INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 6 CAPITOLUL 1… [617739]

4
CUPRINS

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 6
CAPITOLUL 1 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 9
EVOLUȚIA IDEII EUROPENE DE -A LUNGUL TIMPULUI ………………………….. ……. 9
1.1. Origini le termenului „Europa” ………………………….. ………………………….. ………………… 9
1.2. Evoluția ideii europene în Evul Mediu ………………………….. ………………………….. ……. 13
1.3. Evoluția ideii europene în Perioada Renașterii ………………………….. …………………….. 17
1.4. Evoluția ideii europene în Epoca Modernă ………………………….. ………………………….. 21
1.5. Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 26
CAPITOLUL 2 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 27
PRIMUL RAZBOI MONDIAL ȘI IDEEA DE UNITATE EUROPEANĂ ………………. 27
2.1. Primul Război Mondial – preliminarii ………………………….. ………………………….. ……. 27
2.2. Cauzele Primului Război Mondial ………………………….. ………………………….. ………….. 29
2.3. Situația continentului la sfârșitul Primului Război Mondial – consecin țe …………… 33
1.4. Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 37
CAPITOLUL 3 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 38
SOCIETATEA NAȚIUNILOR ………………………….. ………………………….. …………………….. 38
3.1. Originile Societății Națiunilor ………………………….. ………………………….. …………………. 38
3.2. Principalele organe ale Societății Națiunilor ………………………….. ………………………… 40
3.3. Pactul Societății Națiunilor ………………………….. ………………………….. …………………….. 44
3.4. Punctele slabe ale Societății Națiunilor ………………………….. ………………………….. ……. 48
3.5. Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 50
CAPITOLUL 4 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 51
STUDIU DE CAZ:NICOLAE TITULESCU ȘI SOCIETATEA NAȚIUNILOR ……… 51

5
4.1. Nicolae Titulescu ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 51
4.2. Activitatea lui Nicolae Titulescu ………………………….. ………………………….. ……………… 53
4.3. Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 66
ÎNCHEIERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 68
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 70

6

INTRODUCERE

Tema lucrării mele de licență se intitulează Evoluția ideii de Unitate Europeană în
prima jumătate a secolului al XX -lea. Istoria Uniunii Europene este una dintre materiile care
mi-au atras cel mai mult atenția, fiind o disciplină care analizează evoluția ideii de unitate
europeană de -a lungul timpului.
Motivul alegerii acestei teme a apărut din dorința de documentare în legatură cu acest
subiect, deoarece Uniunea Europeană este foarte importantă atât la nivelul continentului
European, cât și la nivelul tuturor statelor membere, implicit al României. Este util și firesc să
cunoaștem anumite noțiuni despre apariția si organizarea acestei asociații d e state, mai ales ca
din anul 2007, Romania este membră a Uniunii Europene.
Apariția și evoluția ideii de integrare europeanã și a Uniunii Europene reprezintã un
proces îndelungat, care ar putea fi împãrțit în douã perioade: cea a eforturilor pentru reali zarea
integrãrii europene (pânã în anul 1993) și cea de implementare a regulilor referitoare la
integrarea europeanã și la Uniunea Europeanã (din 1993, pânã în prezent).
Ideea de unitate europeanã este foarte veche și a fost influențatã de cea de unitate a nticã.
Uniunea Europeană este cea mai mare comunitate economică și politică internațională
a 28 State Europene, formată cu scopul asigurării păcii, stabilității și prosperității cetățenilor
acestora, în cadrul unui proces continuu de integrare bazat pe sc opuri economice, politice și
sociale comune.
Caracteristica unică a Uniunii Europene este aceea că, deși toate statele membre rămân
state suverane și independente, acestea au decis să pună în comun o parte din „suveranitatea”
lor în domenii în care este u til să colaboreze. Aceasta înseamnă că statele membre deleagă
unele dintre competențele lor decizionale instituțiilor comune pe care le -au creat, astfel încât
deciziile cu privire la chestiuni specifice de interes comun să poată fi luate în mod democratic
la nivelul UE.
Mai multe instituții sunt implicate în procesul decizional la nivelul UE, în special:
-Parlamentul European, care îi reprezintă pe cetățenii UE și este ales în mod direct de către
aceștia;

7
-Consiliul European, care este format din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale
UE;
-Consiliul, care reprezintă guvernele statelor membre ale UE; și
-Comisia Europeană, care reprezintă interesele UE în ansamblu.
Uniunea Europeană a realizat multe lucruri. De exemplu, a creat o piață unică pe baza
a „patru libertăți”, asigurând libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a
capitalurilor între toate statele membre. Piața unică înseamnă că peste 500 de milioane de
cetățeni ai UE sunt liberi să se mute și să se stabilească ori unde doresc în Uniune. UE a creat o
monedă unică, euro, care este acum o monedă foarte importantă pe plan mondial și face piața
unică mai eficientă.
Aceasta a instituit, de asemenea, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
care protejează anum ite drepturi politice, sociale și economice ale cetățenilor și rezidenților
din UE.
De asemenea, UE a deschis calea în ceea ce privește protejarea mediului și combaterea
schimbărilor climatice. Acestea sunt doar câteva dintre realizările de până acum.
Orice măsură luată de UE se bazează pe tratatele care au fost aprobate în mod voluntar
și democratic de toate țările UE. Tratatele stabilesc obiectivele Uniunii Europene și regulile de
funcționare a instituțiilor UE, procedura decizională și relațiile dintr e Uniune și statele sale
membre.
În anumite cazuri speciale, nu toate statele membre participă la toate domeniile de
politică ale UE. De exemplu, deși moneda euro este moneda unică a UE în ansamblu, în
prezent (în 2017) zona euro cuprinde doar 19 state me mbre, în timp ce două state au o clauză
de neparticipare, iar celelalte țări încă nu îndeplinesc criteriile de aderare. Douăzeci și două de
state membre sunt membre ale spațiului Schengen, care permite circulația fără pașapoarte, iar
șase state își mențin controalele la frontiere.
În prezent, Uniunea Europeană are activitați în 35 de domenii diferite de politică:
migrație și azil; frontiere și securitate; economie, finanțe și moneda euro; întreprinderi și
industrie; piața unică; economia și societatea digi tal; ocuparea forței de muncă și afacerile
sociale; educație și formare; cercetare și inovare; politica regional; transporturi; agricultură și
dezvoltare rurală; afaceri maritime și pescuit; acțiuni în domeniul climei; mediu; energie;
afacerile externe și politica de securitate; extinderea UE; politica europeană de vecinătate;

8
comerț; cooperare internațională și dezvoltare; ajutor umanitar și protecție civilă; justiție și
drepturi fundamentale; sănătatea publică; siguranță alimentară; consumatori; servicii bancare
și financiare; concurență; impozitare și fiscalitate; vămi; cultură și mass -media; tineret; sport;
bugetul; prevenirea fraudei.
În primul capitol am încercat să surprind evoluția istorică a continentului nostru în
sensul unității și identității eu ropene, pornind de la primele abordări făcute de intelecuali,
istorici, oameni politici, cercetatori începând cu perioada Antichității până la perioada
Modernismului. Acest capitol prezintă primele proiecte prin care s -a încercat o uniune a
statelor europe ne din punct de vedere economic, politic.
În al doilea capitol am continuat evoluția ideii de unitate europeană abordată în
contextul Primului Război Mondial. M -am axat pe cauzele și consecințele războiului și cum au
influențat acestea unitatea europeană.
Al treilea capitol prezintă evoluția ideii europene după Primul Razboi Mondial și
înființarea Ligii Națiunilor (scopuri si origini).
Ultimul capitol urmărește activitatea diplomatică a omului politic, Nicolae Titulescu și
contribuția acestuia în Liga Na țiunilor.

9

CAPITOLUL 1
EVOLUȚIA IDEII EUROPENE DE -A LUNGUL TIMPULUI

În acest capitol sunt redate primele apariții antice ale cuvantului care denumește
continentul european și evoluția ideii de unitate europeană care se consolidează de -a lungul
marilor perioade istorice: Antichitate, Evul Mediu, Renaștere și Epoca Modernă.
Acest proces de unificare a continentului European a fost rea lizat într -un timp
îndelungat cu multe etape, proiecte și ideei.

1.1. Originile termenului „Europa”

Europa este o noțiune pe care o avem de la vechii greci, dar până în ziua de azi nu s a
gasit o explicație sigura, de natură etimologică, a cuvantului. Unii autori spun ca ar avea
origine orientala , din limbile semitice vorbite în vechime în vestul Asiei: feniciană sau
akkadiană. Așad ar, în limba akkadiană, cuvintele ,,erib ” sau ,,erebu” însemnau ,,apus ” ;I din
acest cuvant ar putea deriva ,,Europa” sau ,,ținutul din apus”.
O altă explicație pentru natura etimologică a continentului nostru ar porni de la
cuvantul grec ,,opia” care însemna ,,pământ”. De asemena, în piesele celor mai cunoscuți
autori de tragedii ai Greciei Antice, Sofocle si Euripide, numele continentului apăre a scris
,,Europia”.1

1 Marian, Ștefanescu, Ideea și integrarea europeană , 2007, p. 1 -2.

10
Referindu -se la continentul nostru Herodot afirma : ,,Despre Europa nu știe nimeni (…)
nici de unde și -a luat acest nume, nici cine ar putea să fie cel care i l-a dat (…)”.2 Termenul
,,Europa” are o origine incertă. Nu se știe nici azi de unde provine acest cuvânt, nici cine au
fost primii care l -au folosit, nici limitele spațiale între care se afla continentul, cu toate acestea
Europa există astăzi, cu o istorie bogată in spate ș i cu limite spatiale precise.
În Antichitate apar niște legende grecești in jurul cuvântului Europa. Așadar, în opinia
lui Jean Carpentier în lucrarea Istoria Europei , ,,Europe” era o prințesă feniciană, fiica regelui
Agenor pe care Zeus a rapit -o și a dus -o in Insula Creta , unde aceasta a nascut mai mulț i cop ii,
cel dintâi fiind Minos care a devenit regele Cretei. În sens geografic, Europa reprezenta doar o
parte din Grecia care dorea să se structureze ca o lume nouă.3
Și în opera lui Gavriil Preda , Istoria Europei și a Uniunii Europene este redata aceeași
povestire despre continetul European în aceasta perioada: ,, A ntichitatea acoperă o foarte
lungă perioadă din istoria omenirii. În lumea antică, Europa, ca unitate teritorială, nu a avut o
individualitate distinctă, fiind cel mult o expresie geografică care desemna numai o parte din
teritoriul Europei contemporane . Grecii au fost cei care au inventat cuvântul ,,Europa ”.
Conform legendelor grecești, Europa a fost o frumoasă prințesă, fiica regelui Agenor,
conducator al orașului fenician Tyr. Zeus, îndragostit de frumoasa pământeană, s -a
preschimbat într -un taur alb care a răpit -o pe prințesă. Cei doi au ajuns pe insula Creta unde s –
au născut mai mulți copii. Unul dintre copii a fost Minos, considerat fondatorul statului cretan,
iar cultura minonică (circa 2600 -1425 a. Chr.) a constituit primul leagăn al civilizației
europene. ”4
Cuvântul scris apare prima dată in opera Theogonia a poetului grec Hesiod (sec. al
VIII-lea î. Hr.) o altă variantă a ,,mitului Europei”. Acest mit a luat mai multe forme in
diferitele opere ale poeților si scriitorilor din acea perioadă.
Conform site -ului Banca Centr ală Europeană , scena in care Zeus o rapește pe Europe
este prezentă din 2002 pe moneda de doi cenți a Greciei.5

2Herodot, Istorii , Editura Științifică, București, 1961, vol. I, c. IV, traducere de Felicia Vanț -Ștef, p. 327, cf.
Jean, Carpentier , Istoria Europei , traducere din franceză de Sándor Skultéty și Mariana Băluță Skultéty , Editura
Humanitas, București, 2006 , p. 11.
3Jean, Carpentier , Istoria Europei , traducere din franceză de Sándor Skultéty și Mariana Băluță Skultéty, Editura
Humanitas, București, 2006 , p. 11-13.
4Gavriil , Preda, Istoria Europei și a Uniunii Europene, Editura Universității din Ploiești, Ploiești, 2005, p. 9.
5www.ecb.europa.eu , accesat în data de 14.12.2018, ora 20,40.

11
Grecii au declanșat un proces amplu de colonizare care a fost provocat de creșterea
demografică, de expansiunea economică, de conflictele sociale și politice din lumea greacă.
Inițial, acest process a cuprins țărmul de nord -vest al Asiei Mici și insulele din nordul Mării
Egee, iar aici au fost întemeiate mai multe orașe: Mytilene, Milet, Efes, Halicarnas, Rhodos
etc. De -a lungul timpului, procesul s -a intensificat, iar principalii inițiatori au fost orașele -stat:
Corint, Milet, Chalcis, Megara. Colonizarea se desfașura pe direcțiile: nord -est (Hellespont și
Pontul Euxin), vest (Italia și Sicilia) și sud (Egipt).
Caracteristica lumii greci a fost cea a orașului -stat (polis), care este o instituție social –
politica și administrativă, idee unică și originală a grecilor. Acest tip de comunitate teritorială
le permitea cetățenilor să participe la treburile comuniății lor și să cunoască realitățile,
necesitățile, problemele, faptele aces teia. Polisul a fost cel în jurul căruia s -a cristalizat viața
politică, artele, cultura, știința și dreptul grecilor antici. Aceste domenii de activitate au adus
un aport decisiv în formarea și dezvoltarea umanității civilizației europene moderne ulterioa re.
Originile sistemului democratic se află în formele de guvernare colectivă a polisului.6
În lucrarea Istoria ideii de europă de Ionuț Nistor se menționează că cercetatorii au
avut dispute in legatură cu conotațiile politice ale termenului. Cercetatorul Carlo Crucio
sustinea ca începand cu secolul al V -lea î. Hr. începe sa se observe un progres, Asia apare in
antiteză cu Europa. În timp ce Asia era sub puterea absolută a regilor, Europa susținea cu
perseverență dorința de libertate. Istoricul Jean -Baptiste Duroselle îl contrazice pe Carlo
Crucio susținând că pe toată perioada Antichității, ideea de Europă nu a avut semnificație
politică reală, ci a fost un concept geografic.7
Istoricul grec, Strabon face o descriere foarte detaliată a spațiului pe care se
întindea Europa. Aceasta cuprindea Iberia, Celția, Bretania, iar la stânga de Dunare locuiau
germani, geți, tirageți, bastarn i, sarmați, iar în partea dreaptă de traci, iliri, greci. Însa pentru
acesta partea nord -estică a continentului de astazi rămâne necunoscută.
Același lucru se observă și în lucrarea Istoria naturală a istoricului Plinius cel Bătrân.
Conform acestuia lume a era impărțită în trei parți: Europa, Asia și Africa, iar partea nord –
estică a Europei rămane in continuare neclară.

6Gavriil, Preda, op.cit. , p. 12 -14.
7Nistor, Ionuț, Istoria ideii de Europă , Iași, 2015 -2016, p. 4 -7, www.history.uaic.ro/wp –
content/uploads/2012/12/2015sem2 -Istoria -ideii-de-Europa.pdf accesat în data de 14.12.2018, o ra15,00 .

12
Grecia Antica prin toate realizarile sale, în toate domeniile a transmis o moștenire
civilizației de astazi. În Grecia apare pentru prima dată sistemul politic al democrației
(,,demos” -popor, ,,cratos” -putere). Și Roma Antica a avut realizări care s -au tra nsmis până
astazi.
Romanii au inventat forma de guvernământ republica, după ce au înlaturat de la
conducere regii care începuse sa fie dictatori. Iar după a urmat perioada imperiului, unde
puterea apartinea împăratului. Tot în această perioadă apare noți unea de cetațean si cetațenie,
dar si o serie de drepturi care aveau la bază liniștea și pacea din interiorul granițelor, iar astazi
aceste elemente sunt preocupări care stau la baza fiecarui stat.8
Grecii antici prețuiau sculptura și mai ales pictura. A ceștia au contribuit foarte mult în
aceste domenii de artă și implicit la cultura Europei. Cu toate acestea, un impact foarte mare în
evoluția civilizației europene au avut filosofia și gândirea științifică.
Pitagora a adus contribuții importante la dezvo ltarea matematicii, medicine, teoriei
muzicii. Socrate a fost cel care a delimitat domeniul gândirii științifice de cel al gândirii
filosofice.
Și în domeniul medicine i anticii au stimulat, îndrumat și influențat medicina arabă și
europeană care era cara cterizată printr -un remarcabil sentiment de responsabilitate
profesională, socială și umană care este exprimat perfect prin ,,juramântul lui Hipocrat”.9
Hipocrat din Cos a fost cel mai mare medic al Antichitații care a formulat și aplicat principiile
medic inii hipocratice și care stau și astazi la baza medicinii moderne.
Apariția istoriografiei se explică prin spiritual pozitiv, specific democrației ateniene,
dar și prin cercetarea empirică și a trecutului, a legaturii dintre fapte și cauzele lor. Cei mai de
seamă autori de texte istoriografice au fost: Hecate din Milet, Herodot și Tucidide.
În domeniul astronomiei au fost mai mulți adepți care au formulat teorii care susțineau
ca Pămantul este rotund, că nu se află în centrul universului și că se mișcă î n jurul unui Foc
Central. Platon a fundamentat cel mai important centru de cultura al Greciei Antice , Academia
din Atena.10
Aristotel a dezvoltat o opera impresionantă (circa 400 de lucrari) caracterizată prin
originalitatea și profunzimea observațiilor. Opera constituie o sinteză a tuturor cunoștințelor

8Calcan, Gheorghe , Istoria Uniunii Europene , note de curs semestrul I, 2018 -2019, UPG Ploiesti.
9Gavriil, Preda, op. cit. , p. 18 -19.
10Nistor, Ionuț, op. cit. , p. 5 -8.

13
acumulate până la acea dată în toate domeniile filosofiei și științei (fiz ică, matematică,
geometrie, astronomie, botanică, biologie, psihologie, etică, logică, politică, morală, artă etc.)
și constituie o influență excepțională de -a lungul veacurilor.11
Roma prinde contur, ca entitate politică statală, în peninsula Italică și r ealizează prima
unificare a unei importante părți din spatial european.
Romanii au fost excelenți organizatori, tehnicieni și juriști, cu un deosebit simț al
datoriei civice și al dragostei față de patrie. Aceste calități se regăsesc atat în moștenirea
politică și organizatorică pe care au lasat -o posteritații, dar și în domeniul normelor juridice.
Au inventat noțiunea de drept privat și drept public, drept penal și drept civil.
Procesul de elaborare al legilor de astazi este inspirit de pincipii juridic e formulate înca
din antichitate, fapt ce constituie încă un argument convingător privind aportul Romei la
continuitatea civilizației și culturii europene. Romanii au lasat posterității modelul politic
roman, acea ideee de imperiu unificat, idea care va st răbate secole de -a rândul lumea
europeană, medieval și modernă.12
Anticilor le datorăm primele folosiri ale termenului și multe realizări care au influențat
civilizația, însă aceștia nu se raportau la Europa din punct de vedere politic în maniera în care
o facem astazi.
Cultura și civilizația antică au influențat decisive destinul culturii și civilizației
europene, fiind în egala masură izvor și element de unitate al acesteia.

1.2. Evoluția ideii europene în Evul Mediu

Odată cu Evul Mediu, termenul ,,Europa” începe treptat sa fie folosit pentru
continentul nostru. Gândirea politică din această epocă se sprijină pe ideea de creștinism și
este o unitate de ordin spiritual și moral. După ce Imperiul Roman dispare și unitate a

11Gavriil, Preda, op. cit. , p. 17 -20.
12Idem , p. 26 -28.

