INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………………….. …… 5… [621105]
1
C U P R I N S
INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………………….. …… 5
Kinetoterapia…………………………………………………………………………………………………. 6
Mișcarea – baza kinetoterapiei …………………………………………………………………………. 7
Reabilitare a …………………………………………………………………………………………………… 8
Ședința de tratament……………………………………………………………………………………….. 9
ISTORIC ………………………………………………………………………………………………………… …………. 11
Kinetoterapia în România ……………………………………………………………………………… 14
EFECTUAREA BILAN ȚULUI OSTEOARTICULAR LA OMUL NORMAL………………. 17
COTAREA BILAN ȚULUI OSTEOAR TICULAR ……………………………………………………………..17
PROBLEME DE NOMENCLATUR Ă……………………………………………………………………………..17
DEFINIREA MI ȘCĂRILOR ARTI CULARE …………………………………………………………………….19
MODALIT ĂȚI DE MĂSURARE A AMPLITUDINII DE MI ȘCARE ………………………………….21
TESTAREA ARTICULAR Ă…………………………………………………………………………………………..21
Mișcările omoplatului și ale articula țiilor membrelor superioare ………………………… 21
Mișcările bazinului și ale articula țiilor membrelor inferioare……………………………… 27
Mișcările coloanei vertebrale …………………………………………………………………………. 31
Bilanțul muscular …………………………………………………………………………………………. 33
Cotarea bilan țului muscular …………………………………………………………………………… 33
EXAMENUL CLINIC ȘI PARACLINIC …………………………………………………………………….. 35
EXAMENUL SOMATOSCOPIC …………………………………………………………………………………….35
Aprecierea gradului de dezvoltare general……………………………………………………….. 36
Examenul morfologic segmentar ……………………………………………………………………. 36
PRINCIPII METODICE GENERALE DE APLICARE A EXERCI ȚIILOR FIZICE……. 39
TEHNICI ÎN KI NETOLOGIE…………………………………………………………………………………….. 41
TEHNICI ANAKI NETICE ……………………………………………………………………………………………..4 2
Imobilizarea ………………………………………………………………………………………………… 42
Posturarea……………………………………………………………………………………………………. 43
TEHNICI KI NETICE………………………………………………………………………………………………… …..44
Tehnici kinetic e statice………………………………………………………………………………….. 44
Trainingul au togen ……………………………………………………………………………………….. 47
Tehnici kinetic e dinamice ……………………………………………………………………………… 57
POZIȚIILE FUNDAMENTALE ȘI DERIVATE ÎN KINETOLOGIE ………………………….. 67
Poziții fundamen tale …………………………………………………………………………………….. 67
Poziții derivate …………………………………………………………………………………………….. 69
EXERCI ȚII PENTRU CRE ȘTEREA INTENSIT ĂȚII EFORTULUI …………………………… 73
EXERCI ȚII PENTRU SC ĂDEREA INTENSIT ĂȚII EFORTULUI……………………………… 75
TEHNICA ȘI METODICA MOBILIZ ĂRII ARTICULA ȚIILOR ………………………………… 77
Mobilizarea metodic ă a membrului superior ……………………………………………………. 78
Mobilizarea metodic ă a membrului inferior……………………………………………………… 79
Mobilizarea metodic ă a capului, gâtului și a coloanei vertebrale…………………………. 81
EXERCI ȚII DE TÂRÂRE UTILIZA TE ÎN KINETOLOGIE ………………………………………. 83
Exerciții de târâre executate din pozi ția fundamental ă pe genunchi …………………….. 83
Exerciții de târâre executate din pozi ția fundamental ă culcat ……………………………… 84
2 Exercițiile de târâre executate din pozi ția fundamental ă așezat ……………………………84
KINETOLOGIA RE SPIRATORIE………………………………………………………………………………85
Posturarea în kinetolo gia respir atorie……………………………………………………………….85
Reeducarea resp iratorie………………………………………………………………………………….87
RECUPERAREA CARDIO – VASCULAR Ă…………………………………………………………………91
Recuperarea bolnavilor cardiovasculari ……………………………………………………………93
KINETOTERAPIA POST-TRA NSPLANT CARDIAC……………………………………………………… 98
KINETOTERAPIA FEMEII INS ĂRCINATE …………………………………………………………….105
ISTORIC………………………………………………………………………………………………………… …………. 105
MODIFIC ĂRILE FIZIOLOGICE DAT ORATE SARCI NII ……………………………………………… 107
Începerea supraveghe rii prenat ale ………………………………………………………………….113
Îngrijirea diferitelor pr obleme ale sa rcinii……………………………………………………….113
Tratamente kinetoterapice care vizeaz ă circulația…………………………………………….119
Sfaturi de igien ă a vieții ……………………………………………………………………………….119
Pregătirea nașterii………………………………………………………………………………………..120
REEDUCAREA POST -PARTUM ………………………………………………………………………………121
FAZA POST-PARTUM PRECOCE………………………………………………………………………………. 121
BILANȚUL MORFOSTATIC………………………………………………………………………………………. 123
REEDUCAREA PELVIP ERINEALA…………………………………………………………………………127
Introducere …………………………………………………………………………………………………127
Bazele psihopatologice ale reeduc ării pelviperineale………………………………………..127
Caracteristici epid emiologice………………………………………………………………………..129
Ecoul psihosocial al simpto melor pelviperineale ……………………………………………..130
STRATEGII TERA PEUTICE ………………………………………………………………………………………. 130
Bilanțul medical ………………………………………………………………………………………….131
Examenul c linic………………………………………………………………………………………….. 132
Bilanțul urodinamic……………………………………………………………………………………..132
Tehnici reeducative ……………………………………………………………………………………..132
Kinetoterapia pelviperineal ă………………………………………………………………………….133
Reeducarea anorectal ă………………………………………………………………………………….139
Prescripții și materiale ale reeduc ării perineale………………………………………………..141
Evaluarea reeduc ării pelviper ineale ……………………………………………………………….142
PREHENSIUNEA……………………………………………………………………………………………………. ..143
MIJLOACELE DE REE DUCARE A MÂINII…………………………………………………………….143
Anatomie……………………………………………………………………………………………………143
Mișcările degetelor………………………………………………………………………………………144
FUNCȚIILE MÂIN II…………………………………………………………………………………………………… 14 5
REFACEREA MOBILIT ĂȚII………………………………………………………………………………………. 145
REFACEREA FOR ȚEI MUSCULARE …………………………………………………………………………. 146
REFACEREA ABILIT ĂȚII. ERGOTER APIA ……………………………………………………………….. 148
REEDUCAREA ME RSULUI……………………………………………………………………………………..151
MERSUL PATOLOGIC………………………………………………………………………………………………. 15 2
REEDUCAREA FUNC ȚIEI DE ECHI LIBRU…………………………………………………………….155
DEFICIEN ȚELE FIZICE …………………………………………………………………………………………..157
DEFICIEN ȚELE ȘI DEFORMA ȚIILE COLOANEI VERTEBRALE………………………….161
TULBUR ĂRI DE CRE ȘTERE ȘI DEZVOLTARE – FORME MAI FRECVENT
ÎNTÂLNITE LA PRE ȘCOLARI ȘI ȘCOLARI……………………………………………………………173
METODE DE APRECIERE, MIJLOACE DE PREVENIRE PRIN KINETOLOGIA MEDICAL Ă
………………………………………………………………………………………………………………. ………………………………. 173
3 PRINCIPALELE DEFICIEN ȚE FIZICE ÎNTÂLNITE LA PRE ȘCOLARI ȘI ȘCOLARI
………………………………………………………………………………………………………………. ………………… 179
DEFICIEN ȚE MORFOLOGICE ȘI FUNCȚIONALE PAR ȚIALE FRECVENTE LA ELEVI.179
Deficiențele capului și gâtului………………………………………………………………………. 179
Deficiențele umerilor, omopla ților și membrelor superioare …………………………….. 182
DEFICIEN ȚELE TRUNCHIULUI – TORACE, ABDOMEN, SPATE ……………… 184
Deficiențele toracel ui ………………………………………………………………………….. 184
Deficiențele abdomenului…………………………………………………………………….. 185
Deficiențele spatelui……………………………………………………………………………. 185
Tulburări de static ă a coloanei vertebrale ………………………………………………………. 186
Tratamentul cifozelor copilului …………………………………………………………….. 187
DEFORMA ȚIILE BAZINULUI ȘI ALE MEMBRELOR INFERIOARE……….. 187
Deficiențele bazinului………………………………………………………………………….. 187
Deficiențele membrelor inferioare ………………………………………………………… 188
ATITUDINILE (POSTURILE) DEFICIENTE GLOBALE MAI FRECVENTE LA VÂRST Ă
ȘCOLARĂ………………………………………………………………………………………………………………. …………………191
ATITUDINEA NORMAL Ă A CORPULUI………………………………………………….. 192
Atitudini deficien te globale………………………………………………………………………….. 194
Atitudinea total lordotic ă……………………………………………………………………… 194
Atitudinea total cifotic ă……………………………………………………………………….. 194
Atitudinea total scoliotic ă…………………………………………………………………….. 195
Corectarea atitudinilor deficiente ale corpului în mi șcare………………………….. 196
Analiza mersului șchiopătat …………………………………………………………………. 196
APLICA ȚIILE KINETOLOGIEI ÎN ȘCOLILE SPECIALE ȘI AJUTĂTOARE ………… 199
CORECTAREA DEFICIEN ȚELOR FIZICE ÎN CADRUL LEC ȚIILOR DE EDUCA ȚIE FIZICĂ
………………………………………………………………………………………………………………. ………………………………..200
MERSUL CA DEPRINDERE MOTRIC Ă DE BAZĂ………………………………………………………..200
ALERGAREA ȘI SĂRITURILE………………………………………………………………….. 206
EXERCIȚII DE DEZVOLTARE FIZIC Ă……………………………………………………… 207
FORMAREA ȘI CONSOLIDAREA DEPRINDERILOR APLICATIV
UTILITARE …………………………………………………………………………………………………… 229
BIBLIOG RAFIE ……………………………………………………………………………………………………. … 241
Kinetologie
5 INTRODUCERE
Pe plan mondial în ultimele decenii se constat ă o tot mai accentuat ă simbioză
între educa ție fizică, sport, mi șcare în general și medicin ă.
Această tendință a dus la individualizarea kinetologiei medicale ca ramur ă de
știință interdisciplinar ă și la necesitatea înfiin țării unor sec ții de kinetoterapie în cadrul
facultăților de educa ție fizică și sport, de medicin ă. Începând cu anul universitar 2006 –
2007, cele din cadrul facult ăților de educa ție fizică și sport au fost denumite specializ ări
de motricitate special ă, având o durat ă a studiilor de trei ani, putând fi aprofundat ă
printr-un masterat de doi ani. De asemenea exist ă posibilitatea de specializare ulterioar ă
postuniversitar ă la nivel de doctorat.
În Europa Occidental ă acest înv ățământ este deja solid statuat și se desfășoară în
cadrul universit ăților ca și secție, specializare în kinetoterapie, în cadrul facult ăților de
educație fizică și sport.
De pildă în Franța funcționează aproximativ 20 de școli de kinetoterapie la nivel
de colegiu și universitar.
Principalele centre de înv ățământ kinetoterapeutic din Europa Occidental ă sunt:
Franța: Paris, Lion, Mont-Pelier, Lille; Mar ea Britanie: Londra, Birmingham; Belgia:
Bruxelles; Italia: Roma, Milano, Bari; Germania: Heidellberg, Freiburg, Grecia:Atena, Salonic.
În cursul form ării profesionale ca și kinetoterapeut ponderea o de ține studiul
kinetologiei în general și a celei medicale în special.
Din punct de vedere etimolgi c termenul kinetologie sau kineziologie provine din
limba greac ă, kinezis însemnând mi șcare iar logos știință. Aceștia au fost introdu și de
Dally în anul 1857.
Kinetologia reprezint ă știința general ă care se ocup ă cu studiul mi șcării
organismului viu ca ansamplu și a structurilor care particip ă la mișcare.
Ramură a kinetologiei generale, "kinetologia medical ă" sau kinetoterapia (cei
doi termeni nu sunt superpozabili îns ă se utilizeaz ă frecvent în România termenul de
kinetoterapie pentru domeniul medical al kinetologiei), studiaz ă mecanismele
neuromusculare și articulare care asigur ă omului activit ățile motrice normale,
preocupându-se de asemenea și de studiul și corectarea mecanismelor musculo-
articulare deficitare.
Practic, kinetologia medical ă s-a constituit într-o
știință de sine st ătătoare, având
obiective și mijloace proprii de studiu și de cercetare.
Kinetologia medical ă prezintă tehnici proprii în care mi șcarea, în variatele sale
modalitățile de executare, al ături de alte mijloace farm acologice sau nonfarmacologice
de tratament, constituie baza recuper ării celor mai diverse afec țiuni, vizând în mod
deosebit aparatul locomotor dar nu numai.
Acesta este îns ă numai unul din cele trei domenii de asisten ță medicală a
kinetologiei și anume kinetologia de recuperare, celelalte dou ă domenii fiind
reprezentate de kinetologia profilactic ă și de cea terapeutic ă.
Sub aspect strict practic, respectiv tehnici de mi șcare, între aceste domenii nu
există deosebiri semnificative, ceea ce îns ă le deosebe ște net sunt obiectivele și
Dănoiu Mircea
6 metodologia de aplicare, respectiv programel e kinetologice profilactice, terapeutice și de
recuperare.
Kinetologia profilactic ă cuprinde metodele și mijloacele kinetologice care se
adresează menținerii și întăririi stării de sănătate pentru profilaxia primar ă și respectiv
metodele și mijloacele kinetologice care se adreseaz ă prevenirii agrav ării sau apari ției
complicațiilor unei boli cronice, pentru profilaxia secundar ă.
Kinetologia de recuperare reprezint ă principala posibilita te de recuperare a
deficitelor func ționale din bolile cronice, în special ale aparatelor locomotor și
cardiorespirator.
Kinetologia terapeutic ă sau kinetoterapia și-a redus mult câmpul de ac țiune,
lăsând loc celorlalte dou ă, însă din obișnuință termenul de kinetoterapie continu ă să fie
utilizat nediferen țiat pentru toate cele trei tipuri de asisten ță. De asemenea pentru a nu se
creea confuzii trebuie s ă menționăm faptul c ă termenii "kineziologie", "kineziterapie",
"kineziterapeut" sunt sinonimi cu "kinetolog ie", "kinetoterapie", "kinetoterapeut",
aceștia din urm ă fiind mult mai utiliza ți la noi.
De asemenea trebuie precizat faptul c ă nici termenii fizioterapie și gimnastic ă
medicală nu sunt sinonimi cu cel de kinetoterapie.
KINETOTERAPIA
Kinetoterapia, ca și sinonimul s ău kineziterapia (gr. kinezis = mișcare +
therapeia = tratament), conform îndrum ătorului terminolgic pentru studen ții secțiilor de
kinetoterapie [Mo țet, D., 1997] – este un termen generic pentru terapia prin mi șcare.
Folosește ca mijloace mi șcările active și pasive, cu scopul recuper ării unei func ții cât
mai complete.
Kinetoteraputul este specialistul cu studii superioare, licen țiat al unei facult ăți
de specialitate, care acord ă asistență kinetică profilactic ă, terapeutic ă și de recuperare
medicală. El face parte integrant ă din personalul cu studii superioare, specializat în
asigurarea st ării de sănătate a popula ției. Kinetoterapeutul lucreaz ă în echipă (direct sau
indirect), în primul rând în colaborare cu medicii speciali ști, cu psihologii, cu asisten ții
sociali, ortofoni știi, orteziștii etc. (statutul kinetoterapeutului).
Într-o prezentare succint ă, scopul kinetoterapeutului const ă în principal în
următoarele:
1. Ameliorarea capacit ății generale de mi șcare;
2. Ameliorarea principalelor func ții ale organismului;
3. Ameliorarea func ției unuia sau mai multor segmente, afectate direct sau
indirect prin traumatisme, boli etc.;
4. Profilaxia instal ării unor deprinderi compensatorii defectuoase, trucate;
5. Stimularea instal ării unei bune st ări psihice.
Kinetoterapia utilizeaz ă în mod științific bazele teoretice, fiziologice,
fiziopatologice, anatomice, aplicând metodele consacrate în scopul realiz ării
obiectivelor generale ale recuper ării medicale.
În general, toate exerci țiile utilizate activeaz ă circulația sanguin ă în vase, cresc
schimburile de substan țe energetice din țesuturi și stimuleaz ă funcțiile trofice. Cresc
apetitul, induc buna func ționare a aparatului digestiv și absorbția substan țelor nutritive,
asigurând baza unei asimila ții active. De asemenea, efortul muscular intens și de durat ă
se face pe baza dezasimila ției și a consumului corespunz ător de substan țe din rezerve. În
Kinetologie
7 practică, deosebit de important ă este selec ția și dozarea efortului fizic.
Kinetoterapia î și găsește largi aplica ții în toate cele patru compartimente majore
ale reabilit ării, fiind indispensabil ă recuperării medicale și readaptării psihice, nelipsind
din spectrul readucerii profesionale și readaptării sociale [Baciu, C., 1981].
MIȘCAREA – BAZA KINETOTERAPIEI
Mișcarea constituie baza tratamentului kinetoterapeutic; este o caracteristic ă
fundamental ă a materiei vii. Prin mi șcare organismele vii se adapteaz ă în permanen ță
mediului extern.
La om, mi șcarea apare înc ă din perioada prenatal ă. Odată cu nașterea, mișcarea
se dezvolt ă în permanen ță.
La baza mi șcării organismelor superioare stau procesele de excita ție și inhibiție
de la nivelul sistemului nervos central. Mi șcările active con știente au ca suport memoria
kinestezic ă.
În procesul de adaptare la ambian ță, activitatea psihic ă și motrică apar într-o
unitate indestructibil ă.
Psihomotricitatea se eviden țiază în ontogenez ă prin organiz ări arhaice.
Psihomotricitatea se dovede ște de la origini unitar ă. Se diferen țiază treptat și în mod
progresiv, conform legilor evolu ției și a integr ării adaptative, în cadrul unei structuri
neurofiziologice specific ă acestei perioade formative. Astfel se realizeaz ă această unitate
denumită sinergie psihomotorie.
Acțiunea diver șilor factori, mai ales patologici (ex: anomalii genetice, oprirea în
dezvoltare, infec ții, traumatisme craniocerebrale etc.), pot destructura și perturba aceast ă
sinergie psihomotorie.
În efectuarea mi șcării sunt implicate diverse etaje ale sistemului nervos:
cortical, subcortical, bulbar, medular. Incita țiile nervoase, de la centru spre periferie, vin
pe o cale nervoas ă care are punctul de plecare în cortexul cerebral, lobul frontal. Aici, în
"frontala ascendent ă" se află proiecția psihomotricit ății (zona cortical ă motorie). La
acest nivel se g ăsesc neuronii piramidali, ai c ăror axoni formeaz ă așa-numita cale
piramidal ă, care merge în jos pân ă la măduva spin ării. În trecerea ei prin diverite zone
ale sistemului nervos (printre nucleii nervo și), calea piramidal ă elibereaz ă un număr de
fibre (fibre aberante care merg la ace ști nuclei). Acestea formeaz ă fascolele cortico –
nucleare, care merg la nucleii nerv ilor cranieni din regiunea bulbar ă, punte.
Fibrele piramidale se încruci șează la nivelul por țiunii inferioare a bulbului,
formând decusa ția piramidal ă. Ulterior, traseul se continu ă spre coarnele anterioare ale
măduvei spin ării, la motoneuronii medulari, nervii spinali și în final mu șchiul, care
constituie organul efector.
Pe traseul lor fibrele piramidale mai dau fascicole spre cerebel, formând calea
motorie secundar ă. Cerebelul are rol în coordonarea mi șcărilor, în coordonarea
balansului din timpul mersului, în men ținerea tonusului muscular etc.
Toate acestea au un rol fundamental în armonia cinetic ă (de mișcare) a corpului
uman.
Afecțiuni, care intervin la oricare nivel ar ătat mai sus, pot determina grave
perturbări ale motricit ății.
Succesul reeduc ării prin kinetoterapie presupune în mod esen țial din partea
pacientului foarte mult ă voință, colaborare cu specialistul și un intelect normal sau cât
Dănoiu Mircea
8 mai apropiat de normal.
În ceea ce prive ște mișcarea, aceasta este esen țială pentru buna func ționare a
organismului uman în condi ții optime. Efectele mi șcării sunt evidente, în primul rând la
nivelul structurilor aparatului locomotor: cartilajul articular, osul, mu șchiul. Efecte
benefice se observ ă în timp și asupra altor aparate, sisteme, func ții: respira ție, aparat
cardio – vascular, nutri ție și metabolism.
Mișcarea constituie finalitatea interac țiunii complexe a unor for țe interne,
constituite în principal din contrac ția muscular ă (care poate fi reflex ă sau voluntar ă) și
forțele externe.
Acestea, în func ție de situa ția concret ă în care se desf ășoară mișcarea, pot fi
foarte variate: for ța de gravita ție, greutatea segmentului mobilizat sau a întregului corp,
rezistența mediului în care se desf ășoară mișcarea (ex.: apa în hidrokinetoterapie), for ța
de frecare, presiunea atmosferic ă, inerția etc.
REABILITAREA
Din punct de vedere istoric și etimologic, "reabilitare" provine de la cuvântul
latin habilitas , -atis, care înseamn ă abilitate, dexteritate, abilitatea reprezentând calitatea
complexă a individului ce permite adaptarea la condi țiile mediului în care acesta
trăiește, face ca acesta s ă devină util societ ății din care face parte.
În cadrul conceptului modern de re abilitare, deosebit de importante sunt
raporturile de colaborare dintre diver și speciali ști care intervin în reabilitarea
deficienților locomotori (traumatologi, ortopezi, chirurgi, psihologi, profesori și
instructori de gimnastic ă medical ă, ergoterapeu ți, antrenori și instructori sportivi),
precum și rolul kinetoterapiei în cadrul reabilit ării, organizarea programelor de
kinetoterapie și principiile, mijloacele și metodele de aplicare a exerci țiilor fizice ca
factor terapeutic. Este necesar ă desfășurarea corect ă a programelor de gimnastic ă
medicală, în raport cu etapele evolutive (eventual postoperatorii), pân ă la reîncadrarea
completă a deficien ților în activitatea social ă și eventual în cea de educa ție fizică și
sport.
Reabilitarea se adreseaz ă unei anumite categorii sociale, în care sunt îngloba ți
deficienții, sub denumiri diverse: invalizi, diformi, infirmi, handicapa ți. Cum aceste
denumiri pot genera confuzii tre buie întotdeauna stabilite diferen țele de nuan țe dintre
acestea. Termenul de deficient pare cel mai potrivit, având sfera cea mai larg ă.
Inițial, deficientul a fost considerat ca o persoan ă diminuat ă fizic în urma unei
leziuni senzoriale sau motorii. Treptat, con ținutul defini ției s-a extins și asupra leziunilor
psihice și socio – profesionale. Kintetoterapia se ocup ă în mod special de primele dou ă
categorii de deficien ți, senzoriali și motori.
Semnifica ția termenului de "handicapat" este identic ă cu a celui precedent.
Clasificarea precedent ă are un caracter strict didactic, știut fiind c ă în practic ă
elementele definitorii se întrep ătrund frecvent.
Termenul "infirm", fa ță de cele prezentate anterior, con ține în plus o nuan ță de
permanentizare a afect ării.
"Diformul" – prezint ă aspecte de a titudine anormal ă, permanent ă și necotrolabil ă
voluntar, a unei p ărți a organismului. Diformitatea poate fi corectabil ă, dacă se începe
tratament adecvat și în timp util. De aici preocuparea principal ă și obligatorie pentru
prevenirea transform ărilor într-un infirm.
Kinetologie
9 Termenul "invalid" se aplic ă infirmului a c ărui capacitate nu-i mai permite
prestarea unei activit ăți.
Altfel spus și văzând lucrurile, invaliditatea reprezint ă aspectul medico – legal al
infirmității. În legisla ția României, invaliditatea este apreciat ă în trei grade:
-Gradul I – persoana nu se poate autoservi și are nevoie de înso țitor;
-Gradul II – persoana nu poate presta nici o munc ă remunerat ă, dar se poate
autoservi;
-Gradul III – persoana poate presta o munc ă ușoară sau cu program redus.
Având în vedere c ă o serie variat ă de factori nocivi pot ac ționa în sens
nefavorabil, producând pierderea par țială sau totală a acestei calit ăți, a apărut necesitatea
de a se organiza un tip complex de asisten ță medico – social ă, capabilă să recupereze
social individul afectat. Acestui tip de asisten ță medico – social ă i se acord ă, pe drept
cuvânt, termenul de reabilitare. Sfera acestui concept se contureaz ă extrem de vast ă.
Reabilitarea devine, din obliga ție medical ă, o obliga ție socială.
Recapitulând, sistematizând și sintetizând cele prezentate anterior, putem defini
reabilitarea ca fiind o form ă de asisten ță medico – social ă complex ă, dar în acela și timp
unitară în concep ție, care se desf ășoară continuu și are ca scop final reintegrarea
deficienților în societatea productiv ă, mijloacele ei de ac țiune urmărind obținerea unor
valori optimale ale tuturor celor patru parametri vitali ai oric ărui individ: capacitatea
morfo – func țională, starea psihic ă, pregătirea profesional ă și condiția socială.
Ca sinonime ale reabilit ării mai sunt utilizate: recuperare, readaptare, reeducare.
Dacă acceptăm termenul de reabilitare și sinonimele lui, cunoscând scopul final
al acestui proces, trebuie accepta ți, în subsidiar, termenii de recuperare medical ă,
readaptare psihic ă, educare sau reeducare profesional ă și readaptare social ă.
Procesul de degradare func țională, psihică și deci social ă a deficientului motor
se întâlne ște ca urmare a tuturor leziunilor sau afec țiunilor aparatului locomotor, fie
leziuni de plex brahial sau nervi perifericii, fie defecte de postur ă, infirmități motorii,
cerebrale, traumatisme cranio – cerebrale, amputa ții etc.
Medicina conven țională acționează în practic ă în mod incomplet și
compartimentat. Dar, reabilitarea, ca form ă modernă de asisten ță medico – social ă,
urmărește desfiin țarea compartiment ării, unificarea concep țiilor terapeutice și dirijarea
lor centralizat ă, alinierea tuturor speciali știlor care conlucreaz ă, cu scopul realiz ării unei
terapii cursive, f ără etape de întrerupere, cu efect tonic, capabil ă să mențină o stare
psihică normală a deficientului.
La baza reabilit ării stau dou ă premise esen țiale:
-Fiecare individ normal este un invalid poten țial. Starea de s ănătate deplin ă nu
dă dreptul oamenilor s ă-și considere semenii infirmi drept reziduuri sociale;
-Nu exist ă invalizi, ci numai semeni de-ai no ștri, care se consider ă ca atare
datorită greșelilor noastre – raportate la efectul atitudinilor noastre asupra tonusului
psihic al deficientului motor.
ȘEDINȚA DE TRATAMENT
Aplicarea tratamentului kinetic se desf ășoară în mai multe etape.
Partea introductiv ă are o durat ă scurtă de 5-10min. și constă în adaptarea
treptată la efort a organismului, masaj preg ătitor, exerci ții de respira ție.
Partea fundamental ă include tehnici și metode specifice tratamentului kinetic al
Dănoiu Mircea
10 afecțiunii tratate. Se are în vedere starea actual ă a pacientului, capacitatea lui de efort,
stabilindu-se un plan general de tratament. Aceast ă parte are o durat ă variabilă, în
general cuprins ă între 10 – 30 min.
Partea de încheiere este caracterizat ă prin scăderea treptat ă a efortului. Se
practică jocuri dinamice u șoare, exerci ții de relaxare muscular ă. Se poate practica și
strechingul, care const ă în exerci ții fizice de întindere, executate din diferite pozi ții:
stând, așezat, culcat (ventral sau dorsal) etc. Acestea contribuie la ameliorarea
semnificativ ă a supleții corpului.
În scopul destinderii, în final se poate practica pedalarea pe bicicleta
ergometric ă.
Ședința de tratament se încheie cu indica ții date de c ătre kinetoterapeut
pacientului. Acestea se refer ă la continuarea tratamentului kinetic în ambulator, aspecte
privind regimul igienic de via ță, dietoterapie.
Kinetologie
11 ISTORIC
Documente scrise și nescrise arat ă că pentru p ăstrarea și întărirea sănătății sau
tratamentul unor tulbur ări ale organismului se foloseau anumite procedee de mi șcare în
cadrul medicinei empirice, înc ă de la popoarele antice.
Primele documente scrise apar țin civiliza ției chineze ști și datează de
aproximativ 4700 de ani. Este sistemul Kung Fu, care preconiza calmarea durerilor din
entorse, boli chirurgicale, devia ții de coloan ă vertebral ă prin posturi și exerciții
terapeutice.
În urmă cu 3000 de ani în India antic ă apare Vedele – carte de o vast ă cultură
filozofică, religioas ă și de educa ție a corpului uman. Aceast ă carte are la baz ă metoda
Yoga cu cele dou ă forme raja-yoga și hatha-yoga. Sunt descrise pozi ții corecte pentru
coloana vertebral ă (metoda asana); respira ția corectă (metoda pranayama; prana = for ță
vitală universal ă).
În samayama – metod ă de concentrare suprem ă – dispare boala, suferin ța,
moartea fatal ă, prin voin ță și atenție obținându-se st ăpânirea timpului și a naturii.
În Persia antic ă apare lucrarea "Educa ția lui Cirus" sau "Ciropedia". Filozoful
grec Xenofon (430 – 354 î.e.n.) a ar ătat că în formarea personalit ății de mare r ăzboinic și
"conducător înțelept" a lui Cirus o mare pondere a avut-o educa ția fizică.
Leagănul exerci țiului fizic și al gimnasticii profilactice și terapeutice este
reprezentat de Grecia Antic ă. Primul medic grec care descrie exerci țiul fizic ca și
metodă terapeutic ă este Herodoticus, profesorul lu i Hippocrate. Herodoticus este
preocupat de exerci țiul fizic și recomand ă elevilor s ăi cu un fizic mai slab dezvoltat
practicarea unor sporturi cum ar fi luptele corp la corp. El însu și se pare c ă a beneficiat
de efectul terapeutic al exerci țiului fizic. Urma șii lui au avut atitudini critice fa ță de
unele exager ări. Unul dintre ace știa este Hippocrate, care este primul medic ce sesizeaz ă
relațiile mișcare – eutrofie muscular ă, imobilizare – atrofie muscular ă, precum și rolul
exercițului fizic în refacerea for ței musculare. Hippocrate (460 – 377 î.e.n.) de ține astfel
prioritatea în ceea ce prive ște întărirea și aplicarea no țiunii de recuperare medical ă.
[Calvert, R.N., 2002]
Această problematic ă însă, nu a fost abordat ă numai de medici, ci și de alte
categorii de înv ățați. Platon, marea figur ă a filozofiei Greciei Antice, s-a ocupat și de
problemele educa ției fizice. În dialogurile sale ar ăta că dintre toate me șteșugurile,
gimnastica și medicina joac ă rolul conduc ător în între ținerea sănătății corpului.
Aristotel, filozof umanist, mare pedagog practic, afirma c ă atunci când ne
preocupăm de educa ție nu trebuie s ă lăsăm să predomine numai o latur ă, iar
metodologia educa ției fizice integrale, o prive ște ca pe o parte integrant ă a formării
omului.
Esculap, întemeietorul medi cinei în Grecia veche, a f ăcut o serie de recomand ări
privind exerci țiul fizic, alimenta ția și băile necesare între ținerii sănătății.
Roma antic ă, deși împrumutase mult din cultura greac ă, a avut o oarecare
reținere față de exerci țiul fizic, utilizându-l în general în cadrul armatei.
Creștinismul a accentuat re ținerea față de cultura fizic ă, apreciind c ă aceasta
acordă importan ță corpului în detrimentul spiritului. Cu toate acestea, la Roma au fost și
Dănoiu Mircea
12 medici care au apreciat beneficiile exerci țiului fizic asupra s ănătății și l-au promovat.
Astfel, Asclepiades recomanda mi șcarea bolnavilor cu ascit ă și insomnii. Cornelius
Celsus a intuit valoarea gimnasticii terapeutice, a mersului în recuperarea bolnavilor cu
diverse afec țiuni neurologice. [Calvert, R.N., 2002]
Galenus, autorul tipologiei temperam entale, în cartea "Despre igien ă" sublinia
rolul benefic al exerci țiului fizic dozat și al masajului asupra bolnavilor.
În secolul III î.e.n. Herodicus scria pr ima carte exclusiv despre gimnastic ă.
Plutarh (46 – 127 e.n.) în opera sa despre educa ție "Viețile paralele ale
oamenilor celebri" cuprindea și preocup ări față de corpul copiilor.
Tot din antichitate, de la poetul Juvenal, a r ămas pentru eternitate faimosul vers
"Mens sana in corpore sano".
În secolul III e.n. Flavius Philostratu s scria cartea "Gymnasticon" în care
rezuma rolul terapiei prin mi șcare: "elimin ă umorile, evacueaz ă materiile inutile,
înmoaie p ărțile tari, îngra șă, transform ă sau încălzește unele p ărți".
Caelius Aurelianus, în sec. V e.n., a elaborat concep ții și lucrări despre exerci ții
din suspendare și cu contragreut ăți, scripetoterapie și chiar hidrokinetoterapie, multe
dintre acestea utilizându-se ca atare și în zilele noastre. În cartea "Despre bolile cronice",
Aurelianus, dovedind un deosebit sim ț practic și intuitiv, descrie ritmul, valoarea și
tehnica exerci țiilor, pe care le recomand ă în reumatism, paralizii etc. totodat ă
introducând pentru prima dat ă termenul de analepsie, în țelegând prin aceasta ac țiunea de
restabilire.
În Europa, Evul Mediu care a urmat, a reprezentat o stagnare în dezvoltarea
științelor în general și implicit și în domeniul kinetologiei. Aceasta s-a datorat
predominant bisericii, teologismului. În aceast ă perioadă obscură a istoriei europene, în
Orient, civiliza țiile arabe au preluat valorile antichit ății contribuind printre altele și la
dezvoltarea medicinei. Haly Abbas și Avicenna recomandau exerci țiile fizice, mi șcarea
în general, atât în scop terapeutic cât și profilactic. În acest din urm ă sens Avicenna
spunea: "Dac ă oamenii î și exercită corpurile prin mi șcare și muncă la momente
potrivite, ei nu vor mai avea nevoie nici de medici, nici de remedii".
Începând cu secolul XV în Europa rena ște preocuparea pentru exerci țiul fizic. În
această perioadă trebuiesc men ționate scrierile lui Pietro Vergerio (1349 – 1428), care au
stat la baza înfiin țării de către Vittorino da Feltra a unei școli la Mantua pentru tân ăra
nobilime a timpului, unde pe lâng ă alte discipline ale timpului respectiv se practica și
educația fizică. Tot în secolul XV, odat ă cu inventarea tiparului, apar și primele c ărți
care conțin referiri la exerci țiul fizic. Trebuie men ționate, "Florida Corona" de Antonius
Gazius din Padova – enciclopedie care cuprinde precepte ale lui Hippocrate și Galenus și
"Rosa Gallica" de Sympharien Champier, medic al regilor Fran ței Carol al VIII -lea și
Ludovic al XII -lea.
În secolul XVI, Francois Rabelais (1495 – 1553) în opera sa "Gargantua și
Pantagruel" trateaz ă aspecte importante ale educa ției fizice, ar ătând că întregul con ținut
al culturii corpului este conceput s ă ajute politehnica preg ătire pentru via ță a omului.
Tot în secolul XVI Leonard Fuchs din Tübingen scrie "Institutiones Medical",
care conține un capitol despre exerci țiul fizic: "Despre mi șcare și repaus", fiind totodat ă
și prima carte în care apare no țiunea de "terapie ocupa țională".
Din acest secol apar primele c ărți în limbile na ționale, nu numai în latin ă.
Ambroise Paré, chirurg francez public ă o carte în care men ționează obligativitatea
Kinetologie
13 exercițiilor de gimnastic ă după fracturi ale membrelor.
În anul 1556 apare "Libro del Exercicio" scris ă de medicul Christobal Mendez,
fiind prima carte tip ărită despre gimnastic ă.
În anul 1569 Hieronimus Mercurialis, pr ofesor la Padova, în opera sa "De arte
Gymnastica", republicat ă și în secolul urm ător, menționa rolul educa ției fizice, punând
accent pe ideea recuper ării funcționale dar și a profilaxiei.
Secolul XVII . Jan Amos Comenius (1592 – 1670), autor ceh, în lucrarea sa
"Dialectica magna" prezenta o nou ă concepție asupra educa ției fizice prin unificarea
gimnasticii, atleticii, a jocurilor dinamice și a celor sportive, ar ătând că omul e numai
armonie, atât cu privire la corpul s ău cât și la sufletul s ău.
Practic din secolul XVII scrierile medicale sunt tot mai numeroase, majoritatea
lor relevând valoarea exerci țiului fizic și chiar specificând unele indica ții pentru
practicarea lui. Câteva nume reprezentative ale acestui secol ar fi: Joseph Duchesne, medicul lui Henric al IV – lea, medicul și fiziologul italian Sancto rius Sanctorius, care
face referiri la rolul exerci țiului fizic asupra respira ției, recomandând mersul pe jos.
