Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………….. [625747]

Cuprins
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 3
Capitolul 1. Sistemele de guvernare ………………………….. ………………………….. ………………………….. 4
1.1. Definire conceptuală ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 4
1.2. Clasificarea formelor de guvernământ ………………………….. ………………………….. …………. 6
1.3. Forme de guvernământ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 8
Capitolul 2. Analiza comparativă a avantajelor și a dezavantajelor sistemelor prezidențiale și
parlamentare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 14
2.1. Sistem prezidențial ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 14
2.1.1. A pariția și dezvoltarea sistemului prezidențial ………………………….. ………………………. 14
2.1.2. Caracteristicile sistemului prezidențial ………………………….. ………………………….. …….. 16
2.1.3. Avantajele și dezavantajele sistemului prezidențial ………………………….. ……………….. 17
2.1.4. Analiza SWOT a sistemului prezidențial ………………………….. ………………………….. ….. 18
2.2. Sistem parlamentar ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 18
2.2.1. Caracteristicile regimului parlamentar ………………………….. ………………………….. …. 20
2.2.2. Principiile regimului politic parlamentar ………………………….. ………………………….. 22
2.2.3. Funcțiile parlamentelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. 25
2.2.3. Analiza SWOT a sistemului parlamentar ………………………….. ………………………….. 26
2.3. Analiză comparativă a sistemului prezidențial și a sistemului parlamentar ………………. 26
Capitolul 3. Comparație între sistemul din SUA și Marea Britanie ………………………….. ………….. 29
3.1. Statele Unite ale Americii ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 29
3.1.1. Caracteristicile regimului prezidențial al Statelor Unite ale Americii …………………… 29
3.1.2. Autonomia constituțională ………………………….. ………………………….. ……………………… 31
3.1.3. Inițiativa populară ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 32
3.1.4. Partidele politice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 33
3.1.5. Președintele ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 33
3.1.6. Congresul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 34

2
3.1.7. Curtea Supremă de Justiție ………………………….. ………………………….. ……………………… 35
3.2. Marea Britanie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 36
3.2.1. Regimul parlamentar al Marii Britanii – Considerații generale ………………………….. … 36
3.2.2. Parlamentul ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 37
3.3.3. Camera Lorzilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 39
3.2.4. Camera Comunelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 41
3.2.5. Controlul parlamentar ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 43
3.2.6. Primul Ministru ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 44
3.2.7. Monarhul ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 44
3.2.8. Cabinetul ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 45
3.2.9. Opoziția ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 46
3.2.8. Administrația Locală ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 46
Conc luzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 48
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 51

3
Introducere
Conform Dicționarului Explicativ al limbii române (DEX '98), cuvântul „guverna” se
definește ca „a conduce, a administra, a dirija un stat, un popor”. Din această explicație putem
deduce definiția formei de guvernământ care se definește prin modul în care sunt constituite și
funcționează organele supreme într -un stat.
Există o împărțire clasică a formelor de guvernare: prezidențiale, semiprezidențiale,
parlamentare.
Tema lucrării poartă denumirea de „Sisteme prezidențiale și parlamentare comparate” , iar
pe parcursul său se va face comparație între cele două si steme, regimul prezidențial fiind cel ce
are la bază ideea separării puterilor în stat , însă existența unei colaborări funcționale între acestea
și regimul parlamentar ce are la bază ideea colaborării puterilor.
Primul capitol al lucrării prezintă aspecte teoretice privind sistemele de guvernare. Astfel
vor fi prezentate definițiile , clasificarea și caracteristicile formelor de guvernământ.
În capitolul 2 al lucrării intitulat „Analiza comparativă a avantajelor și dezavantajelor
sistemelor prezidențiale și parlamentare” se va realiza o analiză comparativă a acestora, luând în
calcul modul de apariție, caracteristicile, prezentarea avantajelor și dezavantajelor, iar la final se
va realiza o analiză SWOT pentru a prezenta pentru fiecare dintre aceste două sist eme punctele
tari, punctele slabe, oportunitățile și amenințările.
Ultimul capitol al licenței, „Comparație între sistemul din SUA și Marea Britanie” este
structurat în două mari părți. În prima parte am vorbit despre Statele Unite ale Americii,
cuprinzând toate informațiile despre sistemul său de guvernământ, incluzând aici informații
referitoare la: caracteristicile regimului prezidențial al Statelor Unite ale Americii , iar mai apoi
am vorbit despre autonomia constituțională, inițiativa populară, partidel e politice, președintele,
congresul și nu în ultimul rând am prezentat informații privind Curtea Supremă de Justiție. În cea
de-a doua parte a ultimului capitol am prezentat sistemul parlamentar al Marii Britanii,
cuprinuând aici informații legate de: cons iderațiile generale ale acestui sistem, iar mai apoi am
prezentat Parlamentul, Camera Lorzilor, Camera Comunelor, controlul parlamentar, Primul –
ministru, monarhul, cabinetul, opoziția și administrația locală.
La finalul lucrării vor fi prezentate concluzii le privitoare la prezentul proiect, aspecte
privitoare la analiza efectuată în cadrul lucrării.

4
Capitolul 1. Sistemele de guvernare
1.1. Definire conceptuală
Una din cele mai utilizate noțiuni în limbajul sistemelor constituționale este cea de putere.
Puterea desemnează capacitatea de a impune propria voință și de a o exercita față de alții.
Ca raport de dominație, puterea se manifestă la început în familie (pater familias), în școală
(profesorul), în instituții ori organizații (conducerea acestora), în societ ate (autoritățile puterii
statale – șeful statului, parlamentul, guvernul). Puterea este mijlocul prin care se menține ordinea
socială, ea intervine pentru a se asigura și respecta proporțiile sociale.1
Ce reprezintă puterea? „Puterea desemnează ansamblul sau sistemul relațiilor de putere
constituite într -o societate istoricește determinate, exprimând autoritatea pe care un individ sau
un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii
colectivității sau impus acest ora de către cei care exercită puterea.”2
Reputatul autor explică și argumentează acest concept al puterii, reținând că autoritatea pe
care se bazează puterea nu înseamnă numai capacitatea de a comenta, de a dispune, ci și cadrul
instituțional prin care ac easta se concretizează.
Apoi, puterea se manifestă și poate fi sesizată datorită mijloacelor și metodelor
întrebuințate, numai datorită faptului că este un fenomen rațional și se exteriorizează într -un
cadru rațional.
În sfârșit, față de scopul puterii, ac esta poate fi receptat diferit de membrii societății. Pentru
unii, puterea înseamnă convingerea acestora că se exercită pentru asigurarea „Binelui comun”, în
timp ce pentru alții presupune o forță de constrângere.
Pentru a înțelege necesi tatea existenței și mai ales a exercitării puterii, trebuie să precizăm
de la început că puterea și societatea apar împreună, puterea se manifestă numai în societate.
Intercondiționalitatea celor două fenomene este necesară ordinii sociale. Fără putere,
societatea este în imposibilitatea să evolueze, desigur societatea înțeleasă ca acea colectivitate
umană formată din cei care au conștiința apartenenței la aceasta.
„Fără putere politică, adică fără acea forță de impulsie care declanșează mișcarea în scopul
căreia e angajat mecanismul social, societatea este un corp inert, aproape de declinul ei.”3
Legătura dintre putere și societate este evidențiată indiferent de formele de manifestare a
puterii politice, „rezultă neîndoios că ea este una din expresiile relațiilor sociale în fățisând

1 Rusu Ion „Drept Constituțional și Instituții Politice – Note de curs”, Editura Romfel, București, 1995, pag. 76
2 Deleanu Ion „Drept Constituțional și Instituții Politice, Teoria Generală”, vol. I, Editura Europa Nova, București,
1991, p ag. 13
3 Burdeau Georges „Droit constitutionnel”, 21e édit., par Fr. Harnon, M. Troper, L.G.D.J., Paris, 1988, pag. 13

5
posibilitățile de acțiune ale unor indivizi sau grupuri sociale asupra altor indivizi sau grupuri
sociale, posibilități conferite de un anumit sistem de relații sociale.”4
Cum era și firesc, evoluția societății și succesiunea diferitelor forme de organizare socială,
au determinat implicit și forme diferite ale puterii de stat. Totuși trăsăturile comune și
permanente s -au evidențiat la toate formele și tipurile de putere statală. Modul în care se exercită
această putere califică forma de guvernământ a statului respectiv.
În accepțiunea restrânsă a conceptului, forma de guvernământ se referă la „modul în care
sunt constituite și funcționează organele supreme. Ea se raportează în principiu, la trăsăturile
definitorii ale șefului de stat și la raporturi le sale cu puterea legiuitoare.”5
Guvernele își îndeplinesc sarcinile în interiorul unui sistem instituțional numir formă de
guvernare. Există o împărțire clasică a formelor de guvernare: prezidențiale, semiprezidențiale,
parlamentare. La acestea ar trebui adăugat cazul, destul de rar, numir directorial și caracterizat
printr -un executiv colegial, ca în Elveția. Elementul de interes specific în acest capitol îl
constituie raporturile care se dezvoltă între guvern și parlament și modalitățile prin care acest ea
de răsfrâng în acțiunea și operativitatea guvernului.6
Într-o exprimare simplistă, forma de guvernământ determină modul cum se exercită
puterea.
Cercetarea formei de guvernământ presupune a răspunde la întrebarea: cine exercită
puterea în stat (o singură persoană, un grup restrăns ori întreg poporul)?7
Cum era și firesc, evoluția societății și succesiunea diferitelor forme de organizare socială,
au determinat implicit și forme di ferite ale puterii de stat. Totuși trăsăturile comune si
permanente s -au evidențiat la toate formele și tipurile de putere statală. Modul în care se exercită
această putere califică forma de guvernământ a statului respectiv.
În accepțiunea restrânsă a conc eptului, forma de guvernământ se referă la „modul în care
se constituie și funcționează organele supreme. Ea se raportează în principiu, la trăsăturile
definitorii ale șefului de stat și la raporturile sale cu puterea legiuitoare”.8
Prin forma de guvernămâ nt înțelegem, în sens constituțional, modul în care sunt constituite
și funcționează organele supreme într -un stat. Ea este raportată în principiu, la trăsăturile
definitorii ale șefului de stat și la raporturile sale cu puterea legiuitoare.9
Forma de guve rnământ se referă la modul de organizare a puterii de stat, la competența
insituțiilo r de conducere existente (ce includ Parlamentul, Guvernul și Președintele sau Regele),

4 Deleanu Ion „Democrația și dinamica puterii”, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1985, pag. 25
5 Muraru Ioan „Drept Constituțional și Instituții Politice”, vol. I, Editura Proarcadia, București, 1993, pag. 147
6 Pasquino Gianfranco „Curs de știință politică”, Editura Instit utul European, Iași, 2002, pag. 233
7 Rusu Ion „Forma de guvernământ”, Editura Lumina Lex, București, 1997, pag. 145
8 Muraru Ioan, op. cit., pag. 147
9 Barbu Vasile „Drept constituțional”, Editura Nagard, București, 2007, pag. 115

6
precum și la caracterul autorității pe care acestea o exercită asupra popolației, ce le mai cunoscute
forme de guvernământ fiind monarhia și republica.10
Forma de guvernământ este un concept folosit în două sensuri11:
1. În primul sens, prin formă de guvernământ se înțelege modul în care sunt constituite și
funcționează organele care exercită puterea de stat (sau regimul politic). Se are în vedere,
în mod special, instituția șefului statului (dobândirea și exercitarea calității) și relațiile
dintre acesta și autoritatea parlamentară. Luând în considerare aceste criterii, formele de
guvernământ sunt: monarhia și republica.
2. În al doilea sens, se are în vedere numărul persoanelor care exercită puterea de stat și pot
fi avute în vedere trei tipuri ale formei de guvernământ: monocrația, oligarhia și
democrația.
Cu alte cuvinte, forma de guvernământ s e referă la situațiile în care se îndeplinesc
atribuțiile șefului statului cât și la legăturile care se realizează cu ocazia exercitării acestor
atribuții.12
Forma de guvernământ se referă la autoritățile statale, la factorul de putere, pe când
regimul poli tic înseamnă metode și mijloace, instituții și relațiile dintre acestea, obiective și forțe
necesare pentru guvernarea societății.13
Așadar forma de guvernămând diferă față de structura de stat, aceasta însemnând că pe
teritoriul unui stat pot să existe în timp diferite forme de guvernământ. Desigur că există situații
când structuri statale să cunoască aceeași formă de guvernământ.14
1.2. Clasificarea formelor de guvernământ
Primii care au dat o clasificare a formelor de guvernământ sunt istoricul Herodot și filosofii
Platon și Aristotel. Fenomenul care a dat naștere acestei expresii a fost „puterea politică”, iar
drept criteriu de clasificare a servit numărul de persoane care dețineau puterea. Tot ei introduc
noțiunea de republică care desemna toate formele politice lipsite de șef de stat ereditar și în care
puterea aparține poporului.15

10 Dragoș Marian Rădulesc u, Oana Duță „Introducere în studiul dreptului și statului – Curs universitar”, Editura
Universitară, București, 2013, pag. 207
11 Valea Daniela „Drept constituțional și instituții publice”, Editura Universul Juridic, București, 2014, pag. 43
12 Rusu Ion, op . cit., pag. 32
13 Rusu Ion, op. cit., pag. 48
14 Rusu Ion, op. cit., pag. 145
15 Arseni Alexandru, Ivanov V., Suholitco L. „Dreptul constituțional comparat”, Centrul editorial al USM, Chișinău,
2003, pag. 65

7
În ordine istorică, prima clasificare notorie a formelor de guvernare îi aparține filosofului
grec Platon . Analizând funcționarea regimurilor politice din epoca sa, în secolel e al V -lea și al
IV-lea î. Hr., prin comparație cu republica ideală, Platon le -a împărțit în16:
– Monarhie;
– Tiranie;
– Aristocrație;
– Oligarhie;
– Democrație.
Criteriul pus la baza acestei clasificări viza forma de realizare a conducerii, respectiv
conducerea de c ătre unul, conducerea de cei puțini și conducerea de cei mulți, tirania și oligarhia
fiind formele degenerate ale monarhiei și aristocrației, considerate cele mai bune.
Elev al lui Platon, Aristotel a preluat taxonomia maestrului său, dar a recompus -o în u rma
realizării primei analize comparate veritabile. „Utilizând în profunzime datele culese (probabil
împreună cu discipolii săi) în legătură cu cele 158 de constituții sau de proiecte de constituții pe
care le -a adunat, Aristotel arată că în cadrul fiecăru i tip – teoretic – de constituție, se pot distinge
– printr -o cercetare aplicată, concretă, de această dată –, mai multe subtipuri posibile.”17
Adăugând criteriului platonian al numărului celor care dețin puterea pe cel al scopului
urmărit de aceștia, Arist otel distinge șase regimuri, înpărțite în două categorii – regimuri bune,
respectiv rele sau corupte. Rezultă următoarea clasificare18:
– Regalitatea (monarhia) vs. tirania;
– Aristocrația vs. oligarhia;
– Republica (politeia) vs. democrația.
În fapt, regimurile sub care se prezentau orașele -state grecești erau oligarhia și democrația,
combinația acestora – politeia sau guvernarea mixtă (constituțională) –, care îmbina virtuțile
celor două, reprezentând idealul de guvernare, în timp ce tirania era valorizată drept forma cea
mai rea.
Ca apreciere generală asupra clasificărilor propuse de Platon și Aristotel, cu accent pe
virtute și binele comun, vom spune că ele au servit drept bază pentru clasificarea formelor de
guvernare de -a lungul timpului.
Epoca modernă, reprezentată de Montesquieu, reține tot trei forme de guvernământ, dar le
nuanțează altfel19:

16 Radu Alexandru „Sisteme politice contemporane”, Editura C.H. Beck, București, 2010, pag. 21
17 Goian Ion „De la polis la ontologia politicului”, Editura Institutului de Teorie Socială, București, 2001, pag. 68
18 Radu Alexandru, op. cit., pag. 21
19 Rusu Io n, op. cit., pag. 146