14
continentului se destramă datorită perioadei lungi de migratii, europenii au încercat să refacă
vechiul imperiu care reprezenta putere, liniște și prosperitate.13
Această perioadă este caracterizată prin divizarea continetului în două mari părți. În
partea Occidentală este din ce în ce mai folosit termenul de Europa, inclusiv pentru scopuri
politice, nu doar din punct de vedere geografic. Această parte a fost dominată de papalitate
câteva sute de ani, pe cand partea de rasărit continuă tradiția romanilo r, rămânând un veritabil
imperiu.
În această perioadă se urmărește realizarea unui imperiu universal (Republica
Christiana), indiferent de cine l -ar fi condus: papa sau regele. Ideea europeană s -a unit cu
ideea universală a unei creștinătăți uniformizatoa re. Acest lung proces a făcut trecerea de la
,,Respublica Romana” la ,, Respublica Christiana”.
Conform lucrarii Dreptul Uniunii Europene , această perioadă este caracterizată ințial
printr -o divizare politică din cauza incapacității urmașilor lui Carol cel Mare și care este
agravată de conflictele religioase, economice și de altă natură, care a fost urmată de mai multe
încercări de refacere a unității europene. Această unitate nu a dus la o uniformitate, dimpotrivă
a dus la o diversitate, dar care se baz a pe același model de a gândi, a simți și a acționa. Lupta
dusă între Papă și regi (împărați) a condus la o divizare a unității Europei, care s -a manifestat
prin două doctrine: cea a unității pontificale și cea a unității imperiale. Aceste două concepții
nu puteau fi conciliate. Așadar în aceste condiții, realitatea politică a Europei se schimba încet,
dar sigur, supremația este deținută de puterea statelor suverane și anunță perioada Europei
moderne.14
Regele francilor Clovis reusește sa unească statul fra nc si dorea să se extindă până la
Roma, dar nu reușește. Un alt rege care a încercat să reînvie vechiul imperiu a fost Carol cel
Mare. Acesta a fost rege al francilor din 768 până la moarte. Statul său era unul puternic si
este încoronat de Papa de la Rom a ca rege al romanilor, dar nu ajunge până la Roma, iar cei 3
fii ai săi împart statul. Din 962, partea Occidentală era dominată de Imperiul germanic sub
Otto cel Mare care și -a luat denumirea de Sfântul Imperiu Roman. Teoretic, noul împărat era
șeful supr em al creștinătății. Acesta dorea să refacă la alte dimensiuni fostul imperiu, adică din

13Serge, Berstein; Pierre, Milza, Istoria Europei, De la Imperiul Roman la Europa (secolele V -XIV) , vol. 2,
traducere de Ionuț Bița, Editura Institutul European, 1997, p. 6 -7.
14Nicoleta, Diaconu, Dreptul Uniunii Europene , Editura Lumina Lex, București, 2007, p. 9 -10.

15
noul imperiu trebuia să facă parte și teritorii din partea de nord si de est a Europei, dar Otto cel
Mare a rămas doar cu numele de Împărat al Sfântului Imperiu Roman de neam germanic.15
Totuși, sub conducerea lui Otto I, poporul Germanic a cunoscut o perioadă de apogeu,
acesta reușind să restabilească pacea și ordinea, care au dus la dezvoltarea economiei și
înflorirea culturii. A indus ideea de imperiu prin asocierea cu Roma , deoarece a avut
capacitatea de a civiliza și uni o parte a Europei, iar în acea perioadă, ideea a fost percepută ca
un simbol al duratei și al unitații. Cu toate acestea, puterea imperială creată de Otto I nu a fost
suficient de consolidată, așad ar după moartea acestuia, imperiul se destramă.16
După ce marii conducatori ai perioadei (Carol cel Mare, Otto I) au încercat să înlature
papi, conflictul dintre puterea laică și cea spirituala a continuat sub numele de ,,lupta de
investitură”.17 Acest conflict s -a dus între papa Grigore al VII -lea și Henric al IV -lea, primul
considera ca puterea bisericii este superioara împăratului/regelui, deoarece este o putere care
dăinuie în timp, în timp ce conducatorul laic reprezintă puterea trecatoare .
Acest lung conflict dintre instituția papală și instituția laică, care avea ca scop
conducerea societății, a subminat autoritatea creștinismului, dar, cu toate acestea, Biserica este
cea mai importantă instituție medievală care a avut un impact deosebit as upra societații
europene.
În secolul al XIII -lea, Biserica devine o adevarată putere europeană , începând să se
extindă și să detroneze sau să încoroneze suverani după propriile interese. Sentimentul religios
era unul foarte puternic în Evul Mediu, iar ace astă credință folosea la consolidarea ordinii
sociale și a puterii decizionale a Bisericii.
Datorită Cruciadelor organizate de Biserică pentru eliberarea Pământului Sfânt s -a
înregistrat un avânt economic, popoarele au ieșit din izolarea în care au trait până atunci , au
facut schimb de idei, valori și au cunoscut o civilizație, cea arabă mult mai dezvoltată ca cea
europeană.
Primele idei care au proclamat necestitatea unei înțelegeri, a unei colaborări între
națiuni se gasesc în scrierile lui Dante Aligh ieri și ale lui Pierre du Bois.
Dante Alighieri a formulat ,în lucrarea sa De monarchia , teze si concepții social –
politice. Acesta era adept al monarhiei și a vazut care sunt posibilitățile reconcilierii între

15Nistor, Ionuț , op.cit. , p. 8-12.
16Marian, Ștefanescu, op. cit. , p. 18 -20.
17Nicoleta, Diaconu, op. cit. , p. 36.

16
prinți și monarhi sub conducerea unei monarhi i universale, pentru a asigura pacea universală,
liniștea și bunăstarea fiecărui individ. ,, Monarhia universală în viziunea lui Dante nu era
altceva decât o concepție de tip federalist, în accepția specific ă a cuvântului! Monarhia
universală prefigurată de Dante trebuia să f ie un st at independent de pute re papală. Arbitrajul
suprem al puterii nu trebuia deținut de către Pontifax M aximu m (Papa), ci trebuia depus în
mâinile împăratului . Conceptual, teza sa este remarcabilă dacă avem în vedere faptul că ea a
fost enunțată într -o epocă în c are dogma religioasă subordona gândirea politică și soc ială.”18
Pierre du Bois apare cu o idee originală în lucrarea Despre recuperarea Pământului
Sfânt (1306). Pentru el cel mai important obiectiv era realizarea păcii între statele creștine și
recuperarea Țării Sfinte. Du Bois propune deci formarea unui tribunal internațional, alcătuit
din experți, de preferință laici, care să judece și să decidă asupra conflictului, pe baza
documentelor și martorilor. Papei i se rezerva dre ptul de a mo difica hotărârile tribunalului.
Aceste hotărâri erau obligatorii și nerespectarea lor era urmată de grave sancțiuni. Planul lui
Pierre du Bois nu a avut urmări practice, dar are o mare importanță pentru deschiderea unei
linii de gândire care fa ce legătura între menținerea păcii și apropierea dintre statele europene.19
În urmatoarea perioad ă, continentul a fost grav afectat de foamete, calamitați,
numeroase epidemii, care au avut efecte atat la nivel demografic, cât și la nivel economic,
social, politic, militar. Această criză generală a societății europene a rămas în memoria
colectivă europenilor ca fiind perioada ,,razboiului de 100 de ani”, cel mai îndelungat conflict
din epocă. După multe secole de agonie, urmașul îndepărtat al imperiului rom an (Imperiul
Bizantin) s -a parabușit în urma cuceririi Constantinopulului, de catre armatele lui Mohamed al
II-lea. Cu toate acestea, ideea unității europene nu a dispărut.20
Așadar, la sfârșitul secolului al XV -lea, diplomatul francez, Antonio Marini a e laborat
un proiect prin care statele europene se uneau în scopul opririi expansiunii otomane. ,, Ideea
federației europene elaborată de Marini prevedea constituirea unui organism cu atribuții de
Curte de Justiție, compus din reprezentanții tuturor statelor membre, indiferent de importanța
lor politică, menit să judece litigiile dintre federații (statele componente ale acestora) și să ia
decizii care să fie impuse tuturor. ”21

18Gavriil, op. cit. , p. 38.
19Nistor, Ionuț, op. Cit. , p. 8 -12.
20Serge, Berstein; Pierre, Milza, op. cit. , p. 12 -14.
21Gavriil, Preda, op. cit. , p. 40.

17
După ce au dispărut construcțiile politice care înc ercau sa unească continentul în jurul
noțiunii de ,,creștinătate ”, se înlocuiește cu termenul de Euro pa, dar nu în sensul de ,,Europa
geografică” .
În înțelegerea papei Pius al II -lea, Europa se suprapunea peste teritoriul ocupat de
,,poporul creștin” care trăia în Franț a, Italia, Spania, Germania, Polonia și Ungaria. Este
evident că noțiunea de Europa era o problemă de imagine politică și culturală, era un concept
cu o consistentă încărcătură politică, în care conotațiile religioase continuau să fie prezente.22
Criza sist emului feudal din secolele XIV -XV a însemnat o prăbușire a vechilor concepții nu
numai din domeniul politic, ci și cele din celelalte domenii ale vieții sociale și economice.
Totodată au fost create premizele afirmării unui proces generator de înnoiri, R enașterea.

1.3. Evoluția ideii europene în Perioada Renașterii

Secolul al XVI -lea s -a caracterizat printr -un suflu nou manifestat în viața economică,
culturală, spirituală și politică. Secolul a debutat cu o perioadă de prosperitate care s -a
manifestat prin dezvoltarea producției, creșterea populației, înflorirea orașelor, deschiderea de
noi căi comerciale către Lumea Nouă etc.
Economia europeană a secolului al XVI -lea începe să se dezvolte la nivel continental.
Cele mai importante zone econo mice au fost: zona mediteraneană care lega sudul
continentului cu Orientul Mijlociu și nordul Africii și avea ca centru de greutate Italia de Nord
cu orașele Genova, Florența, Milano, Veneția ; zona bazinului Mării Negre dominată de
monopolul economic turce sc și care asigura schimbul de mărfuri între Asia Mică, zona
Caucazului, Constantinopol și state europene precum : Țările Româ ne, Polonia, Germania ; și
zona continentală având ca principale centre orașele Lyon, Augsburg și Nürnberg, zonă care a
jucat rolul de placă turnantă între zona Mediteranei și Europa de Nord.23
Această perioadă a cunoscut cea mai spectaculoasă dezvoltare economică prin
deschiderea unor noi căi maritime către Lumea Nouă. Schimbul de mărfuri se facea între țările
din sudul continentului (Spania, Portugalia) și cele din nord -vestul Europei (Franța, Anglia,

22Serge, Berstein; Pierre , Milza, op. cit. , vol. III, p. 52.
23Gavriil, Preda, op. cit., p. 41 -42.

18
Țările de Jos), și astfel orașele Sevilla, Lisabona, Le Havre, Rouen, Londra, Anvers au devenit
cei mai importanți poli economici ai epocii.
Aceste zone nu au constituit doar legături comerciale, ci și canale de cunoaștere
reciprocă a diferitelor regiuni, culturi și popoare.
Cronologic, perioada Renașterii acoperă intervalul de timp cuprins între sfârșitul
secolului al XV -lea și prima jumătate a secolului al XVII -lea, iar spiritul său a fost prezent în
toate sferele vieții. Renașterea a însemnat descoperirea pământului și a cerului, descifrarea
tainelor corpului uman, sondarea naturii umane, a moralității și a spiritului religios,
reconcilierea în artă, a spiritului uman cu natura, într -un cuvânt ,,descoperirea omului și
descoperirea lumii ”.24
Ideea de unitate europeană s -a putut realiza și prin intermediul unor mișcarilor
culturale/ideologice precum: Renașterea, Umanismul, Reforma și Iluminism.
Concepțiile despre lume și despre valorile lăsate moștenire de Evul Mediu au fost
profund zdruncinate de apariția Renașterii, un curent de tranziție de la societatea medievală la
cea modernă care a început in Italia și s -a extins catre Franța, Peninsula Iberică, către Europa
Centrală și Răsăriteană. Ideea de Europa, se contura tot mai mult ca un concept r evoluționar
înlocuind ideea de creștinatate, așa cum știința înlocuia tradiția, astfel având mar i realizări în
toate domeniile.25
Renașterea a dat naștere Umanismului, curentul care are în centrul societații omul,
bunăstarea și demnitatea lui, încrederea î n rațiunea umană. Datorită acestor curente, între
secolele XIV -XVI pe bătrînul continent s -a dezvoltat și s -a impus un nou tip de economie, o
nouă viziune a evoluției sociale, au avut loc marile descoperiri geografice, s -au conturat
teritorial și instituți onal statele naționale, iar științele, artele și literatura au cunoscut o
diversificare fără precedent. Umanismul evolua după modelul antic , adică omul era situat în
centrul tuturor preocupărilor. Scopurile umanismului erau acelea de a forma oameni activi și
întreprinzători care știu să -și folosească însușirile pentru a deveni cetățeni mai buni care să
apere interesele omului, comunității, so cietății în general. În pofida diferențelor lingvistice și a
rivalităților politice, umanismul s -a răspândit în toată Europa.

24Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației , vol. IV, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1995, p.
5-7.
25Neagu, Cornelia, Istoria construcției europene , note de curs, 2006, p. 9-11.

19
În plan politic, Renașterea a însemnat apariția statelor naționale, adică ideea de națiune
s-a impus în ciuda proclamațiilor de u niversalitate. Renașterea va da naștere la două curente
opuse: barocul si clasicismul.26
Aceste schimbări au contribuit la faptul ca peste secole a fost adoptată „ Declarația
universală a drepturilor omului ”, articolul 1 care prevede că: „Toate ființele uma ne se nasc
libere și egale în demnitate și drepturi(…)”.27
În această perioadă s -au manifestat tendințe contradictorii în dezvoltarea statelor
europene, adică, în timp ce unele state se aflau în declin (Franța, Austria), altele se aflau într –
un proces de c ristalizare (Germania, Italia). Sistemul de alianțe constituit în această perioadă
era fondat pe interese contradictorii și avea un echilibru precar, care se modifica în funcție de
circumstanțele politice, dar și de altă natură. Se accentuează și neînțele gerile legate de
împărțirea lumii din punct de vedere colonial. Natura acestui fapt a generat rivalități și
conflicte de interese. În afara acestor interese contradictorii, trebuie să evidențiem și
dezvoltarea comunitații artistice, culturale, științifice, tehnice.28
Reforma religioasă a fost o altă mișcare de ideii, o criză în plan religios care s -a
desprins tot din Renaștere. Această criză a fost declanșată de faptul că membrii clerului nu se
mai ghidau dupa principiile creștinismului primitiv, care se b azau pe smerenie si simplitate, ci
urmau modelul nobililor ducand un trai bogat.
Astfel că, oamenii și -au dat seama că nu era nevoie să muncească și să ofere bani
Bisericii pentru a cunoaște Biblia și pentru credința în Dumnezeu. Din cauza Reformei s -a
accentuat separarea dintre Nordul și Sudul Europei și trece la un individualism care devine un
model pentru lumea Occidentală.29
Biserica catolică declanșează o serie de mișcări reformatoare precum: lutheranismul,
anabaptismul, calvinismul și anglicanism ul. Noile curente au pus în discuție autoritatea papală
și au favorizat consolidarea noilor Biserici naționale. Apariția și afirmarea noilor religii
protestante au dat o puternică lovitură unității creștinismului în Europa, dar au afirmat și mai
puternic s piritul național, inclusiv în promovarea econoniei de piață.

26Serge, Berstein; Pierre, Milza, op. cit ., vol. III, p. 143.
27Declarația Universalaă a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generala a Organizatiei Națiunilor Unite
la 10 septembrie 1948.
28Nicoleta, Diaconu, op.cit. , p. 10 -11.
29Neagu, Cornelia, op. cit. , p. 9 -11.

20
Carol Quintul, împărat al Germaniei și rege al Spaniei a încercat să refacă, prin forța
armelor unitatea lumii creștine occidentale și a preconizat o cruciadă împotriva amenințării
otomane. Acțiunile de forță ale acestuia erau îndreptate împotriva religiilor protestante care
urmăreau refacerea vechiului imperiu german creștin. Acest proiect politic nu era de
actualitate cu dorința de independență politică și spirituală manifestată de către statel e
europene. Concepția veche a fost înlocuită de ideea de ,,echilibru european” care prevedea
existența unui sistem de state în care nici unul să nu aibă dreptul de a -și impune legea
celorlalte.30
Erasmus din Rotterdam a publicat lucrarea Elogiul nebuniei viziunea sa despre
realizarea unității europene. Acesta considera ca unitatea europeană se poate realiza prin două
căi: prin lupta unită a țărilor europene împotriva Imperiului Otom an, pre cum și prin toleranța
între state și fundam entarea relațiilor inters tatale pe b aza conceptelor creștine de iub ire,
fericire și pa ce.31
Emerico Cruce a dezbatut în lucrarea sa , Noul Cyne as, despre mentalit atea violentă a
epocii și ca razboiul ar trebui înlocuit cu o armonie generală. Proiect ul său prevedea faptul că
toate popoarele europene trebuia să fie unite intr -o structura federala denumită Adunarea
Generală. Astfel diferențele dintre state ar fi fost soluționate și războiul ar fi dispărut din viața
social -politică a lumii.32
Toate proiectele politice cu privire la uni tatea europeană din perioada secolelor XV –
XVII au avut un semnificativ conținut utopic întrucât preconizau doar o acțiune antiotomană și
realizarea unei păci perpetue pe continent.
Ministrul de Finanțe a regelui Henric al IV -lea, Maximilian de Sully rea lizează un plan
de reorganizare europeană prin care dorea să rezolve dezechilibrul dintre forțele politice care
generau conflicte sângeroase. Acesta propunea să se realizeze o Europă echilibrată , bazată pe
o repartizare corectă a forțelor și a teritoriilor. În viziunea lui Sully, Europa trebuia organizată
sub forma unei reuniuni de 15 state (6 regate ereditare, 6 puteri elective și 3 republici
federaliste) și care să fie condusă de un consiliu general format din 40 de membri care trebuiau
să ap laneze orice conflict. Proiectul lui Maximilian de Sully a avut și câteva idei cu spirit
vizionar: ideea de echilibru de forțe, care a devenit unul din principiile de bază ale politicii

30Serge, Berstein; Pierre, Milza, op. cit ., vol. III, p. 16 3.
31Gavriil, Preda, op. cit. , p. 44.
32Marian, Ștefanescu, op. cit ., p. 23 -24.

21
internaționale; apoi ideea constituirii unui Consiliu Suprem și al unu i Tribunal Internațional
prin care să fie rezolvate litigiile, dar și formarea unei armate internaționale aflată sub
conducerea Consiliului Suprem. Toate aceste idei au determinat ca proiectul lui Sully să fie
considerat primul proiect viabil de reorganiza re europeană sub raport politic.33
Wiliam Penn a redactat un proiect remarcabil de asigurare a păcii și de colaboreare
între statele continentului. În proiectul său se inspirase atat de la Maximilian de Sully, cât și de
la Cruce. În viziunea lui W. Penn, s ituația instabilă de pe continent putea fi echilibrată prin
înființarea unei Diete generale, formată din 86 de reprezentanți, care urmau să constituie
Consiliul Suprem al Statelor Europene. Fiecare stat avea un anumit număr de reprezentanți, în
funcție de importanța politică. Dieta avea ca principală misiune menținerea păcii pe continent.
Deciziile dietei erau luate cu o majoritate de trei pătrimi și ele puteau fi efectiv impuse statului
vinovat, pentru că Dieta dispunea de o forță militară internațională. W. Penn a surprins pe
contemporanii săi cu noutatea ideilor și a măsurilor practice preconizate, dar spiritul epocii
făcea imposibilă aplicarea unor astfel de proiecte politice.34
Renașterea și Reforma au dus la tr ansformarea profundă a Europei. Europa
Occidentală sau Atlantică, cu acces direct la ocean a cunoscut o ascensiune cu preponderență
asupra marelui comerț international, față de Europa Continentală (Germania și Italia) care era
mai săracă, cu un naționalism mai accentuat față de Europa Orient ală, semi -asiatică și săracă.

