost săpată o clădire cu formă necunoscută și dimensiunile 18 X 22 m. Scopul acesteia nu a fost încă determinat. Probabil a fost construită în faza de pământ a castrului și distrusă în 205 d. Hr.. Era compusă dintr-un coridor central flancat de câte patru camere, terminat cu două sălițe. Într-una dintre camere a fost decoperit un puț, care a fost rezidit, cu o adâncime de 3,60 m și diametrul gurii de 1,20 m, care era umplut cu dărâmături și gunoaie. La gura lui se afla o conductă descoperită pe o distanță de 4,30 m, fiind alcătuită din tubuli de pământ cu lungimea de 0,60 m și cu diametrul de 0,10 m.

În colțul de S-E al acestei clădiri a fost descoperită o cisternă, având formă elipsoidală (2 X 2,40 m) și adâncime de 2,70, fiind împrejmuită cu un zid de formă patrulateră (3,90 X 4,55 m). A fost tencuită cu două straturi impermeabile din gips aplicat peste un strat de opus signinum. În interior au fost descoperite vase întregi, fragmente de piatră, etc. În cisternă se păstra apă nepotabilă care era folosită pentru stingerea incendiilor.

Pe cea mai mare parte din suprafața castrului se aflau clădiri destinate cazării soldaților. Numărul și mărimea acestor hibernacula demonstreaza faptul că puteau fi adăpostiți aici cel puțin o mie de oameni.

Pe marginea drumului pretorian se află cele mai vechi barăci militare, în număr de 6. Fiecare are dimensiunile 9,60 X 4,35 m și prezintă temelie puternică din zid de cărămidă cu grosimea de 0,45 m și deține câte două camere de mărimi inegale. Prezintă pavaje interioare și exterioare din cărămidă, fiind refăcute în 205 e.n. . Este posibil de asemenea să fi fost dotate cu cărămizi din bârne.

În pretentura și retentura sunt extinse cu orientare N-S, 12 pavilioane mari, fiecare având lungimea de 43 m și lățimea de 9,40. În față prezentau un pridvor cu lărgimea de 3 m. Atât interiorul, cât și spațiul fuseseră pavate cu cărămizi având dimenisunile 42 X 28 X 6 cm. Fiecare avea câte 7 camere de aceeași mărime (3,40 X 3 m). La capetele de S sau N sunt dotate cu câte o încăpere mai mare (8 X 12,60 m), care servea drept locuință pentru gradați (principales).

Aceste locuințe militare, conform tipului de zidărie, au fost construite în anul 205 d. Hr.. Temeliile din partea de N ale celor din praetentura dextra sunt alipite, nefăcând corp comun cu pavilioanele de pe via praetoria. Cele din praetentura sinistra se aflau la 1,20 m față de aceleași pavilioane, formând între ele un coridor ce fusese blocat. Temeliile acestor 12 pavilioane, cu lățimea de 0,60 m au fost construite din cărămizi prinse ușor între ele cu mortar și așezate pe un strat de pietriș sau mici bolovani de râu amestecat cu nisip având grosimea de 15 cm. Cu siguranță posedau un etaj și aveau pereții legați din bârne de lemn fără tencuială. Pereții despărțitori ai camerelor interioare erau construiți tot din bârne care fuseseră așezate peste un rând de cărămizi cu dimensiunile 42 X 28 X 6 cm. Aceste paviloane erau acoperite cu țiglă pe care se întâlnește deseori ștampila NS.

La colțurile interioare ale castrului pot fi observate alte patru pavilioane de aceeași mărime și construcție ca a celor descrise. In interiorul lor nu au putut fi identificați pereți despărțitori astfel încât Tudor presupune că serveau drept grajduri folosite de ala I Hispanorum.

Probabil în afara castrului, în anul 205 d. Hr., a fost construit un edificiu (basilica castrensis), ale cărui temelii nu au fost descoperite. Existența sa este menționată de o placă de marmură.

În urma celor 14 campanii de săpături au fost făcute multe descoperiri în acest castru cum ar fi: incripții, fragmente de statui din bronz, un tezaur monetar, 2 brățări din aur, sculpturi din marmură, arme, etc. Printre arme sunt de remarcat aproximativ 50 de vârfuri de pilum și de săgeți turnate în bronz, lustruite cu îngrijire ce serveau probabil drept arme de paradă. Multe dintre acestea se aflau în armentarium.

Ultima inscripție descoperită aici, a fost făcută în pretoriu, fiind o închinare către Filip Arabul făcută de ala I Hispanorum, între anii 248-249 d. Hr.. Ultimele monede, care includ un tezaur aflat într-o baracă, provin de la același împărat (247-248). Se pare că acest castru a fost distrus și părăsit între anii 249-250, în perioada invaziilor gotice, nemaifiind apoi refăcut.

Castrul de aici este cunoscut și datorită faptului că, în 1837 a fost descoperit aici un templu mithraic, scobit în malul Oltului. Templu însă a fost distrus de sătenii care au scos de aici două altare dedicate lui Mithra, basoleriefuri ce prezentau scene din viața zeului și alte obiecte.

În secolul al IV-lea în castru își fac apariția monede constantiniene, ceramică romană târzie, alături de o cruce (chrismon) sculptată în piatră. Acestea pot avea legătură cu cuceririle lui Constantin cel Mare la N de Dunăre.

Este de menționat faptul că, pe întreaga suprafață a castrului nu au fost descoperite urme de incendii, fapt ce dovește că partea lemnoasă a construcției a putrezit pe loc.

La 95 m față de latura de E a castrului a fost identificat de către D. A. Sturdza și Al. Odobescu un turn cu lungimea de 24 m și lățimea de 20 m. Săpăturile din anii 1962-1965, realizate de către D. Tudor și Gh. Popilian au dus la concluzia că aici se afla o instalație de băi romane de unde au fost scoase ștampile pe cărămizi și țigle ale unor unități militare: cohorta I B(rittanica), ala I Claudia, legio V Macedonica și legio XIII Gemina. Deasupra lor fusese construit un grajd boieresc, iar cercetările arheologice au arătat că, la rândul lor, erau așezate peste un strat de locuire dacică și una romană de secol II. Conform fragmentelor ceramice descoperite a fost identificată de asemenea și o locuire romană în secolul al IV-lea. A fost aflată și o monedă de la Filip Arabul care arată că, în timpul acestui împărat, termele au fost restaurate.

Datorită înălțimii malului, apa nu putea fi adusă din Olt, astfel încât e de presupus că se aducea printr-un canal de suprafață din pârâul Caracal din apropiere. S-a păstrat numai o parte din canalele ce aduceau și evacuau apa, la colțul de S-E al clădirii. Erau construite din cărămizi mari, cu care erau realizate guri de mărimea 42 X 28 cm. Pe lungimea laturii de N a edificiului, exista un canal principal prin care era adusă apa, din care apareau ramificații spre bazinele de apă caldă și rece. La frigidarium, un canal aducea apă curată și un altul o evacua spre Olt.

Aveau o lungime de 21 m și o lățime de 19,60 m. Zidăria lor fusese construită din cărămidă legată cu mortar de var. Grosimea zidurilor este de 0,85 m, iar înălțimea actuală de de 0,50-1,20 m, temelia lor fiind situată peste un strat format din bolovani de Olt. Cărămizile aveau dimensiunile 42 X 28 X 6 cm. La pilae și în alte locuri se poate observa că datarea cărămizilor folosite se face în epoci diferite, fiind de mai multe tipuri. De asemenea, conform elementelor stratigrafice și tehnicii zidăriei, rezultă două epoci de contrucție, prima datând din perioada lui Septimius Severus, iar cea de-a doua de la Filip Arabul. În planul lor se întâlnesc două părți distincte: compatimentul din partea de E, construit fără instalații de hypocaustum și cel din partea de V, care prezintă suspensurae pentru căldură, dispuse pe 6-8 rânduri. Primul putea fi încălzit prin conducte destinate transportării aerului cald, care erau fixate pe pereți (tubuli și tegulae mammatae). Fragmente din acestea au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice.

În colțul de NE al clădirii, a fost identificat vestiarul (apodyterium), având dimensiunile 6,50 X 9,50 m. Era pavat cu cărămizi având mărimea 28 X 28 cm, așezate deasupra unui strat de pietriș mărunt prins cu var. Tencuiala acestei clădiri avea o frescă în mai multe culori, iar intrarea ei principală se afla pe partea de N. Atașat de vestiar se afla un frigidarium, fiind un bazin abisat de mărimea 5,50 X 2,80 m, ale cărui ziduri sunt păstrate până astăzi pe o înălțime de un metru. Avea un pavaj format din cărămizi, săpat la o adâncime mai mare față de nivelul la care se găseau pilae-le de la hypocaus. Într-o groapă modernă din acest bazin au fost descoperite fragmente de marmură rupte, provenind dintr-un grup statuar dedicat zeului Bacchus. În arcul absidei a fost lăsată o fereastră cu dimensiunile 48 X 28 cm, pe unde apa era evacuată printr-un canal de cărămizi. Unul similar aducea apa. La S de vestiar se aflau alte două camere, a căror funcție nu a mai putut fi identificată datorită distrugerilor. Ele au dimensiunile 6,50 X 3,90 m și 6,50 X 3,40 m. Pe aripa de V a termelor erau prevăzute patru încăperi, dintre care trei absidate.

Praefurnium-ul avea o lungime de 2,05 m și o lățime de 0,65 m și se afla în dreptul colțului de S-V al clădirii. Alături de gura lui, care avea dimensiunile 1,90 X 0,60 m au fost descoperite resturi puternice de arsură, cenușă și bolovani mari de Olt arși în foc, care fuseseră folosiți pentru producerea aburului fierbinte în laconicum. Gura acestui praefurnium era deschisă într-o primă cameră cu dimensiunile 3,10 X 4,20 m, prevăzută cu un hypocaust, format din pilae care erau alcătuite din cărămizi de diferite tipuri care aveau între ele o distanță inegală (0,20 -0,32 m). Aceleași caracteristici tehnice pot fi observate și la picioarele hypocausturilor din celelalte încăperi. Toate încăperile ce prezintă hypocaust fuseseră pardosite cu cărămizi de dimensiuni mari (0,42 X 0,28 X 0,6 m) prinse cu mortar de var. Probabil în prima despărțitură aflată în fața gurii pricipale de încălzire se afla un laconicon pentru care erau încălziți bolovanii aflați în fața prefurniului. Din dreptul prefurniului, căldura circula prin guri ce perforau zidurile care despărțeau cele trei încăperi de la nord. În mijloc se afla o încăpere pătrată (4,25 X 5 m), ce era prevăzută cu o mică absidă, având o rază de 1,80 m, în care se putea instala un vas cu apă caldă pentru laconicum, iar în față se afla un caldarium. Pe flancurile ei se află două încăperi cu distanțe inegale între ele, având dimensiunile 7,25 X 3,20 m, cu pavaj în opus signinum, fiecare fiind prevăzută cu câte o absidă mare, cu diametrul de 4m, unde fuseseră instalate vase cu apă caldă. Probabil scopul camerei aflată în colțul de NV era acela de a îndeplini funcția unui tepidarium, iar cea opusă putea servi drept alveus, piscina, etc.

Prin ruinele termelor au fost descoperite și monede, fragmente ceramice, tubuli, etc.

În forma sa finală, clădirea termelor de aici este o restaurare făcută în timpul lui Filip Arabul, iar construcția poate fi contemporană cu a castrului din epoca lui Septimius Severus. Refacerea acestui edificiu probabil a urmat distrugerilor provocate de invazia carpilor din anii 245-247. La colțul de N-E, unde au fost aflate urme ceramice importante din prima jumătate a secolului al III-lea, existau cuptoare de olari, care probabil și-au încheiat activitatea datorită lucrărilor de restaurare. Tot cu ocazia acestor lucrări a fost astupat și un puț de apă pe care îl foloseau olarii și a fost săpat lângă bazinul de apă rece, deasupra căruia a fost extins canalul de scurgere din frigidarium.

Ultimele monede aflate în ruinele termelor sunt datate în timpul domniei lui Filip Arabul, de unde rezultă faptul că, activitatea lor a fost încheiată odată cu cea a castrului.

În urma săpăturilor din anii 1962-1977 a fost descoperită și așezarea civilă, însă pe o suprafață mică, numele acesteia rămânând necunoscut. Conturul a fost determinat prin urmele arheologice ce au apărut la suprafață (urme de cărămizi și zidărie, fragmente ceramice, etc.), pe malul drept al Oltului, pe o lungime de un kilometru și o lățime de 200-300 m. Câteva sondaje au identificat ziduri puternice ale unor construcții care demonstrează faptul că nivelul economico-administrativ al așezării depășea statutul de vicus. Tot aici a fost descoperit și un cap de marmura realizat elegant. Vecinătatea castrului și legăturile cu populațiile de peste Olt sunt factori favorabili ce au încurajat dezvoltarea în aceste locuri a unui târg care putea ajunge la rangul de pagus. Târgul și așezarea de aici au fost distruse de carpi și goți odată cu edificiul militar.

Complexul militar de la Slăveni a reprezentat un avanpost de apărare pentru cel mai bogat oraș din Dacia Inferior, Romula. De aici pornea și un drum care trece în Muntenia, spre frontiera nouă realizată de Septimiu Sever.

Comuna Deveselu

Comuna se află situată în partea de E a Câmpului Leu-Rotunda, la o distanță de 50 km spre sud de Slatina și 9 km în aceeași direcție față de Caracal. Pe teritoriul ei trece drumul roman ce leaga Rusidava de Sucidava. Din cercetările realizate Al. Odobescu a aflat că la E de această comună există niște movile, care este posibil să fi fost morminte romane. Pe drumul roman ce venea dinpre Romula și mergea spre Sucidava, pe teritoriul acestei comune a fost descoperit un vicus roman cu construcții de cărămidă. În anul 1932 sătenii au distrus un canal de scurgere roman descoperit pe teritoriul satului Deveselu. Vasile Pârvan a publicat o figurină de bronz ce provine din această comună, iar o monedă de bronz datând de la Antoninus Pius și descoperită tot aici se află în colecția Ilie Constantinescu.

În satul Comanca, aparținând aceleiași comune au fost descoperite cărămizi și fragmente ceramice romane. În anul 1872, când a fost săpat terasamentul căii ferate, a fost descoperit un momânt aparținând perioadei romane, realizat din cărămizi. Alături de schelet se aflau trei catarame de bronz, un inel și două flori din bronz aurit.

Comuna Tia Mare

Localitatea se află în partea sudică a județului, în sudul Câmpiei Caracalului, pe valea Oltului, la o distanță de 97 km spre sud față de Slatina și 25 km spre E față de Corabia.

Din informațiile lui Al Odobescu rezultă că, la E de Olt, pe teritoriul acestei comune se află două cetăți romane. Au fost descoperite aici urme de cărămizi romane.

Comuna Stoenești

Se află situată în Câmpia Caracalului, pe valea Oltului, la o distanță de 48 km spre sud față de orașul Slatina. Pe aici trece calea ferată Timișoara-București Nord. La sud și sud-est se învecinează cu comuna Gostavățu, la sud și sud-est cu comuna Deveselu, iar la vest cu orașul Caracal. Vecinii din nord și nord-est sunt: comuna Fărcașele, orașul Drăgănești-Olt și comuna Dăneasa.

Conform lui Odobescu, drumul roman trece prin centrul acestei comune, fiind însă acoperit de drumul comunal actual sau casele localnicilor. De asemenea, anumite porțiuni au fost distruse de râul Olt. Acest drum face legătura între castrele Romula și Izlaz, trecând prin Slăveni.

O așezare puternică daco-romană se află pe terasa Oltului, pe o lungime de aproximativ 500 m, așa cum demonstrează fragmentele ceramice descoperite.

Comuna Fălcoiu

Comuna se află situată în lunca Oltețului, la întâlnirea acestuia cu Oltul, la o distanță de 33 km spre S față de municipiul Slatina și 14 km spre NE față de municipiul Caracal, pe DN 64. Este străbătută de calea ferată Corabia-Rm. Vâlcea. Se învecinează la N și NV cu comuna Osica de Sus, la nord-est cu comunele Ipotești și Coteana, la E cu comuna Mărunței, la sud-est cu orașul Drăgănești Olt, la sud cu comunele Fărcașele și Dobrosloveni, iar la sud-vest cu comunele Cezieni și Osica de Jos.

Este traversată de drumul ce leagă Romula de Sucidava și continuându-se spre N, ajunge până la așezările romane de pe teritoriul județului Vâlcea. Odobescu nu a primit niciun raport cu privire la existența în această comuna sau în comunele învecinate a unor urme romane, însă menționează că este străbătut de un drum de piatră, atribuit inclusiv de localnici împăratului Traian. Drumul trece prin vestul comunei, la o distanță de 4 km, pe un deal numit Dealul Viilor și are, conform aceluiași autor, o lățime de 8 m și înălțimea de un metru.

Comuna Osica de Sus

Localitatea este situată în Câmpia Caracalului, între râurile Olt și Olteț, aproape de confluența lor. Se află la 25 km spre sud față de Slatina, 15 km spre N față de Caracal și 19 km spre sud-vest față de orașul Balș. La N se învecinează cu comuna Șopârlița, la est cu comuna Ipotești, la sud cu comuna Fălcoiu, iar la sud-vest cu comuna Osica de Jos.