Mai pot fi cita ți, ca adep ți ai gimnasticii în aceast ă perioadă Martin Luther, care
sublinia rolul gimnasticii în men ținerea robuste ții și sănătății corpului; Jean Jacques
Rousseau care deasemenea insist
ă asupra roului exerci țiului fizic în sanogenez ă.
Tot în acest secol al XVII – lea încep studii de aprofundare științifică a
kinetologiei. Mecanici știi acestui secol erau printre altele interesa ți de mișcare, de
exercițiul fizic, care sunt studiate prin prisma matematicii și legilor mecanicii.
Secolul XVIII abund ă în scrieri, o mare personalitate a acestui secol a fost
Nicolas Andry de Boisregard, care printre altele subliniaz ă clar relația dintre munc ă și
forța muscular ă, precum și valoarea unor sporturi pentru dezvoltarea anumitor grupe
musculare, stabilind cu aproape 100 de ani înaintea lui Ling valoarea scrimei ca
exercițiu de tonificare și de tratament. Tot în aceast ă perioadă (secolul XVIII) apar
primele aparaturi speciale pentru gimnastic ă, gen scaun vibrator, cal – balansoar
suspendat etc. Un nume de referin ță este Joseph Clement Tissot, al c ărui tratat de
"Gimnastic ă medicală și chirurgical ă", publicat in anul 1780, prin concep ție și conținut
depășește cu mult epoca sa. Acesta insist ă asupra studiului aprofundat al anatomiei
pentru a prescrie exerci ții ortopedice; în urma studiului mi șcărilor din timpul muncii în
unele meserii indic ă pacienților terapia ocupa țională, contraindic ă repausul prelungit la
pat după anumite interven ții chirurgicale și recomand ă un veritabil program de
recuperare a hemiplegicilor. [Brasile, F., 1998]
Începutul secolului XIX este marcat de trecerea spre o adev ărată kinetoterapie
științifică și-l are ca reprezentant pe fondatorul școlii suedeze de gimnastic ă Pehr Henrik
Ling. Cu toate c ă la un moment dat criticile la adresa metodei suedeze se înmul țesc,
meritul lui Ling este acela c ă a creat metodologii de gimnastic ă și a aprofundat teoretic
și practic mi șcarea propriu-zis ă.
Spre sfârșitul secolului XIX, având ca reprezentan ți pe Victor Balk, Elin Falk,
Niels Bukh etc. apare școala neosuedez ă, în care metodele dinamice de țin suprema ția
asupra celor statice, pozi ționale, agreate în trecut.
Tot în Suedia secolului XIX, influen țat de perceptele lui Ling, Jonas Gustav
Wilhelm Zander creeaz ă 71 de aparate mecanice care promovau o mi șcare sau
determinau contrarezisten țe. Metoda Zander are un mare succes atât în Europa cât și în
America, fiind generalizat ă în următorii 50 de ani.
Dănoiu Mircea
14 O preocupare deosebit ă a acestor vremuri este legat ă de kinetoterapia bolilor
cardiovasculare și a unor boli neurologice, continuând în prima parte a secolului XX,
când este abordat în mod științific un alt mare capitol, gimnastica respiratorie [Knopf]
iar în deceniile 2 și 3 școala Klapp de ține monopolul pentru programele kinetice
destinate coloanei vertebrale.
În prima parte a secolului XX dezvoltarea kinetoterapiei este impulsionat ă de
urmările primului r ăzboi mondial (care a umplut Europa de invalizi) și de epidemiile de
poliomielit ă. Bergonie introduce în spitalele militare din Fran ța ergoterapia, care este
preluată chiar în timpul r ăzboiului de germani pentru spitalele lor. Alte nume de
referință pentru acest început de secol ar fi: P. Kouindjy în Fran ța care scrie
"Kineziterapia de r ăzboi", N. E. Deane în Anglia: "T ratamentul gimnastical al bolilor
mușchilor și articula țiilor", R.T. McKenzie din S.U.A: "Exerci țiul în educa ție și
medicină".
În 1924, Charles Lowman din Los Angeles, introduce termenul de
"hidrogimnastic ă" pentru exerci țiile în apă, recomandate copiilor paraliza ți.
Unele dintre metodele și aparatele imaginate și utilizate de-a lungul timpului au
fost abandonate, altele îns ă s-au perfec ționat continuu.
Secolul X X acumuleaz ă sisteme de kinetoterapie specific ă pentru diferite boli.
Pot fi aminti ți:
* Leo Burger – alc ătuiește programul Burger pentru cei cu boli vasculare
periferice;
* Kohlrausch – program de exerci ții pentru boli digestive și respiratorii;
* Ernest Codman – alc ătuiește un program de exerci ții pentru um ăr (parțial
utilizat și astăzi în periartrita scapulo – humeral ă);
* Paul Williams – metode kinetoterapeutice specifice durerilor lombare; * În acest secol culturismul (ap ărut în sec. XIX – lucr ările lui Triat) cunoa ște o
integrare complet ă în kinetologie și evolueaz ă ulterior pe cont propriu, devenind un
sport.
Ideea creșterii forței musculare st ă la baza exerci țiilor ulterioare – cum este de
pildă "metoda De Lorne" pentru tonifierea muscular ă sau tehnicile de izometrie scurt ă
ale lui E. A. Muller și Th. Hettinger și însăși metodologia antrenamentului sportiv.
Cel mai însemnat progres al kinetologiei este probabil reprezentat de tehnicile
de facilitare neuromuscular ă care au p ătruns adânc în neurofiziologia mi șcării și din
punct de vedere practic au pus bazele unei kinetoterapii noi, cu largi perspective de
dezvoltare.
KINETOTERAPIA ÎN ROMÂNIA
În România începutului de secol XX, gimnastica medical ă era net influen țată de
tehnica suedez ă și se aplica destul de rar, neexistând colaborare cu institu țiile medicale
și lipsind num ărul suficient de speciali ști în acest domeniu. De și gimnastica a fost
introdusă în școli încă din secolul XIX, în scopul de a contribui la cre șterea și
dezvoltarea armonioas ă a tineretului, abia legea reformei înv ățământului din 3 august
1948 a înt ărit Institutul de cultur ă fizică, catedra de gimnastic ă medicală devenind
catedra de cultur ă fizică medicală. Începând cu anul 1960 au luat fiin ță facultățile de
educație fizică și s-au creat servicii de cultur ă fizică medicală, gimnastica medical ă
practicându-se pe scar ă largă de către medici și profesori specializa ți în cultur ă fizică
Kinetologie
15 medicală, în sanatorii și stațiuni balneoclimaterice, spitale și policlinici.
Întemeietorul școlii de cultur ă fizică medicală din țara noastr ă este profesorul
doctor docent Adrian N. Ionescu, ale c ărui studii și lucrări sunt de referin ță și pentru
specialiștii de azi. Mai pot fi cita ți o serie de pedagogi români și oameni de știință care
au văzut în educa ția fizică o preocupare pentru formarea individului: Ion Heliade
Rădulescu, Simion B ărnuțiu, Gheorghe Moceanu, Spiru Haret, Ion Slavici, Constantin
Kirițescu. doctor C. Istrati (socotit un pionier al gimnasticii terapeutice), Iuliu Ha țieganu
(profesor doctor, medicin ă internă). Acești oameni de știință au contribuit prin operele
lor la înțelegerea necesit ății educației fizice, a culturii fizice medicale în procesul de
formare a personalit ății umane.
După revoluția din 1989, în cadrul institutelo r de specialitate apar primele
facultăți de kinetoterapie în țara noastr ă, în care prin colaborare cu diferite specialit ăți
medicale, sportive, sociale se preg ătesc speciali ști în acest domeniu.
17 EFECTUAREA BILAN ȚULUI OSTEOARTICULAR LA
OMUL NORMAL
COTAREA BILAN ȚULUI OSTEOARTICULAR
Definiție
Bilanțul osteoarticular reprezint ă măsurarea amplitudinilor de mi șcare în
articulații, pe toate direc țiile de mi șcare, notându-se și alte aprecieri asupra respectivei
articulații: mișcări anormale, temperatur ă crescută, creșterea de volum etc., observa ții la
care se va ad ăuga examenul radiologic.
PROBLEME DE NOMENCLATUR Ă
a. Poziția anatomic ă
Poziția anatomic ă a corpului omenesc este urm ătoarea: subiectul în ortostatism
privește înainte, bra țele pe lâng ă corp, palmele r ăsucite înainte, degetele extinse; este
poziția de referin ță pentru descrierea și definirea planelor și axelor; este de asemenea
pozița neutră sau "pozi ția de zero", de plecare, de la care sunt definite și măsurate
amplitudinile majorit ății articula țiilor.
b. Centrul de greutate al corpului
Orice mas ă sau orice corp se compune dintr-o multitudine de particule, atrase
spre pămînt conform legii gravita ției; aceast ă atracție vertical ă se exercit ă în același fel
asupra tuturor particulelor corpului omenesc și creează un sistem de for țe, practic
paralele, a c ăror rezultant ă reprezint ă greutatea corpului.
Este posibil s ă se determine punctul de aplica ție al unei for țe egale cu masa
corpului și care acționează în sens contrar, astfel încât corpul s ă rămână în echilibru,
indiferent de pozi ția sa.
Acest punct este centrul de gravita ție al corpului și îl putem defini ca punctul în
care toate masele corpului par s ă se concentreze.
* Linia de gravita ție este verticala care trece prin centrul de gravita ție.
* Firul cu plumb este un fir la extremitatea c ăruia este fixat ă o "masă" de plumb;
poate fi utilizat pentru a exemplifica pe corp proiec ția verticalei gravita ției, care
facilitează analiza staticii corpului. În aceast ă analiză firul trebuie s ă fie întins
perpendicular pe un punct fix; singur ul punct fix în statica vertical ă este contactul
picioarelor cu solul.
În profil, în sta țiune vertical ă ideală, firul cu plumb va trece de jos în sus prin
următoarele elemente:
– puțin înaintea maleolei externe (laterale);
– puțin înaintea axei transversale a genunchiului;
– puțin înapoia axei transversale a șoldului;
Dănoiu Mircea
18 – în fața corpurilor vertebrelor lombare;
– în fața umărului;
– în fața corpurilor majorit ății vertebrelor cervicale;
– puțin înapoia vârfului suturii fronto – parietale.
Din spate, aceast ă linie este situat ă la egală distanță de călcâie, picioare, coapse,
trecând printre cei 2 omopla ți, coincizând cu linia median ă a trunchiului și a capului.
c. Plane
Cele 3 plane de referin ță corespund
celor 3 dimensiuni ale spa țiului și sunt
perpendiculare unele pe altele:
-planul sagital – urmeaz ă direcția
suturii sagitale a craniului și este vertical și
antero – posterior; se mai nume ște plan antero –
posterior (planul medio – sagital împarte corpul în 2 jumătăți – dreaptă și stângă);
-planul frontal – urmeaz ă direcția
suturii fronto – parietale sau coronal ă; este
vertical și latero – lateral (planul medio –
frontal – împarte corpul în 2 jum ătăți –
anterioară și posterioar ă);
-planul transversal sau orizontal –
împarte corpul în 2 p ărți: superioar ă
și
inferioară (planul medio – transversal – împarte
corpul în 2 jum ătăți: superioar ă și inferioar ă).
La intersec ția planelor medio-frontal,
medio-sagital și medio-transversal se afl ă
centrul de greutate al corpului.
Fig. nr. 1. Plane și axe
d. Axe
Sunt linii reale sau imaginare, în jurul c ărora se efectueaz ă mișcările.
Există 3 axe fundamentale, perpendiculare unele pe altele, care corespund
planelor de referin ță:
-axul sagital – situat în planul sagital; este orizontal și orientat dinapoi – înainte;
mișcările care au loc în jurul s ău sunt cele de abduc ție și adducție și se efectueaz ă în
planul frontal, perpendicular pe ax;
-axul frontal – situat în planul frontal; este orizontal și dirijat transversal;
mișcările care se execut ă în jurul s ău sunt flexia, extensia și au loc în planul sagital;
-axul longitudinal – vertical; permite mi șcări de rotație internă sau extern ă.
Mișcările omoplatului, claviculei, policelui fac excep ție de la aceste defini ții
generale.
Kinetologie
19 DEFINIREA MI ȘCĂRILOR ARTICULARE
Au fost descrise 3 tipuri de articula ții:
– fibroase – f ără mobilitate;
– cartilaginoase – semimobile; – sinoviale – mobile. Planul și axul de mi șcare sunt perpendiculare unul pe altul.
Flexia și extensia au loc în plan sagita l, în jurul unui ax transversal.
Abducția, adducția și înclinarea lateral ă au loc în jurul unui ax sagital, într-un
plan frontal.
Rotația internă și externă au loc în jurul unui ax longitudinal, într-un plan
transversal.
a) Flexia și extensia – se efectueaz ă într-un plan sagital.
Pentru articula țiile capului, gâtului, trunchiu lui, membrelor superioare, șoldului,
mișcările de flexie se fac înainte.
Flexia genunchiului, a gleznei, a piciorului și a degetelor de la picioare se face
înapoi.
Extensia se efectueaz ă în sens opus flexiei.
Fig. nr. 2. Mecanica articular ă
Într-un stadiu precoce al dezvolt ării embrionului membrele sunt dirijate înainte
și suprafe țele de flexie privesc în ăuntru; halucele și policele sunt orientate c ătre
extremitatea cefalic ă; pe măsura dezvolt ării, membrele sufer ă o rotație de 90o la nivelul
centurilor, aceast ă rotație este extern ă la nivelul membrelor superioare, unde suprafe țele
de flexie privesc înainte, policele fiind îndreptat în afar ă.
La membrele inferioare rota ția este intern ă, halucele se orienteaz ă înăuntru iar
suprafețele de flexie privesc înapoi. Ca urmare a acestor rota ții de 90o, care se efectueaz ă
în sens opus, mi șcarea care apropie mâna de fa ța anterioar ă a antebra țului se nume ște
flexie și este efectuat ă de mușchii flexori, în timp ce mi șcarea ce apropie piciorul de fa ța
anterioară a gambei se nume ște extensie și este efectuat ă de mușchii extensori.
b) Abduc ția și adducția – se efectueaz ă într-un plan frontal; în raport cu un
plan medio – sagital, abduc ția îndepărtează iar adduc ția apropie de acest plan.
c) Înclinarea lateral ă – desemneaz ă mișcările laterale ale capului, gâtului și
trunchiului, într-un plan frontal; acestei mi șcări i se asociaz ă obișnuit o mi șcare de
rotație.
d) Rotația – se efectueaz ă în jurul unei axe longitudinale, pentru toate
segementele corpului, cu excep ția omopla ților și a claviculelor.
Dănoiu Mircea
20 La nivelul membrelor, rota ția se efectueaz ă în jurul axelor anatomice, cu
excepția femurului, a c ărui rotație se face în jurul unei axe mecanice; în pozi ție
anatomică și din față femurul are o direc ție oblică de sus în jos, astfel încât extremitatea
sa inferioar ă este situat ă mult mai în ăuntru (intern) fa ță de extremitatea sa superioar ă; în
profil, diafiza femurului descrie o curb ă cu concavitatea posterioar ă; axa anatomic ă a
femurului corespunde diafizei. Dac ă rotația șoldului se efectueaz ă în jurul acestei axe,
adductorii, prin inser ție posterioar ă pe linia aspr ă, vor fi rotatori externi; totu și, această
rotație nu se efectueaz ă în jurul axei anatomice a femuru lui, ci în jurul axei mecanice,
care trece prin centrul capului femural și prin mijlocul axei transversale a genunchiului.
Mușchii situați înaintea acestei axe mecanice vor fi ro tatori interni ai femurului iar cei
situați înapoia acestei axe vor fi rotatori externi.
Acțiunea acestor mu șchi diferă atunci când membrul inferior nu este în pozi ție
anatomică; atunci când femurul este în rota ție internă, cea mai mare parte a diafazei este
situată înaintea axei mecanice și, de asemenea, cea mai mare parte a inser țiilor
adductorilor se afl ă înaintea acestei axe, deci vor avea rol de rotatori interni.
Invers, în rota ție externă, adductorii vor deveni rotatori externi.
În afara acestor modific ări legate de mi șcare, exist ă variații fiziologice ale
conforma ției femurului, care modific ă și ele rolul adductorilor în rota ția coapsei.
Pentru membre, fa ța lor anterioar ă este utilizat ă ca plan de referin ță; o rotație a
feței anterioare c ătre planul medio – sagital al corpului va fi o rota ție internă, iar o roa ție
inversă va fi o rota ție externă.
Capul, gâtul, toracele și bazinul, rotindu-se în jurul axelor longitudinale, situate
în planul medio – sagital, rota ția lor nu va putea fi definit ă în raport cu acest plan.
Pentru cap, rota ția va fi descris ă după orientarea fe ței, spre dreapta sau spre
stânga.
Pentru trunchi și bazin, vorbim în general de o rota ție orară sau antiorar ă; atunci
când partea stâng ă a toracelui sau a bazinului este situat ă înaintea celei drepte, vorbim
de rotație orară; atunci când partea dreapt ă a toracelui sau a bazinului este situat ă
înaintea celei stângi, vorbim de o rota ție antiorar ă.
Dacă toracele sau bazinul privesc spre dreapta este vorba de o rota ție orară, iar
dacă privesc spre stânga este vorba de o rota ție antiorar ă.
e) Mișcarea de bascul ă – define ște anumite mi șcări ale omoplatului și ale
bazinului; pentru omoplat bascula traduce o rota ție în jurul unui ax sagital.
f) Alunec ările – se produc atunci când suprafe țele articulare sunt plane sau
foarte ușor încurbate și pot să alunece unele pe altele.
g) Circumduc ția – este o mi șcare care combin ă succesiv flexia, abduc ția,
extensia, adduc ția, în cursul c ăreia segmentul în mi șcare descrie un con; extremitatea
proximală a segmentului formeaz ă vârful conului, care serve ște drept pivot, în timp ce
extremitatea distal ă descrie un cerc. Aceste mi șcări sunt realizate numai în articula țiile
de tip enartroz ă, condiliene sau în șa.
h) Hiperextensia – descrie o mi șcare a cărei amplitudine dep ășește limita
fiziologic ă a extensiei, ca de exemplu hiperexten sia genunchilor sau "genu recurvatum".
Se aplică de asemenea în cazul accentu ării lordozei lombare, cu bascularea bazinului în
anteversie sau în cazul accentu ării lordozei cervicale; în aceste ultime 2 cazuri
amplitudinea mi șcărilor vertebrelor lombare sau cervicale nu este exagerat ă, dar
atitudinea care rezult ă corespunde unor anomalii al e staticii anteroposterioare.
Kinetologie
21 MODALIT ĂȚI DE MĂSURARE A AMPLITUDINII DE MI ȘCARE
Există mai multe posibilit ăți de apreciere a unghiului maxim al unei mi șcări:
-prin evaluarea direct ă, subiectiv ă, "din ochi";
-prin măsurarea unghiului de mi șcare cu un goniometru;
-prin măsurarea distan ței dintre 2 puncte, notate pe cele 2 segmente care
alcătuiesc unghiul de mi șcare; compararea în timp a acestei distan țe dă valoarea
modificării amplitudinii de mi șcare;
-prin măsurători cu ajutorul pendulului – firului cu plumb; pozi ția pendulului
fixează veticalitatea, iar unghiul m ăsurat semnific ă deplasarea maxim ă a segmentului de
la verticalitate;
-prin executarea a 2 radiografii la nivelul excursiilor maximale ale unei mi șcări.
Prin consens liber acceptat, se utilizeaz ă sistemul de exprimare numeric ă a
mișcării, bazat pe principiul "0 – 180". Pozi ția 0o este cea a corpului în ortostatism, cu
brațele pe lâng ă corp, palmele înainte, piciorul f ăcând un unghi de 90o cu gamba.
Oricare mi șcare porne ște de la 0o spre 180o, valoare ce nu poate fi dep ășită de tipul
respectiv de mi șcare.
Valoarea unghiului unei mi șcări poate fi apreciat ă în compara ție cu unghiul
aceleiași mișcări a segmentului opus sau cu valorile standard ale amplitudinilor maxime
de mișcare articular ă.
Aceste valori "normale" au fost stabilite pe baza mediilor valorice ale popula ției
sănătoase, de ambele sexe și la diverse vârste.
Când se va expune bilan țul fiecărei articula ții se vor preciza și valorile standard.
A Extensie B Flexie C Abduc ție D Adduc ție
Fig. nr. 3. Aprecierea amplitudinii de mi șcare
TESTAREA ARTICULAR Ă
A. Mișcările omoplatului și ale articula țiilor membrelor superioare
1. Centura scapular ă
Este format ă din clavicul ă și omoplat, clavicula se articuleaz ă anterior cu sternul
și posterior cu acromionul scapulei ; articula ția cu sternul reprezint ă singurul s ău punct
de unire cu scheletul axial.
Articulația sterno – clavicular ă are mișcări de proiec ție înainte și înapoi, în jurul
unui ax longitudinal, precum și de ridicare și coborâre în jurul unui ax sagital; prezint ă
de asemenea și mișcările de rota ție în jurul unui ax frontal. Aceste mi șcări sunt ușor
amplificate și transmise de c ătre articula ția acromio – clavicular ă omoplatului. Mi șcările
centurii scapulare care vor fi descrise corespund celor ale omoplatului.
Dănoiu Mircea
22 Omoplatul – se articuleaz ă cu humerusul prin articula ția gleno – humeral ă și cu
clavicula prin articula ția acromio – clavicular ă.
În poziție anatomic ă și cu coloana dorsal ă în rectitudine omopla ții se aplic ă pe
torace, de la coasta a II – a pân ă la coasta a VII – a; marginile lor mediale sunt paralele și
se află situate la o ditan ță de 10 – 2 cm. una de cealalt ă.
Mușchii care fixeaz ă omoplatul de torace sunt în acela și timp și cei care
efectueaz ă mișcările omoplatului. În func ție de direc ția fibrelor lor, ace ști mușchi
antreneaz ă mișcări de rota ție și de transla ție ale omopla ților, care nu pot fi
individualizate strict. Din cauza convexit ății toracelui, o u șoară rotație sau bascul ă
însoțește mișcările de abduc ție sau adduc ție și într-un grad mai mic pe cele de ridicare
sau coborâre. Șapte mișări fundamentale pot fi descrise, dar nu exist ă o deplasare liniar ă
propriu-zis ă.
Adducția – este mi șcarea de transla ție lateral ă, care apropie omoplatul de
coloana vertebral ă.
Abducția – este mi șcarea de transla ție laterală, care îndep ărtează omoplatul de
coloana vertebral ă. În abduc ție complet ă omoplatul se deplaseaz ă înainte și în afară,
datorită configura ției toracelui.
Rotația sau mi șcarea de bascul ă – în care omoplatul se rote ște în jurul unui ax
sagital:
– rotația în sus – unghiul inferior este deplasat în afar ă, iar cavitatea glenoid ă se
orientează în sus;
– rotație în jos – unghiul inferior se apropie de coloana vertebral ă, iar cavitatea
glenoidă privește în jos.
Proiecția înainte – se face în jurul unei axe transversale, apofiza coracoid ă se
proiecteaz ă înainte și în jos, în timp ce vârful omoplatului se îndreapt ă înapoi și în sus.
Se poate considera c ă procesul coracoid coboar ă înspre înafar ă. Această mișcare se
asociază celei de ridicare.
Ridicarea – este o mi șcare de transla ție vertical ă, care duce omoplatul în sus, ca
în mișcarea de ridicare a umerilor.
Coborârea – este o mi șcare de transla ție vertical ă, care duce omoplatul în jos și
care este invers ă ridicării și proiecției anterioare.
A B
Fig. nr. 4. A. Articula țiile umărului stâng și acromioclavicular ă, ligamentele scapulei, B.
Articulația sternoclavicular ă
Kinetologie
23 2. Umărul
Articulația umărului este format ă de capul humeral și cavitatea glenoid ă a
omoplatului, fiind o enartroz ă sferoidal ă, care permite efectuarea urm ătoarelor mi șcări:
-antepulsia sau ridicarea anterioar ă a brațului sau flexia;
-retropulsia sau ridicarea posterioar ă a brațului sau extensia.
Cele 2 mi șcări se efectueaz ă în jurul unui ax frontal; amplitudinea de antepulsie
este de 180o pornind de la pozi ția de referin ță, totuși, amplitudinea de 180o nu este atins ă
decât printr-o mi șcare combinat ă a umărului și centurii scapulare; antepulsia atinge
aproximativ 120o în articula ția gleno – humeral ă; restul de 60o este obținut din abduc ția
și rotația omoplatului, care orienteaz ă cavitatea glenoid ă înainte, permi țând humerusului
să se plaseze în pozi ție vertical ă.
Retropulsia are o amplitudine de 45o; arcul descris de bra ț în plan sagital atinge
deci 225o.
Cotul fiind flectat, amplitudinea retropulsiei este mai mare, tensiunea bicepsului
fiind suprimat ă.
-abducția și adducția sunt mi șcări efectuate în jurul unui ax sagital;
-abducția este mi șcarea de îndep ărtare a bra țului de planul medio – sagital;
amplitudinea maxim ă, pornind din pozi ția de referin ță, este de 180o, adăugându-se
ridicarea complet ă a brațului; aceast ă ridicare complet ă este aceea și, fie că rezultă dintr-
o antepulsie, fie dintr-o abduc ție;
-adducția este mi șcarea care apropie bra țul de planul medio – sagital sau care
duce brațul oblic înaintea trunchiului, dac ă pornește din pozi ția de referin ță;
-rotația intern ă și externă – se execut ă în jurul axului longitudinal al
humerusului; în rota ție internă fața anterioar ă a humerusului se orienteaz ă înăuntru, iar
în rotație externă se orienteaz ă în afară. Pentru m ăsurarea amplitudinii lor se adopt ă
următoarele pozi ții de referin ță:
-brațele în abduc ție la 90o;
-coatele flexate în unghi drept pe bra ț, antebrațul fiind perpendicular pe un plan
frontal. Pornind din aceast ă poziție rotația externă a humerusului descrie 90o, antebrațul
intrând în planul frontal. Rota ția internă descrie aproximativ 70o cu omoplatul blocat;
dacă omoplatul se înclin ă înainte, amplitudinea mi șcării este de 90o, antebrațul ajungând
din nou în planul frontal.
Atunci când bra țul este în abduc ție sau în antepulsie rota ția externă rămâne
liberă, în timp ce rota ția internă este limitat ă; în adduc ție sau în retropulsia antebra țului,
amplitudinea rota ției interne este liber ă și cea a rota ției externe este limitat ă.
Terapeutic, pentru recupe rarea amplitudinii de mi șcare a unui um ăr limitat
trebuie ob ținute înainte o rota ție externă și apoi o antepulsie complet ă.
-circumduc ția combin ă succesiv mi șcările de flexie, abduc ție, extensie,
adducție, membrul superior descriind în mi șcare un con, al c ărui vârf este la nivelul
articulației gleno – humerale; aceste mi șcări succesive pot fi realizate în cele 2 sensuri și
sunt utilizate pentru a m ări mobilitatea global ă a umărului în exerci țiile specifice.
3. Cotul
Este o articula ție trohlean ă, la formarea c ăreia particip ă: humerus, radius și ulna.
Singurele mi șcări posibile la acest nivel sunt flexia și extensia, efectuate în jurul
unui ax frontal; pornind de la pozi ția de referin ță – cu cotul extins – flexia este mi șcarea
Dănoiu Mircea
24 care duce antebra țul înainte, având o amplitudine de 145o; pornind din flexie complet ă,
extensia duce antebra țul în jos pân ă la poziția de referin ță.
A B C1 C2
Fig. nr. 5. Articula ția cotului (A. Articula ția cotului stâng, cu ligamentul anterior și colateral
ulnar; B. Articula ția cotului stâng, cu ligamentul posterior și colateral radial; C. Capsula
articulației cotului: C1 aspect ante rior C2 aspect posterior)
4. Articula ția radio – cubital ă
Este o articula ție trohoid ă; se disting o articula ție radio – cubital ă superioar ă și
una inferioar ă; axa de mi șcare trece în sus prin capul radial și în jos prin capul cubital,
radiusul r ăsucindu-se în jurul acestei axe.
Mișcările posibile la acest nivel sunt cele de prona ție și supinație, care sunt
mișcări de rotație a antebra țului.
În pronație, extremitatea inferioar ă a radiusului se deplaseaz ă dinafară înăuntru.
În supina ție, fața palmară a mâinii prive ște înainte, iar în prona ție privește
înapoi.
În cotarea articular ă, ca și în încerc ările de recuperare a amplitudinii de mi șcare,
este necesar s ă se evite mi șcarea de rota ție a umărului, care compenseaz ă cu ușurință și
simulează mișcările antebra țului.
Pentru a ob ține o mișcare izolat ă a antebra țului, brațul trebuie s ă fie pe lâng ă
corp, cotul flectat în unghi drept, antebra țul dirijat înainte; în supina ție complet ă fața
palmară a mâinii prive ște în sus, iar în prona ție complet ă privește în jos.
Poziția neutră sau pozi ția zero este pozi ția intemediar ă între prona ție și
supinație; pornind din aceast ă poziție amplitudinea normal ă de mișcare este de 90o în
fiecare sector.
Kinetologie
25 5. Articula ția radio – carpian ă
Este o articula ție condilian ă, formată de radius și ligamentul triunghiular pe de o
parte, scafoid, semilunar și piramidal, pe de alt ă parte, care permite efectuarea
următoarelor mi șcări:
-flexia și extensia – se execut ă în jurul unui ax frontal; pornind din pozi ția
anatomică, flexia este o mi șcarea dirijat ă înainte, care apropie fa ța palmară a mâinii de
fața anterioar ă a antebra țului; extensia este dirijat ă înapoi, apropiind dosul mâinii de fa ța
posterioar ă a antebra țului; pornind din pozi ția anatomic ă, amplitudinna acestor mi șcări
este de 85o pentru flexie și de 70o pentru extensie.
-abducția și adducția (înclinarea radial ă și înclinarea cubital ă) se execut ă în jurul
unui ax sagital; pornind din pozi ția anatomic ă, o mișcarea dirijat ă spre marginea
cubitală, apropie mâna de planul medio – sagital și se nume ște adducție, în timp ce
mișcarea dirijat ă spre marginea radial ă se numește abducție, având o amplitudine de 45o
pentru adduc ție și de 20o pentru abduc ție.
-circumduc ția combin ă succesiv mi șcările de flexie, abduc ție, extensie și
adducție; mișcarea nu este atât de ampl ă ca și cea din articula ția gleno -humeral ă,
pentru că abducția este mai limitat ă decât adduc ția, datorit ă apofizei stiloide a
radiusului, care coboar ă mai mult decât apofiza stiloid ă a ulnei.
Fig. nr. 6.
6. Articula ția carpo – metacarpian ă a degetelor
Se realizeaz ă între cel de-al II – lea rând carpian și metacarpienii II, III, IV, V,
permițând efectuarea unor mi șcări de alunecare; articula ția dintre osul cu cârlig și
metacarpianul V este o articula ție în șa, care permite mi șcări de flexie, extensie și ușoară
rotație.
7. Articula țiile metacarpo – falangiene ale degetelor
Sunt articula ții condiliene, realizate între capetele metacarpienelor și bazele
primelor falange, care permit efectuarea urm ătoarelor mi șcări:
-flexie și extensie – se execut ă în jurul unui ax frontal, flexia fiind orientat ă
Dănoiu Mircea
26 înainte, iar extensia înapoi; pornind din extensie, flexia are o amplitudine de 90o; la
majoritatea persoanelor exist ă o hiperextensie metacarpo – falangian ă, dar în practic ă
extensia normal ă corespunde unei extensii co mplete, deoarece articula țiile
interfalangiene sunt de asemenea în extensie;
-abducția și adducția se execut ă în jurul unui ax sagital, axul de referin ță al
acestor mi șcări trecând prin degetul III; abduc ția îndepărtează degetele de aceast ă axă,
iar adduc ția le apropie, în timp ce degetul III se poate apropia de aceast ă axă, dinspre
partea radial ă sau cea cubital ă.
-circumduc ția – combin ă succesiv flexia, abduc ția, extensia, adduc ția, realizate
în ambele sensuri; extensia este u șor limitată pentru aceste articula ții condiliene.
Fig. nr. 7.
8. Articula țiile interfalangiene ale degetelor
Sunt articula ții trohleene, realizate între suprafe țele articulare adiacente ale
falangelor; flexia și extensia se efectueaz ă în jurul unui ax frontal; flexia are o
amplitudine de aproximativ 100o pentru articula ția interfalangian ă proximal ă și de 80o
pentru cea distal ă.
9. Articula ția carpo – metacarpian ă a policelui sau trapezo – metacarpian ă
Este o articula ție în șa, realizat ă între trapez și primul metacarpian.
Considerând extensia ca pozi ție de referin ță, policele se deplaseaz ă dinspre
radial și se situeaz ă în planul palmei; pornind din aceast ă poziție, fleexia este o mi șcare
dirijată spre marginea cubital ă și are o amplitudine de 40o – 50o; flexia complet ă nu poate
fi realizat ă decât dac ă se asociaz ă cu câteva grade de abduc ție.
Adducția și abducția se efectueaz ă perpendicular pe planul palmei, adduc ția
fiind dirijat ă spre palm ă, iar abduc ția în sens invers; pornind din adduc ție complet ă,
abducția are o amplitudine de aproximativ 80o.
Această articulație este și sediul unor mi șcări de rotație cu amplitudine minim ă,
care nu se produc în mod izolat; circumduc ția, care rezult ă din combinarea mi șcărilor
precedente este foarte important ă.
Opoziția police – deget V, asociat ă cu flexia și rotația internă și realizată la
nivelul articula ției trapezo – metacarpiene, trebuie s ă aducă în contact corpurile
Kinetologie
27 falangelor distale ale celor dou ă degete; contactul între vârfurile falangelor celor 2
degete se poate realiza f ără o veritabil ă opoziție.
10. Articula țiile metacarpo – falangian ă și interfalangian ă ale policelui
Articulația metacarpo – falangian ă a policelui este o articula ție condilian ă,
realizată între capul primului metacarpian și baza primei falange; articula ția
interfalangian ă a policelui este o articula ție trohlean ă.
Mișcările de flexie și extensie se efectueaz ă în direc ție cubital ă, respectiv
radială; extensia complet ă corespunde înclina ției radiale maxime în planul palmei.
Pornind din aceas ă poziție, amplitudinea flexiei este de 60o în articula ția metacarpo –
falangiană și de 80o în articula ția interfalangian ă.
Articulația metacarpo – falangian ă permite de asemenea câteva mi șcări de
abducție și adducție.
B. Mișcările bazinului și ale articula țiilor membrelor inferioare
1. Bazinul
În poziție de referin ță, cele dou ă spine iliace antero – superioare sunt în acela și
plan transversal, fiind în acela și timp în acela și plan vertical cu simfiza pubian ă.
În caz de bascul ă anterioar ă a bazinului, planul vertical, care trece prin cele dou ă
spline iliace antero – superioare se situeaz ă înaintea celui care trece prin simfiza
pubiană; în caz de bascul ă posterioar ă a bazinului, planul vertical care trece prin cele
două spine iliace antero – superioare trece înapoia celui ce trece prin simfiza pubian ă.
În ortostatism, bascula anterioar ă antreneaz ă o hiperextensie a coloanei
vertebrale lombare și o flexie a coapselor, iar bascula posterioar ă se însoțește de o
redresare a lordozei lombare și de o extensie a coapsei.
În caz de bascul ă laterală a bazinului, una dintre cele dou ă spine iliace antero –
superioare este situat ă mai sus decât celalt ă. În ortostatism, aceast ă basculă se însoțește
de o înclinare lateral ă a coloanei vertebrale, precum și de o adduc ție sau o abduc ție a
coapselor.
2. Șoldul
Este o articula ție formată din cavitatea cotiloid ă a osului iliac și capul femural;
este o enartroz ă sferoidal ă; descrierea mi șcărilor articulare corespunde mobiliz ării
segmentului distal pe cel proximal, care este men ținut fix.
Flexia și extensia se efectueaz ă în jurul unui ax frontal.
Flexia este o mi șcare dirijat ă înainte, care aduce coapsa spre bazinul fixat;
subiectul se afl ă în decubit dorsal și ridică alternativ picioarele; este de asemenea
mișcarea care aduce trunchiul spre coapsa fixat ă; subiectul aflat în ortostatism î și înclină
trunchiul înainte.
Extensia este o mi șcare dirijat ă înapoi, ducând coapsa sau trunchiul în aceast ă
direcție.
Pornind din pozi ția de referin ță, amplitudinea de flexie este de 125o, iar cea de
extensie este de 135o.
Pentru măsurarea flexiei este convenabil ă flexia genunchiului, pentru a elimina
o limitare a mi șcării de către mușchii ischio – gambieri; pentru m ăsurarea extensiei este
Dănoiu Mircea
28 necesară extensia genunchiului, pent ru a elimina limitarea mi șcării de către mușchiul
drept anterior.