1.4. Evoluția ideii europene în Epoca Modernă

În perioada modernă, principiul care guvernează este cel al divizării Europei, atat din
punct de vedere politic, dar și religios și economic. Acestă divizare a fost rezultatul constituirii
statelor suverane, care eliberate de sub supunerea autoritaților superioare și care intrau în
relații cu alte state, a avut drept consecință trasarea unor granite care au devenit criteria de
separare geografică, dar și lingvistică, economică, socială etc.
În aceste condiții, papalitatea mai renunță la pretențiile sale anterioare, așadar divizarea
religioasă nu a fost atat de importantă ca cea politică. Divizarea economică a amplificat

33Gavriil, Preda, op. cit. , p. 45 -46.
34Marian, Ștefanescu, op. cit ., p. 27 -28.

22
efectele celorlalte, pentru că a manifestat tendințe nați onaliste, care au contribuit la agravarea
procesului de divizare a Europei.35
Această perioadă inovează prin ideiile, curentele și o serie de evenimente care
marchează evoluția unitații europene.
Secolul al XVIII -lea este cunoscut și sub numele de „Secolul Luminilor”. Iluminismul
reprezintă un curent mare de ideii, apărut in Franța. În urma unei lungi evoluții, care a debutat
odată cu Renașterea, gândirea intelectuală este marcată de spiritual științific. Gândirea
iluministă este creatoarea unei noi viziuni și culturi politice. Prin opera diversificată a
filosofilor exista credința ca prin cultura și educația lor va fi nelipsit progresul rațiunii, se pot
emancipa și ieși de sub tutela autorităților. Așadar, oamenii luminați, fie principi sau supusi,
vor fi capabili să perceapă relitatea în care traiesc si se pot manifesta cu atitudine si opinie.
Odată cu acest curent își face apariția o nouă clasă sociala și anume burghezia. Aceasta a
declanșat revoluțiile burgheze care au pus capat randuielilor medie vale și au adus burghezia la
conducere. Scopul revoluțiilor era crearea unei organizari a societații adecvate dezvoltarii
inițiativei economice si libertății activității omului.36
Gânditorul francez, Montesquieu afirma: ,,Astazi nu mai există francezi, ge rmani,
spanioli și nici englezi, nu exista decat europeni (…)”.37 Acesta a fost un reprezentant
important al iluminismului și al evoluției unității europene. Este autorul lucrării ,, Spiritul
legilor ” în care acesta promovează principiul separării puterilo r in stat care trebuie să fie
independente una față de cealaltă pentru a se asigura protecția impotriva despotismului.
Cel mai important reprezentant al iluminismului este scriitorul, ganditorul, autor de
lucrari istorice, piese de teatru, poezii, Voltai re. Acesta susținea ideea de a înființa o republică
europeană care să fie ,,un fel de republică imensă împărțită în mai multe state, unele
monarhice, altele mixte, altele aristocratice, altele populare, dar toate în stransă legătură unele
cu altele, toate având același fond religios, toate având aceleași principia de drept public și
politic(…)”.38

35Nicoleta, Diaconu, op. cit. , p. 10.
36Bulei, Ion; Ciupală, Alin; Popa, Lucia, Procesul de Modernizare în secolele XVII – XIX, 2006, p.51 -56,
www. hiphi.ubbcluj.ro/studii/Public/File/cursuri/suporturi_conversie/Modernizare.pdf accesat în data de
19.12.2018, ora 21,00.
37Calcan, Gheorghe, op.cit. .
38Ibidem.

23
Jean-Jacques Rousseau a fost un filozof francez de origine geneveză, unul dintre cei
mai iluștri gânditori ai Iluminismului. Și acesta a fost un spirit revolutio nar care a influențat
puternic principiile de drept și conștiința socială a epocii. Cea mai importantă lucrare a sa,
,,Contractul social”, se regasesc ideii care promovează libertatea oamenilor, existența legilor si
a dreptății, precum și egalitatea tuturo r in fața legii.
În cele două secole, societatea franceză s -a dezvoltat lent, în care inițiativele de
reformă s -au confruntat cu puternice tendințe de apărare a privilegiilor. Considerată în istorie
ca o manifestare atipică, revoluția se declanșează când toate tentativele de reformare sunt
epuizate. Amploarea crizei și ineficiența reformelor au determinat ca Revoluția Franceză
(1789) să fie necesară, inevitabilă și la fel de complex. Condițiile care au condus la
declanșarea Revoluției Franceze s -au cristal izat pe parcursul sec. al XVIII -lea. Modernizarea
economică a atras după sine creșterea bogăției și a ambițiilor clasei mijlocii, însă fără un câștig
echivalent în planul influenței politice. Burghezia se simțea din ce în ce mai frustată și ostilă
față de Vechiul Regim. Pe parcursul epocii iluministe teoreticienii au formulat comentarii din
ce în ce mai osti le la adresa Vechiului Regim. Declarația drepturilor omului și cetățeanului
din 26 august 1789 care proclama (art.3) suveranitatea națiunii și nu a monarhiei: „Principiul
oricărei suveranități se întemeiază pe naț iune” a avut un impact uriaș.”39 Aceasta a fost o
schimbare foarte importantă pentru ca legea nu mai reprezenta cee a ce-și dorește regele pentru
ca acesta nu mai era suveran.
Napoleon a fost o personalitate politică care s -a remarcat deosebit prin contribuția sa la
evoluția continentului. El susținea în Memoriile din Sfânta Elena că „s -ar fi constituit curând
dintr -un singur popor și fiecare, oriunde ar fi călătorit, s -ar fi s imțit permanent în patria sa”.40
Acesta ne îndemna ,,să vis ăm la marea familie europeană”41 pentru ca în viziunea sa ,, Europa
ar fi format, cu adevarat, un singur popor și oriunde ar fi călătorit s -ar fi găsit tot timpul în
patria comună”.42
Napoleon a cucerit Europa ca apărător al concepțiilor nou create de către Revoluția
Franceză. După ce s -a afirmat ca un strălucit general în Italia, Napoleon a înlăturat
Directoratul printr -o lovitură de stat și a pus capăt Revoluției. Sub conducerea lui N apoleon,

39Neagu, Cornelia, Istoria construcției europene – note de curs , 2006, p. 12, http://www.sim.tuiasi.ro/wp –
content/uploads/Neagu -Istoria -constructiei -europene.pdf accesat în data de 20.12.2018, ora 19,30.
40Idem, p. 13.
41Calcan, Gheor ghe,Calcan, op.cit. .
42Ibidem.

24
Franța a declanșat un amplu proces de cuceriri. Napoleon a modificat relația dintre Franța și
Europa.
În timpul revoluției, conflictul dintre o Franță revoluționară și o Europă a prinților era
înfruntarea dintre două concepții opuse ale societăț ii europene. Sub conducerea lui Napoleon,
conflictul s -a manifestat între un imperialism și o Europă monarhică.43
Dominația napoleoniană s -a bazat pe cuceriri și pe forța armată. Prăbușirea ideii
napoleoniene de unificare a Europei a marcat pentru mult ti mp sfârșitul tentativelor de
integrare. Secolul al XIX -lea, se colul naționalism elor, nu era delo c favorab il ideii de uni ficare.
După cum s -a obesrvat, cu Napoleon, unificarea era un fapt aproape implinit și el a
reprezentat un puternic liant al continetul ui european.
Prim ele de cenii ale Europei post -napoleoniene au suportat consecințele Congresului de
la Viena (1815). Acesta a dat o nouă organizare continentului și avea ca scop prevenirea
războiului și a oricăror mișcări sociale care tulburau ordinea internă a statelor europene.
Echilib rul european era asigurat de statele învingătoare ale F ranței napoleoniene în cadrul
cărora Rusia, Prusia și A ustria dețineau rolurile centrale. Sfânta A lianță a fost o coaliție a
monarhilor europeni pentru a apăra pa cea și ,,spiritul iub irii creștine”. Era o solidaritate a
coroanelor și nu a națiunilor, fapt ex plicabil pentru că acela era spiritul vrem ii.44La întâlnirile
periodice în congrese (Aix la Chapelle -1818 , Trappau -1820, Verona -1822) se hotăra
intervenția militară dacă echilibrul european era pus în pericol.
Modelul politic al S.U.A. era tot mai des analizat de către numeroși intelectuali.
Perioada de timp cuprinsă între Congresul de la V iena și revoluția europeană (m ișcările
sociale europene) de la 1848, a dus la apariția mai m ultor proie cte de integrare europeană
rămase la stadiul ideati c. Spre exemplu, Joseph de Maestre a emis ideea unei Societăți a
Națiunilor(1821), filozoful francez Pierre Leroux a publicat un articol -studiu ,,Despre Uniunea
Europeană” (1827), iar omul politic francez Alexandru -Auguste Ledru -Rollin sc ria ,,de un
pământ liber, singura repub lică a Europei ”.45
Giuseppe Mazzini s -a remarcat ca fiind unul dintre fondatorii federalismului european.
Fapt revelator pentru ,,secolul naționalităților” a fost afirmarea simultană atât a construcțiilor
politice statal -naționale, cât și a ideilor federaliste. Mazzini scria în lucrarea sa, Tânăra Italie :

43Serge, Berstein; Pierre, M ilza, op. cit ., p. 359.
44Bădescu, Faust, Europa uinită , Editura Majadahonda, B ucurești, 2000, p. 27.
45Gavriil, Preda, op. cit. , p. 55.

25
,, Construirea de unități naționale este impulsul către marea federație europeană care trebuie să
reunească într -o singură asociație toate familiile lumii vechi. Federația de popoare libere va
șterge toate diviziunile dintr e state, dorite și întreținute de despoți și vor dispărea, astfel,
rivalitățile de rasă și se vor c onsolida naționalitățile conform drepturilor și necesităților
locale ”.46 Astfel , în viziunea lui Mazzini trebuia să apară o federație europeană care să
reunea scă într -o singură asociație toate popoarele Europei, dar și să elimine di ferențele de
ordin cultural și e conom ic.
La Congresul de pace de la Paris din martie 1859, Victor Hugo propunea unificarea
Europei pe baza votului universal afirmând că: ,,Va veni o zi care Franța, Rusia, Italia, Anglia,
Germania, toate națiunile continentului, fără a vă pierde calitățile distin cte și individualitatea
glorioasă, vă veți contopi într-o unitate superioară și veți constitui fraternitatea europeană….
Va veni o zi în care gloanțele vor fi înlocuite cu voturi, de su fragiu universal a l popoarelor, de
un adevărat arbitraj al unui senat suveran, care va fi pentru Europa ceea ce este Parlamentul
pentru A nglia, ceea ce este Dieta pentru Germania și Adunarea Legislativă pentru Franța”47.
Se poate constata din proiectul Victor Hugo , privind organi zarea politi că a Europei ,
alterna nța dintre conceptul federali zării și cel al unități i europene.
Condițiile politice de pe continent, ce au urmat revoluțiilor de la 1848, au creat situații
favorabile pentru fă urirea statelor naționale R ăzboiului Crimeii din anii 1853 -1856 , a avut
consecințe deoseb ite asupra e chilibrului european. Congresul de la Paris (25 februarie -8 aprilie
1856), care a urmat acestui conflict, a pus pentru prima dată, oficial, problema naționalităților.
Procesul de unificare din Europa a cunoscut o puternică afirmare datorită spri jinului Fran ței.
Rând pe rând, statul român sub condu cerea lui Alexandru I oan Cu za, statul italian prin geniul
lui Cavour și statul german prin sabia ,,cancelarului de fier” , Otto von Bism arck au devenit
entități naționale, adică state naționale.
Congresului de la Berlin (iunie -iulie 1878), apărut în urma războiului ruso -turc din anii
1877 -1878, a fost condus de cancelarul Bismark. Congresul de la Berlin a avut consecințe
importante pentru viitorul politic al Europei. Imperiul otom an a înregistrat un a ccentuat
regres, iar rivalitatea ruso -austria că din B alcani nu a fost re zolvată, F ranța era i zolată politi c
prin crearea Triplei Alianțe (Germania, Austria și Rusia). Echilib rul european creat în urma

46Ibidem.
47Ibidem , p. 56.

26
Congresului de la Berlin s -a prăb ușit dator ită intereselor divergente ale marilor puteri.
Sistemul de alianțe gândit de ,,c ancelarul de fier” care asigura Germ aniei un rol d e arb itru în
politi ca europeană, s -a năruit după anul 1890.48
Tot din a ceeași perioadă trebuie rem arcate proie ctul lui F rederi ch P assy și Randal
William Cremer (1838 -1908) privind crearea unei Uniuni Interparlamentare (anul 1888) și
cele două ,,c onferințe de pa ce” de la Haga (din anii 1899 și 1907).49
Generoasele proiecte de tip federalist privind organizarea Europei, menite să aper e
pacea și să asigure bunăstarea locuitorilor ei au fost zdrobite de o realitate politică dominată de
interese extrem de divergente.

1.5. Concluzii

Ideea de unitate europeană a fost pregatită de generații întregi de scriitori, poeți,
filosofi, oameni politici. Unii s -au limitat la simplele formulări de ideii generale despre
necesitatea unitații europene, în timp ce alții au elaborat proiecte ve ritabile pentru unificare.
Aceasta idee a înregistrat de -a lungul timpului momente de ascensiune, dar și eșecuri,
crize. Din fericire, aspirațiile la unificare au renascut si s -au întarit periodic, înregistrându -se o
continuitate a acestor proiecte până î n zilele noastre, iar experiența istorică a demonstrat că
unitatea Europei era necesară.
Deși sunt vremuri îndepărtate constatăm că diverse personalități au gandit și formulat
idei care au vizat solidaritatea între oameni, unitatea de aspirații, promovare a unor idei de
înțelegere și pace.
Astfel de idei, formulate într -o epocă s -au transmis din secol în secol, s -au dezvoltat
ajungând până în secolul al XX -lea când s -au concretizat în ceea ce reprezintă astazi Uniunea
Europeană.

48Idem , p. 57.
49Marian, Ștefanescu, op. cit ., p. 59-60.

27

CAPITOLUL 2
PRIMUL RAZBOI MONDIA L ȘI IDEEA DE UNITATE EUROPEANĂ

În acest capitol am redat evoluția ideii de unitate europeană în ultima jumatate a
secolului al XIX -lea și începutul secolului al XX -lea, adica perioada de apariție și manifestare
a Primului Război Mondial.
Primul Război Mondial, cunoscut în istoriografie și că ,,Marele Război”, s -a desfășurat
pe o perioadă de 4 ani, între 1914 și 1918. Având în vedere impactul pe care acesta l -a avut
asupra umanității, reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente al e sec. XX, efectele
sale resimțindu -se până în prezent. “Marele Război” a dus la formarea unei Europe a
națiunilor și la disoluția imperiilor multi -nationale (Imperiul Austro -Ungar, Imperiul Țarist),
favorizând apariția de state noi pe hartă (ex: Cehoslova cia, Polonia) sau unificarea unor
teritorii cu state combatante câștigătoare, (Transilvania cu România, Alsacia cu Franța etc.).
Scopul acestei lucrări este acela de a ilusta Primul Război Mondial în Europa, punând accent
pe momentele cheie ale acestuia .

2.1. Prim ul Război Mondial – preliminarii

Ideea europeană cunoaște o perioadă de criză în timpul Primului Război M ondial.
Chiar dacă erau în plină dezvol tare economică, drept urmare a Revoluției I ndustriale, statele
europene descopereau noi zone de conflict între ele.
Când a izbucnit conflictul, diplomatul englez Edward Grey a spus : ,,Lămpile s -au stins
în întreaga Europă”, iar marele scriitor satiri Karl Krauss a scris, la Viena, lucrarea

28
,,Ultimele zile ale umanității” . Toate mințile lum inate ale continentului au re fuzat să creadă că
o Europă care, prin puterea industrială și financiară, prin progresul tehnologi c și științi fic,
prin in fluența civilizației intele ctuale și artisti ce, prin superioritatea m odelelor politi ce și
culturale și care deținea supremația lum ii, a putut să de zlănțuie un conflict de o asemenea
amploare.50
Țările participante la război aveau pregătite din timp un plan pentru un eventual
conflict, în așa fel încât toți b ărbații au fost înrolați în armată, iar femeile le -au luat locul în
fabrici care produceau armament pentru război. Conflictul a fost purtat cu armate imense,
aproximativ 70 de milioane de oameni reprezentând armatele celor aproximativ 30 de țări
angrenate în conflict. Bunurile de consum lipseau și modul de viață al populației civile a
scăzut până a atins praguri de mizerie.
Totuși, în pofida alunecării spre dezastrul Primului Război Mondial ideea europeană
nu a fost nici atunci complet abandonată. În 1913, un olandez, Dr. G. Lutemer, publică o
lucrare în care propune formarea unei confederații europene formate din patru federații:
federația germanică, federația anglo -latină, federația sud -orientală și federația Rusiei
europene. În plus urmau să se constitui e tribunale speciale pentru fiecare federație, iar
Tribunalul de la Haga să devină instanță de arbitraj obligatoriu, pentru întreaga Europă.51
secolului al XIX -lea și la începutul secolului XX și în domeniul pacifismului, care a fost timp
de secole rudă bun ă cu ideea europeană.52
În 1899 s -a deschis la Haga Conferința Păcii încheiată prin semnarea a trei convenții
(una privind arbitrajul internațional, alta asupra legilor și cutumelor războiului și una privind
extinderea Regulamentului de la Geneva la războiul marin), trei declaraț ii și alte trei
documente. Erau rezultate modeste obținute într -o atmosferă răuvoitoare și de neîncredere.
Dar era prima dată când statele europene discutau probleme ca: limitarea înarmării, legile
războiului și arbitrajul într -o mare reuniune, care atrăge a atenția opiniei publice. În 1907 se
desfășura a doua Conferință a Păcii, tot la Haga cu participarea a 44 state și 256 delegați (față
de 26 state și 108 delegați, la prima). Rezultatele au fost și ele mai bune: au fost semnate 13
convenții. Pe plan neofi cial se release în acei ani tradiția congreselor pentru pace, prin care se
cerea guvernelor să acționeze în sensul dorit. Astfel de congrese au avut loc în 1901 la

50Popa, Mircea, Primul război mondial . 1914 -1918, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 467.
51Marian, Ștefanescu, op. cit ., p. 59 -61.
52Ibidem.

29
Glasgow, în 1902 la Monaco, în 1903 la Rouen și Le Havre, în 1904 la Boston, în 1905 la
Luce rna, în 1906 la Milano. Ele nu au putut însă împiedica Primul Război M ondial, acest
cumplit război civil european. Primul Război M ondial a fost un dezastru căr uia puțini oameni
politici i -au anticipat dimensiunile: aproape jum ătate din cei aproximativ 70 d e milioane de
oameni mobilizați au fost scoși din luptă (morți, răniți, prizonie ri), peste 10 milioane de morți
militari și peste 10 milioane de civili morți, 331,6 miliarde de dol ari cheltuieli militare directe
ale beligeranților.53
Condițiile caracterist ice Europei la începutul secolului XX sporeau probabilitatea unui
conflict armat. Conflictul european denumit de contemporani și istoriografia interbelică
Marele Război a fost genera t, în primul rând, de naționalism și de influența și confruntarea a
două s isteme adverse de alianțe. Partea săracă a Europei a fost scânteia ce a aprins întreaga
Europă, dar țările bogate au fost cele care s -au repezit unele împotriva celorlalte într -o
nemiloasă încaierare. Ceea ce a urmat a fost cu totul diferit, Europa devenind agitată și
capabilă să dea naștere unor sisteme politice monstruoas e.54
Vina au purtat -o și factorii generali, precum secretomania diploma ției, competiția
economicã, cursa înarmãrii imperialismul. În consecință, s -a considerat că fiecare țarã avea o
parte de vinã. Primul ministru al Marii Britanii, David Lloyd George, a sintetizat acest punct
de vedere atunci când a scris, în memoriile sale, intitulate ,, War Memoir” , că „în 1914
națiunile s -au târât până la cazanul clocotit al ră zboiului, aruncându -se în el , fãrã nici o urmã
de neliniș te sau de teamã” .55

2.2. Cauzele Primului Război Mondial

Timp de zeci de ani, istoricii au încercat să stabilească care au fost cauzele primului
conflict cu adevărat global.