Este străbătută de drumul roman ce vine de la castrele din nordul județului Olt, mergând spre Romula. Este menționat de Odobescu pe la estul acestei comune, prin cătunul Vlăduleni. Conform relatărilor pe care renumitul arheolog le-a cules de la localnici, de-a lungul acestui drum au fost aflate mai multe morminte. Mai multe fragmente ceramice provenind din această comună se află în colecția Constantinescu-Caracal.

De asemenea, pe drumul ce vine dinspre Romula aici și în comuna Brâncoveni au fost indetificate așezări romane.

Comuna Șopârlița

Este situată în partea de E a Câmpului Leu-Rotunda, la SV de municipiul Slatina, în apropierea căii ferate Corabia-Râmnicu Vâlcea.

În apropierea teritoriului acestei comune se află drumul roman din piatră care merge spre N dinspre Romula. În această zonă însă a fost acoperit în Epoca Modernă de drumul județean.

Comuna Brâncoveni

Este o comună situată în centrul județului Olt, în Câmpia Caracalului, în partea dreptă a văii Oltului, pe DN 64, aproape de linia de cale ferată Corabia-Rm. Vâlcea, la 13 km față de Slatina.

Odobescu menționează drumul roman ca trecând pe la vest de această comună, prin satul Brâncoveni. Conform primului arheolog român, acesta poate fi observat în mai multe locuri, în altele fiind acoperit cu pământ. Peste acest drum a fost construit în perioada modernă cel județean, calea străbătută fiind cunoscută sub denumirea Drumul sării, deoarece încă din Antichitate, pe aici era transportată sarea extrasă din salinele de pe teritoriul județului Vâlcea. De asemenea, drumul mai este cunoscut sub denumirile Drumul lui Traian și Drumul domnului de Rouă. Pe teritoriul acestei comune au fost descoperite și urme ceramice tipice perioadei romane alături de un vas de marmură. Aici a fost identificată o așezare romană.

Orașul Caracal

Orașul e străbătut de drumul roman ce leagă Romula de Sucidava, ale cărui urme se află la E de gară. Aici au fost descoperite pe marginea sa cărămizi romane, ceramică și obiecte de bronz. De asemenea, în nordul orașului s-au descoperit multă ceramică și un mormânt de cărămizi. De pe toată suprafață orașului au apărut monede romane și fragmente ceramice, care predomină mai ales în cartierul Bold.

Comuna Cilieni

Se află situată în sudul județului Olt, în Câmpia Caracalului, pe valea Oltului, lângă granița cu județul Teleorman, la o distanță de 82 km spre sud-est față de Slatina și 34 km spre nord-est față de orașul Corabia.

Este străbătută de drumul roman ce leagă Romula de castrele de la Islaz cunoscut de localnici ca ,,Drumul buțilorˮ denumire ce provine probabil de la vasele în care era transportată sarea ce provenea de la Ocnele Mari (județul Vâlcea). De aici au fost scoase cărămizi, țiglă, ceramică și monede romane. La 6 km spre N se află urme de zidărie romană.

Comuna Băbiciul

Au fost descoperite aici resturi de zidării romane alături de un stâlp miliar.

Comuna Fărcașele

Pe aici trece drumul roman ce leagă Romula de Sucidava. A fost descoperită pe teritoriul acestei comune o monedă ce provine de la Iulia Domna fiind bătută la Stobi. Tot aici a fost descoperit și un denarius ce provine de la Traian și se află astăzi la muzeul din Caracal. O ulcică dacică (carpică) și una romană au fost găsite una lângă alta. Monedele descoperite aici provin atât din perioada Traian-Filip Arabul cât și de la Constantin cel Mare. O necropolă de tip Locusteni a fost săpată la Fărcașele de Sus de către M. Babeș.

Pe teritoriul satului Hotărani au fost descoperite cuptoare de cărămidă romană, morminte care cuprindeau sarcofage de piatră, cărămizi, monede, opaițe etc.. Aici exista un vicus care era o suburbie a orașului Romula. Au mai fost descoperite 15 monede de argint și bronz emise în perioada Hadrian-Constantin al II-lea.

Comuna Gârcov

O așezare romană a fost descoperită aici de Tocilescu și Polonic, iar Dumitru Tudor a identificat urmele a două sate (ceramică și cărămizi) la o distanță de 2 km spre S față de comună și un altul pe marginea de vest a ei. Deși Gr. Tocilescu bănuia existența unui castru aici, aceasta nu a fost confirmată de cercetările ulterioare.

Comuna Grojdibod

În anul 1867 D. Papazoglu a săpat aici numeroase morminte romane, preluând din acestea o serie de obiecte. În alte colecții se aflau și vase romane întregi. Au fost descoperite multe ruine de zidărie printre care se aflau monede și fibule de bronz. În anul 1842, preotul Stan din comună a descoperit o diplomă militară a unui veteran care locuise în vicus-ul de aici. Se pare că aceasta provine dintr-un mormânt aflat într-o grădină. Alexandru Ioan Cuza a dăruit diploma lui Napoleon al III-lea și se află astăzi la Muzeul Saint Germain în Franța. De asemenea, puncte arheologice mai importante au fost descoperite: pe liziera de sud a comunei (ceramică datând din secolele III-IV, la 300 de m spre E față de comună (ceramică din secolele III-IV), la 400 m spre E a fost descoperită ceramică din secolul al IV-lea, iar la SE de sat a fost descoperită ceramică romană târzie.

Comuna Ianca

Comuna este străbătută de drumul roman ce leagă Drobeta de Sucidava. Urme romane numeroase au fost descoperite în locul ,,Grădișteˮ aflat în baltă. În satul Potelu, multe urme romane au fost descoperite în balta cu același nume. În continuarea așezărilor de aici, spre N, descoperiri aparținând perioadei romane au fost făcute și pe teritoriul comunei Ștefan cel Mare.

Comuna Izbiceni

Este situată pe drumul roman de pe limes Alutanus. Pe malul Oltului au fost descoperite cărămizi și ceramică.

Comuna Osica de Jos

Într-o carieră de pietriș a fost descoperit un sestertius datând din perioada împăratului Commodus și o monedă din secolul al IV-lea.

Comuna Scărișoara

Este situată pe drumul roman ce aparține sistemului defensiv limes Alutanus. Au fost descoperite aici cărămizi și ceramică romană.

Orașul Slatina

În zonele suburbane ale orașului Strehareți și Cireașov au fost descoperite monede romane din secolele II-IV, ceramică, unelte și arme de fier.

Comuna Baldovinești

La nord față de drumul roman care leagă Romula de Pelendava, pe teritoriul comunei satului Strâmba, aparținând acestei comune, a fost descoperit un denar de la Faustina Senior, care se află astăzi la Muzeul din Caracal.

Comuna Studina

Este străbătută de drumul roman care leagă Romula de Sucidava. Aproape de pârâul cu același nume din această comună a fost descoperită o villa rustica.

Comuna Vișina Veche

Comuna este traversată de drumul roman ce leagă Romula de Sucidava. Au fost descoperite aici multe morminte romane. Din punctul ,,Măgura lui Ghițăˮ sătenii au scos două urcioare romane și o fibulă de bronz, ambele datate în secolul al III-lea și aflate lângă un schelet. În anul 1922, a fost descoperită o monedă datând din perioada lui Filip Arabul.

Comuna Vlădila

Este străbătută de drumul roman ce leagă Romula de Sucidava. Au fost descoperite aici resturi ceramice și zidării ce provin de la o villa rustica, la est față de drumul modern ce leagă Caracal de Corabia.

Aspecte generale

Acest proiect își propune reconstituirea traseelor antice ale principalelor drumuri romane de pe teritoriul județului Dolj. Pentru romani, realizarea căilor de comunicație era un fapt deosebit de important deoarece asigura cucerirea, exploatarea și stăpânirea noilor popoare. În general se urmărea principiul trasării acestora în linie dreaptă, fapt ce scurta distanța de deplasare, motiv pentru care, astăzi, o mare parte dintre acestea sunt acoperite de drumuri sau căi ferate moderne.

Img. 1, județul Dolj

Metodologie

S-a avut în vedere atât starea în care se află drumurile astăzi, cât și traseele pe care le aveau în antichitate. Ne-am propus pentru început să identificăm urme ale acestora în teren, după care să urmărim descoperirile arheologice care ar putea sugera că un posibil drum se afla prin apropiere (morminte, castre, așezări). Următoarea etapă a fost stabilirea locurilor în care au fost realizate descoperiri izolate. Pe baza tuturor acestor informații, au fost realizate apoi traseele presupuse de noi.

Acest demers ridică probleme serioase de metodologie. În primul rând, conform site-ului cimec.ro și a informațiilor primite de la Muzeul Olteniei Craiova, urme ale unui drum construit de romani nu mai pot fi văzute astăzi pe teritoriul județului Dolj. Am verificat acest fapt în teren și, în urma cercetărilor noastre, se confirmă.

Traseele au fost stabilite conform bibliografiei existente și a site-ului cimec.ro. Tabula Peutingeriana menționează doar drumul principal, cel care făcea legătura dintre Drobeta și Romula, însă am încercat să observăm și alte posibile căi de comunicație.

Cea mai importantă lucrare de la care s-a pornit a fost Oltenia romană scrisă de Dumitru Tudor. După consultarea acesteia a urmat cartarea principalelor puncte în care se precizează că au fost descoperite urme romane, dacă acestea nu erau oferite de cimec.ro. Acestă etapă a întâmpinat noi dificultăți. Astfel, dacă punctele erau însoțite de un toponim, ne-a fost mai ușor să le identificăm cu ajutorul localnicilor sau al instituțiilor din diferitele localități. Chiar și așa, acest fapt nu a fost posibil de fiecare dată. Punctele date fără toponim au fost imposibil de găsit. Dacă informația spunea doar că pe teritoriul unei comune s-au găsit izolat obiecte romane (monede, fragmente de ceramică, etc) cartarea locului exact în care au fost descoperite acestea nu a fost posibilă deoarece, nimeni nu a putut să ne ofere această informație.

Ultima etapă a cercetării a avut în vedere realizarea hărților pe care am notat traseele care presupunem că au existat în antichitate în urma actualului demers și, în final, prezentarea detaliată a acestora.

Img. 2, trasee romane presupuse

Romula – Pelendava

Romula

Comuna Teslui

Comuna Drăgotești

În satul Viișoara Mare, în punctul ,,Părul lui Drăguceanuˮ se află o așezare romană importantă în care se găsește multă ceramică din secolele II-III. Tot aici a fost descoperit și un tezaur monetar. Ceramică romană din secolul al IV-lea a fost semnalată și în punctul ,,Obștea Bobeanuˮ. Vicus – ul de aici a existat până în perioada culturii Dridu.

În aceeași comună, în satul Viișoara Mică a fost descoperită o așezare daco-romană care conținea monede republicane și imperiale de la Traian până la Aurelian, iar în punctul ,,Cișmeaˮ din acest sat a fost identificată ceramică.

Img. 3

Comuna Robănești

În satul Bojoiu, pe malul drept al Tesluiului, în punctul ,,la Odieˮ, a fost descoperită o așezare daco-romană cu ceramică din secolele II – III d. Hr..

De asemenea, fragmente modeste de ceramică indică existența unei mici așezări daco-romane în punctul ,,Cimirˮ din localitatea Robăneștii de Jos, aparținând acestei comune.

Comuna Pielești

Au fost descoperiți aici trei denari provenind din perioada Commodus – Severus Alexander.

În satul Pârșani, aparținând acestei comune a fost descoperită o așezare rurală daco-romană întins pe o distanță de un kilometru între școala actuală și șoseaua națională, spre est. În această zonă predomină ceramica din secolele al II-lea și al III-lea. A fost descoperit aici și un tezaur cu monede romane din perioada imperială.

Comuna Ghercești

Pe teritoriul acestei comune, în punctul ,,Surupătoareˮ din satul Gârlești au fost descoperite urme de locuire dacică datând din secolul IV. î. Hr.. În perioada romană, teritoriul va fi locuit de o populație mixtă formată din autohtoni și cuceritorii romani.

Astfel, în punctul ,,Sălișteˮ, aflat la 1 km spre est față de același sat, se află o așezare daco – romană care conține ceramică din secolele II-IV. O altă așezare, de dimensiuni mai mici se află în fața ei, pe malul opus al râului Teslui.

Craiova-Pelendava

Toponimul, de origine dacică, definește așezarea romană și castrul aflate pe teritoriul actual al orașului Craiova. Tabula Peutingeriana menționează localitatea ca fiind așezată pe drumul ce lega în antichitate Drobeta de Romula. Orașul este de asemenea străbătut de brazda lui Novac de Nord.

Exista aici o cetate romană importantă deoarece, pentru construcția vechilor clădiri și mănăstiri ale orașului a fost folosit mult material cu caracter militar roman: cărămizi cu dungi adâncite datoritării apăsării cu degetele și blocuri de piatră cioplite pentru paramentul zidurilor castrelor.

Numele garnizoanei care a construit fortificația a fost descoperit de arhitectul Vicenz în temeliile vechi ale clopotniței bisericii Sf. Dumitru, pe o cărămidă fragmentară. Acesta era numerus Maurorum. Ștampila este păstrată bine fiind încă lizibilă, astfel încă este exclusă posibilitatea ca, după literele NM să mai urmeze și altele. Unitatea este cunoscută de la Răcari, unde a staționat, lăsând cărămizi cu inscripția NMΣ. Astfel, din aceste informații rezultă că un detașament de mauri a fost trimis din castrul de la Răcari pentru paza celui de la Pelendava, unde toarnă cărămizi cu inscripții din care mai păstrează doar primele două litere.

În ceea ce privește amplasarea castrului, inginerul Vicenz oferă informații prețioase, în anul 1931. Acestea au fost obținute ca urmare a activității sale de inginer al orașului Craiova. Castrul este situat aproape de Mofleni, lângă mănăstirea Bucovăț, unde se oprește datorită Jiului. În temeliile bisericii Bucovăț și ale cișmelei Popova a intrat mult material roman.

În anul 1869 Bolliac a descoperit în întregime un zid din acest castru. În aceeași zonă s-au aflat de asemenea monede, ceramică, o figură de bronz a zeiței Minerva, un vârf de lance de fier, sticlă, un pavaj de teracotă, etc, toate aparținând epocii romane. Conform ștampilei NM, castelul de aici întra în circumscripția militară a celui aflat la Răcari. Toponimul Pelendava provine de la rădăcina indoeuropeană peled, ,,umedˮ, ,,a curgeˮ, etc, fapt ce face referință la regiunea mlăștinoasă din lunca Jiului, unde este amplasat castrul.

Prin acest loc drumul roman care venea dinspre Admuntrium trecea râul. Alte locuri din Craiova în care a mai fost descoperită cărămidă romană, luată probabil tot din castru sunt: ,,vistieriileˮ Cișmelelor de lângă coasta bisericii Sf. Dumitru, locul numit ,,Vistierieˮ, în spatele fostului parc Bibescu făcând parte din cișmeaua Popova, din cartierul Romanești, ridicată de Matei Basarab în anul 1647, traseul drumului vechi al Jiului, temeliile bisericii Bucovățul Vechi și ale chiliilor acesteia, comuna suburbană Mofleni, etc.

În anii 1926-1928, cu ocazia subzidirii bisericii Bucovăț, Vicenz a descoperit în temeliile acesteia blocuri de piatră cochilifere cioplite în stil roman ce aveau dimensiunile 0,40 X 0,40 X 0,07 m. Alte urme romane au fost găsite în anul 1905, sub fostul hotel ,,Minervaˮ. De asemenea, alte urme cu puncte romane sunt: Făcăi, Plaiul Vulcăneștilor și Cârcea.

Tot la Craiova au fost descoperite monede datate în perioadele împăraților Antoninus Pius și Gordian al III-lea, un tezaur și piese izolate de la Aurelian, Dioclețian și Anastasius I și fragmente de amfore datând din secolele V-VI, descoperite la fântâna ,,Obedeanuˮ.

În cartierul Mofleni din orașul Craiova ar fi putut exista în Antichitate o așezare civilă. Au fost descoperite aici cărămizi romane, resturi provenind dintr-un mozaic, ceramică, monede, etc. Materiale de construcție de proveniență romană constând în cărămizi și blocuri de piatră cu dimenisunea 1 X 1,50 X 0,60 m, au fost folosite și la construcția mănăstirii Coșuna. La SV de această mănăstire s-au descoperit urmele unui pavaj în opus tesellatum alături de o figură de bronz a zeiței Victoria cu înălțimea de 10 cm. Cărămizi romane aduse de aici au fost folosite de asemenea și la construcția bisericii ,,Sf. Dumitruˮ din Craiova.

O altă așezare civilă a fost identificată în punctul ,,Valea Șarpeluiˮ.

Romula – Castranova – Pelendava

Romula

Teslui

Comuna Dioști

În satul Ciocănești, în anul 1923, a fost descoperit un denar din perioada lui Hadrian. De asemenea, în locul numit ,,Dealul Nucilorˮ au fost descoperite monede romane de la Vittelius și Severus Alexander și ceramică.

În satul Radomir, la viile Hagiului, pe dealul Stăncilei poate fi observat un șanț cu lungimea de 120 m. Epoca în care acesta a fost realizat este nedatată. Din punctele ,,Livada Boiereascăˮ și ,,Stupinăˮ au fost scoase în anul 1860 multe cărămizi romane, vase și monede.