8
– Monarhia – când puterea aparține tot unei singure persoane dar acum o exercită potrivit
unor legi fixe și stabile;
– Despotismului – atunci când pute rea este exercitată în afara oricăror reguli ori limite;
– Republica – unde nu există un șef de stat ereditar, puterea aparținând poporului
(democrația), ori unei părți din populație (aristocrația).
Se remarcă în concepția lui Montesquieu, pe lângă criteriul numeric al celor care exercită
puterea (definitoriu pentru învățații greci în clasificarea formelor de guvernământ), și criteriul
privitor la caracterul moderat ori accentuat în care se exercită autoritatea.
Având în vedere clasificarea clasică și comparâ nd-o cu realitățile contemporane, prof. I.
Deleanu concluzionează că există următoarele forme de guvernământ: democrația, monocrația,
oligarhia, formele mixte și formele specifice statelor socialiste. Dar așa cum precizează reputatul
autor, „realitatea ist orică este, acum, mult mai complexă și cu note de specificitate inedite:
monarhia este o formă de guvernământ mai mult simbolică, sprijinindu -se pe tradiții și
reducându -se la un rol ceremonial; aristocrația aproape a dispărut; republica are o cu totul alt ă
semnificație decât cea originală; democrația îmbracă forma sistemului reprezentativ; despotismul
se înfățișează în forme mai subtile decât tirania elementară; dictaturile sunt disimulative prin
„conducerea colectivă” sau așa -zise „organe reprezentative a lese”, specifice și unora dintre țările
socialiste, în fine au apărut multiple sisteme mixte.”20
1.3. Forme de guvernământ
Forma de guvernământ răspunde la următoarea întrebare: Cine exercită puterea suverană în
stat? Puterea poate fi exercitată de o singură persoană, de un grup restrâns de persoane sau de
către popor.
 Monocrațiile21 reprezintă o formă de guvernământ în care puterea de stat se exercită de
către o unică persoană fizică.
Această persoană, de regulă, poartă titulatura de: împărat (imperator), reg e, principe, prinț,
președinte.
Este deci forma de guvernământ care constă în personalizarea puterii. Cu alte cuvinte,
celelalte autorități statale (dacă mai există) se transformă în simple elemente decorative ori
servicii auxiliare ale puterii personale.
Istoria și evoluția societății a cunoscut diverse forme de guvernământ monocratice
determinate desigur de specificul local, tradiție și mai ales împrejurările în care s -au exercitat.
Contextele politice și internaționale în care aceste forme de guvernământ s-au manifestat ca și

20 Deleanu Ion „Drept Constituțional și Instituții Politice”, Editura Europa Nova, București, 1996, pag. 34
21 Curpăn Vasile -Sorin „Statul instituție social – politică și juridică fundamentală”, Editura Rovimed Publishers,
Bacău, 2011, pag. 18

9
interesele marilor puteri ale vremii și -au pus pecetea asupra diverselor și ineditelor forme de
guvernământ.22
Forma de guvernământ a monocrației a fost des întâlnită în epoca antică și în perioada
medievală, când au existat monarhiil e absolute.
S-au evidențiat umătoarele categorii23:
– Monocrații clasice istorice (monarhia absolută, tirania, dictatura);
– Monocrații populare, de tipul „cezarismul empiric”, a „despotismului popular”;
– Dictaturile militare.
În perioada contemporană au existat monocrații în: Germania, Italia, Spania și fosta
U.R.S.S. în timpul conducătorilor: Hitler, Mussolini, generalul Franco și I.V. Stalin.
 Oligarhiile24 constituie o formă de guvernământ în care puterea de state este deținută de
o minoritate.
Minoritatea conducătoare este desemnată pe baza unor criterii prestabilite, cum ar fi:
vârsta, averea sau nașterea.
Oligarhiile desemnează forma de guvernământ de trecere intermediară, de la monocrație
spre democrație. Cu alte cuvinte ar asigura legătura în timp între forma de guvernământ a unei
singure persoane și forma de guvernământ a majorității. Se are în vedere deci criteriul cantitativ,
al numărului deținătorilor puterii.
Raportată la criteriul calitativ, forma de guvernământ oligarhică evidențiază următoarele
forme25:
– Guvernământul pluripersonal;
– Aristocrația;
– Plutocrația censitară;
– partitocrația
Această formă de guvernământ a dispărut în epoca contemporană.
 Democrațiile26 reprezintă o formă de guvernământ în care rolul predominant îl are
voința poporului.
Dacă pentru Aristotel democrația însemna deținerea de către popor a puterii și exercitarea
ei direct, Montesquieu înțelege acum să adauge la criteriul „cantitativ” reținut de greci, criteriul
„calitativ” al exercitării puterii.

22 Rusu Ion, op. cit., pag. 148
23 Idem
24 Curpăn Vasile -Sorin, op. cit., pag. 18
25 Rusu Ion, op. cit., pag. 158
26 Curpăn Vasile -Sorin, op. cit., pag. 18 -19

10
Cu alte cuvinte, se are în vedere modul moderat ori accentuat în care se exercită
autoritatea. De aceea, reținând ca formă de guvernământ republica, Montesquieu desemna prin
acest concept toate formele politice „lipsite de un șef de stat ereditar” și în care puterea aparține
fie unei părț i din populație (aristocrație), fie poporului (democrație).27
Democrațiile antice grecești nu erau veritabile deoarece la conducerea treburilor statului
participau doar cetățenii, cu excluderea săracilor din cetăți și a sclavilor care reprezentau
majoritate a populației.
Pentru a exista un regim democratic – în epoca contemporană – este imperios necesară o
implicare în viața publică a tuturor cetățenilor capabili, fără deosebire de naționalitate, avere,
religie, origine socială, sex sau apartenență politică.
Democrația se caracterizează prin următoarele trăsături28:
– Participarea tuturor cetățenilor la rezolvarea problemelor publice;
– Stipularea și garantarea drepturilor și libertăților publice și private ale cetățenilor;
– Aplicarea principiilor majorității;
– Plura lismul ideologic;
– Pluralismul instituțional.
 Monarhia este acea formă de guvernământ în care șeful statului este monarh (principe,
rege). În state cu o asemenea formă de guvernământ, funcția șefului de stat este ereditară sau
desemnarea acestuia se face co nform unor proceduri prevăzute de legile fundamentale sau
regulile cutumiare (tradițiile) specifice statelor respective.29
În epoca contemporană forma de guvernământ democratică nu presupune existența
democrației, adică a monarhiei absolute. Dimpotrivă, ex istă o multitudine de state care, deși au o
formă de guvernământ monarhică, manifestă o viață politică cu caracter democratic. Practic, este
vorba de așa numitele monarhii constituționale sau limitate, consacrate astăzi și în unele state
europene occidenta le (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord; Regatul Olandei;
Regatul Belgiei; Regatul Spaniol; Regatul Suediei, ș.a.)30
Monarhia este cea mai veche formă de guvernământ cunoscută în istorie. În timpul
evoluției, trăsăturile sale specifice au evo luat cunoscând importante tranformări, însă în esență a
rămas nemodificată. De aceea putem vorbi de mai multe tipuri ale acestei forme de guvernământ:
monarhia absolută, monarhia limitată, monarhia parlamentară dualistă, monarhia parlamentară
contemporană.31

27 Deleanu Ion, op. cit., pag. 34
28 Rusu Ion, op. cit., pag. 163 -164
29 Barbu Vasile, op. cit., pag. 115
30 Curpăn Vasile -Sorin, op. cit., pag. 19
31 Barbu Vasile, op. cit., pag. 115 -116

11
Monarhia absolută se caracterizează, după cum rezultă din denumire, prin puterea
discreționară în stat a monarhului. Monarhia absolută a existat, până la Revoluția Franceză, în
multe țări ale lumii. Până la începutul secolului XX au existat imperii, cel rus și cel otoman, ca
exemple semnificative de putere absolută a monarhului.32
Monarhia limitată sau constituțională constă în limitarea puterilor monarhului prin legea
fundamentală a statului. Dar atribuțiile sale rămân importante sub aspectul exercitării puterii
deoarece rolul parlamentului este redus.
Monarhia parlamentară dualistă constă în partajarea, în mod egal, a atribuțiilor
monarhului și ale parlamentului.
Monarhia parlamentară contemporană are astăzi caracter mai mult simbolic, fiind
expresia tra diției anumitor țări (Anglia, Belgia, țările scandinave). Existența unui Parlament, ales
prin alegeri libere, caz în care avem o „ monarhie parlamentară” în care prelogativele
monarhului sunt reduse la un nivel protocolar (promulgarea legilor votate de Par lament, primirea
de șefi de stat, patronarea unor activități culturale sau sportive, etc.) și care este caracterizată de
formula: „Regele domnește, dar nu guvernează”.
În această formă de monargie, caracteristică statelor europene de astăzi (precum Regatul
Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Spania, Norvegia, Luxemburg, Olanda, Belgia, etc.),
conducerea statului este asigurată de Primul Ministru, ales de către Parlament din rândurile
partidului sau a coaliției de partide care a câștigat alegerile.33
 Republica este o formă de guvernământ în care șeful statului, denumit de obicei
președinte este ales de narațiune sau parlament pe o perioadă determinată de 4, 5, 7 ani.
În cazul republicii, se apreciază că cetățenii se guvernează singuri, prin desemnarea sau
alegerea unui șef de stat numit președinte. Șeful statului este ales fie prin vot universal de către
cetățeni, fie es te desemnat de către parlament.34
Republica p oate fi în funcție de prerogativele și modul de alegere al Președintelui35:
– Republic ă parlamentară;
– Republică prezindețială;
– Republică semi -prezidențială .
Republica parlamentară constă în alegerea șefului de stat de către parlament, în fața căruia
răspunde. Poziția șefului de stat este inferioară celei a parlamentului, din punct de vedere legal.
În general, într -o republică parlamentară există o preponderență a legislativului față de executiv,

32 Vlad Monica „Drept constituțional și instituții politice”, Editura Anco, București, 2007, pag. 156
33 Rădulescu Dragoș Marian , Duță Oana „Int roducere în studiul dreptului și statului – Curs universitar”, Editura
Universitară, București, 2013, pag. 208 -209
34 Vlad Monica, op. cit., pag. 157
35 Rădulescu Dragoș Marian , Duță Oana, op. cit., pag. 212 -213

12
dar esențialul este ca ea să nu devină durabilă și să se realizez e echilibrat. Acest echilibru trebuie
să fie garantat prin controlul permanent al opiniei publice (Italia, Germania, India etc.)36
Republica prezidențială constă în alegerea șefului de stat de către cetățeni, fie în mod
direct, prin vot universal, egal, sec ret și liber exprimat, fie prin intermediul colegiilor electorale
(cazul SUA).37
În unele republici prezidențiale există un executiv dualist (guvern+șef stat), guvernul având
în fruntea sa un prin ministru (Franța), în altele există un executiv monist, șefu l statului este și
șeful guvernului, neexistând funcția de prim ministru (SUA).38
Republica semi -prezidențială ce se caracterizează prin alegerea președintelui prin vot
direct și prerogativele sale relativ extinse, ce includ și numirea unui prim -ministru din rândul
partidului care a câștigat alegerile și cu care împarte puterea executivă, cu precizarea că în unele
state (cum este Rusia), președintele are prerogative mult mai ample decât primul ministru, în
timp ce în altele (cum este România) prerogativel e sale sunt mult mai reduse decât ale acestuia.39
Funcția de șef al statului poate fi îndeplinită fie de o singură persoană, fie de către un organ
colegial. Majoritatea situațiilor este cea a monarhului – persoană fizică, excepția fiind cazul
forțelor stata te comuniste din Europa de Est.
Unele precizări se impun cu privire la forma de guvernământ a României. Forma de
guvernământ caracteristică României a fost monarhia până în 1947. Astfel, Statutul lui Cuza
prevedea încredințarea puterilor publice unui „Domn , unei Adunări ponderatrice și Adunării
elective”, iar Constituția din 1866 definea instituția Domnului, stabilind principiul monarhiei
ereditare, cu excluderea descendenților de sex feminin și a urmașilor nelegitimi. Monarhia este
menținută de Constituții lor din 1923 și 1938, în dispotițiile acestora vorbindu -se despre Regele
României.
Începând cu anul 1947 (și cu ocupația sovietică a României) s -a instituit forma republicană
de guvernământ. Decretul -lege nr. 2 din 1989 a reafirmat aceasta o dată cu prăbușirea
comunismului. S -a instituit funcția de Președinte al României, care nu este subordonat
Parlamentului și este ales prin vot universal. Regimul constituțional al Romțniei întrunește atât
caracteristicile regimurilor parlamentare, cât și prezidenți ale, aspect vizibil în rerelațiile dintr
ePreședinte și puterea legislativă.40
Există însă și forme mixte, în cazul republicii semiprezidențiale, în care șeful statului, deși
ales în întreg corpul electoral prin vot universal, direct, secret, egal și liber exprimat, răspunde în

36 Barbu Vasile, op. cit., pag. 117
37 Vlad Moni ca, op. cit., pag. 157
38 Barbu Vasile, op. cit., pag. 117
39 Rădulescu Dragoș Marian , Duță Oana, op. cit., pag. 213
40 Vlad Monica, op. cit., pag. 157 -158

13
fața Parlamentului (de exemplu: Franța, România, deși, având în vedere regimul constituțional și
politic specific României postdecembriste, există o diversitate de puncte de vedere cu privire la
tipul de caracterizare a regimului poli tic, precum și propuneri de îndreptare către un regim
parlamentar).41

41 Valea Daniela, op. cit., pag. 44

14
Capitolul 2. Analiza comparativă a avantajelor și a dezavantajelor sistemelor
prezidențiale și parlamentare

Guvernele își îndeplinesc sarcinile în interiorul unui sistem instituțional numit formă de
guvernare. Există o împărțire clasică a formelor de guvernare: prezidențiale, semiprezidențiale,
parlamentare. La acestea ar trebui adăugat cazul, destul de rar, numit directorial și caracterizat
printr -un executiv colegial, ca în Elveția. Elementul de interes specific în acest capitol îl
constituie raporturile care se dezvoltă între guvern și parlament și modalitățile prin care acestea
se răsfrâng în acțiunea și operativitatea guvernului.42
Regimul politic reprezintă modul în care este exercitată puterea așa cum rezultă din
practica instituțională dominantă – determină tipul de regim politic al acelui stat.
Forme de regimuri politice:
– regimul prezidențial (S.U.A.)
– regimul parlamentar (Marea Britanie)
– regimul semiprezidențial – mixt (Franța, Austria, Portugalia)
– regimul de adunare
– regimul marxist.
2.1. Sistem prezidențial
Republica prezidențială are ca prototip organizarea și practica constituțională a Statelor
Unite ale Americii și majori tatea statelor din A merica Latină . Caracteristic acestei forme de
guvernământ este că, în principiu, cele două puteri ( legislative și executivă) posedă o
legitimitate practic egală, în sensul că atât preș edintele republicii, ca exponent al executivului,
cât și Parlamentul, prin care se înfăptuiește puterea legislativă , sunt aleși de popor. Regimul
prezidențial are la bază ideea separă rii organice accentuate a puterilor în stat, dar, în același timp,
suplețe în procesul exercită rii acestor puteri, deci colaborarea lor funcțională. Pe lângă sistemul
american, statuat prin Constituț ia din 17 septembrie 1787, Franța a încercat modelul prezidențial
încă din 1791.
2.1.1. Apariți a și dezvoltarea sistemului prez idențial
Regimul prezidențial s-a dezvoltat în forma sa clasică în Statele Unite ale Americii, dar
prezintă o arhitectură total diferită de cea actuală existent ă în spațiul românesc. Din punct de
vedere al structurii sale, sistemul prezidențial implică câteva opțiuni constituționale precise:
– alegerea directă a șefului de stat;