53Ibidem.
54Serge, Berstein; Pierre, Milza, Istoria Europei , Secolul XX , vol. 5, traducere de Monica Timu, Editura Institutul
European, 1998, p. 10 -12.
55Vyvyen, Brendon , Primul Război Mondial 1914 -1918 , traducere din limba engleză de Daniela Mișcov, Editura
All, București, 2018, p. 3 -4.

30
Primul Război Mondial a izbucnit în urma asasinării arhiducelui Franz Ferdinand,
moștenitorul tronului austro -ungar, de către un naționalist sârb, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo.
Oamenii care au pornit la luptă în august 1914 c redeau că războiul va dura câteva săptămâni
sau, cel mult, câteva luni. Puțini au prevăzut dezastrul care avea să schilodească Europa în
următorii patru ani. Printre aceste excepții se număra și șeful de stat major general al
Imperiului german, Helmuth von Moltke. El se aștepta la un conflict prelungit timp de câțiva
ani, însă considera că războiul este inevitabil. În fapt, cei mai mulți oameni de stat din ajunul
Marelui Război se comportau ca niște actori dintr -o tragedie greacă. Deznodământul teribil al
evenimentelor, care au condus la conflict, era preconizat de mulți, însă părea de neoprit.
Liderii vremii au încercat în mod repetat să se spele pe mâini de responsabilitatea declanșării
războiului și să arunce vina pe umerii unei Providențe necruțătoare. A titudinea lor fatalistă i -a
influențat și pe istorici, mulți considerând că izbucnirea conflictului a fost cauzată de
evenimente care au fost dincolo de controlul oamenilor.
Principalele cauze ale declanșării Primul RazboiMondial au fost :
– lupta pentru î mpărțirea și reimpartirea lumii intre marile puteri;
-dorința Germaniei de a -și întări pozitiile, prin toate mijloacele posibile, față de Rusia, Franța,
Marea Britanie. Tendința Germaniei de a deveni cea mai mare putere militară a Europei și de a
sparge su premația navală a Marii Britanii și a produs tensiuni mari între cele două țări;
– formarea a monopolurilor capitaliste;
– formarea sferelor de influenta;
– formare a b locurilor politico -militare: Puterile C entrale si Antanta.
La sfârșitul secolului XIX, în funcție de interesele proprii pe continent, dar și în afara
acestuia puterile europene se angajează în sisteme de alianțe adverse. Înfrângerea Franței în
1870 -1871,transformă Imperiul German în centru de gravitate al politicii europene. Până în
1890, c ancelarul Bismarck a urmărit crearea unui sistem de alianțe care să asigure supremația
Germaniei și izolarea Franței pe continent.56
În primul rând atrage Rusia într -o alianță potrivnică Franței, Liga celor trei împărați.
Pe de altă parte, întrucât interes ele germane cereau păstrarea legăturilor cu Austria , în secret,
încheie cu aceasta o Dublă Alianță (1879). Cele două puteri se angajau să lupte împotriva

56Neagu, Cornelia, op.cit. , p. 17 -19.

31
Rusiei dacă aceasta ar fi atacat Germania sau Austro -Ungaria. Prin alăturarea Italiei, în 1882,
la această alianță lua naștere primul bloc militar european – Tripla Alianță. 57
Înlăturarea „cancelarului de fier” în 1890, politica ambițioasă și lipsită de coerență a
împăratului Wilhelm al II -lea, creează premisele apropierii Franței, Marii Britanii și Rusi ei.
Un timp rivalitățile imperialiste îi menținuseră pe britanici în conflict cu rușii și francezii.
Consolidarea rapidă a Germaniei, intenția vădită a acesteia de a concura politica maritimă a
Marii Britanii au dus la o apropiere de Franța cu care a înche iat în 1904 Antanta Cordială (pact
de apărare reciprocă și nu o alianță propriu -zisă).
Prin semnarea unor acorduri similare cu Rusia în 1907 lua ființă al doilea bloc militar,
Antanta. Gruparea marilor puteri în două alianțe potrivnice la începutul secol ul XX,
manifestarea puternică a naționalismului continental, o serie de crize i nternaționale (criza
marocană 1905 și 1911; criza balcanică 1908, 1912 -1913) preced declanșarea marii
conflagrații.58
Agravarea și repetarea crizelor internaționale creează o manifestare a războiului care
contribuie la consolidarea blocurilor. Tripla Alianță se reînnoiește în 1912, în ciuda faptului că
Italia devenise o aliată nesigură din cauză intereselor și ambițiilor balcanice. Tot în acest an
sunt încheiate noi acorduri mi litare franco -ruse, un plan de cooperare militară și navală între
francezi și britanici. În toamna aceluiași an Poincaré vine cu precizări importante asupra
alianței cu Rusi a: Franța urma să o susțină în eventualitatea unui atac german „chiar dacă
războiul ar avea la origine un conflict balcanic”.59
Asasinarea arhiducelui moștenito r al tronului Austro -Ungariei la Sarajevo -Bosnia, la
28 iunie 1914 a c onstituit prilejul declanșării Primului Război M ondial. Viena acuză de acest
act terorist pe naționaliștii sl avi coordonați de Serbia. Hotărâtă să înlăture pericolul slav,
susținută de Germania face presiuni asupra Serbiei menite să ofere pretextul declanșării
războiului. Rusia implicată prin susținerea 17 slavilor de sud asigură ajutor Serbiei. Într -o
lună, prin tr-o reacție în lanț a mobilizărilor a fost declanșat Marele Război. Balcanii justificau
apelativul de butoi cu pulbere a Europei.60

57Vyvyen, Brendon, op. cit. , p. 5 -6.
58Jean,Carpentier, op.cit. , p. 312 -315.
59Neagu, Corn elia, op. cit. , p. 17 -19.
60Ibidem.

32
În aceste condiții „opera” Congresului de la Viena din 1815 s -a prăbușit. Adept al
principiului legitimității, subestimând aspirațiile popoarelor a exercitat o presiune permanentă
asupra naționalităților. Triumful principiului incendiază Europa cu consecințe greu de
întrevăzut în acel moment. Pornind de la marea încrederea în capacitatea de distrugere a
armelor moderne testate cu ocazia războaielor balcanice guvernanții statelor implicate
apreciau că războiul va fi de scurtă durată. Concepție împărtășită și de statele majore ale
statelor participante. Victoria Franței pe Marna, victoriile rușilor în Galiția transformă, la
sfârși tul anului 1914, războiul fulger într -un război de poziții. Din război de poziții se ajunge
între 1915 -1917 la un război de uzură. 61
Pe parcursul războiului se realizează o „regrupare” a alianțelor în jurul „axei” inițiale.
În cursul anului 1914 Tripla Al ianță atrage de partea ei Turcia, în anul următor Bulgaria,
pierzând din mai 1915 susținerea Italiei, trecută de partea Antantei. De partea celei din urmă
se află România(1916), Grecia(1917). Intrarea S.U.A(1917) în calitate de Putere Asociată de
partea An tantei compensează efectele negative determinate de retragerea Rusiei (implicată
într-un amplu proces revoluționar).62
Într-o altă abordare cauze le declansarii razboiului au fost :
a) Cauzele economice: datorită revoluției industriale pe parcursul secolului al XIX -lea
țarile Occidentale s -au dezvoltat accelerat din punct de vedere economic. Aceasta dezvoltare a
continuat si la începutul sec. al XX -lea; acum însa a luat naștere fenomenul trusturilor
economice (trust = companie uriașă formată din mai multe firme care funcționeaza într -un
anumit domeniu). Aceste trusturi erau susținute de catre stat. Fiecare Guvern își susținea
economic propriile trusturi. Trusturile straine intrau în competiție economica pe aceeași piață.
Când ele intrau în competiție economica. Guvernele lor intrau in competiție politică.
b) Probleme coloniale: la începutul secolului al XX -lea, Anglia si Franța dețineau cele
mai mari imperii coloniale, totuși ele încercau să împiedice alte țari precum Germania sau
Italia să își formez e și ele imperii coloniale. Din aceasta cauză, Germania s -a simțit
nedreptățită și relațiile ei cu Anglia sau Franța au avut de suferit.
c) Cauzele nationaliste: în secolul al XIX -lea s -a dezvoltat naționalismul ca ideologie
politică. Naționalismul avea și idei extremiste: panslasvismul si pangermanismul.

61Jean,Carpentier, op. cit. , p. 314 -315.
62Ibidem.

33
Panslavismul afirma ca rușii sunt protecto rii tuturor slavilor din Europa, î n timp ce
pangermanismul afirma ca germanii sun t o rasa superioară care are menirea de a conduce
lumea. Germanii ,,se sufocă‟‟ pentru că nu au destule teritorii. Toți germanii trebuie să
locuiască între frontierele aceluiaș i stat.
d) Cursa înarmarilor: datorită te nsiunilor dintre state, ță rile europene au încercat să își
asigure protecția î narmandu -se, s-au investit sume mari de bani î n marirea, antrenarea și
dotarea armatelor naț ionale. Dezvoltarea capacităț ii militare a unui stat era privită ca o
ameninț are la ad resa lor. Astfel , țările europene au intrat într-o adevărată ,,cursă a
inarmarilor” .
e) Formarea celor doua mari alianț e politico -militare : la începutul secol ului al XX -lea
erau formate două mari alianț e politico -militare. Acestea , deș i inegale ca teritorii erau
aproximativ egale ca forță .

2.3. Situația continentului la sfârșitul Primului Război Mondial – consecin țe

Aa sfârșitul războiului din anii 1914 -1918, opinia publică din numeroase țări europene
era preocupată de crearea unei organizații internaționale care să aibă largi competențe în
menținerea păcii.
Organizațiile pacifiste s -au întâlnit la Londra în zilele de 10 -13 martie 1919 și s -au
constituit în Uniunea Internațională a Asociaților pentru Societatea Națiunilor. Scopul
declarat al acestei asociații a fost de a asigura un consens cât mai larg al statelor asupra
principiilor ce urmau a fi așezate la baza Societății Națiunilor , organizație internațională care
avea drept scop sprijinirea colaborării între state și apărarea păcii.63
Nimeni nu prevăzuse durata și caracteristicile acestui război. A fost pentru prima data
cu adevărat un război între națiuni și s -a transformat într -un război total. El a lasat în urmă o
Europă parț ial ruinată pe plan material, dar cu atât mai zdr uncinată pe plan politic. Europa
înceta să mai reprezinte centrul de gravitate al planetei. Distrugerile suferite ca urmare a
conflictului au fost imense.

63Bărbulescu, Petre, România la Societatea Națiunilor Unite , Editura Politi că, București, 1975, p. 19.

34
Sacrificiile umane au fost impresionante : mai mult de 8 milioane de morți europeni,
milioane de in valizi. Fără a adăuga numărul victimelor victimelor războiului civil și ale
războiului de intervenție din Rusia bolșevică. La aceste pierderi se adăugau decesele civililor
datorită operațiunilor militare și mortalității crescute din timpul războiului. Distrugerile
materiale au fost spectaculoase. În teritoriile transformate în teatru al operațiunilor militare,
nordul și estul Franței, Belgia, nord -estul Italiei, Serbia, România, Rusia, infrastructura
industrială, regiuni agricole întinse, mijloacele de comu nicație au avut de suferit.
Deși Anglia nu a suferit acțiuni militare pe teritoriul ei, pierderile ei au fost
semnificative în domeniul marinei comerciale. Toți beligeranții au înregistrat o scădere
importantă a producției în ansamblul ei. Nu mai puțin gravă era situația financiară. Pentr u a
asigura aprovizionarea cu alimente a populației, pentru a achiziționa material de război
beligeranții au recurs în timpul operațiunilor militare la folosirea rezervelor de aur.
Insuficiența lor a obligat țările implicate în conflict la împrumuturi inte rne și apoi externe.
Împrumuturile externe au fost făcute mai ales în S.U.A..
Europa va intra într -o perioadă de inflație ce se va agrava și mai mult după război
întrucât la povara ce apăsa asupra bugetelor se adăuga cerințele financiare ale reconstrucți ei.64
În ciuda faptului că marile puteri își păstrau imperiile coloniale constituite anterior,
mărite chiar cu teritoriile luate de la învinși, Europa trebuie să facă față noilor puteri care s -au
afirmat în timpul conflictului. Statele mari din afara Europ ei au profitat din plin de conflict.
Ele și -au mărit producția industrială și agricolă, au preluat numeroase piețe de desfacere
tradiționale europene. Marele beneficiare au fost : Japonia care a invadat piața chineză,
indiană, Asia de Sud -Est.65
Înfruntarea dintre absolutism și liberalism din secolul al XIX -lea dădu -se câștig de
cauză celui din urmă. În 1919 idealurile și instituțiile democrației liberale sunt cele care par să
se impună. În statele constituite pri n spulberarea monarhiei regimurile politice a doptă în cele
mai multe situații, regimul parlamentar francez. Adoptarea votului universal permitea
participarea la viața politică a unor categorii sociale n oi – țărănimea, populația urbană.66
După terminarea războiului se vor încheia mai multe tratate pen tru a se încerca
restaurarea păcii pe continent .

64Neagu , Cornelia , op. cit ., p. 20 -22.
65Ibidem.
66Serge, Berstein; Pierre, Milza, op. cit., p.11-12.

35
Conform lui France Presse: de la Tratatul Brest -Litovsk, semnat înainte de sfârșitul
războiului între bolșevici și puterile centrale, până la Tratatul de la Lausanne (iulie 1923),
încheiat cu Turcia, țările beligerante au semnat între ele nu mai puțin de 16 tratate de pace. 67
Trata tul de la Brest -Litovsk (3 martie 1918). Acest tratat a pus capăt luptelor de pe
frontul de est, însă Rusia a pierdut o mare parte din teritoriile sale occidentale, în avantajul
Germaniei (Polonia, țările baltice și în special Finlanda), și peste 30% din p opulația sa.
Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919). Tratatul semnat în Galeria Oglinzilor a
Palatului de la Versailles a pus capăt războiului dintre Germania și Aliați. Germania, a cărei
voce nu a fost deloc auzită în acel moment, a fost desemnată sin gura responsabilă a
conflictului. Tăiată în două de coridorul din Danzig care a izolat Prusia Orientală, ea a pierdut
15% din teritoriul său (între care Alsacia -Lorena, care a fost restituită Franței) și 10% din
populația sa.
De asemenea, Germania și -a pierdut toate coloniile și i -au fost impuse „‟reparații
finan ciare‟‟ împovărătoare, în special către Franța. La Sarre a fost plasată sub controlul
Societății Națiunilor (SDN), creată printr -un tratat la inițiativa președintelui american
Woodrow Wilson, pent ru ca puterile să -și poată reglementa viitoarele diferende pe cale
amiabilă. Umilită, Germania a primit c u ostilitate violentă tratatul de la Versailles, care, pe
termen lung, va alimenta ranchiuna și propaganda nazistă.68
Tratatul de la Saint -Germani -en-Laye (10 septembrie 1919). Tratatul de la Saint –
Germain -en-Laye dintre aliați și Austria a dezmembrat Imperiul Habsburgic, vechi de șapte
secole. Această destrămare va constitui sursa unor numeroase tensiuni ulterioare.
Cehoslovacia a reunit cehi și slovaci , precum și o importantă minoritate germană în Boemia
sau maghiară în Slovacia. România și -a mărit teritoriul prin Transilvania și Basarabia.
Iugoslavia a reunit popoarele slave din sud. Polonia a primit fosta Galiție austriacă, dar și
teritoriile care i -au fost luate Germaniei, precum Poznan sau Silezia Superioară. Din vechiul
imperiu nu a rămas decât o mică Austrie (83.000 de kilometri pătrați și 6,5 milioane de
locuitori) exclusiv germană și o mică Ungarie (92.000 de kilometri pătrați și 8 milioane de
locuitori).69

67The Epoch Times, www.epochtimes -romania.com/news/principalele -tratate -de-pace -ale-primului -razboi –
mondial –214170 accesat în data de 10.03.2019, ora 13 ,00.
68Ibidem.
69Ibidem.

36
Tratatul de la Neuilly (27 noiembrie 1919). Tratatul de la Neuilly, semnat între Aliați și
Bulgaria, intrată în război în 1915 alături de Germania, a dat peste cap frontierele acestei țări:
regiuni întregi din vest îi vor reveni noului stat iug oslav, din nord -est – României, iar din sud –
Greciei, care a primit cea mai mare parte din Tracia occidentală.
Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920). Tratatul de la Trianon a amputat Ungaria,
separată de Austria din 31 octombrie 1918, cu două treimi din teritoriul său, în timp ce 3
milioane dintre unguri s -au pomenit în exterior, majoritar în România.
Tratatul de la Sevres (10 august 1920) și Lausanne (24 iulie 1923). Tratatul de la
Sevres, care a destrămat Imperiul Otoman, a fost respins de naționaliști i turci reuniți în jurul
generalului Mustafa Kemal, care a continuat luptele împotriva armenilor, grecilor și
francezilor. Prin victoriile sale militare, noul om puternic al Turciei a impus un nou tratat
pentru Aliați, care a fost semnat la Lausanne, la 24 iulie 1923. Devenită republică, Turcia și -a
păstrat Anatolia și regiunea strâmtorilor, însă a pierdut toate posesiunile arabe. Palestina și
Mesopotamia au trecut sub mandatul Marii Britanii, iar Siria și Libanul – la Franța. Sfârșitul
Imperiului Otoman s -a tradus printr -un enorm schimb de populații: aproape 1,3 milioane de
greci au fost nevoiți să plece din Asia Minor (Anatolia) și aproape 500.000 de turci – din
Grecia.70
Tratatele de pace din 1919 -1920 au î ncecat sa rezolve nenumaratele probleme legate de
razboi sau chiar anterioare acestuia.
În Tratatul de la Versailles, care a fost impus de principalele puterile învingătoare
(Franța, Anglia, Statele Unite, Italia) a fost stăpânit de mari probleme, precum:
a) prăbușirea imperiilor țarist, austro -ungar și otoman;
b) apariția unui nou sistem politic în Rusia bolșevică, care propaga exportul de revoluție
comunistă în întreaga lume;
c) exercitarea controlului asupra Germaniei învinse, care a reprezentat cel mai redutabil
adversar al aliaților;
d) redesenarea hărții politice a Europei, atât pentru a reduce influența Germaniei, cât și pentru
a crea structuri statale viabile în locul fostelor imperii dispărute aproape simultan la sfârșitul
războiului;
e) neînțelegerile dintre statele învingătoare;

70Ibidem.

37
f) preocuparea statelor învingătoare de a elabora un act normativ european care să împiedice
un nou război.71

1.4. Concluzii

Primul R ăzboi mondial a fost un conflict militar ce a durat între anii 1914 -1918. După
acesta harta Europei s a modificat drastic. Prin urmările sale, încheierea primului război
mondial a afectat profund ordinea politică, socială și culturală a întregii lumi, chia r și a
zonelor neimplicate direct în conflagrație. Au apărut noi state pe harta politică a lumii, altele
vechi au dispărut sau și -au modificat radical granițele, au fost înființate organizații
internaționale, iar noi idei politice și economice și -au câștig at locul în lume.
Marele război a dus la nașterea unei lumi noi. El a provocat nașterea comunismului și a
grăbit radicalizarea naționalismului, ambele ideologii amenințând să dea naștere la noi
conflicte.
O înțelegere de pace controversată a dus la dezm embrarea vechilor imperii ale Europei
și în același timp la rotunjirea posesiunilor coloniale ale țărilor victorioase. Din scrumul
distrugerii a apărut un nou sistem de menținere a păcii, dar concomitent s -au născut și
regimurile militare.
Marele Război” a dus la formarea unei Europe a națiunilor și la disoluția imperiilor
multi -nationale, favorizând apariția de state noi pe harta sau unificarea unor teritorii cu state
combatante câștigătoare, însă a reprezentat și unul dintre cele mai sângeroase eve niment e ale
secolul al XX-lea, înregistrând peste 10.000.000 de victime. Tratativele de pace duse după
sfârșitul conflictului au favorizat emergenta extremismului în Europa și ulterior, a unui război
și mai letal decât acesta. Așadar, acest conflict trebuie să r ămână în continuare în atenția
analiștilor și a istoricilor, datorită complexității sale și a consecințelor pe care le are până în
prezent.