Fig. nr. 8. Articula țiile pelvisului și mecanica articula ției șoldului (Vedere anterioară)
Abducția și adducția se efectueaz ă în jurul unui ax sagital.
Abducția reprezint ă mișcarea de îndep ărtare a coapsei de planul medio – sagital;
în decubit dorsal mi șcarea se poate realiza prin deplasarea coapselor în afar ă, în raport
cu trunchiul fixat sau prin deplasarea trunchiului care antreneaz ă o basculare lateral ă a
bazinului în raport cu coapsa men ținută fixă.
Adducția duce coapsa în ăuntru față de planul medio – sagital; în decubit dorsal
mișcarea poate fi o deplasare în ăuntru a coapsei în raport cu trunchiul fixat sau o
mișcare a trunchiului, care antreneaz ă o basculă laterală a bazinului, care se îndep ărtează
de coapsa fixat ă.
Pornind de la pozi ția de referin ță, amplitudinea abduc ției este de aproximativ
45o, iar a celei de adduc ție este de 20o, deci, o amplitudine total ă de 65o.
Rotația externă și internă se efectueaz ă în jurul unei axe longitudinale. Luând ca
repere fața anterioar ă a coapsei și planul medio – sagital, coapsa se întoarce în ăuntru, în
caz de rota ție internă și în sens invers, în caz de rota ție externă.
De asemenea, o rota ție poate rezulta și dintr-o deplasare a trunchiului fa ță de
femur; astfel, la subiectul aflat în or tostatism, pe piciorul drept, o rota ție anterioar ă a
bazinului va antrena o rota ție externă a șoldului drept.
3. Genunchiul
Este o articula ție condilian ă, care se realizeaz ă între condilii femurali și platoul
tibial, rotul ă și trohleea femural ă, permițând efectuarea urm ătoarelor mi șcări:
-flexia și extensia se execut ă în jurul unui ax frontal; flexia este mi șcarea dirijat ă
înapoi, care apropie fa ța posterioar ă a gambei de fa ța posterioar ă a coapsei.
Extensia este dirijat ă înainte, iar în extensia complet ă – poziția de referin ță –
gamba este în prelungirea coapsei.
Pornind din aceast ă poziție, amplitudinea flexiei este de 140o; este necesar ă o
flexie a coapsei pe bazin pentru a m ăsura flexia complet ă a gambei, pentru a se evita
Kinetologie
29 limitarea mi șcărilor de c ătre mușchiul drept anterior; pentru a m ăsura extensia
genunchiului este necesar ă o extensie a coapsei pe bazin, pentru a se evita limitarea
mișcării de către mușchii ischio – gambieri.
A B C
Fig. nr. 9. Articula ția soldului drept (A,B: vedere anterioar ă, C: vedere lateral ă)
Hiperextensia este o mi șcare anormal ă, nefiziologic ă; în ortostatism, câteva
grade de extensie sunt necesare pentru a asigura stabilitatea; dincolo de aceste câteva grade vorbim de hiperextensie sau "genu recurvatum".
Rotația externă și internă se efectueaz ă în jurul axului longitudinal; rota ția
internă este rota ția feței antero – interne a gambei spre planul medio – sagital; rota ția
externă este rota ția feței antero – interne a gambei în afara planului medio – sagital. În
extensie (pozi ție de referin ță), genunchiul este fixat, orice rota ție fiind imposibil ă.
Rotația se produce din pozi ția de flexie a genunchiului și asociază mișcări între
tibie și meniscuri, cât și între tibie și femur.
Fig. nr. 10. Articula ția genunchiului
Dănoiu Mircea
30 4. Glezna
Este o articula ție trohlean ă, care se realizeaz ă între tibie și fibulă, pe de o parte
și astragal, pe de alt ă parte. Axa de mi șcare este oblic ă, deoarece maleola lateral ă este
situată postero – extern, iar cea medial ă antero – intern; mi șcările posibile la aceste nivel
sunt:
-flexia – care duce fa ța plantară a piciorului în jos și înapoi;
-extensia – care duce fa ța dorsală a piciorului în sus și înainte.
În general, sc ăderea unghiului articular se nume ște flexie, iar cre șterea ungiului
articular se nume ște extensie; din aceste motive se folosesc termenii de flexie plantar ă
pentru flexia piciorului și flexie dorsal ă pentru extensia piciorului. Genunchiul fiind
flectat, amplitudinea flexiei dorsale este de 20o; genunchiul fiind extins, aceast ă
amplitudine scade la 15o; amplitudinea flexiei plantare este de 45o.
Fig. nr. 11. Articula ția gleznei vedere lateral ă
5. Articula țiile subastragalian ă și mediotarsian ă
Articulația subtalar ă este o articula ție trohoid ă, realizată între talus și calcaneu;
astragalul sau talusul se articuleaz ă și cu navicularul, articula ția talo – navicular ă
intervenind în mi șcările atribuite articula ției subtalare.
Supinația și pronația – sunt mi șcări care se efectueaz ă la nivelul articula țiilor
subtalară și talo – navicular ă.
Supinația este mi șcarea de rota ție a piciorului care face ca fa ța sa plantar ă să
privească înăuntru.
Pronația este mi șcarea de rota ție a piciorului care face ca fa ța sa plantar ă să
privească afară.
Articulația mediotarsian ă se realizeaz ă între talus și navicular, calcaneu și
cuboid.
Permite mi șcări de adduc ție și abducție a antepiciorului; abduc ția dirijeaz ă
antepiciorul în ăuntru, iar abduc ția în afară.
Inversiunea este mi șcarea combinat ă de supina ție și abducție a antepiciorului.
Eversiunea este mi șcarea combinat ă de pronație și abducție a antepiciorului.
Kinetologie
31 6. Articula țiile metatarso – falangiene
Sunt de tip condilian, realizate între capetele metatarsienelor și bazele falangelor
proximale; permit realizarea urm ătoarelor mi șcări:
-flexie și extensie – realizate în jurul unui ax frontal, amplitudinea mi șcărilor
este variabil ă la adult, considerându-se ca valori satisf ăcătoare amplitudini de 30o pentru
flexia plantar ă și de 40o pentru flexia dorsal ă.
-adducția și abducția – realizate în jurul unui ax sagital, care trece prin
metatarsianul II și degetul II; adduc ția apropie degetele de aceast ă axă, iar abduc ția le
îndepărtează.
7. Articula țiile interfalangiene ale degetelor
Sunt articula ții de tip trohlean, realizate între suprafe țele adiacente ale
falangelor; la acest nivel au loc mi șcări de flexie și extensie, efectuate în jurul unui ax
frontal, flexia fiind mi șcarea dirijat ă în jos, iar extensia, mi șcarea dirijat ă în sus.
C. Mișcările coloanei vertebrale
Articulațiile intervertebrale cuprind:
-articulațiile între corpurile vertebrelor și discurile fibrocartilaginoase
intervertebrale;
-articulațiile dintre procesele articulare inferioare ale vertebrei supraiacente și
procesele articulare superioare ale vertebrei subiacente;
-articulațiile între procesele spinoase ale vertebrelor învecinate.
Mișcările care au loc la nivelul a 2 vert ebre învecinate sunt minime, fiind
condiționate de orientarea fe țelor articulare și de suple țea discului intervertebral.
Mișcările coloanei vertebrale în ansamblu presupun mi șcări de flexie, extensie,
înclinare lateral ă și rotație. Fac excep ție articula țiile între primele 2 vertebre cervicale.
Articulația atlanto – occipital ă se realizeaz ă între condilii occipitali și masele
laterale ale atlasului, fiind o articula ție de tip condilian, care permite mi șcări de flexie –
extensie și ușoare mișcări de lateralitate.
Articulația atlanto – axoidian ă presupune existen ța a 3 articula ții:
-2 articula ții laterale, care se conformeaz ă descrierii generale a articula țiilor
coloanei vertebrale;
-o articula ție medial ă, între dintele axisului și foveea dentis de pe fa ța
posterioar ă a arcului anterior al atlasului, care este o articula ție de tip condilian și
permite mi șcări de rotație.
Curburile normale ale coloanei vertebrale
În plan sagital, în func ție de convexitate, au fost descrise curburile: cervical ă și
lombară – convexe anterior, numite lordoze, toracal ă și sacrococcigian ă, convexe
posterior, numite cifoze.
În plan frontal, în func ție de convexitate, au fost descrise curburile cu
convexitate spre stânga, si tuate în zonele cervical ă și lombară și cu convexitatea spre
dreapta, situate în regiunea toracal ă.
Flexia coloanei vertebrale se efectueaz ă în plan sagital, în jurul unui ax frontal,
capul și trunchiul aplecându-se înainte, în timp ce coloana vertebral ă dezvoltă o
Dănoiu Mircea
32 convexitate posterioar ă.
O flexie normal ă, din decubit dorsal, va permite o îndep ărtare a omopla ților de
planul de sprijin, vertebra C. 7 g ăsindu-se la 20 – 26 cm. de acest plan.
Flexia este variabil ă în funcție de segmentul coloanei vertebrale:
-la nivel cervical, flexia este mi șcarea care va reduce convexitatea anterioar ă;
mișcarea merge pân ă în poziția de rectitudine sau de aplatizare a acestei regiuni, dar, în
mod normal nu va antrena o convexitate posterioar ă;
-la nivel toracal, flexia antreneaz ă o mărire a convexit ății posterioare normale; o
flexie normal ă antreneaz ă o curbură continuă și un contur uniform al regiunii toracale;
-la nivel lombar, flexia reduce convexitatea anterioar ă până la rectitudine sau
aplatizare, dar, în mod normal nu va antrena o convexitate posterioar ă.
Extensia coloanei vertebrale este mi șcarea în care capul și trunchiul se înclin ă
înapoi, în timp ce coloana vertebral ă dezvoltă o convexitate anterioar ă.
O extensie normal ă, din decubit ventral, va permite o ridicare a capului și a
toracelui, ducând apendicele xifoid la 5 – 10 cm. fa ță de planul de sprijin.
Extensia este variabil ă în funcție de segmentul vertebral considerat:
-la nivel cervical, mi șcarea va accentua curbura anterioar ă normală, se
efectueaz ă prin bascularea posterioar ă a extremit ății cefalire, occiputul deplasându-se
spre C. 7;
-la nivel toracal, mi șcarea va reduce convexitatea posterioar ă normală, mergând
până la rectitudine sau aplatizarea coloanei dorsale;
-la nivel lombar, mi șcarea accentueaz ă convexitatea anterioar ă normală și se
efectueaz ă fie prin înclinarea înapoi a capului, fie prin proiec ția înainte a bazinului.
La nivel toracal, curbura posterioar ă normală a coloanei vertebrale reprezint ă o
ușoară flexie; dac ă segmentul trece din flexie în rectitudine, el este pus în extensie.
La nivel cervical și lombar, curbura anterioar ă normală reprezint ă o ușoară
extensie; în timpul trecerii de la extens ie la rectitudine, acestea trec în flexie.
Hiperextensia este acea mi șcare care dep ășește amplitudinea normal ă de
extensie; ea presupune accenturea curburii anterioare, adic ă a lordozei.
Înclinarea lateral ă și rotația coloanei vertebrale sunt mi șcări combinate.
Înclinarea lateral ă a coloanei vertebrale se execut ă în plan frontal; capul și
trunchiul se apleac ă într-o parte, în timp ce coloana vertebral ă se încurbeaz ă în partea
opusă; o înclinare lateral ă normală permite unui subiect, aflat în ortostatism, cu bra țele
pe lângă corp și picioarele dep ărtate la 7-8 cm. s ă-și atingă genunchiul cu vârful
degetelor.
Înclinarea lateral ă variază ca amplitudine în func ție de diferitele segmente
rahidiene; este important ă în regiunile cervical ă și lombară și mult redus ă în regiunea
toracală, datorită prezenței coastelor.
Rotația se efectueaz ă într-un plan transversal și este maxim ă la nivel toracal și
moderată la nivel lombar.
Articulația atlanto – axoidian ă asigură o rotație a capului de 90o, spre dreapta sau
spre stânga.
Rotația toracelui pe bazin se define ște ca rota ție orară, când se orienteaz ă spre
stânga și antiorară, când se orienteaz ă spre dreapta.
Kinetologie
33 BILANȚUL MUSCULAR
Reprezint ă un sistem de tehnici de examen manual pentru evaluarea for ței
fiecărui mușchi sau a unor grupuri musculare; orice evaluare a st ării mușchiului cu
ajutorul unor aparate mecanice, electrice, electronice nu intr ă în cadrul acestui bilan ț
clinic muscular.
Cotarea bilan țului muscular
La noi în țară se utilizeaz ă scara cu 6 trepte (5 – 0) pentru testarea for ței
musculare, în modul urm ător:
Forță 0 (zero): lipsa contrac ției musculare vizibile sau palpabile într-un mu șchi;
Forță 1 (schițată): contrac ția muscular ă este vizibil ă sau se poate palpa, dar nu
este suficient ă pentru a deplasa un segment de corp;
Forță 2 (mediocr ă): contrac ția muscular ă poate deplasa un segment de corp dac ă
nu intervine for ța gravitațională;
Forța 3 (acceptabil ă): contrac ția muscular ă poate deplasa un segment de corp și
împotriva gravita ției;
Forța 4 (bun ă): contrac ția muscular ă poate deplasa un segment de corp
împotriva unei rezisten țe moderate opuse de examinator;
Forța 5 (normal ă): contrac ția muscular ă poate deplasa un segment de corp
împotriva unei rezisten țe egală cu valoarea for ței normale.
Fig. nr. 12. Testarea for ței musculare
35 EXAMENUL CLINIC ȘI PARACLINIC
Examenul clinic al bolnavului se începe cu o riguroas ă anamnez ă (anamnezis =
reamintire). Aceasta constituie totalitatea informa țiilor obținute de medic din
convorbirea sa cu bolnavul sau cu înso țitorii acestuia (în cazul bolnavilor în com ă,
paralizați, bonavi psihici, copii foarte mici ), în vederea stabilirii diagnosticului.
Prin anamnez ă se face în primul rând identificarea pacientului (nume, vârst ă,
sex, domiciliul, profesia) și cel mai important este faptul c ă se află detalii, uneori foarte
importante, în leg ătură cu istoricul bolii (vechime, evolu ție, tratamente efectuate, cur ă
balneară etc.).
Anamneza sau interogatoriul cons tituie primul contact cu bolnavul și de cele
mai multe ori este decisiv în câ știgarea încrederii acestuia.
Anamneza este urmat ă de un minu țios examen clinic pe sisteme și aparate. Se
va observa atent bolnavul, și în ortostatism și în mers, pentru a depista eventualele
atitudini, deficien țe globale sau segmentare. Când afec țiunea este la nivelul unui
segment, acesta va fi examinat comparativ cu cel s ănătos.
Anamneza, examenul clinic și eventuale explor ări paraclinice permit stabilirea
diagnosticului anatomoclinic.
În final se efectueaz ă bilanțul articular și muscular, specific kinetoterapiei, care
permit stabilirea diagnosticului func țional.
Având un diagnostic anatomoclinic și funcțional bine stabilit, medicul în
cooperare cu kinetoterapeutul sunt în m ăsură să stabileasc ă un program eficient de
recuperare, pe cât posibil integral ă a pacientului, cu recâ știgarea capacit ății de munc ă și
în final reinserarea socio – profesional ă a acestuia.
Conform statutului kinetoterapeutului acestuia îi este interzis s ă introduc ă în
tratamentul kinetic bolnavi ori alte persoane f ără recomandarea medicului. Pentru
kinetoprofilaxie, kinetoterape utul poate primi, la solic itare, pe oricine, cu condi ția unui
aviz de sănătate de la medicul curant al solicitantului.
EXAMENUL SOMATOSCOPIC
Reprezint ă aprecierea dezvolt ării somatice a unui subiect, prin inspec ție și
control vizual și la nevoie prin palpare și percuție, efectuate în scopul de a depista
eventualele deficiente fizice ale corpului. Se face dup ă metoda observ ării sau a
examenului general extern, la înce put static, apoi dinamic sau func țional. Static se face
din poziția stând, într-o atitudine neîncordat ă, cu sprijin pe ambele picioare, t ălpile
paralele, dep ărtate între ele la un lat de palm ă, genunchii întin și, trunchiul drept, capul
cu privirea orizontal ă.
Aparatura necesar ă:
-cântar – pentru determinarea greut ății;
-taliometru – pentru determinarea în ălțimii;
-panglică metrică – pentru m ăsurarea perimetrelor și a diametrelor;
-fir cu plumb – pentru aprecierea devia țiilor coloanei vertebrale în plan frontal
și, în lipsa unei rigle speciale, devia țiile în plan sagital se pot m ăsura la perete.
Dănoiu Mircea
36 A. APRECIEREA GRADULUI DE DEZVOLTARE GENERAL
Se face dup ă un control global, din fa ță, din spate și din profil. Se vor observa:
– aspectul general; – dezvoltarea global ă a corpului;
– corpolen ța;
– armonia dintre segmente; – concordan ța dintre vârsta biologic ă și cea cronologic ă;
– atitudinea corpului.
În funcție de vârst ă, gradul de dezvoltare general ă poate fi clasificat astfel:
– la copii – dezvoltat normal sau anormal; – la adolescen ți – prepuber, puber, postpuber;
– la adulti – mediosom, hiposom, hipersom.
Urmărim apoi și alte aspecte generale ale corpului ca:
Pielea – poate avea aspect normal sau poate prezenta modific ări patologice ca:
atrofii sau cicatrici, prezen ța excesiv ă sau absen ța părului pe diverse p ărți ale corpului,
modificări patologice ale unghiilor.
Țesutul celular subcutanat – poate fi dezvoltat normal și distribuit uniform sau
poate fi crescut sau sc ăzut, pe șolduri, coapse, abdomen, regiunea mamar ă, ceafă,
bărbie.
Mușchii scheletici – pot să fie normal dezvolta ți, având un volum mijlociu și un
relief accentuat sau pot fi atrofici sau hipertrofici. Prin palpare se apreciaz ă tonicitatea
musculară, care poate fi normal ă, crescută sau scă
zută. Se observ ă asimetriile de
dezvoltare a mu șchiilor, pareze și paralizii, contracturi și spasme.
Oasele – se apreciaz ă ca normale, groase sau sub țiri, lungi sau scurte; se observ ă
încurbările, asimetriile, deforma țiile, produse de rahitism sau traumatisme.
Articulațiile – pot avea aspect normal sau pot fi deformate prin traumatisme,
tuberculoza, reumatism. Defectele func ționale ale articula țiilor se manifest ă fie prin
limitarea mobilit ății, ca în anchiloze, fie prin exce s de mobilitate, ca în articula țiile laxe,
balante.
B. EXAMENUL MORFOLOGIC SEGMENTAR
Se începe cu partea anterioar ă a corpului; se examineaz ă fața, gâtul, umerii,
toracele, abdomenul, bazinul, membrele superioare și membrele inferioare. Se trece apoi
la examinarea acelora și segmente, din profil și din spate, notându-se abaterile de la
forma, mărimea și proporția lor normal ă.
Capul . Dimensiunile și forma capului pot fi foarte variate, cu proeminen țe sau
înfundări parțiale.
Fața. Se noteaz ă aspectele patologice de la acest nivel: gura de lup, buza de
iepure, paralizii, cicatrici, contracturi, defecte ale ochilor, urechilor, nasului și tulburări
funcționale: respira ție bucală.
Gura – permite observarea formei și a dispozi ției dinților, adâncimea bol ții
palatine.
Gâtul – poate fi bine propor ționat în raport cu capul și trunchiul sau poate fi
lung sau scurt, sub țire sau gros, înclinat înainte sau lateral și răsucit. Uneori se observ ă
un relief accentuat al glandei tiroide sau un început de gu șă.
Kinetologie
37 Trunchiul – se examineaz ă la început în întregime și apoi pe regiuni, analizând
în plan anterior toracele și abdomenul, în plan posterior spatele și din profil bazinul. Se
apreciază lungimea și volumul trunchiului în raport cu capul și gâtul, cu membrele
superioare și inferioare.
Toracele – se cercecteaz ă sub aspectul dezvolt ării globale și al propor ționalității
în raport cu restul corpului. Toracele normal poate fi lung sau scurt, îngust sau larg,
turtit sau proeminent. Toracele patologic poate fi plat sau bombat, conic, asimetric sau
deformat.
Abdomenul – este cercetat în privin ța formei și a mărimii, iar peretele
abdominal în privin ța tonicității și a abunden ței țesutului adipos. Se noteaz ă prezența
herniilor sau a punctelor slabe situate la nivelul liniei albe, în regiunea inghinal ă sau
crurală.
Spatele – poate avea un aspect normal sau poa te prezenta defecte de atitudine
sau deforma ții.
Bazinul- poate avea o conforma ție normal ă sau poate fi îngust, l ărgit sau
asimetric; se apreciaz ă gradul de înclinare pe axa transversal ă și sagitală sau răsucirile
pe axa sa vertical ă.
Membrele superioare – pot avea fa ță de trunchi pozi ții asimetrice, pot fi inegale
în lungime și în grosime. Umerii pot fi largi, îngu ști, căzuți sau adu și, duși înapoi,
ridicați și frecvent asimetrici.
Omoplații – pot fi dep ărtați sau apropia ți de coloan ă, desprinși sau alipi ți de
torace, ridica ți sau coborâ ți și mai ales asimetrici.
Brațele – pot fi inegale în lungime sau în grosime, pot prezenta atrofii musculare
sau sechele posttraumatice.
Coatele – sunt ținute de obicei în u șoară flexie. La multe fete, coatele formeaz ă
un unghi deschis în afar ă (în valgum).
Antebrațele – pot fi inegale ca m ărime, cu deforma ții congenitale (mâini
strâmbe) sau dobândite (atrofii, retrac ții sau defecte morfologice și funcționale).
Membrele inferioare – pot fi inegale în lungime și grosime, cu devia ții,
deformații, tulburări funcționale.
Șoldurile – pot avea un relief accentuat prin exces de țesut adipos, pot fi
asimetrice în cazul pozi țiilor vicioase, luxa țiilor genitale coxo – femurale, anchiloze.
Coapsele – pot fi inegale în lungime și grosime, pot fi arcuite în afar ă, pot
prezenta atrofii sau sechele posttraumatice.
Genunchii – pot fi ținuți în ușoara flexie, fie in hiperextensie, dar se pot observa
și prezența genunchilor în X – sau în valgum – sau în parantez ă – sau varum.
Picioarele – prezintă numeroase abateri de la normal, congenitale sau dobândite,
cele mai frecvente fiind picioarele pl ate, picioarele strâmbe congenital și cele paralitice.
Datorită dificultăților de diferen țiere a atitudinilor vicioase de deforma ții se recurge la
examenul dinamic, care const ă în efectuarea unor mi șcări în sens corectiv, cu
segmentele a c ăror poziție este defectuoas ă. Dacă abaterile de la pozi ția normal ă
corecteaz ă sau hipercorecteaz ă este vorba de atitudini deficiente.
39 PRINCIPII METODICE GE NERALE DE APLICARE A
EXERCI ȚIILOR FIZICE
1. Primum non nocere – spunea înc ă din antichitate Hippocrate. Acest principiu,
valabil de altfel în întreaga via ță socială a omului, nu putea s ă lipsească în practica
kinetologiei medicale. Conform acestui principiu, cel pu țin în anumite etape de evolu ție
a bolilor care beneficiaz ă de tratamentul kinetologic (de regul ă faza acut ă) este
preferabil s ă nu se intervin ă, pentru a nu înr ăutăți simptomatologia și agrava
prognosticul.
2. Buna preg ătire teoretic ă și metodologic ă a kinetoterapeu ților. Acest
principiu este de mare importan ță atât pentru ob ținerea unor bune rezultate prin
tratamentul kinetologic cât și pentru evitarea unor eventuale accidente. Presupune o
bună cunoaștere din punct de vedere semiologic a afec țiunilor tratate, a indica țiilor și
contraindica țiilor metodologiilor de tratament aplicate; luarea unor hot ărâri în ceea ce
privește conduita de tratament numai dup ă o prealabil ă consultare cu medicul curant al
pacientului.
3. Cunoașterea exact ă a diagnosticului, a st ării funcționale prezente și a
prognosticului . Acest principiu, pe lâng ă bune cuno ștințe de patologie medical ă,
presupune o bun ă cooperare cu medicul, care este singurul în m ăsură să stabileasc ă
diagnosticul. Kinetoterapeutului îi revine sarcina, ca înaintea aplic ării tratamentului
kinetologic, s ă întocmeasc ă un amănunțit bilanț funcțional al st ării prezente a
pacientului, altfel existâmd riscul unor grave erori.
4. Principiul precocit ății tratamentului , presupune începerea cât mai curând
posibil a recuper ării prin kinetoterapie, orice întâ rziere putând determina prelungirea
duratei tratamentului și uneori chiar agrav ări ale prognosticului.
5. Principiul accesibilit ății și gradări efortului . Presupune selectarea din
variatele tehnici, exerci ții, metode și metodologii din arsenalul kinetoterapiei a celor mai
adecvate afec țiunii tratate, vârstei, sexului și stării funcționale prezente a pacientului. În
ceea ce prive ște gradarea efortului, aceasta se face pornind întotdeauna de la limita
inferioară a posibilit ăților pacientului, uneori chiar de la zero, crescând treptat efortul de
la o zi la alta și chiar în timpul aceleia și ședințe și zile. Pe toat ă durata tratamentului
curba efortului va fi lent ascendent ă, ajungându-se în final la completa recuperare
funcțională.
6. Individualizarea tratamentului . Aceasta trebuie s ă fie strictă, având în vedere
că se trateaz ă bolnavi și nu boli, frecvent manifest ările aceleia și afecțiuni fiind diferite
de la pacient la pacient. Pent ru kinetoterapeut este important ă cunoașterea psihologiei
bolnavului, succesul tratamentului depinzând și de rela ția care se stabile ște între
specialist și pacient, de apropierea sufleteasc ă dintre cei doi. Solicitarea la care este
supus organismul depinde de afec țiune, vârst ă, sex, nivelul intelectual al pacientului,
nemergându-se niciodat ă până la limita superioar ă a capacit ății de efort a organismului,
până la epuizare, ca în cadrul antrenamentului sportiv.
7. Participarea activ ă și conștientă a bolnavului la procesul de tratament .
Pentru ob ținerea unor bune rezultate și pentru scurtarea perioadei de tratament este
esențială cooperarea activ ă a pacientului pe toat ă durata șediței (aceasta nu trebuie s ă fie
Dănoiu Mircea
40 lungă, obositoare și plictisitoare). Bolnavul trebuie con știentizat și de necesitatea
continuării tratamentului, a exerci țiilor, și în afara ședințelor, acas ă, de cele mai multe
ori pentru tot restul vie ții.
8. Respectarea condi țiilor de igien ă. Igiena, atât cea individual ă cât și cea
colectivă, trebuie respectat ă cu stricte țe. Ședințele de recuperare se vor efectua în
încăperi luminoase, aerisite, cu rate, iar echipamentul pacien ților va fi adecvat.
9. Tratamentul kinetoterapeutic va fi în permanen ță asociat cu alte mijloace
farmacologice sau nonfarmacologice, scopul final fiind ob ținerea unei vindec ări
integrale cât mai precoce a pacientului.
10. Supravegherea și controlul medical permanente sunt obligatorii pentru
urmărirea eficacit ății tratamentului urmat, cât și pentru depistarea cât mai precoce
posibil a eventualelor complica ții, care pot ap ărea și instituirea m ăsurilor specifice care
se impun, putându-se merge pân ă la întreruperea temporar ă sau chiar definitiv ă a
tratamentului kinetoterapeu tic [Cârligelu, V., 1994].
În mod obi șnuit tratamentul kinetoterapeutic parcurge mai multe etape
caracteristice:
1. Regimul de cru țare Este regimul ini țial, care se aplic ă imediat dup ă accident
sau după o interven ție chirurgical ă. Având în vedere faptul c ă în aceast ă etapă pacienul
se află într-o situa ție biologic ă deosebită se instituie un regim de repaus (de cru țare),
care în primele zile este absolut (de exemplu, infarct miocardic). În aceast ă perioadă
intervenția prin kinetoterapie este minim ă, rezumându-se la pozi ții corective, pozi ții
facilitatoare ale respira ției și circulației, exerci ții izometrice, pozi ții de drenaj bron șic,
biliar etc. Aceast ă etapă dificilă este preferabil a fi scurtat ă cât mai mult posibil,
trecându-se la regimul de repa us relativ, când este permis ă mobilizarea cu precau ție a
pacientului pentru satisfacerea nevoilo r zilnice minime necesare (alimenta ție, igienă
personală), trecându-se astfel la exerci ții fizice pasive și pasiv – active limitate. Totul se
face în strict ă cooperare cu medicul specialist.
2. Regimul de tranzi ție În aceast ă etapă se trece cu pruden ță maximă la mișcări
active libere, executate de pacient sub strict a supraveghere a kinetoterapeutului sau a
medicului specialist. Treptat, în func ție de datele clinice și paraclinice, cu avizul
medicului specialist, este continua t tratamentul în sala de gimnastic ă terapeutic ă, unde
se practic ă regimul de recuperare, combinat cu masaj, eventual fizioterapie, plimb ări în
aer liber, cura de tteren. Acesta este un regim de convalescen ță. Tot în aceast ă etapă se
fac primele avalu ări asupra capacit ății de munc ă și eventual se pune problema unei
reorientări profesionale.
3. Regimul activ În aceast ă etapă a tratamentului este intensificat ă recuperarea
prin mi șcare, utilizându-se terapia ocupa țională (urmărindu-se reintegrarea
profesional ă), plimbări în aer liber, cura de teren, odihna activ ă, jocuri sportive de grup.
În final, în majoritatea cazurilor, este posibil ă totala reintegrare socio – profesional ă a
pacientului. Ideal este formarea unor obi șnuințe trainice de practicare cotidian ă a
mișcării, a sportului, pentru tot restul vie ții. Au fost cazuri, este adev ărat cu totul
excepțional, când astfel de pacien ți au ajuns campioni ai competi țiilor mondiale ale
handicapa ților și chiar mari sportivi de performan ță: Taysch W. – campioan ă olimpică la
100 m plat feminin, la Tokyo; M. Spitz – multiplu campion mondial și olimpic la înot.
41 TEHNICI ÎN KINETOLOGIE
Evoluția terapiei prin mi șcare a fost marcat ă, de-a lungul secolelor, de un num ăr
impresionant de tipuri de exerci ții, unele având la baz ă criterii anatomo – fiziologice,
altele terapeutice, corespunz ător nivelului cuno ștințelor medicale din perioada
respectivă. Au existat desigur și exerciții fanteziste, ''la mod ă'', fără nici o justificare
reală. Unele dintre tehnicile exerci țiului fizic au trecut proba timpului, au fost preluate
ca atare de la predecesori sau îmbun ătățite, li s-au ad ăugat mereu altele, astfel încât
tehnicile și metodele de kinetoterapie au progresat, ținând pasul cu evolu ția științelor
medicale.
Trebuie s ă deosebim în cadrul kinetoterapiei elementele de baz ă, respectiv
tehnicile de lucru.
Exercițiul fizic este rezultatul ansambl ării într-un anumit fel a unor anumite
tehnici kinetologice. Prin perfec ționare și standardizare exerci țiul fizic devine
''procedeu'', care este ex ecutat totdeauna în acela și fel, într-o situa ție dată.
Metoda reprezint ă un complex de exerci ții sau / și procedee fizice, cu un scop
precis.
Metodologia grupeaz ă exerciții sau metode în vederea realiz ării unui obiectiv
kinetologic.
– imobilizarea
ANAKINETICE – posturarea
TEHNICI ÎN – contrac ția izometric ă
KINETOLOGIE – statice
– relaxarea muscular ă
KINETICE – reflex ă
– activ ă – liber ă
– voluntar ă – activo-pasiv ă
– activ ă cu
rezistență
– dinamice – trac țiuni
– sub anestezie
– pur ă asistată
– pasiv ă – autopasiv ă
– mecanic ă
– pasivo-activ ă
– prin manipulare
[după Sbenghe, T., 1987]
Dănoiu Mircea
42 TEHNICI ANAKINETICE
Denumirea în sine sugereaz ă absența mișcării (ana = f ără; kinezis = mi șcare),
însă este vorba de absen ța mișcării voluntare, deoarece chiar și în timpul repausului
există activitate psihosenzorial ă sau neurovegetativ ă, iar proprioceptorii aparatului
locomotor trimit continuu informa ții către sistemul nervos. A șadar anakinezia r ămâne
strict legat ă de suprimarea mi șcării și contracției voluntare, spre deosebire de tehnicile
kinetice dinamice și de contrac ția izometric ă (care este o tehnic ă de kinezie static ă), în
care mișcarea articular ă și contracțiile sunt voluntare.
IMOBILIZAREA
Este o tehnic ă anakinetic ă ce constă în menținerea pentru o anumit ă perioadă a
corpului, în întregime sau par țial (unul sau mai multe segmente), în repaus, cu sau f ără
ajutorul unor instala ții sau aparate. Prin imobilizare se suspend ă atât mișcarea articular ă
cât și contracția voluntar ă.
Se poate face o clasificare a tehnicilor de imobilizare în func ție de scopul
urmărit și anume:
Imobilizarea de punere în repaus
Aceasta este folosit ă în cadrul:
a) afecțiuni ce necesit ă imobilizare la pat, cum ar fi boli grave cardiovasculare și
pulmonare, traumatisme craniocerebrale, me dulare, toracice, arsuri întinse etc.;
b) afecțiuni localizate, care necesit ă imobilizarea unui segment: procese
inflamatorii localizate, artrite, miozite, tendinite, flebite etc.
Imobilizarea de conten ție
Prin aceasta se blocheaz ă cel puțin o articula ție și utilizeaz ă un sistem de fixa ție
externă: aparat gipsat, corset, atel ă etc. Este o tehnic ă utilizată pentru consolidarea
fracturilor, în entorse, luxa ții, artrite etc.
Imobilizarea de corec ție
Ca și tehnică este aceea și cu cea de conten ție, deosebirea constând în scopul pe
care-l urm ărește, respectiv segmentul vizat este a șezat în postur ă corijată sau
hipercorijat ă și imobilizat. În esen ță este o tehnic ă de posturare dar prelungir ă un timp
mai îndelungat. Aceast ă tehnică este utilizat ă numai în corectarea posturilor defectuoase
determinate de țesuturile moi, respectiv capsul ă, tendon, mu șchi, piele. Pentru os doar
anumite tipuri de imobilizare, utilizate strict în perioada de cre ștere a osului, pot
influența forma sa, de pild ă imobilizarea în corset a trunchiului la copiii cu devia ție de
coloană.
Cele dou ă tipuri de imobilizare (de conten ție și de corec ție) completeaz ă de
regulă fie manevre și tehnici ortopedo – chirurgicale, fie kinetologice.
Atunci când se face o imobilizare, în special de conten ție, trebuie s ă se țină
seama de o serie de reguli:
– aparatul s ă nu jeneze circula ția, să nu provoace leziuni tegumentare sau dureri;
– să fie bine mulat, pentru a nu permite jocul liber al segmentelor imobilizate;
Kinetologie
43 – segmentele imobilizate s ă fie așezate în pozi ții funcționale;
– să existe posibilitatea efectu ării sub aparat a unor contrac ții izometrice pentru
menținerea tonusului muscular.
Dezavantaje ale imobiliz ării:
– hipotrofii musculare; – redori articulare;
– îngreunarea circula ției de întoarcere cu apari ția de edeme și tromboze venoase;
– tulburări trofice (de tipul escarelor);
– disconfort fizic și psihic.
POSTURAREA
Postura are ca semnifica ție general ă o anumit ă atitudine luat ă spontan de c ătre
subiect, îns ă în kinetologie are o semnifica ție aparte și anume reprezint ă o atitudine
impusă pacientului (corpului întreg sau doar unor segmente) în scop terapeutic, corector
și preventiv.
Posturile corective
Sunt cele la care se apeleaz ă cel mai frecvent în kinetologia terapeutic ă sau
recuperatorie și se adreseaz ă părților moi, corectarea devierilor osoase fiind posibil ă
doar în perioada de cre ștere.
Menținerea unei posturi corective poate fi liber ă (postură autocorectiv ă), liber
ajutată (suluri, perne etc.) sau fixat ă (postură exterocorectiv ă cu ajutorul unor aparate
sau instala ții). Indiferent de tipul ei, nu trebuie s ă fie dureroas ă într-ucât durerea poate
genera noi contracturi.
Este utilizat ă în scop terapeutic în afec țiuni cum ar fi reumatism inflamator
cronic, artrite, coxartroz ă, deviații de coloan ă etc.; în scop preventiv, în afec țiuni a căror
evoluție determin ă mari disfunc ționalități (ex.: spondilita ankilopoietic ă).
Uneori este necesar ca postura s ă fie adoptat ă după o încălzire prealabil ă a zonei
respective sau, eventual, s ă fie aplicat ă în apă caldă.
În scop corectiv sau de p ăstrare a amplitudinilor de mi șcare câștigate prin
exercițiile din timpul zilei este indicat ă posturarea și/sau imobilizarea în diverse aparate
în timpul nop ții.