Comuna Castranova

Pe teritoriul județului Dolj, Tabula Peutingeriana menționează și existența acestei localități (Castrisnovis), pe care o situează între Romula și Pelendava. Numele ei este legat de un castru local. Dumitru Tudor consideră că amplasarea acesteia este pe valea râului Teslui, aproape de drumul roman care leagă Romula de Pelendava, nu la Giorocu Mare-Castranova așa cum afirmă alți cercetători. Toponimul presupune și existența unei castra vetera.

Pe teritoriul comunei Castranova au fost descoperite cărămizi, vase și tuburi de argilă dacice și romane. În anul 1963, în urma săpăturilor arheologice, pe valea Giorocului și la E de localitate au fost descoperite așezări romane modeste.

Img.4

Comuna Leu

S-a descoperit aici ceramică romană în valea Modruzului, pe terasa superioară dinspre N, o necropolă cu coșciuge din cărămidă și un fragment de inscripție. A fost aici o așezare mixtă daco-romană.

În satul Zănoaga se află măguri cu morminte, cărămizi, vase, tuburi de argilă și podoabe din bronz, toate provenind din perioada romană.

Comuna Cârcea

În satul Cârcea au fost găsite două urme romane, fibule și monede datând din secolele II-IV.

Pelendava

Castranova – Bechet – Calafat

Castranova

Comuna Apele Vii

Au fost descoperite aici urmele unui sat roman important: zidării, cărămizi, ceramică, o piatră de râșniță, monede, etc.. Acestea aparțin secolelor II-III și predomină în special la hotarul dinspre Radomir. Conform descoperirilor acolo a existat o așezare mixtă daco-romană.

Comuna Celaru

La 1 km față de satul cu același nume, în viile Ciorăștilor, se află ceramică romană. De asemenea, fragmente ceramice romane au fost descoperite și în zona de N a satului Ghizdăvești.

Img. 5

În apropierea acestui drum, în comuna Dăneți:

Comuna Dăneți

În satul Braniștea a fost identificată o așezare rurală cu monede romane din perioada Antoninus Pius – Gordian al III-lea.

Comuna Dăneți

În satul Locusieni au fost descoperite o așezare și necropole mixte daco-romane. În punctul numit ,,Valea Predeștilorˮ s-au descoperit bordee, morminte, ceramică dacică și romană, datând din secolele II – III, monede de la Hadrian și Antoninus Pius, etc. Toate acestea sunt întâlnite pe o lungime de 1 km și o lățime de 300 m. Astfel, așezarea de aici constituie un exemplu foarte documentat de conviețuire daco-romană.

Mai sus de Dăneți:

Comuna Mârșani

A fost descoperită aici o monedă de bronz de la Iustinian.

Comuna Amărăștii de Sus

Au fost descoperite urme romane în punctul ,,Siliștea Bascilorˮ. De asemenea, în punctul numit ,,Siliștea Vecheˮ se află cărămizi romane, cioburi și monede din aceeași perioadă pe o suprafață de 20 hectare. Cu siguranță acestea aparțineau unui vicus roman. Biserica Sfinții Voievozi din sat a fost construită cu cărămizi romane. Un alt punct cu urme din perioada romană a fost descoperit în anul 1871 fiind cunoscut de localnici cu toponimul ,,Polovnicˮ. Au fost descoperite aici vârfuri de sulițe de fier, săgeți, lespezi de pardoseală cărămizi și monede. Cărămidă romană a mai fost descoperită la hotarul dinspre Radomir.

O statuetă din marmură a lui Iupiter Dolichenus, descoperită alături de vase și alte obiecte romane, împreună cu o serie de monede imperiale provenite de aici se află în colecțiile muzeului din Caracal. Pe teritoriul acestei comune au mai fost descoperite de asemenea: un denar din perioada lui Otho, un altul de la Elagabal (221) și un antoninian din perioada lui Filip Arabul. În punctul ,,Viile de Susˮ a fost descoperită o monedă din perioada republicană (135/126 î.Hr. – 85/83 î. Hr).

Pe teritoriul satului Dobrotești au fost descoperite vase romane. Tot de aici, din locul numit ,,Piroianulˮ provine un denar de la Elagabal.

În satul Zvorsca a fost descoperită ceramică romană în locul numit ,,Meterezˮ. Tot aici s-a găsit și un mic vas roman.

O altă așezare romană a fost descoperită în punctul ,,Săpunari. Drumul nouˮ. (toponim ce presupune existența unui drum vechi prin această comună).

Comuna Amărăștii de Jos

Din jurul comunei urme romane au fost scoase din trei puncte: Obârșia, Buciniș și Pisc. Acestea constau în: cărămizi, ceramică, morminte și monede datând din perioada lui Hadrian. În această localitate a fost în antichitate o așezare romană importantă.

Au fost descoperite de asemenea și monede provenind de la Traian, Antoninus Pius, Faustina a II-a, Clodius Albinus, Septimius Severus, Caracalla, Severus Alexander, etc.

Comuna Dăbuleni

Au fost descoperite aici cărămizi, ceramică și bucăți de marmură. Din pădure a fost scoasă o amforă romană datând din secolul al III-lea d. Hr.. Pe raza comunei au fost descoperite monede de la Constantin cel Mare și una cu Urbs Roma.

Comuna Bechet

Laurian semnalează mai multe antichități romane la gura Jiului. Mai multe săpături clandestine realizate în perioada interbelică au dus la descoperirea în această zonă a unor vase romane, monede provenind de la Elagabal și a unor fragmente de sculpturi. Toate aceste obiecte sunt însă pierdute.

Comuna Ostroveni

Polonic și Tocilescu menționează existența unei cetăți romane de piatră la o distanță de 3 km spre E față de sat. Tudor nu a putut-o cerceta, însă Octavian Toropu a descoperit-o într-o plantație de salcâmi.

La E de satul Lișteava Tocilescu a identificat urme de locuire ce conțineau monede romane.

De asemenea, în punctul ,,Capul Viilorˮ au fost descoperiți trei denari de la Domitian, Faustina I și Crispina, iar din punctul ,,Severinˮ provin monede de bronz de la M. Agrippa (sec. al II-lea).

Gighera

În satul Zăval o cetate romană se afla la vărsarea Jiului, în locul numit ,,Cetățuiaˮ. În anul 1890, datorită unei schimbări de albie a râului a fost acoperită cu aluviuni. Fusese construită din pământ, iar în fața sa se afla cetatea Augusta din Moesia. A fost văzută și notată de Tocilescu. Au fost descoperite acolo multe săgeți și zăbale.

Comuna Măceșu de Jos

În sud-ul acestei comune au fost descoperite monede de bronz din perioada romană.

Comuna Bistreț

La o distanță de 12 km față de satul Bisteț se aflau în Antichitate două castre și un port. Astăzi însă bălțile Dunării au format aici grinduri nisipoase. Ruinele romane au fost studiate pentru prima dată de către P. Polonic.

Unul dintre castre are valul mult ridicat. A fost construit din piatră, însă Dunărea l-a distrus aproape în întregime. Latura de N se mai păstrează pe o lungime de 180 m, iar cea de apus pe 20 m. Castrul se află cu 5 m mai sus față de nivelul Dunării, fiind înconjurat cu un zid de piatră cu grosimea de 2 m și protejat de două șanțuri cu o lărgime de 15 m și adâncimea de 1 m, între care se află un val cu înălțimea de 1 m și lățimea la bază de 8 m.

Cel de-al doilea castru se află la o distanță de 180 m spre E față de primul. A fost realizat din pământ, însă de asemenea, Dunărea l-a distrus. Probabil forma era pătrată, laturile păstrate având lungimile: 180 m (V), 440 m (N) și 260 m (E). La fel ca primul castru și acesta este închis cu două valuri și două șanțuri. Pe latura de N a fost identificată o poartă cu lățimea de 20 m. Mărimea neobișnuită a acestei fortificații a făcut posibilă și ipoteza că era o așezare civilă protejată de un val de pământ sau un castru a cărui construcție datează din perioada cuceririi Daciei.

Postamentul din cheiul portului are dimensiunile 4,40 X 4,60 m. Spre V, acesta era legat de un zid cu grosimea de un metru, care continua pe o distanță de 6,50 m, făcea colț, continuând apoi pe o lungime de 11,50 m. Cotea apoi iarăși spre E și revenea spre postamentul de zidărie. Astăzi însă acest zid a dispărut.

În ruinele de aici au fost descoperite multe monede și ceramică din perioada împăratului Constantin cel Mare. Este posibil ca lui să i se datoreze ridicarea castrului de piatră, mai ales că pare să fi avut turnuri de formă semicirculară la colțuri, spre exterior. Polonic a adunat de aici monede republicane și imperiale. În mal a fost descoperit și un sarcofag roman ce cuprindea în interior o figură.

Tot pe teritoriul acestei comune a fost descoperită și o cetate romană datând din perioada secolelor IV-VIII, construită de Constantin I. Arheologic a fost identificat aici un singur nivel de locuire. Scopul acestei construcții era probabil acela de a supraveghea circulația pe Dunăre, militarii efectuând și lucrări de întreținere și reparație a drumurilor și altor construcții din zonă.

Comuna Ghidici

În punctul ,,Sisicaˮ au fost descoperite, o ulcică, fragmente ceramice variate, un opaiț cu firma IANVARI și o monedă din perioada lui Severus Alexander bătută la Niceea.

Desa

Localitatea se află situată în lunca inundabilă a Dunării, la o distanță aproximativă de 21 km spre SE față de orașul Calafat. Caracteristică pentru microrelieful din zonă este existența a numeroase grinduri de nisip ridicate cu 7-8 m față de nivelul solului. Înălțimea maximă a acestora este de 40 m. Zona a fost locuită încă din cele mai vechi timpuri, oferind condiții bune. Acest fapt a atras încă din secolul al XIX-lea atenția arheologilor amatori, iar mai apoi a cercetărorilor P. Polonic și Gr. Tocilescu care au identificat un castru roman pe malul grindului Castravița.

Fortificația militară (mult erodată de Dunăre) avea un zid de cărămidă cu grosimea de 1,50-2 m și un șanț cu lățimea de 10 m și adâncimea de 1,50 m. La data descoperirii se mai păstrau 30 de m din latura de NV, 80 de m din latura de NE și 30 m din latura de SE. Octavian Toropu a situat acest castru pe malul Dunării la km 767-768 afirmând în continuare că zidurile acestui castru mai pot fi văzute atunci când seacă apa. Descoperirea pe malul Dunării a unei cărămizi cu ștampila legiunii XIII Gemina Ratiaria este pusă în legătură cu existența acestui castru. Datarea acestei inscripții o situează după ce Dacia a fost părăsită. În concluzie, aici a existat un cap de pod în fața orașului Ratiaria (Bulgaria).

Dimitrie Papzoglu a preluat de la Desa monede republicane romane și imperiale (August, Vespasian, Traian, Hadrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Septimius Severus, Iulia Mamaea, Severus Alexander, Filip Arabul, Constantin cel Mare, Licinius și Constans), iar Vasile Pârvan a publicat o acvilă de bronz.

Castrul de la Ratiaria a fost distrus de huni în anul 442. Probabil, dacă fortificația de la Desa mai exista la acea dată, a avut aceeași soartă.

Pe lângă castru a existat aici și o așezare civilă unde au fost descoperite monede din perioada Vespasian – Constantius al II-lea, un vultur de bronz și o figurină a lui Iupiter Dolichenus. În anul 1864 au fost descoperite aici și alte antichități romane, însă au fost pierdute. Așezarea localității antice a fost stabilită de O. Toropu în zona km Dunării 767-768, pe malul fluviului, datorită unor descoperiri de zidării, sticlă, ceramică, țigle, cărămizi, etc, toate databile în secolele II-III.

Pe grindul ,,Castravițaˮ, la o distanță de 12 km spre SE față de Desa, a fost descoperită ceramică romană care atestă existența unei așezări rurale, deasupra uneia mai vechi, dacice. A fost descoperit aici și un fragment de terra sigillata, țigle, cărămizi, fragmente de metal, etc. Pe o suprafață cu lungimea de aproximativ 300 m și lățimea de 100 m. O necropolă romană a fost identificată de O. Toropu în puntul ,,Lăstuniˮ.

În punctul ,,La rupturăˮ, cercetările arheologice au scos la iveală o serie de morminte, parte dintre ele având un inventar arheologic bogat. Apele Dunării însă, de-a lungul timpului, au distrus o mare parte din necropolă. Având în vedere ritul funeral roman, drumul trecea prin apropiere.

Orașul Calafat

În cartierul Basarabi, în punctul ,,Fântâna Banuluiˮ se pot vedea măguri funerale ce prezintă urme romane și bizantine. D. Papazoglu a cules de aici: două ulcele, ulcioare, o cărămidă, o strecurătoare de lut, o urnă de piatră, două spirale de aramă, o suliță, o armă încovoiată, o farfurioară de bronz, având diametrul 0,07 m și două proeminențe marginale, monede romane din perioada lui Vespasian, monede bizantine, etc. La NV de sat se află și o cetate de pământ.

Comuna Maglavit

Au fost descoperite aici cărămizi, ceramică romană și monede de la August, Traian, Septimius Severus, Caracalla și Constantin cel Mare.

În satul Hunia au fost descoperite diferite antichități: un fragment dintr-o conductă de teracotă, o ulcea cu două mănuși, două urcioare, lănci de fier, săgeți, o bufniță de bronz, etc.

Comuna Cetate

În punctul ,,Vioricaˮ, în anul 1928, a fost descoperit un capac de sarcofag roman, care a fost depus de N. Plopșor la Muzeul din Craiova și monede de bronz de la Hadrian, Antoninus Pius, Faustina I și Traianus Decius.

Calafat – Craiova (Pelendava)

Calafat

Maglavit

Comuna Galicea Mare

Aici au fost găsite izolat: vase, monede, o statuie a unui leu de piatră și un altar.

Tot pe teritoriul acestei comune s-a descoperit și o locuință civilă (villa rustica).

Img.6

Comuna Giubega

În locul numit ,,Leșile Sularuluiˮ din vecinătatea comunei se află cărămizi și monede romane, denari din perioada Traian – Severus Alexander și piese de bronz din perioada Traian – Commodus.

Comuna Perișor

A fost descoperită aici o monedă de bronz de la Traian și un antoninian din perioada lui Elagabal.

Comuna Podari

A fost descoperit aici un opaiț din secolul al IV-lea cu glazură de culoare verzuie.

Cetate – Pelendava

Cetate

Comuna Caraula

La S de localitate, lângă o fântână, sondajele realizate de N. Plopșor au descoperit ceramică, urme de cărămizi și diferite alte obiecte romane.

Din acest sector de drum, din dreptul comunei Unirea pornește un alt drum care, trecând prin comuna Moțăței se intersectează cu cel care vine dinspre Calafat și merge spre Craiova (Pelendava).

Drumul trece prin comuna Izvoare, unde au fost descoperite urme romane:

Img. 8

Comuna Izvoare

La nord de satul Corlate au fost descoperite morminte romane și o monedă de la Faustina Iunior.

Comuna Vârtop

De aici provin monede romane și o țiglă ștampilată.

Comuna Sălcuța

În satul Teacăna au fost descoperite monede romane și un fragment de stelă funerală.

La N de Sălcuța, acest drum se intersecta cu un altul ce venea dinspre comuna Verbița, trecând prin Vela.

Comuna Verbița

Au fost descoperite aici: ceramică, țigle, cărămizi, un cuptor, monede din perioada lui Constantius al II-lea și alte obiecte din secolele III – IV.

Comuna Vela

În satul Bucovicior a fost descoperit un relief de marmură al zeului Silvanus.

Din dreptul localității Terpezița, drumul actual continuă spre V, către Pelendava.

Pelendava

Carpen – Craiova (Pelendava)

Comuna Carpen

Prin satul Cleanov, aparținând acestei comune trece un val de pământ din perioada romană, denumit de localnici ,,Troianulˮ. Tot aici a fost descoperită în anul 1948 o monedă de la Faustina Senior.

Comuna Botoșești – Paia

La N față de comuna Carpen se află localitatea Botoșești – Paia, un drum legând această comună de cel prezentat aici.

La 3 km distanță de Botoșești – Paia , se găsesc pe coasta de N a văii fragmente ceramice romane. A fost preluată din acest punct o figurină de bronz a zeului Mercur și un relief mithriac ce prezintă o inscripție. Aceste obiecte se păstrează la Muzeul ,,Porțile de Fierˮ din Drobeta Turnu Severin. A fost menționată și descoperirea unui mozaic roman între ziduri, cărămizi romane, vârfuri de lănci. Importanța așezării civile de aici face posibilă identificarea ei cu Admutrium.

Img. 9

Comuna Brabova

Pe teritoriul acestei comune, în secolele I-II se afla o cetate dacică.

Descoperirile din perioada romană constau în: cărămizi, râșnițe și o figurină de aur reprezentând un cocoș.

Comuna Breasta

Au fost descoperite aici monede constantiniene și bizantine.

Pelendava

Grecești – Argetoaia – Brădești (Răcari) – Pelendava

Comuna Grecești

Între satele Grecești și Bărboi, la NE față de șosea, în punctul ,,Ochioiuˮ a fost descoperită ceramică romană din secolele II – IV.

