Introducere … … ….. [622915]

Introducere …………………………………………… ………………… ……..
1
Cap. I Mihail Sadoveanu în literatura română ………………… ……… .
1.1 Repere cronologice …………………………………………………
1.2 Interpretări critice despre opera lui Mihail Sadoveanu ………………
3
3
8

Cap. II Opera lui Mihail Sadoveanu …… ……… ……………………………
2.1. Influențe sămănătoriste în opera lui Mihail Sadoveanu ……… ………
2.2. Sadoveanu între romantism și realism liric …………………………
2.3. Natura în opera lui Mihail Sadoveanu ………………………………
2.4. Istoria în opera lui Mihail Sadoveanu …………………………………
2.5. Civilizația în opera lui Mihail Sadoveanu ……………………………
18
18
21
24
27
28

Cap. III Studiu de caz: „Crâșma lui Moș Precu“ …… ………………………
3.1. „Crâșma lui moș Precu“ și alte povestiri ……………………………
3.2. Povestea unei babe cârne ……………………………………………
3.3. Botezul ………… ……………………………………………… ……
3.4. La moară …………………………………………………… ………
3.5. Claca ………………………………………………… ………………
3.6. Iarna ……………………………………………… ………………….
3.7. Șuvoaiele ……………………………………………… …………….
31
31
39
40
43
44
47
48

Concluzii ………………………………. ……………………….. ……… …………………. 50
Bibliografie ……………………………………………………… ……………
52

Introducere__ _______ ______________ Alina Terțiu

1

„Cărțile ne sunt prieteni statornici…Ne
sunt sfetnici și nu ne contrazic. Cărțile care ne
plac sunt și urne pline de amintiri. “
(Mihail Sadoveanu)

Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani – d. 19 octombrie 1961, București) a fost
un mare scriitor român, dar în același timp și povestitor, nuvelist, romancier, om politic și
academician. Critica literară îl consideră unul dintre cei mai importanți prozatori români de la
începutul secolului XX. Opera sa de început poate fi încadrată în : etapa sămănătoristă, care include
primele încercări ale scriitorului ; etapa mitico -simbolică, din perioada interbelică, în care putem
încadra romane ca „Divanul persan“ sau „Creanga de aur“; etapa realismului socialist, cea de final,
din perioada socialist -comunistă, în care scriitorul aderă la a ceastă ideologie.
Valoarea lui Mihai Sadoveanu pentru scrisul românesc este incontestabilă. Așa cum
afirma Ion Vlad (Vlad 1981, pp 9), „niciun alt scriitor nu dă impresia de simplitate și transparență
pe care o recomandă la prima vedere lectura sadoveniană… Starturile de adâncime sunt ale
înțelepciunii, miturilor, istorie, naturii și povestirii, forma prin care oamenii descoperă propria
lor esență. “.
S-au făcut numeroase aprecieri asupra operei lui Mihai Sadoveanu, dar George Călinescu
surprinde exact valoarea sa (Călinescu 1968, p p 219): „ ca și poezia lui Eminescu, proza lui
Sadoveanu atinge fondul cel mai adânc al specificității noastre“ .
Am ales spre studiu opera lui Mihail Sadoveanu, deoarece este un scriitor îndrăgit de către
mine. Personal recunosc că îmi opera lui Mihai Sadoveanu. Multe din cărțile lui sunt incursiuni în
istoria neamului românesc. De aceea autorul place multor cititori (și mie în mod deosebit): datorită
modului în care prezintă istoria neamului.
Din opera marelui scriitor Sadoveanu mi -am aplecat atenția către una din primele sale
povestiri, publicată în cartea cu același nume: „Crâșma lui Moș Precu“.
„Crîșma lui moș Precu și alte povestiri“ este unul din volumele de povestiri cu care
debutează Mi hail Sadoveanu, dintre care putem o desprinde pe prima, care are întindere de mic
roman și dă chiar titlul cărții. Un fragment din această primă povestire apare în „S ămănătorul" ,
cea sub numele de „Claca“ , în 1904.
În volumul „Crîșma lui moș Precu și alte povestiri“ (1904) Mihail Sadoveanu abordează
tema colectivității umane, atât a orașului, cât și a satului, p rivite din exterior, locul fiind așezat la

Introducere__ _______ ______________ Alina Terțiu

2
confluența dintre cele două comunități, așa cum afirmă și autorul: „… oamenii găseau crâșma
moșului des tul de bine așezată: aproape târgul, aproape satul, tocmai bine pentru orice afaceri.“
(Sadoveanu 1974, p p 5), un loc al petrecerii și evaziunii: m oș Precu ținea crâșma „ între târgul
Șomuz și între satul Broșteni , drept la jumătate de cale “ precizează, nu fără tâlc, autorul, î n fraza
de debut a povestirii . De asemenea, este aleasă cu mare semnificație și identitatea celor care se
consideră „Stâlpii“ bisericii și al localului: părintele Dumitru Tărăboi, popa Manoil, dascălul moș
Luca.
Lucrarea de față am str ucturat -o pe trei capitole:
1. Mihail Sadoveanu în literatura română;
2. Opera lui Mihail Sadoveanu;
3. Studiu de caz: „Crâșma lui Moș Precu“.
Portretul complet al operei lui Mihail Sadoveanu se întinde pe o perioadă destul de mare:
început ă în 1904 și încheiat ă practic în 1952 . De aceea am considerat că din vasta sa operă merită
atenția unui studiu de caz o parte din aceasta, parte pe care am surprins -o în această lucrare, și
anume povestirea „Crâșma lui moș Precu“.
„Autorul «Baltagului» a fost un ro mantic, de expresie lirică, poematică, dar cu puternice
atracții spre arta clasicismului, de o complexitate, așadar, deosebită, făcând trecerea de la
literatura secolului trecut la cea a secolului nostru. Nu întâmplător, astăzi, o serie de prozatori
(și ch iar poeți!) își găsesc în Mihail Sadoveanu un genial precursor, după cum și el a pornit și s –
a inspirat atât de fericit din creația lui Eminescu“. (Fănuș Băileșteanu în Sadoveanu 2005, pp
XIV)

Cap. I Mihail Sadoveanu în li teratura română __ ______ Alina Terțiu

3

„Mai este oare necesar să subliniez că Moldova fără
Sadoveanu, ca și Sadoveanu fără Moldova, sunt de
neconceput? Între acest scriitor și plaiurile sale natale s -a
statornicit nu numai în fibrele intime ale creației , ci și în
viziunea cititorului de idei, de azi și de totdeauna, un astfel de
raport lăuntric, încât respectivele noțiuni au ajuns aproape
identice. Și aceasta, în ciuda caracterului de scriitor național ,
de bard epic al tuturor românilor pe care opera sadoveniană
și l-a cucerit pe bună dreptate. “
(Victor Bârlădeanu)

1.1. Repere cronologice

Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, romancier,
nuvelist, povestitor, academician și om politic român. În
prezent el este considerat ca fiind cel mai mare prozator
român din toate timpurile, fiind numit de Geo Bogza „Ștefan
cel Mare al literaturii româneșt i“.
Scriitorul se naște la 5 noiembrie 1880, la Pașcani,
în același an cu Todor Arghezi, inițial având numele Mihai
Ursachi. Anii copilăriei îi petrece la Pașcani, unde urmează și
cursurile școlii primare (1887 -1891), sub îndrumarea domnului Imagine prelu ată de pe site -ul Wikipedia
Mihai Busuioc, alias „Domnu’ Trandafir“. Impresionat de arta (Mihail Sadoveanu în 1949)
cititului, Sadoveanu povestește despre acesta în cartea „Anii de ucenicie“: „Cum acasă nu se ocupa
nimeni de mine, am rămas o vreme îndelungată în sama monitorilor . Fiecare pagină a
abecedarului lui Ion Creangă era pentru mine un aspect nou, ca o turturică ori ca un colț de
peisaj, și mi se fixa cu înlesnire în memorie. Lângă imagini se asociau sunetele corespunzătoare.
Așa că debitam pe de rost lecțiile, legându -le de chipuri și sunete, fără a înțelege rostul acestui
exercițiu. Era și asta o ispravă ca oricare alta. Era însă o ispravă sub care se ascundea un lucru
pe care îl bănuiam fără să -l răzbesc. Aș fi dorit să -l pătrund și să -l răzbesc pentru că în anume
cărți – altele – știam că se cuprind istorisiri și povești. Eram așa mare amator și de unele și de
altele, încât socoteam ca un mare noroc al vieții să ajung și eu în stăpânirea acestui mister. N -aș
putea spune cum și când anume s-a produs lovitura magică a înțelegerii. Dar ea s -a produs brusc,

Cap. I Mihail Sadoveanu în li teratura română __ ______ Alina Terțiu

4
într-o clipită. Relația cuvânt – sunete și litere mi -a apărut fără intervenția nimănui; și în ceasul
care a urmat am cetit restul abecedarului, iar a doua zi am atacat Ursul pâcâlit de vulp e, bucata
de lectură a lui Ion Creangă.“ (Mitrache 1994, pp. 5 -6). După cum am constatat din ceea ce a
afirmat însuși autorul, Sadoveanu era mare iubitor de lectură: a învățat repede tainele cititului și
„savura“ multe cărți.
Tocmai în anul 1891 se clarifică situația familială din punct de vedere legal, iar copiii
(inclusiv Mihai) primesc numele tatălui, și anume Sadoveanu.
Din anul 1892 Mihail Sadoveanu începe să frecventeze cursurile Gimnaziului „Alecu
Donici“ din Fălticeni.
Primele încercări lite rare întreprinse de Sadoveanu vor apărea în anul 1893, autorul
remarcându -se prin scrierea romanului „Floarea Corbeanu, haiducul“, a unor poezii și a unei piese
de teatru despre Iancu Jianu. Abia în 1897 apar câteva versuri și o schiță („Domnișoara M… din
Fălticeni“) scrise de Sadoveanu într -un ziar umoristic din București („Dracul“), dar semnate cu
numele de Mihai din Pașcani. Se pare că primul său manuscris de scoperit până în prezent este
poezia „De mâini“, datat la 29 decembrie 1897.
Studiind la Liceul Național din Iași în perioada 1897 -1900, își face noi prieteni și, datorită
unor restricții, este nevoit să publice sub pseudonimul M. S. Cobuz (deoarece corpul de conducere
al liceului îi interzicea semnarea cu numele întreg): versuri și proză în revista „Pagini literare“,
colaborări în „Vieața nouă“, „Carmen“ etc. Acesta nu este singurul pseudonim, Sadoveanu fiind
nevoit să publice și sub alte nume: S. Prisăcar u, Ilie Pușcașu, C. Săteanu. Cu toate că era un elev
eminent, în clasa a VII -a este exclus din liceu, datorită unei escapade „la via lui Ropală“. La
excluderea sa au contribuit dascălii mai în vârstă care nu putea admite acest incident. Totuși, se va
întoa rce la școală, deoarece unii dintre profesori îl susțineau și au observat la el posibilități de
afirmare culturală.
Mihail Sadoveanu se căsătorește în anul 1901 la Fălticeni cu cea pe care o cunoscuse cu
doi ani în urmă, și anume Ecaterina Bălu. Acesta est e și anul în care colaborează la Revista
modernă din București, publicând nuvele, poezii, traduceri și recenzii și semnând cu diferite
pseudonime ca: M. Sadoveanu -Cobuz, S. Prisăcaru, Ilie Pușcașu, C. Săteanu. În aceeași revistă
începe să publice nuvela „I on Ursu“ în mai multe numere: 32, 33, 35, 36, 37. De asemenea, în
nr. 45 al revistei publică o traducere din Dostoievski: „Moarta“.
Stagiul militar îl începe în anul 1902 și continuă colaborarea cu revista „Pagini literare“,
unde publică „Frații Potcoavă“. Începând cu anul 1903 colaborează cu revista „Sămănătorul“
(unde i se propune să intre în redacția revistei și revine la București), „Revista idealistă“ și sporadic
în „Făt -Frumos“ și „Luceafărul“.

Cap. I Mihail Sadoveanu în li teratura română __ ______ Alina Terțiu

5
Anul 1904 mai este numit și „anul Sadoveanu“, d upă afirmația lui Nicolae Iorga. În acest
an scriitorul publică o serie de volume, ca: „Povestiri“, „Crâșma lui moș Precu“, „Șoimii“, „Dureri
înăbușite“. Debutul literar al lui Mihail Sadoveanu a fost remarcat de către Nicolae Iorga, Titu
Maiorescu, G. Bog dan-Duică, Sextil Pușcariu, Eugen Lovinescu, aceștia făcând recenzii pozitive
cu privire la conținutul operei sale. Datorită aprecierilor critice făcute de către Titu Maiorescu,
Mihai Sadoveanu este distins cu premiul Academiei Române pentru volumul „Poves tiri“. Premiat
va fi apoi și volumul „Șoimii“.
În anul 1905 scriitorul se regăsește la București, unde devine funcționar la Casa Școalelor.
Tot atunci apar polemicile cu privire la opera sa, apărat fiind de acuzațiile făcute de către H.
Sanielevici de cel care-i va deveni ulterior „prieten unic“, Garabet Ibrăileanu. În acest an va scoate
volumul „Povestiri de război“, care va fi, de altfel, premiat de către Ministerul Instrucțiunii
Publice.
Anul 1906 îl regăsește pe Sadoveanu publicând „Floare ofilită“, „Mo rmântul unui copil“
și „Amintirile căprarului Gheorghiță“. De asemenea, va deveni colaborator permanent la revista
„Viața Românească“ de la Iași. În aprilie părăsește Bucureștiul și se stabilește la Fălticeni, unde se
naște fiica sa, Profira, care va călca pe urmele tatălui său, devenind scriitoare.
Relațiile lui Mihail Sadoveanu cu Nicolae Iorga încep să se răcească în anul 1907. După
răscoalele țărănești din același an Spiru Haret îl va numi inspector al cercurilor culturale sătești și
al bibliotecilor populare. Ajutat de Artur Gorovei scoate la Făl ticeni o gazetă pentru țărani: „Ziarul
poporului“ și în același an publică „Însemnările lui Neculai Manea“, „Vremuri de bejenie“ și „La
noi, în Viișoara“.
Călătorind în calitate oficială și ținând conferințe îl regăsim în Moldova, în anul 1908.
Tot în ace st an va înceta și colaborarea cu „Sămănătorul“. În acest an îi apar volumele „Oameni și
locuri“, „O istorie de demult“, „Duduia Margareta“.
Este ales președinte al Societății Scriitorilor Români în 1909, îi apare volumul „Cântecul
amintirii“ și traduce „P ovești de vânătoare“ de Turgheniev. Împreună cu I. Chendi, Șt. O. Iosif și
D. Anghel va scoate revista „Cumpăna“.
În perioada 1910 -1917 va fi director al Teatrului Național din Iași. În această perioadă
publică în 1910: „Povestiri de seară“, „În amintirea lui Creangă“, „Genoveva de Brabant“; în 1911:
piesa de teatru „De ziua mamei“ în revista „Viața Românească“ și volumul „Apa morților“; în
1912: apar volumele „Bordeienii“ și „Un instigator“ și începe să publice în foileton romanul
„Neamul Șoimăreștilor“ în revista „Viața Românească“; volume inspirate de participarea ca în
campania de război din Bulgaria – în 191 4: „Priveliști dobrogene“, în 1916 „44 de zile în Bulgaria“
și „Războiul balcanic“; în 1915: volumul „Neamul Șoimăreștilor“ și în 1916: „Printre ge ne“ și
„Foi de toamnă“. În anul 1912 colaborează la „Universul“ , în 1913 este înrolat în armată și

Cap. I Mihail Sadoveanu în li teratura română __ ______ Alina Terțiu

6
participă la războiul din Bulgaria, în 1914, datorită declanșării Primului Război Mondial va fi
mobilizat la Neamț, în 1916 este trimis pe front prin intrarea României în război, dar este rechemat
la Cartierul General pentru a publica în „România“, unde va continua colaborarea , revista „Viața
Românească“ își va înceta apariția iar în anul următor, este reales președinte la Societatea
Scriitorilor Români .
Din anul 1918 se va stabili la Iași, în fosta casă a lui Mihail Kogălniceanu. În anul următor
va scoate împreună cu George Topîrceanu săptămânalul „Însemnări ieșene“, la sugestia lui
Garabet Ibrăileanu.
Anul 1920 este anul apariției volumelor „Priveghiu ri“ și „Umbre“ și este marcat de marele
eveniment cultural al reapariției revistei „Viața românească“, unde va publica mai multe volume
de-a lungul timpului. Anul următor este propus de către Sextil Pușcariu membru al Secției literare
a Academiei Române. V a începe colaborarea cu „Adevărul literar și artistic“ și publică „Strada
Lăpușneanu“ și „Cocostârcul albastru“. În 1922 publică la „Viața românească“ „N eagra Șarului“,
„Lacrimile ieromonahului Veniamin“ și „Pildele lui cuconu Vichentie“.
Ales membru al secției literara al Academiei Române, în 1923 rostește discursul de
recepție la Academia Română, aducând un elogiu Poeziei populare : „poporul este părintele meu
literar, c ă trecutul pulsează î n mine ca un sânge al celor dispăruți : că mă simt ca un stejar , cu mii
de rădăcini înfipte î n pământul neamului meu… “ (Sadoveanu 2005: pp 225)
Activitatea publicistică a lui Sadoveanu continuă în 1924 cu apariția revistei „Lumea –
bazar săptămânal“, scoasă împreună cu Tudor Arghezi și George Topîrceanu.
Anul 1925 va fi anul apariției romanului „Venea o moara pe Siret “, iar în 1926 ies de sub
tipar „Țara de dincolo de negură“ (care îl determină pe Garabet Ibrăileanu să îl considere volumul
printre primele cinci din cele mai valoroase pe care le -a scris Mihail Sadoveanu) și „Dumbrava
minunată“.
Deosebit de important în viața scriitorului Sadoveanu este anul 1928, în care apar patru
volume, ca și în anul de debut al acestuia: „Olanda – note de călătorie“ (publicat în urma călătoriei
făcute în Olan da în iunie 1927), „Împărăția apelor“, „Hanu Ancuței“ și „Demonul tinereții“.
Anul următor, 1929, marchează un moment important în evoluția romanului istoric prin
apariția romanului „Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi -Vodă“.
Cu ocazia împlinirii a 50 de ani, Mihail Sadoveanu este omagiat de către Liviu Rebreanu
în anul 1930, an în care apare și romanul „Baltagul“, roman pe care Geo rge Călinescu îl considera
„Miorița în dimensiuni mari“. (Călinescu 1988, pp 629)
În anul 1931 Mihail Sadoveanu publică „Teatr ul fanto mă“ și „Măria sa puiul pădurii“, în
1932 „Nunta d omniței Ruxandra“ și „Uvar“, iar în 1933 „Locul unde nu s -a întâmplat nimic sau
Târg moldovenesc din 1890 “ și „Creanga de aur“.