71Popa, Mircea, op. cit. , p. 467.

38

CAPITOLUL 3
SOCIETATEA NAȚIUNILOR

În acest capitol am încercat să redau consituirea organizației interguvernamentală,
Liga/Societatea Națiunilor . Această organizație avea ca obiective clare: dezarmarea,
prevenirea războaielor, securitatea colectivă, rezolvarea disputelor prin negociere și
diplomație, îmbunătățirea calității vieții.

3.1. Originile Societății Națiunilor

Tratatele din 1919 -1920 au reprezentat prăbușirea sistemului echilibrului european, a
concertului marilor puteri , care timp de un secol a asigurat stabilitatea continentului. Termenul
de Ligă sau Societatea Națiunilor a fost folosit în 1908 de Leon Bourgeois care propunea un
nou sistem de organizare a relațiilor internaționale. Liga Națiunilor a constituit prima înc ercare
de a realiza o organizație de state cu vocație de universalitate și cu caracter general și
permane nt. Aceasta a existat pe o perioadă relativ scurtă, limitându -se între Primul și al Doilea
Război Mondial. Liga Națiunilor și -a stabilit bazele la Geneva, în Elveția. Această alegere a
fost una firească, deoarece Elveția era o țară neutră și nu luptase în Primul Război Mondial.
Societatea Națiunilor sau Liga Națiunilor a fost o instituție internațională. Scopul ei
principal a fost realizarea păcii și prevenirea conflictelor armate. Ideile ce au promovat pacea
între state sunt mult mai vechi. Mulți gânditor i au militat pentru pace pe continentul european.
Ei au fost adevărați precursori ai Ligii Națiunilor și ai drepturilor omului. Este vorba de: Dante
Alighieri, Emeric Cruce, Jean -Jacques Rousseau, Voltaire, Immanuel Kan t, Saint -Simon, W.
Penn și Victor Hug o.

39
Ideea creării unei organizații internaționale cu vocație de universalitate a apărut
în mai multe țări, în cursul Primului Război Mondial, ca expresie a curentelor de opinie
pacifistă, ca o reacție față de sacrificiile și dezastrele provocate de război. Pactul Ligii
Națiunilor a fost adoptat de Conferința de pace de la Versailles, la 28 iunie 1919. Aceasta a
constituit partea I din tratatele de pace de la Versailles (cu Germania), de la Saint -Germain (cu
Austria), de la Neuilly (cu Bulgaria), de la Trian on (cu Ungaria) și de la Sevres (cu Turcia).72
Începând cu 18 ianuarie 1919 s -a trecut la elaborarea proiectului de creare a Societății
Națiunilor Unite. Fondarea Ligii Națiunilor a fost stabilită în cadrul Tratatului de la Versailles.
La apogeu aceasta a n umărat 58 de membri. Obiectivele au fost clare: dezarmarea, prevenirea
războaielor, securitatea colectivă, rezolvarea disputelor prin negociere și diplomație,
îmbunătățirea calității vieții. În pofida scopurilor ambițioase, Liga a fost dependetă de Marile
Puteri. Lipsită de forță coercitivă, ea nu a putut face nimic împotriva statelor care au decis să
sfideze comunitatea internațională. Ne referim aici la Italia fascistă, Germania nazistă și
Japonia militaristă.73
Marile puteri au avut mai multe nemulțumiri de ordin organizațional. Acestea își
puneau întrebari precum: Cum se împarte puterea în organizație? Puterile mijlocii și mici sunt
primite? Prin ce mijloace își atinge scopurile? Se rezumă la sancțiuni economice, sau trece la
acțiuni militare?
Cele mai mari neînțelegeri au fost cauzate de datoriile de după Primul Război Mondial.
Au făcut imposibilă solidaritatea de care a fost nevoie pentru construcția Ligii Națiunilor.
Securitatea colectivă a presupus solidaritatea membrilor ce au aderat la acest princi piu. Dacă
un stat care facea parte din organizație era atacat celelalte trebuiau să -i sară în ajutor.
Președintele Woodrow Wilson este primul care concepe un proiect concret al unei
asemenea organizații. ,, El propune o asociație universală a națiunilor, care, pe lângă garanțiile
de securitate, să asigure prosperitatea economică generală, accesul la materiile prime,
libertatea neîngrădită a circulației și siguranța navigației maritime, administrarea coloniilo r
prin mandate. Prevenirea războaielor urma să fie realizată prin garanții reciproce, utilizarea
diplomației deschise, apelul la opinia publică. Cei refractari la aceste principii urmând a fi

72Bontea, Oleg, Istoricul apariției Ligii Națiunilor și a Organizației Națiunilor Unite , 2012, p. 86.
73Neagu, Cornelia, op. cit ., p. 21 .

40
supuși sancțiunilor economice. Liga urma să cuprindă toate state le mari și mici.”74 Au mai
urmat și alte proiecte propuse de americani, britanici, italieni și francezi, care aveau în vedere
asigurarea securității sociale. Aceste proiecte difereau , spre exemplu, americanii se limitau la
sancțiunile economice, britanicii doreau să îmbine mijloacele economice cu cele militare de
constrângere, iar francezii susțineau constituirea unei armate internaționale permanente.
Pentru rezolvarea conflictelor urmau să fie utilizate mijloacele juridice : arbitrajul obligatoriu,
întrunir ea unor conferințe ale marilor puteri în caz de criză, constituirea unei curți
internaționale permanente.
Pentru ca pacea să fie garantată se dorea dezarmarea și să se realizeze un sistem de
control al armamentelor. Și în această problemă , punctele de ved ere erau diferite: americanii
sustineau limitarea generală a armamentelor și interzicerea fabricării particulare a acestora,
britanicii doreau abolirea serviciului militar obl igatoriu, iar francezii acceptau doar
dezarmarea Germaniei. Liga nu trebuia doar să previna războiul, ci devenea un instrument de
dezvoltare pașnică și cooperare internațională în diferite domenii.
La 14 februarie Proiectul Societății Națiunilor Unite a fost înaintat Conferinței Păcii,
iar la 28 aprilie 1919, delegațiile de la Conferința de Pace au votat Pactul Societății Națiunilor.
Inițial, Societatea a fost formată din 26 de state, 4 dominioane (state care fac parte din
imperiul britanic) și India, iar ulterior au mai fost admise înca 13 state neutre. Nu au fost
admise state le învinse, Uniunea Sovietică a f ost dată la o parte, iar S tatele Unite au re fuzat să
intre.75

3.2. Principalele organe ale Societății Națiunilor

Principalele organe ale Societății Națiunilor au fost: Adunarea, Consiliul și
Secretariatul care avea cara cter permanent. Pe lângă Societatea Națiunilor au mai funcționat
ca instituții distincte, dar strâns legate de ea, Organizația Internațională a Muncii, și Curtea
Permanentă de Justiție Internațională.
Adunarea Societății Națiunilor se compunea din reprez entanți ai tuturor statelor
membre, mai precis cate trei reprezentanți ai fiecarui stat care reprezentau un singur vot în

74Idem, p. 22.
75Preda, Gavriil, op. cit. , p. 67.

41
adunare. Adunarea era abilitată să se ocupe de orice problemă care intra în sfera de activitate a
societății. Hotărârile se luau prin vot unanim și sesiunile adunării aveau loc o dată pe an.
Adunarile se desfășurau la Geneva, iar după primele sesiuni din 1920 s -a hotarat ca
urmatoarele sesiuni să se facă o dată pe an, în septembrie. Aceasta cuprindea funcții precum:
accepta rea noilor membri, alegera periodică a unor membri non -permanenți ai Consiliului,
alegerile cu Consiliul judecătorilor Curții Permanente și controlul bugetului. Adunarea era cea
care coordona activitățile generale ale Societății.76
Consiliul Societății Naț iunilor reprezenta organul executiv, care controla activitatea
Adunării și era alcătuit din membrii permanenți: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie,
Franța, Italia și Japonia și din alți 4 reprezentanți nepermanenți aleși de că tre Adunarea
europeană pe termene fixe. Primii membri nepermanenți au fost: Belgia, Grecia, Spania și
Brazilia. Structura consiluilui a suferit schimbari, prima dată pe 22 septembrie 1922 , când
numarul membrilor a crescut la șase , iar a 2 -a oara pe 8 septembrie 1926, când numa rul crește
la nouă. În 1926 se alătură și Germania ca membru permanent și astfel Consiliul era fosrmat
din cinci state membre, ulterior Germania și Japonia ies din cadrul Societății și numarul
membrilor nepermanenți crește la unsprezece. Se alătură Uniunea Sovietica ca membru
permanent și , astfel , Consiliul era alcătuit din cincisprezece membri. În medie, Consiliul se
întrunea de cinci ori pe an în sesiuni extraordinare. În prioada dintre 1920 și 1939 au fost în
total 107 de sesiuni publice.77
Secretariatu l general al Societății Națiunilor era alcătuit din secretarul general, care era
numit de către Adunarea europeană și din personalul necesar pentru exercitarea atribuțiilor.
Acesta a fost înființat la sediul Societății, la Geneva și cuprindea o colectivita te de experți în
diferite sfere sub conducerea Secretarului General. Principalele sectoare ale Secretariatului
erau: politic, economic și financiar; sectorul de tranzit; sectorul minorităților și administrației;
sectorul de mandate; sectorul pentru dezarmare; sectorul sănătății; sectorul social (traficul de
femei și copii); sectorul Biroul Internațional și Cooperarea Intelectuală; sectorul legal și
sectorul de informații. Fiecare sector era responsabil pentru într eaga activitate oficială a
secretariatului legată de domeniul aparte și se ocupa cu organizarea tuturor întrunirilor și

76Bontea, Oleg, op. cit. , p. 87.
77Gavriil, Preda, op. cit. , p. 67.

42
conferințelor, funcționând ca serviciul civil al Societății. În 1931, numărul personalului era de
707.78
Secretariatul a fost ramura adm inistrativă a Ligii. Instituția a avut un caracter
supranațional în comparație cu celelalte departamente ale organizației. Secretariatul poate fi
comparat cu Comisia Europeană de azi. Membrii săi au fost aleși din toate statele membre.
Aceștia au fost comp let independenți de statele din care proveneau, fiind contralați doar de
Ligă. Personalul nu trebuia să asculte de țările din care au fost trimiși. Ei trebuiau să fie loiali
intereselor statelor luate ca întreg.79
Adunarea Națiunilor Unite își desfășura lu crările sesiunilor anuale în cadrul comisiilor
sale. Acestea erau în număr de 6 după cum urmmează:
-comisia nr. 1 pentru chestiuni constituționale;
-comisia nr. 2 pentru organizarea tehnică;
-comisia nr. 3 Curtea Permanentă de Justiție Internațională;
-comisia nr. 4 pentru organizarea Secretariatului și finanțarea S ocietății;
-comisia nr. 5 pentru admiterea noilor membri;
-comisia nr. 6 pentru mandate, armamente, arm e econom ice.80
Principalele limbi folosite în cadrul Societății erau engleza, franceza și spaniola. În
1939, a apărut o emblemă semioficială: două stele cu cinci colțuri în cadrul unui pentagon
albastru. Acestea simbolizau cele cinci continente și cele cinci rase globale. Deasupra și
dedesubtul emblemei se afla numele în engleză (League of Nati ons), respectiv în franceză
(Société des Nations).
Sub supravegherea Societății se afla Curtea Permanentă de Justiție Internațională și
alte câteva comisii și agenții care foloseau la rezolvarea pro blemelor internaționale urgente,
precum: Comisia pentru Dezarmare, Organizația Sănătății, Organizația Internațională a
Muncii, Comisia de Mandate, Comisia Internațională de Cooperare Intelectuală (precursor al
UNESCO), Consiliul Permanent Central al Opiulu i, Comisia pentru Refugiați și Comisia
pentru Sclavie. Pentru Curtea Permanentă de Justiție Internațională, bugetul era asigurat de
Adunare, iar judecătorii erau aleși de Consiliu și Adunare. Judecătorii erau înn numar de șapte

78Ibidem .
79www.historylapse.org/liga -natiunilor accesat in data 14.04.2019 , ora 17,40.
80Bărbulescu, Petre , op. cit. , p. 33.

43
la care se adăugau încă patr u judecători adjuncți. Aceștia erau aleși pe o perioadă de nouă
ani.81
În documentul constitutiv, Curtea Internațională de Justiție a avut rolul de mediere.
Semnatarii pactului și -au luat angajamentul de a respecta și prezerva granițele și independența
celorlalte state membre. În cazul în care există neînțelegeri între națiuni, ele se vor supune
arbitrajului Curții Internaționale de Justiție. Dacă se constata încălcarea normelor
internaționale, exista posibilitatea sancțiunilor economice și militare. Garant area
independenței și a integrității teritoriale, a fost abandonată. Statele se angajau doar să nu
recurgă la forță, cel puțin pe durata anchetei.82
O altă organizație care făcea parte din activitatea Societății a fost Organizația
Internațională a Muncii ( OIM) care a fost înființată în 1919 și era o organizație autonomă cu
propriul organ de guvernare, propria Conferință Generală și propriul Secretariat, deși avea
aceiași membri ca și Societatea și era supusă controlului bugetar al Adunării.
Organizația a avut realizări precum: a reușit să restricționeze cu succes suplimentul de
plumb pentru vopsea, a convins mai multe state să adopte un program de lucru de 8 ore pe zi și
patruzeci și opt de ore de muncă săptămânal, a pus capăt muncii copiilor, a sporit dre pturile
femeilor în locurile de muncă. Organizația a continuat să existe după desființarea Societății,
devenind o agenție a Organizației Națiunilor Unite în 1946.83
Organizația pentru sănătate avea în vedere oprirea leprei, malariei, febrei galbene, de
asemenea, a lucrat cu succes cu Uniunea Sovietică pentru prevenirea epidemiei de tifos și a
organizat campanii mari de educație despre boli. Organizația Sănătății ra alcătuită din trei
instituții: Biroul de Sănătate (alcătuit din oficiali permanenți ai Societății), Consiliul
Consultativ General (alcătuit din experți medicali) și Comitetul de Sănătate.84
Principalele obiective ale acestei organizații putem aminti:
-mentinerea pacii si securitatii internationale;
-scoaterea unor teritorii, de sub dominatia coloniala a Germaniei si a Turciei, si plasarea lor
submandatul unor membri ai Ligii. De exemplu, mandatul Frantei asupra Siriei si Irakului.
-lupta impotriva traficului de stupefiante, narcotice sau de persoane;

81Ibidem.
82www.historylapse.org/liga -natiunilor accesat în 14.05.2019 , ora 20,05.
83Neagu, Cornelia, op. cit ., p. 21 -23.
84Bărbulescu , Petre, op. cit ., p. 33 -34.

44
-supravegherea imbunatatirii conditiilor d e viata si de munca in intreaga lume, sau ajutorul dat
refugiatilor de razboi.

3.3. Pactul Societății Națiunilor

Învățămintele războiului, cortegiul nesfârșit al suferințelor de tot felul și amploarea
curentului pacifist au contribuit decisiv la cre area, în cadrul Conferinței de pace, Societății
Națiunilor, pe baza Pactului întocmit de o comisie specială, condusă de președintele Statelor
Unite ale Americii, Woodrow Wilson.
Toate tratatele de pace adoptate la Versailles includeau în prima lor parte Pactul
Societății Națiunilor (art. 1-26), cu anexa membrilor fondatori ai So cietăților Națiunilor, ale
Tratatului de Pace, care la 26 aprilie 1919 au aprobat acest Pact.
Pactul Societății Națiunilor a fost inclus în tratatele de pace și avea 26 de artico le, în
care erau definite obiectivele Societății, componența și structura sa, modul de funcționare,
drepturile și obligațiile membrilor acesteia.
Principalele structuri ale Ligii au fost Consiliul, format din 5 membri permanenți (în
fapt patru datorită n eparticipării americane) și patru membri nepermanenți (6 începând cu
1922 și 9 după 1926), Adunarea Generală la care participau toți cei 42 de membri, un
Secretariat la Geneva și o Curte Permanentă de Justiție Internațională stabilită mai târziu la
Haga. Î ntre primele două instituții nu exista o delimitare clară a atribuțiilor, ceea ce s -a dovedit
a fi o sursă de slăbiciune pentru întreaga organizație.85
Articolul 8 proclama că menținerea păcii necesită reducerea armamentului la livelul
minim, care să -i asigure statului capacitatea respectării obligațiilor internaționale și siguranța
națională. Articolul a recomandat ca statele membre să -și comunice, cu sinceritate și
bunăvoință, informațiile legate de puterea lor militară: numărul de trupe, puterea aviatică ,
maritimă și întreaga industrie de război. Statele membre s -au angajat să respecte independența
și integritatea teritorială a celorlalte națiuni. Consiliul poate face recomandări, în cazul în care
există un pericol de agresiune.86

85Gavriil, Preda, op. cit. , p. 68 -69.
86www .historylapse.org/liga -natiunilor accesat în data 15.05.1019, ora 14,00.

45
Articolele 10, 11, 12 și 13, s -au referit la război și la modul de gestionare a
conflictelor. Orice război a intrat în sfera de interes a Ligii. În cazul neînțelegerilor dintre
state, acestea își vor expune nemulțumirile prin intermediul procedurii arbitrajului sau
examinării Con siliului. Diferenț ele se referă la interpretarea unui tratat, la orice chestiune de
drept internațional sau la orice acțiune ce ar putea duce la încălcarea unui angajament
internațional. Dacă nu se merge pe varianta arbitrajului, unul dintre membri poate s esiza
Consiliul, pentru dezbaterea problemei în cauză.87
Cel mai controversat punct al constituției Ligii Națiunilor, a fost reprezentat de
articolul 15. Dacă un membru al Societății recurge la război, contrar angajamentelor luate prin
articolele 12, 13, este ipso facto considerat că a comis un act de război în contra tuturor
celorlalți membri ai Societății. Aceștia se îndatorează să rupă imediat cu el orice relații.
Consiliul are datoria de a recomanda contribuția fiecărui stat cu un număr necesar de trup e, în
funcție de posibilitățile acestuia. Articolul 15 nu a fost niciodată pus în practică, deși au existat
mai multe ocazii, ducând, în cele din urmă, la desființarea Ligii.88
Conform articolului 16, dacă un stat se face vinovat de încălcarea unei norme
internaționale, acesta poate fi exclus din Ligă. La articolul 19, se stipulează posibilitatea ca
statele din organizație să se întâlnească pentru a discuta noile evoluții din relațiile
internaționale. Schimbarea circumstanțelor aduce schimbarea prevederilor tratatelor
internaționale, în urma dezbaterilor. La articolul 22, găsim detaliile cu privire la obligațiile pe
care le au statele, față de primirea de teritorii sub mandat.89
Statutul Societății Națiunilor a cuprins și multe referiri la protejarea dreptur ilor omului,
mai ales prin articolele 23, 24, 25 și 26. Este vorba despre: interzicerea comerțului cu opium,
controlul general al comerțului cu arme și muniții, egalitatea de sex și garantarea libertății de
circulație. S -au constituit „birouri internaționa le”, controlate de Ligă. Acestea au avut datoria
de a face mai ușoară cooperarea instituției cu organizații nonguvernamentale, precum Crucea
Roșie. Aceste prevederi au anticipat relația specială, mult îmbunătățită a Națiunilor Unite cu
societeatea civilă.90

87Ibidem.
88Ibidem.
89Ibidem.
90Ibidem.