42 Gianfranco Pasquino, op. cit. , pag. 233

15
– constituirea unui puteri executive monocefale, în cadrul căreia președintele Republicii nu
este flancat de prim -ministru;
– separația strictă a puterilor în stat, cu imposibilitatea dizolvări ii camerelor de către șeful
de stat;
– dezvoltarea unei puteri judecătorești independente, capabile să exercite atribuții de
control constituțional;
– absența unui guvern, în sens european al termenului, acesta din urmă fiind înlocuit de un
cabinet ce reun ește secretari desemnați de șeful de stat, cu acordul camerei superioare;
– inexistența unui mecanism similar votului de neîncredere (moțiunii de cenzură) din
sistemele parlamentare și semiprezidențiale.
Regimul american se diferențiază de schema generală prin intermediul mecanismului
guvernării, căreia i se adaugă tran sparență și răspundere, la nivelul fiecărei ramuri a
guvernământului.
Analiza pe marginea acestei opțiuni constituționale poate lua în considerație câteva dintre
avantajele asociate regimului american:
– natura monocefală a puterii executive (cu președinte/vicepreședinte) duce la creșterea
responsabilizării politice.Publicul și media exercită o supraveghere directă a titularului puterii
executive.
– datorită structurii sale, deține mecanismele prin intermediul cărora poate face față
perioadelor de coabitare (un președinte ce se confruntă cu un Congres dominat de partidul
advers). Se va apela la compromis și la politică bipartizană datorită imposibilității de dizolvare și
prerogative veto -ului.
– calendarul electoral este unul care facilitează mobilizarea democratică.
Din doi în doi ani, cetățeanul american este chemat să se pronunțe asupra modalității în
care națiunea este guvernată;
– sistemul constituțional la nivelul șefului de stat este corelat cu o organizare atentă a
selecției candidaților. Datorită alegerilor primare prezidențiale, electoratul va fi primul filtru ce
va intervenii în recrutarea personalului politic, înlăturându -se astfel capacitatea partidelor de a
impune candidate unilateral și arbitrar.
Opțiunea prezidențială este criticabilă din perspectiva unor elemente care țin de peisajul
politic românesc și european:
– regimul american nu este îmbrățișat, în toate articulaț iile sale, de nicio națiune europeană
cu excepția Ciprului;

16
– regimul american prezintă, în spații democratizate incomplet, riscul semnificativ al
derivei autoritare. Consecințele sunt dramatice dacă nu poate fi atins echilibrul politic prin
separația pute rilor și dacă lipsește cenzura puterii judecătorești.
Efectul secundar al opțiunii prezidențiale poate fi legitimarea unei personalizări a puterii,
cu subminarea democrației constituționale;
– opțiunea prezidențială ar reprezenta o ruptură cu o tradiție co nstituțională românească de
un secol și jumătate;
– riscul apariției unor blocaje politice, între Președinte și Congres, in situația în care
majoritatea din Congres reprezintă un partid politic opus Președintelui. „Guvernarea divizată”
(„divided government ”) poate genera complicații pe care regimul presidential le administrează
cu dificultate.
De aceea se va impune evitarea dublei capcane: în primul rând prezentarea simplificatoare
a regimului presidential ca fiind unul definit de un președinte omnipotent, iar în al doilea rând,
exagerarea riscurilor ce decurg din asumarea unei asemenea organizări constituționale.
2.1.2. Caracteristicile sistemului prezidențial
Principala caracteristică a sistemului prez idențial o reprezintă stabilitatea executivului.
Durata fixă a mandatului primit în alegeri de șeful executivului, durată prevăzută î n textul
Constituției, face ca președintele SUA să nu poată fi înlăturat din funcție de Congres (decât în
condiții excepționale, prin procedura numită impeachment, dar nici atunc i pentru prestația sa
politică), în timp ce ș efii executivelor din Marea Britanie și Germania răspund politic în fața
parlamentelor din țările lor, putând să -și piardă funcția oricând, dacă majoritatea membrilor
legislativului doresc acest lucru.
Riscul unei eventuale instabilități guvernamentale, oricum puțin probabilă î n condițiile
unor culturi politice responsabile, este dimin uat prin procedura ,,votului de neîncredere
constructiv”, prevăzut în Constituț iile din Germania și Spania. Acest tip aparte de moțiune de
cenzură implică, pentru demiterea guvernului, nu numai formarea unei majorități parlamentare
împotriva cabinetului (condiție suficientă î n cele mai multe sisteme politice din Europa), ci și o
alternativă concretă pentru noul guvern, adică un candidat pentru funcția de prim -ministru care
să întrunească acceptul ,,moționarilor” .
Firește, a doua condiție este mult mai greu de îndeplinit decât prima, necesitând negocieri
prelungite între putere și opoziție pentru găsirea unui înlocuitor, ceea ce face ca demiterea
cabinetului în exercițiu să devină un eveniment extrem de rar.
Principalele trăsături ale sistemului prezidențial
 Stricta repartizare a atribuțiilor între puterea legislativă și cea executivă;

17
 Independența celor două puteri, marcată și prin faptul că, în principal, ele nu dispun de
instrumente de presiune reciproc ă pentru adoptarea deciziilor;
 Monocefalismul executivului și caracterul reprezentativ al șefului acestuia – care este în
același timp și șeful statului – ales prin sufragiu universa l (direct o ri printr -un grup de
electori);
 Guvernul nu acționează ca organ colegial și solidar, membrii săi fiind
răspunzători individual, dar numai în fața șefului statului.
2.1.3. Avantajele și dezavantajele sistemului prezidențial
Avantajele sistemului prezidențial sunt:
– egalitatea puterilor ;
– legitimarea democratică a legislativului cât și a executivului ;
– înlăturarea „presing -ului”dintre puteri prin amenințarea cu demiterea guvernului
sau disoluția adunării parlam entare ;
– posibilitatea celor două puteri de a acționa efic ace și potrivit cu strategialor;
– mandatul direct – astfel președintele este ales direct de către popor de ma i multe ori . De
aceea unii vor susține că puterea președintelui este mai legitimă decât a unui lider numit
în mod indirect. Dar cu toate acestea, președintele Statelor Unite este ales de către
colegiu l electoral , nu de către legiuitor sau în mod direct;
– separarea puter ilor – președenția și legiuitorul sunt stabilite de către sistemul prezidențial
sub forma a două structuri paralele. Astfel se permite fiecărei structuri să monitorizeze și
să verifice abuzurile. Un președinte puternic, ce are vitzeză și hotărâre, poate ad opta rapid
schimbări. Cu toate acestea, u nii oameni susțin că aces proces de separare a puterilor
încetinește sistemul de jos.
– stabilitate – comparativ cu prim -ministrul care poate fi demis în orice moment,
președinte le oferă stabilitate.
Totuși, unele raporturi de neutralizare există și în cadrul acestui sistem. De exemplu,
pentru numirea judecâtorului Curții Supreme, a unor noi funcționari publici, sau pentru
încheierea unor tratate internaționale, președintele american va avea nevoie de acordul Senatului.
În „replică”, el are dreptul de veto față de legile adoptate de Congresul American.

Dezavantajele regimului prezidenț ial
Pericolul alunecării spre omnipotența executivului, spre prezidențialism este doar unul
dintre dezavantajele si stemului republicii prezidențiale, ce nu poate fi nici el unul perfect, sistem
ce poate fi caracterizat prin acapararea de către șeful statului a tuturor prerogativelor puterii. De

18
exemplu, în statele din Africa de Nord, prezidențialismul este mai accentua t, comparativ cu
statele civilizate ce au și ele regim prezidențial, unde nu au existat cazuri de dezechilibru al
puterilor. Este de remarcat, totuși, că ne referim la state cu o situație politică instabilă „prin
tradiție”, dacă putem spune astfel: între anii 1960 și 1980, în Africa au avut loc 66 de tentative
sau lovituri de stat militare. Excepție au făcut anii 1962 și 1970 când nu s -a înregistrat nicio
astfel de tentativă. De altfel, 15 din 29 de state africane sunt conduse de militari, ajunși, de
regul ă, la putere ca urmare a unor astfel de lovituri de stat. În astfel de state, regimul prezidențial
este unul impus, cei ajunși la putere, nefiind aleși de către popor și astfel nu se bucură de nicio
legitimitate.
2.1.4. Analiza SWOT a sistemului prezidenți al
PUNCTE TARI PUNCTE SLABE
– egalitatea puterilor;
– legitimarea democratică a legislativului
cât și a executivului;
– înlăturarea „presing -ului” dintre puteri
prin amenințarea cu demiterea guvernului
sau disoluția adunării parlamentare;
– posibilitatea celor două puteri de a
acționa eficace și potrivit cu strategialor. – Pericolul alunecării spre omipotența
executivului, spre prezidențialism ;
– Acapararea de către șeful statului a tuturor
prerogativelor puterii;
OPORTUNITĂȚI AMENINȚĂRI
– președintele este ales direct de către
popor de mai multe ori. De aceea unii vor
susține că puterea președintelui este mai
legitimă decât a u nui lider numit în mod
indirect;
– președenția și legiuitorul sunt stabilite
de către sistemul prezidențial sub forma a două
structuri paralele – Riscul unei eventuale instabilități
guvernamentale

2.2. Sistem parlamentar
Problema clasică a formelor parlamentare d e guvernare se referă chiar la G uvern, la
stabilitatea și la eficacitatea sa decizională. Așadar, atenția se va în drepta mai ales către
modalitățile prin care, în sistemele parlamentare, se urmărește obținer ea stabilității

19
guvernamentale. Firește că guvernele formate dintr -un singur partid, atât în sistemele bipartide,
cât și în sistemele multipartidiste moderate, au mai puține probleme legate de durată decât
guvernele de coaliție în sistemele de partide fragmentate și extreme. Totuși, trebuie înțeles ce
înseamnă cu adevărat durata guvernării. De obicei, ea se identifică cu stabilitatea în funcție a
prim ului ministru. Dacă lucrurile stau așa, atunci afirmația se susține. Altă problemă se ridică, în
schimb, în legătură cu durata în funcție a miniștrilor, pentru că în Marea Britanie, de exemplu,
există o rotație considerabilă și un schimb rapid al personalului ministerial , care, totuși, nu
configurează o instabilitate guvernamentală. În fine, în sistemele multipartidiste instabilitatea
poate să aibă repercursiuni asupra formării și chiar a naturii coalițiilor de guvernare și, în
consecință, asupra politicilor lor. Pentru a simplifica lucrurile, ne vom limita la a scoate în
evidență faptul că există instabilitate guvernamentală ori de câte ori se pune în aplicare procedura
de dizolvare a unui guvern și de formare a altuia, a cărui compoziție va putea fi mai mult sau mai
puțin asemănătoare celui precedent. Mai precis, în unele forme parlamentare de guvernare acest
schimb va fi ratificat cu un vot de încredere, ca în Italia; în altele, va fi numit un nou prim
ministru care va realiza o vastă remaniere pentru a anunța schimbarea .
Oamenii politici și specialiștii în drept constituțional, instruiți de lecții istorice, știu din
timp că formele parlamentare de guvernare ar putea fi chiar mai reprezentative și mai flexibile
decât altele, dar sunt tot așa de expuse, poate tocmai din ca uza avantajelor lo r, insta blității
guvernamentale. Așadar, au nevoie de mecanisme de stabilizare. Din păcate, mecanismele așa –
zis politice – adică un sistem de partide moderat, caracterizat cel puțin printr -o competiție
bipolară centripetă – nu pot fi fabr icate doar teoretic, chiar dacă formarea unui sistem de partide
cu competiție bipolară poate fi înlesnită de legi electorale adecvate. Așa încât, nu rămâne decât
să ne ocupăm de mecanismele instituționale specifice.43
Parlamentele, existente încă din sec. XII – XIII, au devenit adev ărate centre de putere abia
în sec. al XIX -lea. Anul 1215 marchează î nceputu rile parlamentarismului modern î n Anglia.
Baronii impun lui Ioan Fără de Țară „Magna Carta Libertatum”, document politic prin ca re
autoritatea regală era pus ă sub contr olul aristocrației feudale. Era momentul limită rii și
desacraliză rii puterii suveranului. În anul 1311 Eduard al II -lea este nevoit să recunoască și să
accepte unele ordonanț e, prin care se stipula obligativitatea co nsimțământului baronilor (din
parlament ) pentru num irea demnitarilor, declararea războiului și plecarea regelui din regat. Î ntre
anii 1339 – 1349, cavalerii și reprezentanții orașelor încep să țină ședințe în comun, punând
bazele Camerei Comunelor.44

43 Gianfranco Pasquino, op . cit., pag. 239 -240
44 Iliescu Vasile „Statul – Utopie și Realitate. Antichitate, Evul Mediu, Renaștere”, Editura Dacia, Cluj – Napoca,
1996, pp. 98 -105

20
2.2.1. Caracteristicile regimului parlamentar
Regimul parlamentar are la bază ideea colaborării puterilor. Aici organul legislativ și
organul executiv sunt distincte și colaborează în exercitarea funcțiilor statului. Ele dispun de
mijloace politice care le permit să se controleze reciproc. Caracteristic pentru acest regim este45:
– Existența unui executiv dualist: șeful statului și guvernul;
– Șeful statului nu este responsabil politic față de Parlament;
– Dacă șeful statului a fost ales de către Parlament sau de către corpul electoral, el nu
poate fi revocat;
– Guvernul, ca organ colegial, răspunde politicește în fața Parlamentului;
– Parlamentul poate demite guvernul;
– Guvernul răspunde indirect pentru activitatea șefului statului. Actele șefului statului
trebuie contrasemnate de către șeful guvernului;
– Guvernul se sprijină în activitatea sa pe majoritatea parlamentară;
– Guvernul, prin intermediul șefului de stat poate recurge la dizolvarea
Parlamentului.
Regimul parlamentar conferă un loc important Parlamentului, considerat un adevărat for
politic de guvernare, iar Guvernul este obligat să dea socoteală Parlamentului, care, dacă
apreciază că acesta nu își îndeplinește mandatul, îi poate retrage încrederea acordată.
În cadrul acestui regim Guvernul este condus de un prim ministru ce este ținut să răspundă
pentru acțiunile sale în fața Parlamentului. Acesta din urmă în condițiile în care apreciază că nu
își îndeplinește mandatul îi poate retrage încrederea acordată.
Președintelui republicii îi revin atribuții de repr ezentare și protocol, acesta având un rol
politic minor în rapot cu poziția proeminentă a primului ministru, totuși în situații de criză
președintele poate acționa cu succes.
Ca trăsături principale ale regimului Parlamentar enumerăm următoare: regula că șeful
statului nu răspunde di n punct de vedere politic; cea potrivit căreia șeful statului poate dizolva
parlamentul; regula că guvernul răspunde din punct de vedre politic în fața parlamentului, atât
pentru propriile sale acte cât și pentru cele ale șefului statului; regula potrivit căreia guvernul
trebuie să se bucure de încrederea parlamentului, urmând să demisioneze atunci cănd o pierde
etc.46

45 https://dreptmd.wordpress.com/cursuri -universitare/drept -constitutional/capitolul -13-regimul -politic/ , accesat la
data de 12.03.2017
46 Tudor Drăgan – începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România până în 1916, Editura Dacia, 1991,
pag. 128