Cap. I Mihail Sadoveanu în li teratura română __ ______ Alina Terțiu

7
Noile apariții editoriale din 1934 sunt „Nopțile de sânziene“, „Soarele în baltă sau
Aventurile șahului“. Publicarea în același an a lucrării „Viața lui Ștefan cel Mare“ este ca un fel
de exercițiu premergător apariției trilogiei lui Sadoveanu.
Anul 1935 este anul apariției primului volum al trilogiei „ Frații Jderi “ – „Ucenic ia lui
Ionuț“. Tot atunci apar și volumele „Paștile blajinilor“ și „Cuibul invaziilor“
În ianuarie 1936 revine la București și se stabilește aici cu familia, deoarece preia
conducerea ziarelor „Adevărul“ și „Dimineața“. În același an apare „Cazul Eugeniței Costea“ și al
doilea volum al trilogiei „Frații Jderi“ – „Izvorul alb“.
Anul 1937 este un an de rău augur în viața scriitorului, grupările de dreapta pornind o
campanie violentă împotriva scriitorului, ajungându -se în situația în care i s -au ars cărțile î n piețele
publice . Deși a fost apărat de către ceilalți intelectuali, precum Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu,
Mihai Ralea, George Topîrceanu, Petru Groza, George Călinescu, Victor Eftimiu, Șerban
Cioculescu etc., se retrage din calea manifestărilor barbare în Transilvania, unde scrie „Valea
Frumoasei“ și „Ochi de urs“. În anul următor, 1938, publică cele două scrieri pe care le lucrase în
Transilvania, ziarele care fuseseră sub conducerea sa au fost desființate („Adevărul“ și
„Dimineața“) și, în semn de pro test față de campania anti -Sadoveanu declanșată la București,
Universitatea din Iași îi conferă titlul de Doctor Honoris Causa, în felul acesta atribuindu -i
scriitorului valoarea pe care o merita.
În peri oada 193 9 – 1944 apar o serie de noi publicații: „Morminte“ (1939), „Divanul
persian“, „Vechime“ și primele două volume din „Opere“ publicate de Editura Fundațiilor Regale
(1940), „Ostrovul lupilor“ (1941), ultimul volum din trilogia „Frații Jderi“ – „Oamenii Măriei –
Sale“ (1942), „ Poveștile de la Bradu -Strâmb “ -(1943) și volumul memorialistic „Anii de ucenicie“
(1944).
Anii 1945 -1949 marchează o bogată activitate publicistică a lui Mihail Sadoveanu,
colaborând la „Jurnal de dimineață“, „Veac nou“, „România literară“ și „Scânteia“ . În aceeași
perioadă este numit președinte al Uniunii Scriitorilor, iar activitatea sa este puternic marcată de
viața politică din țară. Publică „Fantezii răsăritene“, „Caleidoscop“ (1946), „Păuna mică“ (1948)
și „Mitrea Cocor“ (1949). În 1948 este ales vicepreședinte al Prezidiul ui Marii Adunări Naționale,
iar în 1949 președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor. Tot în același an îl regăsim la Paris,
conducând delegația română la Congresul Mondial al Păcii de la Paris .
La împlinirea vârstei de 70 de ani, în 1950, Mihail Sadoveanu este sărbătorit cu fast, în
mod public, în presă, și este omagiat la Academia Română.
Până la apariția volumului „Omagiu lui Mihail Sadoveanu“, în 1955, la împlinirea vârstei
de 75 de ani, apare „Nada florilor“ (1951), „Nicoară Potcoavă“ – roman distins cu Premiul de Stal
Clasa I (1952), „Aventură în Lunca Dunării“ (1954) iar E.S.P.L.A. (Editura de Stat pentru

Cap. I Mihail Sadoveanu în li teratura română __ ______ Alina Terțiu

8
Literatură și Artă) începe să publice seria de „Opere“ în 22 de volume (1954 -1973) – primele 18
volume sub îndrumarea scriitorului, cu note făcute de către Profira Sadoveanu, iar volumele 19 –
22 continuate de către Constantin Mitru . De asemenea, în 1955, cu ocazia împlinirii distinsei vârste
de 75 de ani, primește titlul de „Erou al Muncii Socialiste“.
Până la vârsta de 80 de ani, ocazie cu ca re se publică numere speciale în reviste literare
în memoria autorului, apar mai multe volume dedicate lui Mihail Sadoveanu: „Omagiu lui Mihail
Sadoveanu“ (1956), „Aspecte din viața și opera lui Mihai Sadoveanu“ de Constantin Mitru (1958).
La vârsta de 80 de ani este sărbătorit la Academia Română.
Mihail Sadoveanu este distins în anul 1961 cu Premiul Lenin pentru Pace și încetează din
viață pe 19 octombrie înmormântat fiind alături de Mihai Eminescu la Cimitirul Bellu.
Tocmai în 1970 se publică postum „Cântecul Mioarei“.
După cum bine se observă din cele prezentate mai sus, Mihail Sadoveanu a avut o mare
contribuție literară. De aceea consider că el este un scriitor important atât pentru cultura literară
românească, dar și pentru cea internațională .

1.2. Interpretări critice despre opera lui Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai mari scriitori români, supranumit „Ceahlăul
prozei românești“, despre care Vladimir Streinu spunea că este „ un vindecător al inimii omenești
de sentimentul efemerității ei“ (Brais 2004, pp 145).
Marcând importanța incontestabilă a lui Sadoveanu, Ion Ianoși spunea despre acesta că
„…este universal ca Eminescu – unul dintre puținii romancieri care (…) s -au ridicat la nivelul
universalității marilor poeți – vizionar cu nenumărate nuanțe particulare, asimilate și modificate,
cu nenumărate culori locale în cadrul întregului. El este acasă în lumea păstorilor, pescarilor, a
vânătorilor, a haiducilor, răzeșilor, domnito rilor, dar cunoaște îndeaproape lumea funcționarilor,
târgoveților, burghezilor mai mici sau mai mari. Povestirile sale sunt uneori cânturi, poeme,
basme, balade, epopei, alteori însă nuvele în sens maupassantian. El însuși este un povestitor când
la modul vizionar – rapsod, cântăreț, mag – când în spiritul «științific», lucid, cumpătat al
chirurgului social.“ (Mitrache 1994, pp 270)
Vasta activitate literară a lui Mihail Sadoveanu (peste 100 de volume) a fost surprinsă în
multe interpretări critice. Voi relata în continuare câteva aspecte importante surprinse de către cei
care au apreciat viața și opera scriitorul ui. Gheorghe Mitrache spunea că este vorba despre „ o viață
și o operă pentru eternitate “ (Mitrache 1994, pp 21).

Cap. I Mihail Sadoveanu în li teratura română __ ______ Alina Terțiu

9
În ceea ce privește universalitatea lui Mihail Sadoveanu, Nicolae Manolescu afirma: „ …
socotit un scriitor în fond incomparabil, autorul «Divanului persian» este comparat de fapt cu
aproape toți scriitorii lumii. Tonul l -a dat, ca de obicei, G Călinescu: el are realismul unui Balzac
și melancolia unui romantic, meditația aspră a lui Miron Costin și voluptatea senzorială a unui
Rabelais. Epopeic precum Homer, tragic precum Shakespeare, poet somptuos al naturii ca
Chateaubriand, ironic precum Voltaire, Ovidiu magistral născut în Dacia noastră… La
începuturile sale prozatorul era, cel puțin, raportat la contemporanii imediați ori la scriitori care,
ca Gogol sau Zola, l -ar fi putut influența. Mai târziu, pe măsură ce gloria lui sporea, analogiile
au devenit retorice. O explicare a acestui interesant fenomen trebuie să țină seama în general de
împrejurarea că marele scriitor, printre cei mai de seamă ai literaturii noastre, nu mai e simțit,
după primul război, adică tocmai atunci când se impune cu adevărat conștiința valorii lui,
contemporan cu contemporanii lui. O operă foarte specifică și caracteristică, în care s -a putut
vedea un fel de arhivă vie a poporului român de totdeauna , este, în același timp, o operă singulară.
Plină de istorie națională, zugrăvind o geografie națională, e a nu participă la niciuna din
tendințele înnoitoare ale prozei moderne , părând a se sustrage, ca spirit și ca formulă, într -o
unicitate măreață“ (Manolescu 2002, pp 13)
Mihail Sadoveanu a lăsat moștenire literaturii române un număr mare de opere : povestiri,
romane, teatru, articole în numeroase reviste la care a fost colaborator sau coordonator. Foarte
multe din aceste opere au atras atenția încă de la prima lor apariție, unele constituind puncte de
atracție pentru cititori chiar și în zilele noas tre.
Într-unul din anii în care Mihail Sadoveanu era serbat cu mare fast în mod public, Șerban
Cioculescu spunea că „ Niciunul dintre nenumărații cititori al lui Mihail Sadoveanu nu rămâne
insensibil la farmecul povestitorului, la puterea intensă a evocăril or lui din trecut, la vraja
tablourilor intime sau largi, cu vederi panoramice, în care parcă se desfășoară cea mai variată
«Românie pitorească» din câte s -au încercat în literatura noastră. Factorul comun al geniului
narativ, evocator și descriptiv, care -i alcătuiește naratorului fizionomia proprie, este netăgăduit
lirismul. Oricine l -a citit pe Sadoveanu recunoaște în sărbătoritul de astăzi pe cel mai de seamă
poet al nostru în proză.“ (Mitrache 1994, pp 265)
„Chiar de la întâiul volum, «Povestiri», M. Sadoveanu își definea temele sale
fundamentale de la care n -avea să se mai abată, cu o artă de la început matură, afară de izolate
și firești șovăiri.“ (Călinescu 1988, pp 615)
„Povestirile sadoveniene au o puternică încărcătură dramatică, ce rezultă din
confruntarea disperată a eroilor, cu propriul lor destin uman, viciat în ordinea veșnică a firii. Ei
sunt fraterni cu glia și codrul, cu apele și cu dobitoacele, și tocmai de aceea conflictul declanșat
în structura angrenajului lor social apare, de regulă, ca o violentă ruptură de ritmuri, existențiale,

Cap. I Mihail Sadoveanu în li teratura română __ ______ Alina Terțiu

10
naturale. Rolul povestitorului introdus de autor este tocmai acela de a ne conduce inițiatic pe firul
înțelegerii evenimențiale, deslușindu -ne din interior sensurile lor ideatice, prin iluminarea faptei.
El este acel alter ego al scriitorului ce, părăsind postura expectativității, se implică direct, cu
propria -i participare afectivă la decodificarea însemnelor fundamentale ale vieții, pe care le
prezintă în relatarea sa, cu o desăvârșită simplitate. Prozatorul știe exact până unde se poate
apropia el însuși de această lume, desprinsă parcă din mitologii, ancestrale, și de unde, mai
departe, trebuie să pătrundă doar prin intermediul personajelor -cheie, aparținătoare acestui
univers, chemate spre mărturie. E un p rocedeu epic simplu, dar de subtilă strategie, ce implică
sensuri profunde, tocmai semnificația ideatică a parabolei narațiunii.“ (Constantin Cubleșan, în
Sadoveanu 2005, pp 240)
„Mihail Sadoveanu a mai scris o mulțime de romane, adică de compuneri mai mul t ori
mai puțin lungi. Opinia publică, din instinct, nu i-a atribuit niciodată, prețuindu -l totuși, calitatea
de romancier. Dacă observația este exactă în ordinea fenomenală, organicul uman e totdeauna
precar. Unele opere sunt cu toate acestea pline de miș care. Un atent examen duce la încheierea
că scriitorul nu iese din limitele lui.“ (Călinescu 1988, pp 629)
Bogdan -Duică surprinde esența eroilor și a unor teme din opera lui Mihail Sadoveanu în
„Convorbiri literare“, anul XXXVIII, nr. 6, București, 1 iunie 1904, articol reprodus în volumul
„Povestiri“ (1904) : „Predilecția pentru firi primitive, uneori la limita barbariei, are drept urmare
o dezvelire de patimi p uternice, care aduce aminte câteodată de oamenii energici din vremea
Renașterii. Ca și aceștia, eroii povestitorului român iubesc mult, păcătuiesc mult, își iartă ușor
greșelile sau le răzbună grozav, când sunt ei pățiții, se luptă strașnic, urăsc teribil, au zâmbete
suverane și elegii adânci. Este o viață din plin.
Natura, descrierea ei, nu lipsește niciodată. Între fapta omenească și anotimp, ori timp,
ori lumină, găsești când paralelismul, când contrastul simțit cu o delicatețe de impresionist
modern și folosit după cum este, când acela, când acesta, mai propriu să slujească efectul
povestirii. În calcularea efectului estetic, tânărul autor arată o mare dibăcie.
Câțiva stropi de banalitate în paginile sale, care sunt o mare promisiune, nu merită să
fie relevați.“ (Sadoveanu 2005, pp 231) La aceasta putem adăuga afirmațiile lui Tudor Vianu:
„Ceea ce au izbutit foarte rar scriitorii apuseni, evocarea naturii solitare, îi reușește pe deplini
lui Sadoveanu. El nu va avea deci nevoie să opună omul peisagiului , înviind pe cel din urmă prin
sensibilitatea celui dintâi, pentru că, de fapt, în arta lui Sadoveanu omul și peisagiul se
întrepătrund.
Sadoveanu trece, cu drept cuvânt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii
noastre…

Cap. I Mihail Sadoveanu în li teratura română __ ______ Alina Terțiu

11
Peisagiile văzute de Sadoveanu sunt destul de rare și mijloacele lor, mai cu seamă în
povestirile începutului, nu depășesc cu mult pe cele pe care le -am aflat în arta poetică a lui
Eminescu ….“ (Vianu 1977, pp 217 -218)
Dar dacă natura văzută i se prezintă lui Sadoveanu aproape numai în aspecte de lumină
difuză, în culori fantomatice, în arătări de pâ clă și neguri, cuvinte foarte des întrebuințate și
acestea , în schimb universul lui sonor prezintă o mare diferențiere a senzațiilor. Poate nici aici
registrele nu sunt prea variate, dar câtă minuție a notației în interiorul lor! Murmurul, freamătul,
susurarea, gâlgâitul apei, ciuruirile îndepărtate de unde, foșnetul zăvoiului, ecourile prelungite,
vuietul slab al unei vijelii îndepărtate, apoi fierberea ei sunt tot atâtea notații pen tru care
exemplele s -ar putea aduna cu sutele. Mai cu seamă glasurile vântului sunt notate cu o mare
putere de a discrimina nuanțele lor cele mai delicate și senzațiile care li se asociază în sinestezii
pătrunzătoare. Uneori Vântul este «ușor și umed», alt eori este «ușor, amar, scurt, cald». Uneori
ni se vorbește despre «vântul răsunător de toamnă», alteori despre «jalea sfâșietoare a vântului».
S-ar putea spune că vântul este un adevărat personagiu viu al povestirilor lui Sadoveanu, din care
nu lipsește ni ciodată… Pretutindeni el apare când oamenii încep să vorbească, interpretând
neliniștile și dorurile lor, aducând zvonuri și măsurând depărtările. El este agentul vieții, al
mișcării în toate descrierile povestitorului.“ (Vianu 1977, pp 219)
„Vastă ca însăși natura, pe care a înfățișat -o în mai toate elementele sale, captându -i
semnificațiile și adâncindu -i sensurile, simplă, în aparență, ca o lege arhimedică, dar complexă,
misterioasă și fascinată ca o tablă de conexiuni pitagoreică, fără soluții de co njunctură – opera
lui Sadoveanu refuză, practic, orice formă teoretică. În miile sale de pagini, metaforic vorbind,
torul se confirmă și totul se infirmă (De aceea cred că modalitatea cea mai proprie și mai eficace
de a aborda, dintr -un anumit punct de ved ere – inclusiv din punct de vedere fantastic -, o
reprezintă tor tradiționalul criteriu istoric.)
Năvalnic venind la vale, ca apele avântatului Siret, adunând, ca și acesta, afluență peste
afluenți, până la extincția rarefiată în «marea cea mare» (în lumea cea mare, adică,
universalitate), Sadoveanu este mereu el însuși, dar, desigur, altul, de la etapă la etapă; fără a -și
schimba albia curgerii, opera sa a înregistrat, cu timpul, adâncimi tot mai mari, tot mai
amenințătoare. Ceea ce nu înseamnă că, aidoma apei Siretului, nu i -a fost permis, și la prima
tinerețe, și la cea de -a doua, să nu se afunde în câte o vâltoare – de sine stătătoare (esteticește
vorbind) – și să se nască, și aici, perle adevărate. Altfel spus, fantastul Sadoveanu este mai profund
și ma i legendar în operele maturității, dar există atâtea piese antologice din perioadele de
dinainte, dacă nu chiar o tonalitate generală, care slujesc tema. (O cercetare diacronică o
ilustrează pregnant).“ (Fănuș Băileșteanu în Sadoveanu 2005, pp 239 -240)

Cap. I Mihail Sadoveanu în li teratura română __ ______ Alina Terțiu

12
Victoria Moldovan prefațează cartea „Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi -Vodă“ și
afirmă despre Mihail Sadoveanu și opera sa următoarele: „ În anul 1904 , denumit de Nicolae Iorga
«anul lui Sadoveanu», i -au apărut tânărului prozator patru volume: Povestiri, Șoimi i, Dureri
înăbușite, Crâșma lui moș Precu . Acestea prefigurau, în linii mari, temele întregii sale literaturi și
dezvăluiau fețele unei mari personalități. Îl întrezărim aici pe marele povestitor de mai târziu, pe
neobositul cercetător al istoriei și mitur ilor românești, pe scriitorul aplecat asupra vieții celor
«mulți și obișnuiți», sau asupra «universurilor tragice și crepusculare», și, nu mai puțin, pe atentul
contemplator al naturii, predispus meditației în operele deplinei maturități.
Mihail Sadoveanu însuși recunoaște că a fost preocupat de «omul cel vechi al
pământului», pe care l -a «găsit pretutindeni unitar, în cântece și datini, în aspirații, în
bunătatea -i înțeleaptă». El s -a dorit reprezentantul «tuturor celorlalți umiliți și vămuiți ai vieți i»
și, vorbind despre subiectele ce l -au atras, considera istoria obiectul său de predilecție.“
(Sadoveanu 1983, pp 3)
Eugen Baconsky caracterizează opera lui Sadoveanu prin afirmațiile: „ Ca orice epopee
națională, dezvoltarea acțiunii are la Sadoveanu un pronunțat caracter eroic. Armonia acestei
generații eroice, grandoarea ei aduc un aer clasic în epopeea sadoveniană. Măreția antică, ritmul
solemn și grav, în care se succed generațiile, c um și dimensiunile spațiului istoric în care se
proiectează această succesiune sunt tot atâtea elemente clasice în configurația operei marelui
scriitor, după cum romantică este atmosfera legendară care învăluie o bună parte a scrierilor lui,
tonul de evoca re sau simfonia naturii.“ (Mitrache 1994, pp 265)
Referindu -se la primele impresii pe care le lasă opera lui Mihail Sadoveanu atunci când
o parcurgem, Mircea Tomuș afirmă următoarele: „Între primele impresii, care se sedimentează pe
măsura înaintării în cu prinsul operei lui Mihail Sadoveanu, două se profilează mai autoritar; le
caracterizează, pe de o parte, faptul că nu sunt condiționate în niciun fel de rigorile lecturii
specializate, fiind numai accesibile, dar, credem, aproape obligatoriu, pentru orice fel de lectură,
iar pe de alta, curioasa lor îngemănare într -o unitate care se hrănește atât din aparenta lor
opoziție, mai mult un sentiment difuz al complementarității, cât și din evidentele paralelisme. Una
ar fi aceea privitoare la masivitatea, la mare a întindere a acestei opere, care -și uimește cititorii
prin dimensiuni, fără a -i obosi, dimpotrivă, alimentându -le secret o inexplicabilă sete de a mai
cunoaște încă, o nostalgie a altor orizonturi ale universului sadovenian și care, față cu conștiința
limitării fatale a acestei miraculoase opere, se convertește, pe nesimțite, într -un regret, într -un
dor de altceva sadovenian, pe care numai reluarea lecturii îl poate întrucâtva atenua. Cealaltă ar
fi conștiința particularității accentuate și vii a universul ui acestei opere. Pătrunzi în spațiile ei
nesfârșite și nenumărate ca într -un alt tărâm, tărâmul acela unic, unde descoperim înfățișări
multiple ale vieții trăite aievea și ale spațiului ei familiar, dar pe care le străvezi prin aburul unei