Posturile de facilitare
Utilizate în vederea favoriz ării unor procese fiziologice. Cele mai utilizate și
cunoscute posturi de facilitare sunt:
– posturile de drenaj bron șic;
– posturile antideclive sau proclive pe ntru promovarea sau blocarea circula ției
de întoarcere;
– posturile facilitatorii respiratorii sau cardiace; – posturile de drenaj biliar etc.
Dănoiu Mircea
44 TEHNICI KINETICE
TEHNICI KINETICE STATICE
Tehnicile kinetice statice sunt caracterizate prin absen ța mișcării segmentelor.
Se deosebesc dou ă variante ale kineziei statice: contrac ția izometric ă și
relaxarea muscular ă.
Contracția izometric ă
În contrac ția izometric ă lungimea fibrelor musculare nu se modific ă (sau foarte
puțin). Se produce îns ă creșterea tensiunii musculare.
Exercițiile statice sau izometrice sunt utilizate în mod deosebit pentru efectele
morfogenetice și morfoplastice asupra aparatului locomotor. Nu sunt de neglijat efectele
pozitive asupra atitudinii generale a corpului, ca și creșterea forței.
Efectele asupra organismului sunt de multe ori superioare celor ale exerci țiilor
dinamice, ceea ce justific ă actuala reevaluare a exerci țiilor statice în cadrul kinetologiei
moderne.
Formulele cele mai utilizate sunt: 1. Exerci ții unice scurte izometrice zilnice (E.U.S.I.Z.), care constau într-o
contracție unică, cu durat ă de 6 secunde pe zi.
2. Exerciții repetitive scurte izometrice zilnice (E.R.S.I.Z.) care constau în circa
20 contrac ții, cu durat ă de 6 secunde fiecare și cu pauz ă de 20 de secunde între ele,
efectuate într-o ședință pe zi.
În timpul exerci țiilor, o condi ție sine qua non este ob ținerea unei tensiuni de
contracție de 60 – 70% din cea maxim ă.
3. Se pot utiliza grupaje de 3 contrac
ții cu durat ă de 6 secunde și cu pauză de 30
– 60 secunde între contrac ții, repetat de 2 – 3 ori pe zi.
4. Pentru realizarea izometriei, opozi ția se poate efectua în diferite modalit ăți:
fie kinetoterapeutul opune rezisten ța, fie pacientul cu cel ălalt membru, fie se recurge la
ajutorul unui obiect (zid, u șă etc.).
Contracția izometric ă presupune integritatea anatomo – func țională a sistemului
nervos.
Contracțiile statice sunt recomandate bolnavilor imobiliza ți, celor cu aparate
gipsate, în arterita acut ă.
În general se practic ă la nivelul unui grup muscular care îndepline ște aceeași
funcțiune.
Contracțiile statice se dovedesc deosebit de utile în men ținerea troficit ății
musculare la bolnavii imobiliza ți din diferite motive. De asemenea, exerci țiile
izometrice și-au dovedit eficacitatea în evitarea hipotoniei musculare. Se pare c ă sunt
superioare exerci țiilor dinamice când se urm ărește hipertrofia muscular ă (de exemplu în
diferite ramuri sportive, cum ar fi culturismul).
Inițiatorii exerci țiilor izometrice în practica de recuperare au fost E. A. Muller și
Th. Hattinger în Germania, respectiv Statele Unite ale Americii în anii 50 – 60.
Ca dezavantaje ale exerci țiilor statice se remarc ă:
1. Limitarea, pân ă la blocarea circula ției sanguine și limfatice locale, ceea ce
Kinetologie
45 determină acumularea de acid lactic, cu sc ăderea consecutiv ă a ph-ului la nivel
muscular, ce duce la apari ția rapidă a oboselii musculare; de aici rezult ă necesitatea unor
pauze dese în timpul exerci țiilor izometrice;
2. Scad suple țea țesuturilor moi și mobilitatea articular ă;
3. Determin ă o mare încordare nervoas ă.
În ultimii ani s-au ob ținut rezultate bune prin electrostimulare.
Relaxarea muscular ă
Starea de repaus a mu șchiului este caracterizat ă de existen ța unei minime
tensiuni de contrac ție, menținută prin impulsuri ce provin de la nivelul motoneuronilor
somatici medulari. Este ceea ce numim tonus muscular, tonus men ținut de activitatea
permanent ă a fibrelor intrafuzale. Nu se poate vorbi de o relaxare muscular ă completă
decât în situa ții patologice (afectarea r ădăcinilor motorii sau senzitive ale unui mu șchi,
determinând atonia).
Tonusul muscular este influen țat și de starea centrilor nervo și superiori, scade în
timpul somnului, se intensific ă la solicit ări puternice sau prezint ă variații în plus sau în
minus, în func ție de eventualele afec țiuni ale sistemului nervos central și ale aparatului
locomotor. Tonusul muscular este variabil de la un grup muscular la altul, contribuind la
menținerea pozi ției corpului (tonusul postural), expresia fe ței (tonusul musculaturii
mimicii) etc.
Relaxarea muscular ă, obiectiv de mare importan ță în kinetologie, este de fapt o
tehnică de kinetic ă statică și presupune pe de o parte relaxarea general ă a întregului
corp (proces strâns legat de relaxarea psihic ă) și pe de alt ă parte o relaxare par țială (a
unui segment, grup muscular sau chiar a unui mu șchi).
Relaxarea muscular ă perfectă nu poate fi ob ținută în stări psihice tensionate,
după cum nici relaxarea psihic ă nu se poate realiza în prezen ța unui tonus muscular
crescut.
Kinetoterapeu ții utilizeaz ă mai frecvent tehnici de relaxare par țială, pe care le
introduc de regul ă după un grup de exerci ții mai solicitante.
Sunt utilizate mi șcări de scuturare sau balansare a unui segment, pozi ționat ca
un pendul, precum și mișcări ample, lente, ritmate de respira ție.
Relaxarea general ă se poate ob ține cu ajutorul unor aparate, gen fotoliu sau
masă vibratorie, metoda fiind mult utilizat ă în ultima vreme și având un bun impact
asupta stării de tensiune nervoas ă.
Alte metode de relaxare ar fi masajul, utilizat atât în medicina sportiv ă cât și în
kinetologie, datorit ă calităților miorelaxante, o serie de medicamente (sedative,
miorelaxante, neuroleptice), electroterapia, aplica ții de căldură.
Toate aceste metode apar țin tipului de relaxare extrinsec ă, în care subiectul are o
participare pasiv ă.
Relaxarea intrinsec ă presupune participare activ ă a subiectului, acesta
inducându- și el însuși, în mod activ, relaxarea.
Există trei curente metodologice care realizeaz ă acest tip de relaxare:
a) Curentul oriental , din care fac parte tehnici de medicin ă tradițională
japoneză, indiană și iraniană, ce stau la baza celui mai complet sistem de autorelaxare,
dar care necesit ă timp îndelungat de antrenare, acestea fiinnd utilizate mai mult în
profilaxie decât în terapeutic ă.
Dănoiu Mircea
46 b) Curentul fiziologic , introdus de Edmund Jacobson, care are la baz ă
conștientizarea contrac ției și relaxării musculare. Este o metod ă ușor de aplicat și cu
rezultate bune, motiv pentru care este cea mai utilizat ă în serviciile de kinetoterapie.
Tehnica de lucru: pacientul se afl ă într-o înc ăpere, în condi ții de comfort termic,
acustic și luminos, în pat, în pozi ția decubit dorsal, cu genunchii u șor flectați, sprijiniți
pe un sul, membrele superioare în u șoară abducție (circa 30o) și palmele pe pat.
Primul timp: prologul respirator constă în respira ții ample timp de 2 – 4 minute,
subiectul concentrându-se pe dirijarea aerului (inspir pe nas – expir pe gur ă) și
imaginându- și că în inspirare devine u șor iar în expirare redevine greu. Acest prolog
determină alcaloză (motiv pentru care este contraindi cat la persoanele cu tetanie latent ă).
Antrenamentul propriu-zis : începe cu membrul superior drept, urmat de cel
stâng și apoi cu ambele. În inspirul am plu membrul superior cu mâna "c ăzută", cu flexia
pumnului se ridic ă până când degetele nu ma i ating patul; pozi ția se men ține în apnee 15
– 20 secunde, subiectul concentrându-se asupra efortului efectuat de membrul superior.
În expir membrul superior este abandonat brusc și acesta "cade" pe pat, înso țit
de exclama ția "uuf". În urm ătorul minut pacientul respir ă liniștit și urmărește să
conștientizeze relaxarea membrului, comparativ cu starea de contrac ție anterioar ă.
Exercițiul se repet ă de 2 – 3 ori dup ă care se trece la membrul superior stâng, apoi se
execută cu ambele, dup ă care se trece în aceea și ordine la membrele inferioare.
Al treilea segment vizat este trunchiul: în inspir se desprinde spatele de pe pat,
apoi în expir se urm ărește crearea senza ției de "prăbușire" a corpului pe pat.
În situații speciale (segmente imobilizate, dureri articulare etc.) se execut ă
tehnica Jacobson inversat ă în care postura de lucru, alternan țele sunt acelea și, excepție
făcând faza de contrac ție care este realizat ă prin contrac ție izometric ă.
O variant ă a relaxării fiziologice pentru membre este relaxarea pendular ă:
subiectul în pozi ție așezat pe scaun cu sp ătar (spătarul sub axil ă) ridică brațul la 90o în
inspir, îl men ține câteva secunde și în expir îl las ă și să oscileze ca un pendul. La fel
pentru membrul inferior.
Al treilea timp al programului de relaxare Jacobson este revenirea, ce const ă în
reîntoarcerea la tonus muscular normal, în spe ță a musculaturii posturale. Pacientul
strânge puternic orbicularii, executând o grimas ă, apoi strânge pumnii, dup ă care se
întinde în timpul unei inspira ții, repetă de 2 – 3 ori acest timp și se poate ridica din pat.
Metoda este simpl ă, se adreseaz ă exclusiv musculaturii striate voluntare și are
un impact psihic redus.
Alte tehnici utilizate în s ălile de kinetoterapie: I. Parow indic ă pentru ob ținerea
relaxării generale ca pacientul s ă stea în pat nemi șcat 20 de minute, timp în care s ă-și
urmărească respirația.
Pentru copii se recomand ă metoda Wintrebert, care este o metod ă de relaxare
prin executarea de mi șcări pasive (metoda se aplic ă și la marii traumatiza ți cranieni).
Bio-feed-beck-ul este o tehnic ă aparte de relaxare care necesit ă aparatur ă
adecvată (EMG., EEG. etc.), de mare valoare în reeducarea func țională analitică a
mușchilor.
c) Curentul psihologic – metodele de relaxare influen țează prin autocontrol
mental relaxarea periferic ă dar influen țează și paratonia visceral ă. Cele mai cunoscute
sunt: autotraining-ul Schultz, terapia comportamental ă și altele, îns ă acestea sunt
aplicate în special de psihoterapeu ți.
Kinetologie
47 TRAININGUL AUTOGEN
Termenul de training autogen (din grecescul autos – prin el însu și și genen – a
provoca) indic ă un exerci țiu practicat de c ătre sine însu și. El pleac ă de la prinipiul
fundamental c ă omul nu se compune din dou ă părți separate; un corp terestru și un suflet
supra-pământesc, el fiind o fiin ță vie ce constitue o unitate, un organism animat. Aceast ă
lege nu este valabil ă decât pentru lumea în care tr ăim; ea nu implic ă nici o pozi ție
metafizică sau religioas ă.
Ar fi copil ăros ca un credincios s ă presupun ă că un misionar sfâ șiat de fiare, ar
putea pierde via ța veșnică.
Tot așa de absurd ar fi eventualitatea c ă doctrina științifică a unității sufletului și
corpului, ar putea aduce prejudicii religiei. În realitatea lumii noastre noi suntem lega ți
de existen ța acestei legi fundamentale: nu trupul bea și sufletul se îmbat ă, ci aceea și
ființă omeneasc ă, organism însufle țit, bea și intră în stare de ebrietate.
Pentru acest motiv putem prin antrenament psihic influen ța organismul în
totalitatea sa:“sufletul ac ționează asupra corpului”. Un om, având o devia ție a coloanei
vertebrale, poate s ă se redreseze dac ă se supune cu perseveren ță diferitelor exerci ții
fizice; pentru a ob ține o voce de cânt ăreț este necesar a exersa coardele vocale dup ă o
metodă bine definit ă. Un individ a c ărei nelini ște interioar ă, “aceia a corpului și a
sufletului” se exteriorizeaz ă prin bătăi ale inimii (nevroz ă cardiacă) poate s ă-și
regăsească sănătatea prin hipnoz ă sau alte mijloace “psihice”. De asemenea putem
vindeca prin acelea și metode astmul bron șic care este o contrac ție a arborelui respirator.
S-a dat numele de psihoterapie tuturor met odelor de tratament realizat pe cale psihic ă.
Trainingul autogen se num ăra printre psihoterapii.
Originea traningului î și are obâr șia din antica și solida experien ță medicală a
hipnozei (somnul terapeutic). În jurul anilor 1900 Vogt a dezvoltat autohipnoza și ceva
mai târziu, în 1932, Johannes Schultz, a dez voltat trainingul pe care l-a numit autogen
sau auto reglare [Greenberg, J., 1999].
Hipnoza este o stare de destindere, asem ănătoare somnului, mai mult sau mai
puțin realizabil ă la individul nervos. Este obi șnuită, cu regularitate la cel normal, prin
pura sugestie psihic ă. La bolnavii psihici hipnoza nu reu șește decât în mod excep țional
[Shone, R., 1995].
În hipnoza profund ă, apare o stare de vis, mai mult sau mai pu țin apropiat ă
somnului. Hipnozele u șoare sau medii induc numai o destindere euforic ă, în cursul
căreia viața interioar ă (imagina ție, sentimente) devine deosebit de vie, în timp ce mediul
exterior î și pierde importan ța sau dispare, chiar total. Este ceea ce explic ă acțiunea
eficace a st ărilor trăite în cursul hipnozei. Dac ă sugerăm de exemplu subiectului
hipnotizat: “v ă veți găsi în plin soare” fa ța se congestioneaz ă și se poate întâmpla chiar
să transpire. Aceste experien țe pot fi întinse chiar și mai departe, la un punct în care
reprezentarea imaginar ă a unei arsuri poate da adev ărate bășici.
Ordinile primite în stare de hipnoz ă sunt executate ulterior și atunci când nu mai
persistă nici o amintire con știentă a ceea ce s-a petrecut în timpul somnului hipnotic
(sugestie posthipnotic ă). Datorit ă faptului c ă hipnoza intensific ă trăirea interioar ă, ea
ușurează evocarea amintirilor tr ăite, dar se pot amesteca reprezent ări imaginare, și în
acest caz este convenabil ca acestea s ă fie primite cu rezerv ă.
Hipnoza pur ă, fără inducere exterioar ă, este o stare de concentrare interioar ă,
Dănoiu Mircea
48 caracterizat ă printr-o euforie binef ăcătoare și liniștitoare. Suprimarea incita țiilor externe
poate fi întins ă atât de departe încât medicii au putut realiza sub hipnoz ă sute de na șteri
și operații chirurgiale, f ără ca pacientul s ă simptă cea mai mic ă durere.
Hipnoza nu ne permite s ă concepem fiin ța omeneasc ă în corp și suflet. Fiin ța vie
întreagă, se găsește angajat ă exact ca atunci când doarme, când este obosit ă, când
vorbește etc. Este ra țiunea pentru care, în destinder ea hipnozei subiectul înregistreaz ă o
modificare foarte sensibil ă a corpului s ău, el percepe în special o senza ție caracteristic ă
de căldură și greutate. Senza ția de greutate apare în momentul relax ării mușchilor, a
căror tensiune obi șnuită susține corpul omenesc.
Căldura este determinat ă de către dilatația vaselor sanguine, prin care trece un
debit mărit de sânge. Factorul esen țial este “deconectarea ce provoac ă hipnoza” și deci
destinderea muscular ă și vascular ă, analogă celei din somnul nocturn și realizabil ă prin
concentrarea psihic ă, realizabil ă printr-un antrenament particular. Trainingul autogen,
proces de autocontractare concentrativ ă, permite o stare de relaxare similar ă somnului,
fără ajutorul unei sugestii str ăine. Exerci ții metodice dau posibilitatea individului de a
realiza el însu și un calm interior și de a ajunge la utilizarea complet ă a forțelor vieții sale
interioare. Orice exerci țiu de sport, de gimnastic ă are două scopuri fundamentale. Ele
urmăresc:
-creșterea capacit ății vitale;
-reducerea deficien țelor.
Trainingul autogen î și propune acela și țel: pe deoparte ajut ă la dezvoltarea
factorilor s ănătății, pe de alt ă parte atenueaz ă și eventual elimin ă deficiențele morbide.
El este asem ănător cu educa ția fizică ce-și propune dezvoltarea corporal ă a indivizilor
sănătoși, cât și reeducarea celor bolnavi. În trainingul autogen, decontrac ția nu se
prezintă numai ca mijloc de a ajunge la “calmul binef ăcător”, ea este un fapt în sine.
Fiecare fiin ță vie sănătoasă oscilează între cei doi poli: al tensiunii și al destinderii.
Animalul s ănătos ce nu este în activitate doarme. În epoca noastr ă viața cere un maxim
de tensiune și de stăpânire de sine, în activitatea sa cotidian ă; rezultă cu ușurință o stare
de crispare, ce poate perturba și funcțiunile în aparen ță mai automatizate, ca: respira ție,
digestie cât și cenestezia și activitățile psihice cele mai evoluate.
Trainingul autogen presupune evident o stare de reculegere interioar ă, absolută
și perseverent ă, el nu folose ște voința conștientă în stare de tensiune activ ă, ci pretinde
mai degrab ă o părăsire pasiv ă a diferitelor “reprezent ări interioare special studiate”.
Gradația exerciților se face plecând de la cele mai simple la cele mai mai complexe. Pe
măsură ce se înainteaz ă în antrenament și în stăpânirea diferitelor exerci ții, se ajunge la
o stare ce reaminte ște pe acea resim țită atunci când corpul se odihne ște în căldura
agreabilă a unei băi, pe când capul r ămâne rece. Este indicat s ă ne abandon ăm în mod
pasiv în timpul exerci țiului ca și când ne-am l ăsa în voia senza țiilor plăcute ale unei b ăi
calde.
Autodecontrac ția concentrativ ă a trainingului autogen, gra ție exerci țiilor
minuțios studiate are ca scop ajungerea la o destindere și un calm interior și astfel
obținerea unei deconcentr ări a întregului organism, ce permite cre șterea capacit ăților
normale și reducerea și exprimarea deficien țelor anormale.
La ce ne putem a ștepta în principiu la aceast ă metodă? – tot ceea ce permit cele
două procese de deconcentra ție și deconectare, adic ă:
-destinderea separatoare;
Kinetologie
49 -destinderea și liniștea în acțiune, starea ce rezult ă din crisparea unei voin țe
încordate.
Întradevăr, dacă iritația, enervarea, anxietatea și toți factorii activi ne tulbur ă cu
atâta vehemen ță, aceasta se datore ște faptului c ă acești factori reu șesc să ne zguduie
întreg organismul. Iat ă un exerci țiu elementar, ce poate servi drept exerci țiu preliminar:
imprimăm unei mâini o mi șcare voluntar ă, cât se poate de repede. Dac ă palpăm apoi
mușchii antebra țului aproape de cot, vom constata c ă aceștia sunt duri ca piatra. S ă
lăsăm să cadă mâna, mi șcarea nu mai este posibil ă și rigiditatea bra țului dispare, mu șchi
fiind decontracta ți. Dacă ne gândim c ă anxietatea se înso țește de tremurat și pe de alt ă
parte tremuratul cum îl arat ă duritatea mu șchilor, este de ordinul tensiunii, va fi u șor să
înțelegem că anxietatea se diminueaz ă când ne decontract ăm.
Subiectul dobândind st ăpânirea autodecontrac ției concentrative este în m ăsură
ca în aceste momente de anxietate s ă se destind ă el însuși; nu rămâne rivalul afectiv ce
inundă organismul, în cursul anxiet ății, decât un element ideativ ce poate fi u șor
stăpânit, rezonan ța emoției apărând ca anihilat ă.
În virtutea aceluia și proces trainingul autogen constituie o cale natural ă către:
autoreglarea func țiilor corporale care scap ă în mod obi șnuit acțiunii voin ței, ca
de exemplu: circula ția sângelui;
creșterea capacit ății mintale, a memoriei;
suprimarea durerii, nu prin represiunea manifest ărilor exterioare, ci prin
dispariția complet ă a senzației duredoase;
disciplina personal ă, prin formule inten ționale, puse în ac țiune în stare de
deconectare; ac țiunea lor este automatizat ă, exact ca aceea a sugestiei posthipnotice;
autocritica sub controlul medicului, gra ție privirii interioare introspective ce
permite “calmul”.
EXERCI ȚIILE
Exercițiul preliminar . Bacon a propus în anul 1882 experien ța următoare: dac ă
ne sprijinim solid în cot de o mas ă și ținem între extremit ățile celor dou ă indexuri un
pendul făcut dintr-un fir de cca. 30 cm. de care atârn ă un obiet cu greutate; orice obiect
are masă deci și greutate, de ex. un inel, pendulul execut ă mișcarea pe care ne-o
reprezentăm mental. Dac ă așezăm un ceas sub inel și dacă privim pe cadran în direc ția
mergând de la 6 la 12, pendulul începe s ă oscileze, el însu și în direcția vizată. Dar dacă
aceeași mișcare este executat ă intenționat, impresia resim țită este cu totul alta. Ne
simțim în continuare” în stare de tensiune”.
O reprezentare mental ă suficient de sus ținută, o stare de deconcentrare
“angreneaz ă” deci o mi șcare perceptibil ă “inconștientă” și “involuntar ă”. Experien ța
arată că aceasta se produce la toate persoanele normale. Nu exist ă un spirit care
gândește, ci un corp ce r ămâne imobil, exist ă ființa omeneasc ă în întregime ce resimte
prin “reprezentarea interioar ă” mișcarea pe care pendulul o pune în eviden ță. Această
mică experien ță, foarte simpl ă, ne permite s ă înțelegem exerci țiile următoare. Exemplu:
vrem să obținem decontrac ția mușchilor unui bra ț; este suficient s ă ne concentr ăm în
interior asupra st ării de relaxare vizat ă. Decontrac ția muscular ă se manifest ă printr-o
senzație de greutate. În trainingul autogen ne concentr ăm deci interior asupra ideii
“brațul este greu”, rezultând exact ca în mi șcarea din experien ța pendulului, o senza ție
subiectivă de greutate și o decontrac ție concentrativ ă.
Dănoiu Mircea
50 Trainingul autogen se va exersa în șase trepte:
• Mușchi;
• Sistem vascular;
• Respirație;
• Inimă;
• Oragane abdominale;
• Cap.
A lucra simultan cu întreg organismul, ar fi o eroare, deoarece concentrarea s-ar
efectua pe un teritoriu mult prea extins. Exerci țiul va trebui s ă înceapă cu un singur bra ț,
brațul drept la dreapta și brațul stâng la stânga, putând folosi fie pozi ția așezată fie cea
culcată, într-o camer ă liniștită, răcoroasă și semiobscur ă. Brațele trebuie s ă aibă un
sprijin bun, coatele sunt u șor îndoite. Pozi ția general ă a corpului trebuie s ă fie
confortabil ă și să nu produc ă contracturi ce ar putea s ă facă exercițiul imposibil.
Dacă exersăm cu regularitate un singur bra ț, senzația produs ă, senzația de
greutate, se extinde în mod spontan spre alte regiuni, gra ție colectărilor asigurate de
către sistemul nervos. Fiecare exerci țiu este executat cu un singur bra ț, până când efectul
se extinde spontan spre celelalte extremit ăți (proces de generalizare).
Încă de la începutul exerci țiului, dac ă lucrăm când cu un bra ț când cu cel ălalt
sau dacă încercăm să antrenăm voluntar celelalte membre, rezultatele ob ținute nu sunt
satisfăcătoare. Într-un singur bra ț trebuie s ă apară mai întâi un fel de înalt ă tensiune
concentrativ ă; o vom lăsa să difuzeze pasiv în celelalte extremit ăți. Numai cei ce vor ști
să se supun ă unei munci precise și metodice vor putea s ă-și asigure lipsa de efort și a
adevăratei stăpâniri care reprezint ă cheia succesului.
Primul exerci țiu (exercițiul greutății, decontractarea muscular ă). În principiul
decontract ării concentrative am putea lua ca punct de plecare orice regiune sau func ție
corporală; ex. – respira ția. Dacă se începe îns ă trainingul autogen prin mu șchii
motricității voluntare, este datorit ă faptului c ă această funcție este cea mai obi șnuită
exercițiului, fiindc ă omul o domin ă cel mai bine. Experien ța a arătat dealtfel c ă în cursul
hipnozei, fenomenul cel mai preoce și mai categoric este cu precizie decontrac ția
mușchilor; ea este resim țită ca o greutate a membrelor, accesibil ă tuturor în cursul
adormirii. Totodat ă, activitatea exterioar ă este asociat ă unei tensiuni; nu putem privi,
vorbi, apuca, f ără a pune mu șchii în mi șcare; o așteptare intens ă este desemnat ă de o
“tensiune” care preg ătește efectuarea ac țiunii musculare; gândirea sus ținută, se
manifestă ea însăși prin încre țirea frunții.
Toată intenția voluntar ă a unei mi șcări, chiar singura idee a mi șcării, ajunge s ă
producă contracții musculare în sectorul corespunz ător. Din aceast ă cauză senzația pe
care o sim țim este una dac ă suntem în picioare și alta dacă suntem culcat. Pentru primul
exercițiu este preferabil s ă adoptăm poziția așezat. Vom alege un fotoliu confortabil,
destul de înalt pentru a permite sprijinul capului și prevăzut cu bra țe bine tapi țate, pe
care antebra țele se pot odihni comod. Antebra țul trebuie flectat într-un unghi optuz de
aproximativ 135 de grade, pozi ție ce corespunde echilibrului dintre flexie și extensie
(poziția observat ă frecvent la hemiplegici). Este necesar, ca atât spatele cât și ceafa să
aibă un un reazem bun, pentru aceasta ad ăugăm la nevoie perini. Picioarele vor fi
apropiate cu toat ă suprafața plantară în contact cu solul, genunchii separa ți, permițând
relaxarea complet ă a mușchilor coapselor. Dac ă nu dispunem de un fotoliu, exerci țiul va
Kinetologie
51 fi executat în pozi ție culcat, sprijinind ceafa cu o perin ă mică. Brațele se vor odihni în
flexie lejer ă în lungul corpului cu palmele întoarse c ătre corp, vârfurile picioarelor
trebuie relaxate în rota ție externă. Dacă nu avem posibilitatea de a ne a șeza sau culca,
adoptăm a treia pozi ție: ne așezăm pe o banc ă sau pe un taburet, sau chiar pe un scaun
simplu. Aplec ăm corpul în jos, îl înghesuim vertical pe axul sau, cu spatele rotunjit,
capul căzut înainte, bra țele atârnând lateral. Axul trunchiului trebuie s ă rămână vertical,
corpul nu mai este sus ținut de c ătre schelet și în special de toat ă coloana vertebral ă.
Apoi flect ăm antebra țele și le așezăm pe coapse, care sunt u șor depărtate. Bra țele se
găsesc atunci în pozi ția deschis ă; corpul se men ține fără nici-un efort, doar prin scheletul
său. Este pozi ția “birjarului a țipit”. La început, aceste pozi ții trebuiesc controlate de
către medic. Acum putem începe primul exerci țiu.
Închidem ochii pentru a favoriza concentrarea și ne reprezent ăm mental, de o
manieră intensă, fără a face nici-o mi șcare și fără a vorbi, formulele urm ătoare:
-“sunt în întregime lini știt” (obiectivul tuturor exerci țiilor);
-“brațul meu drept (sau stâng) este în întregime greu – ”formula primului
exercițiu.
Normal, în curând apare senza ția de greutate în cot și în antebra ț. După o durată
de o jum ătate sau un minut întreg, se face revenirea din exerci țiu. Esta un timp
important al exerci țiului, care necesit ă tot atât de mult ă grijă și metodă ca și timpul
precedent și ca și el trebuie s ă devină automatizat. Proced ăm astfel:
-Facem mai multe flexii și extensii energice ale bra țelor;
-Inspirăm și expirăm profund;
-Deschidem ochii.
-Putem re ține formulele prescurtat.
-Insistăm – decontrac ția și relaxarea trebuie practicat ă cu mult ă grijă și
perseveren ța, fiind cheia unei tehnici corecte. Un copil c ăreia îi vorbim în fiecare zi alt ă
limbă nu va putea înv ăța nici o limb ă.
Trainingul autogen este eficace numai în momentul în care posed ăm tehnica sa.
Durata exerci țiului nu este mai pu țin important ă, în cursul primelor 8 – 15 zile va trebui
să ne mulțumim cu 2 – 3 ședințe zilnic. În fiecare ședință se poate repeta doar de dou ă
ori exerci țiul, care la început nu va dep ăși o jumătate până la un minut. Mai târziu vom
putea prelungi timpul, ceea ce va provoca o senza ție agreabil ă. Exercițiile prea
prelungite la începutul curei, la cei mai mul ți pacienți determin ă contracții inconștiente
întrucât ei doresc s ă execute acela și exercițiu.
Observăm atunci c ă senzația de greutate a bra țului, în loc s ă se intensifice de la
un exercițiu la altul, dimpotriv ă, tinde să dispară.
Experiența intermediar ă (de control):
Așezăm brațul pe o bun ă rezemătoare și îl destindem complet. Vom avea
senzația de greutate, apoi îl contract ăm, ca și când am apuca un obiect. Senza ția de
greutate va disp ărea imediat. Dup ă 4 – 5 zile de exerci țiu devine mai categoric ă și apare
mai repede. În acela și timp ea începe s ă devină perceptibil ă și la celelalte membre. Când
va deveni suficient de net ă în ambele bra țe trebuie procedat la exerci țiul de revenire:
“îndoaie bra țele, respir ă profund și deschide ochii”. Senza ția de greutate în gambe nu
impune o revenire special ă; automatismul lor le va repune în mod natural sub tensiune.
Normal, în 10 – 15 zile, progresele sunt suficiente pentru ca, concentrarea interioar ă să
determine instantaneu decontrac ția pasivă a brațelor și a gambelor, s ă devină “grele ca
Dănoiu Mircea
52 plumbul”. La subiec ții normali durata exerci țiului poate fi prelungit ă în mod voluntar. A
sosit momentul s ă abordăm exercițiul următor.
Al doilea exerci țiu (exercițiul cădurii, decontrac ția vascular ă). Relaxarea
musculară – obiectul primului exerci țiu nu are nimic surprinz ător; concepem cu
naturalețe ca mu șchii să fie supu și controlului voluntar, dar c ă asupra circula ției
sanguine s-ar putea ac ționa prin contrac ție interioar ă este întradev ăr uimitor.
Se știe însă că toate emo țiile sunt legate de modific ări circulatorii (a ro șii, a
păli). Aerul și băile călesc organismul și activeaz ă circulația. Prin hipnoz ă putem
deasemenea s ă obținem un antrenament vascular. Trainingul autogen utilizeaz ă aceleași
mecanisme ca hipnoza, pentru a dovedi faptul c ă funcțiile vasculare pot fi supuse la un
antrenament: a ob ține stăpânirea corpului și calmului interior.
Sistemul circulator al pielii poate singur s ă absoarbă o treime din masa
sanguină. Repartiția sângelui în vase se face prin jocul vasodilata ției și vasocostric ției,
aceasta fiind asigurat ă de către sistemul nervos, care ac ționează fie la nevoile activit ății
fiziologice, fie la diver și stimuli excitatori sau inhibitori, în special stimuli emo ționali.
Sistemul vascular, numit și inimă periferic ă, se prezint ă ca un aparat sub presiune și
debit variabil. Ficare reac ție locală funcționează în conexiune cu ansamblul. Subiec ții se
vor concentra pe o a treia formul ă pe care o ad ăugăm primelor dou ă:
-“Sunt în întregime lini știt”;
-“Brațele (și gambele) sunt grele”;
-“Brațul meu stâng (drept) este cald”.
Pe măsură ce vom progresa vom prescurta astfel formulele; “calm, greutate,
căldură”.
În mod normal resim țim rapid o und ă de căldură interioară, adeseori în regiunea
cotului și antebrațului. Decontrac ția muscular ă va fi înregistrat ă în mod obiectiv prin
metode electrice. Deasemenea s-au f ăcut înregistr ări ale temperaturii cutanate, ce au
permis să se verifice c ă senzația subiectiv ă de căldură, provocat ă prin exerci țiu,
corespunde unei modific ări organice obiective.
S-au putut înregistra cre șteri de temperatur ă cutanate mai mari de un grad
celsius. Nu este necesar ă nici o revenire dup ă acest exerci țiu, vasele devenind elastice și
supuse regl ărilor interne, revin spontan la calibrul lor normal. Insist ăm și aici asupra
necesității de a proceda progresiv și metodic. De obicei, la sfâr șitul celei de a doua
săptămâni, senza ția de căldură se intensific ă, la început în bra țul exersat, apoi se
generalizeaz ă la cele patru membre. În acest stadiu, greutatea și căldura câștigă încetul
cu încetul trunchiul. Decontrac ția vaselor determin ă un efect particular de ședere,
somnolen ță și destindere. Aceste exerci ții nu sunt lipsite de pericol: modificând
repartiția masei sanguine, efectele lor se repercut ă asupra întregului organism. Ele nu
pot fi deci efectuate decât sub control medi cal strict. Un singur examen clinic al unui
medic este în m ăsură să descopere eventuale contraindica ții. Este important ca la fiecare
nouă etapă a trainingului autogen, subiectul s ă-și concentreze efortul principal asupra
exercițiilor deja știute la perfec ție și să schițeze scurt noul exerci țiu. Când greutatea și
căldura apar rapid și intens, se trece la ce-l de-al treilea exerci țiu.
Exercițiul al III-lea (reglarea cardiac ă)
Cordul este un mu șchi deosebit de puternic, capabil s ă lucreze f ără oprire,
recuperarea f ăcându-se cu ocazia diastolei. El este bogat inervat. În cursul exerci țiului
precedent, asupra vaselor sanguine, subiectul a înv ățat deja să supună controlului s ău un
Kinetologie
53 sistem organic involuntar. Exerci țiul inimii este asem ănător. Reamintim c ă obținem
decontrac ția mușchilor concentrându-ne asupra senza ției de căldură.
Cum putem percepe inima? Unii resimt b ătăi cardiace cu ocazia efortului fizic,
emoțiilor, febrei etc., dar 50% dintre subiec ți nu sunt obi șnuiți să le perceap ă. Putem
proceda în felul urm ător: în pozi ția “culcat”, a șa cum am descris-o anterior, a șezăm
cotul drept pe un sprijin, la aceea și înălțime cu a toracelui și aplicăm mâna dreapt ă pe
regiunea precardiac ă (brațul stâng se odihne ște în mod obi șnuit). Se trece apoi la
exercițiile obișnuite (calm, greutate, c ăldură). Apoi ne concentr ăm gândul asupra
regiunii cardiace; mâna va juca rolul de înregistrator. Dup ă câteva ședințe vom percepe
bătăile inimii. Reluând exerci țiile precedente ne concentr ăm asupra regiunii cardiace cu
ajutorul formulei: “inima mea bate lini știt, egal, ritmic și puternic”. Când am înv ățat
asfel să simțim inima, devine inutil s ă ne așezăm mâna pe regiunea cardiac ă. Precizăm
că inima lini ștită nu presupune încetinirea ritmului; este necesar a respecta ritmul natural
al inimii, pentru evitarea unui efect nociv. Este posibil ca sub indica țiile și controlul
medical s ă obținem modificarea ritmului cardiac. Acest exerci țiu nu se practic ă decât
sub control strict medical.
Exercițiul al IV-lea (controlul respira ției). Func ția respira ției se găsește la
limita voluntarului cu involuntarul. Aceast ă a IV-a etap ă a trainingului autogen
constituie o introducere în domeniul respira ției. Cucerirea acestui nou domeniu se face
la fel ca în exerci țiile precedente, progresiv. Trebuie respectat ritmul respirator natural.
Toate modific ările voluntare pot avea efecte perturbatorii, implicând dealfel contrac ții
musculare cu o tensiune activ ă, ce face opozi ție relaxării. După ce subiectul a executat
exercițiile precedente se va concentra asupra urm ătoarei formule: “respir calm”.
Numeroși subiecți sunt tenta ți să imprime respira ției un ritm voluntar, ca de ex.:
inspirațiile și expirațiile profunde din exerci țiile de educa ție fizică. În trainingul autogen
ar fi o gre șeală vulgară să inspirăm și să expirăm profund, respira ția trebuie s ă se
integreze armonios în ambian ța de calm creat ă de către exerci țiile precedente. Putem
înlătura orice amestec al voin ței cu o formul ă pasivă: “toată ființa mea respir ă”.
Perfectul calm al destinderii subiectului face ca acesta s ă se abandoneze total mi șcărilor
respiratorii, exact ca un înot ător ce se las ă purtat de c ătre valuri. Este necesar s ă ne
antrenăm și pentru acest exerci țiu 10 – 15 zile.