46
Societatea Națiunilor s -a angajat prin Pact să înfăptuiască reducerea armamentelor
până la minimumul necesar menț inerii ordinii interne și apără rii frontierelor. În con formitate
cu obiectivele Societății Națiunilor pentru consolidarea păcii și înfăptuire a securității colective
au fost create Mica Înțelegere ( formată în 1922 din Cehoslovacia, Iugoslavia și Ro mânia),
Înțelegerea Balcanică ( formată în 1934 din Grecia, Iugoslavia, România și Turcia) și Antanta
Baltică (formată în 1934 din Letonia Lituania și Estonia), alian țe regionale de apărare.91
Formate din state membre ale Societății Națiunilor, aceste organizații regionale
reprezentau etape în procesul de realizare a unității politice europene. Societatea Națiunilor a
fost un instrument prin care statele lumii, dar mai ales cele europene, au încercat să apere
sistemul socio -politic creat în urma păcii de la Versailles. În pofida limitelor sale, Societatea
Națiunilor a favorizat procesul de unificare europeană și a însemnat o mare experiență pe
drum ul parcurs de către statele europene pentru realizarea unui sistem de relații interstatale
bazate pe principiul dreptului.
S-a realizat o ușoară apropiere de foștii adversari. Înțelegerea franco -germană, urmată
de intrarea Germaniei în Societatea Națiun ilor și de admiterea sa ca cel de al 5 -lea membru al
Consiliului, pe picior de egalitate cu Franța,Anglia, Italia și Japonia, pre figura o destindere
reală a atm osferei politi ce europene. Înțelegerea din dom eniul politi c a fost urm ată de cea din
domeniul e conom ic și din alte domenii.92
În anul 1925 a avut loc Conferința de la Lucarno, la care s -au întâlnit reprezentanții
Franței, Germ aniei, Italiei, Marii Britanii și Belgiei. Germania refuză să recunoască hotărârile
de la Versailles ceea ce a provocat neliniște în cancelariile europene. Așadar cu acest prilej s -a
evidențiat faptul că marile puteri europene utilizau Societatea Națiunilor ca pe un instrument
menit a promova prop riile lor interese în detrimentul țărilor mici și mijlocii.93
În anul 1926 s-a semnat un Acord I nternațional al oțelului, care reunea prin cipalele țări
produ cătoare de oțel din Europa continentală. În același an s -a întem eiat la Geneva A sociația
pentru Coo perare Europeană cu repre zentanțe permanente la Paris, B erlin ș i Londra. Ac eastă
organi zație a des fășurat o intensă a ctivitate pentru de zvoltarea înțelegerii și cooperării

91Gavriil, Preda, op. cit. , p. 68.
92Ibidem.
93Ibidem, p. 69.

47
internaționale, avâ nd ca prin cipale dire cții colab orarea cu S ocietatea N ațiunilor și cu Marea
Britanie.94
În 1929, Aristide Briand, în calitate de președinte al consiliului de minștri, a trimis un
memorandum guvernelor europene. Acesta se referea la posibilitea creării Uniunii Europene și
la colaborarea statelor cu Liga Națiun ilor. Proiectul a fost unul confederal, suveranitatea
statelor fiind respectată. Au fost mai multe propuneri pentru colaborarea națiunilor europene
în domeniul economic. Instituțiile Uniunii Europe ar fi trebuit să fie: Conferința Europeană,
formată din re prezentanții statelor, Comitetul Politic Permanent și Secretariatul. Aristide
Birand a ținut un discurs memorabil în fața Camerei franceze. Din perspectiva sa, Europa nu
era doar o entitate geografică, ci și o entitate politică omogenă, cu valori comune. S tatele
europene ar trebui să aibă șansă să comunice unele cu celelalte și să ia hotărâri comune.
Solidaritatea popoarelor europene este o chestiune naturală. Interesele sunt comune, mai ales
în fața unui pericol extern major. El și -a exprimat convingerea c ă problemele politice și
sociale vor fi rezolvate mult mai eficient în cadrul unei federeații care să nu lezeze
suveranitatea națiunilor.95
Răspunsurile statelor au fost diverse. Polonia și Italia au dorit ca obiectivul principal al
Uniunii Europene să fie dezarmarea. Germania și Ungaria au pledat pentru includerea clauzei
revizuirii tratatelor de pace. Acest lucru ar fi însemnat modificarea granițelor Europei.
Majoritatea statelor a cerut punerea Uniunii Europe sub egida Ligii Națiunilor. URSS a fost
exclu s din înțelegere, fiind considerat un potențial inamic. Sovieticii considerau că diplomația
era un instrument burghez, o metodă ce legitimează existența statelor. În opinia bolșevicilor,
statele se vor destrăma, lăsând locul comunismului pe scena istoriei.96

94Ibidem.
95www. historylapse.org/liga -natiunilor accesat în data 15.05.2019, ora 14,30.
96Ibidem.

48

3.4. Punctele slabe ale Societății Națiunilor

Cauzele eșecului Societății Națiunilor au fost îndelung dezbătute, însă orice explicație
trebuie să plece de la discrepanța dintre așteptările mult prea mari ale opiniei publice mondiale
și capacit ățile reale ale Ligii.
Dacă analizăm principalele articole ale Pactului Societății Națiunilor este evident
faptul că organizația nu putea să aiba o eficiență reală. Sancțiunile economice reprezentau
replica minimă pe care Societatea o putea lua față de st atele agresoare, iar cele militare și
politice erau ineficiente. Ținand cont de punctele slabe, Eduard Herriot a propus ca la a 5 -a
sesiune a Adunării (septembrie 1924) să se stabilească un sistem de reglementări a conflictelor
internaționale. Cunoscut sub denumirea de Protocolul de la Geneva din 2 octombrie 1924,
proiectul nu a fost acceptat. Protocolul prevedea că nici un stat nu -și putea face singur
dreptate, iar razboiul era considerat o crimă internațională.
De la bun început lipsa de încredere a marilor putere în sistemul Societății Națiunilor a
făcut ca o mare parte a problemelor lumii post -Versailles să fie rezolvate prin intermediul unor
organisme paralele: Consiliul Suprem al Puterilor Aliate și Asociate, Conferința
Ambasadorilor, Comisia Repa rațiilor, ceea ce restrânge grav abilitățile Ligii în a -și pune
amprenta asupra reconfigurării lumii postbelice.
Principalele puncte slabe ale Societății au fost următoarele:
– America a refuzat să se alăture. Cum ea era cea mai puternică națiune din lume , aceasta a
fost o lovitură serioasă pentru prestigiul Ligii.
– Germaniei nu i s -a permis să se alăture Ligii în 1919. Pentru că ea a început războiul,
în conformitate cu Tratatul de la Versailles,una dintre pedepse era refuzul de a fi membru al
comunități i internaționale. A fost o lovitură grea pentru Germania, dar însemna, de asemenea,
că Liga nu putea folosi orice forță a Germaniei pentru a -și susține campania împotriva
națiunilor agresoare.

49
– Nici Rusiei nu i s -a permis să se alăture în 1917, din cauza faptului că avea un guvern
comunist care genera teamă în Europa de Vest.97
Așadar, trei dintre cele mai mari națiuni ale lumii nu sprijineau Liga. Cei mai puternici
membriai ei erau Marea Britanie și Franța, iar ambele au avut de suferit pe plan financiar și
militar în timpul războiului și niciuna nu era prea entuziasmată să se implice în disputele care
nu priveau Europa de Vest. Prin urmare, Liga a avut un ideal măreț să pună capăt războaielor
pentru totdeauna. Totuși, dacă o națiune agresoare era determinată să ignore avertismentele
verbale ale Ligii, tot ce putea face Liga era sa aplice sancțiuni economice și să spere că acestea
vor funcționa pentru că nu avea nici o șansă să -și execute deciziile folosind puterea militară.98
Principalele funcții p revăzute de Pact erau garanția colectivă împotriva agresiunii
externe, reducerea armamentelor, rezolvarea pașnică a diferendelor. În cazul unui conflict între
state, Liga, in conformitate cu pactul său, putea face trei lucruri cunoscute sub numele de
„sanc țiuni”:
– Putea convoca statele aflate în litigiu să se așeze la masa negocierilor și să discute
problema într -o manieră civilizată și pașnică, adică în cadrul Adunării Ligii. Dacă una dintre
națiuni era considerată a fi contravenientul, Liga putea introdu ce sancțiuni verbale,adică
avertizarea națiunii agresoare că va trebui să părăsească teritoriul celeilalte națiuni sau va
trebui să suporte consecințele.
– În cazul în care statele aflate în litigiu nu ascultau decizia Adunării, Liga putea introduce
sancți uni economice. Acest lucru era dispus de către Consiliul Ligii. Scopul acestei sancțiuni
era să lovească din punct de vedere financiar națiunea agresoare, astfel încât, în cele din urmă,
să facă așa cum cerea Liga. Logica acestei sancțiuni era de a împinge acea națiune agresoare
spre faliment. Liga putea interzice membrilor săi orice comerț cu o națiune agresoare pentru a
aduce acea națiune în punctul în care îl dorea.
– Dacă și acest lucru eșua, Liga putea introduce sancțiuni fizice. Aceasta însemna că se puteau
folosi forțe militare pentru a pune în aplicare decizia Ligii. Cu toate acestea, Liga nu avea o
forță militară la dispoziția sa și nici un membru al Ligii nu trebuia să -i pună la dispoziție când
adera. Singurele doua țări din Ligă care ar fi putut pune la dispoziția acesteia forțe militare

97Bontea, Oleg, op. cit. , p. 87.
98Ibidem.

50
erau Marea Britanie și Franța, dar ambele au fost grav sărăcite în timpul rezistenței din Primul
Război Mondial și nu puteau oferi organizației sprijinul de care avea nevoie.99
Liga Națiunilor și -a încetat în fapt activitatea odată cu izbucnirea celui de -al Doilea
Război Mondial. În 1943, la Conferința de la Teheran, Puterile Aliate au convenit să creeze un
nou organism care să înlocuiască Liga: Organizația Națiunilor Unite, iar în 1946 Liga
Națiunilor s -a auto dizolvat. Multe suborganisme ale Ligii, cum ar fi Organizația Internațională
a Muncii, au continuat să funcționeze și au devenit asociate ale O.N.U. Structura Organizației
Națiunilor Unite a fost destinată să o facă mai eficientă decât Liga, dar în mod sim ilar. O.N.U.
nu avea propriile forțe armate, însă părea să aibă mai mult succes decât Liga când le cerea
membrilor săi să contribuie la intervenții armate, cum ar fi în timpul războiului coreean sau în
misiunea de menținere a păcii în fosta Iugoslavie. O.N .U. a fost nevoită să recurgă în unele
cazuri la sancțiuni economice și a reușit mai bine să atragă noi membri.100

3.5. Concluzii

Liga Națiunilor a încetat activitatea sa odată cu izbucnirea celui de -al Doilea Război
Mondial. Totuși Liga Națiunilor a constituit o experiență complexă și importantă în
perspectiva istoriei. Organizația Națiunilor Unite a fost clădită pornind de la exper iența Ligii
Națiunilor.
A contribuit la dezvoltarea dreptului internațional, atât prin promovarea unui număr de
noi norme și instituții juridice, cât și prin mecanismele internaționale pe care a încercat să le
organizeze pentru a asigura aplicarea normel or de drept așezate la baza societății
internaționale.

99Ibidem.
100Gavriil, Preda, op. cit. , p. 70 -73.

51

CAPITOLUL 4
STUDIU DE CAZ: NICOLA E TITULESCU ȘI SOCIETATEA NAȚIUNILOR

În acest ultim capitol am urmărit activitatea diplomatică a omului politic, Nicolae
Titulescu și care a fost contribuția acestuia în Societatea Națiunilor.

4.1. Nicolae Titulescu

Nicolae Titulescu a fost jurist, diplomat, academician, om poli tic și pedagog al păcii,
luptător pentru drepturile și interesele românilor în toate marile centre poli tice ale lumii,
profesor de drept civil la Facultatea de Drept din București (1909 -1931), deputat al Partidului
Conservator Democrat (1912 -1916), Ministru de Finanțe (1917 -1918, 1920 -1921), unul dintre
fondatorii Comitetului Național Român la Paris (1918), prim -delegat al României la
Conferința Păcii de la Paris (1918 -1920), ministru plenipotențiar ( diplomat cu rang imediat
inferior ambasadorului, învestit cu puteri depline de către autoritatea competentă a statului pe
care îl reprezintă) al României la Londra (1921 -1927), Ministr u al Afacerilor Străine (1927 –
1928, 1932 -1936), Președinte al Societății Națiunilor (1930, 1931).101
S-a născut la Craiova la 4 martie 1882. Tatăl său era avocat și a ocupat funcțiile de
prefect și de deputat, iar bunicul său era protopop (preot care îndepl inește funcția de inspector
al bisericilor și al preoților dintr -un teritoriu determinat). A terminat liceul în Craiova, iar
facultatea de drept în Paris, ca urmare a unei burse de studii. În 1903 câștigă un concursul

101www.patrimoniu.ro/images/centenar/Nicolae -Titulescu.pdf accesat în data 10.06.2019, ora 13,20.

52
național de drept din Franța, cu o luc rare de specialitate. Tot la Paris își dă și doctoratul, în
1905.102
Între anii 1904 -1905, obține distncția „magna cum laude”, pentru teza de doctorat
în științe juridice, sub îndrumarea profesorului Charles Lyon -Caen. Revine în țară și este
numit profesor suplinitor la catedra de drept civil a Facultății de Drept, la Universitatea din
Iași, condusă de profesorul Dimitrie Alexandrescu. În anul 1907 fondează ziarul „Țăranul” și
publică articole referitoare la situația țăranului român, exprimând puncte de vede re favorabile
rezolvărilor problemelor țărănești . Aderă la Partidul Conservator condus de Take Ionescu și
activează în cadrul acestui partid, între anii 1908 -1921.103
În 1909 intră în Partidul Liberal Conservator, al cărui președinte era Take Ionescu, iar
peste trei ani este ales deputat. Era un susținător al modernizării statului. Împreună cu mari
nume ale politicii românești, organizează la Paris Comitetul Național Român, care are scopul
de a promova interesele României și mai ales Marea Unire. În 1917, î n plin Război Mondial,
este numit ministru de finanțe. Mai târziu, între 1927 -1928 și între 1932 -1936, a fost Ministru
de Externe. A luptat împotriva nazismului și a fost permanent preocupat de stabilitatea
teritorială a țării. Pentru aceasta a fost foarte activ în Mica Antantă (România, Iugoslavia,
Cehoslovacia) și a generat Înțelegerea Balcanică. A inițiat deschiderea de ambasade în
America Latină, în țări ca Brazilia, Argentina, Chile sau Mexic.104
Titulescu a încercat să atragă, fără succes, în Mica Înțe lege, pe Grecia și Polonia. În
ciuda acestui eșec, alianța a descurajat agresiunea Ungariei și a Austriei, păstrând pacea în
regiune. Mica Antantă poate fi considerată un răspuns la acordul de la Locarno, o încercare de
a contrabalansa influența marilor pu teri. Obiectivul ei a fost consolidarea înțelegerii de la
Versailles, prin întărirea granițelor de est ale Europei. Ea a funcționat până la Conferința de la
München, când a fost dizolvată, prin voința marilor puteri: Anglia, Franța și Germania.105
Cât timp nu a fost ministru, Titulescu a fost ambasador al României la Londra în
intervalele 1921 -1927 și 1928 -1932. În întreaga perioadă dintre cele două Războaie, el a fost
cel mai puternic actor al politicii externe a României. Și -a impus vocea în dezbaterile di ntre

102www.matricea.ro/nicolae -titulescu -singurul -presedin te-roman -al-societatii -natiunilor/ accesat în data
10.06.2019, ora 13,40.
103www. patrimoniu.ro/images/centenar/Nicolae -Titulescu.pdf accesat în data 10.06.2019, ora 13.55.
104www. matricea.ro/nicolae -titulescu -singurul -presedinte -roman -al-societatii -natiunilor/ accesat în data
10.06.2019, ora 14,00.
105https://ro.historylapse.org/liga -natiunilor accesat în data 11.06, ora13,20.

53
țările Europei și a făcut ca Români a să conteze în cadrul tratatelor internaționale negociate și
semnate în acest timp. Titulescu a fost încă din 1920 delegatul României la Societatea
Națiunilor, care premerge Organizației Națiunilor Unite. În 1930, el a fost ales președintele
Societății, iar în anul următor, contrar uzanțelor, a fost reales în această funcție. Este singurul
român care a ocupat până acum acest fotoliu prezidențial.106
Nicolae Titulescu reprezintă o figură marcantă a diplomaț iei europen e din perioada
interbelică. Deși și -a desfășurat activitatea într -un context istoric nefavorabil datorită
constituirii unor alianțe militare de tipul Antantei și al Triplei Alianț e a găsit resursele
necesare pentru a întări pacea și securitatea internațion ală. Pe langă talentul să u oratoric
desăvârșit se remarcă și prin puterea argumentației și genul să u juridic, fapt ce i -a permis să
devină vizionar al evoluției politicii internaț ionale.107
Împreună cu Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia și Constantin Mille, fondează
în anul 1918, la Paris, Comitetul Național Român cu scopul de a promova, în sfera publică
internațională, dreptul românilor la unitate națională. În luna octombrie a aceluiași an, Nicolae
Titulescu este numit prim -delegat din partea Regatul ui României, în cadrul Conferinței Păcii
de la Paris (1919 -1920) și va participa la negocierea Tratatului de Pace de la Trianon (1920),
astfel asigurând legitimitatea politică, pe scena internațională, a unirii Regatului României cu
Transilvania.108
Ulterio r, ocupă funcțiile de ministru plenipotențiar al României la Londra (1921 -1927),
Ministru al Afacerilor Străine (1927 -1928, 1932 -1936) și de Președinte al Societății Națiunilor
(1930, 1931), fiind singurul președinte ales consecutiv, în acest for internați onal.

4.2. Activitatea lui Nicolae Titulescu

Începând din anul 1921, a funcționat ca delegat permanent al României la Liga
Națiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 și 1931) președinte al acestei organizații
internaționale. În această calitate, a militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea

106Ibidem.
107Bogdan, Adrian, Aspecte privind contribuția lui Nicolae Titulescu la promovarea drepturilor omulu ,,
http://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2006/RSJ2/0407BogdanAdrian.pdf accesat în data 10.06.2019, ora 14,30.
108https://patrimoniu.ro/images/centenar/Nicolae -Titulescu.pdf accesat în 11.062019, ora 17,20.

54
frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele
mari și mici, pentru respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile
internaționale, pentru securitate colectivă și pre venirea agresiunii.
În activitatea sa diplomatică, Nicolae Titulescu și -a pus amprenta în momentul
încheierii Micii Înțelegeri în 1933 (România, Iugoslavia, Cehoslovacia) și a Înțelegerii
Balcanice în 1934 (România, Iugoslavia, Grecia, Turcia). O dovadă a valorii sale o constituie
și faptul că ambele organizații au f ost conduse de acesta , în același timp, în anul 1935.109
Nicolae Titulescu s -a consacrat ca fiind unul dintre cei mai mari oratori de limbă
franceză ai vieții politico -diplomatice românești, cât și ai Societății Națiunilor . Unul dintre
cele mai inspirate discursuri ale lui Nicolae Titulescu, rostit la mitingul național de la Ploiești
din 3 mai 1915. D iscursul a fost rostit în limba română. Titulescu realizează aici o pledoarie
care trebuie și poate să ne asigure un loc de frunte între națiunile lumii, Inima României :
,,Iubiți cetățeni,
Se apropie anul de când, brusc, fără pregătire, tragic, România a fost pusă în fața clipei, care
trebuia să decidă de toate străduințele trecutului ei întunecat și vitreg și de toate făgăduielile
viitorului ei luminos și falnic: clipă supremă, pe care am întrezărit -o cu toții în visurile noastre
de mărire, clipă pe care nu îndrăznea să spere a o vedea sosind generațiunea chemată s -o
trăiască!
Ce s-a întâmplat atunci, cum a fost împiedicată făptuirea păcatului monstruos și inept de a ne
vărsa sângele pentru apărarea granițelor vrăjmașilor noștri, a acelor granițe, care de veacuri ne
sufoca, a acelor granițe, care sunt ca niște tăieturi adânci și dureroase în corpul viu al națiunii,
a acelor granițe, care dacă nu vom reuși să le spulberăm , ne vor încătușa ca zidurile unei
temnițe, la umbra cărora viața se ofilește și se sti nge, ce s -a întâmplat atunci o știm cu toții!
Cum am fost feriți atunci să nu ajungem nenorociți și mici, nedreptățiți și nedemni, asupriți și
totuși disprețuiți, aceasta va fi o veșnică glorie pentru acei care au avut menirea să o
îndeplinească!
Instinctu l neamului, prin al eșii lui, a vorbit la timp! Instinctul nu se poate însă opri aici,
instinctul nu poate să adoarmă, atunci când a trezit sufletul! Și sufletul românesc, răscolit de
amintirile istorice, răscolit de destinul lui măreț, pe care de -a purure a l-a întrevăzut în zare
răscolit de puterea momentului prin care trece, sufletul românesc, mai treaz și mai sus azi ca

109www.old.ro.pdf accesat în data 14.06 2019, ora 15,00.