Cap. I Mihail Sadoveanu în li teratura română __ ______ Alina Terțiu

13
oglinzi transfi guratoare despre puterea căreia îți faci o impresie mai mult adâncă decât limpede.
Sensibilitatea cititorului est cutie de rezonanță pentru muzicalitatea aparte a limbajului
sadovenian, ea se modelează după inflexiunile de o particulară emoție ale vorbirii personajelor ,
pe retina ei se fixează aburoasele și, totuși, rezistentele contururi ale miraculoaselor priveliști ale
operei. Sentimentul inefabilului original comunică direct, chiar dacă nu pe deplin lămurit, cu
adevărată și niciodată satisfăcută beție a imensității spațiului sadovenian. Unicitatea este suflul
de viață al dimensiunii, iar aceasta din urmă dă măsura celei dintâi.“ (Tomuș 1978, pp 7)
„Meșter priceput este Sadoveanu când este vorba să învie o figură sau o situație printr –
o trăsătură unică, o imagine sau o comparație. Descrieri mai întinse, cu acumulare de note văzute,
nu lipsesc în opera atât de întinsă a povestitorului, în care oamenii sunt evocați uneori în
fizionomia sau în portul lor.“ Vianu, 1977, pp 224)
Dumitru Săvulescu arată de ce Mi hail Sadoveanu este un autor îndrăgit: „ După Eminescu,
Sadoveanu a fost și rămâne unul dintre scriitorii cei mai iubiți și mai citiți din întreaga noastră
literatură. De la primele patru volume ale anului 1904 – Povestiri, Dureri înăbușite, Crâșma lui
moș Precu, Șoimii – până la Nicoară Potcoavă (1952), Sadoveanu creează, prin operele sale, –
Bordeienii, Neamul Șoimăreștilor, Zodia Cancerului, Țara de dincolo de negură, Baltagul, Hanu
Ancuței, Venea o moară pe Siret, Împărăția apelor, Valea Frumoasei, Frații Jderi ș.a., – o adevărată
epopee a poporului român scrisă în graiul curat, limpede și f rumos al acestui popor, dar înălțat
la o măiestrie artistică fără precedent.“ (Săvulescu 1995, pp 66)
Mihail Sadoveanu este prefațat de către Constantin Cubleșan în cartea „Cântecul
amintirii“, unde îl vedem pe autor plasat „între realitatea și legendă“: „Povestirile sadoveniene au
o puternică încărcătură dramatică, ce rezultă din confruntarea disperată a eroilor cu propriul lor
destin uman, viciat în ordinea veșnică a firii. Ei sunt fraterni cu glia și codrul, cu apele și cu
dobitoacele, și tocmai de aceea conflictul declanșat în structura angrenajului lor social apare de
regulă ca o violentă ruptură de ritmuri existențiale naturale. Rolul povestitorului introdus de autor
este tocmai acela de a ne conduce inițiatic pe firul înțelegerii evenimențiale, desluș indu-ne din
interior sensurile lor ideatice, prin iluminarea faptei. El este acel alter ego al scriitorului ce,
părăsind postura expectativității, se implică direct, cu propria -i participare afectivă la
decodificarea însemnelor fundamentale ale vieții, pe care le prezintă în relatarea sa, cu o
desăvârșită simplitate. Prozatorul știe exact până unde se poate apropia el însuși de această lume,
deprinsă parcă din mitologii ancestrale, și de unde, mai departe, trebuie să pătrundă doar prin
intermediul personaj elor-cheie, aparținătoare acestui univers, chemate spre mărturie. E un
procedeu epic simplu dar de subtilă strategie, ce implică sensuri profunde în tocmai semnificația
ideatică a parabolei narațiunii.“ (Sadoveanu 2005, pp 240)

Cap. I Mihail Sadoveanu în li teratura română __ ______ Alina Terțiu

14
Dan Mănucă spunea că dacă l -am reciti azi pe Mihail Sadoveanu ar apărea în mintea
noastră ca un autor al omului, care surprinde raporturile lui cu lumea. El afirmă că multe studii
critice încearcă să -l plaseze pe autor ca fiind un poet al naturii, însă Sad oveanu „a creat un univers
care nu poate fi rânduit într -un fel oarecare, fiind tot atât de complex și de infinit ca și celălalt, în
care scriitorul viețuia și pe care îl scurta, prețuindu -l cu strășnicie. Gesturi și personaje, toate,
mai mult sau mai puți n în atingere cu viziunea sceptică și tolerantă a autorului, se
particularizează, evoluând într -o lume suficientă sieși și perfect închisă prin bariera ritualului.
Fie că este vorba de țărani, fie de târgoveți, de figuri din istorie sau de contemporani, Sa doveanu
le impunea același comportament sacramental, de parcă în fața vieții toți ar oficia un imn al
bucuriei de a trăi. El merge la atitudinile esențiale, care îl fascinează și pe care nu le apreciază
decât în măsura în care se justifică întru evaluarea unui sens al vieții, singurul lor resort. De aici,
sentimentul profund elegiac de care sunt cuprinse uneori personajele, care este și al autorului
însuși, în fața morții. Nu teama dispariției, ci regretul părăsirii vieții aruncă peste toate lungi
umbre de melancolie.“ (Mănucă 1982, pp 7 -8)
În opera lui Mihail Sadoveanu regăsim transferul de calități de la om la viețuitoare și
invers: „… dar el nu depășește cu nimic semnificația indicării unei posibilități de comunicare
între cele două lumi, precum și funcți a artistică de accentuare a reliefului unei caracterizări. …
Asemănarea dintre om și animal este pe cât de izbitoare, pe atât de emoționantă, dar linia de
viziune și concepție a autorului nu caută dincolo de semnificațiile unei caracterizări a ființei
esențiale și specifice a omului sau a animalului. Căci animalitatea, despuiată de orice urmă de
înțeles peiorativ, este, asemenea umanității, o calitate și o dimensiune în sine; prin sugestia unor
posibile apropieri de domeniul umanului și prin ideea șansei lor de comunicare, chiar dacă
reduse, animalitatea dobândește relief și substanță, fără a -și altera cu nimic specificul. Paginile
sadoveniene dedicate universului viețuitoarelor și îndeosebi câinelui sunt un elogiu al animalității,
ca demnă formă de manife stare a existenței. În povestirile dedicate vânătorii ținta este, dacă se
poate spune astfel, reliefarea calităților specifice rasei canine, chiar dacă termenii de referință
sau de înțelegere a acestora pot fi, în unele cazuri, cei din repertoriul valorilo r specific umane.
Impresia de profundă conștiință a existenței, în sensurile ei ascunse și în farmecele ei particulare,
este cea care domină.“ (Tomuș 1978, pp 63)
Prin urmare, lumea umană este bine delimitată de lumea animală.
Fănuș Băileșteanu surprinde latura comică a prozei lui Mihail Sadoveanu: „pentru că, la
Sadoveanu, e de găsit un comic epic, filtrat prin lirism și înțelepciune, un humor conciliant, blând,
vag ironic, nesatiric, un humor al surâsului blajin, unde ironia – ea însăși o trans -ameliorare a
satiricului – se autoironizează, autoanulându -se. Sadoveanu este… un reprezentant de seamă al
humorului, în general, și al humorului românesc prin excelență. În opera sa – au remarcat -o de

Cap. I Mihail Sadoveanu în li teratura română __ ______ Alina Terțiu

15
la un timp toți exegeții – se întâ lnesc nenumărate situații, intrigi, moravuri, modalități și tipuri
comice (inclusiv forme ale comicului de limbaj), dar, pretutindeni, humorul său are o elevație se
«procesiune solemnă», o condescendență ultrageneroasă, o ritualitate și o profunzime de gân d
care-l plasează pe scriitor între marii artiști ai humorului filosofic … Sadoveanu rămâne, în
literatura română, unul dintre cei mai profunzi poeți ai detașării stoice, ai humorului împăcării
înțelepte cu destinul, cu armonia cosmică. “ (Băileșteanu 2001, pp 237 -238)
În ceea ce privește viața socială surprinsă de Mihail Sadoveanu în opera sa, Nicolae
Manolescu afirma că: „ Nu este dramă socială sau umană pe care Sadoveanu să n -o fi înfățișat:
tot ce reprezintă viață, gândire, sentiment, toate raporturile omu lui cu oamenii, sau cu natura, sau
cu Dumnezeu, politica, religia, instituțiile și moravurile, se află în ea. Dar această sinteză
inefabilă a unui popor bătrân, a existenței și a miturilor lui, a istoriei și a fanteziei lui, nu este o
«comedie umană», ci o mitologie, care -și are zeii, riturile și eroii ei legendari. S -a spus adesea
despre Sadoveanu că este un mare povestitor; ceea ce povestește el sunt «o mie și una de nopți»
ale românilor. Opera lui Sadoveanu este o Halima .
Am numit opera lui Sadoveanu o Halima , pentru că sensul ei cel mai profund îl găsim în
această instaurare a unei durate a imaginației împotriva timpului care se consumă. Povestea
sadoveniană oprește timpul, creând în jurul omului (povestitor și ascultător) un spațiu magic care
îl protej ează. Eroii nu povestesc spre a -și ușura sufletul, ori spre a reda viața: ci pentru a se
sustrage vieții și morții.“ (Sadoveanu 2005, pp 237 -238)
Latura eroilor lui Sadoveanu este apreciată și de către George Călinescu în „Istoria
literaturii române de la origini până în prezent“. Despre aceștia, el afirmă următoarele: „Eroii lui
Sadoveanu sunt doar scoși din marea civilizație, în sfera vieții irați onale, ei înfățișează existențe
complete. Ei sunt numai mirați de târguri și de căruțele lui Caroțchi, când aceste știri vin până la
ei, acolo în lumea lor sunt niște adaptați desăvârșiți, alcătuind o lume cu biruitori și învinși, cu
patimi și virtuți, în care se simt fericiți. În literatura lui Brătescu -Voinești eroii suferă iremediabil
de prea marea lor conștiință morală, iar recluziunea e și ea o formă de durere. În proza lui
Sadoveanu suferința e atunci când sălbăticiunea (animal ori om) a căzut în băta ia civilizației. Însă
rătăcitul poate iute fugi în singurătatea lui unde puțini tovarăși îl primesc totdeauna cu o
solidaritate trainică în fața primejdiei din afară. Un curios și fericit din punct de vedere artistic
instinct de regresiune face pe scriitor să amestece pe om cu vânatul, să se bucure când acest vânat
vine din liniștea totală a pădurii nestrăbătute și când prin viclenie scapă înapoi. Dezertorul din
cauza băii cu aburi, haiducul din pricina taxei pe amnare sunt specimene simbolice a voinței
îndărătnice de a nu ieși din desiș. Moldova e văzută ca o Americă încântătoare, cu piei roșii ca o
«Brazilie» din vremea emigrării, în care inocentele vietăți și puținii autohtoni iubitori de
întinderile de străbătut călare, fără nicio lege, luptă fără putere împotriva târgurilor și a căruțelor

Cap. I Mihail Sadoveanu în li teratura română __ ______ Alina Terțiu

16
lui Caraoțchi, găsind adăpost pe moșii fără margini, și fugind călare spre Prut. Într -un cuvânt,
literatura lui Sadoveanu e cea mai înaltă expresie a instinctului de sălbăticie.“ (Călinescu 1988,
pp 620).
Nicolae Manole scu, referindu -se la limbajul eroilor lui Sadoveanu, spunea: „Limbajul nu
mai figurează lumea, cu o constituie, nu mai este un vehicul, ci o materie, așa cum linia și culoarea
încetează, în pictură, să mai reflecte forme ale lucrurilor reale, devenind ele înseși o formă. Trei
din cele patru timpuri narative nu mai apar decât accidental în povestirile de după 1928, unde
relieful, impresia de spațiu real sunt înlocuite de un stil, de o retorică, de o vorbire. Prin «vocea»
pe care am încercat s -o pun în eviden ță, înțeleg tocmai această vorbire substanțială, din care ia
naștere, dintr -o emisie de unde, viața operei. Nu încape nicio îndoială, pentru cine îi citește cărțile
în ordinea apariției, că Sadoveanu a tins de la început către acest stil: din ce în ce mai des, mai
material, mai senzual.“ (Manolescu 2002, pp 51)
„Pe conștiința autohtoniei, legată de un patetic sentiment al pământului, se ridică
edificiul sadovenian în totalitate; evenimente de le sfârșitul mileniului trecut și destine
contemporane, puse în r aportul de contiguitate, își mărturisesc misterios, simbolic, acordul;
filosofia acțiunii, reflecția, ethosul și celelalte au un aer reprezentativ, capodoperele sale fiind, în
acest sens, ca și monumentele eminesciene, documente fundamentale. Sadoveanu e, fără îndoială,
cel mai mare narator de întâmplări și istorii din literatura română, și, împreună cu Eminescu și
Blaga, un extraordinar cititor de semne, – mărturii prin care epoci imemoriale vorbesc ochiului
inițiat.“ (Ciopraga 1981, pp 8)
Ca o concluzie a activității lui Mihail Sadoveanu regăsim la George Călinescu
următoarele afirmații: „ Luat în totalitate, Mihail Sadoveanu este un mare povestitor, cu o
capacitate de a vorbi autentic enormă, asemănător lui Creangă și lui Caragiale, mai inventiv
decât cel dintâi, mai poet decât cel de -al doilea, deși fără echilibrul artistic al lui Caragiale. Prin
gura sa vorbește un singur om, simbolizând o societatea arhaică, dar spre deosebire de Eminescu,
societatea aceasta este analizată în toate instituțiile ei. Oper a scriitorului e o arhivă a unui popor
primitiv ireal: dragoste, moarte, viață agrară, viață pastorală, război și asceză, totul e
reprezentat. Cu o inteligență de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicându -se la o
idee generală. Dacă Sadoveanu n-a creat oameni, a creat însă un popor de o barbarie absolută,
pus într -un decor sublim și aspru, măreț, fabulos, dotat cu instituții geto -scitice, formulate pe cale
imaginativă. Ca și Chateaubriand, Sadoveanu creează întâi un univers pentru a -și așeza f ăpturile
sale, care nu sunt însă mișcate ca la romanticul francez de melancolii stilizate, ci de porniri
instinctive, tăcute și rituale. Goticul, muzicalul nu intră în opera sa, care ar fi clasică dacă
echilibrul n -ar fi stricat în sensul rigidității. Idil icul lui Sadoveanu e în sensul cel mai larg asiatic,

Cap. I Mihail Sadoveanu în li teratura română __ ______ Alina Terțiu

17
scitic (fără înnegurări slave), revărsat într -o netulburată placiditate, într -o cantitate mută.“
(Călinescu 1988, pp 631)
Analizând în detaliu opera marelui Sadoveanu, Constantin Ciopraga afirmă despre acesta
că: „Nu numai prin masivitate, opera ciclopică a lui Sadoveanu e fără egal. Colosalul eminescian
emană dintr -o imaginație macroscopică, uluitoare, la temperatura cărei a proiectele poetice,
multe doar schițate, sugerează delirul. Arhitecturile sadoveniene se materializează, ca la Balzac
și Tolstoi, în construcții, impresia de monumentalitate ținând numai de existența unor capodopere,
dar și de țărmurile ample. Sadoveanu poate scrie mai mult decât putem noi citi, afirma encomiastic
M. Ralea, într -un cuvânt ocazional. Se vorbește de o «lume Sadoveanu», de un «univers
Sadoveanu»; la o explorare integrală, planeta cu mii de intrări și ieșiri își relevă, precum marile
edificii simfonice, rotunjimea și în special organicitatea: pagina luată la întâmplare, din orice
volum, ține de o tonalitate unică, identificabilă de departe. Între celest și teluric, destinul lui
Arghezi, contemporan agitat, e de a se consuma în antinomii; const ant, unitar, Sadoveanu se
desfășoară concentric în arii tot mai largi, în jurul aceluiași punct fix, – pământul.“ (Ciopraga
1981, pp 7)

Cap. II Opera lui Mihail Sadoveanu _______ __________ Alina Terțiu

18
„Luat în totalitate, M. Sadoveanu e un mare
povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic
enormă (…) Ca și poezia lui Eminescu, proza lui
Sadoveanu atinge fondul cel mai adânc al
specificității noastre. “
(George Călinescu )
2.1. Influențe sămănătoriste în opera lui Mihail Sadoveanu

Opera lui Mihail Sadoveanu este marcată de influențele spațiilor prin care a locuit.
Atmosfera în care a viețuit scriit orul este cea a pădurilor, prisăcarilor, târgurilor moldovenești,
satelor transilvănene. Cei din jur aveau darul povestirii, care se va întâlni în operele sale, în multe
din acestea fiind el însuși parte, în calitate de povestitor a ceea ce se petrece, a f aptelor c are se
derulează atât de firesc . În mod nu tocmai prielnic, Sadoveanu se regăsește în mijlocul situației în
care, după Primul Război Mondial, creația literară trece prin momente de criză a valorilor. Opera
lu Sadoveanu aparține în totalitatea sa a cestei „vârste“ a epocii în care trăiește.
Tematic, o parte din opera lui se inspiră din viața modernă. Se regăsesc mai ales în romane
subiecte de actualitate. Se observă la Sadoveanu o tendință de separare și retragere a personajelor
în trecut sau natură, cu scopul de a le separa de societatea aflată în plină industrializare, mașinism
și capitalism. Această separare o vede autorul necesară, deoarece industrializarea punea în pericol
societatea și viața morală străveche. De altfel, în articolele publicate d e Sadoveanu se distinge un
fin simț politic, prin care autorul încearcă să înțeleagă și să explice în mod rezonabil ceea ce se
întâmpla în societatea contemporană scriitorului.
Direcțiile principale ale prozei lui Mihail Sadoveanu sunt (Țarălungă 2000, pp 132-133):
 viața satului ( Povestiri , 1904 – Premiul Academiei; Vremuri de bejenie , 1907; Bordeenii
și alte povestiri , 1912; Hanu Ancuței , 1928, Baltagul , 1930, Mitrea Cocor 1949);
 viața târgului de provincie ( Însemnările lui Neculai Manea , 1907; Oameni din lună, 1923;
Cazul Eugeniței Costea , 1936; Locul unde nu s -a întâmplat nimic , 1933);
 mitologia românească ( Creanga de aur , 1933; Nopțile de sânziene, 1934);