Exercițiul al V-lea (reglarea organelor abdominale, plexul solar)
După membre, torace, relaxarea va fi aplicat ă regiunii abdominale. Se ia ca
obiect pachetul nervos cel mai important al regiunii plexului solar. Acesta se g ăsește în
jumătatea superioar ă a abdomenului, la jum ătatea distan ței dintre ombilic și extremitatea
inferioară a sternului, în regiunea epigastric ă. Subiectul se va concentra asupra acestei
regiuni (în prealabil a executat cu grij ă cele 4 exerci ții anterioare); fixându-se asupra
formulei: “plexul meu solar este în întreg ime calm” sau “abdomenul este în întregime
cald” sau “pântecul meu este cuprins de o c ăldură binefăcătoare”.
Antrenamentul acestui exerci țiu necesit ă deasemenea un r ăgaz de 10 – 15 zile.
Cum s-a indicat mai sus; acest exerci țiu va fi la început doar schi țat în cursul fiec ărei
ședințe și pe parcurs i se va consacra un loc din ce în ce mai important, pân ă ce
senzațiile obținute sunt comparabile cu precedentele și se armonizeaz ă cu ele. Ne
reprezentăm că fiecare respira ție lasă să treacă căldura în abdomen. Este o curiozitate ce
ne permite s ă integrăm armonios relaxarea abdominal ă și cea respiratorie. În acest stadiu
corpul subiectului se odihne ște destins, greu, inundat de c ăldură, abandonat ritmului
Dănoiu Mircea
54 armonios al b ătăilor inimii și al respira ției.
Exercițiul al VI-lea (regimul special al capului)
Trainingul autogen poate fi comparat cu o baie, știind bine c ă efectul sedativ al
unei băi calde va fi intensificat dac ă aplicăm o compres ă rece pe frunte. Se poate spune
că un om este echilibrat când are o inim ă caldă și un cap rece, sau se mai poate spune c ă
nervozitatea urc ă sângele la cap. Pentru aceste motiv e în cursul trainingului autogen,
supunem sfera cefalic ă unui regim special. Dup ă cele 5 exerci ții precedente, ne
concentrăm la început cu pruden ță și numai câteva secunde asupra formulei: “fruntea
mea este rece”, în timp ce experien ța căldurii a provocat o vasodilata ție a vaselor,
experiența răcirii aduce vasoconstric ție și decongestioneaz ă, învioreaz ă.
Orice reac ție vasomotorie local ă se repercuteaz ă în totalitatea sistemului
vascular: dac ă de ex. înmuiem un deget în ap ă rece, toat ă mâna se r ăcește și rămâne
palidă, iar deseori acela și reflex vasoconstrictor se poate produce și la cealalt ă mână. În
trainningul autogen modific ările regimului circulator nu au un punct de plecare periferic
ca în experimentul degetului, ci ele pornesc din creier, adic ă sunt comenzi vasomotorii
centrale, deci pot lua propor ții considerabile. Din acest motiv exerci țiul decongestiei
frunții poate declan șa fenomene intense ce pot merge uneori pân ă la sincope sau la crize
migrenoase. Atragem aten ția la aceste exerci ții în mod special asupra pericolelor și
insistăm asupra unui control medical.
Chiar un subiect perfect s ănătos nu se g ăsește la adăpost. De aici rezult ă
necesitatea respect ării stricte a indica țiilor medicului. Și la acest exerci țiu avem nevoie
de 8 – 15 zile de antrenament. Men ționăm că răcirea frun ții este resim țită deseori ca un
suflu rece.
Diferitele faze ale destinderii fuzioneaz ă într-o unitate complet ă și armonioas ă.
În încheiere facem o scurt ă recapitulare:
-eu sunt în întregime lini știt (calm);
-brațele și picioarele sunt grele ca plumbul;
-brațele și picioarele sunt calde;
-inima bate egal, ritmic și puternic;
-respir lini știt (toată ființa mea respir ă);
-plexul meu solar (pântec, abdomen) este în întregime cald; -fruntea mea este rece. Pentru antrenamentul tuturor exerci țiilor avem nevoie de 2 – 3 luni de exersare.
În cursul celor 4 – 7 luni ce urmeaz ă vom continua s ă ne antren ăm cu câte dou ă ședințe
zilnic, fenomenele de relaxare vor ap ărea din ce în ce mai repede și vor fi resim țite cu o
intensitate crescând ă. Trebuie s ă supraveghem ca efectuarea revenirilor s ă fie corect ă
(îndoirea bra țelor, respira ție profund ă, deschiderea ochilor). Organismul înva ță astfel să
desfășoare o destindere masiv ă, profund ă și simultan ă a tuturor sectoarelor sale sub
efectul concentra ției interioare și să le repun ă în tensiune în momentul revenirii.
Subiectul dezvolt ă o capacitate nou ă: aceea de a se putea destinde în voie. El dispune de
un sistem de deconcentrare – concentrare ce ascult ă de o comand ă centrală.
DESFĂȘURAREA ȘI APLICA ȚIILE METODEI
În cursul antrenamentului nu este necesar s ă ne forțăm. Senza țiile și starea de
relaxare nu pot fi ob ținute sau men ținute prin constrângere. Va trebui s ă trecem natural
de la o senza ție la alta și de la un domeniu la altul ca și cum ne-am plimba lini știți. Va
Kinetologie
55 trebui să încercăm să ne reprezent ăm formulele sub form ă de imagini, fie vizuale fie
auditive: ca un anun ț luminos, în întuneric, o melodie, un tablou. Nu gândim o idee ci o
vedem. Ne l ăsăm absorbi ți de viziunile și reprezent ările imaginare, corespunz ătoare
diverselor formule. Nu te crampona de o formul ă, repetând-o obositor și uniform în tine
însuți, nu ar rezulta decât o tensiune parazit ă ce ar împiedica brusc orice relaxare.
Dimpotriv ă. pentru a fi sigur c ă procedezi bine las ă frâu liber imagina ției chiar dac ă ai
impresia c ă te depărtezi de formula tip, deoarece în acest caz procesele de relaxare cresc
și se dezvolt ă organic, ca și cum ar cre ște pe însu și substanța organismului. Pe m ăsură
ce progres ăm în atrenament, cele 6 faze ale relax ării fuzioneaz ă într-o experien ță
globală, unică și indisolubil ă. După 5 – 6 luni formulele pot fi presurtate și condensate
ca:”liniște, greutate, c ăldură, respirație liniștită, inima lini ștită, plex solar cald, frunte
rece”. Se poate întâmpla ca în timpul trainingului autogen s ă apară faze cu randament
minim. Cea mai bun ă soluție în aceste cazuri este de a relua de la primul exerci țiu și de a
reface în câteva zile cele 6 etape ale seriei. În cazul apari ției diverselor tulbur ări apelăm
imediat la medic. În cursul unei ședințe, după prânz sau seara, se întâmpl ă ca subiectul
să adoarmă. În acest caz trezirea are loc ca dup ă o revenire. Dac ă nu suntem st ăpâni
perfecți pe tehnica treiningului autogen, în star e de concentrare – relaxare pot apare
contracții musculare foarte intense și inconștiente. Acest fenomen este cunoscut sub
numele de rigiditate muscular ă (catalepsie). Fiindc ă pot antrena perturb ări prelungite,
numai medicul este în m ăsură să le considere utile sau nu.
După ce am realizat o bun ă deconectare ne concentr ăm asupra ideii unei r ăciri
cutanate a dosului mîinii și ne concentr ăm asupra forulei “pielea mea este insensibil ă”.
La 50% din subiec ții normali se înregistreaz ă o diminuare sau o abolire a senza ției
dureroase, la o injec ție făcută. Durerea apare uneori în momentul revenirii, adeseori este
evidentă chiar și roșeața obișnuită de la locul injec ției. În momentul revenirii vom avea
grijă să lăsăm să treacă căldura în mân ă ca să îi redăm sensibilitatea normal ă. Acest
procedeu de anestezie prin autoconcentr are poate aduce servicii în cursul vie ții
cotidiene.
1. Destinderea reparatorie
Tensiunea este o cheltuial ă de energie, relaxarea fiind din contr ă economie.
Energia economisit ă servește la recuperarea și refacerea organismului. Deci nu este de
mirare ca triningul autogen s ă aibă un efect recuperativ de prim ordin. Deconectarea de
5 – 20 min. provoac ă o senzație de refacere și înviorare. Treiningul autogen are efecte
similare somnului pe care-l poate și induce. Subiec ții bine antrena ți sunt capabili s ă
adoamă când doresc și să se trezeasc ă la ora fixat ă de ei.
2. Destidere și calm în ac țiune
Orice nervozitate este o risip ă de forțe; interesul const ă în a menaja rezervele
pentru via ță. Toți cei care efectueaz ă treining autogen ajung s ă fie mai calmi, mai
destinși, mai degaja ți în viața cotidian ă. Numeroase m ărturii confirm ă acest lucru.
Emoțiile parazite, reac țiile inadecvate au disp ărut. Numai emo țiile autentice și justificate
devin mai vii și mai profund resim țite.
3. Eficien ță și randament
Starea de concentrare, de absorb ție permite intensificarea randamentului, a
Dănoiu Mircea
56 facultăților psihice. Senza țiile, emoțiile, amintirile, intui ția, experien țele anterioare revin
mai reliefate, mai nete. De ex. o poezie înv ățată la școală și demult uitat ă ce poate apare
atunci cînd ne afl ăm în stare de relaxare.
4. Disciplina și stăpânirea de sine
Stăpânirea de sine, atât de necesar ă în viața cotidian ă este mult u șurată de către
treningul autogen. El permite și relaxarea voluntar ă a circula ției, a ritmului respirator și
cardiac și a altor func ții, considerate involuntare. Ne-am obi șnuit să consider ăm
voluntară motricitatea membrelor, a trunchiului și a capului. Acest lucru este o eroare. În
realitate sugarul are nevoie de o lun ă întreagă de gesticulare pentru a descoperii
comanda ochilor, a bra țelor, a gambelor și pentru a utiliza mi șcările cu scopuri precise.
Acest proces este comparabil cu cel descris la mi șcările inimii. Omul mediu nu poate
controla decât mi șcări puține pentru a face noi achizi ții motrice (gimnastica, nata ția,
fotbalul, etc.). Pentru toate acestea el trebuie s ă facă antrenament. Deci, în fond nu
există diferențe esențiale între motricitatea vie ții de rela ție și motricitatea visceral ă
(vase, inim ă etc.).
Acest control al func țiilor fiziologice a șa zise involuntare în cursul trainingului
autogen nu reprezint ă decât o faz ă tranzitorie sau mai bine spus o cale de acces și poate
constitui obiectivul principal când este vorba de o stare patologic ă.
Medicul va preciza indica țiile și va controla efectele. Unele mici insuficien țe
funcționale banale, de ex. senza ția de picior rece pot apare. Trainingul autogen este un
mijloc pre țios al disciplinei personale. Obiectivele propuse sunt considerate ca și când ar
fi realmente înf ăptuite. Formulele inten ționale pentru a fi eficace trebuiesc elaborate
după modelul formulelor tip, utilizate în exerci ții. Este necesar s ă punem accentul asupra
faptului împlinit, pe care vrem s ă-l obținem și pe care ni-l reprezent ăm mai întâi sub
deconectare. De exemplu “eu sunt econom”, “este o pl ăcere să lucrez”, biroul meu este
în ordine etc.
Acest tip de formule inten ționale, asupra c ărora ne concentr ăm în stare de
conectare, ac ționează în mod automat, exact ca și sugestiile posthipnotice (sugerate sub
hipnoză). Pentru a fi mai sigur de efectul lor, tr ebuie repetate regulat timp de câteva seri,
ședințe care nu trebuie s ă fie întrerupte de formula de revenire și care sunt deci urmate
de somn. Acest procedeu deschide disci plinei personale un vast câmp de ac țiune, ce
merge da la eliminar ea micilor manii, pân ă la formarea caracterului.
Efortul introspectiv necesitat dezvolt ă considerabil acuitatea privirii interioare,
specifică în stare de deconectare; el constituie ce-a mai bun ă introducere la ciclul
superior al trainingului autogen. Preciz ăm că relaxarea din trainingul autogen nu este
rezerva pentru specula ții fiziologice. Orice form ă de viață presupune un sistem bipolar,
în sânul c ăreia se stabile ște un circuit. În planul ce ne intereseaz ă aici, sistemul se
compune dintr-un pol pozitiv de înalt ă tensiune având drept câmp de ac țiune realitatea
exterioară, aceea a luptei, a cuceririi, a ac țiunii și dintr-un alt pol, negativ, ce este
destindere, relaxare, deconectare, având izvorul s ău în intimitatea fiin ței omenești și al
cărui câmp se deschide în via ța introspectiv ă – acel al elabor ării.
Numai în aceast ă perspectiv ă trainingul autogen ne va apare sub adev ăratul său
aspect: o metod ă de gimnastic ă a spiritului, aplicat ă concentrării.
Kinetologie
57 TEHNICI KINETICE DINAMICE
Mobilizarea activ ă
Acest tip de mobilizare implic ă din partea segmentului de mobilizat participarea
prin contrac ție muscular ă reflexă (involuntar ă), situație în care vorbim despre
mobilizarea activ ă reflexă sau voluntar ă, situație în care vorbim despre mobilizarea
activă voluntară.
Mobilizarea activ ă reflexă
Are la baz ă activitatea motorie reflex ă, în cadrul c ăreia contrac ția muscular ă
este reflex ă, necontrolat ă și necomandat ă voluntar de subiect, ea ap ărând ca răspuns la
un stimul senzorial în cadrul arcurilor reflexe motorii. Subiectul con știentizeaz ă
contracția muscular ă, deși nu este el cel care o comand ă.
Acest tip de activitate motorie este utilizat ă în kinetoterapie pentru facilitarea
sau ameliorarea unei mi șcări sau posturi.
Cele mai utilizate metode de provocare a contrac ției reflexe sunt:
1. "stretch – reflex" sau reflexul de întindere – constă în contrac ția reflexă a unui
mușchi inervat, ca r ăspuns la întinderea brusc ă a acestuia. Pentru a ameliora calitatea
contracției se aplic ă o forță rezistivă contra efectului acestei contrac ții.
Reflexul de întindere are ca punct de plecare stimularea fusurilor musculare în
timpul întinderii bru ște a mușchiului.
2. Reacțiile de echilibrare – constau într-o serie de mi șcări reflexe, involuntare,
pentru restabilirea echilibrului corpului, în urma interven ției unei for țe exterioare, ce
determină pierderea echillibrului.
3. Reflexele de pozi ție – utilizeaz ă întreaga suit ă de reflexe posturale ce au ca
puncte de plecare mu șchii, labirintul, articula țiile etc.
Mobilizarea activ ă reflexă este utilizat ă ca mijloc de stimulare neuromuscular ă
în situațiile în care mobilizarea activ ă voluntară este imposibil ă (ex. pareze).
Reflexul de întindere sau miotatic (Stretch – reflexul)
Reflexul miotatic (mio = mu șchi, tatoo = întins) este un reflex local, static, de
postură, care const ă în contrac ția mușchiului ca urmare a întinderii lui [Groza, 1980].
Stimulul adecvat pentru mecanismul reflex, care asigur ă formarea reflexului
tendinos, este întinderea mu șchiului (în practica clinic ă lovirea tendonului sau a corpului
muscular, în scopul provoc ării reflexului tendinos, produce o întindere de scurt ă durată a
mușchiului între punctele sale de origine și de inserție) [Patton, 1963].
Arcul reflex const ă din proprioceptorii musculari, un neuron senzitiv, o sinaps ă, un
neuron motor și organul efector (mu șchiul) [Baciu, 1977].
Receptorii specifici sunt atât filetele nervoa se anulo – spirale al e fusurilor neuro –
musculare, cât și organul tendinos Golgi dispus în serie fa ță de fibrele musculare
extrafusale. Cre șterea tensiunii în tendon în timpul contrac ției musculare, activeaz ă pasiv
receptorii tendino și Golgi, determinând astfel, pe calea fibrelor aferente apar ținând
grupului I-b, activarea motoneuronului medular și contrac ția mușchiului respectiv în
vederea între ținerii tonusului muscular. Tot ca elemente receptoare mai particip ă
Dănoiu Mircea
58 corpusculii Vater – Pacini și terminații nervoase libere din capsula articular ă și sinovială.
Zona striat ă a extremit ății fusurilor neuro – musculare este sub controlul nervos al
fibrelor gamma – eferente, a c ăror activare produce, prin contrac ția fibrelor musculare
fusale, și creșterea sensibilit ății receptorilor anulo – spirali la întindere.
Fig. nr. 13. Inerva ția senzitiv ă a mușchiului scheletic. [După Scothorne, JM,
1976. A companion to medical studies, 25]
Prin intermediul fibre lor gamma, reflexele de întindere pot fi influen țate de
impulsurile nervoase supraspinale, durere, anxietate etc. Exemplul clasic în acest sens
este efortul de îndep ărtare a mâinilor împreunate (manevra Jendrassik), care determin ă
exagerarea reflexului rotulian [Haulic ă și colaboratorii, 1996].
Excitația pornește prin aferen țele de tip Ia și IIa spre neuronul motor alfa
corespunz ător mușchiului de la care vine impulsul. Motoneuronul va comanda contrac ția
mușchiului, care va reduce întinderea și va determina dispari ția stimulului (feedback
negativ).
Reflexul miotatic are dou ă componente [Matthews, 1991]:
1. un răspuns rapid, cu laten ță foarte scurt ă (30 ms.) – produs de circuitul
neuronal medular;
2. un răspuns cu o laten ță mai lung ă (50 – 60 ms.), care implic ă și structuri
nervoase supramedulare.
S-au mai descris dou ă tipuri de r ăspunsuri:
– un răspuns dinamic, determinat de excita ția receptorului primar, care r ăspunde
la schimb ările de lungime a fusului chiar de o frac țiune de micron;
– un răspuns static, determinat de impulsuril e continue, produse atât de receptorii
primari cât și de cei secundari, atâta timp cât starea de alungire se men ține.
Ră
spunsurile dinamice sau statice ale fusului neuro – muscular sunt continuu
Kinetologie
59 controlate de nervii eferen ți gama:
1. Gama dinamic – inerveaz ă fibra fusal ă cu sac nuclear.
2. Gama static – inerveaz ă fibra fusal ă cu lanț nuclear ( și sac nuclear).
Excitația provenit ă de la neuronii motori gama prin eferen țele gama cre ște mult
răspunsul dinamic sau static al fusului muscular. O stare continu ă de ușoară excitare
gama determin ă fusul muscular s ă emită continuu impulsuri c ătre neuronul motor alfa.
Fusul muscular poate fi stimulat prin dou ă mecanisme:
1. prin întinderea mu șchiului întreg;
2. dacă fibrele extrafusale au lungime normal ă, dar fibrele intrafusale sunt
contractate (calea gama), acestea fiind la capetele fusului vor întinde receptorii
intrafusali care sunt centrali, producându-se acela și efect ca la întinderea întregului fus
muscular.
În afara mecanismului de feedback negativ, reflexul de întindere poate s ă se
producă și în timpul mi șcării, când apare un dezacord între lungimea mu șchiului ce ar
trebui să se produc ă și cea care se produce în fapt. Diferen ța dintre aceste lungimi
acționează ca un reflex de întindere, producând contrac ție.
Ca o variant ă a strech – reflexului a fost descris și reflexul de greutate. Acesta
apare în cazul men ținerii unor greut ăți în poziție statică. Apare tendin ța de alungire a
mușchilor participan ți. Se declan șează însă contracția acestora prin r ăspunsul static al
excitației fusului cu activarea fibrelor gama-s. Prin acela și mecanism, împotrivindu-se
alungirii mu șchilor extensori prin for ța gravitației, strech–reflexul particip ă la menținerea
tonusului postural – motiv pentru care reflexele de întindere se mai numesc și
antigravita ționale.
Bucla gama are urm ătorul traseu: motoneuron gama (cornul medular anterior) –
eferență gama (dinamic ă sau static ă) – fibre musculare intrafusale – termina ții
anulospinale ale fusului – protoneuron senzitiv spinal – neuroni intercalari – motoneuron
alfa și motoneuron gama.
Motoneuronul gama are în permanen ță pragul de excitabilitate mai sc ăzut, în
comparație cu cel al motoneuronului alfa, ambii motoneuroni aflându-se permanent sub
influența centrilor nervo și superiori, care le moduleaz ă starea de excita ție.
Bucla gama func ționează ca un servomecanism prin care este men ținut tonusul
muscular, deoarece motoneuronul gama induce o permanent ă stare de contrac ție a
fibrelor intrafusale, ceea ce determin ă excitația receptorilor fusali și în consecin ță o
minimă contracție muscular ă (tonusul muscular) [Sbenghe, 1987].
Mobilizarea activ ă voluntar ă
Mișcarea activ ă este realizat ă prin utilizarea for țelor musculare proprii, f ără
intervenții din exterior. St ă la baza majorit ății exerci țiilor utilizate în cadrul
kinetoterapiei. Practic nu exist ă recuperare f ără mișcare activ ă.
Din punct de vedere tehnic mi șcarea activ ă poate fi liber ă, activo – pasiv ă și cu
rezistență, fiecare având multiple variante de realizare.
Mișcarea activ ă liberă se efetueaz ă când în realizarea ei nu mai intervin alte
forțe sau obiecte.
Mișcarea activo – pasiv ă sau activ ă asistată se efectueaz ă când forța muscular ă
este insuficient ă, mobilizarea activ ă fiind ajutat ă din exterior.
Mișcarea activ ă cu rezisten ță este caracterizat ă prin interven ția unor for țe
(externe sau interne), care produc o îngreunare a execu ției.
Mișcarea activ ă cu rezisten ță poate fi concentric ă sau excentric ă, în interiorul
sau în exteriorul segmentului propriu de contrac ție.
Dănoiu Mircea
60 În mișcarea concentric ă, mușchiul în contrac ție se scurteaz ă, apropiind capetele
lui de inser ție și oasele pe care ac ționează. În acest caz rezisten ța opusă este inferioar ă
forței musculare. Mi șcarea concentric ă dezvoltă tonusul, for ța și rezisten ța muscular ă,
precum și stabilitatea articula țiilor.
În mișcarea excentric ă, deși mușchiul se contract ă, cedează unei for țe,
întinzându-se și depărtându-se atât capetele de inser ție, cât și oasele pe care le
acționează. Mișcarea activ ă executat ă excentric dezvolt ă elasticitatea, rezisten ța și
suplețea muscular ă, precum și mobilitatea articular ă.
Atât mișcările concentrice cât și cele excentrice se pot executa în interiorul sau
în afara segmentului propriu de contrac ție.
Fig. nr. 14. Mi șcarea concentric ă și mișcarea excentric ă
Mișcările active cu rezisten ță, executate în afara segmentului de contrac ție (se
pot executa în articula țiile: șold, picior, um ăr, mână, coloană vertebral ă) dezvolt ă
mobilitatea articular ă prin creșterea amplitudinii mi șcării.
De asemenea, asigur ă creșterea forței și elasticității musculare.
Fig. nr. 15. Mi șcarea în interiorul și în afara segmentului de contrac ție
Kinetologie
61 Mișcarea pasiv ă
Mișcarea pasiv ă constă în mișcări determinate în articula ții, utilizând for țe
externe. Bineîn țeles este folosit ă în scop terapeutic.
Mișcarea este executat ă fără participarea bolnavului. Cel mai frecvent este
realizată manual, de c ătre kinetoterapeut sau cu ajutorul unor aparate mecanice.
Mișcarea pasiv ă este specific ă kinetoterapiei, g ăsindu-și largi aplica ții într-o
serie întreag ă de afecțiuni (ex. pareze, paralizii).
Prin mișcarea pasiv ă se imprim ă articulațiilor, precum și țesuturilor moi
periarticulare (tendoane, mu șchi, fascii), întinderi și scurtări, tracțiuni și presiuni,
tensiuni și relaxări.
Mișcarea pasiv ă se practic ă curent atât în mod preventiv cât și curativ.
În mod preventiv se utilizeaz ă atunci când deficitul muscular este important și
nu permite efectuarea unei mi șcări active. Se practic ă în scopul evit ării instalării unei
redori articulare sau a unei pozi ții vicioase.
În mod curativ, mobilizarea pasiv ă este utilizat ă în multiple împrejur ări: sechele
articulare, imobiliz ări, imobiliz ări prelungite, contracturi dureroase, pareze, paralizii,
redori articulare.
Mobilizarea pasiv ă pură asistată
Dintre multiplele modalit ăți tehnice de realizare a mi șcării pasive, mobilizarea
pasivă manuală (pură asistată) este de departe cea mai frecvent utilizat ă, având cele mai
bune rezultate. Este efectuat ă de kinetoterapeut sau medic. Mobilizarea pasiv ă manuală
este precedat ă obligatoriu de un minu țios bilanț articular și muscular.
Efectuarea mobiliz ării pasive necesit ă din partea kinetoterapeutului o bun ă
cunoaștere a planelor și axelor de mi șcare, precum și limitele fiziologice ale amplitudinii
mișcării în articula ția mobilizat ă.
Deosebit de important ă în mobilizarea pasiv ă manuală este atât pozi ția
pacientului cât și a kinetoterapeutului. Pozi ția pacientului este de obicei culcat sau
așezat, cât mai relaxat posibil. Pozi ția kinetoterapeutului este cel mai frecvent
ortostatică, necesitând o bun ă stabilitate și forță.
Pregătirea pentru mobilizare intereseaz ă cel puțin trei aspecte și anume:
a. relația pacient – kinetoterapeut;
b. pacientul; c. regiunea ce urmeaz ă a fi mobilizat ă.
Relația pacient – kinetoterapeut
Este foarte important ă cunoașterea de c ătre kinetoterapeut a tuturor informa țiilor
cu privire la pacient și la leziunile pe care acesta le prezint ă – informa ții ce fac obiectul
diagnosticului anatomo – clinic, func țional și evaluării paraclinice (respectiv bilan ț
articular, testare muscular ă). Un examen atent și minuțios creeaz ă apropierea de bolnav
și câștigarea încrederii acestuia.
În ceea ce prive ște pacientul , acesta aflându-se într-o situa ție mai neobi șnuită și
de cele mai multe ori cu un psihic tulburat, este foarte important s ă înțeleagă și să
accepte situa ția creată, pentru a coopera în vederea reu
șitei. Detenta psihomotorie se
obține prin încrederea creat ă chiar înainte de începerea tratamentului.
Regiunea ce urmeaz ă a fi mobilizat ă este de regul ă un segment dureros, motiv
Dănoiu Mircea
62 pentru care, înainte de începerea manevrelor sau chiar și în timpul acestora, se vor
utiliza proceduri cu ac țiune analgezic ă sau de înc ălzire a regiunii (masaj, b ăi sau la
nevoie stimulare electric ă).
Un factor cu implica ții majore în acest tip de tratament îl de ține durerea, pragul
dureros al bolnavului și modul în care acesta o accept ă.
De cele mai multe ori, ace ști bolnavi au un prag dureros mai sc ăzut și acceptă cu
dificultate durerea.
Sunt și situații în care bolnavul accept ă cu ușurință durerea sau din dorin ța de a
recupera rapid, suport ă dureri mari, f ără să informeze kinetoterapeutul sau medicul
asupra lor, ceea ce este total contraindicat. Din acest motiv este necesar ca în timpul manevrelor s ă-i descrie kinetoterapeutului, în permanen ță ce simte, iar acesta s ă
urmărească mimica bolnavului pentru a- și da seama dac ă este sincer.
Priza și Contrapriza – au o deosebit ă importan ță în vederea mobiliz ării cât mai
bune a unei articula ții.
Priza – este reprezentat ă de segmentul distal al articula ției: locul de unde se
apucă. Priza se va face cât mai departe posibil de articula ția de mobilizat, spre a folosi
un braț de pârghie cât mai mare posibil, pentru a se asigura cu precizie, eficacitate
și
minimă cheltuial ă de energie. Se va evita de asemenea mobilizarea unei articula ții prin
intermediul alteia.
Practicianul va apuca cu grij ă segmentul respectiv, folosind partea c ărnoasă a
mîinii și nu degetele în form ă de gheară.
Contrapriza este necesar ă pentru ca mobilizarea segmentului distal s ă nu se
întindă și în articula țiile supraiacente. Se realizeaz ă prin fixarea segmentului proximal,
cu cealalt ă mână a practicianului (deasupra articula ției de mobilizat).
În situațiile în care, prin efectul prizei și a mobiliz ării, segmentul proximal are
un sprijin suficient, nu mai este necesar ă contrapriza, cu condi ția ca suprafa ța de sprijin
să fie suficient de larg ă și să fie acoperit ă cu material care s ă evite o presiune prea mare
la nivelul țesuturilor.
Executarea mi șcărilor pasive – modul de execu ție a mișcării, respectiv for ța,
ritmul și durata manevrelor condi ționează acțiunea favorabil ă a acestuia.
Forța de execu ție depinde mai ales de modific ările structurale ale articula țiilor
și de sensibilitatea acesteia.
Dacă sensibilitatea este p ăstrată, forța se dozeaz ă în funcție de apari ția și de
intensitatea durerii; este necesar ă o pruden ță mai mare la articula țiile dureroase spontan.
Dacă sensibilitatea este abolit ă, dozarea for ței este mult mai greu de efectuat.
Ritmul de execu ție, viteza, forma și durata acestuia imprim ă anumite reac ții
aparatului locomotor (în special mu șchiului).
O acțiune brusc ă, rapidă are efect excitomotor, în timp ce o ac țiune lentă are
efect decontracturant.
Se consider ă ritm rapid începând de la o întindere pe secund ă.
Forma ritmului poate fi alternativ ă (de inducere și întoarcere) și pendular ă (în
doi timpi). Pentru a se câ știga în amplitudinea flexiei și extensiei, întinderea dinamic ă se
combină cu punerea în tensiune, realizându-se astfel o mi șcare în patru timpi: întindere a
flexorilor, tensiune în flexie, întindere de extensori, tensine în extensie.
Durata fiecărei faze și cea a ședinței este variabil ă, în funcție de patologia și de
starea bolnavului (starea de oboseal ă, tensiunea nervoas ă, durere, num ărul de articula ții
Kinetologie
63 mobilizate etc.).
În afara contraindica țiilor, în mod obi șnuit, durata mobiliz ării unei articula ții
mari este de aproximativ 10 minute.
Frecvența – ideal este ca bolnavul s ă fie internat într-un centru de recuperare, în
care mobilizarea se va face zilnic sau chiar de dou ă ori pe zi. Dac ă bolnavul se
deplaseaz ă pentru tratament, programul de recuperare este mai dificil de respectat iar
oboseala deplas ării va fi resim țită în plan terapeutic.
Este necesar ca bolnavii s ă fie urmăriți în permanen ță pentru a depista eventuala
apariție a unor reac ții locale (edem, durere, contractur ă etc.) sau generale (febr ă,
oboseală, irascibilitate etc.).
Progresivitatea constă în sporirea pe parcurs, în mod sus ținut, a num ărului,
duratei și intensității mișcărilor, până la obținerea rezultatului terapeutic scontat.
Efectele kinetoterapiei pasive
Deși scopul mi șcării pasive vizeaz ă un efect local, aceasta implic ă o participare
și reacții complexe din partea întregului organism al bolnavului.
Așadar, efectele vor fi nu numai locale, ci și la distan ță.
Efectele locale se exercit ă asupra mu șchiului, articula ției și circulației locale;
sunt în primul rând efecte mecanice, dar care se ob țin cu participarea complex ă a
sistemului de reglare neuroendocrin ă.
Mobilizând articula ția, pe de o parte se ob ține asuplizarea structurilor
capsuloligamentare și rupere a eventualelor aderen țe intraarticulare – efect mecanic, iar
pe de altă parte, presiunile și frecările suprafe țelor articulare le între țin și stimuleaz ă, cu
formare de cartilaj de cre ștere, secre ție a sinovialei și modific ări reflexe circulatorii
locale – efect fiziologic, cu îmbun ătățirea funcționalității articulare.
Cu ocazia mobiliz ării articula ției va fi mobilizat ă și musculatura, cu efecte
asupra tonusului și amplitudinii mi șcării.
Conform legii lui Marey "amplitudinea mi șcării este în rela ție direct
proporțională cu alungirea ini țială a fibrei musculare" (alungire care nu trebuie îns ă să
depășească o anumit ă valoare).
Cu ocazia mobiliz ării mușchiului, tonusul acestuia va fi influen țat de
impulsurile plecate de la nivelul fusur ilor neuromusculare, excitabilitatea fiind
proporțională cu gradul de întindere (legea lui Vekskule).
La întinderea brusc ă a mușchiului se ob ține ca răspuns din partea acestuia o
contracție reflexă (reflexul miotatic Sherrington).
McKenzie consider ă că repetiția ritmică a reflexului denumit și "strech reflex"
are ca rezultat for țarea unor leg ături sinaptice și produce uneori schi țe ale unor mi șcări
active. O întindere puternic ă și prelungit ă a mușchiului are îns ă efect opus, astfel
explicându-se apari ția hipertoniei la mu șchiul care sufer ă o întinere brusc ă și exagerat ă.
Mobilizarea pasiv ă acționează asupra circula ției locale, în special pe cale
mecanică, reflexă și endocrin ă.
Comprimarea vaselor capilare în timpul întinderii mu șchiului determin ă golirea
acestora, iar decomprimarea în perioada relax ării permite dilatarea și umplerea. De
asemenea, stimulii nervo și reflecși și endocrini percepu ți de organele senzitive articulare
antreneaz ă pe cale neurovegetativ ă hiperemia local ă.
Efectele la distan ță se referă la sistemul nervos, endocrin, viscere, func ții de
Dănoiu Mircea
64 eliminare, schimburi nutritive și gazoase, unele organe de sim ț.
Imaginile motorii înregistrate de centrii nervo și superiori contribuie la refacerea
schemelor motorii corporale și spațiale. Deosebit de important ă este participarea psihic ă
a bolnavului, leg ătura afectiv ă ce se stabile ște între kinetoterapeut și bolnav influen țând
mult psihicul acestuia, câ știgarea încrederii în propriile for țe și menținerea speran ței de
recuperare.
Sistemul endocrin este stimulat fie direct prin mi șcarea însăși fie printr-o serie
de relee senzitive, senzoriale, circulatorii și nervoase care controleaz ă secreția glandelor.
Viscerele abdominale și toracice, de asemenea pot fi influen țate de către
mișcarea pasiv ă (de exemplu cre șterea volumului respira ției și a amplitudinii mi șcărilor
respiratorii în cursul unor manevre).
De asemenea, poate fi influen țată funcția de excre ție prin urin ă și tranzitul
intenstinal (cunoscut fiind faptul c ă bolnavii imobiliza ți prelungit la pat au un tranzit
intenstinal lent).
Pe măsură ce funcțiile viscerelor sunt stimulate și excrețiile crescute are loc și
accelerarea schimburilor nutritive.
Integritatea organelor de sim ț este o condi ție esențială pentru func ționarea
unitară a organismului, rolul lor în reeducare fiind deosebit de important: vederea, auzul,
analizorul tegumentar și kinestezia constituie un mijloc important de captare a
imaginilor motorii, a modific ărilor tegumentare etc., necesare restabilirii schemei
corporale și spațiale a bolnavului, desf ășurării și întreținerii unor scheme de mobilitate
corporală.
Datorită efectelor benefice asupra organismului, ar ătate mai sus, Rocher a
propus termenul de mi șcări imprimate sau impuse.
"Importan ța mobiliz ări pasive este atât de mare încât, chiar dac ă nu putem folosi
decât o singur ă tehnică la fiecare bolnav, o mobilizare pasiv ă bine făcută este cu
siguranță manevra de selec ție" – Bennett.
Ca principiu general valabil, care trebuie respectat, mi șcarea pasiv ă nu trebuie
niciodată să înlocuiasc ă o mișcare activ ă, oricât de slab ă și necoordonat ă ar fi aceasta.
Mișcarea pasiv – activ ă
Prin efectele benefice pe care le determin ă asupra organismului este cel pu țin la
fel de important ă ca mobilizarea activ ă, în cadrul kinetoterapiei. Este utilizat ă în
numeroase situa ții de atrofie muscular ă sau impoten ță funcțională de diferite cauze.
Ajutorul în efectuarea mi șcării poate fi manual, când este dat de kinetoterapeut
(ex. sprijin ă, preluând o parte mai mic ă sau mai mare din greutatea membrului sau
dirijează mișcarea, în timp ce bolnavul încearc ă să o execute singur) sau cu variate
aparate ajut ătoare (scripetoterapie, mecanoterapie etc.).
De fapt, mi șcarea pasiv – activ ă constituie de cele mai multe ori o etap ă
intermediar ă în cadrul tratamentului, de trecere de la mobilizarea pasiv ă către mișcarea
activă, cu variatele sale modalit ăți.
Tracțiunile
Reprezint ă un grup de tehnici pasive ce se pot executa manual, dar în practic ă,
mai ales cu ajutorul unor instala ții speciale. În func ție de scopul în care sunt utilizate și
de durata lor, acestea sunt continue, discontinue sau intemitente.