Comuna Argetoaia

În lucrarea Sănătatea în Dolj, apărută în anul 1910, doctorul Charles Hippolyte Laudier vorbește despre un drum vechi care, începând din vestul comunei, merge spre SE, trecând prin satul Valea lui Pătru, la Răcari. Locuitorii îl numeau ,,drumul lui Marcu Aureliuˮ și i l-au arătat lui Tocilescu. În cătunul Țânțaru, aparținând acestei comune, au fost descoperite 10 monede romane din perioada lui Hadrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Lucius Verus, Faustina Iunior, Septimius Severus, Iulia Domna, Severus Alexander, Gordian al III-lea și Licinius. A fost descoperit de asemenea și un follis de la Mauriciu Tiberiu.

Răcari (comuna Brădești)

Castrul este situat la o distanță de 100 m față de calea ferată Craiova-Filiași, aproape de râul Jiu, pe un mic platou. Avea formă dreptunghiulară, colțurile rotunjite, lungimea de 173, 20 m și lățimea de 141,50 m.

A fost menționat pentru prima dată de către August Treboniu Laurian care îl identifică cu Admutrium urmărind distanțele oferite de Tabula Peutingeriana. Această ipoteză a fost acceptată și de Grigore Tocilescu.

Primele săpături au fost făcute de Cezar Boliac și apoi de către Gr. Tocilescu în anii 1897-1898 prin delegații: Polonic, Zay Gugliemo și I. M. Ștefănescu. În anul 1913 Pârvan a publicat numai o parte din obiectele descoperite în urma săpăturilor lui Tocilescu, considerând că aici se afla orașul Malva. Ultimele săpături făcute de Tocilescu au avut loc în anii 1928 și 1929. Mai târziu, Dumitru Tudor a resăpat pe urmele lui Tocilescu descoperind date și urme utile care au lămurit problema datării și funcționarea edificiului militar.

Castrul era înconjurat cu un șanț având lățimea de 7,30 m și adâncimea de 3 m, fiind separat de incintă printr-o bermă cu lățimea de 2 m. Era înconjurat cu un zid lucrat din piatră și puțină cărămidă, cu grosimea de 1,00 m, care se păstrează pe o lățime de 0,50 – 1,00 m. Valul din spate acestuia avea o înălțime de 2 m și lățimea în partea de jos de 8 m. Drumul de rond avea o lărgime de 3 m, iar via sagularis avea o lățime de maxim 3 m. Așa cum au calculat Polonic și Florescu, înălțimea zidului de incintă cu tot cu creneluri era de maxim 3, 50 m. La fiecare dintre colțurile castrului se află câte un turn pătrat care închide o cameră cu dimensiunile 2,85 X 2,85 m, având grosimea zidăriei de 0,80 m. În fața acestora, zidul cel mare este îngroșat pe o lungime de 4,40 m, ieșnd în exterior cu 0,15 m. Fiecare dintre intrările în turnuri are o lărgime de 0,95 m. Pe la mijlocul curtinelor mari ale laturi aflate pe lungimea castrului, zidul prezintă de asemenea o ieșire în exterior egală cu jumătate din turn. Zidurile perpendiculare din aceste puncte au lungimea de 1,50 m, grosimea de 0,75 m, fiind depărtate cu 2,85 m. Astfel, între ele putea fi realizat un postament pentru mașinile balistice.

Porta preatoria este situată la E, iar celelalte în locurile obișnuite, toate fiind identice ca formă și mărime. Prezintă câte o lărgime de 3,45 m, fiind formate din câte două turnuri cu formă pătrată aflate în spatele zidului exterior care în fața lor se îngroașă cu 0,15 m. Grosimea zidăriei interioare a turnurilor este de 0,90 m, iar camerele lor au dimensiunile 3,60 X 2,70 m și intrări cu lărgimea de 1 m. Închiderile situate spre interior sunt duble, cu doi pilaștri cu dimensiunile 0,20 X 0,80 m între care s-a descoperit și pragul de piatră cu înălțimea de 7 cm, realizat cu blocuri preluate din contrucții mai vechi. Intrarea dinafară se retrage spre interior cu 2,10 m. Conform lui Gr. Florescu, turnurile mai puteau suporta încă un etaj, fiind unite între ele prin bolți de lemn. Intrarea prezenta un pavaj realizat dintr-un strat de pietriș cu grosimea de 0,15 m.

Pe lângă drumurile obișnuite, castrul mai prezenta și via quintana. Mai târziu porțile au fost baricadate cu ziduri, pe sub ele aflându-se canale de scurgere. În fața acestora stratul de incendiu are o grosime de 0,20 m. În urma sondajul întreprins în anul 1898 s-a constatat că drumul via principalis a fost realizat în două epoci. Conform lui Gh. Popilian un drum roman venea pe malul Jiului spre porta praetoria.

Pretoriul, cu lungimea de 37 m și lățimea de 34 m are o arhitectură deosebită. De la via principalis, printr-o intrare cu lărgimea de 7 m se trecea în curtea acestuia (atrium), având dimensiunile 15 X 18, 50 m. Pe laturile de S, E și V, alături de curte se află un coridor cu lărgimea de 2,50 m. De-a lungul său se află 18 camere care, în ceea ce privește dimensiunile diferă între ele doar puțin (2,70 X 3,50, respectiv 1,10 X 3,30 m). Acestea reprezentau armentarium-ul. Într-un colț din curte a fost descoperită o bază din piatră realizată pentru o statuie de bronz. În celelalte se găseau puțuri cu apă în dreptul cărora au fost aflate de asemenea resturi de statui de bronz imperiale (una ecvestră). Acestea datează din prima jumătate a secolului al III-lea d. Hr., aparținând unor împărați care, după moarte, au fost supuși procedeului damnatio memoriae. În mijlocul pretoriului se afla sala sacră (peristylum), având dimensiunile: 8 X 32,50 m și un șir de coloane îndreptat spre atrium. Intrările acesteia sunt neprecizate. Pe latura de V se găsește un șir de 7 camere. La mijloc se află o capelă cu formă absidală, care prezintă trei contraforturi exterioare, având lărgimea de 5,90 m. La dreapta și la stânga ei se găsesc alte două camere având dimensiunile 4,65 X 5,00 m, două coridoare cu dimenisunile 1,60 X 5 m, iar la colțuri două camere (officia) cu dimenisunile 5,10 X 5 m.

Pe lângă coridoare și capelă, camerele prezintă instalații de hypocaust, folosit pentru încălzirea etajului care se întindea peste întregul pretoriu, cu excepția curții. Stâlpi de cărămidă etajată (pilae) despărțeau galerii ce formau caloriferul, peste care se afla un alt rând de cărămizi mari dispuse orizontal, care erau acoperite cu un strat gros de ciment. Tegulae mammatae (cărămizi în formă de șa) erau așezate în pereți și pardoseală, pe unde treceau căldura și fumul. Întreaga instalație se afla sub nivelul clădirii, fiind alimentată prin praefurnia aflate în camerele de la colțuri. Pardoseala hypocaustului fusese lucrată în opus signinum. În urma săpăturilor lui Tocilescu au fost descoperite în pretoriu urme de tencuială pe care erau pictate figuri omenești și linii drepte, folosindu-se culorile albastru, alb, galben și roșu.

Tocilescu menționează în manuscrisele sale o magazie (horreum) aflată în stânga pretoriului. Avea o formă obișnuită, lungimea de 20 m, lățimea de 9 m, fiind prevăzută cu 7 contraforți pe laturile lungi, cu 4 pe cele scurte, având dimensiunile 0,65 X 0,70 m și aflați la o distanță de 2,25 – 2,90 m. În acest horreum a fost descoperită o monedă datând din perioada lui Severus Alexander. Dimensiunile acestei magazii sunt prea mici față de mărimea castrului, de unde rezultă concluzia că, în partea opusă, se afla o alta.

Castrul de la Răcari este al doilea ca mărime dintre castrele Daciei Inferior după cel de la Slăveni. Plănul său este asemănător celui de la Drobeta. A fost refăcut de mai multe ori. Inițial a cunoscut o fază de pământ în perioada cuceririi Daciei, apoi a fost refăcut din piatră sub Hadrian, după care, în prima jumătate a secolului al III-lea d. Hr. este distrus și incendiat. Probabil această distrugere se datorează carpilor, în anii 245-257, la fel cum s-a întâmplat la Romula, Sucidava, Statio Aquensis, etc.

Castrul este realizat din piatră de râu și cărămidă, iar locuințele soldaților din lemn. Acestea au fost incendiate. Ridicarea edificiului s-a făcut în perioada Hadrian – Antoninus Pius, iar unitatea care l-a construit a fost probabil numerus maurorum Σ…, care a staționat aici. Gostar considera că aici se află localitatea antică Salvae, datorită celei de-a treia literă care apare în ștampila acestei legiuni (MNΣ).

Amplasarea fortificației în centrul provinciei și de-a lungul văii Jiului face ca această să fie una importantă din punct de vedere strategic. Prin diferite posturi mai mici (cum era cel de la Craiova) călăreții mauri stăpâneau întreaga câmpie doljeană.

În jurul acestui castru așezarea civilă se întinde pe o suprafață de 9 ha.

Conform rapoartelor de săpături ale lui Tocilescu și Polonic, după ce Dacia a fost părăsită, populațiile locale au locuit în acest castru. În prima jumătate a secolului al III-lea acesta este restaurat. Cu această ocazie în zidăria porții de S a fost folosit un fragment de inscripție dedicată lui Caracalla și un monument epigrafic datat în secolul al II-lea d. Hr.. Când provincia a fost evacută, castrul este distrus și incendiat., dar mai târziu, peste zidul ruinat, a fost ridicat un val de pământ amestecat cu dărâmături, a cărui înălțime ajungea până la 2,50 m. De asemenea, lărgimea șanțului a fost mărită de la 8 la 12 m. Vechile porți ale castrului au fost blocate cu ziduri târzii barbare, iar în interior au fost construite bordeie și barăci de lemn. Din aceste locuințe săpăturile lui Tocilescu au scos la iveală un material arheologic bogat datat în secolele IV-VI d. Hr., care a fost apoi publicat de Tudor. Din acest material fac parte fibule, bronzuri și cioburi caracteristice pentru această perioadă. Descoperiri importante sunt de asemenea și monedele din castru. Pentru perioada stăpânirii romane în Dacia acestea încep în perioada lui Vespasian și se termină în perioada lui Decius. Începând cu secolul al IV-lea d. Hr. emisiunile monetare reapar. Astfel au fost descoperite monede de bronz de la Dioclețian, Constantin cel Mare, Constantin al II-lea, Constantius al II-lea, Valens, Theodosius al II-lea și Justin I. Deoarece castrul se află la N de brazda lui Novac, stăpânirea romană efectivă a acestuia în secolul al IV-lea nu mai este posibilă, astfel încât monedele au aparținut populației romanizate de la nord de Dunăre care s-a stabilit aici.

În perioada de locuire târzie, pe mijlocul castrului a fost trasat un val de pământ. Faptul că emisiunea monetară se întrerupe în perioada lui Theodosius al II-lea ar putea avea legătură cu invaziile hunilor conduși de Atilla. De asemenea, în castrul de aici (ca și la Jidava) au fost descoperite vârfuri de săgeți de fier datând din secolele XIV – XV când voievozii munteni în folosesc ca tabără provizorie.

La Răcari au fost descoperite obiecte de fier: arme (vârfuri de pillum, de săgeți, lănci, etc.), cuțite, foarfece, pinteni, dălți, priboaie, un vârf pentru plug și piese ornamentale din bronz (aplice, pandantive, clopoței, etc). Din epoca târzie descoperiri importante sunt: o lampă cu formă specifică secolelor IV-VI d. Hr. și un cercel și un vârf de fibulă digitală realizate din bronz care datează din secolul al VI-lea. Alături de ceramică aceste descoperiri demonstrează că și după ce Dacia a fost părăsită castrul este ocupat și locuit de populația autohtonă.

Așezarea civilă

Pe lângă castru au fost identificate urme romane bogate, semnalând faptul că așezarea depășea caracterul unui vicus. Urme de zidărie se găsesc pe o suprafață de 9 hectare sub gara actuală și la nord de ea. Locuințele romane predomină în special în zona închisă de cele două pârâuri de lângă gară și șoseaua modernă.

Pentru stabilirea toponimului din antichitate au fost propuse mai multe ipoteze (Malva, Admutrium, etc). N. Gostar, considera însă că numele acestei așezări a fost Saldae, datorită ultimei litere din inscripția unității militare, dar C. Daicoviu a respins această ipoteză.

Pelendava

Răcari – Gorj

Răcari

Orașul Filiași

Au fost descoperiți aici denari de la Vespasian, Domitian și Sever Alexander.

Img. 10

Comuna Fratoștița

În satul Braniște au fost găsite cărămizi și ceramică romană.

Bistreț – Cioroiași

Bistreț

Un drum venea dinspre Dunăre și mergea către Cioroiu Nou, trecând prin comuna Almaj, unde în secolul II se afla o așezare daco-romană.

Cioroiași

10) Gighera – Craiova

Gighera

Comuna Gângiova

A fost descoperită aici o monedă de la Constantius al II-lea.

Pe malul opus al Jiului:

Comuna Sadova

În punctul ,,Pârâul Ocolneiˮ au fost descoperite două monede: un denar de la Elagabal și un antoninian din perioada lui Gordian al III-lea.

Img.12

Comuna Valea Stanciului

În secolul I aici se afla o așezare dacică. Din perioada romană, în diferite locuri au fost descoperite monede de bronz de la Hadrian – Volusianus.

Comuna Drănic

Au fost descoperite aici ceramică și monede imperiale romane în punctul ,,Receaˮ, unde se afla o așezare romană importantă din secolele II-IV d. Hr.

În satul Padea, aparținând acestei comune se află o așezare romană în punctul ,,Fântâna Beldiiˮ.

Comuna Calopăr

Pe teritoriul acestei comune, locuită încă din preistorie, se afla înainte de cucerirea romană o cetate dacică importantă.

În satul Belcin au fost descoperite fragmente ceramice romane și un tezaur monetar.

Pelendava

11) Dunăre – Craiova (Pelendava)

Un alt drum merge dinspre Dunăre spre Craiova, intersectându-se cu cel care venea dinspre Gighera în dreptul comunei Segarcea.

Comuna Giocea

Pe teritoriul acestei comune a fost descoperită ceramică romană din secolele III-IV pe grindurile Braniște și Rastu.

Comuna Bârca

O așezare rurală romană se află în punctul ,,La carierăˮ. Au fost descoperite aici patru tezaure monetare. Tot în această comună au fost găsite și fragmente ceramice romane din secolele II-III, un urcior roman, denari și un antoninian (Traian – Filip Arabul).

Img. 13

Comuna Cerăt

La 2 km spre vest față de comună au fost descoperite monede romane de argint datând din perioada Vespasian – Severus Alexander.

În apropierea acestui drum:

Comuna Lipovu

Au fost descoperite două monede din bronz de la Antoninus Pius.

12) Moțăței – Craiova (Pelendava)

Img. 14

Comuna Moțăței

În legătură cu sectorul de drum dintre Maglavit și Galicea Mare se află un alt drum ce duce spre comuna Moțăței din apropiere. Aici, în anul 1932, în satul Dobrior, a fost descoperit un tezaur de argint, într-un vas de lut, acoperit cu un fund de oală. Monedele sunt datate în perioada Commodus – Gordian al III-lea. Tot aici se găsește și ceramică romană la Măgura Zarafului, pe valea Coțobâțului.

Alte tezaure romane au fost descoperite în satul Moțăței. Tot aici au mai fost precizate urme de locuințe și ceramică daco-romană și un tezaur format dintr-un inel de argint cu bronz, fragmente dintr-o brățară de bronz, perle de sticlă și un colier având o piatră gravată. Alte antichități au fost precizate în vatra satului.

Comuna Băilești

La 5 km spre sud față de localitate au fost descoperite monede romane din bronz datând de la Traian până în perioada lui Antoninus Pius.

Comuna Afumați

Acest teritoriu era locuit înainte de venirea romanilor.

După cucerirea Daciei aici s-a aflat un vicus din care a apărut o inscripție.

Segarcea

Craiova (Pelendava)

http://ran.cimec.ro/sel.asp?descript=godeni-melinesti-dolj-cetatea-daco-romana-de-la-godeni-la-pleasa-cod-sit-ran-73148.01

Județul Gorj

Teritoriul Olteniei a intrat sub stăpânire romană încă de la sfârșitul primului război daco-roman. Astfel, încă din perioada dintre cele două războaie purtate de Traian în Dacia, a fost legat de restul imperiului prin podul de peste Dunăre, de la Drobeta, de unde pleca un drum care, după ce străbătea dealurile subcarpatice, ajungea în regiunea Transilvaniei. Astfel romanizarea în zona actualului județ Gorj s-a desfășurat cu intensitate, rolul cel mai important în acest proces revenind armatei.

Așezările civile au fost numeroase, însă nu au reușit să atingă nivelul de dezvoltate al unui oraș. Pe teritoriul acestui județ se întâlnesc doar așezări rurale cum ar fi cele de la Bârsești, Bobu, Boroșteni, Cătune, Iezureni, Săcelu, Ohaba, Sura, Târgu Jiu, Topești, etc, unele dintre ele fiind cunoscute doar din mențiuni vagi sau descoperiri izolate. Cu toate acestea, de pe teritoriul acestui județ au apărut și urme arheologice importante cum ar fi altarul de la Săcelu ce fusese dedicat zeilor medicinei, inscripția de la Iezureni ce a aparținut unui cetățean din colonia Drobeta și alte monumente sculpturale funerale descoperite la Cătune, Bobu sau Măgherești-Săcelu.