Cap. II Opera lui Mihail Sadoveanu _______ __________ Alina Terțiu

19
 istoria ( Șoimii , 1904; Neamul Șoimăreștilor , 1913; Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi –
Vodă , 1929; Nunta domniței Ruxandra , 1932; Frații Jderi , 1935 -1942; Nicoară Potcoavă , 1952 –
Premiul de Stat)
 natura ( Țara de dincolo de negură , 1925; Istorisiri de vânătoare , 1937; Valea Frumoasei,
1938);
 amintiri ( Cele mai vechi amintiri, 1935; Anii de ucenicie , 1944);
 însemnări de călătorie în care a prelucrat vechi motive orientale ( Divanul Persian, 1946;
Măria Sa Puiul Pădurii , 1945).
Pentru contribuția sa la dezvoltarea literaturii române a primit numeroase distincții, dintre
care amintim Premiul Național pentru proză (1924). De asemenea, autorul s -a remarcat pe tor
parcursul vieții sale prin vasta sa contribuție la dezvoltarea culturii literare românești, dat fiind
faptul că nu numai că a publicat multe lucrări, dar acestea sunt și de calitate.
Mihail Sadoveanu a re tendința de a se înclina spre meditație, spre înțelepciunea
poporului, rezistența față de civilizație a țăranului român, percepute din prisma celui care a trăit în
mijlocul acestei civilizații, având o bogată imaginație. După cum afirma însuși autorul, „Cred că
marele cusur al celui care scrie aceste rânduri a fost imaginația. Din pricina ei a avut de suferit
multe dezamăgiri. E adevărat că acest cusur i -a provocat, în schimb, și destule plăceri.
Cumpănind cele bune și cele rele, poate am găsi, la urma u rmei, că nu trebuie să fim
nerecunoscători celui care ne -a zidit și care a pus în făptura noastră acel miraj, puternic cât și
realitățile. Un lup în carne și oase trăiește în sihla afundă a unui cotlon pustiu de pădure. Se
confundă cu negura, îi lucesc oc hii ca două puncte de jar în întunecime, se strecoară ca o umbră
spre lăcașurile oamenilor și spre turme. Imaginația creează și ea animale fantastice; lupii care
nășteau în întunericul din preajmă când stăteam, noaptea, cu genunchii la gură și cu ochii des chiși
în necunoscut, ascultând tânguirile vântului, erau tot așa de fioroși și tot așa de vii ca cei de
dincolo. Erau mai fioroși, pentru că pe ceilalți încă nu -i văzusem. Erau fioroși pe cât se găseau în
stare simțurile mele să -i accepte. În schimb puteri le mele se multiplicau , cum nu cred că s -ar fi
putut întâmpla cu cei reali. Groaza mea era răsplătită cu niște isprăvi mărețe, care mă înălțau în
propriii mei ochi și mă făceau fericit. Eram în stare, ca legendarul Samson, să -i sfâșii în două
apucându -i de fălci și să arăt lumii uimite mâna dreaptă cu o jumătate sângerândă de lup și mâna
stângă cu cealaltă jumătate. Puteam să -i fulger cu privirea și să -i stăpânesc, ca pe niște cățeluși,
de la distanță. Curios era că puteam vorbi cu ei; le puteam da porunci ; îi puteam porni împotriva
unor dușmani imaginari.“ (Mitrache 1994, pp 27 -28)
Manifestat în literatura română în perioada 1901 -1910, sămănătorismul este un curent
literar și ideologic apărut la începutul secolului al XX -lea, în jurul revistei cu același nume,
„Sămănătorul“, în mare parte condusă de Mihail Sadoveanu. Apariția sa a fost posibilă datorită

Cap. II Opera lui Mihail Sadoveanu _______ __________ Alina Terțiu

20
interesului din acea perioadă față de problematica țăranilor vremii, mai ales că acum se manifestă
și o perioadă de criză marcată de răscoalele care au avu t loc în 1907.
Perioada sămănătoristă se manifestă printr -o serie de trăsături distinctive
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sămănătorism ), care sunt:
 paseismul (fr. passer – à trece): care aduce în discuție trecutul neamului, adică întoarcerea
spre trecut, spre cronici și spre istorie, manifestate în rezistența la transformări, atât pe plan literar
cât și în artă ( punctarea formelor consacrate și scoaterea lor în evidență, în defavoarea progresului,
„frica“ față de nou , teama de a în cerca și ceea ce nu face parte din tradițiile noastre ). Interesul
pentru trecut este împrumutat din romantism, de la care își însușesc antiteza cu prezentul;
 idilismul (preferința pentru înfățișarea pitorească a satului, falsa înfrumusețare a vieții): la
Sadoveanu se observă un adevărat cult pentru satul arhaic românesc , care scoate în evidență
virtuțile țărănimii ; în proz a sa apar intrigi sociale, se regăsește viața târgoveților în opoziție cu ce
a țăranului român, tragedia, dispariția ;
 sentimentul dezrădă cinării, considerată o cauză a inadaptării și a înfrângerii;
 predilecția pentru dramă „Baltagul“, pentru scene de violență, pentru personajele conduse
de instincte , care par a fi îndrumate de tradiții înrădăcinate de veacuri în cultura și istoria poporului ;
 „lupta pentru limba românească” ( așa cu afirmă Nicolae Iorga ): redarea operelor într -un
limbaj adaptat înțelegerii tuturor celor cărora le cade în mână o carte de -a lui Sadove anu cu scopul
de a o citi.
Ca și alți scriitori, și la Mihail Sadoveanu se manifestă influențe sămănătoriste ,
identificându -se la acesta preocupări pentru problemele țărănimii, aspecte critice ale societății din
acea vreme, păstrarea tradițiilor și a obiceiurilor, prețuirea istoriei neamului . De altfel, apropierea
lui Sadoveanu de sămănătoriști se explică pentru primele cărți ale lui. Împreună cu cei care
îmbrățișau acest curent, Sadoveanu opunea civilizației moderne trecutul.
„Viu disputată încă de la apariția primelor volume din 1904, poziția lui Mihail
Sadoveanu față de mișcarea literară și de idei a epocii (în speță față de mișcarea sămănătoristă
și poporanistă, în care a fost implicat ca unul din factorii determinanți) a rămas până astăzi
neconclud ent precizată; cititorul fiind derutat atât de soluționările absolut contrarii propuse de –
a lungul timpului, cât și de modul rafinat de substituire a răspunsului ferm prin formulări
echivoce.“ (Oprișan 2004, pp 13)
Mihail Sadoveanu este cel care atrage at enția printre primii asupra faptului că scrierile
românești trebuie să -și îndrepte atenția și spre poporul român, care să fie surprins în toată
manifestarea sa, cu toate frământările și durerile sale. „ Totodată , Mihail Sadoveanu e printre
primii, la începu t de secol, care subscriu la ideea (ce va face o așa lungă carieră)că «poporul de

Cap. II Opera lui Mihail Sadoveanu _______ __________ Alina Terțiu

21
la țară» «a rămas curat», cu «obiceiurile» și «aspirațiile» lui (în comparație cu locuitorii
orașelor) reprezentând de departe elementul cel mai autentic românesc.“ (Oprișan 2004, pp 21)
Cu toate aceste afirmații, Mihail Sadoveanu nu accede la obligativitatea ca scriitorii să
prezinte în operele lor doar viața țăranului, dar nici nu recomandă ancorarea numai în trecut sau
numai în prezent. El insistă totuși pe prezentarea per sonajelor în mediul în care trăiesc, în sensul
că nu e necesar să pui vorbele unui orășean în gura unui țăran și invers, adică să se prezinte
realitatea în forma în care se regăsește ea.
Deși a trăit aproape indiscutabil sub influența Sămănătorismului din acea vreme, „ …s-ar
putea afirma că nu Mihail Sadoveanu a fost tributar Sămănătorului , ci mai degrabă Sămănătorul
a preluat unele din ideile lui Sadoveanu, după cum a preluat și alte opinii curente în epocă,
închegându -le într -o structură distinctă“ (Ornea 1971 , pp 423)
Mihail Sadoveanu opta pentru a crea o literatură „curată“, românească. (Bratu 1963, pp
183). El punea pe primul loc omul, eroii cărților sale fiind în primul rând oameni și apoi români.
De asemenea, el susține folosirea limbajului adevărat, p ur, românesc. În perioada Sămănătorului
la Mihail Sadoveanu se manifestă tendința de idealizare a vieții de la țară, introducând în operele
sala doar sporadic imaginea boierilor și a târgoveților. Prin urmare influențele sămănătoriste vor
afecta tangențial opera autorului, având o contribuție redusă asupra gândirii prozatorului.

2.2. Sadoveanu între romantism și realism liric

Opera lui Mihail Sadoveanu își „întinde aripile“ pe o perioadă de o jumătate de secol. Așa
cum afirma Garabet Ibrăileanu, putem spune că Mihail Sadoveanu este cel care a creat un adevărat
curent în literatura română, creațiile sale având „ amploarea unei întregi literaturi, a literaturii
întregi a unui popor, ca si cea popular ă“.
Mihail Sadoveanu este un scriitor care a surprins în tr-un mod aparte cultura și literatura
română. El este considerat de către criticii vremii ca fiind un realist, dar la care încă se mai
regăsește viziunea romantică asupra lumii, dar și un romantic care vine în operă cu detalii
contemplative, ca un realist .
În anul de debut 1904, operei lui Mihail Sadoveanu venea din trecut cu puternice influențe
romantice, scriitorul avându -l ca model pe însuși Eminescu, acesta fiind poetul lui favorit.
Viziunea romantică asupra lumii, întâlnită la Sadoveanu, l -a determinat pe Paul
Georgescu să afirme că „Sadoveanu e un scriitor de tip arhaic, epopeic, mitic și tragic“
(Georgescu 1967, pp 20).

Cap. II Opera lui Mihail Sadoveanu _______ __________ Alina Terțiu

22
Opera lui Sadoveanu va fi însă marcată nu numai de către poez iile lui Eminescu, ci și de
influențele altor scriitori, ca: Goethe, Pușkin, Dostoievski, Homer, Balzac, Gogol, Hugo, Flaubert
etc. De altfel, scriitorul a realizat mai multe traduceri ale scriitorilor ruși (din liceu manifesta
tendința de a crea poezii ș i traducea din Pușkin).
Creația lui Mihail Sadoveanu este marcată de un profund lirism eminescian. La o
cercetare minuțioasă a sa, constatăm în scrierile sale elemente de tip romantic, ca: natura, istoria
națională, sentimentul cosmic. Scriitorul manifest ă o capacitate deosebită de a se contopi cu
lucrările sale, prin faptul că participă activ la derularea evenimentelor acestora, devenind el însuși
un adevărat narator, prezentând faptele , participând și intervenind în mod subiectiv în acțiune și
implicând cititorii săi în miezul faptelor, asemenea celui care se uită la filmele 3D. Poveștile lui
Sadoveanu pot fi asemănate cu legendele, baladele sau poemele poporului român, reprezentat de
oameni blânzi, înțelepți, blajini, care au un acut simț al demnității n aționale, al libertății și care
sunt vajnici apărători ai dreptății. Așa cum afirma George Călinescu, „ Nu încape îndoială, Mihail
Sadoveanu este și muzician, cunoscând deopotrivă vibrațiile zgomotului și ale tăcerii, iar
momentele de fină melodie se amestecă în egală măsură, în opera lui, cu cele plastice, ceea ce
este și firesc la un om care și -a făcut din limbă aici violină, aici orgă, notând tăcerile «grozave»
ale codrului și scara de «sunete dulci» ale tălăngilor nevăzute.“ (Fănuș Băileșteanu, în prefața
vol. lui Sadoveanu 2005, pp IX -X)
În primele lucrări ale lui Sadoveanu romantismul se manifestă prin tema istorică prin care
începe volumul „Povestiri“, „Cozma Răcoare“. Manifestări realiste se regăsesc prin actualitatea
unora din povestiri: „Cântecul de dragoste“, „Zâna lacului“, „Moarta“, „Năluca“ etc. Poveștile lui
Sadoveanu surprind viața boierilor moldoveni, cu tradițiile și obiceiurile vremii, cu trăirile lor
intense și sentimente curate, o lume romantică.
De altfel, în lucrările lui Sad oveanu întâlnim și elemente ale naturalismului, cum ar fi:
psihologia morbidă, compasiunea, instinctualitatea tulbure, studiul moravurilor. Lui George
Călinescu i se pare că naturalismul e pe cale să fie abandonat încă din „Crâșma lui moș Precu“.
Naturalis mul care se manifestă în primele nuvele ale lui Sadoveanu încetează în clipa în care
studiul social, moral, psihologic, este înlocuit cu studiul unei lumi eterne și al îndeletnicirilor ei
esențiale.
Până la desfășurarea Primului Război mondial, la care par ticipă și Sadoveanu, opera sa e
marcată de realitatea trecutului istori c al neamului („Vremuri de bejenie“, „Neamul
Șoimăreștilor“), iubirea, care sfidează moartea („Cântecul amintirii“, „Negura Șarului“), oameni
afectați de suferințe în dragoste („Floare ofilită“, „Apa morților“) sau de greutățile vieții
(„Însemnările lui Neculai Manea“, „Duduia Margareta“).

Cap. II Opera lui Mihail Sadoveanu _______ __________ Alina Terțiu

23
„După 1925, se petrece în creația lui Sadoveanu un proces de de -romanizare:
perspectiva spațială se lărgește până la o cuprindere cosmică a universulu i, dar, paradoxal (la o
primă vedere), se și impersonalizează printr -o (iarăși, paradoxală, la prima vedere) subiectivizare
a discursului epic, printr -o asumare calmă, detașată, dintr -o perspectivă filosofică personală, a
lumii înconjurătoare. Scriitorul p are a -și fi găsit, practic, de acum încolo, stilul și temele sale
fundamentale (dar numai «pare», pentru că ele au fost de la început; doar că în doze și expresii
nu întru totul originale, nu întru totul «clasice»). Apare, în creația lui Sadoveanu, liniște a –
proverbiala liniște sadoveniană -, sentimentul relativității și un accentuat simț al humorului .“
(Fănuș Băileșteanu, în prefața vol. lui Sadoveanu 2005, pp VIII)
Cu toate aceste manifestări în opera sadoveniană, influențele roman tice ale stilului său se
vor accentua ș i vor căpăta un accent propriu, personal, maturizat față de perioada tinereții.
Proza publicată de Mihail Sadoveanu a fost numită de către critici romantică, datorită
idealizării. Dacă o analizăm mai în amănunt, așa cum a procedat și Tudor Vianu, vom constata că
este, de fapt, vorba despre un realism descriptiv și sentimental.
După 1925 stilul lui Sadoveanu începe să capete nuanțe clasice. Opera sa capătă un
adevărat cult al epocii, fără de care ființa umană nu și -ar putea căpăta sensul . Universul eroilor lui
Sadoveanu este într -o continuă mișcare, însă, în centrul acestuia, nimic nu se pierde și nimic nu se
câștigă. Lumea rămâne aproape la fel.
Importanța operei lui Mihail Sadoveanu, farmecul ei , stă în modul de prezentare a
întâmplărilo r. Asemenea lui Creangă, se pare că și la Sadoveanu se manifestă vocația de mare
povestitor. Prezentul este adesea prezentat în opera sa ca o realitate deseori tristă, care are la bază,
ca substrat o alta realitate, un trecut care devine la Sadoveanu un motiv de contemplare și filosofie .
Din această perspectivă Sadoveanu poate fi privit ca un scriitor care înțelege esența lucrurilor și
poate desluși esența tăcerii oamenilor, fiind capabil să transpună realul în legendă.
„Autorul «Baltagului» a fost un romantic, de expresie lirică, poematică, dar cu puternice
atracții spre arta clasicismului, de o complexitate, așadar, deosebită, făcând trecerea de la
literatura secolului tr ecut la cea a secolului nostru. Nu întâmplător, astăzi, o serie de prozatori
(și chiar poeți!) își găsesc în Mihail Sadoveanu un genial precursor, după cum și el a pornit și s –
a inspirat atât de fericit din creația lui Eminescu“. (Fănuș Băileșteanu, în pre fața vol. lui
Sadoveanu 2005, pp XIV)

Cap. II Opera lui Mihail Sadoveanu _______ __________ Alina Terțiu

24
2.3. Natura în opera lui Mihail Sadoveanu

Cadrul natural reprezintă elementul spațial prezent în toaste operele lui Mihail
Sadoveanu, acesta fiind elementul aproape obligatoriu al desfășurării firului epic în care se
derulează acțiunea. „ … în această operă mișcarea, de la reacțiile de intimă nuanță sufletească la
marile răsturnări dramatice, se consumă numai în prezența naturi i.“ (Tomuș 1978, pp 13)
Mihail Sadoveanu ia contact cu natura încă din copilărie, pentru ca mai apoi să se
regăsească în mijlocul acesteia în calitate de pescar sau de vânător sau călător prin diverse locuri
ale țării și nu numai. Natura își regăsește locu l ca temă în operele lui în toate operele literare .
Autorul surprinde în operele sale frumusețea incontestabilă a peisajului naturii din spațiul
românesc, aspecte ale comuniunii omului cu natura, care reprezintă un loc de reflecție, de liniște,
de refugiu.
Scriitorul remarcă puritatea naturii în care nu a pătruns încă civilizația și recomandă
păstrarea acesteia așa cum a fost creată de divinitate. În acest context omul se întrepătrunde cu
natura, creând un tot unitar, prin care cele două entități nu ar treb ui despărțite. Astfel, unele
personaje sunt asemănate cu bătrânii copaci, pata de jder de pe fețele fraților din „Frații Jderi“ pare
a contopi oamenii cu natura etc. Descrierea naturii la Sadoveanu se poate asemăna cu glasul dulce
al poeziei eminesciene. Prin urmare, natura capătă, la Sadoveanu, funcție de simbol, așa cum
afirma și Ionel Oprișan: „ …implicarea naturii ca simbol al eternității cunoaște diverse nivele de
transgresare în scrierile lui Sadoveanu. Există o receptare la nivelul gândirii teoretice (desigur
mai generalizantă, cu referire la natură în întregul ei, nediferențiat) și una la nivelul operei
(profund particularizantă); după cum există forme explicite ale antitezei vremelnicie umană/
vremelnicie cosmică (caracteristice mai ales începuturil or) și forme implicite, de mare artă
(specifice epocii de maturitate)… îndeosebi codrul constituie simbolul cel mai familiar al
eternității în opera lui Sadoveanu. “ (Oprișan 2004, pp 99)
Un alt simbol al naturii lui Sadoveanu este muntele, adesea asociat cu înlănțuirea stihiilor
și codrii de brad, despre care însuși autorul afirmă că îi dau fiori „ verdele sumbru al brădetului,
cu tainicele și severele lui adâncuri, cu poezia lui veșnică“ (Sadoveanu în Oprișan 2004, pp 100 –
101)
Tumultul și freamătul naturi i se echilibrează uneori într -un mod delicat în opera lui
Sadoveanu, balanța și tăcerea fiind redate de către adierea vântului, o frunză în cădere sau modul
în care este prezentată mișcarea norilor. În acest decor oamenii povestesc ceea ce au trăit, pentru
ca mai apoi să se aștearnă tăcerea asupra tuturor. Înfiorarea provocată de vecinătatea muntelui este
mai pronunțată decât contemplarea naturii din codru, înșiși oamenii trăind adevărate extaze în fa ța