Kinetologie
65 Tracțiunile sau extensiile continue – necesit ă o instala ție cu arcuri, scripe ți,
contragreut ăți, eventual plan înclinat etc. S unt utilizate mai ales în serviciile de
ortopedie, pentru fracturile cu deplas ări, în vederea realinierii osului sau capetelor
articulare (luxa ții), iar în serviciile de recuperare în vederea corect ării articula țiilor
blocate și deviate în flexie sau extensie, în contracturi musculare puternice în vederea
eliberării articula ției, decontracturare muscular ă, reducerea durerii etc.
Elementele de dozare pentru extensia continu ă sunt reprezentate de:
1. forță, care se apreciaz ă în func ție de segmentul interesat, masa
musculoarticular ă și pragul de durere;
2. durata , care este variabil ă, în general de ordinul zilelor.
Pentru aplicarea trac țiunii continue se utilizeaz ă broșe transosoase, benzi
adezive, corsete de fixa ție, manșoane, ghete.
Tracțiunile discontinue – pot fi executate manual sau cu ajutorul instala țiilor și
sunt indicate în special în redori articulare ce nu implic ă modificări ale pozi ției
anatomice, dureri articulare determinate de contractur ă muscular ă, unele procese
inflamatorii articulare etc.
Acest tip de extensie este utlizat în special pentru rahis, în lombosciatici discale,
algii cervicale și cervicobrahiale de cauz ă discală, nevralgie cural ă și nevralgia
parestezic ă de cauză discală.
Tracțiunea acționează asupra discului prin l ărgirea spa țiilor intervertebrale,
determinând aspira ția nucleului pulpos.
Tracțiunea se face cel mai frecvent în axul coloanei, îns ă există și posibilitatea
unor tracțiuni orientate, executate într-un anumit gr ad de flexie sau de lateroflexie. Se
poate efectua cu pacientul în diverse pozi ții: în decubit, în ortostatism sau a șezat.
Tracțiunea intermitent ă – se efectueaz ă utilizând alternan ța între trac țiune și
detracție, cu o succesiune rapid ă sau progresiv ă (tracțiunea progreseaz ă lent, pân ă la un
maxim și urmează o detracție, de asemenea progresiv ă).
Tehnica este utilizat ă în special pentru coloana vertebral ă.
Mobilizarea for țată sub anestezie
Se execut ă de către specialistul ortoped, sub anestezie general ă sau local ă. Este
o tehnică prin care se ob ține un câștig de amplitudine remarcabil, prin for țarea redorilor
articulare, cu ruperea aderen țelor din p ărțile moi, îns ă poate produce local reac ții
negative, fracturi de epifize, smulgeri de ligamente etc., motiv pentru care este utilizat ă
din ce în ce mai rar.
Un succes remarcabil, dar de aceast ă dată în scop diagnostic, îl poate avea
mobilizarea sub anestezie general ă în comportamente pitiatice, dar și terapeutic, în
combinație cu psihoterapia, deoarece la trezirea din anestezie, pacientul î și vede
membrele aliniate normal.
Mobilizarea pasiv ă în relaxare total ă
Tehnica are ca scop ob ținerea unei cât mai bune relax ări și necesită cooperare
din partea bolnavului, atât aten ție și voință cât și încredere și dorință de vindecare.
Se execut ă într-un spa țiu ferit de zgomot și cu lumin ă potrivită, de către o
persoană agreată de bolnav, manual, cu sau f ără instalarea membrului în suspensie sau
cu ajutorul unui aparat de mecanoterapie.
Dănoiu Mircea
66 Mobilizarea pasiv ă în relaxare diferen țiată
Se folose ște pentru mobilizarea exclusiv ă a unui segment; este o tehnic ă mai
practică decât cea anterioar ă, însă mai dificil ă, întrucât pentru ob ținerea unei relax ări
parțiale este necesar ă o educație special ă.
Relaxarea diferen țiată acționează nu numai asupra unui grup muscular ci
asociază mobilizarea activ ă a agoniștilor mobiliz ării pasive a antagoni știlor.
Mobilizarea autopasiv ă
Este practic o metod ă de autoasisten ță, pe care bolnavul, instruit în prealabil, o
poate utiliza la domiciliu. Acesta î și va mobiliza un anumit segment cu ajutorul unei
părți a corpului, direct sau cu ajutorul unor instala ții.
Modalități de mobilizare autopasiv ă:
– prin autobalansare;
– prin sprijin corector (ex. pacient cu picior echin va sta ționa în picioare, f ără
pantofi, piciorul sub ac țiunea greut ății corpului se va întinde treptat pe sol, prin
destinderea progresiv ă a tendoanelor aflate în retrac ție și prin reflexele posturale);
– prin acțiuna membrului s ănătos (ex. pacient hemiplegic, cu mâna s ănătoasă,
direct sau prin intermediul unor scripe ți, va mobiliza mâna paralizat ă);
– prin acțiunea unei alte p ărți din corp (ex. mâna s ănătoasă, prin intermediul
unui sistem mecanic, mobilizeaz ă membrul inferior bolnav).
Mobilizarea pasiv ă mecanică
Utilizează în vederea mobiliz ării rapide, a unor anumite segmente ale corpului,
o serie de mijloace externe, reprezentate de aparatur ă de mecanoterapie, montaj în
suspensie și scripetoterapie, aparate care permit mi șcarea pasiv ă sau o realizeaz ă prin
manevrarea de c ătre kinetoterapeut.
Manipulările
Manipularea este o tehnic ă de mobilizare for țată a unei articula ții, în special
vertebrale, care imprim ă o acțiune a elementelor articulare, dincolo de limita obi șnuită,
fără însă a depăși limita anatomic ă posibilă a articula ției (ceea ce ar duce la o luxa ție).
Acțiunea manevrei, situându-se la limita dintre fiziologic și patologic, nu poate
fi realizat ă decât în urma stabilirii unui diagnostic corect, minu țios, care s ă justifice
oportunitatea sau inoportunitatea efectu ării manevrei, de a o înlocui sau de a indica un
alt tratament.
Manipulările constau în diverse manevre: trac țiune, rota ție, flexie, extensie,
apăsare etc., obiectivul principal fiind mobilizarea articula țiilor blocate.
Indicațiile acestei terapii sunt reprezentate mai ales de algiile coloanei vertebrale
de cauză discală.
Contraindica țiile sunt reprezentate de procese inflamatorii, osteoporoze,
osteomalacii și neoplasme primitive sau metastaze osoase.
Rezultatul manipul ării depinde de stabilirea diagnosticului, de alegerea și
executarea tehnicii celei mai eficace; nerespectarea acestor condi ții putând determina
încidente și accidente grave (rupturi vasculare, transformarea herniei de disc în sindrom
de compresiune grav, cu fenomene de parez ă etc.).
67 POZIȚIILE FUNDAMENTALE ȘI DERIVATE ÎN
KINETOLOGIE
Poziția ar putea fi definit ă, ca reprezentând un instantaneu oarecare din lan țul
cinematic al mi șcării, situația statică a corpului sau segmentelor lui la un moment dat, în
desfășurarea unei mi șcări. Poziția corpului în raport cu planul de sus ținere poate fi:
– verticală;
– orizontal ă;
– înclinată.
POZIȚII FUNDAMENTALE
,,Kinetoterapia activ ă presupune ca prim ă etapă, înaintea execut ării mișcărilor
dirijate, adoptarea unor anumite pozi ții, pregătite printr-o serie întreag ă de acte mentale.
Departe de a fi înn ăscut, acest proces con știent și voluntar necesit ă o pregătire special ă,
care vizeaz ă transformarea unei atitudini individuale obi șnuite într-o pozi ție
fundamental ă controlat ă’’ [Plas, F., Hagron, E., 2001].
Pozițiile fundamentale sunt stabilite în mod conven țional, din necesit ăți
didactice, dup ă natura sprijinului fa ță de planul de sus ținere .
Utilizând drept criteru inciden ța axei longitudinale a corpului fa ță d e s o l , C .
Baciu stabile ște nouă poziții fundamentale în gimnastic ă:
– culcat; – stând; – pe genunchi;
– șezând;
– stând pe mâini; – atârnat; – sprijinit; – sprijinit culcat. Însă, tinând seama de frecven ța cu care anumite pozi ții ale corpului apar în
exercițiile de gimnastic ă, au fost stabilite urm ătoarele pozi ții fundamentale:
– șezând;
– așezat;
– culcat;
– sprijin;
– atârnat.
În gimnastic ă, în general pozi țiile sunt simetrice, dar numeroase exerci ții
necesită și poziții asimetrice. În gimnatica medical ă, pozițiile simetrice sunt folosite
pentru corectarea atitudinilor corpului, dar în func ție de necesit ăți se folosesc pozi ții
asimetrice, în scop hipercorectiv (în special în tratamentul deforma țiilor).
Poziția stând – poziție frecvent utilizat ă în cadrul activit ății cotidiene a omului,
este poate cea mai important ă dintre pozi țiile fundamentale, ea fiind pozi ția
caracteristic ă de lucru pentru om și tot ea fiind pozi ția din care deriv ă cele mai multe
variante.
Dănoiu Mircea
68 Adoptarea corect ă a acestei pozi ții vizează obținerea unei atitudini normale,
nevicioase a corpului, în special la copii și tineri. Din acest motiv trebuie avute în vedere
câteva reguli, și anume:
-repartizare egal ă, pe ambele membre inferioare, a greut ății corpului; picioarele
se vor pozi ționa cu călcâiele apropiate, iar vârfurile vor forma un unghi de 30 – 60 ș;
-genunchii întin și (dar nu în hiperextensie);
-bazinul în pozi ție normal ă; cu trunchiul u șor înclinat înainte, astfel încât s ă se
mențină curburile fiziologice ale coloanei vertrebrale;
-umerii drep ți, ușor ridicați, membrele superioare atârnând pe lâng ă corp,
palmele orientate spre coapse;
-capul și gâtul: pozi ție firească, dreaptă, neforțată, cu privirea înainte și bărbia
trasă;
-toracele va fi men ținut în pozi ție favorabil ă respirației, tocmai prin atitudinea
corectă a celorlalte segmente (coloan ă vertebral ă, umeri);
-abdomenul: atitudinea sa va fi dictat ă de poziționarea celorlalte segmente și de
ușoara contrac ție tonică a musculaturii abdominale.
Această poziție poate deveni incomod ă, obositoare dup ă un anumit timp,
variabil de la caz la caz (în special la bolnavi, copii și debili), deoarece corpul are centru
de greutate ridicat fa ță de sol, iar activitatea de sus ținere a ei se caracterizeaz ă prin
efortul static antigravita țional a unor grupe musculare.
Gimnastica terapeutic ă utilizeaz ă această poziție în tratamentul unei game
variate de atitudini vicioase și turburări de echilibru.
Poziția așezat – este o pozi ție mai comod ă, centrul de greutate al corpului se
situează aproape de suprafa ță de sprijin, motiv pentru care cheltuielile energetice pentru
menținerea ei sunt mult sc ăzute.
Este o pozi ție de trecere între stând și culcat, în care trunchiul este sprijinit pe
regiunile fesiere (tuberozit ățile oaselor ischiatice); membrele inferioare formeaz ă unghi
drept în articula ția genunchiului și gleznei și pot atârna libere sau pot avea sprijin pe
tălpi; restul segmentelor (cap, gât, torace, abdomen, membre superioare) au aceea și
atitudine ca în pozi ția precedent ă.
Gimnastica medical ă utilizeaz ă această poziție îndeosebi pentru corectarea
atitudinii lordotice.
Poziția culcat (pe spate) – pe un plan orizontal – este pozi ția cea comod ă, în
care corpul se afl ă aproape în totalitate în contact cu suprafa ța de sprijin, iar efortul
static pentru men ținerea ei este minim.
Este o pozi ție cu mare utilizare în cultura fizic ă medicală, având indica ții în
special în gimnastica sugarilor și a copiilor cu defecte ale membrelor inferioare și ale
trunchiului. Pentru anumi ți bolnavi, ea este practic singura pozi ție ce poate fi utilizat ă.
Poate deveni obositoare pentru adul ți și bătrâni dacă sub cap nu se a șează un
suport mai înalt.
Poziția sprijin – este o pozi ție incomod ă, obositoare (extrem de rar utilizat ă în
gimnastica terapeutic ă), în care corpul întins pe vertical ă se sprijin ă pe mâini, iar umerii
se află deasupra punctelor de reazem.
Poziția atârnat – de asemenea pozi ție incomod ă, care necesit ă un însemnat efort
muscular static (for ță); este pozi ția în care corpul întins se men ține suspendat de un
aparat (bar ă, scară fixă, inele), apucat cu mâinile, iar axa umerilor este sub nivelul
Kinetologie
69 apucării.
Destul de rar utilizat ă în gimnastica terapeutic ă, este contraindicat ă la bolnavii
cardio – respiratori, deoarece în aceast ă poziție, prin blocarea toracelui este stânjenit ă
respirația și circulația.
Este însă utlilizată la copii, în devia ții ale coloanei vertebrale, iar la adul ți în
tratamentul discopatiilor.
POZIȚII DERIVATE
Poziția derivat ă rezultă dintr-o pozi ție fundamental ă, prin modificarea raportului
segmentelor corpului.
Majoritatea acestor pozi ții își au originea în gimnastica suedez ă (tabelul nr. 1).
Kinetoterapia, bazându-se pe unele aspecte ale neurofiziologiei mi șcării,
utilizează cu preponderen ță, următoarele posturi:
a) Decubitul lareral și rostogolirea – postură foarte stabil ă, deoarece baza de
susținere este mare, iar centrul de greutate este foarte jos situat. Este utilizat ă pentru cei
cu handicap motor sever, în special în preg ătirea acestora, pentru activit ăți uzuale, cum
ar fi: îmbr ăcat, mișcări libere în pat cu trecere spre posturi mai avansate (a șezat etc.) și
exerciții de recuperare.
b) Poziția așezat – postură cu baza de sus ținere ceva mai mic ă, dar destul de
stabilă, stabilitate ce poate fi crescut ă prin sprijinul plantelor pe sol și al palmelor pe
scaun. Este utilizat ă pentru antrenarea func țiilor vitale (respira ție, circula ție);
ameliorarea activit ăților zilnice; în aceast ă postură bolnavul se poate alimenta singur;
echilibrul – din aceasta pozi ție putându-se executa o serie de mi șcari ale trunchiului,
membrelor, capului și gâtului, în diferite combina ții.
c) Decubit ventral, cu sprijin pe coate – poziție stabilă, care solicit ă reflexe de
postură (gravitația acționând asupra capului, gâtului și umerilor), tonificând musculatura
scapulară și a umărului și de asemenea, permite dezvoltarea unui control al for ței
genunchilor.
Este mai des utilizat ă la copii decât la adulti, deoarece necesit ă hiperextensia
coloanei lombare.
d) Patrupedia – poziție cu stabilitate relativ ă (centrul de greutate sus – ridicat).
Solicită articulațiile membrelor și trunchiului, reflexele de echilibru și permite
mobilizarea cu u șurinta a coloanei.
e) Poziția “în genunchi” – are o stabilitate foarte redus ă, deoarece baza de
susținere este mic ă și centrul de greutate sus situat, motiv pentru care solicit ă un bun
control al echilibrului.
f) Ortostatismul – cea mai instabil ă poziție (baza cea mai mic ă, centrul de
greutate cel mai sus situat), cere un înalt control central muscular.
În funcție de scopul urm ărit și mai ales de starea func țională a pacientului, vor fi
alese posturile de lucru, acestea alternând și îngreunându-se progresiv, pe m ăsura
avansării recuper ării.
Dănoiu Mircea
70
-apropiat
-lateral -depărtat -înainte
-cu dreptul înainte -încrucișat -cu stângul înainte
-ușor îndoiți
-îndoiți -cu genunchii
-mult îndoi ți
-fără sprijin -ghemuit -sprijinit
-înainte
-lateral – pe ambele
picioare
-fandat
-înapoi
-lateral -depărtat -înainte
-cu dreptul înainte -încrucișat -cu stângul înainte
-ușor îndoiți
-îndoiți -cu genunchii
-mult îndoi ți
-fără sprijin – pe vârfuri
-ghemuit -sprijinit
-lateral
-înainte -celălalt întins
-înapoi
-lateral
-înainte -celălalt îndoit
-înapoi
-lateral
-înainte – celălalt sprijinit
-înapoi
-facială
-dorsală
-costală – pe un picior
-cumpănă
-asimetric ă
-cu călcâiele apropiate -cu genunchii
apropiați -cu călcâiele dep ărtate
-cu călcâiele apropiate -depărtat -cu călcâiele dep ărtate
-celălalt picior sprijinit, întins sau
îndoit Stând
– pe genunchi
-pe un genunchi
-cel liber întins sau îndoit
Tabel nr. 1. Pozi ții fundamentale și principalele derivate
Kinetologie
71
-cu picioarele întinse -apropiat -cu picioarele îndoite
-cu picioarele întinse -depărtat -cu picioarele îndoite
-depărtat
-cu genunchii îndoi ți -echer
-închis
-ghemuit
Așezat
-încrucișat
-cu picioarele apropiate -dorsal -cu picioarele dep ărtate
-cu picioarele apropiate -facial -cu picioarele dep ărtate
-dreapta Culcat
-costal -stânga
-pe vertical ă
-cu brațele îndoite
-echer Atârnat -simplu
-cu genunchii îndoi ți
-simplu -vezi aparatele
-stând
-pe genunchi Sprijinit
-mixt
-culcat
Tabel nr. 1. Pozi ții fundamentale și principalele derivate (continuare)
-înainte
-sus
-lateral -pe direcții principale
-jos
-lateral-jos
-lateral-sus
-înainte-sus
-înainte-jos -intermediare
-jos-înapoi
-oblic-sus
-oblic-jos -oblic
-oblic-înapio
-cu stângul lateral-sus -cu brațele întinse
-diagonal ă – cu dreptul lateral-sus Brațe
Dănoiu Mircea
72 -mâini pe cre ștet
-mâini la ceaf ă
-mâini pe șolduri
-mâini pe umeri -complet
-mâini la piept
-cu antebra țele sus
-cu antebra țele înainte
-cu antebra țele jos -la 45o
-coroană -cu brațele îndoite
-rotunjite
-înainte
-spre dreapta
-spre stânga -îndoit
-înapoi
-la 45o -aplecat -la orizontal ă
-spre stânga Trunchi
-răsucit -spre dreapta
-înainte
-lateral -aplecat
-înapoi
-dreapta Cap
-răsucit -stânga
Tabel nr. 2. Pozi ții ale bra țelor, trunchiului și capului
73 EXERCI ȚII PENTRU CRE ȘTEREA INTENSIT ĂȚII
EFORTULUI
Aceste exerci ții vizează dezvoltarea rezisten ței, forței și volumului mu șchilor,
prin efectuarea unui mare num ăr de repet ări, cu îngreuieri progresive, într-un timp cât
mai scurt posibil.
Modalitățile de obținere a acestor efecte sunt urm ătoarele:
a) Efectuarea mi șcărilor cu rezisten ță manuală În acest caz, mi șcării active
libere efectuate de bolnavi i se opune rezisten ța manuală a specialistului.
b) Efectuarea mi șcărilor cu autorezisten ță
În aceste exerci ții pacientul opune rezisten ță mișcării și crește intensitatea
efortului fizic printr-o contrac ție simultan ă a mușchilor agoni ști – antagoni ști. Aceste
mișcări, pe lâng ă efortul fizic, necesit ă în plus un efort de voin ță, de coordonare.
Exercițiile pot fi efectuate la nivelul unei singure articula ții, a unui lan ț articular sau la
nivelul tuturor articula țiilor, când se execut ă mișcări complexe, imaginarea ridic ării,
tracțiuni, împingeri.
c) Efectuarea mi șcărilor cu rezisten ță mecanică – prin intermediul aparatelor
fixe sau obiectelor portative.
Ca aparate portative sunt utilizate frecvent, în func ție de pacient și de obiectivul
urmărit: corzile de frânghie, platourile de lemn în bazinele de înot, cercurile, mingea
medicinal ă, haltere, bastoane.
d) Exerciții efectuate împotriva for ței de gravita ție Forța gravitației este cel mai
simplu și la îndemân ă element, ce poate fi utilizat în gimnastica terapeutic ă, pentru
creșterea intensit ății efortului fizic. Se realizeaz ă prin scoaterea segmentelor corpului în
afara suprafe ței de sprijin și menținerea un timp, mai mult sau mai pu țin îndelungat, în
această poziție. În plus, acest efort static poate fi îngreunat prin întinderea membrelor
care determin ă lungirea bra țelor de pârghie.
e) Exerciții în afara segmentului de contrac ție
Când mu șchiul din pozi ția lui normal ă de întindere se contract ă și apropie
pârghiile osoase pe care este fixat realizeaz ă o mișcare în interiorul segmentului de
contracție.
Când mu șchiul înainte de a se contracta este întins dincolo de pozi ția lui
normală de întindere, execut ă o mișcare în afara segmentului de contrac ție. Aceast ă
mișcare este posibil ă numai la mu șchii care se pot întinde peste pozi ția de repaus. De
exemplu, mi șcările coloanei vertebrale, șold, picior, um ăr și mână. Inițial, mișcarea este
efectuată în afara segmentului de contrac ție, până la nivelul pozi ției de repaus, ulterior
contracția continuând în interiorul segmentului de contrac ție.
f) Alungirea bra țului de pârghie Așa cum am mai men ționat, intensitatea
efortului poate fi crescut ă prin alungirea bra țului de pârghie, realizat ă fie prin întinderea
membrelor superioare, fie prin utilizarea de bastoane, m ăciuci.
g) O modalitate utilizat ă pentru m ărirea efortului fizic o constituie exercițiile
efectuate împotriva densit ății apei.
75 EXERCI ȚII PENTRU SC ĂDEREA INTENSIT ĂȚII
EFORTULUI
În practica medical ă apar destul de frecvent situa ții în care bolnavii nu reu șesc
să efectueze mi șcări în condi ții normale. Astfel a ap ărut necesitatea g ăsirii unor exerci ții
și metode în care efortul pacientului s ă fie redus la maxim sau inexistent. Principalele
metode și exerciții sunt:
a) Mișcarea pasiv ă și pasiv – activ ă
Există bolnavi cu tulbur ări de coordonare, pareze etc., care se g ăsesc în
imposibilitatea execut ării unei mi șcări active sau acesta este slab ă și fară sens. În aceste
cazuri specialistul de gimnastic ă terapeutic ă execută mișcări pasive ale segmentelor
afectate sau numai le dirijeaz ă. În nici un caz nu trebuie s ă înlocuiasc ă o mișcare activ ă,
oricât de slab ă ar fi aceasta. Pentru a realiza rezultate bune trebuie bine cunoscute axele
de mișcare în toate articula țiile corpului, amplitudinile posibile și o priză corectă.
Dacă mișcarea executat ă este pur pasiv ă, cheltuielile energetice sunt nule, dar
efectele sunt favorabile. Se intensific ă circulația sangvin ă, care determin ă creșterea
schimburilor nutritive la nivelul mu șchiului și osului. Se previn escarele, edemele,
atrofiile musculare, osteoporoza și redorile articulare. Prin excitarea proprioceptorilor,
dar și a exteroceptorilor este b ătătorita calea influxului nervos, cu efecte benefice
ulterioare în restabilirea integrit ății morfo – func ționale.
b) Contrac ții și relaxări musculare, f ără deplasarea segmentelor
Sunt contrac ții musculare izometrice, statice sau far ă efectuarea de lucru
mecanic. Acestea se efectueaz ă voluntar, de c ătre pacient, solicit ăndu-i voin ța. Sunt
necesare la bolnavii imobiliza ți, după interven ții chirurgicale, în aparate gipsate. Se
execută sistematic, pe segmente ale corpului și mari grupe musculare. Efectele sunt
asemănătoare celor de la mi șcările pasive, cu p ăstrarea elasticit ății și troficității
musculaturii.
c) Mecanoterapia
Are la baz ă aparate speciale, bazate în principal pe principiul scripe ților. Cu
ajutorul acestora sunt posibile mi șcări cu efort minimal sau chiar f ără efort (mi șcare
pasivă).
d) Gravita ția
Când mișcarea se efectueaz ă împotriva for ței de gravita ție, aceasta devine un
factor de cre ștere a efortului fizic. În cazul nostru efectuarea mi șcărilor de sus în jos,
deci în sensul for ței de gravita ție, constituie o metoda de sc ădere a efortului, util ă la
numeroși bolnavi lipsi ți de forță.
e) Hidrokinetoterapia Conform legii lui Arhimede, un corp cuf undat într-un fluid este împins în sus,
cu o forță verticală, egală cu greutatea volumului de fluid dizlocuit. Astfel, efortul
muscular depus pentru mi șcarea în ap ă este mult diminuat.
Pentru realizarea unei mi șcari antigravita ționale este necesar ă angrenarea a
aproximativ o treime din totalul unit ăților motorii. În ap ă, scăzând greutatea, scade și
numărul de unit ăți motorii necesare a fi utilizate, la aproximativ o zecime. Pe lâng ă
aceste considerente, c ăldura apei ac ționează pozitiv prin sc ăderea durerii și a contracturii
Dănoiu Mircea
76 antalgice.
Prin dizolvarea în ap ă a diferitelor s ăruri (sare de Bazna), plante medicinale,
este favorizat ă în plus mi șcarea.
Nu trebuie neglijat la bolnav nici factorul psihic, el c ăpătând, prin mi șcarea
devenită posibilă în apă, încredere în tratamentul aplicat și posibila recuperare.
f) Mișcarea în schi ță
În cadrul acestei metode, pacientul nu execut ă nici o mi șcare. El își imagineaz ă
că execută o anumit ă mișcare, realizând astfel o reprezentare la nivel cortical a mi șcării.
77 TEHNICA ȘI METODICA MOBILIZ ĂRII
ARTICULA ȚIILOR
Mobilizarea metodic ă a articula țiilor sau gimnastica articular ă se adreseaz ă în
primul rând aparatului locomotor, fiind astfel o metod ă principal ă a gimnasticii
medicale.
Cuprinde exerci ții efectuate în articula țiile mobile, dup ă axele de mi șcare. Se
execută mișcări pasive și active, concentrice și excentrice, în interiorul și în afara
segmetului de contrac ție. În mișcarea concentrica mu șchiul în contrac ție se scurteaz ă,
apropiind capetele lui de inser ție și oasele pe care ac ționează. În mișcarea excentric ă,
deși mușchiul se contract ă, cedează unei for țe, întinzându-se și depărtându-și atât
capetele de inser ție, cât și oasele pe care le ac ționează.
Mișcarea în interiorul segmentului de contrac ție se execut ă atunci când
mușchiul din pozi ția normal ă de repaus, prin contrac ție, se scurteaz ă, apropiind oasele
pe care ac ționează. Mișcarea în afara segmentului de contrac ție se execut ă prin
contracția mușchilor întin și în prealabil peste limita de repaus.
Gimnastica articular ă se adreseaz ă în primul rând afec țiunilor articulare, dar și
formațiunilor periarticulare. Este contraindicat ă în traumatisme și procese inflamatorii
acute.
Aplicarea exerci țiilor și metodelor de gimnastic ă articulară necesită din partea
medicului sau specialistului de gimnastic ă terapeutic ă, cunoștinte temeinice de anatomie
a articulatiilor, cunoa șterea axelor și planelor în care se execut ă mișcarea și bineînțeles,
limita mișcărilor fiziologice în fiecare articula ție mobilă a corpului.
Orice ședință de gimnastic ă articulară se începe cu testarea mobilit ății articulare.
Aceasta se poate face cu ap arate speciale cum sunt goniometrele sau clinic prin mi șcări
active liber executate de pacient.
Există teste speciale, cum este cel propus de Funda ția Națională pentru Paralizia
Infantila (S.U.A.). Acesta are cinci valori: de la valoarea 0 (mu șchi fără contracție,
articulație fără mișcare), pân ă la valoarea 5 (mu șchi și articulatie cu func ție normal ă).
O mare importan ță în reușită o are priza. Cu o mân ă se fixeaz ă un segment al
articulației (contrapriz ă); iar cu cealalt ă mână face priza. Pentru a folosi un bra ț mare de
pârghie, priza se face cât mai departe de articula ția mobilizat ă, dar fără posibilitatea
intervenției unei alte articula ții în mișcare.
Pacientul se afla într-o pozi ție de relaxare, de obicei culcat sau a șezat. Pozi ția
kinetoterapeutului este în general stând. Exist ă afecțiuni în care durerea poate impiedica
efectuarea ședințelor de gimnastic ă articulară. În aceste situa ții, aplicarea în prealabil a
masajului, b ăilor calde și chiar forme de electroterapie au efect antalgic și diminuarea
contracturii reflexe.
Mai prezint ă importan ță forța de execu ție, care la un subiect cu sensibilitatea
dureroasă păstrată este dozat ă în funcție de apari ția durerii la articula ția mobilizat ă.
Durata unei ședințe de gimnastic ă articulară variază în funcție de afec țiune, de
bolnav, de gradul de sensibilitate. Dac ă rezultatele sunt bune, durata ședințelor crește
progresiv. În general se efectueaz ă o ședintă pe zi.
Dacă modul de execu ție a fost necorespunz ător afecțiunii tratate, pot ap ărea
Dănoiu Mircea
78 oboseala, starea febril ă, iar local, contactur ă, edem, sc ădere în amplitudinea mi șcărilor
efectuate.
Gimnastica articular ă se aplic ă, obținându-se bune rezultate, uneori pân ă la
completa reeducare func țională în reumatismul articular, în artroze, artrite, tuberculoza
osteo – articular ă, anchiloze, redori articulare, spondilartoze și chiar în atrofii musculare.
Manevrele de gimnastic ă, kinetoterapeutul trebuie s ă le execute cu blânde țe, dar
în același timp cu fermitate, câ știgând progresiv încrederea pacientului. De aceast ă
încredere a pacientului depinde mult reu șita. Fără participarea activ ă și conștientă a
bolnavului, având încredere în metoda aplicat ă, rezultatele vor fi nesatisf ăcătoare.
În timp, speciali știi în kinetoterapie au stabilit succesiunea mobiliz ării metodice
a articula țiilor: mobilizarea metodic ă a membrului superior, a membrului inferior, a
coloanei vertebrale.
MOBILIZAREA METODIC Ă A MEMBRULUI SUPERIOR
Se începe cu mobilizarea degetelor . Policele se mobilizeaz ă separat de celelalte
degete. Axul de mi șcare este transversal pentru flexie și extensie. În flexia combinat ă cu
opoziția, mobilitatea normal ă este de 170 °. Extensia este de 30 °, se continu ă abducția
(90°) și adducția. Pentru acestea, axul mi șcării este sagital. Mobilizarea policelui se
încheie cu mi șcarea de circumduc ție.
Ultimele patru degete se mobilizeaz ă pe rând sau împreun ă. Flexia are o
mobilitate de 180 °, în timp ce extensia de numai 5 – 6 °. Axul de mi șcare pentru acestea
este transversal. În juru l axului sagital se execut ă mișcarea de lateralitate, care are o
amplitudine de maxim 25 – 30 °. Circumduc ția degetelor se execut ă din articula țiile
metacarpofalangiene. Toate articula țiile degetelor sunt trohlee.
Se continu ă cu articulația pumnului (radio – carpian ă și medio – carpian ă). În
jurul axului de mi șcare transversal este posibil ă flexia de 80 – 90 ° și extensia. În jurul
axului sagital se execut ă înclinarea cubital ă de 40 – 45 ° și cea radial ă, mai redus ă, de
aproximativ 20 – 30 °. Mobilizarea articula ției pumnului se încheie cu mi șcarea de
circumduc ție.
Acest proces de recuperare a mi șcărilor mâinii se continu ă cu ergoterapie. Este
o metodă care utilizeaz ă activități manuale pentru antrenarea articula țiilor și grupelor
musculare afectate. De exemplu, țesut, coafur ă, înșurubare, de șurubare, tricotat,
croitorie, cântat la pian etc.
Articulația antebra țului sau radiocubital ă permite în jurul axului longitudinal
două mișcări: pronația (90°) și supinația (50 – 80°).
În articulația cotului , axul de mi șcare este transversal. Se execut ă flexia (130° –
150°) și extensia (180°).
Articulația umărului permite efectuarea unui mare num ăr de mișcări.
Flexia sau proiec ția anterioar ă se face pân ă la orizontal ă sau se poate continua
până la vertical ă. Extensia sau proiec ția posterioar ă se începe din pozi ția normal ă de
repaus sau cu bra țul în prealabil în flexie.
Abducția se face pân ă la orizontal ă ușor. Continuarea abduc ției până la vertical ă
se face cu r ăsucirea palmelor în sus.
Adducția este revenirea din abduc ție. Poate fi continuat ă dincolo de vertical ă,
prin încruci șarea brațelor.
Kinetologie
79 Rotația internă și externă are amplitudinea de 90° și este preferabil a fi executat ă
cu brațele la orizontal ă. Circumduc ția se execut ă din aceea și poziție cu rota ția internă și
externă.
În articula ția umărului mai sunt posibile mi șcări de ridicare și coborâre a
umerilor de 10 – 12 cm, precum și ducerea înainte și înapoi de 7 – 10 cm.
Se mai pot executa mi șcări din pozi ția cu mâinile la ceaf ă, cu brațele întinse
lateral, cu membrele superioare întinse în sus.
Se execut ă mișcări concentrice sau excentrice, în ăuntrul și în afara segmentului
de contrac ție, pasive, active libere sau cu rezisten ță, cu presiuni și tensiuni finale.
Poziția pacientului este a șezat, iar a kinetoterapeutului, stând. În general se
lucrează sistematic – progresiv cu fiecare articula ție. La articula țiile umerilor se poate
lucra simetric, bilateral, de unul sau chiar doi speciali ști.
Fig. nr. 16. Exemple de exerci ții pentru mobilizarea articula țiilor pumnului și degetelor
MOBILIZAREA METODIC Ă A MEMBRULUI INFERIOR
Se începe cu mobilizarea degetelor picioarelor, separat sau împreun ă. Având
axul de mi șcare transversal, se execut ă flexia și extensia. În axul de mi șcare sagital se
fac mișcări de lateralitate. Se încheie cu mi șcări de circumduc ție.
Se continu ă cu mobilizarea articula ției gleznei sau tibio – tarsian ă. Aici, în jurul
axului de mi șcare transversal este posibil ă flexia și extensia, ambele având o mobilitate
Dănoiu Mircea
80
normală, de 70 – 90°.
În jurul axului sagital se execut ă abducția având o amplitudine normal ă de 15 –
20° și adducția, cu o mobilitate fiziologic ă de aproximativ 20 -25°. În jurul axului
longitudinal se efectueaz ă pronația și supinația, cu o mi șcare normal ă de 15 – 20°.
Mobilizarea gleznei se încheie cu mi șcări de circumduc ție. Trebuie remarcat faptul c ă
flexia pe gamb ă a piciorului scade ca amplitudine odat ă cu înaintarea în vârst ă. Extensia
piciorului este înso țită și de flexie plantar ă.
În articula ția genunchiului sunt posibile dou ă mișcări principale: flexia și
extensia, ambele fiind executate în jurul unui ax transversal.
Flexia are o amplitudine de 140 – 160°. Extensia se executa din flexie și are o
amplitudine de 180°. În jurul axului sagital se execut ă mici mișcări de lateralitate, cu
amplitudine maxim ă de 1 – 2 mm.
În diferite afec țiuni ale acestei articula ții pot apărea mișcări patologice, cum ar fi
cea de sertar (mobilizare antero – posterioar ă) sau exager ări ale mișcărilor de lateralitate.
În articula ția șoldului sau coxo – femural ă, ca și la umăr, sunt posibile cele mai
multe mi șcări. În jurul axului de mi șcare transversal este posibil ă flexia și extensia
șoldului. Aceste dou ă mișcări pot fi executate în dou ă variante: cu genunchii în flexie
sau extensie. Flexia șoldului, cu genunchii întin și are o amplitudine de 90°. Executând
mișcarea cu genunchii îndoi ți, se observ ă că mobilitatea cre ște la 150°. La fel extensia,
cu genunchii întin și are o amplitudine de 10 – 15°, în timp ce cu genunchii îndoi ți crește
la 40 – 45°.
Fig. nr. 17. Exemplu de exerci ții de reabilitare a genunchiului dup ă interven ții chirurgicale
În jurul axului sagital se execut ă abducția, cu o mobilitate normal ă de 90° și
adducția, având o amplitudine de 45°.
În jurul axului de mi șcare longitudinal se face rota ția internă având amplitudine
de 35 – 45° și rotația externă cu o mobilitate fiziologic ă de 45 – 50°.
Mobilizarea articula ției șoldului se încheie cu mi șcări de circumduc ție, fie cu
genunchii întin și, fie îndoi ți.
Se lucreaz ă separat cu fiecare articula ție sau simultan, cu cele dou ă articulații
pereche.
Kinetologie
81 Se practic ă mobilizarea activ ă liberă sau cu rezisten ță, pasivă și cu tensiuni
finale.
Mișcările sunt concentrice și excentrice, în interiorul și în afara segmentului de
contracție.
MOBILIZAREA METODIC Ă A CAPULUI, GÂTULUI ȘI A COLOANEI
VERTEBRALE
Articulația vertebro – occipital ă și articulațiile intervertebrale cervicale permit
mișcări de suma ție diverse. În jurul axului de mi șcare transversal se execut ă flexia și
extensia capului și gâtului.