Primele informații despre perioada romană pe teritoriul acestui județ au fost obținute de Alexandru Odobescu de la câțiva învățători locali prin intermediul chestionarului pe care l-a adresat acestora în anul 1871. Către sfârșitul acestui secol cercetarea a fost continuată prin activitatea lui Gr. Tocilescu și P. Polonic.

Tot în ce privește istoria romană a spațiului actual al județului Gorj se remarcă și cercetătorii Al. Ștefulescu, Iuliu Moisil, A. Diaconovici, Rola Piekarski, care au identificat multe puncte romane și au reușit să pună bazele unui muzeu al acestui județ, în anul 1894. De asemenea, se remarcă și activitatea cercetătorului C.S. Nicolăescu – Plopșor.

Începând cu anul 1952 au fost organizate săpături sistematice printre coodonatorii echipelor aflându-se și Gr. Florescu, D. Berciu și Expectatus Bujor. În a doua jumătate a secolului XX, cercetările au fost axate în special pe urmele romane de la Bumbești și Săcelu.

Astăzi Muzeul Județean Gorj prezintă în expoziția permanentă istoria antică a teritoriului acestui județ. Sunt redate prin intermediul descoperirilor arheologice realizate de-a lungul timpului în siturile de la Bumbești, Săcelu, Cătune, etc atât perioada războaielor daco-romane, cât și romanizarea acestui teritoriu cu toate aspectele spirituale și materiale ce țin de acest proces.

Comuna Arcani

Din perioada pre-romană, pe teritoriul acestei comune au fost descoperite urme importante de locuire dacică. Astfel, centrul de aici a devenit mai târziu un punct de interes pentru cuceritorii romani care au organizat în zonă o nouă așezare.

Aici Bolliac menționează ,,urme de castru din care se mai văd turnuri pătrate și un drum roman așternut cu pietreˮ. Tocilescu și Polonic menționează faptul că din castrul de aici provine un capitel sculptat realizat din piatră, care se păstrează la școala din Câmpofeni. Alte urme romane au fost semnalate de cercetătorii Iuliu Moisil și Aurel Diaconovici. Tot pe teritoriul acestei comune Gheorghe Calotoiu a descoperit în locul numit ,,Jeleseleˮ, în iulie 1979, ceramică și cuie romane.

Cătunele

Se constată aici o așezare dacică peste care, în perioada romană, s-au extins un castru și o așezare romană. Mai târziu, în secolele II-III d. Hr., forme de organizare daco-romană se vor dezvolta de-a lungul drumului roman (aflat la E față de castru), la N de fortificația militară și la S față de pârâul Chivadarului.

Pe malul stâng al râului Motru, în satul Valea Perilor în dreptul km 7 al drumului ce unește localitățile Motru și Baia de Aramă, încadrat de pârâul Chivadaru la E și râul Motru care trece prin apropierea laturilor de S și V se afla în Antichitate un castru din care astăzi se mai poate vedea valul înconjurător. În interiorul acestui castru au apărut urme de zidărie, de unde au fost scoase cărămizi, figurine de bronz, săgeți, inele, monede, etc.

Primele săpături au fost realizate de către D. Tudor împreună cu M. Davidescu în anul 1973. Castrul fusese realizat din pământ peste o o așezare dacică, având dimenisunile 114 X 156 m. Avea o fossa cu adâncimea de 2 m și lățimea de 6 m, un agger și o via sagularis. Pretoriul, păstrat parțial, deținea o temelie realizată din bolovani având grosimea de 0,65 m. Pereții tuturor clădirilor castrului erau făcuți din bârne, fiind așezați pe temelii de piatră. În zilele de astăzi au fost distruși de arături. Via principalis deținea un pavaj din bolovani aduși din Motru. Turnurile și porțile fuseseră de asemenea construite din bârne.

Alte cercetări în interiorul castrului au fost realizate în anii 1982, 1983 și 1984 de către C. Petolescu și Muzeul Județean Gorj. În urma acestora s-a constatat că via sagularis avea o lățime de 2,90 m și o grosime maximă de 0,60 m. La mijloc, în special în partea dinspre agger, era bombată. Sub acest drum a fost descoperit stratul vegetal din Antichitate, în care a fost descoperită ceramică preistorică. Era realizată din pietriș și bolovani de râu.

Drumul roman trece pe la E de această fortificație, în zona unde au fost descoperite terme și urme de locuire civilă. De aici provin fragmente de terra sigillata, ceramică roșie romană aflată alături de cea dacică, ceramică de culoare vânătă romană, specifică pentru secolul al III-lea d. Hr., barbotină, un vârf de lance de fier, chei realizate din același metal, o balama din bronz, etc. Cea mai importantă descoperire este o monedă din perioada lui Salonina, fapt ce demonstrează prezența militarilor romani aici până în perioada lui Gallienus. Alimentarea termelor cu apă se făcea din pâraiele care curg de pe coastă. Un hypocaustum este mai bine păstrat. Pereții camerelor era constituiți din plase de nuiele cu tencuială realizată în opus signinum. Au fost descoperite tuburi intacte cu lungimea 24 cm și diametrul gurii de 9 respectiv 13 cm. Cărămizile au două mărimi: 23 X 23 X 8 cm și 42 X 29 X 6 cm.

Așezarea civilă, extinsă pe o suprafață de aproximativ 2 ha este a doua ca mărime după cea din apropierea castrelor de la Bumbești. Fragmentele dacice regăsite atât aici cât și în castrul dovedesc faptul că romanii și autohtonii au locuit împreună după formarea provinciei Dacia.

Frecvent, alături de ceramică romană, apare și ceramică dacică, situație regăsită de asemenea la Porceni, Bumbești. Prezența acesteia în valul roman se explică doar prin faptul că a fost adusă odată cu realizarea acestuia din pământul scos din castru și din șanț, situație regăsită și la Porceni. Acest fapt demonstreză că ambele castre au fost realizate peste așezări dacice mai vechi. Astfel, unul dintre scopurile castrului de la Cătunele era acela de a supraveghea regiunea muntoasă, acoperită de păduri din Valea râului Motru, în care locuia o populație dacică numeroasă.

În urma cercetărilor realizate în anul 1984 a fost confirmată ipoteza distrugerii violente a castrului, fapt ce s-a petrecut probabil în secolele II-III.

Drumul roman lega acest castru de cel de la Drobeta trecând prin Valea Motrului și continua apoi spre N prin așezarea civilă. După ce trecea prin teritoriul actual al satelor Glogova și Negoiești, cotea spre cursul Tismanei până în dreptul comunei Câlnic, aproape de râul Jiu, unde se afla castrul de la Pinoasa. De aici trecea spre N paralel cu râul Jiu pe la Slobozia, Iezureni înaintând spre castrele de la Bumbești și apoi spre Sarmizegetusa.

De asemenea, un drum din perioada pre-romană pleca dinspre Sarmizegetusa, cobora pe malul drept al Jiului, traversa pe cel stâng în dreptul localității Iezureni și continua spre Castranova, în județul Dolj.

Pinoasa

N. Plopșor a identificat o cetate romană la capatul estic al localității, pe malul stâng al râului Tismana, în locul cunoscut de localnici sub denumirea Cetatea Stegarului (Stejarului?). Castrul de aici avea dimensiunile 120 X 150 m, având un val cu înălțimea de 2-3 m și lățimea de 7 m. Latura de S a fost distrusă de revărsările râului. Inițial acest castrul era localizat la Rovinari sau la Vârț. D. Tudor a vizitat locul unde l-a situat Plopșor însă a constatat că fortificația dispăruse complet. Tot pământul împreună cu urmele romane (țigle, cărămizi, zidării, cioburi, etc) a fost cărat de aici și folosit la construirea șoselei ce duce spre termocentrala Rogojel. Popilian a putut vedea o poartă în mijlocul laturii de N.

Drumul roman trecea spre sudul fortificației.

Târgu Jiu

Drumul roman trece prin acest oraș. În zona de SE, în cartierul Olarilor, în urma unor săpături efectuate în anul 1966 de către Muzeul din Târgu Jiu, s-au descoperit urmele unei așezări romane de tip rural. Tot pe teritoriul acestui oraș, în cartierul Iezureni, a fost identificată o așezare romană de la care provine o inscripție, pusă unui decurion din colonia Drobeta de către cei trei fii ai săi: Glad(ius), Septimius și Peregrinus.

De asemenea, descoperiri din epoca romană au mai fost făcute și în alte localități ce aparțin acestui municipiu. Astfel, în satul Ursați, Tocilescu menționează urme romane, însă existența lor este nesigură. La o distanță de aproximativ 1,5 km, în localitatea Polata, în campania arheologică din anul 1980, într-un zid medieval s-au găsit țigle, cărămizi și olane romane ce fuseseră folosite la construcție, aduse fiind de la una anterioară, romană. Două dintre ele prezentau inscripția C IV C.

Din localitatea Bârsești provin plăci de teracotă, un colier de metal, o sabie, monede și cărămizi. În localitatea Slobozia Cezar Boliac și Gr. Tocilescu au descoperit urme romane și un tezaur.

La sud-est față de gara din acest oraș (la o distanță de aprox. 900 m), pe râul Amaradia a fost descoperită o așezare civilă din care provin monede de la Severus Alexandru și Gallienus, cărămizi, vase, tuburi de argilă și fragmente de amforă.

De asemenea, un tezaur roman a fost descoperit în localitatea Preajba Mare aparținând acestui municipiu.

Comuna Bumbești-Pițic

Un drum dacic a fost identificat în punctul ,,Dealul Muieriiˮ. Acesta trecea prin pădurea din nordul comunei, traversând apoi drumul național Târgu Jiu – Rm. Vâlcea, pe la kilometrul 130.

Bumbești

Pentru apărarea defileului și a drumului ce duce spre pasul Vâlcan romanii au construit pe teritoriul actual al acestei comune un sistem de apărare format din trei fortificații dispuse triunghiular având două puncte de înaintare spre N pe direcția dinspre care puteau veni atacuri (castrul de la Pleșa și castrul de la Vârtop) și o bază puternică spre S, unde se afla castrul de la Bumbești.

Toate au fost construite din pământ în perioada împăratului Traian, însă după moartea acestuia, cele de la Pleșa și Vârtop au fost abandonate, funcția lor fiind preluată integral de castrul de la Bumbești, care a fost refăcut din piatră (201). Acesta devine un important punct strategic militar și un factor al romanizării intense din această zonă. De asemenea, tot aici apare și un mod de comunicație al drumurilor romane care veneau prin Cătunele dinspre Drobeta, dinspre Pelendava urmând cursului râului Jiu și probabil al unui drum care unea acest castru cu Buridava, o fortificație militară din județul Vâlcea.

Castrul roman principal se află situat pe malul stâng al râului Jiu, la 35 m spre V de drumul național ce leagă Târgu Jiu de Petroșani, la kilometrul 82, la o sută de metri față de gară. O jumătate din el a fost distrusă de revărsările râului, păstrându-se doar latura de E și o parte din cea sudică. Probabil avea formă pătrată. A fost săpat aproape complet de Gr. Tocilescu și P. Polonic, în 1897. Alte săpături au fost conduse de N. Plopșor, Gr. Florescu și E. Bujor. În anii 1980-1990 cercetările au fost efectuate de un colectiv format din Cristian Vlădescu, Gh. Poenaru Bordea, E. Bujor, E. Nicolae, D. Ionescu, Gh. Marinoiu, Gh. Calotoiu, Mariana Marcu și au vizat atât castrul cât și așezarea civilă, fiind continuate în următori de către Muzeul Județean Gorj.

Avea dimensiunile de aproximativ 168 X 125 (peste 2 hectare), făcând parte dintre castrele de mărime medie. Zidurile acestei cetăți au fost distruse de-a lungul timpului de numeroasele asedii la care au fost supuse, de acțiunea timpului, vegetația din jur, revărsările Jiului sau locuitorii din satele învecinate care au cărat de aici piatră.

A fost folosit de mai multe unități militare care proveanau atât din legiuni (legio V Macedonica, legio IIII Flavia, legio VII Claudia) cât și din trupe auxiliare regulate (cohors IV Cypria c[ivium] R[omanorum] și cohors I Aurelia Brittonum milliaria Antoniniana).

Latura de E are o lungime de 167 m, iar cea de S măsoară 88. Profilul acestora însă a apărut în secțiune neprecis. În exterior se află un șanț cu lățimea de 9 m și adâncimea de 2 m în care se află dărâmături. Berma avea o lățime de 2,50 m, iar agger-ul de 5 m. Zidul avea o grosime de 1,40 m, înălțime de 3 m, iar temelia era adâncită cu un metru față de vechiul nivel al castrului. Zidăria era alcătuită din var, lespezi și bolovani cu formă rotundă aduși din râu. În spatele zidului, valul are aceeași înălțime și lățimea de 5 m. În el se află înfipți stâlpi de zid cu lățimea de 0,30 m și lungimea de 1,30 m. Distanța dintre ei variază între 5,50-6,30 m.

Castrul deținea inițial numai val de pământ. Când s-a adăugat zidul exterior șanțul și vechiul val au fost folosite. Pentru stabilitatea zidului a fost realizată o fundație cu adâncimea de un metru căreia i s-au adăugat aceste picioare interioare din vechiul val care a devenit astfel și drum de rond. Acest sistem mai este întâlnit și la castrul Bologa din Transilvania. Via sagularis, realizată din pietre mari de râu avea o lățime de 4,50 m. Astfel sunt posibile și alte anomalii, iar propunerile lui Gr. Florescu în ceea ce privește orientarea castrului și a pretoriului sunt ipotetice spre deosebire de constările făcute de Tocilescu și Polonic care l-au săpat într-o stare mai bună.

În dreptul colțurilor rotunde se află în interior câte un turn cu formă pătrată având ziduri cu grosimea de 0,80 m și o cameră cu dimensiunile 3,90 X 3,30 m. Turnurile au fost realizate ulterior față de val, de aceea zidurile sunt subțiri, suprafața mică, iar în interior se regăsesc aceiași stâlpi ca și la zidul mare.

Porțile care se mai păstrează sunt flancate de două turnuri cu formă alungită (9,75 X 3,90 m), având intrări neprecizate, grosimea zidurilor fiind de 0,80-1,30 m. Aveau un etaj acoperit cu țiglă, pardoseală de pământ galben bătut, între ele existând porți de lemn duble având o lărgime de 5 m.

Pretoriul, păstrat pe suprafață mică și având un plan nesigur, se află la o distanță de 50 de m față de poarta de S. Sectorul săpat are o lărgime de 8,60 m. Pe una dintre laturile din cărămidă i-a fost precizată o intrare. De o parte și de alta a ei se află două ziduri cu grosimea de 0,80 m, unul cu lungimea de 12,75 m, iar celălalt de 14 m. Din dreptul lor se întind două ramuri păstrate fragmentar spre S având lungimile de 2,80 respectiv 4 m. În interiorul sectorului a fost descoperită o cameruță deschisă pe o latură ce prezintă urme de hypocaust, având dimensiunile 2,35 X 2,95 m. În funcție de aceasta a fost determinată și orientarea castrului cu poarta pretoriană spre V. Acest fapt este confirmat și de două urme de magazii aflate în latera pretorii care aveau frontul spre fața pretoriului, fiind retrase spre răsărit. În ruinele pretoriului au fost descoperite de către Tocilescu mai multe piese de bronz, urmele unei statui imperiale din același material, coifuri romane, vase de metal alături de inscripție dedicată împăratului Caracalla.

De asemenea, în cetate au mai fost descoperite și două clădiri având câte trei camere, orientate cu fața spre via decumana. Lungimea primeia este de 31,60 m, lățimea de 9,70 m, iar grosimea zidului de 0,60 m. Este prevăzută cu trei camere având dimensiunile 6,35 X 9,50, 6,35 X 11,20 și 9,10 X 9,10 m, iar în fața celei din mijloc poate fi observată un fel de prispă. Lungimea celeilalte clădiri este tot de 31,60 m, iar lățimea de 8 m, prezentând prispă și trei camere legate între ele, având o lărgime de 6,30 m. Ambele clădiri puteau servi drept locuințe pentru soldați (hibernacula) sau sedii ale unor colegii militare (scolae). Între cele două clădiri se afla și un puț cu dărâmături ce fuseseră aruncate în perioada romană.

Ultima monedă descoperită în castru de către Tocilescu datează din perioada lui Filip Arabul. În jurul castrului au fost aflate mai urme ceramice, cărămizi și ziduri ruinate, dovadă a existenței unei așezări civile, iar la 50 de m spre S de cetate a fost descoperită și o instalație termală. În interiorul castrului, săpăturile lui Tocilescu au scos la iveală și o faleră frumoasă de la un steag roman.

Inițial castrul a avut și o fază în care a fost realizat numai cu val de pământ și șanț. Porțile erau realizate din cărămidă și prezentau câteva clădiri interioare. Astfel a fost realizat imediat după cucerirea Daciei de către cohors I Cypria și de un detașament al legiunii V Macedonica, ale căror ștampile au fost descoperite aici. Cohorta staționa în acest castrul în jurul anului 110, însă nu se știe cât a mai rămas. În anul 201, ea nu se mai afla aici, deoarece noua garnizoană cohors I Aurelia Brittonum miliaria Antoniniana, din ordinul legatului Octavius Iulianus întărește valul castrului cu zid de piatră, dar nicio ștampilă a acestei unități nu a fost aflată în zidărie, fapt explicabil prin dezobișnuița trupelor de a mai ștampila cărămizile, începând cu sfârșitul secolului al II-lea. Pretoriul probabil a fost terminat sub guvernatorul Daciei C. Iul. Sept. Castinius, în perioada împăratului Caracalla. Acestui împărat sau tatălui său a aparținut statuia de bronz ale cărei fragmente au fost descoperite în pretoriu.