21
Referitor la relația dintre republica și monarhie, trebuie precizat că în actualele condiții
istorice monarhia poate exista numai sub forma c elei constituționale47, în timp ce republicile pot
fi atât prezidențiale, semi – prezidențiale cât și parlamentare.
În concluzie, în țările în care la acest moment exista un regim monarhic, în realitate acesta
este unul monarhic constituțional guvernat de principiul fundamental potrivit căruia regele nu se
amestecă în politică ci rămâne doar un simbol al statului, păstrând atribuțiile președintelui de
republică în cadrul sistemelor parlamentare.
În cadrul unui regim parlamentar, apare, pe de o parte, disoci erea dintre funcțiile șefului
statului și cele ale șefului Guvernului, care sunt atribuite unor organe diferite, iar, pe de altă
parte, transferul către cel de -al doilea al unor importante competențe și atribuții care erau
apanajul tradițional al primului.
Șeful statului are menirea de a reprezenta continuitatea statului dar, în principiu, el nu
participă sau participă foarte puțin la exercițiul puterii, exceptând desemnarea șefului
Guvernului, pe care trebuie, totuși, să îl aleagă din rândul majorității p arlamentare. Regăsim,
astfel, originea istorică a regimului parlamentar: șeful statului – în acea epocă, monarhul – care
trebuie să fie ținut la distanță de luptele politice, pentru a nu fi afectat de efectele lor și de
eventualele înfrângeri. În schimb, s e va abține și nu va exercita un rol activ. Lipsit de
responsabilitate din punct de vedere politic și, în consecință, sigur că va rămâne în funcție pe
durata regenței sau a mandatului său, șeful statului/monarhul este lipsit, însă, și de orice
autoritate r eală. Aceasta este exercitată de șeful Guvernului și de miniștrii săi. Ei sunt cei care își
vor asuma responsabilitatea politicii naționale în fața Camerelor, deci este normal ca ei să fie și
cei care elaborează și pun în practică această politică. Un astf el de sistem prezintă dublul avantaj
de a-l pune pe șeful statului la adăpost de vicisitudinile politicii și de a stabili o legătură strânsă
între autoritatea reală și responsabilitate, ceea ce este logic. 48
Rezultă, de aici, că a fost nevoie de transferarea către șeful Guvernului a puterilor care
aparțineau înainte monarhului. Acest transfer s -a realizat prin procedura contrasemnării. În cazul
regimului parlamentar, orice act al șefului statului trebuie să fi e, în mod obligatoriu,
contrasemnat de șeful Guvernului, care își asumă, astfel, respon – sabilitatea în fața Camerelor .
Cele două semnături nu mai au, de altfel, aceeași semnificație. La ora actuală, și de multă vreme,
semnătura șefului statului are cara cterul unei autentificări a deciziei luate de Guvern.
În toate statele membre ale Uniunii Europene care au preluat modelul parlamentar,
executivul este bicefal, implicând existența unui șef al statului, monarh sau președinte și un șef al

47 Duculescu Victor , Călinoiu Constanța, Duculescu Georgeta „Drept constituțional comparat ”, Editura Lumi na Lex,
pag. 91
48 Apostol T ofan Dana „Instituții administrative europene”, Editura C.H. Beck, București, 2006, pag. 61

22
Guvernului, care -și exercită efectiv puterea executivă și răspunde pentru aceasta în fața forului
legislativ.
2.2.2. Principiile regimului politic parlamentar
Regimul parlamentar presupune respectarea principii lor:
 Reprezentativității;
 Separației puterilor;
 Legalităț ii.
a. Principiul reprezentativităț ii
Se poate spune că acest principiu este corelat cu cel al suveranității poporului. Principiul
reprezentativității este întemeiat politic ș i susținut juridic. Î n „Declara ția Drepturilor Omului și
Cetăț eanului” din anul 1789 se stipula: „Principiul suveranității rezidă în mod esenț ial în naț iune,
de la care eman ă toate pute rile” (art.3). Suveranitatea naț ional ă – ca atribut al poporului – se
exercită printr -o reprezenta nță aleasă de ea. Idee a constituirii unei reprezentanț e naționale a fost
intuit ă de Montesquieu care , în lucrarea sa „Despre spiritul legilor”, aprecia c ă: „poporul se
pricepe de minune să aleagă pe cei c ărora trebuie s ă le încredinț eze o parte din puterea sa”.
Puterea aparține poporului în sistemul democratic ; astf el, pentru ca manifestarea puterii să nu
degenereze în totalitarism, se vor mandata periodic grupuri sociale și indivit ce vor exercita
puterea, instituindu -se astfel pârghii și modalitățile de control efectiv.
În cazul în care există și se respectă principiul separației puterilor în stat, se poate vorbi
despre faptul că poporul sau națiunea devine titularul suveranității, iar guvernul slujitorul
poporului.
Suveranitatea, ca atrib ut al puterii de stat este unică, imprescriptibilă, inalienabilă și
indivizibil ă.
Pentru alegerea parlamentului sau a reprezentanței naționale se presupune că este necesară
existența unui legi electorale compati bile cu Constituția, iar în prim plan se va afla dreptul de „a
alege și de a fi ales”.
Sistemul electoral este de trei tipuri:
a) de reprezentare majoritară – din cadrul acestui sistem fac parte două variante și
anume: scrutinul uninominal ce se desfășoară într -un tur sau două și se caracterizează prin
faptul că avantaj ează partidele mari, votul se face doar în cunoștință de cauză, iar alegătorul este
ales; cel ce obține majoritaeta voturilor câștigă toate mandatele; acesta este specific – S.U.A.,
Marea Britanie, Japonia, Australia, Canada ; și scrutinul de listă sau plurinominal ce are două
variante complementare : una în care alegătorul poate să întocmească singur lista – panasajul sau
variant în care alegătorul poate modifica lista conform preferințelor sale – votul preferential.

23
b) de reprezentare proporți onală – acesta se desfășoară într -un singur tur și are două
variante: cu reprezentare integral cum se întâmplă în Israel și cu reprezentare apropiată în
funcție de cea mai bună medie sau de cel mai mare rest. Astfel, chiar dacă nu se s tabilește o
relație direct între aleși și alegători, se oferă posibilitatea de a intra în Parlament și formațiunilor
mici.
c) mixt .
b. Principiul separaț iei puterilor
În cadrul acestui principiu se delimitează atribuțiile și se instituie modalități de cenzură
reciprocă între organele guvernării în stat și principalele componente ale puterii. Astfel nu se va
oferi posibilitatea de existență a subordonării unui singur ele ment celorlalte expuse ale puterii.
Aceasta este garanția că nu se va degenera într -un stat totalitar, fiind numit garantul democrației.
Aristotel în lucrarea sa “Politica”, J. Locke în “Eseu asupra guvernării civile” și
Montesquieu în “Spiritul legilor” în vremurile lor slubliniau necesitatea separării puterilor în stat.
Astfel, Montesquieu preciza existenț a a trei puteri în stat:
 puterea legislativă (elaborează legi);
 puterea executivă (le aplică );
 puterea judecă toreasc ă (veghează asupra modalităț ilor de transpunere în viață a
reglementărilor juridice sancț ionate de l egislativ -parlament; se pronunță asupra
constituționalităț ii legilor).
Separarea celor trei puteri în stat se face mai ales datorită înclinării omului de a abuza de
puterea pe care o deține, dar și de necesitatea manifestării litertății politice. În „Spiritu l legilor”,
Montesquieu spunea: „Atunci când în mâinile aceleiași persoane sau aceluiași corp de dregător,
puterea legislativă este întrunită cu puterea executivă, nu există liberta te, deoarece poate naște
teama ca același monarh sau același senat să facă legi tiranice pe care să le aplice în mod
tiranic”.
Prima dată, principiul separației puterilor a fost realizată de statele americane în sec. Al
XVIII -lea, iar mai apoi a fost apli cat de toate statele democratice. El a fost inclus de Revoluția
Franceză în „Declarația Drepturilor Omului” menționând: „Orice societate în care garanția
drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor determinată, nu are constitu ție”.
Elementele de conținut ale principiului separației puterilor sunt:
 delimitarea atributelor guvern ării între mai multe organe ale puterii;
 aceste funcți uni (cele trei puteri) trebuie conferite unor instituț ii distincte, formate/
alcătuite din persoane diferite;
 organi smele guvernă rii sunt considerate egale, autonome sau interdependente de așa
natură încât să se evite ierarhizarea ș i substituirea;

24
 asigurarea independenț ei și securității justiției față de puterea legislativă ș i cea
executivă ;
 exercitarea unui permanent control reciproc (prin modalități specifice) î ntre expre siile
instituț ionale ale puterilor publice, care s ă impiedice concentrarea ș i exercitarea întregii puteri
dintr -o singură direcț ie.
Ideea separaț iei puter ilor a suscitat numeroase obiecț ii. Unii au remarcat o contradicție în
termeni. Î ntr-un sens, au fost aproape de adevăr. Dacă „puterea” este unic ă, indivizibil ă și
inalienabil ă, sintagma pusă în discuție devine inoperabilă, un nonsens. Î n opinia lui J.F.Aubert,
problema este absurdă ș i imposibil ă. Caracteristicile procesului (de exercitare a puterii) ar f i lipsa
de echilibru (tendința fiecărei puteri de a o lua înaintea celorlalte două, impulsul spre
dominaț ie) și cooperarea.49
Lessona prefer separarea funcțiilor, puterea rămânând unei singure persoane și anume,
șefului statului . G. Burdeau , fiind inspirit de realitățile vieții parlamentare caracteristice statelor
democratice , menționează în lucrarea sa „Tratat de știința politică” că: „Unicitatea puterii își
găsește justificarea în originea cât și în exercitarea ei”. Cum consideră Montesquieu că puterea
trebuie să rămână doar în mâna șefului statului, așa consideră și Lessona, optând pentru
separarea puterilor.50
În „Drept constitu țional și instituții politice”, G. Burdeau clasifică formele de
guvernământ, în funcție de conținutul principiului separației puterilor, astfel:
– parlamentar – ce se caracterizează prin separarea executivului de legislative, însă
existența unei legături între acestea;
– conventional – adunarea reprezentativă primește o pondere deosebită;
– presidential – latura executive este predominantă.
Originea comună a acestor forme este originea lor comună și anume parlamentarismul.
Precizare: Practica politica sustine afirmarea unor opinii diverse:
a) nu exista o separatie definitiva;
b) intre cele trei puteri exista o permanenta colaborare, mergand pana la momente de
imixtiune;
c) negarea categorica a utilitatii acestui principiu.
c. Principiul legalități i
Acest principiu presupune:
a) supremația Constituț iei;
b) suprema ția legii;

49 Aubert Jean-François „Traité de Droit Constitutionnel Sui sse”, Neuchatel, 1967, pag. 455
50 Gustave Le Bon „Psihologia Mulțimilor”, Editura Anima, București, 1990, pag. 76

25
c) ocrotirea cetăț enilor și a drepturilor lor.
Principiul legalității este cel ce întemeiază statul de drept , libertatea putând fi afirmată în
condiții legale. Respectarea Constituției, respectiv a legii fundamentale este cea pe care se
bazează viața statală.
Teoria dreptului natural este cea care stă la baza ideii statului de drept. Prin calitatea de
om, fără alte reglementări legale, se dobândesc drepturile fundamentale cetățenești din cadrul
cărora fac parte și drepturile înnăscute. Din această categorie fac parte dreptul: la proprietate, la
egalitate, la libertate fiind valabile în orice tip de societate și în orice perioadă de timp .
În timp ce într -un stat totalitar nu se respectă drepturile omului, acest abuz fiind permis
datorită lipsei de garanții materiale și juridice reale , în statul de drept , datorită separației puterilor
se conferă garanția necesară respectării drepturilor fu ndamentale și anume: dreptul la viață, la
sănătate, la odihnă, la muncă, la asigu rarea materială în caz de boală, la învățătură, la grevă ș.a..
2.2.3. Funcțiile parlamentelor
În sistemul conducerii statului, parlamentele au funcții bine precizate, indiferent de
structura lor (unicamerală sau bicamerală) , și anume51:
a) funcția legislativă – se comport ă ca unica autoritate legiuitoare î n stat;
b) funcț ia de coordonare /conducere a politicii interne ș i externe a statului – prin
adoptarea programului de guvernare, a bugetului, a decla rației de război și a mobiliză rii (c ând
este cazul), emiterea de moned ă, stabilirea relațiilor cu străină tatea, etc.
c) funcția de alegere, numire ș i revocare a persoanelor publice – alegerea ș efilor
statului î n cazul Republicil or parlamentare ( Germania, Italia, Cehia etc.), aprobarea sau
demiterea guvernelor, a primilor mini ștrii (excepț ii S.U.A., î n cazuri normale) propuneri pentru
șefii reprezentanț elor diplomatice, ratificarea tratatelor, etc.;
– funcția de informare ș i exprima re org anizată a opiniilor politice ale societăț ii – prin
reprezentan ții part idelor parlamentare, independenți, majoritate ș i minoritate;
d) funcț ia de control – prin comisii parlamentare, organe specializate (ex. Avocatul
poporului, Curtea de conturi), dă ri de seamă, mesaje, rapoarte etc. (ex. î n Canada, Anglia,
Danemarca, executivul îș i prezint ă raportul prin mesajul tornului; în S.U.A., Israel – fiecare
ministru prezint ă un raport anual asupra activității departamentului de care ră spunde).
Principalele pr incipii de drept pe baza cărora se conduc parlamentele, în opinia lui M.
Constantinescu și I. Morariu, autorii lucrării „Drept parlamentar” sunt:

51 Drăgoi Nicolae ș i colab oratorii „Elemente de Politologie”, Editura Fundației Andrei Șaguna, Constanța, 1995,
pag. 22 -26

26
a) principiul bicameralismului – are o sferă mai mare de cuprindere/răspâ ndire,
diminuează riscul dominației majorităț ii, nu exclude unicameralismul;
b) principiul deliber ării – dezbaterea public ă a problemelor;
c) principiul majorităț ii – dreptul majorităț ii legitime de a guverna, minoritatea fiind
obligată să se supun ă deciziilor majorității, dictată de imperativul eficienț ei;
d) principiul autonomiei regulamentare – asigură supremaț ia respective i instituț ii în
stabilirea regulilor sale de organizare și func ționare;
e) principiul transparenț ei – caracterul public al activităț ii.

2.2.3. Analiza SWOT a sistemului parlamentar

PUNCTE TARI PUNCTE SLABE
– ideea colaborării puterilor;
– se acordă însemnătate considerabilă
Parlamentului;
– formele parlamentare de guvernare ar
putea fi chiar mai reprezentative și mai
flexibile decât altele ; – Problema clasică a formelor
parlamentare de guvernare se referă
chiar la Guvern, la stabilitatea și la
eficacitatea sa decizională ;
– durata în funcție a miniștrilor ;
– Președintelui republicii îi revin atribuții
de reprezentare și protocol, acesta
având un rol politic minor în rapot cu
poziția proeminentă a primului ministru
OPORTUNITĂȚI AMENINȚĂRI
– Președintele poate acționa cu succes în
situații de criză și va conferi mandatul
viitorului premier – Lipsa stabilității și eficienței datorită în
principal faptului că primul -ministru și
Guvernul depind de votul Parlamentului
care îi poate înlocui în orice moment;
– Lipsă de omogenitate și de cooperare în
cazul guvernelor de coaliție.