Cap. II Opera lui Mihail Sadoveanu _______ __________ Alina Terțiu

25
acestuia, marcați de măreția sa (la autor Ceahlăul este un adevărat simbol al durabilității noastre
în timp). De altfel, codrul, muntele, cerul sau marea sunt la Sadoveanu simboluri ale eternității, în
opoziție cu fragilitatea ființei umane.
Talentul scriitorului în ceea ce privește natura în opera sa se remarcă și prin modul în care
reproduce scene sau întâmplări banale cu oamenii locului sau cele petrecute la vânătoare, ori cu
pescarii, ciobanii, plutașii ori pădurarii, aspecte de viață petrecute în mediul natural în care își
desfășoară activitatea. Natura prezentă în viața oamenilor capătă note predominante în unele cărți,
ca: „Împărăția apelor“, „Valea Frumoasei“, „Țara de dincolo de negură“, „Vechime“ etc.
descrierea naturii din „Țara de dincolo d e negură“ se realizează într -un mod impresionant. Autorul
este fascinat de frumusețea locurilor construite de Dunăre, care etalează o lume plină de locuri noi
și de o multitudine de viețuitoare. Apa devine pentru scriitor simbolul apelor de la începutul
creației divine. Frumusețea peisajului nu este percepută în toată splendoarea sa decât de către omul
cultivat, care a re simțul naturii. De asemenea, natura capătă două accepțiuni: natura privită ca un
moment al civilizației depășit, apăsător, prăfuit și nat ura, ca spontaneitate, „sălbăticie“, luată și
prezentată așa cum e ea, în plenitudinea ei. În cea de -a doua ipostază natura se opune societății și
capătă o „libertate“ a constrângerii.
Pasiunea lui Sadoveanu pentru vânat și pescuit, darul său incon testabil de povestitor, îi
vor marca opera, prin prezentarea lumii în care trăiește în antiteză cu lumea cosmică a naturii.
Autorul parcă separă lumea sa, aflată la țărmul apelor, o lume din care face parte el însuși, care,
așa cum o spunea, îl determină s ă fie omul de toate zilele, de lumea de dincolo, de pe malul celălalt,
în care omul este bun și drept, din istorie, stăpânit de instincte. Acesta din urmă trăiește clipele
pentru percepția cosmică a naturii. Realitatea se contopește cu visul ca un miraj, m iraj declanșat
de invazia de lumină de la răsărit sau pâcla de ceață a dimineților. „Motivul drumului dintr -o
lume în alta – trecerea din realitatea cotidiană în realitatea artistică, dintr -un timp profan într –
unul sacru dintr -o civilizație mecanicistă isp itită de morbul stricăciunii și al degradării, într -una
a sațietății trupești și spirituale – dă acestei cărți a naturii („ Țara de dincolo de negură“) un
caracter inițiatic.“ (Manolescu 1994, pp 60)
Sadoveanu umanizează natura atunci când prezintă în „Împărăția apelor“ invazia de ființe,
invazie care dă impresia copleșirii prin număr a omului de către acestea, imagini prezentate de
către autorul însuși: „văzduhul se cutremură de aripile și clamoarea lor ca de vijelie“, „curgeau
crapii“, insectele mărun te „lucrează neîntrerupt, aprig și nesimțit“, „foiau popoare de sălbăticiuni,
„cocorii se învârtesc“ , „peștii se îmbulzesc în mase compacte“ , „iazurile și bălțile gemeau de rațe,
lișițe, gâște și gârlițe“. Se pare că nici un alt scriitor nu mai înfățișează natura cu atâta poezie! La
Sadoveanu toate ființele par enigmatice . Miracolul acesta se regăsește la Sadoveanu în existența
oamenilor, pasiunile lor, munca lor .

Cap. II Opera lui Mihail Sadoveanu _______ __________ Alina Terțiu

26
„Multe capitole ale cărții naturii ( „Țara de dincolo de negură“ ) sunt adevărate poeme
cosmogonice. Un dinamism neobișnuit al tabloului sau o melancolizare a peisajului, un fior
metafizic sau a scuturare a ființei de lestul existențial înseamnă „corespondența “ dintre starea
sufletească a scriitorului și priveliști, o racordare a sentimentelo r la peisaj, așa încât conținutul
acestora „nu este propriu -zis epic, ci poetic și contemplativ “. (Manolescu 1994, pp 61)
Se constată la Sadoveanu predilecție pentru scrierile despre natură încă din tinerețe:
„Priveliști dobrogene (1914), „Țara de dincolo de negură“ (1926), iar în anii în care devine mai
matur se oprește asupra „Î mpărăției apelor“ (1928 ) și „Poveștilor de la Bradu Strâmb“ (1943).
Punctul culminant al descrierilor lui Mihail Sadoveanu îl reprezintă tabloul nocturn, unde
poate fi asemănat cu creatorul „Luceafărului“, moment considerat de Manolescu „cosmogonic“.
Este o descriere subtilă, o corespondență între momentele acesteia și stările sufletești ale autorului.
Natura pare că șterge urma dramelor care se petrec în interiorul ei , asemănându -le cu un
fel de uitare, acaparându -le parcă în eternitatea sa . Povestirea sadoveniană capătă aspect de poem
sau baladă, lucrări care păstrează, însă, în interiorul lor, accente de indignare, de luptă interioară,
ca un sentiment de nemulțumire , apărut la personaj din nevoia de libertate și vrednicie a eroului
sadovenian, care deseori apare în ipostaza țăranului roman aflat î ntr-o multitudine de situații , știut
fiind faptul că Sadoveanu l -a prezentat în operele sale cu mare admirație și respect față de cond iția
sa. De altfel, țăranul lui Sadoveanu manifestă tendința de separare de civilizația modernă, trâindu –
și viața în spațiul său natural, cu tradițiile și obiceiurile sale de netăgăduit.
Trilogia „Frații Jderi“ valorific ă istoria surprinsă în cronicile mo ldovene , dar și creația
folclorică a neamului românesc , oglindind figura marelui Ștefan cel Mare . Revine din nou
proiecția real/ fantastic, spiritualitate autohtonă trăi nd în preajma pădurii , a muntelui, dar cu
vechile practici tradiționale, care -i individualizează .
Transpunerea naturii în spațiul psihic apare în „Dumbrava minunată “, acțiunea
petrecându -se în mare parte chiar în pădure, în mijlocul naturii. Personajele devin fantastice și
prezintă stări sufletești variate. Simbioza om -natură se tran spune, astfel, atât în plan fizic, cât și
psihic.
Concluzionând pot spune că natura, alături de marile teme ale creației sadoveniene: viața
satului românesc, evocarea trecutului istoric, târgul de provincie monoton și asfixia se regăsește
pe tot parcursul creației sale și scoate în evidență vocația de necontestat povestitor a lui Mihail
Sadoveanu .
Sadoveanu , prin percepția sa asupra naturii și universului cosmic, este „ cel mai de seamă
poet descriptiv al literaturii noastre “ (Vianu 1977, pp 217) . De aseme nea, ea este prezentă în toate
momentele operele și faptele însemnate ale creației sadovenien e.

Cap. II Opera lui Mihail Sadoveanu _______ __________ Alina Terțiu

27

2.4. Istoria în opera lui Mihail Sadoveanu

Privită în totalitatea sa, opera lui Mihail Sadoveanu încununează în sine complexitatea
istoriei poporului român. Nu puține din lucrările sale constituie adevărate monografii care surprind
aspecte ale vieții eroilor de poveste români. Așa cum afirma Gheorghe Mitrache, „ În întregime,
opera lui Sadoveanu, monografică prin excelență, se constituie ca o epopee a poporului ro mân“.
(Mitrache 1994, pp 126)
„De la primele povestiri, înclinația lui Sadoveanu spre recuperarea istoriei naționale
devine un program pentru o viață; nu întâmplător, ultima cvarte de valoare a lui este romanul
Nicoară Potcoavă . De la Șoimii , scris în anii tinereții sub influența romantismului său funciar,
până la Nicoară Potcoavă , se simte schimbarea de optică a scriitorului care, odată cu înaintarea
în vârstă, are o «filozofie a istoriei», privind cu o anumită detașare, cu implicații morale , faptul
care, din meditația lui, se preface într -o materie românească. Sadoveanu este în postura unui
cronicar modern care se detașează de eveniment, reconstituind o epocă prin dimensiunea ei
exterioară, făcând conexiuni între personaje și colectivitatea socială, meditând asupra timpului și
asupra destinului uman.“ (Mitrache 1994, pp 127)
Chiar și Petru Com arnescu în („Revista Fundațiilor Regale“ , nr. 8 / 1945, pp 358) amintea
despre trilogia „ Frații Jder i“ că este „suflu de epopee“, deoarece în această luc rare epicul se îmbină
armonios cu liricul, dar mai ale s pentru că „totul este închegat pe un plan de măreție fantastică”,
caracteristică dominantă a operei sadoveniene de inspirație istorică, fiindcă acesta reînvie istoria
într-o concepție originală, convi ngătoare prin amănunte și claritate provenită din «mãreția
fantastică» “.
Se pare c ă Mihail Sadoveanu a îndrăgit foarte mult istoria. Așa se explică de ce pe alocuri
a recreat istoria , aici fiind ajutat de nenumăratele basme și legende ale poporului român. Pe alocuri
ai impresia că autorul a vrut să readucă în prim -plan trecutul istoric al moldovenilor , folosind chiar
personaje și locuri autentice. Opera sa nu a redat întocmai realitatea istorică , ci a fost presărată de
multe povești și personaje create de imaginația scriitorului . Autorul a apărut în cadrul literar
românesc într -un moment în care țara trecea prin momente de cumpănă, istoria trebuia rescrisă și
oamenii se ancorau parcă în trecutul istoric al neamului. Așa se face că momen tele istorice
surprinse în opera lui Mihail Sadoveanu au prins foarte bine la public, acesta fiind atras de
mitologizarea istoriei sale. Într -o vreme în care revoluția industrială acapara viețile oamenilor,
istoria creată de Sadoveanu contribuie la formare a unei conștiințe naționale, menită să ne arate
care este locul nostru în societatea de atunci.

Cap. II Opera lui Mihail Sadoveanu _______ __________ Alina Terțiu

28
Incontestabil creator al romanului istoric de la noi, Mihail Sadoveanu i -a avut drept
modele pe Alexandre Dumas și Walter Scott, dar originalitatea scriitorului se manifestă prin vasta
sa documentare și cunoașterea în amănunt a istoriei noastre naționale. Realitatea istorică este
împletită la Sadoveanu cu elemente create de autor, elemente care vin din sfera realului, dar și al
imaginarului, fantasticului.
Încă de la primele scrieri Sadoveanu dovedește talentul său de neegalat: „ Neamul
Șoimăreștilor este o carte alcătuită din mai multe „romane“. Începe ca unul de capă și spadă, în
buna tradiție a romanelor cavalerești, se continuă ca unul de dragoste, cu multe pa timi și rezolvări
spectaculoase, pentru ca să se încheie pe un ton furtunos ca unul social, evocând conflicte sociale
dintre țărănimea răzeșească și boierimea crudă pe care o deposeda de pământuri, pe fundalul
secolului al XVII -lea. Dar Neamul Șoimăreștilo r este mai ales romanul formării unei conștiințe.“
(Manolescu 1994, pp 149-150)
„Perioada istorică explorată în romanele lui Mihail Sadoveanu este foarte lungă: de la
ultimele adieri ale spiritului dacic în Creanga de aur până la evenimentele istorice de după
moartea lui Ștefan cel Mare. Evocând aventurile fraților Jderi, scriitorul se va lăsa, ulterior,
preocupat de glorioasa domnie a lui Ioan Vodă în Șoimii , de epoca Movilești lor în Neamul
Șoimăreștilor , de domnia lui Vasile Lupu în Nunta domniței Ruxanda și a lui Duca Vodă în Zodia
Cancerului . Această perioadă cuprinde două secole și își menține continuitatea prin povestirile
haiducești : Județ al sărmanilor și Cosma Răcoare .
Arta literară a lui Mihail Sadoveanu este, prin excelență, una „vizionară ”. După cum
susținea Tudor Vianu .“ (Dragoș Vicol, în Revista Română nr. 11/ 2005)
Putem spune, așadar, că Mihail Sadoveanu a creat propriul său univers, propria sa istorie.
Deja la începutul sec. al XX -lea existau în literatura noastră mai multe lucrări cu caracter
istoric, la aceasta contribuind autori ca Barbu Ștefănescu -Delavrancea și Nicolae Iorga. Nu putem
pierde din vedere faptul că la aceasta nu a contribuit și comemorarea lui Ștefan cel Mare. Chiar și
statutul „Țărilor“ românești contribuie la asta. Nu putem pierde din vedere faptul că românii
treceau printr -o perioadă de revitalizare și trezire a conștiinței naționale. Lumea istorică devenise
un obiect de investigație al scriitorilor vremii , așa cum o afirmă însuși Sadoveanu. E clar că se
dorea reîn tregirea neamului românesc. „Iată o mărturisire a scriitorului din primul deceniu al
secolului al XX -lea: «Mă oprisem, în vara aceea a anului 1900, la proza lui Alecsandri, la
Costache Negruzzi și Kogălniceanu. Fusesem profund mișcat de Cântarea României , care pe
atunci era atribuită lui Bălcescu. Primisem până în fundul inimii un fior de flacără cetind
discursurile lui Mihail Kogălniceanu în chestia țărănească »«. (Dragoș Vicol, în Revista Română
nr. 11/ 2005)

Cap. II Opera lui Mihail Sadoveanu _______ __________ Alina Terțiu

29

2.5. Civilizația în opera lui Mihail Sadoveanu

Lumea lui Mihail Sadoveanu prezintă o civilizație aparte; ba este vorba despre țărani
ancestrali, prinși parcă în brațele tradițiilor și obiceiurilor străbune, ba despre a câtorva boieri de
seamă, ba se prezintă viața târgoveților. Oricum am lua -o, oamenii lui sunt condiționați istoric și
social, însă ne surprinde faptul că pot fi condiționați de legi scrise sau chiar legi nescrise (cum ar
fi „legea baltagului“. Strâns legați prin tradiție și cultură înrădăcinată de mii de ani, faptele unuia
pot deveni fapt e ale tuturor celor din comunitate, de multe ori sângele cere să fie plătit tot cu sânge,
iar puternica legătură cu „lumea de dincolo“ face parcă posibil ca morții să le vorbească, dar mai
ales să le poruncească celor vii. Mediul în care locuiesc personaje le lui Sadoveanu este o lume
stabilă și ritualizată. Paul Georgescu spunea despre aceasta următoarele: „Sadoveanu este expresia
structurii mentale a obștilor țărănești aproape comunitare, lucrând în devălmășie, și a oierilor
liberi trăind în comunități înc hise, într -o economie aproape de troc.“ (Georgescu 1967, pp 38).
„Umanismul – țărănesc, istoric -național și cărturăresc – formează esența filosofiei lui Sadoveanu,
tripla față a omului și a lumii în opera lui.“ (Manolescu 2002, pp 27).
Referitor la traiul țăranilor descriși în opera lui Sadoveanu, Nicolae Manolescu surprinde
clar esența vieții ancestrale: „Omul natural trăiește la un loc cu fiarele, cu păsările, cu toate
vietățile lumii, al căror limbaj îl înțelege; și -a pierdut în fond poziția umană privil egiată. Asistăm
la o «descentrare a omului, care nu mai e considerat model pentru restul ființelor». Deci,
simplitatea trăirilor este caracteristică acestor oameni, care se nasc pe pământul românesc și se
întorc, liniștiți, în el. O magistrală înțelegere a vieții o consacră jertfirii; îi dă acea liniște de care
este în stare numai un om care -și pierde individualitatea pentru a se «topi» în ființa colectivă.
Aceasta este atitudinea personajului epopeic care se desprinde de stil pentru a se încadra
neamului. Nașterea și moartea sunt întâmplări din natură și omul sadovenian le acceptă ca pe un
dat.“ (Mitrache 1994, pp 224 -225)
Oamenii prezentați de Sadoveanu în operele l ui fac parte din anumite categorii, tipuri
specifice, modele de conduită luate ca exemplu pentru faptele lor.
Lumea lui Sadoveanu evocă faptele țăranilor care parcă nu pot fi desprinși de universul
lor spiritual. De multe ori avem impresia că lumea lor vrea să se separeu de cea a noii civilizații și
sunt parcă „rupți de lume“ atunci când trăiesc sentimentul dezrădăcinării. Deseori lumea satului
se confruntă cu sărăcia, cu sentimentul de pauperizare, luptând pentru a supraviețui cu boierii și
administrația. Cel mai răspândit model al existenței sadoveniene este acela oferit de natură:
descrierea omului ca ființă primară, în elementul ei cel mai vechi, mai firesc.

Cap. II Opera lui Mihail Sadoveanu _______ __________ Alina Terțiu

30
Trăind într -o lume reală și fantastică în același timp, personajele parcă sunt prinse în
tabloul locului în care trăiesc. Dacă în prima parte a creației sale scriitorul este „condus“ de către
influențele naturaliste, mai târziu Sadoveanu va fi un adevărat creator al studiilor sociale,
personajele sale fiind prezentate într -un mod explicit din perspect iva relațiilor pe care le au cu cei
din jur. Din acest punct de vedere, opera lui poate fi considerată în adevărat studiu privind viața
socială, morală și psihologică a personajelor pe care le -a creat.
Pe lângă cultura și civilizația de la sat, Mihail Sadoveanu este cel care ne descrie
atmosfera din târguril e prăfuite, închise, sufocante, care parcă „apasă“ asupra oamenilor pe care -i
adăpostesc. Aici se „consumă“ viața și destinele uneori tragice ale familiilor micilor burghezi,
conduse și care trăiesc în jurul prejudecăților. Orașele din preajma lui 1900 se asemănau cu niște
sate mari, noroioase, prăfuite – imagini care sugerează de la început dramele care se vor derula
ulterior în cadrul acestora. Din această lume oamenii încearcă parcă să se desprind ă, să -și
depășească condiția umană în care trăiesc, să „scape“ parcă de destin, care se sfârșește de cele mai
multe ori în mod tragic – depășirea condiției poate cauza moartea personajelor.
„Omul sadovenian trăiește într -o temporalitate deseori zguduitoar e, având sentimentul
neputinței în fața istoriei devastatoare. Dar în opera sa, de la început și până la ultima carte,
Sadoveanu știe să găsească un antidot al acestei neputințe: «Însă la Sadoveanu , într -un mod
ciudat și greu analizabil, temporalitatea ch eamă de îndată nu ideea de vremelnicie, ci de veșnicie –
ceea ce e întrucâtva contrariul unei percepții obișnuite a timpului. (…). Trebuie neapărat să
adăugăm că înțelesul sadovenian al veșniciei e bucuria imensă a clipei, încorporată în lumina
unui anumit peisaj.» (Ion Simuț)“ (Mitrache 1994, pp 226)

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

31

„Povestirea sadoveniană oprește timpul,
creând în juru l omului, povestitor și ascultător, un
spațiu magic care -l protejează. “
(Nicolae Manolescu)
3.1. „Crâșma lui moș Precu“ și alte povestiri de Mihail Sadoveanu

Personalitatea și impresionanta experiență a lui Mihail Sadoveanu a jucat un rol important
în formarea și dezvoltarea spiritului său literar.
Încă de la volumul de debut, „Povestiri“, Mihail Sadoveanu se remarcă în viața literară
ca un mare povestitor, as emenea lui Creangă, „un povestitor prin excelență“ , cum îl numea
Nicolae Manolescu (Manolescu 2002, pp 47) . Însuși Sadoveanu amintește despre cei care i -au fost
izvor de inspirație și pe urma cărora a pășit, despre continuitatea de spirit și despre schimbă rile
care se petreceau în jurul anului 1900: „ Eram plin de «Junimea», de Alecsandri, de Alecu Russo,
de Creangă; eram prigonitor până la exces al neologismelor și găseam în literatura populară și
în popor o perspectivă de noutate, la care se adăuga dragost ea mea adâncă pentru umiliți, ofensați
și nedreptățiți.“ (Sadoveanu, în Manolescu 2002, pp 67). Se pare că acest volum de povestiri a
fost apreciat de către George Călinescu ca fiind un volum amplu, care cuprinde, de fapt, toate
temele pe care le va dezvol ta ulterior Sadoveanu în romanele sale.
Autorul folosește în operele sale persoana întâi, prin care marchează prezența sa la
derularea firului acțiunii, în calitate de povestitor. În felul acesta narațiunea se dramatizează, iar
personajele își pierd limba proprie, deoarece altcineva vorbește în locul lor: cum s -au spune, în loc
să vorbească, ele sunt vorbite. Limbajul nu mai figurează lumea, ci o constituie, nu mai este
vehicul, mișcare, ci o materie inertă.
Una din temele majore din opera lui Sadoveanu este ilustrarea vieții satului, așa cum a
fost ea moștenită, cu toată cultura și tradiția sa, neperturbată de civilizație sau alți factori externi.
Această temă o regăsim la Sadoveanu de la primele scrieri, cum ar fi „Crâșma lui moș Precu și
alte povestiri“.