Flexia are o mobilitate normal ă, de 70 – 90° și este limitat ă de contactul b ărbiei
cu pieptul. Este o mi șcare lipsit ă de forță.
Extensia capului și a gâtului are o amplitudine de 50 – 60°.
În jurul axului sagital se pot efectua mi șcări de lateralitate, ca înclin ări și îndoiri,
având o mobilitate normal ă de 80°.
În jurul axului longitudinal se execut ă rotații și răsuciri, cu amplitudine de 80 –
90°.
Mobilizarea metodic ă a capului și gâtului se încheie cu mi șcări de circumduc ție,
pasive și active.
Articulațiile intervertebrale ale coloanei în ansamblu, împreun ă cu articula țiile
șoldului (coxo – femurale) fac posibile mi șcările de suma ție diverse ale trunchiului.
În jurul axului de mi șcare transversal se execut ă flexia trunchiului, cu
amplitudine de 60 – 80° și extensia, cu o mobilitate de 30°.
În jurul axului sagital se efectueaz ă înclinări și îndoiri laterale, cu o mobilitate
normală de 35 – 40°. În jurul axului longitudinal se practic ă rotații și răsuciri cu o
amplitudine de 75 – 90°. Mobilizarea coloanei vertebrale se finalizeaz ă cu mișcări de
circumduc ție.
Toate aceste mi șcări se execut ă cu participarea mai mare a coloanei vertebrale
lombare.
Dovedindu-se o bun ă metodă de reeducare, func țională și neuromotorie, având
indicații atât profilactice, cât și curative, gimnastica articular ă este tot mai des utilizat ă,
cu bune rezultate in muIte ramuri medicale: fizioterapie, neurologie, ortopedie, traumatologie, chirurgie.
83 EXERCI ȚII DE TÂRÂRE UTILIZ ATE ÎN KINETOLOGIE
Gimnastica de târâre const ă din exerci ții care se execut ă din poziții cu bază mare
de sprijin. Aceste exerci ții au ca punct de plecare trei dintre pozi țiile fundamentale ale
corpului: pe genunchi, a șezat și culcat.
Exercițiile de târâre se fac prin mi șcările trunchiului, executate dintr-una din
cele trei pozi ții fundamentale, cu sau far ă ajutorul bra țelor.
Efortul depus în gimnastic ă de târâre este mare.
Prin mișcări simetrice ale trunchiului și membrelor se ob ține o deplasare înainte
sau înapoi. Prin mi șcările trunchiului și membrelor, executate asimetric, rezult ă târârea
oblică sau în cerc .
EXERCI ȚII DE TÂRÂRE EXECUTATE DIN POZI ȚIA
FUNDAMENTAL Ă PE GENUNCHI
Târârea pe genunchi se poate executa cu trunchiul în diferite pozi ții: vertical,
înclinat sau aplecat.
Poziția membrelor superioare poate fi cu mâinile întinse: lateral, în sus, pe șold,
la umăr sau la ceaf ă. Mai poate fi efectuat ă din poziția derivat ă pe genunchi, pe c ălcâie
șezând.
Metoda dr. Klapp const ă din exerci ții de târâre, având ca punct de plecare
poziția derivat ă pe genunchi, cu sprijin pe palme (pe patru labe).
Metoda dr. Klapp dateaz ă din anul 1905, când a fost expus ă la Congresul
german de ortopedie. Aceast ă poziție ușurează coloana vertebral ă de greutatea corpului.
Totodată realizeaz ă relaxarea musculaturii rahisului. Astfel este posibil ă corectarea
deformațiilor patologice ale coloanei vertebrale în plan frontal. De asemenea este
facilitată respirația, prin degajarea diafragmului. La baza acestei metode au stat câteva
observații privind lumea animalelor. Astfel, numai animalele bipede și în special cele
mai evoluate (omul), prezint ă tulburări de static ă vertebral ă, acestea lipsind la animalele
patrupede. La acestea s-a observat o mobilitate mare a coloanei, prin ac țiunea
membrelor.
Metoda dr. Klapp are cinci pozi ții inițiale: una este orizontal ă, două sunt
deasupra orizontalei și două sub orizontal ă (aplecat și foarte aplecat).
În funcție de forma scoliozei se utilizeaz ă două tipuri de mers:
– în scolioza unic ă se practic ă mersul obi șnuit (încruci șat), ca la animale – mân ă
și picior opus.
Centurile scapular ă și pelvină converg ori spre stânga, ori spre dreapta, iar
coloana vertebral ă descrie o singur ă curbură, când pe stânga, când pe dreapta.
– în scolioza în "s" se practic ă mersul în buestru sau "a l'amble"; înaintarea se
face cu bra țul și piciorul de aceea și parte. În aceast ă situație cele dou ă centuri, scapular ă
și pelvină, rămân paralele între ele și coloana vertebral ă descrie o dubl ă curbură.
Exemple de exerci ții:
Alunecarea, în care pozi ția inițială este pe genunchi, cu sprijin pe palme:
coapsele sunt men ținute verticale, toracele apropiat de sol, capul în extensie, membrele
Dănoiu Mircea
84 superioare întinse înainte și depărtate la nivelul umerilor.
Înaintarea se face prin alunecarea înainte a bra țelor, urmat ă de deplasarea
genunchilor cu pa și mărunți.
Exercițiul determin ă lordoza la nivelul coloanei dorsale și se utilizeaz ă în
corecția spatelui rotund. De asemenea, alunge ște coloana vertebral ă în totalitate,
utilizându-se și în scolioze.
Șerpuirea : poziția inițială este la fel cu cea de la alunecare. Alunecarea se va
executa alternativ, stânga – dreapta. Exerci țiul, datorit ă întinderii coloanei vertebrale,
este utilizat în coretarea scoliozei.
Săritura de iepure : aceeași poziție inițială, ca la șerpuire și alunecare. Se ridic ă
lent brațele și toracele, pân ă la vertical ă. Urmeaz ă o aplecare lent ă, până la orizontal ă.
Se execut ă săritura cu ambii genunchi între bra țe. Este un bun exerci țiu pentru
musculatura abdominal ă și dorsală, pentru curburile simetrice și asimetrice ale coloanei
vertebrale.
EXERCI ȚII DE TÂRÂRE EXECUTATE DIN POZI ȚIA
FUNDAMENTAL Ă CULCAT
Din poziția culcat pe spate, târârea se poate face în direc ția capului. Acest
exercițiu poate fi ajutat prin împingerea cu t ălpile picioarelor.
Târârea în direc ția picioarelor este ajutat ă de tragerea cu palmele.
Exercițiile de târâre din decubit dorsal sunt utilizate pentru pozi ția corectă a
coloanei vertebrale.
Din pozi ția înainte culcat se poate executa târârea înainte, f ără ajutorul
membrelor (târârea șarpelui), târârea cu ajutorul mâinilor (tras ă) sau târârea cu ajutorul
picioarelor (mers târât).
Se mai poate efectua târârea în direc ția picioarelor, lateral și în cerc, cu sau f ără
ajutorul membrelor.
Târârea se mai poate executa și din pozi ția derivat ă culcat lateral, cu sau f ără
ajutorul membrelor.
EXERCI ȚIILE DE TÂRÂRE EX ECUTATE DIN POZI ȚIA
FUNDAMENTAL Ă AȘEZAT
Exercițiile se execut ă din pozi ția derivat ă, întreg a șezat; așezat cu genunchii
îndoiți sau din pozi ția în echer (cu picioarele ridicate și genunchii întin și).
Târârea înainte se face prin trecerea greut ății corpului de pe un șold pe altul și
împingerea înainte a membrelor inferioare. Deplasarea mai poate fi executat ă și lateral.
Aceste exerci ții de târâre sunt utilizate în corectarea scoliozei lombare, în
lordoza spatelui.
Solicită intens mu șchii spatelui, ai bazinului și membrelor inferioare, motiv
pentru care sunt utilizate în tratamentul obezit ății localizate la acest nivel.
În general, exerci țiile de târâre sunt grele, necesit ă coordonare și se efectueaz ă
cu un mare consum energetic.
Din aceste motive devin contraindicate pacien ților cu afec țiuni cardiovasculare
și respiratorii și majorității vârstnicilor.
85 KINETOLOGIA RESPIRATORIE
Kinetoterapia respiratorie are o sfer ă largă de obiective, metode și metodologii,
adaptate în vederea corect ării diverselor mecanisme perturbate ale func ției respiratorii.
Din punct de vedere istoric, este probabil, cea mai veche metod ă de gimnastic ă
terapeutic ă.
Pentru prima dat ă a fost utilizat ă de chinezi (3000 î.e n.). Indienii au utilizat-o în
metoda Hatha – yoga. Hipocrat a prec onizat lectura cu voce tare. Celsius și Oribasius
recomandau exerci ții de respira ție cu greut ăți pe piept. În Fran ța, Amoros a introdus
asocierea exerci țiilor fizice cu cântatul etc.
Exercițiile de gimnastic ă medical ă respiratorie ocup ă un loc important în
reeducarea respira ției și tratamentul celor mai diverse afec țiuni respiratorii: emfizem
pulmonar, astm bron șic, bronșiectazie, bron șită acută și cronică, pleurezie, pleurit ă
uscată și serofibrinoas ă, tuberculoz ă etc.
Componentele kinetologiei respiratorii s unt: relaxarea, postu rarea, gimnastica
corectoare, reeducarea respiratorie, antr enamentul la efort dozat, educarea tusei,
educarea vorbitului și terapia ocupa țională. Dintre acestea, cele mai importante sunt:
posturarea, reeducarea respiratorie și gimnastica corectoare.
POSTURAREA ÎN KINETOLOGIA RESPIRATORIE
Postura corect ă pentru o respira ție fiziologic ă are în vedere întreg corpul. Exist ă
două mari categorii de posturi :
a) posturi relaxante și facilitatorii ale respira ției;
b) posturi de drenaj bron șic.
Posturi relaxante și facilitatorii ale respira ției
O respira ție corectă nu se poate face decât dintr-o pozi ție relaxat ă, care nu
provoacă dissinergii musculare.
Poziția diferitelor segmente ale corpului (cap, bazin, membre) influen țează
coloana, musculatura intersegmentar ă, alinierea și echilibrul toracelui. Nu este de
neglijat faptul c ă o bună parte din mu șchii accesori ai respira ției sunt în acela și timp și
mușchi ai posturii, alterarea posturii trunchiului putând duce la tulburarea ventila ției
(după cum și o ventila ție deficitar ă se poate r ăsfrânge asupra posturii).
Există însă o mare deosebire între pozi ția (postura) corect ă pentru o respira ție
normală, la un subiect s ănătos și postura facilitatorie pentru un bolnav dispneic.
Postura corect ă în ortostatism a unei persoane s ănătoase este aceea și cu cea
descrisă ca fiind pozi ția ortostatic ă sau de "drep ți".
Pentru un bolnav dispneic, cardio – pulmona r de exemplu, posturile facilitatorii
ale respira ției sunt cu totul altele. În or tostatism, bolnavul dispneic adopt ă următoarea
poziție: spate rezemat de perete, coloana u șor cifozat ă, trunchiul u șor aplecat în fa ță,
umerii "căzuți", cu membrele superioa re atârnând înaintea corpului, membrele inferioare
ușor flectate din genunchi.
În decubit dorsal: partea rabatabil ă, de la cap ătul patului, ridicat ă la 45 grd. (sau
Dănoiu Mircea
86 mai multe perne); capul pe o pern ă mică (umerii nu sunt pe pern ă); brațele în abduc ție
de 30 – 40 grd., antebra țele se sprijin ă pe două perne; sub coapse și genunchi o pern ă,
care flecteaz ă ușor șoldurile și genunchii – postur ă favorabil ă respirației și utilizată la cei
grav bolnavi.
Posturi de drenaj bron șic
Drenajul de postur ă al secrețiilor bron șice reprezint ă cea mai eficace metod ă (și
în același timp simpl ă) de facilitare a evacu ării secrețiilor bron șice.
Principiu: pozi ționarea toracelui cu declivitate spre trahee, în a șa fel încât
gravitația să ajute progresia secre țiilor din zonele distale spre cele proximale ale
arborelui bron șic (poziționarea este în func ție de segmentul ce trebuie drenat).
O poziție de drenaj a întregului pl ămân este pozi ția Trendelenburg, la un unghi
de înclinare de 60o – 70o (corpul este fixat cu o ching ă).
Drenajul bron șic se poate face și sub forma unui program special de exerci ții.
Fig. nr. 18. A. Pozi ția Trendelenburg; B. Trendelenburg inversat
A B C
D E
Fig. nr. 19. Drenaj postural: A. lobulul superi or drept; B. segmentul apical al lobulului
superior stâng; C. trahee și bronhii mari; D. segmentul superi or al lobulului inferior stâng;
E. segment bazal al lobulului inferior drept
Kinetologie
87 REEDUCAREA RESPIRATORIE
Reeducarea respiratorie se adreseaz ă unor bolnavi cu afectarea evident ă a
funcției respiratorii și are drept scop realizarea (pentru bolnavul respectiv) unui nou
''model'' respirator, adaptat nevoilor și capabil s ă asigure volume de aer mobilizabile
suficiente, cu un travaliu ventilator cît mai redus, în cadrul unei respira ții bine controlate
și coordonate.
Reeducarea respiratorie are câteva componente:
A. Dirijarea aerului la nivelul c ăilor respiratorii superioare
Inspirația pe nas este forma cea mai fiziologic ă a respira ției, nasul fiind
considerat ca o rezisten ță reglabilă în calea coloanei de aer (rezisten ță care influen țează
forța musculaturii inspiratorii, iar la copil chiar forma toracelui).
De aceea se poate ac ționa în sensul fortific ării musculaturii inspiratorii, prin
unele exerci ții la nivelul narinelor, astfel:
– inspirații pe o nar ă, presând-o alternativ pe cealalt ă cu degetul;
– inspir sacadat; – inspir cu obstruc ție incomplet ă (tot cu degetele) a ambelor narine.
Expirația poate fi executat ă pe gură, de către bolnavi (sc ăzând rezisten ța la flux
a coloanei de aer).
Pacienții cu obstruc ție bronșică vor fi înv ățați să expire cu "buzele strânse",
situație în care se realizeaz ă o reglare a presiunii la ie
șirea coloanei de aer pe gur ă,
împiedicând colapsul bron șic expirator.
Cântatul, este o alt ă metodă de reeducare respiratorie, prin dirijarea aerului la
nivelul c ăilor respiratorii superioare (în tim pul cântatului, laringele reprezint ă o
rezistență variabilă, care antreneaz ă musculatura respiratorie și împiedic ă realizarea
obstrucției bronșice dinamice expiratorii).
B. Reeducarea respira ției costale
Jocul costal (deplasarea co astelor) are eficacitate optim ă, atunci când coastele
pleacă de la o pozi ție intermediar ă de relaxare (coasta face unghi de 45 grd. cu verticala
ce trece prin articula ția costovertebral ă).
Jocul costal m ărește diametrele toracice astfel: jocul costal inferior m ărește
diametrul transversal, iar jocul costal superior m ărește diametrul sagital.
Poziția și mișcarea coastelor depind de pozi ția și mobilitatea coloanei.
Flexia coloanei m ărește oblicitatea costelor, favorizând expirul. Extensia
coloanei orizontalizeaz ă coastele și scade inspirul prin blocarea mi șcării diafragmului.
Înclinarea lateral ă a coloanei blocheaz ă hemitoracele homolateral, facitându-i expirul și
deschide toracele opus, facilitându-i inspirul.
Este o eroare (ce se realizeaz ă frecvent) s ă se asocieze mi șcarea brațelor pentru
creșterea respira ției toracice, deoarece mi șcarea scapulei face dificil ă acțiunea
musculaturii mobilizatoare toracice, care are inser ție pe scapul ă (m. marele din țat, micul
pectoral etc.).
Contribuția respira ției toracice este de aproximativ 35% din volumele
pulmonare mobilizabile. O serie de boli pulm onare, pleurale sau toracice pot determina
limitarea sau chiar imposibilitatea realiz ării excursiilor toracice.
Reeducarea mi șcărilor toracice are la baz ă principiul con știentizării și execuției
mobilizării diferen țiate a regiunilor toracice.
Dănoiu Mircea
88 C. Reeducarea respira ției diafragmatice
Principalul element motor al ventila ției este mu șchiul diafragm, ale c ărui
deplasări (de aproximativ 3 cm) determin ă 65% din ventila ție. Deosebit de important
este faptul c ă acest mu șchi lucreaz ă în regim de economie energetic ă, având cel mai mic
cost pentru o unitate de volum de aer ventilat.
De asemenea, respira ția diafragmatic ă asigură:
-ventilația bazelor pl ămânului;
-o bună distribuție intrapulmonar ă a aerului;
-prin amplitudinea mi șcării sale realizeaz ă capacitatea respiratorie maxim ă, cu o
expirație complet ă;
-asupra circula ției de întoarcere venoas ă are o influen ță directă datorită
modificărilor presionale toraco – abdominale, pe care le determin ă.
Contracția diafragmului este o contrac ție involuntar ă. Tehnica reeduc ării
respirației diafragmatice reprezint ă antrenarea a șa-zisei respira ții abdominale. Mi șcările
diafragmului vor fi influen țate, în cadrul acestei tehnici, prin jocul presiunii
intraabdominale (realizabil ă voluntar prin contractarea și relaxarea peretelui abdominal).
Relaxarea cu bombare a peretelui abdominal scade presiunea intrabdominal ă, facilitând
coborârea diafragmului și implicit inspirul, iar contract area peretelui abdominal cre ște
presiunea, diafragmul va fi împins în sus, facilitând expirul. Aceste mi șcări ale peretelui
abdominal se pot înv ăța utilizând metoda contrapresiunilor (saci cu nisip, mâinile
pacientului etc.).
După însușirea acestei tehnici (de mobilizare a peretelui abdominal) se cupleaz ă
aceasta cu inspira ția, în expir urm ărindu-se ca toracele s ă rămână imobil.
În timpul urm ător, pacientul va înv ăța respirația abdomino – toracic ă inferioar ă,
prin cuplarea respira ției abdominale cu cea toracic ă inferioar ă. Acest tip de respira ție
este cel mai eficient, realizând cea mai bun ă ventilație pulmonar ă.
D. Controlul și coordonarea respira ției
Respirația unui bolnav dispneic este deosebit de anarhic ă. Exercițille de
reeducare vor urm ări conștientizarea unei scheme ventilatorii, adecvate atât deficitului
funcțional respirator, cât și necesităților activit ății zilnice.
O ventilație dirijată are mai multe componente:
a) ritmul respirator (frecven ța respirației pe minut) – are un rol important în
determinismul unor mecanisme fiziopatologice respiratorii.
De obicei bolnavii respiratori sunt tahipneici. Se va urm ări scăderea treptat ă a
frecvenței lor respiratorii prin utilizarea unor diverse metode, de exemplu: folosirea
simulatoarelor de respira ție, care produc ni ște zgomote caracteristice, ce pot fi reglate la
ritmul dorit, iar pacientul ascultându-l, intr ă, în mod incon știent, treptat, în acest ritm.
Se recomand ă, de asemenea, ca reeducarea ritmului respirator s ă se calcheze pe
ritmul cardiac și anume: pacientul cu mâna pe puls inspir ă pe 3 – 4 b ătăi cardiace și
expiră pe alte 3 – 4 b ătăi. Acest gen de coordonare respiratorie are efecte benefice asupra
întregului organism.
b) controlul volumului curent – este în strâns ă corelație cu frecven ța, deoarece
nu trebuie modificat ă ventilația. Scăzând frecven ța va crește volumul curent și invers.
c) raportul între timpii respiratori și durata pauzelor dintre ei – sunt de asemenea
importante.
Un ciclu repirator implic ă: inspir – pauz ă postinspiratorie – expir – pauz ă
Kinetologie
89 postexpiratorie.
Raportul inspir / expir este în general 1/1,2. La bronhopulmonarii obstructivi se
urmărește obținerea unui raport de 1/2 – 1/2,5, deci un expir dublu ca durat ă față de
inspir. La ace știa se indic ă o scurtă apnee postinspiratorie, pentru o mai bun ă distribuție
intrapulmonar ă a aerului, pentru sc ăderea excitabilit ății receptorilor tusigeni și pentru
combaterea aderen țelor pleurale.
d) controlul fluxului de aer – viteza imprimat ă acestuia influen țează direct
mecanica ventila ției, mărind rezisten ța dinamic ă și schimbând regimul de curgere a
aerului prin bronhii. Se poate realiza ținând o lumânare aprins ă (la distan țe progresiv
mai mari) și suflând continuu, astfel încât s ă nu se sting ă, dar să se mențină flacăra
aplecată.
e) controlul respira ției în mișcare și efort – reprezint ă ultima etap ă a realizării
controlului și coordon ării respira ției.
În mișcare e interesat ă și musculatura respiratorie, putând antrena disarmonii
ventilatorii iar efortul declan șează dispnee.
În acest sens se pot executa exerci ții de genul: inspir înaintea ac țiunii (întoarcere
în pat, ridicare din pat, de pe scaun etc.) și expir prelung în timpul execut ării acesteia;
după care se trece la controlul respira ției în mers: un pas în inspir – doi pa și în expir,
după care se cre ște numărul pașilor pe fiecare faz ă respiratorie.
Urcatul sc ărilor se poate exersa dup ă același principiu.
Reeducarea respiratorie trebuie început ă cât mai precoce și nu se poate vorbi de
o durată a executării exercițiilor de respira ție.
Practic, ele trebuiesc continuate toat ă viața, deoarece nu se pune problema ca
boala să se vindece, în acest fel realizându-se o kinetoprofilaxie secundar ă respiratorie.
Gimnastica de corectare
Exceptând indivizii cu o afec țiune respiratorie propriu-zis ă, un procent foarte
mare dintre cei s ănătoși prezintă o kinetică respiratorie anormal ă.
O respira ție normal ă este dependent ă de forma structurii mobilizate (trunchi,
abdomen) și de forțele mobilizante (musculatur ă), ambele putând prezenta variate
perturbări produse de deficite proprii sau induse de deficite de la distan ță.
Disarmoniile respiratorii pot fi dete rminate de multiple cauze, cele mai
frecvente fiind: tulbur ări de static ă și echilibru, afectarea musculaturii articula țiilor sau
scheletului toracelui și centurilor, tulbur ări de troficitate a țesuturilor moi toraco –
abdominale, unele boli psihi ce (nevrozele, care afecteaz ă coordonarea respiratorie). De
asemenea se poate instala o stereotipie disfunc țională respiratorie, ca sechel ă a unui
proces patologic vindecat (de exemplu: în urma unei interven ții chirurgicale pe
abdomen, în perioada postoperatorie, pân ă la vindecare, pacientul î și modific ă tipul
respirator, accentuând respira ția toracic ă; acest tip respirator men ținându-l și după
vindecare).
Cele mai demonstrative exemple a ceea ce pot însemna disarmoniile structurilor
mobilizabile și mobilizatoare sunt cunoscute ca afec țiuni extrapulmonare ce genereaz ă
disfuncții ventilatorii restrictive și care se soldeaz ă cu veritabile insuficien țe respiratorii:
spondilita anchilopoetic ă, cifoscolioze, distrofii musculare, piept excavat, toracoplastii,
miotonia, miozitele, ascita, hernia diafragmatic ă etc.
Kinetologia respiratorie are ca obiectiv corectarea, pe cât posibil, a acestor
Dănoiu Mircea
90 disarmonii, corectare în cadrul c ăreia gimnastica ocup ă un loc important.
Cea mai cunoscut ă este "metoda danez ă Heckscher", alc ătuită dintr-un grup de
exerciții pentru fiecare segment implicat în respira ție.
Principalele obiective urm ărite de acest ă metodă sunt:
– corectarea curburilor patologice ale gâtului și poziției capului;
– corectarea pozi țiilor umerilor și scapulei;
– corectarea curburilor patologice ale coloanei dorsale (toracice);
– corectarea curburilor patologice ale coloanei lombare; – corectarea pozi ției și mobilității bazinului;
– tonifierea musculaturii respiratorii propriu-zis toracice și a diafragmului.
Iată câteva exemple de asemena exerci ții [după Sbenghe, T., 1987]:
1. În decubit dorsal, cu genunchii flecta ți și sprijin pe occiput: se încearc ă
desprinderea spatelui de sol (lomba este lipit ă de sol).
Acțiune: corecteaz ă lordoza cervical ă, tonifică musculatura cefei.
2. În picioare, cu trunchiul aplecat la 45grd și o mână în sprijin pe o mas ă:
celălalt braț execută liber cicumduc ții, basculări etc.; se schimb ă apoi brațul.
Acțiune: mobilizarea um ă
rului, favorizarea respira ției abdominale prin pozi ție.
3. În poziție patruped ă se duce înainte câte un bra ț, alternativ – se execut ă în
timpul expira ției.
Acțiune: diminuarea cifozei și tonifierea centurii scapulare.
4. În pozi ție ortostatic ă, picioarele dep ărtate, trunchiul flectat la 45 grd,
genunchii flecta ți, mâinile pe genunchi: se extind genunchi și se redreseaz ă curbura
spatelui prin trac ționarea înapoi a umerilor și ridicarea capului; mâinile atârn ă în față;
din acest ă poziție, se poate continua cu încruci șarea membrelor superioare sau cu
anteducția alternativ ă a câte unui membru superior.
Acțiune: redresarea cifozei, tonifierea musculaturii spatelui, interscapulare și a
romboizilor, mobilizarea centurii scapulare.
5. În poziție patruped ă: se basculeaz ă bazinul ca s ă se creeze o lordoz ă
accentuat ă – musculatura abdominal ă relaxată.
Poziția este favorabil ă exercițiilor de respira ție abdominal ă.
6. Din ortosatism, se ridic ă un genunchi la piept; mâinile men țin membrul
inferior respectiv – se execut ă în timpul expira ției (se ridic ă genunchiul cât mai sus).
Acțiune: delordozare, cu tonifiere a musculaturi abdominale.
7. În poziție patruped ă: se avanseaz ă un genunchi c ătre mâna opus ă, care
rămâne în sprijin pe sol, apoi cel ălalt genunchi (se execut ă în inspir).
Acțiune: mobilizeaz ă bazinul și relaxeaz ă musculatura abdominal ă.
8. În decubit dorsal, cu genunchii flecta ți – pe abdomen se a șează o greutate cu
valori crescânde (se ajunge la 8 – 10 kg): inspir cu ridicarea abdomenului; expir cu
retractarea abdomenului.
Acțiune: tonifierea diafragmului posterior.
9. Decubit ventral, cu abdomenul pe o pern ă dură – pe baza toracelui se a șează o
greutate (4 – 10kg.): se respir ă "tip abdominal".
Acțiune: tonifierea diafragmului anterior.
Muschiul diafragm prezint ă o particularitate unic ă: este singurul mu șchi din
organism în care circula ția nu se suspend ă în timpul contrac ției izometrice, ci
dimpotriv ă, se intensific ă proporțional cu intensitatea contrac ției.
91 RECUPERAREA CARDIO – VASCULAR Ă
Conform defini ției acceptate de O.M.S., rec uperarea cardiacilor include
ansambul de m ăsuri ce au ca obiectiv redarea sau ameliorarea capacit ății fizice și
mentale anterioare a bolnavilor, permi țându-le o activitatea normal ă sau cel pu țin cât
mai apropiat ă de aceea a individului s ănătos.
Bolnavul cardio-vascular instaleaz ă de fapt, prin boala sa un singur deficit
funcțional major: sc ăderea toleran ței la efort. Asupra acestei proaste tolera țe la efort se
va îndrepta deci asisten ța de recuperare.
Principalele categorii de bolnavi cardio-vasculari care pot beneficia de
recuperarea fizic ă sunt:
-pe primul loc se afl ă bolnavii cu cardiopatie ischemic ă (după I.M.A., by – pass
aorto – coronarian, dup ă angioplastie coronarian ă, bolnavii cu angin ă pectorală stabilă de
efort, bolnavi cu ischemie miocardic ă silențioasă);
-cel de al II-lea loc este ocupat de bolnavii dup ă interven ții chirurgicale
valvulare sau pentru cardiopatii congenitale și de asemenea dup ă transplantul cardiac.
Alte indica ții sunt reprezentate de:
– cardiopatia hipertensiv ă;
– pacientul vârstnic, cu boal ă cardiacă (reprezint ă o indicație special ă);
– unele tulbur ări de ritm, în cadrul cardiopatiei ischemice dar și în afara acesteia;
– obstrucția arterial ă periferică.
Programul de recuperare începe de regul ă imediat dup ă debutul perioadei de
convalescen ță, (la aproximativ o s ăptămână de la externarea din spital și necesită
cooperarea unei întregi echipe de speciali ști, medici, kinetoterapeu ți) și eventual spa țiu
special amenajat și aparatur ă corespunz ătoare.
Cu prescrip ție medical ă, cu un medic prezent sau în apropiere, care poate
interveni în orice moment, kinetoterapeutul este autorizat s ă participe la reeducarea
cardio – vascular ă a bolnavului dup ă infarct miocardic și după intervențiile de cord, s ă
înregistreze EKG. în timpul ședințelor de reeducare cardio-vasculare, interpretarea
revenindu-i medicului (statutul ki netoterapeutului, articolul 7).
Durata programului de recuperare este în general de 8 – 12 s ăptămâni, ieșirea
din program f ăcându-se în momentul atingerii obiectivelor acestuia, respectiv atingerea
capacității de efort maxim, în raport cu deficitul func țional cardiac.
Cardiopatia ischemic ă cronică (C. I. C.)
C.I.C. are la baz ă ateroscleroza coronarian ă – proces complex, ce presupune
formarea pl ăcilor de aterom la nivelul vaselor coronare, leziuni ce împiedic ă un flux
sanguin adecvat, determinând ischemia cardiac ă sau, în anumite situa ții, ulcerația sau /
și ruperea lor determin ă apariția trombozei coronariene, cu instalarea infarctului de
miocard.
De asemenea leziunile aterosclerotice favorizeaz ă spasmul coronarian (acesta
putând fi prezent îns ă și pe coronare indemne).
Efectele ischemiei sunt: deficit local de oxigen și acumulare de metaboli ți
celulari, iar expresia clinic ă a dezechilibrului dintre cererea și oferta de oxigen este
Dănoiu Mircea
92 durerea coronarian ă.
Toleranța la efort a coronarianului este determinat ă, în orice situa ție, de raportul
dintre necesarul de oxigen (pentru travaliul cardiac) și ofertă (gradul ischemiei).
Recuperarea func țională a cardiacului se bazeaz ă pe recunoa șterea toleran ței
acestuia la efort sau se realizeaz ă cu ajutorul unor teste, în care pacientul este supus unor
trepte de efort, sub control clinic și electrocardiografic.
Programul de recuperare cuprinde:
Controlul factorilor de risc
a. Tensiunea arterial ă (T.A.), se va men ține la valori pe cât posibil normale sau
apropiate de normal (regim desodat, beta – bl ocante, inhibitori ai enzimei de conversie).
b. Fumatul – tripleaz ă riscul bolii coronariene.
Se va renun ța la fumat, o aten ție deosebit ă după suprimarea fumatului se va
avea asupra greut ății corporale și a colesterolemiei (factori de risc ai bolii coronariene și
care de obicei cresc dup ă suprimarea fumatului).
c. Dieta și obiceiurile alimentare
Obiective : reducerea greut ății corporale, evitarea alimentelor
hipercolesterolemiante.
d. Stressul – se vor evita st ările emo ționale negative, odihna va fi
corespunz ătoare, activitatea profesional ă și sexuală vor fi reluate treptat etc.
e. Sedentarismul – important factor de risc al bolii coronariene – combaterea lui
devine obiectivul principal al programului de recuperare.
Aspecte educa ționale
Pacientul va fi instruit, pentru a- și cunoaște boala și posibilit ățile personale de a
înlătura factorii agravan ți dar și cunoașterea celor benefici.
Cooperarea acestuia, schimbarea comportamentului, a regimului de via ță sunt
extrem de utile. Un aspect particular îl reprezint ă informarea partenerului asupra vie ții
sexuale, asupra posibilit ăților și limitelor ei.
Există o serie de reguli de comportament pe care pacientul trebuie s ă le
cunoască pentru a- și menaja cordul.
Printre acestea se num ără:
-trecerea de la o activitate fizic ă la alta se va face dup ă o perioad ă de odihnă;
-nu trebuie s ă efectueze activit ăți fizice cu bra țele poziționate peste linia
orizontală a umerilor;
-o activitate fizic ă nu va fi început ă imediat dup ă masă (ci la cel pu țin o oră
după masă);
-nu trebuie s ă desfășoare activit ăți fizice la temperaturi extreme (frig sau c ăldură
excesivă);
-evită efortul intens;
-postură comodă în timpul efortului;
-respectarea programului de control periodic, a medica ției prescrise etc.
Activitatea fizic ă și reantrenarea la efort
Recuperarea post infarct miocardic acut (I.M.A.) a fost cea care a pus bazele
recuperării cardiopatiei ischemice și în general a recuper ării în bolile cardiovasculare.
Kinetologie
93 Studiile efectuate de diver și autori au ar ătat pe de o parte c ă evitarea efortului
fizic dup ă I.M.A. și repausul prelungit la pat face din bolnavi ni ște "handicapa ți",
nejustificat fa ță de datele obiective ale performan ței lor cardiace, iar pe de alt ă parte
inactivitatea fizic ă creează prin ea îns ăși o scădere a capacit ății de efort atât la individul
sănătos cât și la cel coronarian.
Se consider ă la ora actual ă că un procent de peste 50% din bolnavii de I.M.A.
pot duce o via ță fizică activă, profesional ă, familial ă și socială, identică cu cea a
indivizilor ce nu au suferit accidente coronariene.
Acest obiectiv poate fi atins prin: tratament medicamentos, interven țional și
chirurgical și prin recuperare fizic ă.
Antrenamentul fizic este ini țial standardizat și supravegheat, ulterior
standardizat și nesupravegheat iar în final nestandardizat și nesupravegheat.
Intensitatea antrenamentului la care vor fi supu și bolnavii și rezultatele acestuia
depind de severitatea bolii coronariene. Din acest motiv, este important ă cunoașterea
consecințelor fiziopatologice ale ischemiei miocardice și anume: sc ăderea performa ței
ventriculare stângi, ischemia miocardic ă restantă și disritmiile secundare I.M.A. sau
ischemiei restante.
Pragul anginos testat este cel care limiteaz ă efortul bolnavilor.
Pentru începerea programului de recuperare este necesar ă cunoașterea
capacității maxime de efort care se m ăsoară prin consumul (maxim) de O 2 VO 2max,
respectiv câ ți litri de O 2 sunt transporta ți pe minut de la pl ămâni și utilizați de
musculatura în activitate).
Testările se fac îns ă la valori submaximale ale efortului fizic.
Clasic recuperarea bolnavilor cu I.M.A. se face în trei faze: -faza I – reprezint ă recuperarea intraspitaliceasc ă și urmărește să asigure
capacitatea de autoîngrijire a bolnavului (îmbr ăcare, alimentare, mers la toalet ă etc.);
-faza a II-a – recuperarea propriu-zis ă, durează între 3 și 12 săptămâni;
-faza a III-a – teoretic dureaz ă toată viața.
Scop : prezervarea capacit ății de efort ob ținute în faza a II-a și eventual cre șterea
ei.
Clasic faza I de recuperare a I.M.A. se desf ășoară în 7 trepte de mobilizare
(tabel nr. 3).
RECUPERAREA BOLNAVILOR CARDIOVASCULARI
Faza I-a începe la câteva ore de la internare când durerea toracic ă a dispărut,
bolnavul este stabilizat hemodinamic, f ără tulburări severe de ritm, cu frecven ța cardiacă
de repaus sub 120/min., T.A. sistolic ă peste 90 mm. Hg..
Faza a II-a de recuperare începe la 3 s ăptămâni de la debutul I.M.A. și
reprezintă recuperarea propriu-zis ă, urmând s ă dea bolnavului maximum posibil din
capacitatea sa fizic ă.
Includerea bolnavului în faza a II – a a recuper ării fizice este precedat ă de un test
cu efort, ce se efectueaz ă la 3 – 4 săptămâni de la debutul I.M.A..
Până de curând acest test era un test de efort submaximal, pân ă la 85% din
frecvența cardiac ă teoretic ă, limitată de simptome. Actualmente se recomand ă
efectuarea unui test maximal, limitat de si mptome. Efortul este întrerupt în momentul
apariției unor simptome ca durerea, dispneea sau tulbur ări de ritm.
Dănoiu Mircea
94 Avantajul acestui test este c ă în cazul în care nu apar astfel de simptome el
poate fi continuat pân ă la atingerea frecven ței maxime teoretice, acesta fiind o dovad ă a
absenței ischemiei restante post infarct.
De asemenea acest tip de testare permite o mai bun ă alegere a intensit ății
antrenamentului fizic.
După testul de efort maximal, bolnavului i se va alc ătui programul individual de
antrenament, pe care urmeaz ă să îl desfășoare într-o sal ă specială, sub îndrumarea
kinetoterapeutului.
Treapta Ziua Tipul de activitate
1 2 -mi șcări pasive ale extremit ăților în pat;
-mișcări active ale extremit ăților în pat – pedalare, rota ții din articula ția
tibiotarsian ă, de câteva ori pe zi;
-ridicarea la 45 grd. cu patul;
-se alimenteaz ă singur, șade în pat (ajutat la ridicare), utilizeaz ă comoda
lângă pat.