2.3. Analiză comparativă a sistemului prezidențial și a sistemului parlamentar
Tabel nr. 2.1. Comparația sistemului prezidențial și parlamentar
Criterii definitorii Sistem prezidențial Sistem parlamentar
Dependența Dependența reciprocă a executivului
și legislativului. Cabinetul este
resposnabil în fața președintelui. Dependența reciprocă dintre
executiv și legislativ, cabinetul este
responsabil în fața parlamentului

27
Executivul Președintele conduce executivul Premierul conduce Cabinetul,
președintele are funcții simbolice.
Legislativul Parlamentul este ales direct.
Președintele este ales direct.
Președintele poate dizvolva
parlamentul. Parlamentul este ales direct,
Premierul poate dizolva parlamentul
(în coopeare cu conducerea
parlamentului) doar pentru
inacțiunea parlamentului. Premierul
este ales de parlament.
Cetățenii Cetățenii exercită respo nsabilitatea
electorală față de parlament și
președinte. Cetățenii exercită responsabilitatea
electorală a majorității în parlament

CONCLUZII
Regimul prezidențial este primul dintre regimurile politice și se remarcă prin faptul că
acest regim conferă un mare număr de atribuții președintelui. Aceste atribuții pot fi neutralizate
printr -o procedură care conferă transparență și totodată permite controlul opiniei
publice, precum și tragerea la răspundere a șefului de stat pentru abateri de la mandatul ce i s -a
oferit.
Puterile largi ce îi sunt oferite președintelui nu afecteză cu nimic relizarea întregului
mecanism al instituțiilor democratice întrucât însuși președintele se află sub controlul
Constituției. Alegerea președintelui se face pe baz a unui proceduri democratice deconsultare a
poporului. Prin urmare, adoptarea sau aplicarea regimului prezidențial nu este influențată atăt de
mult de prerogativele președintelui, de ponderea și tipul ce îi aparțin acestuia, ci de modul în care
se încadrea ză această putere în mecanismele de control democratic și de verificare a felului în
care președintele își exercita prerogativele.
În marea majoritate a regimurilor parlamentare din Uniunea Europeană, sistemele
constituționale oferă o preeminență juridică șefului Guvernului. Totuși, în practică, doar cei care
au acces la această funcție în calitate de șef al majorității obținute în urma alegerilor beneficiază,
astfel, de o veritabilă preeminență politică, ce le permite din plin exercitarea atribuțiilor
constituționale. Puterea de conducere generală a politicii guvernamentale sau de coordonare a
activității diferitelor ministere și, la modul general, exercitarea unei importante puteri ierarhice la
nivelul Guvernului constituie principalele elemente ale aceste i importanțe a șefilor de Guvern.
Dacă această preeminență juridică și politică asupra ansamblului Guvernului este evidentă mai
ales în cazul Primului -ministru britanic, ea se regăsește, de asemenea, în diferite grade, în cazul

28
celorlalte republici europen e. În cazul Italiei, situația de preeminență a Primului -ministru poate fi
totuși atenuată în practică, în măsura în care numirea sa, pentru că nu rezultă întotdeauna în mod
clar din rezultatul alegerilor, nu îi oferă o legitimitate politică deplină.
În toate constituțiile, desemnarea prim ministrului aparține Președintelui Republicii, căruia
i se pot substitui, după o primă tentativă nereușită, președintele Parlamentului sau un grup de 10
parlamentari. În mai toate cazurile, această calitate a Președinte lui rămâne formală, deoarece
propunerea sa este fondată pe consultările parlamentare în vederea obținerii unei majorități
indispensabile guvernării. Anumite constituții prevăd explicit că există obligativitate de a
consulta Președintele, chiar dacă aceasta , întotdeauna logică și necesară, sau chiar imanentă
acestei instituții, se subînțelege. Dacă uneori nu sunt decât titularii unor funcții pur formale de
nominalizare a șefului Guvernului sau a miniș – trilor, de convocare sau dizolvare a
Parlamentului, răm ân totuși garanții instituțiilor, oarecum asemănător cu imaginea Președintelui
francez, în retragere pe perioadele de coabitare în Republica a V -a. Neutralitatea de principiu a
șefului de Stat, mai ales în regimurile parlamentare, îi oferă acestuia o impor tantă putere de
intermediere. Protector al unității naționale și al valorilor de bază ale comunității, șeful statului
poate apărea în perioade de criză ca un arbitru care permite rezolvarea anumitor conflicte. În
cazul unor carențe în funcționarea normală a organelor constituționale de conducere, poate
ajunge să joace un rol mai activ. Se va folosi atunci de eventuala prerogativă devenită efectivă în
acel moment, de a desemna șeful Guvernului sau de a dizolva Parlamentul. În Marea Britanie, de
exemplu, Suve ranul poate, în cazul lipsei unei majorități suficiente în Camera Comunelor, să
aleagă cu adevărat un premier sau să caute, prin diverse consultări, un candidat care ar întruni un
consens. Poate, de altfel, să se opună unei cereri de dizolvare a Camerei ve nite de la primul –
ministru, dacă consideră că Guvernul rămâne viabil sau că poate găsi un alt prim -ministru care ar
putea fi susținut de o majoritate suficientă în Camera Comunelor. Președintele federal german
poate, de asemenea, în virtutea Legii fundamen tale, să pronunțe dizolvarea Bundestagului în
cazuri de criză instituțională excepționale. Și Președintele italian oferă, de altfel, o bună ilustrare
a celor mai importante prerogative constituționale ale unui șef de stat în perioadă de criză: poate
favori za apariția unei noi majorități sau a unor noi orientări politice prin intermediul puterii de a
numi șeful Guvernului. Dincolo de diversele prerogative ale șefului st atului, personalitatea
titula rului funcției, interpretarea pe care o dă acesta și implicaț iile cadrului politic condiționează,
adesea, în fapt, modul în care se transpune în realitate acest rol al președintelui, de garant sau de
arbitru între instituțiile statului.52

52 http://www.clr.ro/ebuletin/2_2011/buletin_2_2011.pdf , accesat la data de 7.03.2017

29
Capitolul 3. Comparație între sistemul din SUA și Marea Britanie
3.1. Statele U nite ale Americii
Pe baza legilor statului s -au consacrat normele și principiile constituționale, respectul
acestora fiind ideea de bază în societate. Câteva idei ce stau la baza formării democrației în
Anglia sunt: „un stat are nevoie de un guvern de legi și nu un guv ern de oameni” sau „nici un om
nu este suficient de bun pentru a guverna un al om, fără comsimțământul acestuia”, ori „prima
îndatorire a guvernanților este să -i oprească pe cei care periclitează drepturile inalienabile ale
individului printre care sunt dreptul la viață, la libertate, dreptul de a căuta fericirea și dreptul de
a avea credință”. „Unul este perpetuu, cealaltă este temporară și schimbătoare. Un om poate fi
loial guvernământului său și totuși să se opună unor principii specifice și metode de
administrație.”53 era precizarea pe care o făcea președintele și omul politic Abraham Lincoln cu
privire la disticția dintre administrație și guvernământ.
3.1.1. Caracteristicile regimului prezidențial al Statelor Unite ale Americii
– Atât Parlamentul cât și președintele sunt aleși de către popor, de aici rezultă faptul
că președintele nu poate să dizolve Parlamentul, iar Parlamentul nu poate demite
președintele (cu o singură excepție care se referă la punerea sub acuzare a
președintelui);
– Executivul este monocefal fiind reprezentat doar de președinte. Nu există un
Guvern propriu -zis;
– Miniștrii sunt numiți și revocați în mod arbitral de președinte. Ei răspund doar în
fața președintelui;
– Principalele organe sunt:
 Președintele;
 Congresul care este format din Camera reprezentanților și Senat;
 Miniștri – secretari de stat;
 Curtea Supremă de Justiție
Președintele S.U.A . este ales pe o durată de 4 ani, iar alegerea lui se face în două etape. În
prima etapă – cetațenii desemnează un număr de electo ri, iar în a doua etapă, electorii vor
desemna o persoană propusă de partidele politice pentru a candida la funția de președinte.
Atributiile președintelui SUA. – atribuțiile președintelui SUA într -un regim prezidențial
sunt foarte mari. Între acestea se r egăsesc:
 Atribuții legislative:

53 Dabu Valerică „Drept constituțional și instituții publice”, SNSPA, București, 2002, pag. 135

30
 Proiectele de lege nu pot fi inițiate de către președinte și totodată nu poate lua
inițiativă legislativă, însă acesta poate să influențeze Parlamentul prin mesajele
trimise de către el;
 Senatul ratifică tratatele internaționale încheiate de către președinte;
 Parlamentul -Congres adoptă legi pe care președintele le promulgă ulterior. Însă în
cazul în care se ridică un veto, legea poate di trimisă pentru a fi rediscutată în
Parlament;
 Atribuțiile președintelui în medi ul extern dar și în domeniul apărării sunt foarte
mari, el fiind de altfel și comandantul forțelor armate;
 Are dreptul de a numi și de a revoca totodată secretarii de stat, exercitând astfel
atribuții executive;
 Secretarii federali sunt numiți tot de către președinte, însă doar cu confirmarea din
partea Senatului;
 Judecătorii de la Curtea Supremă de Justiție sunt numiți tot de către președinte ;
 Administrația publică beneficiază de atenția generală a președintelui;
 Orientările externe, dar și cele interne su nt fixate tot de către președinte;
 Președintele are și atribuții tradiționale ale oricărui șef de stat – primește și
acreditează reprezentanții diplomatici, conferă decorații, titluri de onoare,
grațiază individual.
Parlamentul SUA – Congres – este bicameral fiind format din:
 Camera reprezentanților ce este formată din deputați aleși pe o durată de 2 ani, sunt
reprezentanții ai întregii națiuni
 Senat ce este format din câte 2 reprezentanți din fiecare stat membru și sunt aleși pe o
durată de 6 ani. Senatul se înnoiește o dată la 2 ani. Reprezintă interesele statelor
federale.
Funcțiile Congresului SUA – exercită:
 funcție legislativă care se concretizează prin: inițiativă legislativă și adoptarea
legilor;
 funcție executivă:
 adoptă proiectul bugetului de stat și al asigurărilor sociale de stat care sunt
întocmite de către executiv;
 adoptă bugetul necesar pentru desfașurarea activității președintelui;
 Senatul ratifică tratatele internaționale încheiate de președinte și confirmă
numirea judecăt orilor de la C.S.J. – numiri făcute de președinte.

31
Secretarii de stat ( l3 secretari) sunt numiți și revocați în mod arbitral de
președinte, ei răspund numai individual în fața șefului de stat. O dată cu alegerea
președintelui se alege și vicepreședintele.
Curtea Supremă de Justiție este formată d in 9 judecători numiți pe viață de președinte și
confirmați de Senat.
Competențele C.S.J.:
 Reprezintă o instanță federașă, dar și una de apel și recurs împotriva hotărârilor
pronunțate de către instanțele inferioare;
 Controlul de constituționalitate al le gilor este realizat de către C.S.J.
 Instanța supremă este cea care creează dreptul, fapt pentru care hotărârile ce sunt
pronunțate de către C.S.J. au valoare de lege.
Mijloce de control juridice și politice – control realizat mai întâi de președint e asupra
Parlamentului.
Mijloace juridice – dreptul președintelui de a trimite „mesaje” Parlamentului prin care îl
influențează;
 dreptul de veto pe care îl ridică președintele când refuză să promulge o lege.
Mijloace politice – mass -media începând de la ziare, reviste, radio, televiziune și amicii
politici ai președintelui din Parlament care pot influența legislația.
Modalitați de control al Parlamentului asupra președintelui
Mijloace juridice:
 tratatele încheiate de șeful statului sunt ratificate de către Senat;
 tot Senatul este cel ce aprobă hotărârile președintelui de numire a înalților
funcționari;
 confirmă numirile judecătorilor de la C.S.J făcute de către președinte.
Mijloce politice – mass -media, mijloace ce pot fi folosite de Parlamen t.
Modalitați de control a C.S.J. reprezintă modalitatea prin care se realizează controlul
constituționalității legilor adoptate de Parlament, printr -o hotărâre judecătorească dată de către
Instanța Supremă se poate anula o lege adoptată de Parlament.
3.1.2 . Autonomia constituțională
În cadrul organizării federale, fiecare stat beneficiază de o Constituție proprie – o
transpunere la nivel local a Constituției Uniunii. În fruntea iei administrative a fiecărui stat se
află un guvernator ales prin sufragiu direct (cu excepția Mississipi) pentru un mandat de doi sau,
după caz, de patru ani, potrivit reglementărilor locale.

32
Guvernatorul este ajutat de un viceguvernator. În unele state, guvernatorul poate fi revocat
de alegători, în raporturile sale cu parlamentul local, guvernatorul deține un drept de veto.
Cu excepția statului Nebraska, parlamentul local are o compunere bicamerală : Camera
Reprezentanților și Senatul. Mandatu celor două corpuri legislative este de doi s au patru ani, în
funcție de reglementările constituționale locale.
În ceea ce privește prerogativele acordate celor două Camere, Senatul are puteri limitate în
raport cu cele ale Camerei Reprezentanților. Activitatea legislativă cuprinde domenii foarte
diverse de interes local. În fiecare stat este creată o rețea de instanțe judecătorești, în fruntea
cărora se află o Curte Supremă, ea însăși subordonată Curții Supreme Federale.54
3.1.3 . Inițiativa populară
Inițiativa populară constituie o formă a democrației semi -directe (democrației
participative).
În opinia cunoscutului expert american în prognoza socială, John Naisbitt, principiul
călăuzitor al democrației participative este acela că oamenii trebuie să ia parte la procesul
decizional care le afectează într -un fel sau altul viața.
Democrația participativă se poate manifesta prin diferite inițiative de interes local sau chiar
național ori prin referendum popular organizat pentru aprobarea sau respingerea unei legi votate
de Congresul local.
Inițiativa organiz ării referendumului o pot avea organizațiile cetățenești sau chiar corpul
legiuitor.
În ceea ce privește inițiativa populară a cetățenilor este necesar ca aceasta să întrunească
adeziunea (sub formă de semnături) a aproximativ 10 -12% din numărul total al populației cu
drept de vot.
Între referendum și inițiativa populară există o diferență de continuitate, deoarece
inițiativele cetățenilor declanșează o procedură de votare. Altfe l spus, inițiativa propriu -zisă este
supusă votului reprezentanților, pe când referendumul este un instrument prin care cetățenii își
exprimă opinia privind diferite proiecte legislative inițiate de organismele competente.
Prin intermediul unei inițiative populare cetățenii unui stat pot cere, de pildă, revocarea
mandatului unui funcționar local, al unui membru al Camerei Reprezentanților sau al Senatului
sau chiar al Guvernului etc.55

54 Charles Cadoux „Droit constitutionnel et institutions politiques, vol. 2”, Cujas, Paris, 1982, pag. 109
55 Dabu Valerică, op. cit., pag. 138

33
3.1.4 . Partidele politice
În Statele Unite ale Americii funcționează mai multe partide: Partidul Republican, Partidul
Democrat, Partidul Independent American, Partidul Comunist, Partidul Socialist al Muncii și
altele.
În cadrul Statelor Unite ale Americii, procesul electoral este dominat de 2 partide
representative și anume Par tidul Democrat ce datează din anul 1801 și Partidul Republican ce a
luat naștere în anul 1854. Liderii majorității și ai minorității parlamentare reprezintă liderii
partidelor din fiecare cameră a Congresului.
La originea Partidului Democrat a stat lupta p entru autonomia statelor membre ale
federației și limitarea autorității acesteia, iar a Partidului Republican, lupta pentru întărirea
autorității centrale.
În prezent, aspect remarcat de analiștii americani ca și de cei străini, cele două mari partide
politice nu se înfruntă pe motive politice sau idelogice, ci în domenii economice și sociale de
interes național sau local.
În procesul de cucerire și exercitare a puterii politice, partidele politice americane
îndeplinesc patru funcții principale56:
a. Funcția electorală care constă în formularea unor programe electorale, propunerea de
candidate, organizarea și conducerea campaniilor electorale, atragerea și mobilizarea
alegătorilor, supravegherea alegerilor, analiza rezultatelor;
b. Funcția de conducere/opoziție e xercitată concomitent de partidul de la putere cât și de
partidul care este în opoziție;
c. Funcția de selectare – constă în îmbinarea intereselor cât mai largi ale valorilor
naționale și forjarea într -o forță politică coerentă și unitară, capabilă să domine sau să
determine fizionomia institușiilor de guvernare și activitatea de guvernare însăși;
d. Funcția de educare politică și civică a cetățenilor.
3.1.5 . Președintele
Alegerile prezidențiale comportă de obicei mai multe faze:
a. Alegerile primare într -un anumit număr de state;
b. Convențiile naționale ale celor două partide;
c. Deschiderea campaniei electorale;
d. Desfășurarea scrutinului, când alegătorii îi desemnează pe electori, aceștia dispun de un
mandat imperativ de a alege o anumită persoană în funcția de președint e al S.U.A;