55
oricând, ord onă ca acțiunea să nu întârzie! Problemul care se pune azi României e înfricoșător,
dar simplu: sau România pricepe datoria pe care i -au creat -o evenimentele în curs, și atunci
istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită și măreață a umilințelor ei
seculare; sau România, mioapa la tot ce e „mâine“, cu ochii mari deschiși la tot ce e „azi“ nu
pricepe și înlemnită stă pe loc, și atunci istoria ei va înfățișa pentru vecie exemplul, unic și
mizerabi l, al unei sinucideri viețuite! Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă
întreagă și mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi mare fără
jertfă!
Ardealul e leagănul care i -a ocrotit copilăria, e școala care i -a făurit neamul, e farmecul care i –
a susținut viața. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care striga răzbunare, e
fățărnicia care cheamă pedeapsa, e sugruma rea care cere libertatea! Ardealul e românismul în
restriște, e întărirea care depărtează vrăjma șul, e viața care cheamă viața! Ne trebuie Ardealul!
Nu putem fără el! Vom ști să -l luăm și, mai ales, să -l merităm! Pentru Ardeal nu -i viață care să
nu se stin gă cu plăcere; pentru Ardeal nu -i sforțare care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal
totul se schimbă, totul se înfrumusețează, până și moartea se schimbă: încetează de a fi
hidoasă, devine atrăgătoare! Ardealul nu e numai inima României politice; priv iți harta:
Ardealul e inima României geografice!
Din culmile lui, izvorăsc apele cari au scăldat românismul în istorie: la miază -noapte Someșul;
la apus, Mureșul; la miază -zi, Oltul! De -a lungul Carpaților, România de azi se întinde ca o
simpla zonă milita ră a unei fortărețe natur ale, încăpută în mâini străine! Acel care nu se simte
tăiat la brâu, când privește Ardealul, acela nu -i roman, acela -i sămânță străină pripășită în
România, pe vremea când o băte au vânturile din toate părțile! Ne trebuie Ardealul, dar ne
trebuie cu jertfă! Nu se lipește carne de carne, fără să curgă sânge! Nu se ia Ardealul cu
neutralitatea! Neutralitatea și -a avut rostul, dar și -a trăit traiul.
Și-a avut rostul, pentru ca neutralitatea noastră n -a fost nici calcul, n -a fost nici te amă!
Neutralitatea noastră a fost la început zidul definitiv ridicat contra acelora care voiau să ne
împingă la o nelegiuire de neam, și de care s -a sfărâmat viziunea lor heraldică: vulturul român
purtând în cioc Coroana Sfântului Ștefan; ea s -a transforma t apoi în adăpostul din dosul căruia
ne puteam pregăti și puteam aștepta ziua cea mare; neutralitatea a devenit azi pânza de paiajen,
pe care cel mai inocen t zefir o poate rupe în bucăți! România nu -și poate prelungi neutralitatea
peste limitele trebuințel or sale și mai ales peste limitele demnității sale. Un stat nu poate să

56
rămână neutru decât atunci când n -are de cerut; un stat nu poate rămâne neutru atunci când are
revendicări de impus, atunci, mai ales, când le -a și formulat! Aceasta ar însemna sau că nu e în
stare să cucerească ceea ce pretinde că e al său, ceea ce e umilitor până la durere, sau că a
renunțat de bună voie la idealul lui, ceea ce e absurd până la nebunie!
Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea româneasca, ca ceea ce a simțit inima rom ânească,
să nu poa tă înfăptui energia românească. Dar nimic nu slăbește mai mult energia ca așteptarea,
nimic n -o uzează mai sigur ca neîntrebuințarea, nimic, în schimb, n -o aprinde până la
paroxism ca conștiin ța ei că -i tare și considerată! Or, de aceasta considerațiune, românismul
are azi nevoie mai mult ca oricând. Ce zic? Mai presus de orice!
Azi când cele mai civilizate state au acceptat acest măcel îngrozitor, aceasta pustiire fără
exemplu, nu pentru a desființa o națiune, ci pentru a distruge o conce pțiune, nu pentru a
întrona o dominațiune, dar pentru a inaugura o politică, apare clar că nimeni nu se va bucura
de roadele noii stări de lucruri, dacă nu s -a arătat demn din vreme, nu numai cu vit ejia, dar mai
ales cu sufletul! Fără jertfă sângeroasă și bogată, fără frăție de arme și de durere, nici o piatră
de graniță nu se va muta din locul ei!
Fără încrederea acelora care ne -au precedat în luptă, fără convingerea lor că avem o profundă
idee de drept și de datorie, fără iubirea sinceră a libertății, nu numai a noastră, dar a tuturor,
fără o înălțare sufletească susținută, jertfa noastră oricât de mare ar fi nu poate să -și dea
roadele, pentru că ii lipsește tocmai aceea ce -i dă ființă: valoarea ei morală! De aceea, eu cred
că acei ce ne conduc nu vor uita o clipă, că ei reprezintă azi mai mult decât dibăcia
românească, că ei întrupează azi înalta concepțiune morală a românismului, ca forță
civilizatoare! Și poate că aceasta s -ar impune mai lesne printr -o atitudine, decât printr -un
argument, mai lesne print r-un act de eroism, decât printr -o negociere prelungită. Sau
românismul se va dovedi a fi o forță civilizatoare de prim ordin, și atunci va triumfa, sau
românismul se va dovedi a fi fost numai marca unui egoism laș și hrăpăreț, și atunci el va
pieri, cum va pieri, pe urma acestui război, tot ce n -are reazem în drept și jertfă! Dar ce zic?
Românismul să piară? Nu e oare în fiecare din noi dorința de jertfă? Nu e în fiecare din noi
revoltă pentru nedreptate, dezgust pentru asuprire?
Nu dorm în sângele nostru strămoșii care așteaptă ceasul de a fi deșteptați în mărire?

57
Nu, nu va pieri românismul pe urma acestui război; vor pieri numai aceia care nu s -au aretat
vrednici de dânsul!”110
Acest discurs a fost o replică la atitudi nea politicienilor vremii, care înain te cu un an,
în 21 iulie/ 3august 1914, au respins cererea Regelui Carol I de intrare a României în Primul
Război Mondial, alături de Puterile Centrale. Față de atitudinea de neutralitate, diplomatul,
patriotul și profetul Nicoale Titulescu, rostește impre sionantul discursul "Inima României", la
Ploiești, astfel dând glas conștiinței naționale a românilor. Românul și profetul Nicolae
Titulescu considera că românii vor dobândi Ardealul de sub Austro -Ungaria nu cu
neutralitatea, ci prin jertfă de sânge. Numai astfel vor realiza idealul de veacuri, unirea
Ardealului cu Țara Mamă. Fapt care se va întâmpla peste trei ani și jumătate de la data
discursului de la Ploiești. Discursul nu s -a ținut întâmplător în ziua de 3 mai 1915. Titulescu a
dorit să readucă în mem oria contemporanilor săi ziua de 3/16 mai 1848, când 40.000 de
români, țărani, clerici, orășeni, mica nobilime, intelectuali din Areal, la care s -au alăturat
moldoveni și munteni, și -au exprimat dorința de libertate socială și națională.111
În discursul Progresul ideii de pace , ținut în 1930 la Universitatea Cambridge,
Titulescu abordează problema amenințărilor la adresa menținerii păcii în Europa, oprindu -se,
printre altele, asupra a două chestiuni: lipsa de unitate din punct de vedere al doctrinei sociale
și criza economică. În primul caz, se referă, evident, la Uniunea Sovietică. El spune că ,, de la
război încoace, Europa nu mai prezintă o unitate din punctul de vedere al doctrinei sociale.
Înainte de război erau frontiere, dar toate statele erau bazate pe proprietatea individuală și pe
respectul contractului.”112 După război însă, această deosebire între organizarea socială a celui
mai mare stat european și rest ul țărilor creează o tensiune permanentă ce ,,împiedică pacea să
domnească în spirite”.113
Analizând problema crizei economice și a implicațiilor grave pe care le poate avea
aceasta, Titulescu enunță următoarea idee: ,,atâta vreme cât această problemă nu este

110Titulescu , Nicolae , Pledoarii pentru pace , ediție îngrijită de George G. Potra și Constantin I. Turcu, Editura
Enciclopedică, București, 1996.
111www.viata -libera.ro/vlg -cultura/106528 -discursul -lui-nicolae -titulescu -din-3-mai-1915 -romania -nu-poate -fi-
intreaga -fara-ardea accesat în data 15.06.2019, ora 17,25.
112Nicolae, Titulescu, op. cit.
113Ibidem.

58
rezolvată, atâta vreme cât toate stat ele nu vor pune în comun, după un plan rațional,
capacitățile lor de producție și de consumație, pacea va fi în constant pericol.”114
Această idee o regăsim 20 de ani mai târziu, în documentul care a pus bazele Uniunii
Europene de azi. În Declarația Schuman se vorbește de ”baze comune de dezvoltare
economică”, baze ale unificării economice. Citat din textul Declarației:”punerea în comun a
producțiilor de cărbune și oțel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de dezvoltare
economică, un prim pas către realizarea unei federații europene”115, țările membre
”angajându -se să le furnizeze tuturor țărilor membre elementele principale ale producției
industriale, în condiții egale. Această producție va fi oferită lumii întregi, fără diferențieri sau
excepții, pe ntru a contribui la creșterea nivelului de trai și pentru a promova realizările
pașnice.”116
Titulescu insistă în mai multe rânduri asupra necesității construirii unei unități
economice europene. În acest sens, el e de părere că, în ciuda câștigării Războiului în 1918,
Pacea a fost pierdută pentru că ”tratatele de pace au omis să unească noile entități poltiice într –
un sistem comun. Dacă ar fi făcut acest lucru, ele ar fi creat mari unități economice bazate pe
asocierea statelor. Ocupându -se exclusiv de aspectele politice, Tratatele de Pace au provocat o
ruptură a unităților economice, au permis dezvoltarea nelimitată a sistemului piețelor închise, a
autarhiei economice, care este cel mai mare dușman al unei adevărate vieți internaționale.”117
Pentru Ti tulescu, Uniunea Europeană ar fi avut scopul de a gasi soluții pentru grava
criză economică, și nu s -ar fi pus problema să devină ca Statele Unite ale Americii, ci de a
realiza ,,o înțelegere între statele europene după modelul înțelegerilor regionale prev ăzute de
articolul 21 din Pact, în care fiecare stat își păstrează deplina lui suveranitate. ”118
Nicolae Titulescu considera că: ,, nu mutând frontiera cu câțiva kilometri mai la est sau
la vest se servește mai bine pacea. Ceea ce trebuie făcut pentru a asi gura pacea este ca
popoarele, în plină sinceritate și fără gânduri ascunse, să lucreze pentru a spiritualiza frontiera
prin acorduri de tot felul, în special prin acorduri economice în interesul comun. ”119

114Ibidem.
115Declarația Schuman , 9 mai 1950.
116Ibidem.
117Nicolae, Titulescu, op. cit.
118Nicolae, Titulescu, Documente diplomatice , Editura Politică, București, 1967, p. 352.
119Ibidem.

59
Activitatea lui Nicolae Titulescu în Ligă a fost foarte intensă. Încă de la începutul
Ligii, el a ținut un discurs memorabil. În opinia sa, criticile aduse Ligii Națiunilor provin din
confuzia între ceea ce se crede că este instituția și ce reprezintă ea în realitate. Autorii statului,
fie că au recunosc ut sau nu, și -au dorit ca Liga să devină un suprastat, fiind deasupra
suveranității națiunilor. În realitate, organizația nu a primit prerogativele necesare să asigure
pacea în lume. Pentru a conferi Ligii puterea de coerciție necesară, statele naționale a r trebui
să cedeze din suveranitate.
Ideile lui Titulescu, în discursul de la începuturile Ligii, s -au regăsit și în intențiile sale,
când a ajuns președintele organizației. Este vorba de ideea integrării pas cu pas, prin
intermediul unor probleme specif ice. Principalele activități, ca lider al Ligii, au fost: asistență
financiară colectivă, protecția minorităților naționale și încurajarea dezamării.120
În discursul ținut la deschiderea sesiunii Adunării Generale a Societății Națiunilor din
10 septembrie 1 930, Nicolae Titulescu spunea: ”Dați -mi voie să văd în gestul spontan al
numeroaselor delegații care au adus numele meu la președinție, dovada că eforturile constante
ale țării mele, de a organiza în pace și muncă o viață corespunzătoare marilor principii ale
Societății Națiunilor, n -au trecut neobservate de dumneavoastră”. Diplomatul român fusese
ales în acest înalt for internațional cu 46 de voturi din 50 exprimate, în condițiile în care
majoritatea absolută era de 26 de voturi.121
Un moment important în c onsacrarea sa în cadrul relațiilor diplomatice internaționale
l-au constituit intervențiile din ședințele Consiliului Ligii Națiunilor asupra chestiunii
optanților unguri. într -o scrisoare din 6 septembrie 1925, Sextil Pușcariu descrie atmosfera în
care s -a desfășurat una dintre aceste dezbateri: „La masa verde, pe fotolii mari, cei zece
membri ai Consiliului (…). Titulescu e invitat la masă, ia loc în fotoliu; o liniște mare în sală.
A vorbit trei sferturi de oră, dar la toți li s -a părut c -au fost 10 mi nute.”
Poate una dintre cele mai lungi crize diplomatice dintre România și Ungaria s -a
derulat la puțin timp după Unirea de la 1 Decembrie 1918. Cel care a reprezentat în acest
război a fost poate cel mai cunoscut și mai bun diplomat al României, Nicolae Titulescu.
Criza optanților a fost un proces româno -maghiar de lungă durată. Una din problemele
cu care Titulescu s -a confruntat și care ar putea fi încadrată atât la problema minorităților, cât

120www. historylapse.org/liga -natiunilor accesat în data 15.06.2019, ora 17,55.
121Nicolae, Titulescu, Reflec ții, Editura Albatros, 1985.

60
și la problema revizuirii a fost așa -numitul proces al opta nților. Concret, procesul optanților
unguri, fabricat de latifundiarii maghiari și de cercurile reacționare și revizioniste de la
Budapesta în urma expropierii, conform reformei agrare din 1921, aplicată de autoritățile
române obiectiv proprietăților maril or moșieri unguri din Transilvania, care părăsiseră
România după 1918 și adoptaseră cetățenia maghiară.
După cum însuși Titulescu a subliniat, cazul optanților reprezenta o încercare de
revizuire teritorială, prin crearea unor grupuri izolate de unguri în mijlocul comunităților
românești pentru ca aceștia să poată gândi: ,,viața e mai bună dacă ești ungur decât dacă ești
român, căci chiar și astăzi, când Ungaria a fost înfrântă, ea tot mai comandă .”122
Față de protestul adresat de guvernul maghiar Consiliului Ligii Națiunilor, Nicolae
Titulescu, reprezentantul României, demonstrează în sedința din 20 aprilie 1923 că
exproprierea și împroprietărirea reprezentau o necesitate impusă de frământările țărănești din
1907 : Expunerea lui Nicolae Titulescu, reprezentantul României la Societatea Națiunilor, în
legătură cu optanții unguri (20 aprilie 1923) :
,,Domnule Președinte, domnilor membrii ai Consiliului,
Cererea maghiară s -ar putea rezuma în câteva cuvinte astfel: România, din ură
față de supușii maghiari, sub pretextul unei reforme agrare și prin aplicarea după bunul plac al
dispozițiilor legale, mergând până la violarea în mod vădit a tratatelor internaționale, a urmărit
și realizat falimentul economic al proprietarilor maghiari d in Transilvania. Permiteți -mi să
prezint, încă de la început, în fața onoratului Consiliu, tot în câteva cuvinte, concluzia unei
scurte expuneri pe care o voi prezenta în numele României și care va contrazice punct cu
punct cererea maghiară. România, fără pic de ură față de nimeni, ba chiar dimpotrivă,
însuflețită de cea mai sinceră dorință de a face dreptate, dând astfel dovadă de o evidentă
înțelegere a intereselor sale viitoare, a acționat, în acești ultimi ani, în spiritul unei adevărate
revoluții pacif iste, transferând pe căi legale, aproape integral, pământul arabil țăranilor care -l
munceau și până acum, în cea mai mare parte, ca lucrători agricoli (cu ziua). Pentru realizarea
acestei reforme capitale, România a fost silită să impună, unei mari părți a populației, sacrificii
a căror rigoare nu are precedent în istoria altor popoare, cel puțin în vreme de pace. Știind însă
că nu amploarea acestei reforme, ci o nedreaptă aplicare a ei ar face insuportabil acest
sacrificiu, România a încercat să imprime le gislației sale agrare un caracter obiectiv, aproape

122Nicolae, Titulescu, Politica externa a Romaniei , Cluj, Editura enciclopedica, 1994 .