În anii 1970 au fost aflați în canabae-le castrului trei denari republicani romani, datând din perioada anilor 89-93 î. Hr., fapt ce atestă o locuire dacică preromană. Tot în așezarea civilă au mai fost descoperite urme ale unor străzi pavate și ale unor locuințe datând din secolele II-III d. Hr..

Săpăturile realizate de Muzeul Județean Gorj în anul 2003 au descoperit existența unui drum care făcea lăgătura între baracile soldaților și unea via principalis cu via sagularis aflată pe latura de E a edificiului militar, în praetentura sinistra. Era lat de 2,45 și prezenta rigole realizate din piatră de râu dispuse de o parte și de alta, de 0,40 m. Pe mijloc se aflau pietre mari de râu care ofereau drumului o curbură convexă, fiind așezate peste un strat de pietriș cu grosimea de 0,10 m. Datorită lucrărilor agricole din secolul al XIX-lea a fost distrus în mare parte. Săpăturile au continuat și anul următor, fiind reperate noi urme ale acestui drum. În secțiunile trasate în acel an prezintă o lățime de 3,20 m, fiind flacat de asemenea de rigole realizate din piatră de râu cu o lățime de 0,40 m. Ca și în secțiunea din anul 2003 și aici pe mijloc pietre mari de râu marchează curbura convexă pe care o prezintă. Și acestea erau dispuse peste un strat de pietriș cu grosimea de 0,10 m. În anul 2005, în secțiunile trasate se observă aceeași tehnică de construcție, lățimea drumului fiind de 1,40 m respectiv 2, 62 m în secțiuni diferite. Acest fapt se datorează intervenției antropice, în special lucrărilor agricole din secolele XIX – XX.

În apropierea acestui drum, în praetentura sinistra, aceeași instituție a descoperit și un tezaur monetar. Emisiunea acestor monede începe în secolul al II-lea d. Hr. și se termină în secolul al III-lea, în perioada lui Gordianus al III-lea. Acesta provine probabil din solda unuia dintre soldații care au staționat aici și probabil a fost ascuns datorită unei invazii a carpilor așa cum s-a întâmplat la Caracal, Drăgășani, Bălești, Gruia, Pârșani, Sâmburești, Vârtop sau chiar în vicus-ul militar aflat în legătură cu castrul de la Bumbești ˗ ,,Garăˮ. Este printre puținele tezaure descoperite în castre (7 din 135 descoperite în total).

Cercetările având ca scop delimitarea acestui drum au continuat în anul 2006. În praetentura sinistra a fost trasată o secțiune având dimensiunile 14 X 2 m. A fost descoperit un inventar arheologic bogat format din: vase din ceramică, materiale de construcție, piese de gospodărie (o cheie și un cuțit de fier), piese de harnașament și fragmente de sticlă. Secțiunea trasată în acel an prezenta din punct de vedere stratigrafic următoarea situație: strat vegetal actual (0 – 0,12 m), strat arheologic roman (0,12 – 0,62 m), după adâncimea de 0,62 m solul devenind steril din punct de vedere arheologic.

Scopul acestui castru era acela de a asigura paza la intrarea în defileul Jiului. Din acest motiv a fost refăcut la începutul secolului al III-lea. Aici era un important punct de legătură al drumului pe Jiu ce venea dinspre Drobeta, urmând calea Puținei-Cătune-Pinoasa și centrul de unde era supravegheată depresiunea sub-carpatică din Mehedinți și Gorj.

Odată cu castrul roman, săpăturile lui Polonic și Tocilescu au scos la iveală și termele aflate la o distanță de 45 m față de acesta și la o adâncime de 1,15 m. Întreaga instalație termală avea dimensiunile 13,75 X 5,90 m, deținând o singură intrare. Era formată din cinci încăperi centrale cărora li se adăugau alte două. Camerele de dimensiuni mai mici din față dețineau instalații de hypocaust cu guri de foc având lărgimea de 0,60 m și fiind flancate de două ziduri. O cameră semicirculară prezenta urme de calorifer, în ea fiind instalată baia cu apă fierbinte și abur (laconicum). Sălile mari prezentau pardoseală cu ciment având grosimea de 0,22 m, iar subsolul lor era încălzit de la caloriferele vecine. Vestiarul se afla într-una dintre acestea. Dimensiunile lor erau de 6,90 X 6,50 și 6,90 X 7,80 m. Dintre camerele ce prezintă hypocaust a fost săpată sistematic numai cea mică, având dimensiunile 4,50 X 3,50 m. În partea de jos era pavată cu un strat de prundiș și cărămidă, legat cu var având grosimea de 0,07m.

Deasupra acestora se aflau stâlpii hypocaustului cu o cărămidă la bază de mărimea 0,20 X 0,20 m peste care erau dispuse alte 7 mai mici având dimensiunile 0,14 X 0,14 m și fiind legate cu var. Unii stâlpi sunt dubli (patru), iar alții sunt zidiți din cărămidă circulară sub forma unor coloane (cinci). Printre aceștia mai existau și patru tuburi de argilă, cu deschiderea în jos, prin care căldura se ducea în pavimentul de sus, unde erau tuburi similare. Legată de camera de la mijloc era încă una mai mică, exterioară, având dimensiunile 2,90 X 3,50 m și formă de bazin. Aici se afla bazinul cu apă rece (frigidarium). În cazul acesta locul pentru caldarium se afla în camera cea mică din clădire. Aceste ruine astăzi sunt distruse în mare parte.

O așezare civilă a fost identificată de o parte și de a alta a șoselei ce leagă Târgu Jiu de defileul Jiului între km 81,400 și 81,950. Au fost descoperite aici mai multe temelii de construcții aparținând perioadei romane. Fuseseră lucrate din piatră cu mortar, dețineau pereți de lemn fiind acoperite cu țiglă. Aveau numeroase încăperi, unele dintre acestea deținând instalații de băi, hypocaustum, etc. Două clădiri aveau dimensiunile 17,50 X 12,50 și 18 X 11,50 m. În ruinele lor a fost descoperită ceramică romană din secolele II-III alături de diferite obiecte din metal, monede datând de la Faustina Senior, Gordianus al III-lea și cărămizi cu o inscripție aparținând cohortei a IV-a Cypria.

Drumul roman a fost cercetat de Muzeul Județean Gorj începând cu anul 1991. În secțiunile trasate atunci, lățimea acestuia era 4,10 m, fiind realizat din pietre de râu adăugate peste un strat de pietre și nivelat apoi cu pietriș. Avea amenajată și o rigolă păstrată însă neuniform și precar.

O secțiune cu dimensiunile 25 X 2 m a fost trasată în anul 1993 la o distanță de 80 m spre S față de castru. A fost descoperită o porțiune de drum realizat din piatră de râu dispusă peste un strat de pietriș cu lățimea de 3,20 m și grosimea de 20 cm. Acesta făcea legătura între castru și așezarea civilă prin care se continuă.

În anul 1994 Muzeul Județean Gorj a identificat un drum roman în dreptul unei locuințe de dimensiuni mari care aparținea acestei așezări. Drumul făcea legătura cu castrul de piatră din apropiere. Noi săpături organizate în anul 1996 de către aceeași instituție au scos la iveală o locuință formată din două încăperi, având fundația realizată din pietre de râu dispuse fără legătură de mortar. Paralel cu aceasta, pe partea de E, se afla un drum pietruit, având lățimea de 1,80 m.

Astfel, în jurul castrului roman de aici s-a dezvoltat o așezare romană civilă importantă, inițial sub forma unor canabae, apoi ca un târg care deținea inclusiv străzi al căror pavaj era realizat din bolovani de râu.

La N de Bumbești, în defileul Jiului, pe locul numit ,,Gura Plaiuluiˮ, Ștefulescu menționează existența unor urme romane. Tot aici Tocilescu a descoperit o inscripție pe stâncă din care Polonic a mai descifrat literele R…Q la locul numit ,,Piatra tăiatăˮ aflat între pâraiele Porcul și Vâjoaia.

Tot pe teritoriul comunei Bumbești, un alt castru se află în punctul ,,școala Pleșaˮ. Se întinde pe o suprafață de 5 ha.

Vârtop, județul Gorj

Castrul de aici este cunoscut încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Săpături sistematice au fost realizate însă de abia începând cu a doua jumătate a secolului XX. În campaniile din anii 1956 și 1993 – 1994 au fost cercetate elementele sistemului defensiv, iar în 1993 a fost cercetat horreum-ul din interior. În anul 1989 a fost descoperit în apropierea castrului și un vicus militar.

Se află situat la o distanță de 800 de m spre N față de castrul din punctul ,,Garăˮ, la 1,8 km față de orașul Bumbești Jiu și la 1 km față de albia râului Jiu. Edificiul militar a fost realizat aici de romani pe un platoul înalt fiind delimitat la V și S de albia pârâului Vârtop, care are o adâncime de aproximativ 5 m.

Fortificația construită din pământ, aflată între kilometrul 83-84 al drumului național ce leagă Târgu Jiu de Petroșani, a fost numită după pârâul cu același nume, însă a suferit mari distrugeri produse de construirea căii ferate, a acestui drum și a gropilor de cărămidării moderne. Cercetările făcute de Muzeul Județean Gorj au încercat delimitarea laturilor sale însă cea de E a fost distrusă complet în urma construirii căii ferate Târgu-Jiu – Petroșani. În întregime se păstrează doar latura de V (18 m), laturile de S și N, fiind descoperite doar parțial (11, 70 m respectiv 7, 70 m).

Așa cum atestă descoperirea unei cărămizi ce prezenta ștampila Legiunii a IIII-a Flavia, castrul a fost construit de un detașament al acesteia în perioada în care a fost cucerită Dacia și a fost folosit până în anul 118, când legiunea a fost retrasă în întregime la S de Dunăre, în provincia Moesia Superior fiind așezată la Singidunum. O cărămidă similară a fost însă descoperită și castrul de la Bumbești – Gară, construit ulterior. Astfel se confirmă ipoteza că teritoriul aflat la V față de râul Jiu a făcut inițial parte din provincia Dacia, după care, începând cu anul 118, a intrat în componența provinciei Dacia Superior până la reorganizarea ce a avut loc în anii 168 – 169.

În secțiunile săpate aici au fost descoperite urme ceramice modeste, un vârf de lance, piroane realizate din fier și trei monede datând din secolul al II-lea d. Hr.. Probabil acest castru nu a mai fost folosit după ce a fost ridicat cel de piatră din apropiere. Cu toate acestea, cercetările arheologice realizate de Muzeul Județean Gorj indică faptul că această fortificație nu era una temporală, ci a fost folosită timp îndelungat.

Avea dimensiunile 115 X 126 m și a fost cercetat prin sondaje încă din epoca modernă de Tocilescu, Polonic, Florescu și Bujor. În urma acestor cercetări au fost luate de aici cărămizi și țigle romane. În anul 2000 castrul a fost săpat de către Muzeul Județan Gorj. Deținea un val cu lățimea de 14 m, înălțimea de 0,50-2 m și un șanț cu adâncimea de 0,50 m și lățimea de 11 m.

Un drum roman a fost descoperit în apropierea așezării civile încă din anul 1988. Acesta pornea din castru, din dreptul porții de V. Deschiderea acesteia era de 6 m, prin care a fost amenajat drumul roman ce cobora spre Jiu. După ce părăsea castrul, traversa așezarea civilă, mergând apoi spre Săcelu, unde se afla un alt centru roman important.

În dreptul laturii de V a castrului de la Vârtop a fost secționat transversal de către Muzeul Județean Gorj. Astfel a fost identificată tehnica de construcție. Drumul avea o lățime de 3,60 m, fiind realizat din piatră de râu suprapusă peste un strat de pietriș cu grosimea de 0,1 – 0,15 m. Pornea în linie dreaptă dinspre S, mergând apoi paralel cu valul de pământ, după care intra perpendicular pe poarta de V. Materialul arheologic provenit de aici este nesemnificativ. Profilul acestui drum este de formă convexă, având în centru o grosime de 0,60 m. A fost identificat pe o lungime de aproximativ 100 m.

În anul 1997 o altă secțiune a fost trasată de către aceeași instituție transversal pe drumul care venea spre castru dinspre latura de S, la 25 m față de poartă. Acesta lega castrul de termele aflate la aproximativ 50 m spre S – V. Se află la o distanță de 0,20 m față de nivelul solului, având o lățime de 3,80 m. Stratul de pietriș are o grosime de 0,30 m, partea mediană având formă convexă ce permitea ca apele să se scurgă spre rigole. Au fost descoperite aici fragmente de cărămizi, țigle, olane și ceramică de culoare roșie.

Săpăturile organizate de Muzeul Județean Gorj au scos la iveală termele, unde au fost descoperite numeroase urme romane și un horreum.

La o distanță de un km față de castru, un sondaj arheologic a dus la descoperirea unui mormânt orientat pe direcția E-V. Acesta a fost distrus de lucrările agricole, ca urme arheologice fiind descoperite doar cărămizi romane și resturi de cărbune. Identificarea sa însă ar putea duce cercetările viitoare spre decoperirea unei necropole importante.

Aceeași instituție a urmărit de asemenea și așezarea civilă, descoperită încă din anul 1988, în urma unor săpături de salvare realizare în apropierea castrului cu val de pământ. Datarea acesteia se poate face între anul 106 d. Hr. și sfârșitul secolului al II-lea d. Hr, așa cum reiese din faptul că ultima monedă descoperită aici provine din perioada lui Faustina Minor. Cecetările efectuate în continuare de Muzeul Județean Gorj au dus la descoperirea în anii următori a unui material arheologic bogat.

Comuna Săcelu

Comuna este situată la o distanță de 7 km față de DN care leagă Târgu Jiu de Râmnicu Vâlcea și aproximativ 20 km față de gara CFR Târgu Cărbunești. Au fost descoperite aici urme ale locuirii umane încă din preistorie, iar din perioada dacică un tezaur monetar. Însă cele mai importante dovezi ale locuirii umane în Antichitate provin din perioada romană. Cercetări arheologice în zonă au fost făcute încă din secolul al XIX-lea de către Gr. Tocilescu și Pamfil Polonic și au fost continuate în secolul următor de Vasile Marinoiu și Gherghe Petre.

Importanța acestui spațiu pentru perioada romană a fost dată atât de turismul balnear realizat încă din Antichitate în zonă cât și de fertilitatea solului, existând dovezi ale practicării intense a agriculturii printre locuitorii așezării civile care se întinde astăzi pe toată suprafața comunei. De asemenea a fost descoperită în punctele ,,Buhaˮ și ,,Măguraˮ și o carieră mică din care locuitorii din Antichitate extrăgeau piatra, fiind exploatată o rocă grezoasă. În anul 2002 a fost descoperit un fragment de stelă funerală realizat din piatra preluată de aici.

Localitatea nu se află de-a lungul drumului roman principal, însă romanii au realizat o cale de acces dinspre acesta spre băile aflate pe teritoriul acestei comune și spre așezările specifice populației romanizate care se găsesc în zonă.

Au fost descoperite aici băi romane alături de o așezare civilă pe o suprafață de 300 X 300 m. Din satul cu același nume aparținând acestei comune provin și inscripții, sarcofage de piatră, monede din perioada împăraților Traian și Antoninus Pius, pietre sculptate, figurine realizate din lut, o statuie din piatră, săgeți, zăbale, etc. Astfel este de presupus și existența unui castru în apropiere.

Așezarea civilă se află sub comună, apărând mai intens în partea de vest. Dintre zidăriile descoperite au fost preluate o serie de fragmente ceramice și țigle. Termele sunt situate pe malul drept al pârâului Blahnița, alături de pod. A fost descoperit aici un hypocaust, alături de tubuli circulari sau patrulateri.

În anul 1976, au fost făcute săpături în punctul ,,Turițaˮ, unde au fost descoperite ceramică, țigle, monede de la Faustina a II-a, Severus Alexander, etc. Multe alte antichități au fost descoperite pe teritoriul satului Hăiești.

Tot în punctul ,,Turițaˮ cercetările au continuat prin activitatea lui C. Petolescu, P. Gherghe și Gh. Calotoiu. În anul 2004, au fost efectuate săpături la o distanță de 5 m spre S față de drumul comunal Hăiești – Săcelu. Au fost trasate 3 secțiuni din care au fost extras un material arheologic bogat a cărui prezență atestă o locuire civilă intensă în perioada romană.

Necropola romană a fost identificată prin descoperirea în anul 1977 a unei stele funerale și a unui mormânt ce prezenta și o inscripție, în punctul ,,Gruiˮ, însă delimitarea acesteia nu este cunoscută.

În legătură cu așezarea romană din satul Săcelu se află și urmele descoperite pe teritoriul satului Magherești, constând în: monede, resturi de băi, o bază de stelă funerală, partea superioară a unei stele, un coronament de marmură ce prezintă doi lei funerali, un leu rupt de la un coronament de stelă funerală etc.