56 Dabu Valerică, op. cit., pag. 139

34
e. Alegerea președintelui de către electori;
f. Învesti tura președintelui și a vicepreședintelui.
Este șeful statului american fiind simultan președintele și șeful Guvernului Statelor Unite
ale Americii. În multe țări, cele două funcții sunt separate , președintele unei țări nefiind și primul
ministru al aceleiași țări. Conform Constituției SUA, președintele în exercițiu este și șef de
Guvern al Guvernului federal al Statelor Unite și totodată comandantul suprem al forțelor
armate. Din cauza statu tului Statelor Unite ale Americii de superputere, președintele american
este adesea considerat cea mai puternică persoană a lumii, fiind adesea una dintre cele mai bine
cunoscute figuri publice. În timpul războiului rece, președintele american a fost adese a
considerat ca liderul lumii libere perifrază cu care este încă cotat astăzi. Statele Unite ale
Americii a fost prima țară care a creat funcția de președinte ca șef de stat al unei republici
moderne. Astăzi, funcția în sine a generat o copiere și multipli care a modelului inițial american
la scală globală, acolo unde există un sistem de guvernare de tip prezidențial.
Comparând instituția Președintelui cu cea a Congresului și a Curții Supreme de Justiție,
vom constata că puterea în stat este deținută practic de Președinte, că acesta beneficiază de o
largă autonomie și independență în domenii majore ale guvernării față d e celelalte organisme, că
între Congres și Președinte sunt puține punți de colaborare, fiecăruia revenindu -i o fracțiune din
putere, că este împiedicată orice ingerință a unei puteri în sfera de activitate a alteia, că instanța
judiciară supremă joacă rolu l unui arbitru între cele două puteri aflate într -un conflict
consti tuțional, din care de multe ori Congresul iese „șifonat”.57
Ales o dată la patru ani prin votul electorilor, Președintele nu răspunde în fața Congresului
și nu poate fi silit să demisioneze dacă este „în minoritate”, cum se întâmplă cu un prim -ministru
într-un regim parlamentar. Cu toate acestea, el nu are dreptul să dizolve Congresul și să
procedeze la organizarea unor noi alegeri.58
3.1.6 . Congresul
Congresul este format din două camera leg islative: Senatul și Camera Reprezentanților și
are, în principal, două funcții: votarea legilor și controlul activității executivului. Membrii
Camerei Reprezentanților sunt aleși prin vot universal, egal, secret și direct, potrivit legilor
electorale ale fiecărui stat, folosindu -se sistemul majoritar, uninominal și cu un singur tur de
scrutin. Durata unui mandate de deputat este de 2 ani.
Senatul este compus din 100 de senatori, reprezentanți ai Statelor (cate 2 pentru fiecare stat
cu excepția statului Nebraska). Senatorii se aleg la fel ca deputații, dar pe 6 ani. O treime din

57 Clinton Rossiter „The American Presidency”, Time Reading Program, New York, 1963, pag. 71
58 Dabu Valerică, op. cit., pag. 141

35
numărul senatorilor este înnoită din doi în doi ani. Ambele cam ere au puteri egale, cu excepția
materiei taxelor și impozitelor, în care Camera Reprezentanților deține o prioritate față de Senat.
La rândul său, Senatul are prerogative exclusive în domeniul relațiilor internaționale.59
Puterile Congresului se exprimă pr in:
a. puterea de legiferare;
b. puteri fiscal;
c. puterea de investigație;
d. puterea de a pune sub acuzație și de a -i judeca pe înalții funcționari, inclusiv pe
Președintele Statelor Unite;
e. puteri în domeniul relațiilor internaționale.
3.1.7 . Curtea Supremă de Justi ție
În sistemul American, jurisdicțiile americane includ60:
 Curtea Supremă de Justiție;
 Tribunalul de Apel;
 Tribunalul de district;
 Tribunal teritoriale districtuale;
 Tribunalul S.U.A. pentru comerțul international;
 Tribunalul cu privire la plângerile federale;
 Tribunalul pentru impozite;
 Curtea pentru apelurile veteranilor.
Curtea Supremă de Justiție este compusă din 9 magistrați, din rândul cărora este numit
președintele acesteia, respective Chief Justice. Aceștia sunt numiți exclusive de Președintele
S.U.A., având astfel un caracter politic.
Potrivit Constituției, puterea judecătorească este competentă a lua în discuție orice fel de
cazuri, atât cele ce se dezbat în baza dreptului, cât și a unor principia de echitate, în virtutea
Constituției, a legil or și a unor tratate ratificate de S.U.A. Autoritatea judecătorească judecă și
constituționalitatea legilor precum și disputele între statele federației. Controlul persoanelor
asupra constituționalității legilor se realizează numai pe calea excepției de co nstituționalitate
deci, atunci când sunt într -un proces și li s -a vătămat un drept din cauza unei legi contrare
Constituției, pot invoca excepția de neconstituționalitate.61

59 Phelippe Ardant „Institutions Politiques et Droit Constitutionnel. L.G.D.J., Ediția a 8 -a, Paris, 1997, pag. 312
60 Dabu Valerică, op. cit., pag. 141 -142
61 Dabu Valerică, op. cit., pag. 142

36
3.2. Marea Britanie
Evoluția politică a Marii Britanii, oferă un exemplu clasic de trecere de la monarhia
absolută, la monarhia constituțională, astăzi fiind considerată pe drept cuvând una din țările
tipice pentru sistemul politic parlamentar.62 Filozofia și practica politică, procesul de conducere
și supunerea indivizilor față de autori tățile publice au fost determinate de condițiile geografice,
dar și de către cele politice în care au fost formate atât statul cât și națiunea engleză.
Marea Britanie nu dispune de o Constituție scrisă, astfel practica parlamentară se întregește
cu toate d ocumentele clasice ce garantează drepturile și libertățile.Obiceiurile stau la baza
practicii constituționale, ele dezvontându -se de -a lungul timpului și păstrându -și astfel
fiabilitatea. Acceptarea unei practici ce s -a format în timp este c eea ce stă la baza principiilor
Camerei Comunelor, a responsabilităților miniștrilor sau chiar a Cabinetului și nu sunt doar
statutele sau hotărârile judiciare.
3.2.1. Regimul parlamentar al Marii Britanii – Considerații generale
Ideea că normele de drept comun sunt cele ce alcătuiesc sistemul anglo -saxon reprezintă
una dintre trăsăturile ce diferențiază acest sistem de cel francez, iar faptul că nu instanțele
speciale administrative sunt cele soluționate de către instanțele judiciare ci litigiile administr ative
reprezintă o a doua trăsătură ce diferențiază aceste două sisteme, caracteristici prezente în Anglia
până în a doua jumătate a secolului al XIX -lea. Această perioadă a fost caracterizate prin faptul
că s-au instituit norme juridice speciale, dar și d erogatorii de la dreptul comun ce au fost marcate
chiar de către reformele locale.
Faptul că ansamblului de cutume li se adaugă texte, de o importanță mare pentru
dezvoltarea politicii din țară, ce sunt adoptate de către Parlament este ceea ce a determinat
absenta Constituției. Aceasta reprezintă una dintre trăsăturile specifice sistemului britanic.
Un număr mare de cutume și tradiții ce au un rol foarte bine stabilit se aplică acestor acte.
Întreaga națiune engleză este conștientă de existența acestora dar mai ales de obligativitatea lor.
Fără existența unei codificări, aceste reguli se respectă cu rigurozitate.
Formarea instituțiilor de guvernare, respectiv a Monarhiei și a Parlamentului a fost
realizată în diverse etape. Mai exact, în primă fază s -a forma t Coroana, reprezentând astfel un
simbol al autorității pubice, iar mai apoi, ca o reacție împotriva absolutismului regalității a apărut
Parlamentul. În diverse momente istorice, acesta s -a manifestat în forme violente.
Una dintre cele mai vechi forme de g uvernare și un reprezentativ edificiu constituțional l -a
reprezentat Parlamentul britanic. Acesta, printr -o dezvoltare continuă de -a lungul timpului a

62 Duculescu Victor „Drept Constituțional comparat, Ediția a II -a, Vol. I”, Editura Lumina Lex, București, 1999,
pag. 328

37
ajuns să se prezinte astăzi sub formă următoare, fiind formată din Monarh, Camera Lorzilor și
cea a Comun elor.
3.2.2. Parlamentul
Încă din anul 1295 s -au făcut referiri la tradiția Parlamentului britanic. Consiliul regal
permanent era alcătuit din înalții funcționari ai curții ce erau sfătuitorii regilor saxoni. Clerul,
nobilimea și orașele reprezintă cele t rei stări sociale existente în Marea Britanie în anul 1295,
când de altfel a avut loc și prima mențiune a existenței Parlamentului Britanic.63
Toate stările sociale trebuiau să aibă un reprezentant în Marele Parlament Britanic.
Consecința evoluției istorice a constituirii Camerei Comunelor a reprezentat -o necesitatea
soluționărilor problemelor taxelor și impozitelor. Regele avea atribuții executive, dar pe lângă
acestea avea și unele legislative. Toate raporturile existente cu coroana determinau subordonarea
față de coroană a Parlamentului.64
Separarea Parlamentului în două camere a marcat totodată și starea de subordonare a
parlamentului față de rege. Astfel la 1332 cele două grupuri (unul format din prelați și nobili și
unul format din cavalerii reprezentanți ai comitatelor și reprezentanții orașelor) deliberau separat,
iar în 1351 d in aceste două grupuri s -au format două adunări cu localuri separate – Camera
Lorzilor respectiv Camera Comunelor. La acestă dată cele două adunări nu aveau atribuțiile unui
organ legislativ.
În sensul modern al accepțiunii, chiar dacă Marele Consiliu nu constituia un Parlament,
alegerea reprezentanților începe să se practice des chiar și la jumătatea secolului al XIV -lea. Cu
toate acestea, consiliul își pierdea tot mai mult caracterul său feud al, căpătând un adevărat
caracter național reprezentativ, incluzând în componența sa nu numai reprezentanții clerului,
nobilii, dar și „comunii”, adică după expresia lui F.W. Maitlant, „aceia care se roagă , aceia care
luptă și aceia care muncesc” .65 Această din urmă clasă sau categorie socială a dat și denumirea
ulterioară a „comunelor” sau Camerei Comunelor, organism legislativ având misiunea să se
ocupe de cele mai importante probleme ale țării și în primul rând de cele financiare. „Camera
comunelor, ca o cameră separată, își trage originea din întrunirile neoficiale ale cavalerilor și
orășenilor, care discutau neliniștiți, cu ușile închise despre ce răspuns colectiv aveau să dea
vreunei întrebări sau cereri dificile cu care fuseseră confruntați de puteri m ai înalte. Erau atât de

63 Pușc a Benone, Pușca Andy „Drept constituțional și instituții politice”, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1999, pag. 74
64 Benone Pușca , Andy Pușca, op. cit., pag. 75
65 Maitland Frederic William „The Constitutional Histo ry of England”, citat de Duculescu Victor , op.cit., pag. 331

38
grijulii să nu lase vreun raport despre aceste proceduri , încât nu știi nimic despre organizarea
internă a acestei vechi Camere a comunelor” arată G.M. Trevelyan.66
Evoluții diferite au existat între parlament și rege. Pentru ca ulterior regele să se
îndepărteze de monarhia absolută, în prima parte, regele deținea autoritatea totală. În timp ce
monarhul absolut din statele feudale continentale nu era practic legat de nici o lege, fiind un
suveran necontestat, monarhul Angliei era din timpurile cele mai străvechi supus cutumelor
juridice, care îi limitau puterea. Nesocotirea acestora de către rege atrăgea nemulțumirea
generală.
O serie de limitări i -au fost impuse regel ui de -a lungul timpului, cele mai multe fiind
datorate unei mici părți a nobilimii. Aceasta a câștigat de partea sa, drept aliat, chiar populația
comitatelor, reprezentând chiar vârful burgheziei.67
Una dintre camere era cea care primea proiectul de lege, î l examina și îl aproba, după care
îl trimitea regelui, iar în baza acestia, devenea sau nu lege. Această procedură avea loc în cea de –
a doua jumătate a secolului XV .68 Această perioadă a marcat creșterea puterilor parlamentului.
Destituirea regelui Richard al doilea de către parlament a avut loc în anul 1399. Cu timpul
relațiile dintre parlament și regalitate s -au normalizat în sensul că puterea parlamentului nu a mai
putut fi contestată de monarh.69
Victoria împotriva regalității a fost posibilă așadar, datorită alianței politice între nobilimea
de rang inferior și burgheziei, ceea ce a avut două consecințe:
– Cucerirea drepturilor poporului;
– Ideea de respect a legii, de către toți, inclusiv de rege.70
Cabinetul de Guvernare a fost legat prin reforma din anu l 1823 de Parlament și a
determinat extinderea sistemului de partide. Tot în această perioadă a avut loc clarificarea exactă
a unor relații ce se stabilesc între Camera Lorzilor și cea a Comunelor. Este instituționalizată
existența opoziției, ce trebuia să -și asume o serie de funcții tradiționale ale parlamentului și nu în
ultimul rând se modifică procedura parlametară în scopul asigurării unei guvernări efective.

66 Trevelyan G.M. „Istoria ilustrată a Angliei”, Editura științifică, București, 1975, pag. 234
67 Harvey J., Bather L. „The British Constitution”, Education, London, 1977, pag. 24
68 Tănase Gheorghe „ Separația puterilor în stat”, Editura Științifică, București, 1994, pag. 236
69 Pușc a Benone , Pușca Andy , op. cit., pag. 78
70 Alexianu George „Drept Constituțional, vol. I”, Editura Casa Școalelor, București, 1930, pag. 216

39
Camera Comunelor a luat avans față de Camera Lorzilor, a cărui rol s -a diminuat de -a
lungul timpului. Aceasta desfășura puterea în legătură strânsă cu programul politic și interesele
partidului de guvernământ.
3.3.3. Camera Lorzilor
Originea Camerei Lorzilor, ca organism nobiliar, având prerogativa de a -l consilia pe
Rege, trebuie căutată înainte de cucerirea normandă din 1066.
Inițial, Camera Lorzilor a deținut o evidentă superioritate față de Camera Comunelor
datorită poziției privilegiate în raporturile cu Coroana, puterea politica a Camerei Lorzilor
provenind din compoziția sa socială: marea aristocrație engleză și inalții prelați ai Regatului,
legați prin intere se comune de instituția regalităț ii.
Camera Lorzilor cuprindea pe acei nobili care beneficiau de titluri nobiliare recunoscute
sau concedate contra unor sume de bani de către m onarhii britanici. În Evul Mediu, Camera
Lorzilor a ocupat un loc egal cu cel al Camerei Comunelor în materie legislativă și financiară,
având și rolul de a -i judeca pe miniștrii puși sub acuzare de Camera Comunelor. Puterea politică
a Camerei Lorzilor rez idă din compoziția socială formată din marea aristrocrație engleză și înalții
prelați ai Regelui, legați prin interese comune de instituția regalității. Funcția parlamentară în
această cameră era ereditară. Dispunând de prestigiul social și de o putere eco nomică
considerabilă, membrii Camerei Lorzilor au reprezentat până la sfâr șitul secolului al VIII -lea
centru real al puterii politice.71
Consolidarea rolului burgheziei și al Camerei Comunelor au fost determinate de
dezvoltarea flotei și a industriei . În an ul 1649, Oliver Cromwell – conducătorul Revoluției din
anul 1648 – a desființat Camera Lorzilor odată cu monarhia, ca să fie reînființată în anul 1660 de
regele Carol al II -lea. Între Camera Lorzilor și Camera Comunelor nu a existat un conflict
evident și grav până în anul 1832 când, Parlamentul a adoptat Reform Bill care a stabilit bazele
elective ale constituirii Camerei Inferioare. Prin acest act s -a pus capăt cutumei potrivit căreia
lorzii aveau prerogativa de a -i numi pe membrii Camerei Inferioare.72
Centrul real al puterii l -a reprezentat până la sfârșitul sec al XVIII -lea, ca mai apoi acest rol
să se diminueze. În prezent, acest rol este unul simbolic , puterea politică concentrându -se în
sânul Camerei Comunelor, fiind exercitată ântr-o legătură strâ nsă cu interesele partidului și cu
programul politic.
Declinul politic al Camerei Lorzilor este determinat de declinul economic al membrilor ei,
nobilimea aristocrată, legată de agricultura neproductivă și privilegiile smulse Coroanei, astfel în