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

32
„Crâșma lui moș Precu și alte povestiri “ este primul roman al lui Mihail Sadoveanu,
apărut în 1904. Este un roman „…naiv-etnografic și convențional , însă instructiv pentru viziunea
socială a scriitorului. S atul astfel descris e satul liber, răzășesc, bazat pe o economie închisă și
apărându -se de agresivitatea marii proprietăți feudale, iar mai apoi de pătrunderea elementului
capitalist. Idilismul provine din voioșia fundamentală a conviețuirii oamenilor car e, dincolo de
suferințe și drame (de obicei erotice), și -au păstrat capacitatea de a se bucura de natură și de
roadele ei. De câte ori apare agentul noii civilizații (notarul, popa, negustorul), el este ridiculizat
de scriitor care -l privește ca pe un stri cător moral, ca pe un dușman al curăției sufletești. “
(Manolescu 2002, pp 38 -39)
„Crâșma lui moș Precu“ este locul în care se creează, parcă, o atmosferă ca -n zi de
sărbătoare, ca -n zi de duminică. Hanul în care se desfășoară acțiunea este prezentat ca un decor
exterior în spațiul interior al epocii. Ele se află așezat cam la mijlocul distanței dintre sat și târg.
Mulți oameni poposeau aici dimineața pentru a se cinsti cu ceva, fiindu -le oarecum jenă să discute
despre ale lor fără să comande ceva. La fel se întâmpla și când se întorceau spre casă. Aici nu
lipsesc obiceiurile de sărbători și momentele importante din viața personajelor, cum ar fi: marcarea
sărbătorilor, serbarea momentelor speciale (bot ezul), claca etc. Tot aici se întâlnesc oamenii să
discute știrile satului: certurile dintre crâșmar și morar, dragostea dintre Zaharia și Anica, sfatul
notabilităților etc.
Așa cum se observă și din titlu, în „Crâșma lui moș Precu“ întâlnirea eroilor are loc aici,
la crâșmă, care este locul în care se întâlnesc drumeții și discută „taine“ , locul unde beau tăcuți și
pleacă mai departe, uneori fără a mai trece pe acolo. După cum bine observă George Călinescu,
„Oamenii au o tăcere și în violență o mecanică l entă, stereotipă, ca unii ce nu pot cuprinde în ei
decât o singură dramă. În desfășurarea ca de ceasornic a povestei lor unice, din ce în ce
prozatorul folosește o limbă tot mai magistrală. “ (Călinescu, 1988, pp 616).
Crâșma este prezentată de autor ca fiind „ o casă veche, acoperită cu șindrilă. Din față se
înălța un șopron între doi nuci bătrâni, care dădeau umbră. În geamuri, clondire cu apă boită și
covrigi cremene. Tejgheaua, înăuntru, luase un lustru negricios din frecatul mâinilor, a hainelor
și din revărsările paharelor.“ (Sadoveanu 1974, pp 6)
Democrația țărănească apare în „Crâșma lui moș Precu“ descrisă scurt și cuprinzător, în
forma cea mai restrânsă. Diferența prin care este descrisă epoca lui Ștefan cel Mare din „Frații
Jderi“, se vede prin proporția pe care o ocupă, comparativ cu „Crâșma lui moș Precu“ sau în
povestiri, unde lumea este prezentată in nuce.
În „Crâșma lui moș Precu“ apare prima descri ere a universului țărănesc ideal. Satul
sadovenian apare ca un amestec de realism descriptiv și de clișeu sămănătorist , iar crâșma se
desfăta în mijlocul unei naturi mirifice : „Din fața crâșmei se întindeau până sus, pe vârful dealului,

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

33
ogoare și livezi: e ra un amestec de colori, de la pământul cafeniu la verdele deschis al sălciilor,
cu pâlcuri roșii și galbene de flori, de ți se pierdeau ochii. Prin livezi pășteau vite albe, și sunau
ici-acolo tălăngi nevăzute…
La spatele crâșmei, spre răsărit, iar livez i și crânguri, în care fluierau mierlele și se
îngânau grangurii toată vara. Din arbori atârnau mănunchiuri de fructe, mere rumene, pere verzi
și prune albăstrii. Și era o liniște și o mireasmă ca -n cuprinsurile unei chinovii de călugări. Din
livezi privir ea, coborând la vale, dădea peste pânza iazului Zadoinei, împresurat de papură și
stuh, în care foiau popoare de sălbăticiuni aripate. Dincolo de iezătura întărită cu sălcii se ridica
moara neagră a Zadoinei. Se auzea în tăcerea sfârșitului zilei fâșâitul de mătasă al opustului.
Peste iaz urca drept în sus dealul Halmului, pe care -și aveau fânețele oamenii din
Broșteni. Spre toamnă, culmea se umplea de moșiroaiele căpițelor de fân , iar cositorii, în
întinderi, păreau niște stropituri de var.“ (Sadoveanu 1 974, pp 10)
După cum bine observa George Călinescu, în „Crâșma lui moș Precu“ se manifestă
tendințe naturaliste, care sunt, însă, pe cale a fi abandonate încă de la început: „ Însă numaidecât
scriitorul renunță la orice naturalism și începe să înfățișeze viața elementară ca un scop în sine și
din ce în ce mai idilic.“ (Călinescu 1988, pp 616).
Crâșmarul era un om destul de voinic, cu a anume autoritate asupra celor din jur, care
putea să pună la punct pe oricine: „Moș Precu era un român înalt, adus puțin d in spetele
late… Mâinile mari: cu o palmă și un bivol ar fi răsturnat; picioarele groase, ca niște labe de urs:
se cutremura crâșma când dupăia odată, la vreo mânie. Era așa de voinic încă bătrânul, încât
nimeni nu cuteza să facă gât subt acoperișul lui.“ (Sadoveanu 1975, pp 6). El este descris ca fiind
o persoană cu un trecut destul de întunecat, ba chiar, pentru a accentua acest aspect, autorul
întărește faptul că nimeni nu -i cunoștea tinerețea. De asemenea, nici acum nu este „ușă de
biserică“, Precu fiin d un mare crai, care lipsea e acasă cu săptămânile uneori, deseori fiind certat
de către Anghelina, femeia sa: „Ardă -te-ar para focului! Acu -mi vii? Du -te unde -ai petrecut, cu
muierile!“. (Sadoveanu 1975, pp 8). De altfel, în familie moș Precu era un om de stul de violent,
deseori femeia sa dormind pe sub garduri sau era lovită și alungată. Se pare, însă, că acum, la
bătrânețe, lucrurile se mai liniștiseră și cei doi trăiau în armonie, având bătrânețile tihnite și
bucurându -se de liniște și de avere.
Autorul „Povestirilor“ din 1904, asemenea scriitorilor vremii, preferă o literatură în care
realitățile țărănești de la noi păreau că au o mai mare importanță. În ea se vor regăsi simplitatea,
oralitatea poporului român, puritatea și naivitatea personajelor, va f i redescoperită lumea și
farmecul baladelor, legendelor și descântecelor de odinioară. De altfel, Sadoveanu prezintă cultura
și viața țăranului român în toată simplitatea sa, așa cum a fost ea de veacuri pe acest pământ.

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

34
Povestirea „ Cozma Răcoare “ tratează ca temă istoria, viața haiducului cu același nume.
Apelând de data aceasta la memorie și nu la actul inventiv, este reprodusă aproape întocmai viața
haiducului de odinioară, naratorul recunoscând că parcă l -a înviat el însuși pe haiduc, făcând un
efort de autenticitate: „Când zic: Cozma, parcă văd, iată parcă văd înaintea mea un om întunecos,
călare pe un cal murg…
Strașnic român! Călare, cu flinta la spate și cu un cuțit de un cot, ici la chimir, la stânga:
așa l -am văzut totdeauna. Iată eu îs bă trân, împlinesc suta, am umblat mult prin lume…“
(Manolescu 2005, pp 65)
Povestitorul este un bătrân care recunoaște, pe de o parte, că la un moment dat a fost
contemporan cu Cozma, prin urmare participant la istorisirile sale, iar pe de altă parte el își
manifestă admirația față de eroul său, pe care îl consideră un om unic, aparte, de neegalat. Pornind
de la dorința de a fi crezut, el face din povestirea sa o acțiune legendară, simbolică. El ne transmite
nouă aventurile haiducului, care sunt de mult timp înrădăcinate în epocă și nu face decât să ni le
redea așa cum s -au derulat. Istorisirea bătrânului nu se face la întâmplare, ci este structurată în
funcție de un anumit tipar, fiind convențională, nu spontană. Realului i atribuie o valoare istorică,
realiz ată deja, petrecută deja la momentul respectiv. Istoria prezentată este crezută, adevărată.
„«Cozma Răcoare» conține în genere toată artificialitatea prozei iremediabil minore a
sămănătoriștilor.“ (Manolescu 2005, pp 69)
Volumul „ Hanu Ancuței “ (1928) face parte din opera de la maturitate a lui Sadoveanu ,
opera care se află la răscrucea dintre prima etapă a creației și cea următoare. În ea se regăsesc
elemente din povestirile anterioare, adică lumea satului, legenda, oralitatea, natura, idilicu l. Este o
povestire în ramă și se pare că este cea mai importantă creație lirico -epică a autorului. Cartea
conține nouă povestiri, iar acțiunea lor se petrece în același loc: la Hanu Ancuței. Povestirile sunt
relatate de către cei care poposeau la han, țăr anii și drumeții care veneau aici pentru a petrece, iar
protagoniștii acestora sunt chiar ei. Întâmplările povestite se petrec în vremurile vechi, într -un
spațiu ancestral românesc, dar care pot evada oricând în lumea spiritualității și a credințelor și
tradițiilor străbune . O mare parte din povestire prezintă și gusturile culinare ale celor care calcă
pragul hanului, dar și contrastul dintre lumea civilizată și obiceiurile românilor (povestite de către
un negustor lipscan, care îi uimește pe ceilalți cu prezentarea meselor fr ugale și inovațiile tehnice
din Occident).
Atât la început, cât și la finalul povestirii, perspectiva narativă este prezentată de către
povestitorul care prezintă faptele de data aceasta la persoana a III -a (în multe din povestiri autorul
face parte din derularea acțiunii, prezentând faptele la persoana I). Incipitul este reprezentat de
către gândul nostalgic spre vremurile de demult al lui I enache coropcarul, într -o atmosferă plină
de emoție. De altfel, în această povestire ele este narator -martor, deoar ece asistase la o întâmplare

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

35
care-l marcase și -l impresionase. Povestirea faptelor o va face la Hanu Ancuței, într -un limbaj
artistic care se particularizează prin îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul său poetic.
Sadoveanu creează aici un limbaj limpede, pur, clar, în care se împletește graiul popular al țăranilor
cu fraza vechilor cronici. Arhaismele („răzăș“, „ arnăut“, „jupân“, „cetățuie“), regionalismele,
cuvintele și expresiile populare („duduca“, „harapnic“, „sorcovăț“, „clempușuri“, „ coropcă“) sunt
folosite de către personaje cu naturalețe, scriitorul creând astfel o limbă accesibilă, prin care
Sadoveanu arată încă o dată că personajele sale preferate, principalii săi eroi au fost țăranii români.
Volumul „Hanu Ancuței“ este o specie a genului epic în care se povestește, cu
subiectivism, o singură întâmplare de sine stătătoare, încadrată într -o narațiune mai amplă. Tot
Sadoveanu creează, de altfel și narațiunea în ramă „Cealaltă Ancuță“, la care participă puține
personaje, slab conturate .
La unele povestiri accentul cade pe distrugerea vechilor valori („Împărăția apelor“),
proletarizarea țăranilor făcând ca aceștia să fugă de singurătatea naturii în târgurile prăfuite,
aglomerate de la începutul sec. al XIX -lea.
Povestitorul din „ Într-o zi de primăvară “ este un orășean tânăr care, mergând la
vânătoare, este nevoit să se adăpostească din cauza ploii într -o moară. Aici, sub ochii lui, se
derulează, ca la teatru, scena disputei dintre doi țărani și autorități, scenă care are loc datorită uno r
impozite. aici naratorul relatează scena observată, privită de către el în acel context. După
încheierea acțiunii din decorul de pe scena care are loc în moară, protagonistul își ia pur și simplu
arma (ca la încheierea unui spectacol) și pleacă mai depar te să -și atingă scopul: la vânătoare.
Evenimentele se derulează parcă prinse în ramă, într -un tablou: unul ar fi reprezentat de vânătoare,
ploaie și refugiul în moară – care ar constitui chiar rama, izolând tabloul de restul lumii, iar
conflictul care are loc între țărani și autorități ar reprezenta spectacolul. Realul din cadrul acestui
tablou urmează a se derula chiar sub ochii noștri, ca un spectacol de teatru. Faptele se derulează
sub ochii noștri, însă noi doar le putem urmări, nu putem interveni și as upra lor. De altfel, „Tudor
Vianu contestă aderarea lui Sadoveanu la estetica realismului , sub cuvânt că el nu se orientează
după principiul «adevărului» proclamat înainte de sfârșitul secolului de Duiliu Zamfirescu și
Vlahuță, și încă în vigoare la unii s ămănătoriști.“ (Manolescu 2005, pp 70).
Povestirea „ În pădurea Petrișorului“ aparține perioadei de tinerețe a scriitorului.
Povestea descrie natura printr -o serie de imagini deosebite, descriind un peisaj sălbatic, pictat
parcă de o mână divină. „Era pe la sfârșitul lui august, și în pădurea Petrișorului, bătrână și
nestricată de mână de om, își desfășura tăcută bolțile de frunzișuri.“ (Sadoveanu, 2005, pp 62)
aici se prezintă viața tainică și freamătul pădurii, într -un tablou descris minuțios, în toate de taliile
sale. Nuvela prezintă în detaliu vânătoarea și moartea unei căprioare, imagini care descriu cu lux
de amănunte freamătul vietății, trăirile sale, simțămintele sale până la ultima suflare. Totul se

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

36
petrece ca într -un tablou pictat de o mână imaginar ă: „O clipă se opri tremurând, ca și cum ar fi
fost înaintea unei prăpăstii. Apoi, încetinindu -și fuga, își făcu loc printre frunzișuri în albia apei.
Cu cele două picioare de dinainte în unde, cu celelalte în iarba malului stătu pe loc. Blănița
cenușie îi luci lin în umbră; numai capul fin, cu urechile înălțate, cu ochii mari, sta într -un sul de
raze. Ascultă puțin. Apoi își plecă botul și atinse de două ori apa de lângă picioarele subțiri. Își
ridică iar ochii. În undele limpezite, apoi, deodată căzu o picătură de sânge.“ (Sadoveanu 2005,
pp 66 -67). Întâlnim aici, la Sadoveanu, splendida descriere care -l caracterizează ca mare scriitor.
Este vorba de o finețe stilistică, de o vibrație și o solemnitate bogată în nuanță, un documentar
descr iptiv al evenimentelor. De altfel, descrierea pare să se rezume la peisaj, pe care -l prezintă în
stilul propriu.
Viața contemporană este surprinsă de Sadoveanu în povestiri ca: „ La noi în Viișoara “,
care prezintă relațiile idilice din lumea satului, cu un ele note de autobiografie, „ Comoara
Dorobanțului “– scrisă cu scopul de a combate alcoolismul, „ Povestiri din război “ – care ilustrează
realitatea dură a Războiului de independență, „ Un instigator “, care cuprinde mai ales povestioare
morale cu subiecte cule se din lumea rurală , „Amintirile căprarului Gheorghiță “, care este o
cronică a vieții de cazarmă . De asemenea, și „ Povestirile “ din 1904, „ Mormântul unui copil “ și
„Bordeienii “, surprind tot esența vieții contemporane, în care mediul cel mai frecvent este târgul
(mai puțin viața satului), lumea micilor funcționari și a nevestelor de boieri.
Sadoveanu nu prezintă, însă, numai lumea satului, a târgurilor prăfuite, a vremurilor
istorice sau a naturii. Regăsim la el și o narațiune cu subiect erotic, „ Haia Sanis “ (1908). Ca și
Balzac, Sadoveanu descrie aici lumea mahalalei evreiești, prezentată din depărtare, pentru ca,
treptat, tabloul să se apropie. Primul capitol al său este o d escriere sociologică, prezentată în
mișcarea sa dinspre târg spre ulițele mărginașe, iar de aici spre locuințele în care trăiesc de -a valma
mai multe familii. Eroina principală, Haia, provine din acest mediu obscur, care se inițiază
ascultând povești de dr agoste. În lupta ei pentru persoana iubită, Haia devine egoistă, sălbatică am
putea spune, iar faptul că aceasta o părăsește, o aduce la disperare. Acestă disperare va conduce la
destinul eroinei, care va muri din dragoste înșelată. Prin simplitatea și pas iunea care o conduc,
Haia este un personaj de tragedie, care, prin prisma faptelor, nu mai are scăpar e. „Haia Sanis“ este
o narațiune obiectivă, clasică, dar este considerată de către Nicolae Manolescu „ cea mai
dramatică “ (Manolescu 2002, pp 91).
La fel ca și Haia, o regăsim la Sadoveanu pe Anița, clădită din același aluat, în „ O istorie
de demult “. Apărută odată cu „Haia Sanis“, nuvela este mai concentrată și mai închegată, cu o
structură mult mai apropiată de cea a povestirii. Se observă la scriitor că pu ne în relatare o mare
tristețe, dar acțiunea se derulează tot teatral. Caracterul ascuns al Aniței, însă, personajul poveștii,
nu iese la iveală decât atunci când se petrece scena spânzurării, prin care Sadoveanu descrie scena