Tot în această comună, în punctul ,,La Buhaˮ, aproape de băile romane și de locul în care a fost descoperită o inscripție dedicată zeilor Aesculap și Hygia, se află o formă despre care se consideră că ar putea fi o statuie romană. La o distanță de 35 m față de această se găsește și o mică grotă. Cele două elemente au fost cercetate de Vasile Marinoiu și Gherghe Petre care au emis ipoteza că ar putea aparține perioadei romane. Este posibil ca împreună să fi format un ansamblu cu rol magico-religios aflat în legătură cu practice vindecătoare ce aveau loc în zonă.

În anul 1980, în urma unei periegheze, în punctul ,,Pleșaˮ s-au descoperit urme romane la suprafața solului.

Alte urme romane izolate constând au fost identificate de D. Tudor în localitățile:, Bălănești (sat. Ohaba), Bărbătești, Brădiceni, Bâlteni, Ciuperceni (sat Peșteana – Vulcan), Polovragi, Plopșoru (sat Izvoarele), Săulești (punct ,,Silișteaˮ), Telești, etc.

Comuna Scoarța

În satul Bobu au fost descoperite monede în punctele ,,Ghețăria lui Berbeceˮ și ,,Cetateˮ și un fragment dintr-o stelă funerală din calcar. Tot aici a fost descoperită și o stelă funerală.

În anul 1935, în punctul ,,Copăcioasaˮ din satul Pisteștii din Deal a fost descoperit un vas de lut ce conținea 1440 denari romani imperiali.

Comuna Borăscu

Urme de ruine romane, cărămizi, monede provenind din perioada împăraților Traian și Antoninus Pius sunt menționate de Polonic în locul ,,Selișteaˮ.

În satul Menții din Dos, în valea Cioclovinei se află urme de zidării, frgmente ceramice și pietre cioplite.

Comuna Peștișani

În satul Boroșteni, în locul ,,Scaunul Turculuiˮ alături de ,,Conacul Brăiloaeˮ se află movile și fragmente ceramice. Tot din acest punct provine și o fibulă de bronz cu balama aparținând secolelor I-II d. Hr.

Gr. Tocilescu și P. Polonic menționează urme romane și în satul Brădiceni, constând din cărămizi și urme romane. În anul 1886 a fost descoperit un tezaur de monede din argint datate de la Iulia Domna la Filip Arabul. În aprilie 1980, în urma unei periegheze pe teritoriul aceluiași sat a fost descoperită ceramică romană în punctul ,,Beciuriˮ.

În anul 1935, un tezaur de denari romani a fost descoperit pe teritoriul satului Frâncești în locul ,,Seninul Puruluiˮ.

De asemenea, în anul 1980, în urma unei periegheze, a fost descoperită ceramică romană în punctul ,,Ciocanul Ursuluiˮ din satul Gureni.

Comuna Turcinești

Ziduri și urme romane sunt menționate pe teritoriul satului Cartiu.

Comuna Slivilești

În satul Șiacu Polonic menționează existența unei cetăți pe fosta moșie Bungețeanu. Aici a fost găsită o monedă romană. La o distanță de 800 m spre sud-est față de cula ce poartă numele satului, în punctul ,,Cetateˮ au fost descoperite în urma unei periegheze din anul 1976 fragmente ceramice romane și urme de chirpic pe o mare suprafață.

De asemenea în satul Șura au fost găsite monede provenind de la: Severus Alexander, Gallienus, Aurelianus, Probus, Maximianus, Licinius etc.

În satul Strâmtu s-au descoperit 98 de monede de argint datând de la Septimius Severus la Trebonius Gallus.

Comuna Tismana

Pe marginea nordică a platoului Cetățuia a fost descoperită o așezare rurală romană cu ridicături la colțuri. În 1913 au fost descoperite olane groase provenind de la un apeduct. De asemenea cărămizi, obiecte din metal și monede au fost descoperite de localnici.

Comuna Bengești – Ciocadia

Săpăturile efectuate de Muzeul Județean Gorj au dus la identificarea unei așezări importante. Aceasta a fost descoperită în anul 2000, în satul Ciocadia aparținând acestei comune, în punctul ,,Codrișoareˮ. Scopul ei nu a putut fi precizat la acea dată, însă din secțiunile trasate aici a fost scos un material arheologic bogat. Realizarea acestei construcții a fost situată în secolele II – III d. Hr..

Cercetările făcute un an mai târziu de aceeași instituție pentru a putea stabili rolul așezării au dus la descoperirea unor noi urme arheologice aparținând perioadei romane. Cu această ocazie a fost emisă ipoteză ca aici s-ar fi putut afla un turn de supraveghere a drumului roman subcarpatic ce făcea legătura cu limes alutanus. De asemenea aici s-ar fi putut afla și o villa rustica aflată în legătură cu așezarea civilă de la Săcelu situată la o distanță de 7 km.

În anul următor, cercetările au continuat la N față de cele anterioare și au dus spre concluzia că așezarea romană de aici se suprapune peste o necopolă de incinerație din secolul al II-lea î. Hr., însă nu s-a putut specifica dacă aceasta aparține autohtonilor sau este celtică.

Cercetările din anul 2004 au dus spre concluzia că rolul acestei construcții era unul militar, aici fiind într-adevăr un turn de supraveghere a unui drum roman important, așa cum se crezuse anterior. Au fost descoperite arme, piese de harnașament, podoabe, ceramică și o inscripție a unei legiuni (probabil Legiunea a VII Claudia). Această ipoteză explică absența unui castru la Săcelu, localitate aflată la 7 km față de Ciocadia, unde se afla în Antichitate o așezare civilă romană importantă. Paza acesteia putea fi asigurată de fortificația militară de aici. De asemenea și pe teritoriul acestei comune au fost descoperite urme ale unei așezări civile romane și ale unei necropole.

Necropola se află situată pe un platou înalt, la o altitudine de 440 m și la o distanță de 200 m față de așezarea civilă. Cercetările efectuate aici au stabilit că această este de mari dimensiuni, fiind datată în secolele II-IV d. Hr..

Comuna Bălănești

În satul Glodeni aparținând acestei comune, pe Grind, Al Ștefulescu a identificat urmele unui castru și a descoperit fragmente de tegulae ce prezentau scriere cursivă. De asemenea a fost găsită de către învățătorul I. Păsătoiu și o statuetă a zeiței Minerva, păstrată la Muzeul Județean Gorj, pe teritoriul satului Ohaba. Statueta era realizată din bronz, nu avea arme, urmând modelul elenistic.

La o distanță de 200 m față de Glodeni, și 1 km spre NV față de pârâul Stăncești, în punctul ,,La Bisericăˮ, a fost descoperită o așezare civilă romană care se întinde pe o suprafață de 4 ha.

Alte urme romane au fost descoperite în urma unei periegheze realizată în anul 1979, în punctul ,,Glămeieˮ aflat la aproximativ 2 km spre NE față de Glodeni.

Comuna Bălești

În anul 1930 a fost descoperit un tezaur format din 350 de monede din argint provenind de la Vespasianus la Gordian al III-lea. Ultima piesă provine din anul 244. De asemenea, pe teritoriul acestei comune au mai fost descoperite monede de la Septimius Severus, Geta, Iulia Domna și Filip Arabul. În anul 1911 colonelul Marin Istrate a descoperit cuie de fier.

Comuna Căpreni

Teritoriul comunei a fost locuit încă din perioada pre-romană de către daci. A fost identificată aici o cetate întărită cu val de pământ și ziduri de cărămidă.

În satul Cornet, aparținând acestei comune a fost descoperit un tezaur format din denari republicani în anul 1938, monedele datând din perioada 240 – 275 î. Hr. La o distanță de aproximativ 1 km spre NV față de școala din Căpreni, în punctul ,,Padina Tătaruluiˮ în anul 1978, în urma unei periegheze a fost descoperită multă ceramică romană. În apropiere a fost descoperit și un bordei dacic.

Comuna Dănești

În anul 1968 a fost descoperit un tezaur din perioada lui Elagabalus.

Comuna Polovragi

În anul 1939 a fost descoperit un opaiț roman de bronz ce prezenta o ansa stilizată în formă de cap de cal. De asemenea, tot pe teritoriul acestei comune, în anul 1978, la o distanță de aproximativ 500 m față de cetatea dacică de pe muntele Padeș a fost descoperită multă ceramică romană și urme de construcții.

Comuna Runcu

În satul Suseni (punctul ,,Vărarieˮ) a fost descoperit un tezaur monetar ce cuprindea și o monedă consulară din perioada împăratului Marcus Aurelius.

Comuna Dănciulești

Un vechi drum dacic care lega Sucidava de Sarmizegetusa trecea prin apropierea satelor Hălăngești, Rădinești și Obârșia aparținând acestei comune. Dealul pe care a fost descoperit drumul poartă numele de ,,Dealul Muieriiˮ.

Comuna Fărcășești

Pentru teritoriul satului Fărcășești, aparținând acestei comune, Al. Odobescu menționează că: ,,Pe raza satului se află o siliște locuită din vechime…de când cu dacii. Tot pe această siliște se mai văd și urmele unui drum…ˮ

Comuna Lelești

În punctul ,,Valea Hulaˮ, conform lui Alexandru Odobescu ar fi existat o așezare dacică și un drum. Locul însă a rămas neidentificat.

Comuna Alimpești

Drumul dacic ce lega Sucidava de Sarmizegetusa trece prin satul Sârbești din această comună, continuă spre ,,Dealul Muieriiˮ și ajunge la Bumbești – Pițic.

Comuna Roșia de Amaradia

Pe teritoriul satului cu același nume din această comună, în punctul ,,Ușile lui Traianˮ (,,Porțile lui Traianˮ) drumul dacic care leagă Sucidava de Sarmizegetusa, venind dinspre Rm. Vâlcea taie ,,Dealul Mareˮ formând un defileu de aproximativ 30 m înălțime și 50 m lungime.

Orașul Rovinari

În localitatea Vârț, pe dealul ,,Cioaca cu baniˮ au fost descoperite urmele unei cetăți dacice. Acest deal oferea o bună vizibilitate în zonă, era înconjurat de apă potabilă și dispunea de apărare naturală pe trei laturi. Legătura cu dealurile vecine se făcea printr-un drum îngust amenajat încă din perioada dacilor și refăcut apoi de romani.

O legendă spune că Traian plănuia construirea podului chiar dinainte de cucerirea Daciei. Acesta însă trebuia legat de drumul roman tăiat în stâncă la Cazane, iar evenimentele militare nu au permis realizarea lui decât după anexarea spațiului de la nord de Dunăre. Însă, deși a fost realizat în timpul păcii dintre cele două războaie scopul său a fost acela de a servi economic și militar întreaga provincie.

Majoritatea operelor literale antice care vorbesc despre construirea acestui pod au fost pierdute, însă monografia alcătuită de Apolodor din Damasc era cunoscută în secolul al IV-lea, constructorul Teophilus Patricius realizând podul roman de la Sucidava după modelul celui de la Drobeta.

Cele mai multe informații despre acest pod sunt regăsite în opera lui Cassius Dio. Conform acestuia podul avea 20 de stâlpi realizați din piatră cubică, având înălțimea față de temelii de 150 picioare (45 metri), lățimea de 60 (19 m), fiind dispuși la o distanță de 170 (51 m) și uniți cu bolți. Enumeră apoi dezavantaje tehnice: albie nestabilă, apă ce formează vârtejuri, adâncime mare, însă conform istoricilor contemporani aprecierile lui sunt exagerări. Podul apare menționat în Evul Mediu și Renaștere în operele lui Procopius, Constantin Porphyrogenetul sau Paulus Iovinus, fiind cunoscut și de cărturarii români Miron Costin, Dimitrie Cantemir și Constantin Cantacuzino, ultimul fiind prieten cu Marsigli, primul cercetător al ruinelor antice ale podului. Acesta, în anul 1689 încearcă să realizeze un pod de vase pentru armata austriacă în aceste spații, ocazie cu care măsoară, descrie, localizează și desenează ruinele podului și ale orașului roman aflate aici.

Cu toate acestea au existat în secolul al IX-lea opinii conform cărora podul lui Traian s-ar fi aflat la Celei, însă în anul 1856, apele Dunării au avut o scădere uriașă, iar cercetătorii au putut observa la suprafață urmele a 16 picioare de pod realizate din cărămidă și piatră spartă, îmbrăcate cu blocuri. Deși inițial podul avusese 20 de picioare, 4 din acestea s-au prăbușit datorită instabilității unui banc de nisip. Din zidări au fost scoase urmele unor scânduri de stejar și cărămizi ștampilate ale cohortelor auxiliare: I Cretum, II Hispanorum și III Brittonum.

Bazat pe constatările acelui an J. Aschbach a realizat o monografie care pune capăt controverselor de până atunci. Alți cercetători ai acestui subiect au fost A.D. Xenopol și Boissière, însă nu au adus informații noi. Edg. Duperrex, în anul 1906, a descris partea tehnică și arhitectonică a podului, realizând și o machetă a acestuia, expusă astăzi la Muzeul tehnic din București. O altă machetă a fost realizată de către Muzeul din Drobeta Turnu Severin. Monografii ale podului au mai fost făcute de A. Decei și Dumitru Tudor, iar contribuții noi a adus și Al. Bărcăcilă.

Începutul realizării acestei construcții a fost mult discutat însă se situează între anii 101 când nu era realizată și 105 când a fost terminată. Două scene de pe columna lui Traian arată podul inaugurat și folosit de armată.

În urma păcii din anul 102, romanii intră în stăpânirea Olteniei și Banatului. Probabil începutul construirii podului a fost în primăvara anului 103. Inaugurarea sa a fost făcută în anul 105, ocazie cu care a fost bătută și o medalie de bronz.

Pentru realizarea acestui pod a fost nevoie de o forță de muncă uriașă, însă nu se cunosc decât numele a trei cohorte și o legiune ai căror membrii au luat parte la lucrări. La cele două capete au fost construite și două castre (Pontes și Drobeta), ambele terminate de asemenea la momentul inaugurării podului.

Conform istoricilor Cassius Dio, Procopius și Tzetzes, arhitectul podului a fost Apolodor din Damasc, un sirian grecizat, căruia Traian i-a încredințat multe lucrări, dar care, în perioada împăratului Hadrian, a fost ucis deoarece nu era de acord cu pretențiile de arhitect ale acestuia. Arhitectura sa prezintă elemente orientale și occidentale armonizate. Modul în care a construit picioarele podului ramâne însă o enigmă. Istoricii și arhitecții contemporani au lansat mai multe ipoteze, cea mai plauzibilă dintre ele fiind aceea că apele fluviului au fost abătute parțial, deoarece este aproape sigur că întreaga construcție a fost realizată pe teren uscat.

Conform scrierilor lui Dio Cassius și Tzetzes lungimea podului era de 3570 picioare romane, adică 1134,90 m. Adăugându-se și lungimea podului de lemn se ajunge la peste 1600 m. Capetele erau terminate cu portaluri de cărămidă încărcate cu trofee. Probabil alături se aflau și statuile unor zei sau împărați. În anul 1850 un cap de bronz a fost găsit în Dunăre, aproape de portalul iugoslav.

Pentru a putea fi ferite de distrugerile provocate de barbari ambele capete au fost făcute numai din zid. Capătul de N are o lungime de 25, 20 m și două bolți, iar cel de S 27,30 m și trei bolți cu deschideri de 5,70-7,50 m.

Picioarele principale (pilele culee) apar formate din postamente de beton cu cărămidă, fiind prevăzute în față cu colțari pentru despicarea apei, fiind îmbrăcate inițial cu blocuri cioplite. Principalul picior din S are o lungime de 10,50 m și o grosime de 3 m și fusese îmbrăcat cu blocuri de piatră de mărimea 0,70 X 1,25 m.

Picioarele podului aveau o lungime de 33 m și o lățime de 19 m. Erau prevăzute cu colțari ce despicau apa, fundația lor fiind formată din cutii de lemn cu lungimea de 120 de picioare și lățimea de 80 (=26,70 X 40 m). Marsigli credea că au fost umplute cu mortar de var și scufundate treptat, însă mai probabil au fost construite pe loc în albia Dunării, al cărei nivel al apei scăzuse mult, în urma abaterii ei. Au fost bătuți unul lângă altul două rânduri de piloni, iar în spațiul dintre ei a fost turnat beton ce a format o zonă impermeabilă. Betonul era pozzolana provenit din regiunea Pozzouli, ciment natural, pe care îl recomandă și Vitruvius, cu două părți de var din care, în anul 1909, au fost descoperite blocuri turnate.

S-au purtat multe discuții cu privire la materialul din care erau construite blocurile podului. Cassius Dio și Tzetes se referă în operele lor la pod ca fiind unul de piatră, însa reprezentările antice arată că numai picioarele au fost construite din zid, restul fiind realizat din lemn. Conform reconstituirilor realizate de Choisy și Duperrex, bolțile erau compuse din trei arcuri de lemn suprapuse paralel, fiind legate cu nouă clești dubli, perpendiculari, având o boltă cu deschidere de 33 m.

Înălțimea pe care o conferă podului autorii antici Cassius Dio și Tzetzes de 150 picioare (45 m) este exagerată și probabil este urmarea unei erori de transcriere. Duperrex consideră că în realitate podul avea o înălțime de 18,60 m, calculată de la nivelul fluviului până în dreptul liniei tablierului podului. Același inginer a stabilit și că lățimea era de 14,55 m. Tablierul era înconjurat de balustrade realizate din bârne încrucișate armonios.