71 Dabu Valerică, op. cit., pag. 121
72 idem

40
cursul secolului al XIX -lea s -a conturat cutuma potrivit căreia Camera Lorzilor nu a mai putut
amenda legile financiare. Această evoluție a fost motivată de faptul că marea majoritate a
plătitorilor de impozite era reprezentată în Parlament de Camera Comunelor nu de Camera
Lorzilor.73
Din punctul de vedere al organizării puterilor și al raporturilor dintre ele, vechile cutume
constituționale au fost înlocuite cu altele . Astfel, dacă recrutarea prim miniștrilor se făcea,
conform cutumei, din rândul Camerei Lorzilor , iar miniștrii răspundeau în fața acesteia, astăzi
răspunderea miniștilor se angajează numai în fața Camerei Comunelor, iar premierii sunt
recrutați dintre deputați.
Camera Lorzilor este condusă de Lordul Cancelar, membru al guvernului și președinte al
Curții Supreme de Apel. Camera Lorzilor poate numi comisii speciale cu caracter temporar
(select committees) însărcinate cu soluționarea unor probleme concrete ale activității Camerei.
De asemenea, Camera Lorzilor servește monarhul să -și facă cunoscută pozi ția față de programul
Guvernului prin mesajul Tronului. Camera Lorzilor, simbol al dezvoltării constituționale a Marii
Britanii și factor decisiv al întăririi încrederii națiunii engleze în instituțiile sale politice, rămane
o constantă a vieții politice, fiind păstrată nu numai în sistemul de guvernare, ca o institutie
politica adânc înrădăcinată, ci și în conștiința publică.
Actualmente, Camera Lorzilor îndeplinește cinci funcții:
 funcția judiciară – Camera Lorzilor are rolul unei Curți Supreme de Apel î n materie
civilă și penală, putându -se pronunța și asupra legalității actelor puterii executive; de asemenea
judecă pe înalții demnitari puși sub acuzare de Camera Comunelor;
 este organ de deliberare a proiectelor de lege ce -i sunt trimise de cealaltă came ră;
membrii acestei camere au dreptul să vorbească fără limită de timp și subiect, beneficiind de
faptul că sunt imparțiali ca urmare a faptului că, fiind ereditari nu sunt legați de interese
electorale și nu sunt expuși presiunii de partid;
 funcție legisl ativă propriu -zisă, care este foarte limitată, în raport cu cealaltă cameră;
astfel are dreptul la inițiativa legislativă și dreptul de a face amendamente la proiectele de lege ,
cu excepția proiectelor cu caracter financiar. În ultimul an al legislaturii, Camera Comunelor
poate bloca un proiect de lege prin exercitarea unui drept de veto absolut;
 funcția constituțională – primește mesajul reginei și autorizează pe prim -ministru să
includă în Guvern pe unii dintre lorzi;
 este un simbol al dezvoltării democra ției constituționale britanice, cu rădăcini adânci în
conștiința publică.

73 Dabu Valerică, op.cit., pag. 122

41
 În prezent s -au făcut demersuri legislative, în special de guvernul lui Tony Blair, pentru
a schimba structura Camerei Lorzilor și a -i majora atribușiile la nivelul Camerei Comunelor .74

3.2.4. Camera Comunelor
Pentru Camera Comunelor (659 locuri), alegerile se fac direct, prin vot secret, pe bază de
scrutin uninominal cu majoritate simplă, care nu este obligatorie. Sistemul britanic permite votul
prin procură și votul prin corespondență. Nu pot fi aleși funcționarii publici, membrii forțelor
armate, judecătorii, ecleziasticii romano -catolici și anglicani, polițiști și titularii altor funcții
oficiale. Membrii Camerei Comunelor beneficiază de imunitate parlamentară în legătur ă cu
activitățile exercitate în Parlament, dar numai pentru cauzele civile nu și cele penale. Ridicarea
imunității deputaților se face numai prin lege.
Lucrările Camerei Comunelor sunt conduse de Speaker -ul acesteia, ajutat de un grefier.
Ordinea de zi a ș edințelor Camerei Comunelor este stabilită de comun acord cu guvernul și
cu consultarea principalului partid de opoziție.
Nici un membru al Camerei nu poate să intervină în dezbateri decât o singură dată asupra
aceleiași probleme, afară de cazul când este autorul unei moțiuni ori când ia cuvântul cu
aprobarea Camerei.
Pentru a curma dezbateri inutile există posibilitatea sistării discuțiilro urmate de trecerea
direct la votare, reținerea selectivă a unor anumite amendamente sau încheierea „kangur” a
dezbat erilor, precum și fixarea unor limite determinate de timp pentru discutarea unor probleme.
Speaker -ul poate aplica trei sancțiuni: chemarea la ordine, ridicarea cuvântului sau
îndepărtarea din sala de ședințe, iar Camera Comunelor poate aplica drept sancți uni, desemnarea
pe numele de familie (naming) și excluderea din Cameră.
Camera Comunelor are nouă comisii ale căror ședințe sunt publice. Transmisia dezbaterilor
parlamentare la radio sau televiziune nu este uzitată.
Proiectele de lege fiscală și anumite legi în materii financiare se introduc în mod
obligatoriu la Camera Comunelor.
Aceste proiecte de legi nu pot fi întârziate și nici împiedicate de Camera Lorzilor.
Proiectele de legi votate de una din Camere se trimit de la o cameră la alta până intervine
acordul. Dacă acordul nu intervine înainte de sfârșitul sesiunii parlamentare, legea eșuează afară
de proiectele de legi în materie financiară.
Inițiativa legislativă o au: parlamentarii, guvernul, colectivitățile locale, companiile create
printr -o lege a societăților private și particularilor.

74 Lauvaux Ph. „Le parlementarisme”, Pa ris, P.U.F., 1997 , pag. 365

42
Procedura legislativă cuprinde în sistemul britanic mai multe etape75:
– Moțiunea, solicitând aprobarea de a prezenta un proiect sau o propunere de lege;
– Prezentarea și prima lectură a acesteia, de principiu;
– A doua lec tură; discutarea principiilor generale; depunerea de amendamente care
pot să repună textul în discuție;
– Examinarea în comisii, pe articole și formularea de amendamente. Deosebit de
aceasta trebuie menționată faza așa numită a „raportului” (afară de cazul î n care
textul nu a fost deja amendat în cadrul comisiilor) și depunerea de noi
amendamente, a treia lectură a legii și adoptarea sa. Urmează transmiterea către
cealaltă Cameră, unde aceleași faze sunt reluate și apoi, mai multe consultări între
Camere, pân ă când se realizează un acord asupra unui text unic.
În final legea devine obligatorie prin sancționarea de către Regină și publicarea textului
legii. Regina poate să dizolve Camera Comunelor la cererea primului ministru, în schimb
Camera Lorzilor nu poate fi niciodată dizolvată.
Camera Comunelor este organismul care concentrează întreaga putere legislativă a
parlamentului. Membrii Camerei Comunelor sunt desemnați prin alegeri generale, prin vot
universal.
Camera Comunelor este prezidată de “Speaker”, el î nsuși parlamentar ales în această
funcție de către membrii Camerei. El are sarcina de a conduce dezbaterile din Camera și de a
veghea la respectarea regulilor de procedură parlamentară ale Camerei.
În Cameră se formează două grupuri parlamentare, fiecare cuprinzând deputați aparținând
unuia dintre cele douâ partide principale. Fiecare grup parlamentar este condus de un lider.
Partidele politice britanice sunt constituite pe principii stricte de disciplină, astfel ca deputații
sprijină activ programul polit ic al partidului care i -a propus la candidatura. În cadrul Camerei
Comunelor, opoziției i se asigură toate condițiile pentru a critica programul guvernamental,
primul -ministru ca și pe ceilalți membri ai Cabinetului. Majoritatea parlamentară este o
susțină toare a cererilor Guvernului adresate Camerei.
Dreptul de dizolvare al Camerei îl deține Monarhul dar de fapt acest drept al Regelui este
un drept pur formal, în realitate primul ministru este cel ce solicită acestuia dizolvarea, iar acesta
se conformează .
Camera are atât o funcție legislativă, cât și funcții nelegislative, cum este controlul
exercitat asupra Guvernului. Cât privește funcția legislativă a Camerei Comunelor, aceasta este
dirijată din umbră de către guvern, care utilizează pârghiile parlame ntare și normele stricte ale
disciplinei de partid. Există și situații ând Parlamentul abilitează expres Guvernul să adopte

75 Dabu Valerică , op. cit., pag. 123 -124

43
norme cu putere de lege, insă Parlamentul iși rezerva dreptul de a controla activitatea normativă
a Guvernului, atât prin comisiile sale, cât și prin crearea cadrului legislativ în care orice
persoană, fizică sau morală, se poate plânge dacă prin actele Guvernului i s -au produs în mod
nejustificat pagube.
Ca funcții nelegislative ale Camerei se poate reține responsabilitatea miniștril or în fața
Parlamentului dar și puterea bugetară a acestuia, cu toate că în sistemul constituțional britanic
activitatea bugetară poate fi redusă schematic la următoarea formulă: Guvernul solicită fonduri,
Camera Comunelor le acordă, iar Camera Lorzilor ap robă aceasta atribuire.
Deși sistemul constituțional britanic se bazează pe principiul separației celor trei puteri:
legislativă, executivă și puterea judecătorească, între acestea există mecanisme constituționale de
interferență, de colaborare și cooperare în procesul de guverna re.
De pildă, parlamentul numește primul -ministru și pe ministrii, guvernul exercită initiațiva
legislativă, comisiile parlamentare verifică activitatea guvernului, deputații interpelează miniștrii
etc. O expresie a acestei colaborări între puteri este și responsabilitatea ministerială care constă
în prerogativa parlamentului de a cere membrilor guvernului să raporteze în fața acestuia în
legatură cu modul in care isi indeplinesc atribuțiile .76
3.2.5. Controlul parlamentar
Și sistemul englez funcționează pe principiul „separației puterilor”, al egalității, cooperării
și controlului reciproc al acestora, cu excepțiile mai sus prezentate.
Controlul parlamentar asupra miniștrilor se concretizează în aceea că poate cere fiecărui
membru al guvernului să raporteze în fața acestuia în legătură cu modul în care își îndeplinește
atribuțiile. Miniștrii răspund solidar în fața parlamentului. Ei pot răspunde însă și individual
pentru comiterea unor fapte ce îi fac nedemni de funcția pe care o ocupă. Procedura de judecare
pentru comiterea unor fapte de: trădare, dare sau luare de mită, înșelăciune etc., este cunoscută
sub denumirea de „impeachment” și se desfășoară de către ambele camere legislative , fapt care
presupune declanșarea urmăririi în Camera Comunelor și judecare a în Camera Lorzilor. Un
ministru răspunde în fața Camerei Comunelor pentru întreaga activitate a ministerului pe care o
conduce; el nu se poate apăra pretinzând că nu a cunoscut o anumită problemă pentru care este
chemat să răspundă (exemplu: un accident aviatic sau feroviar grav, insubordonarea
colaboratorilor sau implicarea acestora în acțiuni ilegale antistatale etc.)77
În anul 1967 s -a instituit Comisarul parlamentului pentru administrație, care printre altele
are și prerogative de a ancheta modul de administrare a departamentelor ministeriale.

76 Drăgan Tudor, op. cit. , pag. 142
77 Dabu Valerică , op. cit., pag 124

44
3.2.6 . Primul Ministru
Instituția primului ministru a apărut și evoluat ca o consecință a renunțării monarhului la
dreptul de a conduce personal ședințele cabientului.
Instituția modernă a primului ministru este produsul textului legislativ intitulat “Reform
Act” de la 1832, ce a consacrat obligația numirii primului ministru în persoana liderului
partidului majoritar în Camera Comunelor.
Prim ministrul are o poziție dom inantă în cadrul guvernului britanic cât și în viața politică a
țării. Poziția acestuia este bazată mai mult pe o înțelegere nescrisă decât pe o convenție în
adevăratul sens al cuvântului .78
Printre atribuțiile primului ministru amintim:
– Este lider al part idului său pe tot cuprinsul țării și în parlament;
– este speck -erul Camerei Comunelor;
– este responsabil cu desemnarea miniștrilor, ce sunt numiți de regină cu avizul său;
– selectează acei miniștrii ce urmeză să constituie cabineltul;
– prezidează ședințele cabinetului și coordonează îm mod direct întraga politică,
dezvoltând și precizând orientările de principiu pe care le stab ilește propriul său partid
etc.;
– Primul ministru este cel ce comunică suveranului hotărârile guvernului, este
responsabil pentru o ma re varietate de numiri și exercită un patronaj considerabil.
3.2.7. Monarh ul
Monarhul Angliei este un simbol al tradiției, doar aparent implicat in viața politică, statutul
său corespunzând maximei: ”Regele domnește, dar nu guvernează”.
El este considera t iresponsabil din punct de vedere politic și se bucură de o adevarată
imunitate in materie penală si civilă. Așanumitul rol politic al monarhului este pur formal,
intrucât acesta se conformează, fie dorinței guvernului, fie unor cutume în favoarea acestui a.
Astfel, Monarhul are următoarele atribuții79:
1. Desemnarea primului ministru.
Prin această prerogativă a sa, Monarhul desemnează în mod obligatoriu liderul partidului
învingător in alegeri;
2. Sancționarea legilor.
Cutuma îi recunoaște acest drept de veto, dar de fapt Regele nu a mai utilizat această
prerogativă a sa de al începutul sec.al XVIII -lea;

78 Pușca Benone, Pușca Andy, op. cit., pag. 79
79 Dabu Valerică , op. cit., pag 124

45
3. Prezintă “Mesajul Tronului”.
La deschiderea fiecarei sesiuni parlamentare este prezentat “Mesajul Tronului” de fapt
acest obicei are un rol simbolic fiind o pledoarie în favoarea programului guvernamental al
partidului aflat la putere;
4. Înmanarea ordinelor și distincțiilor.
5. Dizolvarea Camerei Comunelor.
Această prerogativă a Regelui are un rol formal, practic iț iativa aparține primului ministru,
Monarhul conformându -se cererii acestuia, Camera Lorzilor ne putând fi dizolvată;
6. Declararea stării de război și încheierea păcii.
Prin această prerogativă a sa Monarhul este abilitat să declare stare de război și să încheie
pacea.
7. Încheierea tratatelor.
Regele are posibilitatea de a încheia tratate cu alte state, atât în calitatea sa de Suveran, cât
și ca reprezentant al Parlamentului.
8. Recunoașterea altor state și guverne.
Regele păstreaza rolul necontestat de șef al Bisericii anglicane, fiind de asemenea, șef al
Commonwealth -ului britanic.
3.2.8. Cabinetul
Cabinetul este organul executiv, rezultat din alegerile generale. Compoziția sa – de la
premier la miniștri – exprimă victoria electorală a uneia dintre cele două partide politice. Partidul
care a câștigat alegerile generale va ocupa majoritatea locurilor în Camera Comunelor și va
deține astfel majoritatea parlamentară, care poate asigura buna funcționare a cabinetului.
Cabinetul are următoarele atribuții80:
 executive – astfel el hotărăște asupra liniei generale de dezvoltare a țării acționând pe
două direcții: „convingerea” Parlamentului să adopte/ aprobe o anumită măsură inițiată de
guvern; după adoptarea măsurilor propuse, să acționeze cu întreaga autoritate p entru executarea
măsurii respective, adică a legii aprobate de Parlament;
 în procesul legislativ are inițiativa legislativă – aproximativ 90% din numărul legilor
votate de parlament sunt inițiate de guvern, conform programului său guvernamental;
 cu caracte r financiar – deși bugetul este votat de Parlament, acesta nu face altceva
decât să voteze proiectul ce i se transmite de Guvern.