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

37
unor detalii de decor și este un observator fin al psihologiei umane. Eroii povestirii folosesc
limbajul lor, iar autorul pe al său , apărând ca o voce neutră, fără identitate, privind parcă totul de
sus.
Lumea fantastică este prezentată de către Sadoveanu în povestiri ca: „ Dumbrava
minunată “, „Ianoș Năzdrăvan “, „Povestea cu iepuri “, „Creanga de aur “ etc. Aceste povestiri au
fost incluse în sfera fantasticului deoarece aici natura se manifestă ca o prezență ireală,
miraculoasă. Elemente ale fantasticului se regăsesc și în „ Zâna laculu i“, „Crâșma lui moș Precu “,
„La Hanul lui Mânjoală “, „Mergând spre Hârlău “ ș.a.
Considerată c apodoper ă pe tema copilăriei „Dumbrava minunată “ este o povestir e
simetrică, în care evenimentele realiste de la începutul și sfârșitul ei se opun cadrului feeric, de
basm, prezentat în cuprinsul povestirii, cadru prezentat de Lizuca, imaginația ei creând evenimente
și personaje din basme, auzite de la bunicii ei, sau citite de răposata ei mamă. Tema povestirii este
cea a copilăriei copilului orfan, care aspi ră spre o viață fericită. Acțiunea se petrece în mijlocul
naturii, natură ridicată la rangul de fantasmă de către imaginația fetiței. Lizuca este o fetiță orfană
de mamă, care vrea să evadeze din casa tatălui său, în care nu se simte bine, însoțită de Patr ocle,
câinele ei, și să ajungă la bunici, singurii în măsură să o iubească și să o înțeleagă. Autorul prezintă
aici nu numai lumea fantastică , ci descrie și natura în care se petrece acțiunea: dumbrav a minunată .
„Dumbrava minunată “ poate fi considerată pov estire , dar și basm , deoarece personajele
reale se împletesc cu cele i maginare, iar întreaga natură se află în concordanță cu stările sufletești
ale fetiței. Există, de altfel, un echilibru între faptă și răsplată: fetița oropsită de către mama vitregă
își prime ște răsplata în momentul în care albinele au tăbărât pe mam a vitreg a și servitoar ea ei,
adică acele persoane din pricina cărora suferise atât de mult și din cauza cărora fusese nevoită să
plece de acasă, rătăcind prin dumbravă . Povestirile lui Sadove anu despre copii pot fi asemănate cu
cele ale lui Charles Dickens sau chiar Anatole France, care dezbat și ei tema copilului orfan sau
cu un părinte vitreg.
Povestirea „ Domnu’ Trandafir “ (1907), evocă un personaj real, și anume învățătorul
Busuioc, care i -a fost da scăl lui Sadoveanu în școala primară din satul Vatra, de lângă Pașcani.
„Evocarea idilică a primului dascăl, dascăl de țară, cu o imensă dragoste pentru copii și pentru
istoria neamului, din scrisoarea «Domnu’ Trandafi r», se desfășoară pe un fund al semi -fantastic,
general (fabulosul sadovenian), ca și în alte piese ale scriitorului, de o melancolie duios –
afectuoasă, și de o aceeași perspectivă a depărtării. Întoarcerea spre «odinioară» aduce nu numai
nostalgie, dar și o perdea de fum în care se în văluie subiectul. În plus, prozatorul apelează și la
hiperbole, ca -n basme: amintirile copilăriei «răsăreau din împărăția (s.n.) uitării»; într -un dialog
imaginar «Domnu’ Trandafi r» zice că merge «să se întâlnească cu Harap -Alb» etc. În acest fel,

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

38
bătrânul dascăl, devotatul învățător de «altădată», capătă o figură mitică.“ (Fănuș Băileșteanu,
în prefața la Sadoveanu 2005, pp VI -VII)
Imaginea care alcătuiește chipul acestei povestiri și dă echilibru întregii creații este chipul
dascălului. Personajul este descris în mod direct, Sadoveanu prezentându -l atât din punct de vedere
fizic, dar mai ales din perspectiva trăsăturilor sale interioare , conferindu -i acea dimensiune de om
deosebit. Din punct de vedere fizic, „… era un om bine făcut, puțin chel în v ârful capului, cu ochii
foarte blajini. Când zâmbea, se arătau sub mustața tunsă scurt niște dinți lungi, cu strungă mare
la mijloc“ (Sadoveanu, 2005, pp 55)
Lumea interioară a învățătorului era una plină de gesturi, de vorbe bine alese, de fapte
care să l e fie de folos copiilor. Deși o ducea destul de greu, având chiar probleme cu autoritățile
din pricina taxelor care se impunea la acel moment, Domnu’ Trandafir , cu un singur gest, prin care
parcă ștergea cu mâna toate grijile sale interioare, le prezenta c opiilor aspecte care să le fie de folos
acestora, strecurând vorbe blânde, blajine, care scot în evidență bunătatea și delicatețea dascălului,
dragostea lui pentru copii, cărora le cultivă respectul pentru sine, pentru frumos, pentru lucruri
cinstite, dar și pentru țară, el însuși fiind un mare iubitor de istorie a neamului. Este clar pentru noi
că pasiunea lui Sadoveanu pentru istorie vine de la acest dascăl minunat. Învățătorul știa cum să
strecoare în sufletul copiilor nu numai istoria, dar și geografia , aritmetica sau muzica. Era
fascinant, era un dascăl desăvârșit!
Cu toate că în acel colț de țară rar veneau autoritățile să -l verifice, Domnu’ Trandafir a
înțeles care este menirea sa și nu făcea altceva decât să le prezinte copiilor materia așa cum șt ia el
mai bine, însă în așa fel încât să fie înțeles de toți, folosind metodele așa cum știa el mai bine. El
știa într -un mod aparte să stârnească dragostea copiilor pentru învățătură.
Mihail Sadoveanu scrie această „scrisoare“ în semn de respect față de cel care a fost
învățătorul Busuioc, care constituie, de altfel, idolul lui în viață. Marcând toate generațiile,
învățătorul a știut să se strecoare în sufletul copiilor săi bazele științei pe umerii căreia se vor putea
sprijini târziu.
Am putea merge mia departe și am putea spune că Domnu’ Trandafir poate ușor fi
comparat cu dascălul Ion Creangă, care era la fel de pasionat de meserie și la fel de iubit de către
copiii pe care -i îndruma.

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

39

3.2. Povestea unei babe cârne

„Povestea unei babe cârne“ este a doua istorisire din volumul „Crâșma lui moș Precu“.
Acțiunea este povestită sub șopron la moș Precu, pe când cei care beau erau adunați acolo și
vorbeau când de una, când de alta. Personajul care povestește întâmplarea , Gherasim, este parcă
unul desprins din basmele de odinioară, un om cu puteri supranaturale, de care cam toată lumea se
cam ferea, cu o oarecare sfială. Oamenii spuneau despre el că parcă „ îl văzuseră și pe balaur “, că
„știa să oprească și cucoarele “ și c ă era destul de fioros, încât „ fugea acum diavolul, de moșneag,
pușcă, ca de tămâie “. Chiar și moș Precu, cât era el de masiv și de impunător, se ferea de Gherasim,
care de altfel este caracterizat ca fiind un băutor de talie mare, care „ bea de stingea, pa rcă numai
pentru asta îi dăduse mă -sa drumu -n lume.“ (Sadoveanu 1974, pp 13)
Întâmplarea este povestită cu pasiune pentru toți drumeții care poposiseră în curtea lui
moș Precu. De altfel, Gherasim este un personaj care știe să nareze și care este capabil a le întreține
buna veselie celor care -l ascultă. Poveștile se derulau într -un decor liniștit al unei seri de august:
„Sara se întindea peste ogoare și livezi; dinspre târg clipeau câteva lumini. Era liniște mare în
împrejurimi și luna răsărea de după Halm întreagă, roșă ca jăraticul. Poamele coapte ale lui
august trimiteau pe boarea subțire mirodenia lor dulce.“ (Sadoveanu 1974, pp 13) În decorul
acesta liniștit se zărește un călăreț care trecu ca o umbră. Era Zaharia lui Zadoina, bătrânul morar,
un cărăuș care lucra ca argat. Despre el ne va povesti Gherasim, și anume despre povestea lui de
dragoste.
Din povestitorul hazliu, care -i distra pe toți, Gherasim se transformă brusc într -un narator
serios, care va povesti de fapt o poveste de dragoste interzisă din punctul de vedere al lui și al
ascultătorilor.
Timpul narativ marchează un plan al unei acțiuni trecute, care se petrecuse într -o altă
crâșmă, iar perspectiva narativă este reprezentată de narator la persoana a III -a, viziunea
povestitorului conturând ambianța specifică localului.
Incipitul este reprezentat de către nerăbdarea cu care auditoriul așteaptă derularea firului
poveștii. Călărețul și calul său care își țăcănea potcoavele pe prundul drumului stârnesc
curiozitatea celor care erau atunci sub șopron la moș Precu.
Ceremonialul, ca parte componentă a narației, este marcat de dialogul dintre personaje,
care conturează portretul lui Zaharia, luat în discuție: „ smintit “, „vorbește într -aiurea “, „șede la

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

40
foc când n -are ce face “, vorbește (cotcodăcește „ ca un cucoș răgușit, din cei turcești “) uitându -se
la jăratic. (Sadoveanu 1974, pp 14).
Perspectiva narativă este cea a unui povestitor, narator detașat de întâmplare, care aduce
propriile impresii, relatând întâmplarea la persoana a treia. Povestea spune că în urmă cu ceva
vreme, pe când cărăușii au sosit la crâșmă, unul din ei, Zaharia, a rămas în urmă, pentru a gusta un
vin m ai tare. Cei care erau cu el i -au atras atenția să nu se încurce cu bătrâna de la local. Spre
mirarea tuturor, baba, care era și cârnă și urâtă („ Da’ era cârnă, măi oameni buni, și hâdă, și hâdă
să nu -nserezi cu ea în casă.“ – Sadoveanu 1974, pp 15)
Gheras im le povestește apoi tuturor povestea de dragoste care s -a înfiripat între cei doi –
baba și Zaharia – poveste care se pare că nu s -a sfârșit nici după moartea babei. Povestea este
întreruptă pe ici -acolo cu intervenția lui Toader a Oanei sau cu aprindere a lulelei de către
Gherasim. Culmea este că abia în momentul în care s -a apropiat de sicriu Zaharia și -a dat seama
cât de cârnă era baba (încât a crezut că i -a mâncat cineva nasul) și a suferit un șoc atât de mare,
încât oamenii spun că nu și -ar mai fi revenit nici până acum. De fapt, eu cred că este drama celui
îndrăgostit care și -a pierdut echilibrul prin pierderea persoanei iubite.
Ascultătorii au fost puternic impresionați de povestire și atât de tare i -a marcat povestea
pe auditori, încât nici ei nu au mai stat prea mult la crâș ma lui Precu, ci s -au retras spre casele lor,
în miez de noapte, pe o lună plină care le deschidea calea ca ziua. Pășind spre casă, moș Gherasim
încă mai era „cu chef“ și se sprijinea în umerii colegilor cântând, stând de vorbă și cu pomii despre
cele „Dou ă văi și -o vale -adâncă“ despre care cânta de zor.
Specificul limbajului folosit de Sadoveanu pentru a reda faptele constă în îmbinarea
epicului cu graiul popular al țăranului cu frazele vechilor înaintași, iar registrul stilistic se definește
printr -o bog ăție de arhaisme, regionalisme, cuvinte și expresii populare .

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

41

3.3. Botezul

„Botezul “ este a patra povestire din volumul „Crâșma lui moș Precu“ , prezintă viața
monarhilor din satul Broșteni.
Povestea prezintă clientela de la crâșmă, adică oameni de toate soiurile, atât săraci, cât și
bogați.
Dintre aceștia, se remarcă părintele Dumitru Tărăboi, cel mai de seamă client care trecea
pe la c râșmă, adică „cel mai de samă și cel mai credincios mușteriu“ (Sadoveanu, 1974, pp 25) în
drumul său spre târg, cu diverse preotul treburi, trecerea pe la crâșmă, uneori chiar pentru a -și da
seama cu ce afaceri trebuie să ajungă acolo. Și, după cum ere de așteptat, uneori îl prindea chiar
seara la crâșmă, neaflând c u ce treburi trebuia să ajungă în târg la Șomuz.
Portretul său fizic este prezentat pe scurt: „Părintele era roș la păr de felul lui, cui ochi
albaștri cam șterși“ , autorul scoțând în evidență mai ales părțile sale morale: „Fuma țigări groase
ca degetul ș i în răstimpul cât nu fuma își rodea capătul bărbii. Era om foarte ambițios: spunea,
când avea vorbă, că e președinte de republică. Iar republica era satul lui, Broștenii.“ Mândru de
poziția sa, el afirmă că „ Eu sunt stâlpul Broștenilor!… Eu sunt stâlpul bisericii!“ Unul dintre cei
prezență la crâșmă, „ un creștin pravoslavnic“ , prezintă importanța preotului în mijlocul lor:
„Părintele este stâlpul bisericii și stâlpul crâșmei lui moș Precu“ (Sadoveanu 1975, pp 25) De
altfel, tot el îl prezintă pe preot în tr-un mod hazliu: „ Dacă te iei după muscă ajungi la băligar,
dacă te iei după sfinția sa ajungi la crâșma lui moș Precu.“ (Sadoveanu 1975, pp 26) Alții
spuneau despre părintele că propagă cuvintele Domnului, dar face mai mult faptele diavolului, iar
acolo unde este o pricină se află și părintele la mijloc. Cu toate acestea, se spunea că are har,
deoarece avea darul cititului în cărți și pe multe fe mei le scăpase din ghearele demonilor care le
stăpâneau.
Tot aici în sat mai era un preot, Manoil, dar care, alături de dascălul Luca (care se
autocaracterizează, spunând: „Eu sunt Luca din vechime, măăă!“ – Sadoveanu 1975, pp 28) , era
și el deseori preze nt la crâșmă, lucru care nu putea decât să -l bucure pe moș Precu, deoarece lumea
se ghida, de obicei, după fruntașii satului, fapt ce dădea bine la afacerea lui.
Cu toate că în viața de zi cu zi preoții erau mai ales certați, atât la primărie, cât și la
biserică , se pare că la moș Precu se împăcau, ca și cum crâșma ar fi fost un loc mitic, în care omul
venea cu voie -bună, cu inima curată și zâmbetul pe buze.

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

42
Nu mică le -a fost, însă, mirarea oamenilor când într -una din zile cei doi monarhi au trecut
pe lângă crâșmă, pentru ca mai apoi să poposească tot a ici, de vină fiind parcă Roaiba, calul care
se pare că nu ținuse drumul drept.
Tot aici, în decorul crâșmei, apar e și notarul satului, Ifrimescu, care le ține hangul.
Prinși de aburii beției, părintele Dumitru ajunge la concluzia că păgâna, adică Roaiba,
trebuie botezată – și la acest botez se referă povestirea.
Povestirea mai scoate în evidență și faptul că la crâșma lui moș Precu se spuneau diverse,
în special minci uni, unele din cele mai multe știute fiind de baba Maranda a lui Chichiuță.
În acest decor, natura capătă și ea contur: „Munții erau învăluiți într -o ceață albastră, –
și dincoace, aproape, în livezi, licăririle cele din urmă tremurau printre trunchiuril e copacilor și
printre ramuri.“ (Sadoveanu 1975, pp 35)
Timpul narativ marchează un plan al acțiuni i prezente , care se petrec e la crâșmă, iar
perspectiva narativă este reprezentată de narator la persoana a III -a, viziunea povestitorului
conturând ambianța specifică localului.
Incipitul este reprezentat de către apariția părintelui la crâșmă, iar de aici auditoriul
așteaptă derularea firului poveștii. Părintele Dumitru, călare pe Roaiba, își face din nou apariția la
crâșmă.
Ceremonialul botezului, chiar dacă nu este vorba despre o ființă umană, ci despre calul
popii, este respectat întocmai , ca parte componentă a tradiției și este întărit de dialogul dintre
personaje.
Perspectiva narativă din povestire este cea a unui povestitor, narator detașat de
întâmplare, care relat ează întâmplarea la persoana a treia , fără a interveni: prezintă doar faptele,
așa cum au loc ele în realitate.
Ascultătorii sunt cei de la crâșmă, care par simpli spectatori la faptele pe care le fac fețele
monahale.
Limbajului folosit de Sadoveanu pentru a reda faptele este mult mai puțin presărat
arhaisme, regionalisme, cuvinte și expresii populare și se constată că este destul de simplu,
asemenea valorii personajelor pe care le reprezintă.