61
mecanic, semn al unei dreptăți severe poate, dar egală pentru toți. Acest lucru i -a permis, după
cum veți vedea imediat, să -i trateze pe picior de perfectă egalitate și pe optanții unguri și pe
proprietar ii români. Făcându -l pe proprietarul român dus -o la bun sfârșit în 1917 și 1918,
guvernul generalului Averescu care a continuat -o dându -i amploare și îmbogățind -o în 1920 și
1921, două guverne din care am avut onoarea să fac parte ca ministru de finanțe, a lături de
regretatul Take Ionescu, adept ilustru încă de la început a necesității exproprierii, au avut de
suportat numeroase critici.
O aceeași hotărâre producea uneori reacții diametral opuse și, adeseori, din pricina unui
același text de lege, miniștri i care se ocupau de expropriere, erau calificați când drept
revoluționari de reprezentanții exasperați ai partidelor de dreapta, când drept reacționari de
reprezentanții extremei stânga, care socoteau că lucrurile nu merg nici destul de repede, nici
destul de departe. Bineînțeles că după unirea Transilvaniei cu România, problema națională a
accentuat greutațile unei probleme de ordin numai economic și social, până atunci, și astfel
nemulțumirile au sporit, iar suferințele celor răspunzători de expropriere a u crescut.
Revoluționarii, reacționarii de până ieri, devin iată, în fața dvs., șovini și opresori. Nimeni nu
se miră de acest lucru în România. Aceasta este o nouă modalitate prin care Ungaria vrea să
arate lumii un lucru deja cunoscut pentru noi, vechi d e când lumea, clasat. Dar, să vedem ce
face de fapt Guvernul ungar în cererea sa?
Din toate prevederile legislației privind exproprierea, extrage una sau două, le interpretează, le
discută, ca și când acestea ar fi singurele importante, ca și cum ele nu s -ar aplica și cetățenilor
români! Apoi, punând față în față această creație de cabinet cu o interpretare a tratatelor
internaționale, cu care autorii acestora n -ar fi precis de acord, au ajuns la concluzia că este
vorba de persecuție. Nu așa se procedează cu o problemă politică privind tratamentul străinilor
într-o țară. Să ne înțelegem bine deci: nu e cazul acum să analizăm dacă românii au fost tratați
cu prea multă severitate de guvernele lor. Aceasta este problema Parlamentului român, a
presei românești, a opiniei publice din România, a alegerilor din România, în nici un caz a
Societății Națiunilor. Problema este să știm dacă este adevărat sau nu, că cetățenii maghiari au
fost persecutați în comparație cu cetățenii români. Domnule reprezentant al Ungariei , pentru a
răspunde unei astfel de probleme, nu este suficient să spunem povești: trebuie să comparăm și
să judecăm faptele. Lăsați -mă, deci, domnilor, să fac eu ceea ce n -a făcut domnul reprezentant
al Ungariei. Să reintroducem în corpul legii exproprieri i prevederile incriminate, să aruncăm o

62
scurtă privire asupra motivației care a generat această lege, să vedem cum și -a tratat România
proprii ei copii și să ne întrebăm abia apoi, dacă mai este posibil ca textele citate de guvernul
ungar să ni se pară o legislație aparte pentru străini și dacă ele nu sunt mai degrabă exemple
ale unei legislații prea riguroase poate, o legislație românească, aceeași pentru toată lumea în
materie de expropriere. Zorii acestei legi a exproprierii, despre care discutăm astăzi , s-au ivit
încă din anul 1913, când nimeni nu -i avea în vedere pe cetățenii maghiari. România ieșea din
războiul balcanic, căruia îi pusese capăt tratatul de la București. Țărănimea dovedise în focul
luptei calități neașteptate. Dar situația ei din punctu l de vedere al repartizării proprietății rurale
era cumplit de nedreaptă. Din 8 milioane de hectare teren arabil din fostul regat, jumătate,
adică 4 milioane de hectare, aprțineau unui număr de 1.200.000 țărani, capi de familie (sau,
socotind 4 membri de f amilie, la 5.000.000 de țărani), în timp ce cealaltă jumătate aparținea
unui număr de circa 4.000 proprietari.
O astfel de situație era o amenințare continuă pentru ordinea socială. Soluțiile obișnuite prin
care se trecea în mod pașnic pământ din marile p roprietăți în proprietatea țăranilor: cumpărare
prin casieriile rurale, drept de răscumpărare pentru stat, care se putea substitui astfel oricărui
cumpărător particular de pământ, au fost socotite insuficiente.
S-a socotit, deci, necesară o expropriere for țată, numită expropriere în beneficiul țării sale.
Dl.Ion Brătianu, șeful Partidului Liberal, a anunțat în septembrie 1913 printr -o scrisoare
publică că va face din expropriere, unul din obiectivele esențiale ale viitorului său program –
astfel de program implica modificarea Constituției, exproprierea fiind autorizată de Consti.
Dar, în 1917, când armata română s -a retras în Moldova, când două treimi din teritoriul
românesc au fost invadate, când armata rusă a început să se împrăștie în dezordine, s -a
consi derat că aplicarea imediată a legii exproprierii este o cerință a apărării. Acest lucru ar fi
sporit interesul țărănimii de a apăra pământul țării; dacă autoritățile n -ar fi făcut nimic, s -ar fi
putut crede că și -au uitat promisiunile din 1914. Și erau des tui cei care doreau să se creadă
acest lucru. Maiestatea sa, regele României, a fost cel care, în ianuarie 1917, printr -un mesaj
adresat soldaților din tranșee, a anunțat că se va trece neîntârziat la aplicarea legii exproprierii.
Este deci incorectă afirm ația că amenințarea revoluției ruse a determinat punerea în practică a
legii exproprierii. Anii 1913 și 1914 stau dovadă a acestui lucru. Iar revoluția rusă a izbucnit
abia în martie 1917. Pe de altă parte, este evident faptul că războ iul a lărgit cadrul c reat legii
exproprierii, așa cum a fost creat în 1913 și 1914. La Iași s -a trecut deci la aplicarea legii

63
exproprierii. Am să rezum totul spunându -vă ca în 1917 s -a hotărât ca 2 milioane și câteva
sute de mii de hectare să fie luate marilor proprietari pen tru a fi împărțite țăranilor. Prin
decretul -lege din decembrie 1918, domnul Ion Duca, actualul ministru al afacerilor străine ale
României, pe atunci ministru al agriculturii, a aplicat măsurile constituționale votate la Iași.
În paralel, pe măsura unirii noilor teritorii românești cu patria mamă, s -a trecut la
expropriere și în aceste ținuturi.
Astfel, Parlamentul Basarbiei, Sfatul Țării a votat la 27 noiembrie 1918 o lege a exproprierii
pentru Basarabia, promulgată prin decretul regal din 22 decembrie 19 18. Tot așa s -a procedat
și în Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș; în conformitate cu punctul 5 al articolului 3 al
hotărârii Adunării Naționale a României, reprezentanții acestora s -au întrunit la Alba Iulia,
între 18 noiembrie și 1 decembrie 1918, i ar Consiliul Dirigent Român al acestor noi regiuni,
sub președinția domnului Iuliu Maniu, șeful Partidului Național Țărănesc, a luat măsurile
necesare pentru a plicarea prin decretul -lege nr. 3.911 din 191 9 a unor dispoziții similare în
Transilvania. (…)
Domnilor, cred că tratatele de pace au rec unoscut unirea Transilvaniei cu România datorită
imensei majorități pe care o repr ezintă populația românească din această regiune. Atunci
vorbim de o lege care se aplic ă unui mare număr de români. Și mai cred că c etățenii de
naționalitate maghiară nu pot s usține că nu au fost tratați pe picior de egalitate cu cetățenii
români de vreme ce situaț ia lor din punctul de vedere al proprietății este aceeași cu cea a
proprietarilor români din Transilvania. Trebuie oare să mai adaug faptul că țăranii cultivatori
de pământ au fost făcuți proprietari ai
pământului, indiferent de naționalitatea anterioară Unirii și că, în felul acesta, un mare număr
de foști cetățeni maghiari sunt în prezent propr ietari în Transilvania datorit ă legilor românești
de expropriere? (…) Spuneam că pentru a salva ceea ce mai era d e salvat din marea
proprietate, legiuitorul a procedat la o ierarhizare după anumite criterii artificiale, poate, dar
necesare. Absenteismul este unul dintre aceste criter ii! De el este vorba în primul rând în
cererea guvernului ungar. (…) Onoratul reprezentant al Ungariei spune că cetățenii maghiari
nu știau că, dacă au lipsit din Transilvania între 1918 și 1921, vor fi expropriați în totalitate în
1922. Am onoarea, însă , să-i răspund onoratului reprezent ant al Ungariei: nici cetățenii români
n-au știut că dacă și -au arendat pământ urile între 1910 și 1920 vor fi expropriați în totalitate în
1921. Aș mai adăuga, în fine, pentru a -l lămuri defini tiv pe onoratul reprezentant al Ungariei

64
că cetățenii români care și -au dat în arendă pământul pentru o singură zi, la 23 aprilie 1920,
după ce au avut de suferit rigorile exprop rierii, nu puteau ști că vor fi supuși unei a doua
reduceri a terenurilor lor! Și totuși acest lucru s -a întâmplat!
Și, dacă judecăm mai bine lucrurile, criteriul absenteismului car e este de fapt transpunerea
juridică a afirmației potrivit căreia cei ce nu sunt de față nu au niciodată dreptate, nu este cu
nimic mai real sau mai jus t decât celelalte două criterii. Admit chiar să se spună și că în
anumite cazuri, se poate ajunge la comiterea unor mari nedreptăți. Am fi primii care le -ar
deplânge, dar, spun din nou, am elaborat această legislație din rațiuni superioare oricărui
criteri u de dreptate individual. Nu admit însă în nici un caz să se spună că această lege își are
obârșia în sentimentele de ostilitate față de cetățenii maghiari și că ea este o armă legală de
tortură împotriva străinilor. Și-apoi, oare prevederile privind absen teismul sunt cele care au
determi nat în cea mai mare parte pierderea de către cetă țenii maghiari a bunurilor lor? Nu,
domnilor! Dispozițiile generale ale legii exproprierii aplicate a tât celor prezenți cât și celor
absenți sunt cele care au determinat redu cerea suprafețelor de mii de hect are la niște suprafețe
minimale. Prevederea privind absenteismul nu a contribui t decât la sărăcirea unui număr
restrâns de persoane. Oare legiuitorul român să -și fi ales pentr u a-și ascunde otrava destinată
cetățenilor magh iari tocmai această prevedere cu o apli care atât de restrânsă?
Trebuie să recunoașteți că suntem niște opresori c am timorați și niște șovini cam
neîndemânatici. Asta-nseamnă, probabil , că am făcut doar o tentativă. Pentru ca pretențiile
părții ungare să fi e întemeiate, ar fi necesar ca te xtul de lege să se aplice numai cetățenilor
maghiari. Ori legea nu face nici o deosebire. Orice cetățean român care a absentat fizic din țară
în perioad a menționată este expropriat în totalitate. Prevederile sunt aceleași p entru toată
lumea. E vorba chiar, de ceva mai mult. În favoarea proprietarilor din Transilvania, spre
deosebire de proprietarii din Regat, s -au adus unele amendamente care atenuează rigorile legii,
acest lucru datorându -se, între altele, faptulul că, ținân d cont de prezența minorității ma ghiare
în Transilvania și de cât de ușor și -ar putea face loc ideea de persecuție în ast fel de
împrejurări, legiuitorul român a preferat să acționeze cu mai multă prudență în Transilvania.
Astfel, în fostul Regat, proprietă țile străinilor au fost expropriate integral dacă proprietarul a
lipsit din țară în perioada 1918 -1921. În Regat, un cetățean maghiar ar fi putut fi expropriat în
totalitate pentru simpolul fapt că e străin; acest lucru s -a putut întâmpla în Transilvania, numai
dacă ar fi lipsit din țară în acea perioadă. În vechiul Regat, absenteismul antrenează

65
exprop rierea integrală, indiferent de suprafața terenurilor. În Transilvania, ea nu se aplică
decât suprafețelor mai mari de 50 iugăre. Deci, pe micii proprietari care s -au speriat și au f ugit
din pricina războiului, și acum se pot întoarce, pr evederile legii nu -i afectează. Absenteismul
economic – darea în are ndă timp de 10 ani – antrenează exproprierea în totalitate în vechiul
Regat, iar în Trans ilvania lasă totuși proprietarului un minimum intangibil .
Rezumând, în Transilvania un proprietar este expropriat doar dacă se -ncadrează la absenteism,
fie că e român, fie că e străin, integritatea proprietății sale nu e afect ată în nici un caz din
pricina dării în arendă pe durata a z ece ani. În Transilvania, deci, există o egalitate perfectă
între proprietarii români și ce i străini, iar proprietarii din Transilvania sunt favorizați față de
cei din vechiul Regat. (…) Ungaria însă nu se mulțumește cu egal itatea dintre proprietarii
unguri și proprietarii români; ameliorarea regimului proprietății în Transilvania, spre deosebire
de cea din vechiul Regat, nu o impresionează deloc. C eea ce dorește Ungaria este ca, în
teritoriul Transilvaniei, proprietarii magh iari să fie privilegiați față de proprietarii români.
Acesta este obiectul ascuns al cererii guvernului ungar, așa înțelege Ungaria să respecte
tratatele internaționale. Interpretarea pe care o dă ea tratatului de la Trianon e ste dintre cele
mai caracteris tice. Tratatul a garantat cetățenil or maghiari care optează pentru naționalitatea
maghiară, păstrarea tuturor bunurilor im obiliare. Asta înseamnă, pentru Ungaria, că bunurile
imobiliare ale acestor cetățeni nu pot fi afectate de prevederile legilor româneș ti, asta
înseamnă, în orice caz, că aceste bunuri nu pot fi expropriate în cazul unei plăți a șa cum
prevăd legile românești. Ce a urmărit tratatul de la Trianon, după părerea noastră?
Să mențină o regulă care este de drept comun, de multă vreme, în toate t ratatele internaționale:
să extindă tolerența internațională față de străini permițându -le să fie proprietari, să -i protejeze
pe optanți de o eventuală co nfiscare a bunurilor. Optanții rămân proprietari în ciuda opțiunii
lor, dar proprietari c hiar în cadru l legii românești. Deci, dreptul de proprietate poate fi ulterior
modific at de statul suveran, dat fiind faptul că prevederile sale au un caracter general și se
aplică tuturor cetățenilor.
Tratatul de la Trianon nu s -a gândit nici o cl ipă după părerea noas tră, că în România se vor
crea insule de proprietăți individuale, de care legea românească nu se va putea atinge
niciodată, fără sancționarea, la nivel in ternațional, a legii. (…)
Cereți ca țăranii să vă restituie pământur ile – imposibilitate materială. Da, spun imposibilitate
materială, căci pentru a fac e acest lucru, ar fi necesar ca guvernul, care a evitat revoluția,

66
expropriind marile domenii pentru a le împărți la mii de țărani, să se hotărască astăzi să
provoace revoluția, e xpropriind mii de țărani pentru a reface mari domenii. Și chiar dacă nu
veți obține nimic din tot ce cereți, ce contează! Veți avea din nou prilej să puneți în discuție
situația generală creată de tratate, pentru că, așa cum voi înșivă o spuneți cu propriile dvs.
cuvinte în cerere a dvs.: privilegiile pe care le cerem sunt în strânsă relație compensatorie cu
marile acumulări teritoriale ale României. (…)123
Impresia extraordinară pe care o făcea prin modul în care reușea să -și transmită
mesajul în limba franceză este reflectată și de presa vremii: „Francez! Dl. Titulescu este tot pe
atâta cât e român (…) prin măiestria cu care vorbește limba noastră, prin elocința caldă și
nuanțată pe care ar invidia -o mulți dintre avocații și parlamentarii noștri.”

4.3. Concluzii

Se poate afirma că Nicolae Titulescu a promovat o politică externă consecventă și
principială, ce se înscrie pe o linie de continuitate a concepției poporului român privind
propria sa implicare în familia națiunilor.
Nicolae Titulescu, celebrul diplomat român de r enume mondial, om de știință și
politic, personalitate de prestigiu a perioadei interbelice a marcat puternic, prin activitatea sa
teoretică și practică , istoria relațiilor internaționale, dar cu deosebire politica de pace și
securitate promovată de Români a și țările aliate ei din zona central -sud-estică a Europei.
Vreme de 2 decenii, Nicolae Titulescu om de vastă cultură, dotat cu un ascuțit spirit
analitic, și -a slujit țara cu abnegație și inegalabilă competența și la capatul unui zbucium fară
ragazuri ș i al unei munci încordate reusise sa devină, în epoca dintre cele 2 razboaie,
personalitatea cea mai prestigioasă a vieții politice internaționale.
Titulescu a fost un politician al păcii, militând în favoarea bunelor relații cu vecinii. El
a optat pentru restabilirea relațiilor cu Uniunea Sovietică, dar protejând granițele
României. De asemenea, a lansat ideea unei Europe unite introducând sintagma spiritualizarea

123Ioan, Scurtu;Theodora, Stănescu, Stanciu; Georgiana, Margareta, Scurtu, Istoria
românilor între anii 1918 –1940 .

67
frontierelor, potrivit căreia o abordare transfrontalieră a valorilor cultural -spirituale poate
desființa imaginar granitele dintre state, iar popoarele țărilor vecine devin mai unite.
Datorită talentului său diplomatic de excepție, cât și a contribuției sale la cauza păcii în
Europa, Titulescu a fost supranumit ministru al Europei, rămânând un simbol veșnic al
României în Europa.

68
ÎNCHEIERE

În concl uzie, consider că am dezvoltat, am organizat și toate punctele acestei lucrari.
Uniunea Europeană este o entitate politică, socială și economică, compusă din 28 țări
în prezent. Uniunea Europeana este rezultatul unui proces îndelungat. Încercări de unificare
ale națiunilor Europei, care să preceadă statele moderne, au fost numeroase de -a lungul istoriei
continentului, începând cu Antichitatea.
La începuturi ea a fost abordată di n perspectiva găsirii unei soluții pentru evitarea
conflictelor dintre statele batrânului continent și prin consecință pentru o viață mai bună a
populației. În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a pacii.
Pe parcursul istoriei, o serie d e gânditori au imaginat proiecte de unificare europeană:
Dante Alighieri („ Despre monarhie ”-1308), Ducele de Sully („ Marele Proiect al Regelui
Henry IV ”-1638), William Penn („ Prezentul si viitorul pacii în Europa ”-1654), Victor Hugo
(„Statele Unite ale Eur opei”-1851), Aristide Briand („ Liga Națiunilor ”-1929). Totuși,
majoritatea acestor proiecte a avut o puternică amprentă utopică, nici unul din inițiatorii
acestora neavând viziunea importanței pieței, a schimbului liber în reglarea reciprocă a
intereselor.
Obiectivul major al Uniunii este să se construiască o Europă prosperă care să respecte
libertatea și identitatea tuturor popoarelor ce o alcătuiesc. Europa va putea să -și controleze
destinul și să joace un rol important în lume unind aceste popoare.
Ideea europeană este veche, și deși nu au fost puțini cei care au situat -o în Antichitate,
s-a ajuns aproape la un consens ca geneza acesteia poate fi gasită in perioada Evului Mediu.
Din punct de vedere al proiectelor politice efective, dintre cele mai im portante, a caror
influență s -a manifestat în ceea ce urma sa fie Comunitatea Europeană, amintim: imperiul
universal (Carol cel Mare, Carol al V -lea, Napoleon Bonapa rte, Imperiul Habsburgic),
organizarea federală și Concertul European.
Dacă ideea europea nă este veche, ea luând de -a lungul timpului forma a numeroase
inițiative și proiecte, construcția europeană ca formă de concretizare a ideilor de unitate
europeană, de realizare a unei unități economice, politice și instituționale a statelor
continentului european este un proces relativ recent.

69
Abia după cel de -al Doilea Război Mondial se poate vorbi de trecerea de la proiectele
de uniune europeană la realizări efective în acest domeniu. Va trebui să vină acest conflict
devastator pentru ca Europa să devin ă conștientă de divizarea și de neputința ei, pentru a se
convinge de necesitatea organizării sale.

70

BIBLIOGRAFIE

1.Bădescu, Faust, Europa uinită , Editura Majadahonda, București, 2000.
2.Bărbulescu, Petre, România la Societatea Națiunilor Unite , Editura Politică, București,
1975.
3.Bontea, Oleg, Istoricul apariției Ligii Națiunilor și a Organizației Națiunilor Unite , 2012.
4.Bulei, Ion; Ciupală, Alin; Popa, Lucia, Procesul de Modernizare în secolele XVII – XIX,
2006.
5.Calcan, Gheorghe, Istoria Uniunii Europene , note de curs semestrul I, 2018 -2019, UPG
Ploiesti.
6.Diaconu, Nicoleta, Dreptul Uniunii Europene , Editura Lumina Lex, București, 2007.
7.Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației , vol. IV, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1995.
8.Jean, Carpentier, Istoria Europei , traducere din franceză de Sándor Skultéty și Mariana
Băluță Skultéty, Editura Humanitas, București, 2006.
9.Neagu, Cornelia, Istoria construcției europene , note de curs, 2006
10.Titulescu, Nicolae, Documente diplomatice , Editura Politică, București, 1967.
11.Titulescu, Nicolae , Pledoarii pentru pace , ediție îngrijită de George G. Potra și Constantin
I. Turcu, Editura Enciclopedică, București, 1996.
12.Titulescu, Nicolae, Reflec ții, Editura Albatros, 1985.
13.Nistor, Ionuț, Istoria ideii de Europă , Iași, 2015 -2016.
14.Popa, Mircea, Primul război mondial. 1914 -1918 , Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1979.
15.Preda, Gavriil, Istoria Europei și a Uniunii Europene , Edi tura Universității din Ploiești,
Ploiești, 2005.
16.Serge, Berstein; Pierre, Milza, Istoria Europei, De la Imperiul Roman la Europa (secolele
V-XIV) , vol. 2, traducere de Ionuț Bița, Editura Institutul European, 1997.
17.Serge, Berstein; Pierre, Milza, Istoria Europei , Secolul XX, vol. 5, traducere de Monica
Timu, Editura Institutul European, 1998.

71
18.Ștefanescu, Marian, Ideea și integrarea europeană , 2007.
19.Vyvyen, Brendon, Primul Război Mondial 1914 -1918 , traducere din limba engleză de
Daniela Mișcov, E ditura All, București, 2018.

⁂

20.Declarația Universalaă a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generala a
Organizatiei Națiunilor Unite la 10 septembrie 1948.
21.Declarația Schuma, 9 mai 1950.

⁂

22. www. historylapse.org
23. www.old.ro.pdf
24. www. patrimoniu.ro
25. www.theepochtimes.com
26. www.viata -libera.ro

72