80 Dabu Valerică , op. cit., pag. 125

46
3.2.9. Opoziția
Spre deosebire de alte state în Marea Britanie opoziția are un rol instituționalizat la fel ca și
guvernul. Aceasta joacă un rol foarte important în sistemul de guvernământ, fiind o instituție ce
îndeplinește în mod esențial atribuții pozitive. În 1937 prin Actul Coroanei s -a stabilit salariul
pentru primul ministru cât și pentru șeful opoziției.
Opoziția în ace st caz are sarcina nu numai de a sesiza greșelile, de a critica, dar și un rol
constructiv, fiind o obligație constituțională.
Pentru britanici, opoziția este un factor de echilibru, de control permanent, de asigurare a
libertății cuvântului, a criticii de ciziilor guvernamentale greșite, într -un cuvânt contribuie la
exercitarea puterii, folosindu -se de mijloacele și instrumentele legale ce îi sunt la dispoziție.
Critica nedreaptă, injustă, poate duce la manipulare cu unele efecte favorabile, dar efemere, în să
cu implicații ne gative în timp atât pentru cel care critică, cât și pentru cel criticat și cel
manipulat. Drepturile constituționale ale opoziției sunt și obligații constituționale în același
timp.81
Referitor la atribuțiile opoziției menționam următorel e: Opoziția asigură responsabilitatea
continuă cu privire la căile prin care puterile guvernului sunt exercitate; acceptă responsabilitatea
guvernării când electoratul dorește schimbarea politică; cooperează cu guvernul în dezbaterea
problemelor supuse par lamentului; exprima principiul liberății cuvântului în Marea Britanie .82
3.2.8. Administrația Locală
Structura modernă a administrației locale datează din sec. XIX, ea reprezentând în foarte
mare măsură un produs al noilor condiții create de r evoluții industriale și agrare .83
Autoritățile locale cuprind consiliile alese pe trei ani, din rândul cărora o treime se
reînoiește anual. Primarul este ales de către consilierii municipali. Acesta își îndeplinește
atribuțiile timp de un an, putând fii reales.
Deciziile consiliului local sunt puse în practică de către diferiți oficiali șî funcționari
guvernamentali locali. Aceștia din urmă trebuie să aibă o calificare profesională; tot o dată
aceștia nu pot figura printre candidații propuși pentru alegerea consili ului, trebuie sa fie apolitici
și imparțiali în exercitarea activității lor.
Foștii consiliei locali nu pot deveni funcționari decât după 12 luni de la expirarea
mandatului. Consiliile locale trebuie să se reunească de cel puțin patru ori pe an, deși de f apt
numărul ședințelor acestui consiliu este mult mai mare.84

81 idem
82 Pușc a Benone , Pușca Andy, op. cit., pag. 81
83 Lipman V.D. „ Local Government Areas , 1834 -1945”, Basil Blackwell, Oxford, 1949, pag. 310
84 Pușca Benone, Pușca Andy, op. cit., pag. 82

47

48
Concluzii

Republica prezidențială are ca prototip organizarea și practica constituțională a Statelor
Unite ale Americii și majoritatea statelor din America Latină. Caracteristic acestei forme de
guvernământ este că, în principiu, cele două puteri (legislative și executivă) posedă o
legitimitate practic egală, în sensul că atât președintele republicii, ca exponent al executivului,
cât și Parlamentul, prin care se înfăptuiește pute rea legislativă, sunt aleși de popor. Regimul
prezidențial are la bază ideea separării organice accentuate a puterilor în stat, dar, în același timp,
suplețe în procesul exercitării acestor puteri, deci colaborarea lor funcțională.
Regimul prezidențial s -a dezvoltat în forma sa clasică în Statele Unite ale Americii, dar
prezintă o arhitectură total diferită de cea actuală existentă în spațiul românesc. Din punct de
vedere al structurii sale, sistemul prezidențial implică câteva opțiuni constituționale preci se:
alegerea directă a șefului de stat, constituirea unui puteri executive monocefale, în cadrul căreia
președintele Republicii n u este flancat de prim -ministru, separația strictă a puterilor în stat, cu
imposibilitatea dizolvăriii c amerelor de către șeful de stat, dezvoltarea unei puteri judecătorești
independente, capabile să exercite atri buții de control constitutional, absența unui guvern, în sens
european al termenului, acesta din urmă fiind înlocuit de un cabinet ce reunește secretari
desemnați de șef ul de stat , cu acordul camerei superioare, inexistența unui mecanism similar
votului de neîncredere (moțiunii de cenzură) din sistemele parlamentare și semiprezidențiale.
Regimul american se diferențiază de schema generală prin intermediul mecanismului
guvernării, căreia i se adaugă transparență și răspundere, la nivelul fiecărei ramuri a
guvernământului.
Principalele trăsături ale sistemului prezidențial : stricta repartizare a atribuțiilor între
puterea legislativă și cea executivă, i ndependența celor două puteri, marcată și prin faptul că, în
principal, ele nu dispun de instrumente de presiune reciproc ă pentru adoptarea deciziilor,
monocefalismul executivului și caracterul reprezentativ al șefului acestuia – care este în același
timp și șeful statului – ales prin sufragiu universal (direct o ri printr -un grup de electori), g uvernul
nu acționează ca organ colegial și solidar, membrii săi fiind răspunzători individual,
dar numai în fața șefului statului.
Regimul parlamentar are la bază id eea colaborării puterilor. Aici organul legislativ și
organul executiv sunt distincte și colaborează în exercitarea funcțiilor statului. Ele dispun de
mijloace politice care le permit să se controleze reciproc. Caracteristic pentru acest regim este :
existe nța unui executiv dualist: șeful statului și guvernul; șeful statului nu este respon sabil politic
față de Parlament; d acă șeful statului a fost ales de către Parlament sau de către corpul electoral,
el nu poate fi revocat; guvernul, ca organ colegial, răsp unde politicește în fața Parlamentului;

49
parlamentul poate demite guvernul; guvernul răspunde indirect pentru activitatea șefului statului.
Actele șefului statului trebuie contrasemnate de către șeful guvernului; guvernul se sprijină în
activitatea sa pe ma joritatea parlamentară; guvernul, prin intermediul șefului de stat poate
recurge la dizolvarea Parlamentului.
Regimul parlamentar conferă un loc important Parlamentului, considerat un adevărat for
politic de guvernare, iar Guvernul este obligat să dea soco teală Parlamentului, care, dacă
apreciază că acesta nu își îndeplinește mandatul, îi poate retrage încrederea acordată.
În cadrul acestui regim Guvernul este condus de un prim ministru ce este ținut să răspundă
pentru acțiunile sale în fața Parlamentului. Acesta din urmă în condițiile în care apreciază că nu
își îndeplinește mandatul îi poate retrage încrederea acordată.
Președintelui republicii îi revin atribuții de reprezentare și protocol, acesta având un rol
politic minor în rapot cu poziția proeminent ă a primului ministru, totuși în situații de criză
președintele poate acționa cu succes.
Ca trăsături principale ale regimului Parlamentar enumerăm următoare: regula că șeful
statului nu răspunde din punct de vedere politic; cea potrivit căreia șeful stat ului poate dizolva
parlamentul; regula că guvernul răspunde din punct de vedre politic în fața parlamentului, atât
pentru propriile sale acte cât și pentru cele ale șefului statului; regula potrivit căreia guvernul
trebuie să se bucure de încrederea parlam entului, urmând să demis ioneze atunci cănd o pierde
etc.

Constituția Angliei se prezintă ca un ansamblu suficient de coerent de cutume, la care se
adaugă texte juridice adoptate de Parlament având o valoare și o importanță deosebită pentru
dezvoltarea ins tiruțiilor politice din această țară, ca și pentru raporturile dintre guvernatori și
guvernanți. Există texte juridice alături de care există și se aplică un număr mare de tradiții și
cutume constituționale având un rol funcțional bine stabilit. Ele sunt c unoscute și respectate de
către toți actorii politici; de existența și obligativitatea lor este conștientă întreaga națiune
engleză care le și respectă cu scrupulozitate. Acesta este și motivul pentru care ele continuă să se
și aplice, ca simboluri constit uționale tradiționale fără a se simți nevoia de a fi calificate, prin
norme juridice scrise.
În sistemul britanic, practica judiciară își are și ea un rol în cristalizarea dreptului britanic,
aducând permanent elemente noi, de natură să aprecieze și concre tizeze conținutul drepturilor
constituționale și obligațiile parlamentarilor.
În Marea Britanie, doctrina și practica judiciară resping ideea controlului
constituționalității legilor. Termenul juridic al acestei concepții, constă în con siderentul că

50
parlamentul fiind depozitarul suprem al puterii poporului, poate modifica fără nici o cenzură, atât
cutumele constitu ționale cât și textele legislative conțințând dispoziții cu caracter constituțional.
Astfel, în sistemul de drept britanic nu se poate vorbi de o ierarhie a actelor juridice, ca în
sistemul de drept de pe continent și ca atare nu se face deosebire între legea ordinară și norma
constituțională din punct de vedere al puterii normative a acestora.
Este o constituție unanim și, practic, fără rezerve acceptată de guvernați. Având rădăcini
adânci în istoria politică a Marii Britanii, constituția acesteia este respectată ca un simbol
național.
Sistemul politic american se întemeiază pe recunoașterea drepturilor statelor ce constituie
federația am ericană. Abraham lincoln arăta la Chicago în 1858 că tot așa precum individul este
împuternicit de natură să facă ce dorește cu el însuși și cu rolul muncii sale, în măsura în care nu
interferează cu drepturile altor oameni, tot așa orice comunitate, ca st at, are dreptul de a face
ceea ce dorește în legătură cu preocupările sale, fără a interfera cu drepturile altor state, iar
guvernul federal, în principiu, nu are dreptul de a interveni în probleme decât aria problemelor
generale care privesc țara ca între g.
În ceea ce privește sistemul juridic american, acesta este astfel structurat încât să asigure
imparțialitatea și aplicarea neabătută a legilor. Respectul deosebit al americanilor față de justiție
decurge din convingerea că ea poate corecta abuzurile put erii, afirmându -și independența și
ocrotind în mod eficace drepturile și libertățile omului.
Regim ul preziden țial este prim ul dintre regimurile politice și se remarcă prin faptul c ă
acest regim confer ă un mare num ăr de atribuții președintelui. Aceste atrib uții pot fi neutralizate
printr -o procedură care confer ă transparenț a și totodat ă permite controlul opiniei publice, precum
și tragerea la răspundere a ș efului de stat pentru abateril e la mandatul ce i s -a oferit.
Puterile largi ce îi sunt oferite preș edintelui nu afecte ază cu nimic re alizarea întregului
mecanism al instituț iilor democr atice întrucât însuși președintele se află sub controlul
Constituț iei. Alegerea președintelui se face pe baza unei proceduri democratice de consultare a
poporului. Prin u rmare, adoptarea s au aplicarea regimului prezidenț ial nu este influența tă atât de
mult de prerogativele președintelui, de ponderea ș i tipul ce îi aparț in acestuia, c i de modul în care
se încadrează această putere în mecanismele de control democratic și de verificare a felului în
care președintele îș i exercit ă prerogativele.

51
Bibliografie
1. Alexianu George „Drept Constituțional, vol. I”, Editura Casa Școa lelor, București, 1930
2. Apostol Tofan Dana „Instituții administrative europene”, Editura C.H. Beck, București,
2006
3. Arseni Alexandru, Ivanov V., Suholitco L. „Dreptul constituțional comparat”, Centr ul
editorial al USM, Chișinău, 2003
4. Aubert Jean -François „Traité de Droit Constituti onnel Suisse”, Neuchatel, 1967
5. Barbu Vasile „Drept constituțional”, Editur a Nagard, București, 2007
6. Burdeau Georges „Droit constitutionnel”, 21e édit., par Fr. Harnon, M. Troper, L.G.D.J.,
Paris, 1988
7. Charles Cadoux „Droit constitutionnel et institutions politiques, vol. 2”, Cujas, Paris,
1982
8. Curpăn Vasile -Sorin „Statul instituție social – politică și juridică fundamentală ”, Editura
Rovimed Publishers, Bacău, 2011
9. Dabu Valerică „Drept constituțional și instituții publice”, SNSPA, București, 2002
10. Deleanu Ion „Democrația și dinamica puterii”, Editura D acia, Cluj -Napoca, 1985
11. Deleanu Ion „Drept Constituțional și Instituții Politice, Teoria Generală”, vol. I, E ditura
Europa Nova, București, 1991
12. Deleanu Ion „Drept Constituțional și Instituții Politice”, Editura Europa Nova, București,
1996
13. Drăgoi Nicolae și colaboratorii „E lemente de Politologie”, Editura Fundației Andrei
Șaguna, Constanța, 1995
14. Duculescu Victor „Drept Constituțional comparat ”, Ediția a II -a, Vol. I”, Editura Lum ina
Lex, București, 1999
15. Duculescu Victor, Călinoiu Constanța, Duculescu Georgeta „Drept constituțional
comparat”, Editura Lumina Lex, București, 1996
16. Goian Ion „De la polis la ontologia politicului”, Editura Institutului de Teorie S ocială,
București, 2001
17. Gustave Le Bon „Psiholog ia Mulțimilor”, Editura Anima, București, 1990
18. Harvey J., Bather L. „The British Constitution”, Education, London, 1977
19. Iliescu Vasile „Statul – Utopie și Realitate. Antichitate, Evul Mediu, Renaștere”, Editura
Dacia, Cluj – Napoca, 1996
20. Lauvaux Ph. „Le parl ementarisme ”, Paris, P.U.F., 1997
21. Lipman V.D. „Local Government Areas, 1834 -1945”, Basil B lackwell, Oxford, 1949

52
22. Maitland Frederic William „The Constitutional History of England”, citat de Duc ulescu
Victor în „ Drept Constituțional comparat ”, Ediția a II -a, Vol. I”, Editura Lum ina Lex,
București, 1999
23. Muraru Ioan „Drept Constituțional și Instituții Politice”, vol. I, Editu ra Proarcadia,
București, 1993
24. Pasquino Gianfranco „Curs de știință politică”, Editura Institutu l European, Iași, 2002
25. Phelippe Ardant „Institutions Politiques et Droit Constitutionnel. L.G.D.J., Edi ția a 8 -a,
Paris, 1997
26. Pușca Benone, Pușca Andy „Drept constituțional și instituții politice”, Editura Didac tică
și Pedagogică, București, 1999
27. Radu Alexandru „Sisteme politice contemporane”, Editura C.H. Beck, București, 2010
28. Rădulescu Dragoș Marian, Duță Oana „Introducere în studiul dreptului și statulu i – Curs
universitar”, Editura Universitară, București, 2013
29. Rusu Ion „Drept Constituțional și Instituții Politice – Note de curs”, Editura Romfel,
București, 1995
30. Rusu Ion „Forma de guvernământ”, Editu ra Lumina Lex, București, 1997
31. Tănase Gheorghe „ Separația puterilor în stat”, Editura Științ ifică, București, 1994
32. Trevelyan G.M. „Istoria ilustrată a Angliei”, Editur a științifică, București, 1975
33. Tudor Drăgan – începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România până în
1916, Editura Dacia, 1991
34. Valea Daniela „Drept constituțional și instituții publice”, Editura Univ ersul Juridic,
București, 2014
35. Vlad Monica „Drept constituțional și instituții politice”, Ed itura Anco, București, 2007
36. http://www.clr.ro/ebuletin/2_2011/buletin_2_2011.pdf , accesat la data de 7.03.2017
37. http://www.constantinescu.ro/interviuri/interviuri_24.htm , accesat la data de 10.03.2017
38. http://www.credo.md/site -doc/SistemParlamMD_CReDO_final0.pdf , accesat la data de
14.03.2017
39. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri -universitare/drept -constitutional/capitolul -13-
regimul -politic/, accesat la data de 12.03.2017