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

43

3.4. La moară

„La moară “ este cea de -a cincea istorisire din volumul „Crâșma lui moș Precu“.
Acțiunea prezintă conflictul dintre moș Pre cu și morarul satului, Zadoina, conflict care,
de fapt, nu este din pricina lor, ci datorită unor vorbe care au determinat femeile lor să se certe.
Maranda, baba care era renumită pentru minciunile pe care le spunea, nu făcea altceva decât să
ațâțe acest conflict, ducându -se cu vorba la moară, unde căpăta slănină și făină drept recompensă,
pentru ca mai apoi să urce la crâșmă, unde primea și de băut. Pe lângă acestea, nu erau de ajuns
cele spuse, ci se mai trezeau și cu câte ceva care părea că sunt farmece (broaște, usturoi), obiecte
care le determinau pe cele două „dușmance“ să se ducă și la descântat.
Povestirea se derulează în jurul acestor întâmplări, care de fapt erau alimentate de către
Maranda, bănuită, de altfel, de cele două protagoniste. Întâmplările capătă simboluri fantastice, în
mijlocul satului apărând prezența vrăjitoarelor și a descântătoarelor, necesară pentru a rezolva
conflictul.
Totuși, așa cum e de așteptat în lumea ancestrală a satului, conflictul va fi rezolvat prin
intermedi ul părintelui Dumitru, care fu nevoit a face dese drumuri între cele două gospodării până
când, la biserică, într -o duminică, cele două femei au reușit a face pace.
Acțiunii tumultoase de la începutul povestirii i se opune liniștea monumentală care se
așterne la sfârșit. Totul parcă încremenise, se derula parcă mai cu încetinitorul. „ …o suflare ușoară
de vânt “, „… un fâșâit slab “, „… plutea liniștit fumul “ etc. (Sadoveanu 1975, pp 37 -38)
Faptele sunt povestite de către narator la persoana a III -a. Timpul na rativ marchează o
acțiune trecută, dar care are repercusiuni în prezent. Viziunea povestitorului conturează lumea
satului plină de prejudecăți. Ajunse să creadă că cineva le face farmece, cele două protagoniste,
Casandra și Anghelina, apelează, cum era de așteptat, la ajutorul vrăjitoarelor pentru a le descânta
și a le scăpa de farmece.
Incipitul este reprezentat de către atmosfera apăsătoare care domina începutul povestirii
și care marca parcă declanșarea inevitabilă a unei bombe: conflictul. De altfel, acesta dura cam
„De-o bucată de vreme, cam de multișor…“ (Sadoveanu 1975, pp 35)
Ceremonialul, ca parte componentă a narației, este marcat de prezența vrăjitoarelor, a
descântătoarelor, care au rolul de a pune capăt conflictului și de a alunga spiritele rele.
Perspectiva narativă este cea a unui povestitor, narator detașat de întâmplare, care aduce
propriile impresii, relatând întâmplarea la pe rsoana a treia. Povestea spune că în urmă cu ceva

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

44
vreme, „cam de multișor “, nici nu se știe de când, s -a declanșat un conflict între nevestele
crâșmarului Precu și a morarului Zadoina, încât, deși nu erau certați, nici soții lor nu -și mai vorbeau
decât „în doi peri“ .
Povestea se derulează cu rapiditate la început, când se prezintă tumultos faptele, pentru
ca apoi să devină mai așezată, când familiile se împăcaseră.
Ascultătorii parcă stau „pe marginea“ povestirii, privind din afară evenimentele și
nepartic ipând la derularea faptelor.
Limbajul folosit de Sadoveanu pentru a reda faptele este caracterizat printr -o bogăție de
arhaisme, regionalisme, cuvinte și expresii populare și constă în îmbinarea epicului cu graiul
popular al țăranului .
Asistăm, în finalul poveștii, nu numai la o rezolvare a conflictului, dar și la invitația făcută
de moș Precu lui Zadoina de a participa la clacă, în felul acesta punându -se punct acestei dușmănii
care nu -și mai avea temeiul de multă vreme. Toate acestea se petrec, așa cum e ra de așteptat,
într-un decor care sugerează liniștea ce s -a așternut peste cele două familii: „Amândoi tăcură și,
fumând, priviră pe întinderea apei, în care se învolburau jucând luminile asfințitului. Vântul
contenise, apele stăteau neclintite, negr e cât ținea umbra trestiilor, și mai luminoase în larg. Prin
răchiți se alungau stoluri de vrăbii, – șiraguri mari de rândunele se învăluiau gătindu -se de ducă“.
(Sadoveanu 1975, pp 39)

3.5. Claca

„Claca“ este a șasea istorisire din volumul „Crâșma lui moș Precu“ și continuă șirul
evenimentelor din „La moară“.
Acțiunea este povestită tot la persoana a treia, dar parcă acum povestitorul strecoară și
păreri personale, nu se rezumă doar la prezentarea faptelor. Incipitul este reprezentat de cântecele
lui Icuță, care erau vestite în tot ținutul.
Icuță nu este altul decât cel care animează claca, prin cântecele sale „vestite în ținut“ .
Este prezentat în partea de început a povestirii și descris în stilul caracteristic al lui Sadoveanu:
„deasupra obrazului osos, cu mustățile și barba pârlite ca mătasa păpușoiului, deasupra ochilor
negri, scânteietori, se înalță o pălărie tare, rotundă ca un ceaunaș. Și avea țiganul și mănuși de
piele de căprioară, rupte și unse ca vai de ele, dar mănuși…“ (Sadoveanu 1974, pp 41) Asistăm
aici la transformarea țăranului „ajuns“, care devine fudul de când este solicitat de către cei din

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

45
toate satele din jur. Acesta revine însă la imaginea celui care a fost înainte în momentul în care dă
ochii cu moș Precu. „Vorbea ca boierii, cașa -i fasonul… Totuși, la moș Precu își venea în fire…
Lăsa boieria la o parte și zicea țărănește“ (Sadoveanu 1974, pp 41)
Oamenii s -au strâns la clacă în curte la moș Precu . Personajele sunt și tinere, dar la
eveniment participă și cei mai în vârstă. Pe când lăutarii cântau cu foc (Icuță și Hasanache, tatăl
său), oamenii depănușau porumbul. Bineînțeles, așa cum ne așteptam, baba Anghelina și moș
Precu nu încetau a cinsti cu băutură pe lumea care venise la clacă să -i ajute la muncă.
Personajele vor vorbi, de data acesta, despre diferite întâmplări care fac parte din
superstițiile satului: despre farmece, „talismanul“ fiecărui om, comorile ascunse ale turcilor.
La calcă partic ipă și Maranda, personajul care va presăra din nou alte bârfe în mijlocul
oamenilor simpli ai satului. De data aceasta este luată în discuție nevasta lui Ion Balan, care zice –
se că „ ar trăgea să moară “. De altfel, cauza care i -a declanșat boala sunt farmec ele făcute de
dușmanca ei, care i -ar fi strecurat „s olomâzdră în rachiu “ (Sadoveanu 1974, pp 43)
Pe când cei care beau erau adunați acolo la muncă și vorbeau când de una, când de alta ,
cel care povestește despre tainele ascunse de pe dealurile satului este Gherasim, cel care era parcă
unul desprins din basmele de odinioară, un om cu puteri supranaturale, de care cam toată lumea se
cam ferea, cu o oarecare sfială.
Întâmpl ările sunt povestit e cu pasiune de către mai multe personaje.
Gherasim, care devine la fel de grav, de serios în ceea ce narează, asemenea modului în
care vorbea în „Povestea babei cârne“. El le spune celor de la clacă despre cum că fiecare om își
are ursul său: „Omul cu noroc are un urs slab și jigărit de -l dă vântul jos. Vezi c -acela umbl ă și
se zbuciumă ca vai de el, de adună pentru stăpânul lui. Iar cel fără noroc are un urs gras și leneș
care toată ziua doarme și nu face nimic…“ (Sadoveanu 1974, pp 44) . Întâlnim aici, de fapt,
superstiția prin care fiecare om are un fel de animal călăuz itor – superstiție pe care o mai întâlnim
la popoarele indiene.
Timpul narativ marchează un plan al unei acțiuni care vine din trecut, acțiune imaginară,
fantastică, iar perspectiva narativă este reprezentată de narator la persoana a III -a, viziunea
povestitorului întărind cele spuse de către acesta.
Claca la care participă personajele face parte din tradiția populară română, în care, pentru
a se realiza anumite munci (în cazul de față depănușarea porumbului), care cer prezența multor
persoane , oamenii se strâng și colaborează cu scopul finalizării acesteia. Ea se desfășoară după un
anumit ritual, conform tradiției străbune. La clacă nu participă doar muncitorii, ci și cei care trebuie
să întrețină atmosfera, adică lăutarii.
Perspectiva narativă este cea a unui povestitor care narează la persoana a I II-a, însă care
aduce povestirii propriile impresii .

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

46
Tot aici întâlnim și scena discuției dintre Zaharia, fiul morarului și Anica, nevasta lui
Răduțu. De altfel, dialogul dintre cei doi ține să scoată în evidență un aspect des întâlnit în familia
de țărani români: condiția femeii des agresată fizic de către bărbat, de cele mai multe ori fără motiv.
Aici se subînțelege și idi la care pare că se înfiripase între cei doi, lui Zaharia plăcându -i în taină
de Anica și căinând -o pentru traiul greu pe care -l are cu bărbatul său. Dialogul dintre cei doi este
întrerupt de către intervenția unei fete, care zărește un foc, parcă, pe vârfu l Halmului, dealul din
apropiere.
Motivul comorii de neatins este prezentat de către Gherasim. Acesta povestește cum el
însuși a vrut să ajungă la o comoară și era să o pățească, asemenea țarului Rusiei, care venise la
Cetatea Neamțului să ia galbenii. El insistă pe faptul că fiecare comoară are stăpânul ei și numai
acela va fi capabil să o folosească. De altfel, acest stăpân al comorii este prezentat ca fiind chiar
necuratul, probabil de aceea și comoara este de neatins. Ascultătorii au fost puternic impr esionați
de povestire a și de modul în care prezintă Gherasim faptele.
Chiar moș Precu povestește despre fapte fantastice, trăite de le când era copil , iar oamenii
se strâng curioși în jurul lui: „… moș Precu începu să povestească. Glasul lui curgea domol în
întuneric, dar nu știai dincotro vine“. (Sadoveanu 1974, pp 47). Este vorba despre farmece făcute
de trei femei pentru a chema la ele, din negura întunericului, prin vrăji numai de ele știute, trei
flăcăi, călare pe mături, asemenea vr ăjitoarelor, cu care se pare că au petrecut apoi toată noaptea.
Povestea este marcată de imaginația copilului de atunci, care participa la acțiune din umbră și nu
înțelegea cu adevărat ce se petrece.
Claca și -a desfășurat activitatea până târziu, în noapt e, presărată de poveștile și râsetele
oamenilor. Moșul îi cinstea pe cei de acolo, scripca se auzea limpede, lăutarii îi țineau hangul și
din când în când flăcăii chiuiau. Este prezentat aici tabloul mișcător al uneia din tradițiile
românilor: claca.
Limbajului folosit de Sadoveanu pentru a reda faptele este graiul popular al țăranului , în
care acesta strecoară vorbele specifice satului în care viețuiește: cu frazele bine ticluite ,
regionalisme, cuvinte și expresii populare.

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

47

3.6. Iarna

„Iarna“, a noua istorisire din volumul „Crâșma lui moș Precu“, prezintă iarna în satul
Broșteni. Această povestire este mai mult o descriere a vieții satului încremenit de zăpezi și ger.
Activitățile oamenilor sunt descrise în decorul iernii care se lăsa se peste sat. Într -o zi,
după ce un vânt aspru aduse nori albi, peste sat se așternu zăpada și înghețul. După ce apa a
înghețat, la moară zilnic oamenii desprind împreună cu morarul Zaharia sloiurile de pe roți.
Lupii umblau noaptea și dădeau târcoale crâ șmei lui moș Precu, iar Zaharia ieșea pe
nopțile cu lună la vânat de vidre.
Copiii se dădeau cu săniile pe dealuri. Ziua oamenii treceau spre târg cu săniile încărcate.
De ger, aveau mustățile și bărbile pline de promoroacă. „Era o tăcere adâncă pretutinde ni, în
câmpiile și livezile amorțite de ger“ (Sadoveanu 1974, pp 76) Crâșma lui moș Precu era din nou
loc de întâlnire pentru cei care treceau sau veneau de la târg, acum ca să se încălzească în localul
uncheșului.
În timpul acesta părintele Tărăboi chefu ia la crâșmă, cu toate că preoteasa lui, Mărioara,
era acum în suferință și nu mai avea nicio putere.
Anica lui Răduțu își căina viața la preoteas ă. Era singura la care se putea jeli, însă acum
și-a dat seama că nu mai are cui, deoarece se pare că nu mai a vea mult și aveau să o lase puterile
de tot. În acest context, Anița se vede nevoită să caute o altă persoană la care să -și destăinuie
durerile. Numai că o asemenea persoană era greu de găsit. Deseori o vedem ducându -se la moară,
chiar dacă aici Casandra o acuza că i -a sucit mințile feciorului ei.
Acțiunea din „Iarna“ este relatată din prisma celui care prezintă un decor: acela al iernii
în care se desfășoară viața satului.
Găsim aici o serie de descrieri, atât de specifice lui Sadoveanu: „Înspre Șomuz și -nspre
sat scânteiau ca niște stele ferestrele caselor nevăzute și sus, pe coastă, plopi înșirați se înălțau
ca niște turle prin negura nopții. Gheața sticlea, și pe luciul ei tremura lumina lunii și focul
stelelor.… Satul trimetea nenumăra ți stâlpi de fum auriu în lumina soarelui, spre cerul albastru.“
(Sadoveanu 1974, pp 76)
Timpul narativ surprinde o lume încremenită parcă în mrejele iernii. Viziunea autorului
prezintă ambianța specifică anotimpului.
Incipitul este reprezentat de către frământările Anicăi, care aproape se plângea că nu va
mai avea cui să -și spună păsurile, preoteasa Mărioara așteptându -și sfârșitul. De asemenea, cu asta

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

48
se și termină povestirea, când autorul precizează că în vreme ce părintele Dumitru își petrecea
timpu l chefuind, preoteasa își aștepta sfârșitul.
În cuprinsul vieții satului care are loc în anotimpul iarna, Sadoveanu surprinde drama
sfârșitului care se apropie pentru preoteasă, dar și drama femeii, care nu mai are cu cine sta de
vorbă despre păsurile sale, Anica, persoana care resimte asta ca o ruptură și care caută echilibrul
psihologic în altă parte, deși nu avea încredere decât într -o singură femeie din sat, și aceea nu o
mai putea decât asculta.
De data aceasta nu mai întâlnim ascultători, deoarece nu ai există un povestitor.
Pentru a reda atmosfera satului, Sadoveanu folosește un limbaj simplu, care poate fi
înțeles de către oricine. El se rezumă aici doar la prezentarea decorului, fără a prezenta natura
într-un mod mirific, așa cum o face în a lte opere.

3.7. Șuvoaiele

„Șuvoaiele“ este povestirea finală, a treisprezecea, din volumul „Crâșma lui moș Precu“.
Acțiunea din povestire se va derula vijelios, asemenea apelor care năpădiseră moara.
După iarna prezentată în povestirea de mai sus, sosiră zile cu soare fierbinte, care topiră zăpada
dintr -o dată, aceasta umplând albiile izvoarelor de apă. În scurt timp moara era în pericol. Văzând
că nu mai au încotro, fiul morarului, Zaharia, plecă după ajutor în Broșteni. În drumul său, însă,
trecu pe la Anica lui Răduțu. Adună oameni care să -l ajute cu problemele din moară și ajunse în
momentul când tatăl său o scotea pe babă din moară, ca s -o urce pe deal, apărând -o e șuvoaie.
Oamenii ajutau la evacuarea lucrurilor din moară când, în zare se arătă o femeie cu părul despletit.
Era Anica, nevoită a fugi din calea bărbatului său, care o urmărea cu un cuțit (norocul ei a fost că
l-au oprit oamenii la crâșma lui moș Precu), deoarece aflase că fusese Zaharia pe la ea.
Faptele se petrec cu repeziciune, par că în armonie cu șuvoaiele de apă care ieșiseră din
matcă. Parcă nimic nu prevestea drama care avea să se apropie : „Era, în ziua aceea, un cer limpede
ca lacrima și soarele umplea lumea de lumină“ (Sadoveanu 1974, pp 95) . Preîntâmpinând
pericolul, Zaharia se năpusti în apele învolburate, ieși înaintea lui Răduțu care se apropia
amenințător, și se încăierară. De aici acțiunea se desfășoară fulgerător aproape: în lupta în care se
încleștară, amândoi căzură în gol, apele îi în ghițiră și (cu toate că Zaharia ajunse la mal) își pierdură
viața.

Cap. III Studiu de caz: Crâșma lui Moș Precu ____ _____________ _______ Alina Terțiu

49
Apoi, peste toate astea se așternu uitarea. După ani și ani mormintele celor doi care au
murit nu se mai cunosc și o lume nouă „se încălzește la soarele care a luminat odată crâșma lui
moș Precu. … uitarea i -a troienit pe toți, și acum știu bine că dintre cei răi niciunul nu era
vinovat.“ (Sadoveanu 1974, pp 97)
Întâmplarea este povestită din perspectiva naratorului -martor, iar faptele sunt prezentate
întocmai, fără intervenția povestitorul ui.
Timpul narativ mar chează un plan al unei acțiuni care se petrecea cu repeziciune sub ochii
celor prezenți, iar perspectiva narativă este reprezentată de narator la persoana a III -a, viziunea
povestitorului conturând ambianța specifică faptelor dramatice care urmau să aibă loc.
Incipitul este reprezentat de către topirea rapidă a zăpezii și umflarea apelor, care
amenințau din ce în ce mai tare moara.
Perspectiva narativă este cea a unui povestitor, martor la întâmplare, care nu intervine cu
propriile impresii în derularea evenimentelor, ci se rezumă în a le relata .
Limbajul folosit de către personajul -martor este unul simplu, specific omului de la țară.
În „Crâșma lui moș Precu“ eroii sunt personaje din lumea satului românesc. Se prezintă
parcă o lume sălbatică, pură, care -și trăiește viața după propriile -i legi. Când acestea sunt încălcate,
pedeapsa supremă este moartea. Alături de crâșmă, moara este locul în care se derulează viața
acestei lumi.

Bibliografie __ ____ _______ _______________ Alina Terțiu
50

În literatura română se regăsesc mulți scriitori ai căror operă reprezintă o sinteză a gândirii
neamului românesc. Importanța cu care tratează Sadoveanu omul și faptul că îl integrează în
marele univers din care face parte, face ca ființa umană să capete valori eterne. „ Că este povestire
vânătorească sau un «divan» oriental, că este o «istor ie de demult» sau una contemporană
proiectată în mit, opera lui Sadoveanu stă sub semnul unei practici sau al unei strategii retorice,
punând în lumină virtuțile povestirii arhaice, remarcabilă prin farmecul «spunerii».“ (Mitrache
1994, pp 222)
Lumea arhaică românească se regăsește în operele lui Sadoveanu atât la nivelul satului
tradițional, cât și prin natura și comportamentul personajelor sale. Așa cum afirma Gheorghe
Mitrache , „…Mihail Sadoveanu este creatorul unui univers poetico -epic de o m are originalitate,
având model caracterul binar al baladei noastre populare. Liricitatea textului sadovenian nu vine
însă numai din marea frecvență a descrierilor naturale care evidențiază «starea de suflet», ci din
euforie, din efectele vizualității și al e acusticii, dintr -o melodicitate interioară a textului, din
«relieful» cuvintelor în propoziții și al propozițiilor în frază, ceea ce înseamnă armonie“.
(Mitrache 1994, pp 223)
Temele fundamentale ale scrisului sadovenian sunt natura, istoria, înțelepciun ea și
dragostea. El însuși participant la multe din acțiunile sale, în calitate de povestitor al celor ce se
derulează în opere, Sadoveanu este cel care aduce ființa umană la valoare monumentală, scoțând
în evidență spiritul național căruia i se supune înt reaga noastră existență. Autorul descrie peisajul
natural inalterabil, prin care ființa umană trebuie să se supună legilor Naturii. Omul este sfătuit să
păstre ze neatinse frumusețile naturale în care trăiește și să se conducă după legile firești ale vieții
de demult.
„Crâșma lui moș Precu“ este una din operele lui Sadoveanu care aduce în centrul atenției
o civilizație aflată la confluența dintre sat și târg. Crâșma, la fel ca moara și biserica, sunt acele
locuri în care se p etrec cele mai importante fapte, iar personajele își duc viața în acest decor după
propriile tradiții și obiceiuri.
Farmecul povestirii lui Mihail Sadoveanu este modul în care reușește să prezinte
evenimentele, elementele de real îmbinate cu fantastic, trăirile impresionante ale persona jelor,
starea de echilibru a unora dintre lecturi și talentul de povestitor al eroilor săi. Nu trebuie să uităm
aici nici felul în care este descrisă natura, cu un profesionalism care -i este specific numai lui.
Multă vreme nuvelistica lui Mihail Sadoveanu se va derula în jurul acestei teme. Un fin
observator va descoperi la marele scriitor originalitatea artistică, marcată de descrierea naturii și a

Bibliografie __ ____ _______ _______________ Alina Terțiu
51
vieții în special a țăranului român, pe alocuri presărată cu tra iul târgoveților, impresii de război și
trecutul istoric al neamului. Din acest punct am putea chiar afirma că Sadoveanu descrie, ca un
„pictor“ al vremurilor, întâmplări, fapte, peisaje, trepte de istorie din Moldova, având ca punct de
plecare călătoriile , întâlnirile de la crâșmă sau han , „taina“, trecutul.