Materialele de construcție au fost aduse din împrejurimi. Piatra folosită la zid a fost scoasă din carierele de la Schela Cladovei, Gura Văii și Bahna. Blocurile de piatră care îmbrăcau picioarele podului au fost tăiate din malul iugoslav de lângă Porțile de Fier, iar lemnul folosit a fost luat din pădurile de la Porțile de Fier.

Paza podului era asigurată de cele două castre legate între ele de acesta: Pontes și Drobeta. Ambele au fost construite simultan.

Conform lui Cassius Dio, podul a fost dărâmat de către Hadrian, de teama năvălirii barbarilor în Moesia, însă Procopius consideră că a fost distrus datorită aluviunilor și împotmolirilor apelor Dunării.

Încă din Antichitate și până în zilele de azi, podul construit de Traian la Drobeta a fost obiectul admirației tuturor, amintirea sa păstrându-se până în zilele de azi printre localnici. Uimirea și admirația au fost stârnite în special de modul în care a reușit Apolodor să realizeze construcția învingând astfel apele Dunării.

Castrul

Este primul castru de piatră ridicat de romani pe pământ dac. A fost construit pe locul unei vechi așezări dacice, posibil fortificată, fapt dovedit prin descoperirile ceramice și unele monede romane datând din secolul I, î. Hr.. Era terminat când Traian a început ultimul război cu Decebal, deoarece apare în tabloul inaugurării podului de peste Dunăre, care lega castrul de la Nord de fluviu de castrul Pontes, aflat în Sud. Apare în imaginea de pe columnă ca o construcție cu formă pătrată ale cărei colțuri erau rotunjite. Era realizată din blocuri cioplite, fiind încununată de creneluri.

În interiorul castrului, columna prezintă trei construcții: cele de pe margine au formă identică (sunt alungite, cu două ferestre în față și trei în laturi). Pot fi identificate două magazii (horrea) care au fost determinate și în urma săpăturilor arheologice. Între ele se afla pretoriul realizat dintr-un schelet de lemn, care era acoperit cu pânză, fapt ce demonstrează că noua construcție cu rol similar pe care o cunoaștem în prezent, nu fusese realizată încă în anul 105 e.n., fiind înlocuită de un cort imperial.

Castrul este situat pe un platou cu înălțimea de 19 m, închis la sud de podul roman și la Est și Vest de văi adânci. Singura zonă expusă era cea de la Nord.

Primul plan al castrului a fost ridicat de Marsigli. Se poate observa pe acesta că fortificația militară de la Nord de Dunăre, împreună cu podul și castrul Pontes formau o unitate strategică și arhitectonică. În colțul de SV se poate observa turnul construit de Iustinian, izolat printr-un șanț, împreună cu zidul ce-l lega de portalul podului. Primele săpături au fost făcute de Cezar Bolliac, iar apoi de Boissière, în anul 1865. Acesta din urmă a precizat pentru prima dată cele trei faze ale fortificațiilor: traiană, constantiniană și bizantină. În anii 1898-1899, Tocilescu a organizat săpături sistematice ce au fost conduse de reprezentați ai săi de la care au fost păstrate rapoarte, iar inscripțiile și planul general tipărite.

După săpăturile lui Tocilescu, ruinele au devenit un loc pentru depozitat gunoaiele orașului. De asemenea, localnicii au extras material constructiv de aici până când Al Bărcăcilă a preluat conducerea lor. După mai mulți ani de săpături au ieșit la iveală noi ziduri care au schimbat planul realizat de Tocilescu. Într-o campanie de săpături, Gr. Florescu a realizat planul real al construcției din perioada împăratului Traian, pretoriul și stratigrafia, apoi împreună cu Radu Florescu și M. Davidescu a reluat săpăturile după al doilea război mondial. În urma acestora a rezultat faptul că, în afara celor trei mari etape de construcție, castrul a mai suferit o serie de refaceri și modificări. Șanțul aflat lângă turnul lui Iustinian a distrus colțul de SE al castrului aproape complet. Fortificațiile realizate în secolul al IV-lea se suprapun peste cele din secolul al II-lea, însă între ele și cele bizantine apar și alte construcții ,,barbareˮ ce prezintă zid neregulat lipsit de var. În continuare va fi prezentată prima etapă a construcției militare.

Conform unei inscripții fragmentare castrul a fost ridicat în prima perioadă, în mare măsură de către cohors I Antiochensium. De asemenea, este posibil să fi participat și alte trupe aflate acolo pentru războiul cu dacii. Deoarece rolul principal al acestui castru era acela de a apăra podul, arhitectul său a fost tot Apolodor din Damasc. Nu era terminat la izbucnirea ultimului război, fiind ridicate doar fortificațiile exterioare și două magazii așa cum demonstrează columna lui Traian și modul în care au fost construite pretoriul și drumurile ce-l leagă, de dimensiuni monumentale, dovadă a unei construiri îndelungate.

Castrul are formă dreptunghiulară, cu colțurile rotunjite și dimensiunile 137,50 X 123 m. Se află la o distanță de 20,10 m peste nivelul Dunării, pe o suprafață de aproximativ două hectare. Laturile mai lungi sunt orientate pe direcția N-S. La fiecare dintre cele 4 colțuri se află câte un turn cu formă pătrată.

Poarta praetoria este situată în sud, decumana la N, principalis dextra la V, iar principalis sinistra la E. Ultimele două se află deplasate spre S, la o depărtare de 46 m față de colțurile de pe latura sudică. În interior, legate de curtinele ce pornesc spre N din dreptul porților laterale se află două turnuri de dimensiuni mai mici. Pe latura porții praetoria se află alte două, unul situat la V, având dimensiuni egale cu cele ale turnurilor precedente, iar altul mai mic spre E. Acestora le corespund alte două turnuri cu formă și dimensiuni similare aflate pe zidul nordic.

Orientarea castrului, spre deosebire de cea a celorlalte castre aflate pe teritoriul Daciei, nu respectă regulile stabilite de scriitorii militari romani pentru cerințele strategice. Porta praetoria nu este situată spre N, spre dușman, ci înspre S, spre pod, deoarece principala misiune a castrului era apărarea acestuia. Însă atacul putea veni și dinspre N, astfel încât porta decumana și curtinele ei sunt prevăzute cu aceleași elemente defensive regăsite și pe latura de Sud. De asemenea, situarea pretoriului și a celorlalte clădiri impotante spre S satisfăcea și cerințe estetice, oferind o priveliște plăcută asupra podului și a fluviului. Astfel, pretoriul și drumurile pretenturii au fost împodobite cu coloane și multă marmură. Resturi din aceste elemente au fost aflate căzute de-a lungul lor.

Din zidul de incintă se mai găsesc astăzi numai temeliile cu grosimea de 1,50 m. În interior, valul avea lățimea la bază de 6 m, înălțimea de 2,50 m cu o pantă cu lungimea de 5 m și drumul de rond (situat pe creastă) cu lățimea de 2,50 m. La poalele lui se află via sagularis, cu lățimea de 2,50 m. Aceasta era pardosită cu un strat de pietriș cu grosimea de 0,10 m. Înălțimea zidului (cu creneluri) era de aproximativ 4,50 m.

Cele 4 porți, cu formă și dimensiuni identice prezintă o deschidere de 3 m, fiind păzite fiecare de câte două turnuri cu formă pătrată, al căror corp, ieșit cu 0,80 m în exteriorul zidului mare, a fost realizat în interiorul castrului. Camerele au zidăria cu grosimea de 0,80 m și intrare cu lărgimea de 1,20 m. Între turnuri, la extremitățile intrării se află porți duble din lemn, de la care au fost descoperiți numai ușorii cu dimenisunile 1,10 X 0,65 m. Turnurile prezentau etaj, fiind unite între ele de o boltă de cărămizi, care acoperea intrarea. În dreapta și în stânga porților din N și S apăreau turnuri interioare cu dimensiunile 2,80 X 2,70 m. Alte două turnuri, cu formă și dimensiuni diferite fuseseră amplasate în mijlocul curtinelor dintre porțile laterale și colțurile din N ale castrului. Turnurile aflate în colțuri sunt de mărimea 4,10 X 4,65 m prezentând o intrare cu lărgimea de un metru. Castrul era înconjurat pe exterior de val numai în dreptul zidurilor de N și E, deoarece la S și V se aflau limite naturale. Deși era amintit de planul lui Marsigli, nu a putut fi identificat în teren.

Drumurile din interiorul castrului sunt cele obișnuite, peste care a fost adăugat un strat de pietriș cu grosimea de 10-15 cm. Drumurile pretenturii, cu lățimea de 5,75 m, au fost frumos decorate. Pe marginile lor se găsește un șir de baze pătrate cu dimensiunile 0,70 X 0,70 m aflate între ele la o distanță de 3 m etajate cu baze de coloane, capiteluri stâlpi de piatră și scupturi din marmură sau calcar. Toate acestea formau în jurul drumului un fel de portic cu lărgimea de 3,20 m. Lipseau pe via decumana și via quintana, fiind ascunse vederii în spatele pretoriului.

Pretoriul, aflat în mijlocul castrului, are o lungime de 33 m, adăugându-i-se și lărgimea capelei de 3,20 m și o lățime de 32, 50 m. La S prezintă o intrare principală, cu lărgimea de 5,90 m care se deschide în curtea pretoriului cu dimensiunile 22,80 X 18, 75 m. Armentarium-ul, format din 5 cămăruțe cu dimensiunile (3,30 X 3,35 m) prezenta și un etaj așa cum sugerează bazele porticului de coloane de care era sprijinită prispa lui. La intrare poate fi văzută o bază de blocuri de dimensiuni foarte mari, pe care fusese așezată o statuie ecvestră.

Sala sacră, având o lățime de 7,40 m este separată de curtea intrării prin coloane având diametrul 0,70 m, de la care au fost păstrate patru baze cu formă pătrată și dimensiunile 1,40 X 1,40 m. Sala prezintă două ieșiri. Una situată în partea vestică, iar cealaltă în partea estică. Ambele au lărgimea de 2,35 m. În colțul de NE, ulterior a fost adăugată o cămăruță cu dimensiunile 5 X 6 m.

Al treilea grup de încăperi din care era format oecus-ul prezintă un plan simetric. La mijloc era amplasată capela (sacellum), având formă semicirculară, având o scară în față și pavajul mai ridicat. Este flancată de două camere cu forme identice, ambele având câte o deschidere spre câte o antica. Camera din colțul nord-vestic prezintă o instalație de hypocaust, iar cea din colțul opus are o prelungire semicirculară.

Astfel, acest pretoriu a cărui construcție necesita timp și atenție nu ar fi putut fi ridicat doar în anii 103-105 d. Hr., atunci când nevoile strategice erau pe primul loc. Cu siguranță a fost construit mai târziu, arhitectura sa încărcată făcând trimitere chiar spre epoca lui Hadrian.

Au fost descoperite aici și două magazii, prezente și pe columna lui Traian a căror lungime era de 23 m, iar lățimea de 12 m. Prezentau câte patru contraforturi pe lățime și șase pe lungime. Se află situate la o distanță de 5 m față de pretoriu. Între cele două magazii și zid (până în dreptul drumului via sagularis) mai există încă două clădiri cu dimensiuni mai mici decât cele ale pretoriului, având lățimea de 18 m. În mijlocul lor se observă o curte spre care au deschiderea camerele din jur. Acestea serveau drept locuințe pentru ofițeri și gradați. În prae- și retentura pot fi astăzi observate multe fragmente de zidărie așezată pe cel mai de jos strat. Acestea fac parte din barăcile soldaților, care au fost permanent construite, iar, spre deosebire de celelalte castre ale Daciei, materialele folosite sunt durabile. Planul acestora a fost ridicat de Dumitru Tudor. Unele prezentau în față o prispă, iar ca formă sunt identice cu cele descoperite la Bumbești, Slăveni, etc.

De la colțurile de S ale castrului pornesc ziduri spre Dunăre și spre pod pe care le-a cunoscut și Marsigli. Cel din partea de răsărit are o lungime de 28 m. Acestea aparțin primei perioade de fortificații deoarece nu sunt legate de zidăria construită în secolele IV-VI d. Hr.. Rolul acestora era de a opri trecerea în fața castrului unde se aflau portul militar și podul. Vehiculele și pietonii ce veneau dinspre pod nu intrau în castru prin porta praetoria ci prin principalis dextra.

Mai multe trupe auxiliare și detașamente din legiuni au ocupat castrul de la Drobeta. În secolul al III-lea a staționat mai mult timp cohors I Sagittariorum milliaria. Înainte de ea a fost ocupat de cohors III Campestris.

Multe modificări și reparații ale castrului au fost făcute până la abandonarea lui iar precizarea cronologică a acestora e dificilă. O schimbare importantă însă are loc în secolul al IV-lea d. Hr..

Puținei (comuna Malovăț, județul Mehedinți)

Alături de pârâul Pleșuva, care se varsă în Topolnița se află un castru de piatră bine păstrat pe care localnicii îl cunosc sub numele Cetatea lui Negru Vodă. Acesta reprezenta un punct înaintat al castrului Drobeta, fiind situat la confluența a două văi importante unde se uneau două drumuri: unul care venea de la Isverna, Balta, Grădeț, Balotești, iar altul dinspre Sarmizegetusa prin Bumbești, Pinoasa și Cătune. Castrul de aici era păzit de trupe trimise de la Drobeta.

Castrul apare pentru prima dată pe harta arheologică realizată de Gr. Tocilescu și P. Polonic. O altă schiță a acestuia a fost realizată de D. Tudor. Avea formă dreptunghiulară, fiind orientat pe direcția N-S și având dimensiunile 40 X 100 m. La colțuri prezintă turnuri cu formă pătrată, ieșite în afară zidului principal. Unul dintre turnuri are dimensiunile 7 X 7 m, având grosimea zidului de 0,80 m. Turnurile din partea de E au fost distruse de revărsări ale apelor. În perioada interbelică, turnul de SV a suferit grave distrugeri datorate unor căutători de comori. În această parte, zidul este păstrat până la o înălțime de 2 m. Pot fi de asemenea observate valul interior și șanțul.

La N și V de castru existența unei așezări civile a fost dovedită de prezența unor urme de cărămizi și ceramică. Datorită formei neobișnuite a acestui castru, unii cercetători au considerat că este o fortificație militară medievală, însă în urma sondajelor întreprinse în anul 1968 de M. Davidescu a fost demonstrat faptul că realizarea acestuia este situată în secolele II-III, fiind reustaurat în secolul al IV-lea. În această fază au fost adăugate ziduri cu grosimea de 1,60 m care se păstrează pe o înălțime de 1,50 m. Au fost realizate cu piatră de râu și mortar în următorul fel: trei rânduri de pietre fără mortar din var legate între ele cu lut, apoi urmau rânduri successive de piatră cu mortar, împreună cu fragmente de cărămidă sau țiglă, fără a avea o anumită ordine. A fost descoperită aici ceramică din secolele IV-VI, având culoare neagra, amfore cu ,,coasteˮ, fibule în formă de cruce cu capete în formă de ceapă, datând din secolul al IV-lea, patru monede emise în perioada lui Constantinus al II-lea (326-361), etc.

Edificiul militar aparține epocii constantiniene, având analogii la Hinova și Insula Banului.

Comuna Malovăț, județul Mehedinți

Urmele principalului drum roman ce mergea de la Drobeta spre Transilvania, trecând prin Bumbești au fost observate aici în satul Bobaița. Alături de acesta au fost descoperite ziduri romane și fragmente ceramice în punctul numit de localnici ,,Cetateaˮ. Probabil aici se afla un turn de legătură și semnalizare pentru castrul de la Drobeta.

În anul 1890 pe teritoriul acestei comune a fost descoperit un momânt roman din inventarul căruia făcea parte o monedă care datează din perioada împăratului Hadrian.

Tot aici a fost descoperit un fragment de stelă funerală romană ce prezenta două busturi în nișă.

În satul 23 august, aparținând acestei comune, pe Dealul Bisericii, au fost descoperite monede romane datând din perioada lui Septimius Severus.

Comuna Șișești

În continuare urcând spre N, drumul roman spre Transilvania trecea prin comuna Șișești, unde a putut fi observat de Dumitru Tudor pe teritoriul satului Crăguești. Aici au fost descoperite lângă drum cărămizi romane și două lănci de fier aparținând aceleiași perioade.

De asemenea, este posibil ca această comună să fie traversată și de un alt drum roman care pornind dinspre satul Crocova, trecea prin satele Șișești și Crăguești, iar apoi continua în Banat spre Bâlvănești. Urmele acestui drum au fost identificate la Bâlvănești de Dumitru Tudor lângă ,,fântâna Băseștilorˮ. De asemenea de aici provine și o monedă de bronz din perioada lui Constantinus al II-lea Caesar (323-337). Au apărut și urme de zidării, însă epoca lor nu a fost precizată.

Conform lui Bărcăcilă în această comună pot fi observate ,,urme de drum pavat cu piatră de gârlă, lat de 10 mˮ, care mergea spre Ciovârnășani-Ilovăț. Aici fost descoperit un mormânt roman în care se aflau un inel, o brățară și o diademă de aur. Piatra funerală de aici are sculptată pe fonton o coroană, însă inscripția acesteia este ștearsă. Dat fiind inventarul bogat al mormântului, probabil aici a fost îngropată o persoană importantă, iar drumul roman trecea prin apropiere.