2 3-4 -mi șcări active ale extremit ăților, repetate de 10 – 15 ori, de 2 ori/zi;
-efectueaz ă singur toaleta în pat + activit ățile treptei 1;
-la sfârșit este ridicat în picioare, poate fi transferat din unitatea coronarian ă.
3 5 -continu ă exercițiile fizice + stretching;
-stă în fotoliu cât vrea
-se deplaseaz ă în salon, în scaunul cu rotile;
-la sfârșit mers în pas de plimbare 30 – 40 de metri.
4 7-8 -activit ățile treptei 3 +
-mers la baie, toalet ă parțială,
-se deplaseaz ă singur în salon de 2 ori pe zi;
-mers pe coridor 60 de metri
5 din
z.9 -repetarea exerci țiilor fizice anterioare de trei ori, pân ă la intensitatea de 3
METs; -merge singur, în salon și pe hol, pân ă la telefon;
-merge 200 – 250 metri, de 2 ori;
-la sfârșit – duș
6 -ac țivitățile anterioare + coborârea unui etaj;
-distanța de mers – 400 metri, de 2 ori pe zi;
-se instruie ște asupra activit ății fizice la domiciliu.
7 -activit ățile anterioare+
-urcă și coboară singur 1 – 2 etaje;
-parcurge 500 de metri, de 2 ori pe zi;
-testarea de efort preexternare.
Tabelul nr. 3. Sinteza recuper ării în primele 7 trepte ale fazei [ după Zdrenghea, D. și Branea,
I., 1995]
Sala de antrenament trebuie s ă fie dotată cu posibilit ăți de asisten ță de urgență.
Ședința de antrenament cuprinde trei p ărți distincte: înc ălzirea, antrenamentul
propriu-zis și revenirea.
Urmărirea antrenamentului se face prin doi parametri de baz ă: frecven ța
cardiacă (ce trebuie s ă fie în limitele celei prestabilite) și scala de autoapreciere a
intensității efortului. Acestora li se poate ad ăuga controlul tensiunii arteriale.
Pentru a se ob ține efectul de antrenament, efortul prestat în cursul acestuia
Kinetologie
95 trebuie să aibă o anumit ă intensitate, durat ă și să fie repetat cu o anumit ă frecvență.
* Intensitatea antrenamentului
Clasic se consider ă că este necesar s ă se presteze un efort fizic de 70% din
capacitatea maxim ă de efort a individului (VO 2max), ceea ce corespunde pragului aerob.
În practic ă, se apreciaz ă prin urmărirea frecven ței cardiace, care trebuie s ă fie de
aprox. 120 – 130/min. pentru indivizi peste 40 ani și 135 – 140/min. pentru indivizi sub
40 ani.
Pentru cei cu angor restant, frecven ța cardiacă trebuie să fie cu 10 b ătăi/min. sub
valoarea corespunz ătoare pragului anginos, respectiv a frecven ței la care a ap ărut
durerea în cursul test ării.
La pacien ții ce primesc tratament cu beta – blocante frecven ța cardiac ă de
antrenament nu va dep ăși 110/min. (peste aceast ă frecvență scade debitul sistolic).
Efectul de antrenament se poate ob ține (mai lent îns ă) și la frecven țe cardiace în
jur de 60% din frecven ța cardiacă maximă atinsă la testul de efort.
Pentru bolnavii care nu au efectuat un T.E. (test de efort) se poate folosi
următoarea metod ă de calculare a F.A. (frecven ței de antrenament): 60 – 70% din
diferența dintre frecven ța maximal ă teoretică și cea de repaus, se adaug ă frecvenței de
repaus și se obține F.A.; o alt ă formulă de calcul: 180 – vârsta în ani = F. A..
* Durata antrenamentului
Se indică o durată de 5 – 10 min. a antrenamentului, crescând progresiv, în
funcție de toleran ța bolnavului, pân ă la 30 min.
* Frecven ța antrenamentului
Se consider ă că sunt necesare 3 sau 4 antrenamente pe s ăptămână, despărțite
prin câte o zi liber ă, în care pacientul î și poate continua activitatea fizic ă, exerciții de
gimnastic ă, mers, treburi gospod ărești etc.
Există autori care au o bun ă experien ță în efectuarea zilnic ă a antrenamentului,
aceasta reprezentând o alternativ ă pentru bolnavul cu I.M.A. necomplicat și cu condi ție
fizică bună și fără semne de I.V.S. (insuficien ță ventricular ă stângă).
* Metodologia antrenamentului
Este recomandat antrenamentul cu interv ale (pauze de antrenament de 1 – 2
min.) și schimbarea tipului de antrenament de la un interval la altul, întrucât monotonia
poate determina sc ăderea interesului și aderenței bolnavului la program.
* Tipuri de efort
Inițial, s-a utilizat în recuperarea I.M.A. numai efortul izotonic, deoarece cel
izometric prezint ă riscul inducerii unor tulbur ări de ritm și a fenomenelor de I.V.S..
Efortul izotonic e prestat în toate cele trei faze ale antrenamentului.
Recent s-a ar ătat că efortul izometric nu solicit ă excesiv aparatul cardio –
vascular al bolnavilor (cu excep ția celor cu I.V.S. clinic patent ă) și deoarece bolnavul nu
poate evita efortul izometric în cursul activit ății cotidiene (ridicarea de mici greut ăți
etc.), orientarea actual ă este ca în mod progresiv, în a doua parte a fazei a II-a de
recuperare s ă se utilizeze și efortul izometric (mai ales sub forma ridic ării unor greut ăți).
Dănoiu Mircea
96 * Modul de realizare a efortului
1. Bicicleta ergometric ă: – reprezint ă tipul clasic de antrenament, care are ca
avantaj interesarea mai multor grupe musculare (în special ale membrelor inferioare).
Avantaje: permite antrenamentul monitorizat; reglarea intensit ății
antrenamentului.
Bolnavului i se va explica de la început s ă nu strâng ă excesiv ghidonul (efortul
izometric – al membrelor superioare).
Viteza de pedalare recomandat ă este de 45 tura ții / min., optim ă fiind de 60
turații/min.
Dezavantaje și limite: în special la bolnavii cu afec țiuni osteomusculare,
ateroscleroz ă.
Pentru a evita plictiseala rapid ă din cauza monotoniei antrenamentuluui la
cicloergometru se recomand ă includerea în cursul unui program, a 2 – 3 reprize, a 4
minute la cicloergometru.
2. Aparatul de vâslit: – antrenamentul cu aparatul de vâslit are avantajul c ă
intereseaz ă întreaga musculatur ă a corpului.
Dacă rezistența la "vâslit" e minim ă, întregul efort e de tip izotonic.
Monitorizarea nu este îns ă posibilă; acest tip de antrenament se introduce la 1-2
săptămâni de la începerea fazei a II-a, importan ța lui crescând în s ăptămânile urm ătoare.
Inițial durata va fi de 4 min. (restul minutelor din cadrul ședinței fiind ocupate cu alt tip
de efort).
3. Covorul rulant: – e ușor de efectuat și permite supravegherea. Se recomand ă
1 – 2 perioade de 4 min. din cadrul unei ședințe.
4. Cicloergometrul de bra țe: – spre deosebire de cicloergometrul clasic (ce
antreneaz ă în special musculatura membrelor inferioare, bine dezvoltat ă), antrenamentul
se va desf ășura la un wattaj mai redus.
Se recomand ă o singură perioadă de 4 min. în cursul unei ședințe.
5. Exercițiile de gimnastic ă
6. Alte tipuri de efort ce pot fi utilizate în func ție de posibilit ățile institu ției și de
bolnav: mersul rapid și jogging-ul (în special în faza a III-a), înotul, s ăritul corzii, jocuri
recreative.
Probleme speciale pun bolnavii vârstnici, cei cu I.V.S., disritmii cardiace, diabet
zaharat, motiv pentru care, îndeosebi la ace știa este necesar ă o mai strict ă colaborare
între kinetoterapeut și medicul cardiolog.
Riscul și rezultatele antrenamentului fizic
Selecția riguroas ă a pacien ților, efectuarea T.E., antrenamenul fizic
supravegheat, adaptat la starea func țională a bolnavului, efectuarea lui în centre speciale,
dotate cu mijloace de resuscitare moderne, permit un risc extrem de mic.
Indiferent de starea bolnavului și de programul de antrenament în care este
inclus exist ă o serie de condi ții care pot cre ște riscul antrenamentului (condi ții ce
trebuiesc știute, atât de pacient cât și de kinetoterapeut). Iat ă câteva dintre acestea:
-afecțiuni acute (ex. viroze respiratorii), impun întreruperea antrenamentului și
reluarea lui de la un efort mai mic;
-condiții climaterice (pentru exerci țiile ce se desf ășoară în aer liber). În caz de
temperatur ă scăzută, vânt, temperatur ă peste 24o C. se va face antrenamentul numai în
Kinetologie
97 sală;
-se va evita îmbr ăcămintea impermeabil ă incomod ă;
-suplimentare cu lichide; -înaintea antrenamentului nu se vor co nsuma alcool, coca – cola, cafea;
-după efort se evit ă dușul fierbinte, se va face du ș călduț, la un interval de
aproximativ 1/2 h. dup ă antrenament.
Rezultatele antrenamentului
Depind în cea mai mare m ăsură de aderen ța bolnavului, condi țiile de
antrenament, anturaj și nu în ultim ă instanță de pregătirea echipei de recuperare și
metodologiei utilizate.
Criteriile de considerare a termin ării fazei a II-a de recuperare sunt:
– nivelul absolut al capacit ății de efort – respectiv momentul în care bolnavul e
capabil să depună un efort maximal de 7 MET
S (pentru vârstnici 5 – 6 MET S);
– faza a II-a poate fi terminat ă în momentul în care bolnavul a atins capacitatea
de efort ce îi permite reluarea activit ății (de aceea, cei cu activit ăți sedentare pot fi
reintegrați parctic mai rapid).
*Consumul de O 2/kg/min. se exprim ă prin ml. O 2 sau MET S. 1 MET corespunde
unui consum de O 2 de 3,5 ml/kg/min. In func ție de num ărul de MET S realizați, bolnavii
sunt inclu și într-una din clasele NYHA: NYHAI. ≥ 7 MET S ; NYHA. II – 5 – 7 MET S;
NYHA. III – 3 – 5 MET S și NYHA. IV ≤ 2 MET S.
Denumire Efect Riscuri FC (%) din
F.C.Mxt. Sarcina
(W) Observații
Mers + + 0 50 – 60% 50 antrena ment excelent, ieftin, accesibil
Ciclism + + + 0 60 – 70% 50 – 75 indicat prin excelen ță în faza I
Vâslit + + + + 90% 100-125 bolnavi bine antrena ți,cu funcția V.
S. intactă, sub 60 ani
Natație + + + + + 90% 75-100 bolnavi bine antrena ți, fără I.V.S.
Patinaj + + + + 90% 75 -100 bolnavi bine antrena ți
Golf + + 0 70 – 80% 50 – 75 efort fragmentat în weekend
Ski nordic + + + + 90% 75-100 excelent pe plan circulator
Valoare : Risc :
0 efect circulator nul 0 f ără risc
+ efect circulator moderat + poate declan șa angină, aritmie
+ + efect circulator crescut + + riscant
+ + + efect circulator foarte intens +++ risc de moarte subit ă, coronarian ă
Tabelul nr. 4. Sporturi indicate în faza a III-a de recuperare în I. M. A [ dup ă Zdrenghea,
D. și Branea, I., 1995]
Faza a III-a de recuperare (de între ținere)
Scopul este men ținerea sau chiar ameliorarea condi ției fizice și a parametrilor
funcționali cardiaci, ob ținuți în faza a II-a.
Urmează fazei a II-a (8 – 12 s ăptămâni de la debutul I.M.A.) și se desfășoară în
paralel cu terapia medicamentoas ă și cu măsurile de profilaxie secundar ă a cardiopatiei
ischemice.
Dănoiu Mircea
98 Antrenamentul în cursul acestei faze se poate desf ășura în centre de recuperare,
unde pacientul vine și efectueaz ă 2 – 3 ședințe pe săptămână, la domiciliul bolnavului
sau în centre de agrement, unde va depune efort nestandardizat și nesupravegheat.
Metodologia antrenamentului propriu-zis este identic ă cu cea din faza a II-a a
recuperării, cu men țiunea că durata va fi de aproximativ 1 h., iar pentru men ținerea
efectului de antrenament este suficient ă o frecven ță de 60 – 70% din frecven ța maximă
atinsă la T.E.
În tabelul nr. 4 sunt redate prin cipalele sporturi indicate în aceast ă fază.
KINETOTERAPIA POST-TRANSPLANT CARDIAC
Postoperator imediat
Imediat dup ă trezirea pacientului în unitatea de terapie intensiv ă, acesta trebuie
sa colaboreze cu kinetoterapeutul specialist în vederea realiz ării măsurilor sau
exercițiilor propuse. De cele mai multe ori, pacientul are impresia ca exerci țiile sunt
grele și i-ar putea face r ău, însă el trebuie sa aib ă încredere în faptul c ă ele se bazeaz ă pe
o experien ță îndelungat ă și au un rol hotarâtor în îns ănătoșirea lui.
Cu excep ția exercițiilor respiratorii, kinetoterapia realizeaz ă o mobilizare activ ă
sistematic ă a membrelor inferioare și superioare, redând pr ogresiv autonomia de
deplasare prin mers pe distan ță din ce în ce mai mare și constituie etapa premerg ătoare
reabilitării propriuzise prin ședințele cotidiene la bicicleta ergometric ă, covorul rulant și
exerciții musculare.
Intensitatea efortului va fi determinat ă de senza ția de confort subiectiv.
Electrocardiograma sau satura ția cu oxigen a sângelui va vi monitorizat ă permanent de
către kinetoterapeut, care din când în când va ține pacientul de vorb ă pentru a decela
apariția gâfâielii, ca semn de oboseal ă. Durata unei ședințe, inițial de 10-15 minute, se
va prelungi treptat la o jumatate de or ă și chiar mai mult.
Intensitatea și durata ședințelor se va reduce în cursul episoadelor de rejet de
grefă, mai frecvente în prima lun ă postoperator. Un episod calificat drept sever va
contraindica temporar ședințele de antrenament.
Readaptarea la efort a pacien ților cu transplant
La părăsirea spitalului pacientul este, de regul ă, marcat de lipsa sentimentului de
securitate și de încredere în for țele proprii pentru a continua un program autonom de
reantrenare eficace. Din acest punct de vedere, anturajul (familia, prietenii și chiar
medicul de familie) joac ă un rol adeseori nefast prin sfaturile de pruden ță exagerată.
Din aceast ă optică, participarea le un antrenament supervizat îi va reda
subiectului încrederea necesar ă pentru a- și putea largi sfera activit ăților fizice zilnice. El
va învăța să cunoască senzațiile normale ce înso țesc efortul și mai mult, contactul la
antrenament, cu al ți subiecții operați ca și el îi va permite mai bine s ă-și aprecieze prin
raportare fa ță de aceștia, durerile sau diversele senza ții pe care le experimenteaz ă.
În mod normal, un serviciu de asigur ări de sănătate ar trebui s ă autorizeze un
anumit num ăr de ședințe de readaptare în ambulator, într-un centru autorizat și agreat.
Un program de readaptare este definit conform frecven ței și ritmului ședințelor,
durata și programul acestora, tipurile de efort utilizate și intensitatea acestuia.
Kinetologie
99 Unii speciali ști recomand ă o frecven ță a antrenamentului de 3 ședințe pe
săptămână (o ședință la două zile) cu o durat ă de sub 60 de minute. Ideal este ca acest
program s ă fie realizat în primele 6 luni postoperator.
O ședință de antrenament poate propune exerci ții de anduran ță (bicicletă, covor
rulant etc) și exerciții care dezvolt ă forța principalelor grupe musculare.
Intensitatea exerci țiilor propuse trebuie s ă fie adaptat ă de la caz la caz, cea mai
bună referință fiind o prob ă de efort maximal combinat ă cu o ergospirometrie.
Orice tip de efort muscular necesit ă refacerea unui carburant fin reprezentat de
Adenosin Trifosfat (ATP) care nu poate fi stocat în cantit ăți mari în organism. el este
obținut prin rafinarea unor substan țe energetice brute care pot fi stocate în organism în
cantități mai mari, fie la nivelul mu șchiului, fie la distan ță de mușchi (ficat, panicul
adipos). Aceste substan țe sunt reprezentate de glucide și lipide, iar procesarea lor are loc
chiar la nivelul fibrei musculare, în mitocondrie. Aceast ă procesare are loc func ție de
cerințele mușchiului și necesită aport continuu de oxigen (O 2).
Măsurarea consumului maxim de oxigen este, a șadar o posibilitate de apreciere
a gradului de adaptare la efort a unui subiect. El este,în plus, r ăspunsul integrat într-o
serie de procese complexe care intervin în pasajul oxigenului din aerul ambiant în
“rafinăria celular ă” (respira ție, transferul oxigenului în sânge, legarea de hemoglobin ă,
transportul în sânge cu participarea pompei cardiace și în final livrarea la nivelul celulei
musculare).
Aceasta justific ă de ce corpul medical trebuie sa urm ărească regulat:
calitatea func ției pulmonare (prin probe func ționale respiratorii);
calitatea func ției cardiace (electrocardiogram ă, ecografie cardiac ă, frecție de
ejecție, coronarografie etc.);
calitatea re țelei vasculare (m ăsurarea tensiunii arteriale);
răspunsul la efort standardizat, la bicicleta ergonomic ă sau la covorul rulant, cu
măsurarea consumului de oxigen.
Observații
Capacitatea de efort a subiec ților cu transplant de cord, exprimat ă în termeni de
consum maxim de oxigen, este redus ă comparativ cu cea a subiec ților sănătoși,
sedentari, f ără transplant. Ea se situeaz ă, în general în jur de 50-60 % din valorile
predictive ale celor de aceea și vârstă și sex, ce nu practic ă activitate fizic ă regulată.
Subiecții cu transplant, prezint ă, de asemenea, un grad redus anemie cronic ă
(Hemoglobin ă 13 în loc de 15 g/100ml). Aceasta este atribuit ă unei insuficien țe renale
secundare tratamentului și nu contribuie foarte mult la reducerea capacit ății de efort a
subiectului cu transplant.
Se pare că reducerea capacit ății de efort se datoreaz ă mai ales administr ării unor
medicamente de genul cortizonului, necesare tr atamentului prevenirii rejetului de gref ă
și care conduc la sc ăderea masei musculare.
În ceea ce prive ște adaptarea respiratorie la efort, subiec ții cu transplant prezint ă
un randament ventilator mai pu țin eficace decât cei f ără transplant (ex. pentru a capta un
litru de oxigen transplantatul trebuie s ă respire 30-35 de litri de aer comparativ cu 20-25
de litri pentru un individ normal). Ceea ce explic ă faptul c ă pentru acela și efort
(ex.plimbarea cu un prieten) respiratia celui cu transplant va fi mai rapid ă și acesta va
obosi mai repede.
Dănoiu Mircea
100 În măsura în care nu exist ă diferențe între diferitele tipuri de grefe (cord, cord –
pulmon, pulmon), se pare c ă denervarea pl ămânului transplantat nu explic ă un
randament ventilator mai mic la grefele pulmonare.
În ceea ce prive ște adaptarea cardiovascular ă la efort, subiec ții cu transplant
(mai ales cord și cord-pulmon) au, în general, o frecven ță cardiacă de repaus pu țin mai
ridicată și o frecven ță cardiacă la sfârșitul efortului situat ă între 70 și 90% din frecven ța
cardiacă maximal ă teoretică (calculată obișnuit cu formula : 220 – vârsta în ani).
Presiunea arterial ă este, la mul ți subiecți cu transplant, prea ridicat ă la repaus
atât pentru presiunea sistolic ă, cât și pentru cea diastolic ă. La efort presiunea sistolic ă
urcă adesea peste cifrele întâlnite la cei f ără grefă, iar presiunea diastolic ă, din contr ă
urcă puțin și apoi devine normal ă cu foarte mici varia ții. Revenirea la valorile de repaus
este mult încetinit ă față de subiec ții fără transplant.
Subiecții cu transplant cardiac sau cario-pulmonar (la care s-a efectuat
denervarea organului transplantat) vor prezen ta o adaptare la efort, în general și la
testele de efort, în particular, o diferen ță semnificativ ă față de cei sănătoși.
În cursul efortului cu intensitate constant ă, sunt necesare între 6 și 10 minute
pentru ca frecven ța cardiacă să atingă o valoare stabil ă pentru intensitatea respectiv ă,
comparativ cu 2-3 minute pentru un cord inervat;
În cursul efortului cu cre ștere progresiv ă a intensit ății, accelerarea ritmului
cardiac are loc în doi timpi: Ini țial frecven ța cardiacă va crește lent, în cursul efortului
lejer și creșterea se accentueaz ă pe măsură ce intensitatea efortului dep ășește 30-40%
din capacitatea maxim ă de efort;
La sfârșitul probei de efort (de scurt ă durată), frecven ța cardiacă este, în general,
sub 10-30% din valoarea predictibil ă conform formulei men ționate anterior (220-vârsta
în ani). Aceast ă frecvență de la sfâr șitul efortului de scurt ă durată este diferit ă de ceea ce
observăm, în mod obi șnuit la cordul inervat și poate fi cu mult dep ășită în efortul intens
de lungă durată;
La sfârșitul efortului, revenirea la frecven ța de repaus este totdeauna mai
îndelungat ă decât la un non-transplantat. Majoritatea autorilor raporteaz ă o menținere a
frecvenței de efort 1-2 minute dup ă încetarea efortului și abia apoi începerea sc ăderii la
valorile de repaus;
Volumul de sânge trimis în circula ție la fiecare contrac ție cardiac ă se situeaz ă în
limite normale, în repaus, dar augmentar ea la efort nu este la fel de favorabil ă ca la
subiecții fără transplant. Debitul cardiac, ca produs al acestui volum/b ătaie cu frecven ța
cardiacă se dubleaz ă la atingerea vârfului de efort, pe când la cei non-transplanta ți, non-
sportivi se tripleaz ă, iar la sportivi de poate multiplica de 4 sau chiar 5 ori.
Conduita antrenamentului
Încălzirea
Cinetica lent ă a adaptării cardiovasculare pe care dorim s ă o evocăm și riscul
acut de dezvoltare a unei tendinite, a unei r upturi sau a unei întinderi musculare trebuie
să incite grefa cardiac ă la o încălzire progresiv ă și cu durat ă suficientă. Practicarea unui
"stretching" sau întindere-asuplizare sistematic ă a grupelor musculare implicate în
sportul ales va reduce riscurile de accidente musculare.
Exercițiile vor fi precedate de o înc ălzire progresiv ă la 40-50% din capacitatea
aerobică maximal ă stimulând eliberarea de catecolamine extracardiace și permitând
Kinetologie
101 ajustarea debirului cardiac la intensitatea efortului preconizat. Dup ă 5-10 minute de
lucru în acest regim efortul poate fi ajusta t la nivelul dorit pentru antrenamentul de
anduranță.
Antrenamentul de anduran ță
Anduranța este capacitatea de a men ține timp îndelungat un efort la putere
scăzută. Mersul, ciclismul, nata ția sunt exemple de efort de anduran ță. În sala de
recuperare se utilizeaz ă, de regul ă, bicicleta ergometric ă sau covorul rulant.
Se va alege un efort de baz ă la biciclet ă (calibrată în watt). Profilul de lucru la
bicicleta ergonomic ă ar putea fi caracterizat astfel:
încălzirea progresiv ă (2km);
efort susținut (7km), la ± 60 % din capacitatea maximal ă, determinat ă în cursul
probei de efort sau 4 altern ări de intensitate înalt ă (care să înceapă la kilometrul 2,4,6,8
pe distanță de 0.7km la ± 80 % din înc ărcătura maximal ă) cu intensitate de baz ă.
refacere activ ă (1km) la 30-40% din capacitatea maximal ă.
Lucrul la covorul rulant va fi adaptat pentru a ob ține frecven țe cardiace cu valori
intermediare celor relevate schimburilor de intensiate a efortului la bicicleta
ergometric ă.
Pentru activit ățile din timpul liber de la domiciliu, este indispensabil ă
transpunerea rezultatelor de la antrenarea științifică, supervizat ă de specialist, prin
compararea subiectiv ă a intensit ății efortului.
Efortul de putere
Puterea este capacitatea de a face un efort de scurt ă durată dar care necesit ă mai
multă energie, cum ar fi deplasarea unei greut ăți sau urcatul unei sc ări.
Antrenamentul de putere sau "power training" utilizeaz ă haltere sau aparate
asemănătoare celor din s ălile de "fitness". Acest tip de lucru este foarte util subiec ților
cu transplant deoarece masa lor muscular ă este adeseori redus ă ca urmare a neutiliz ării
în decursul unor perioade destul de înde lungate dinaintea transplantului, ca urmare a
reducerii din cursul interven ției chirurgicale (hipercatabolism în cursul chirurgiei
majore) și așa cum am mai ar ătat, ca urmare a tratamentului anti rejet.
Pentru stabilizarea mersului și urcatul sc ărilor sunt foarte utile exerci țiile
specifice pentru grupele musculare cuplate re prezentate de quadriceps/ischio-gambieri.
Acest tip de antrenament trebuie practicat în condi ții speciale, pentru a nu fi
periculos, prin cre șterile tensionale foar te importante, pe care le poate genera. S ă nu
uităm ca majoritatea pacien ților cu transplant sunt hipertensivi.
Regulile care trebuiesc respectate sunt urm ătoarele:
Pentru fiecare pacient, c ăutare progresiv ă (în mai multe ședințe) a încărcăturii
maximale, ridicare de 10 ori în ritmul unei mi șcări complete (contrac ție – ralaxare) în 2
secunde;
Pacientul s ă fie, totdeauna, capabil s ă combine efortul cu respira ția (în general,
expir în timpul contrac ției, inspir, în timpul relax ării);
Menajare; între fiecare serie de exerci ții un minut de repaus și de preferin ță
schimbarea postului de lucru (func ție de num ărul de posturi diferite de lucru și de
circuitul disponibil);
Prevederea repeti țiilor la fiecare post al circuitului;
Dănoiu Mircea
102 Supravegherea
În sălile de recuperare vor fi monitorizate frecven ța cardiac ă și saturația cu
oxigen a sângelui. Gâfâiala, testat ă prin conversa ție, este de asemenea, un bun parametru
pentru supraveghere:
dacă conversa ția rămâne natural ă, efortul este, probabil, lejer (sub 40¤
capacitate maximal ă) și ineficient pentru ameliorarea anduran ței;
dacă ritmul conversa ției devine pu țin sacadat, intensitatea efortului este,
probabil, moderat ă (50-70% din capacitatea maximal ă) și utilă pentru ameliorarea
capacității fizice;
și în sfârșit, daca conversa ția devine imposibil ă, intensitatea efortului este destul
de mare pentru practica de anduran ță.
Beneficiile antrenamentului
Practicarea unei activit ăți fizice regulate ajut ă la prevenirea tulbur ărilor asociate
tratamentului imunosupresor pe care ace ști subiecți trebuie sa-l urmeze. Exerci țiul fizic
limitează atrofia muscular ă indusă de corticosteroizi și frenează demineralizarea osoas ă.
Trebuie acordat ă atenție durerilor de spate (situa ție în care ridicarea greut ăților se
contraindic ă deoarece poate precipita pr ăbușirea corpurilor vertebrale la un pacient cu
osteoporoz ă preexistent ă). În hipertensiunea arterial ă secundar ă tretamentului cu
ciclosporin ă este indicat ă precticarea unei activit ăți regulate de anduran ță.
Puține studii [Kavanagh, 1988, 2003], au obiectivat beneficiile cardiorespiratorii
ale unui antrenament, tip anduran ță, la pacien ții cu transplant de cord. Antrenamentul
era bazat pe mers și trotinetă cu creștere progresiv ă a distanței, pe o perioad ă de + 8 luni,
pacientul acoperind pe s ăptămână, 20-30 de kilometri.
Beneficiile obiective sunt: reducerea frecven ței cardiace, a presiunii arteriale
sistolice și diastolice de repaus, reducerea minut -volumului pentru efortul moderat
(submaximal), augmentarea înc ărcăturii maximale, a capacit ății aerobe (consum maxim
de oxigen), a minut volumului și frecven ței cardiace maximale. De asemenea, s-a
remarcat și ameliorarea performa ței maximale, activit ățile zilnice fiind derulate mai
confortabil și în ansamblu, calitatea vie ții pacientului cu transplant, fiind mult
îmbunătățită.
Antrenamentul la pacien ții foarte motiva ți poate duce la realizarea unor
performan țe ce nu sunt întâlnite la subiec ții sănătoși sedentari cum ar fi participarea la
un semi-maraton (20 km în 2h 26min realizat ă de un membru al ANGCP Association
Nationale des Greffés Cardiaques et Pulmona ires – Bruxelles, Belgia, la 9 luni dup ă
transplantul de cord, în 1983), participar ea la triatlon (1.5 km inot, 40 km curs ă de
ciclism și 10 km curs ă de picior, în 4h 12min, realizat ă de un american cu transplant
cardiac). Aceste exemple nu constituie neap ărat o țintă de atins, ci demonstraz ă faptul ca
unii subiec ți cu transplant cardiac, motiva ți și dotați cu un grefon cardiac de calitate, se
pot angaja la antrenament fizic intens.
Antrenamentul la domiciliu
Pentru cei ce nu au oportunitatea de a beneficia de serviciile unui centru de
recuperare, un antrenament fizic eficient poa te fi realizat la domiciliu, cu ajutorul
calificat al unui kinetoterapeut competent în materie de reantrenament fizic.
O biciclet ă ergometric ă stabilă, corect calibrat ă, permite efectuarea efortului
Kinetologie
103 descris. Pentru ajustarea înc ărcăturii de lucru, kinetoterape utul se va baza pe proba de
efort efectuat ă de pacient, în centrul de tr ansplant. Daca aceasta nu exist ă se poate baza
pe evaluarea cu ajutorul conversa ției. Tot kinetoterapeutul va sf ătui pacientul în leg ătură
cu valorile frecven ței cardiace.
Plimbările exterioare pot constitui, de ase menea, un veritabil antrenament, dac ă
ele sunt practicate regulat și la o vitez ă suficient ă pentru a solicita sistemul
cardiorespirator la peste 50% din capacitatea maximal ă. Micile deplas ări de 15
minute,în pas de promenad ă, nu au efectul de antrenament. Se va începe cu mersul 1-2
km, de 5 ori pe s ăptămână, la o vitez ă ce permite parcurgerea unui kilometru în 10-15
minute (vitez ă 4-6 km/h sau mai pu țin 3km/h, dac ă condiția fizică nu permite). Viteza
trebuie să fie astfel adaptat ă încât să se poată conversa cu partenerul de mar ș fără
dispnee important ă.
La fiecare 2 s ăptămâni, se va cre ște distanțe de parcurs, f ără creșterea vitezei de
mers. Obiectivul este de a fi capabil s ă meargă fără inconveniente, între 30 de minute și
o oră de 4-5 ori pe s ăptămână.
La 6-8 s ăptămâni de la debutul antrenamen tului, se va augmenta progresiv
viteza de mers în maniera de a câ știga câteva minute la fiecar e parcurs. Viteza poate fi
crescută, de exemplu, pentru câte un minut, apoi cinci ș.a.m.d., pân ă când, la final, tot
drumul poate fi parcurs cu vitez ă mai mare.
Dacă la domiciliu nu exist ă posibilitatea de a avea aparate speciale, cuplul
quadriceps/ischiogambieri poate fi exersat prin urcatul sc ărilor sau prin serii de
flexii/extensii ale gambelor (par țiale și apoi totale). Se recomand ă 3-5 serii a câte 10
mișcări complete.
105 KINETOTERAPIA FEMEII INS ĂRCINATE
ISTORIC
Înainte de 1950
Este scris în Biblie: “Vei face copii în durere”. Dar de altfel, maternitatea era
cea mai bun ă garanție pentru recunoa șterea femeii. Într-un mare num ăr de civiliza ții,
vârsta pubert ății însemna pentru oricare femeie c ăsătoria și obligația de a face copii într-
un scurt r ăstimp de la c ăsătorie. Cele care nu- și îndeplineau aceast ă datorie erau aproape
întotdeauna repudiate. Cele care- și îndepliniser ă misiunea de procreare nu sc ăpau toate
cu bine din aventur ă: cele mai pu țin norocoase mureau la na ștere, altele de febra
puerperal ă imediat dup ă naștere iar altele p ăstrau pe via ță sechele de nem ărturisit și
nemărturisite (fistule vaginale, incontinen ță urinară și anală, prolaps, dispareunie).
Aceste probleme erau considerate ca fatalitate sau ca plat ă a sarcinilor și nașterilor
repetate și erau tratate mai tot timpul cu dispre ț.
Sursele istorice care vorbesc de “femeia gravid ă” ne arată diferite atitudini fa ță
de aceasta [Kunst, D., 1992]. În antichitate, egiptenii preg ăteau nașterea totodat ă prin
practici magice sub form ă de cânturi și prin utilizarea plantelor medicinale sub form ă de
poțiuni și unguente aplicate local. Femeia îns ărcinată era supus ă unui examen vaginal.
Reparațiile dezastrelor perineelor și uterelor cazute erau bine codificate.
De asemenea, grecii preg ăteau femeile pentru na ștere practicând cântul, b ăile de
șezut pentru a ml ădia corpul. Tratamenul prolapsului era bine codificat. Ei au fost
precursorii obstetricii pe care o chemau “obstetricie”.
Romanii, de asemenea, aveau grij ă să protejeze perineul în timpul na șterii și să
trateze prolapsul dup ă naștere. În anul 50 dup ă Hristos, Egine descria utilizarea
pesarului. Pesarul (lat. pessarium ) este un instrument în form ă de inel, din cauciuc,
metal sau plastic, care se introduce în vagin în scopul reducerii deplas ărilor uterine.
Pesarul ocluziv este un c ăpăcel din acelea și materiale care se aplic ă pe porțiunea
intravaginal ă a colului uterin, cu scopul de ai obstrua orificiul extern.
A trebuit s ă ajungem în evul mediu pentru a vedea utilizîndu-se firul de m ătase
pentru coaserea rupturilor perineale.[Trotula, Ecole de Salerme]. Ambroise Pare a descris repararea rupturilor
perineale, pe cale chirurgical ă [Gabriel, R., et al,
1993].
După 1950
Pînă în jurul anilor 50, în civiliza ția noastră
iudeo-cre ștină, na
șterea se petrecea obligatoriu în
durere (cu excep ția câtorva privilegiate). Lamaze a fost
printre primii în Fran ța, în 1950, dup ă experien ța rusă,
care s-a preocupat de femeia care na ște. Fig. nr. 20. Pesarul
La clinica Bluetes a Paris, el a fost cel care a instaurat preg ătirea nașterii fără
Dănoiu Mircea
106 durere.
Aproape în acela și timp, Kegel [Vereecken, R., et al, 1984, Kegel, AH., 1949]
s-a preocupat de deteriorarea perineal ă după chirurgie. El a evaluat calitatea contractil ă a
perineului, cu ajutorul unui perineomet ru, s-a preocupat de revalidarea perineal ă și a
instaurat exerci țiile de gimnastic ă adaptate. A trebuit s ă ajungem în 1978 pentru ca
profesorul Minaire [Minaire, P., et al., 1994] la St. Etienne și profesorul Pigne la Paris
[Pigne, A., et al., 1988], cu echipele lor, s ă prezinte reeducarea perineal ă ca prioritar ă, în
raport cu reeducarea clasic ă de post partum. care privea mai ales chinga abdominal ă.
Toate tinerele lehuze au o dorin ță expresă de a le disp ărea “burta”. Ele au, îns ă, în
special, o grij ă estetică, iar perineul care nu se vede, nu este grija lor.
Fig. nr. 21. Perineometrul Kegel [Journal of the American Medical Association, July 7, 1951, p. 916]
În momentul de fa ță, majoritatea autorilor sunt de p ărere că educarea na șterii
prin kinetoterapie trebuie început ă în al doilea trimestru de sarcin ă sau, cel pu țin, din
luna a VI-a și să continue dup ă naștere. Toat ă acțiunea de reeducare nu poate avea loc
dacă sarcina nu decurge normal. Luarea în suprav eghere a gravidei în timpul sarcinii are
mai multe obiective:
1. Cele privind modific ările fiziologice ale aparatului locomotor, ale pozi ției de
repaus, ale aparatelor circulator și respirator.
2. Cele utile preg ătirii nașterii (aceast ă pregătire, element esen țial în ochii
pacientei, este f ăcută, în mod obi șnuit, de medicul de familie sau obstetricianul în a
cărui urmărire se afl ă gravida, cu participarea kinetoterapeutului). Dup ă naștere,
obiectivele programului de recuperare trebuie s ă vizeze, atât urm ările imediate, cât și
cele din postpartumul tardiv (dup ă 6 săptămâni de la na ștere). Orientarea integr ării
gravidei într-un asemenea program se va face dup ă tipul nașterii, normal ă sau prin
cezariană.
3. Consultarea obligatorie a ginecologului obstetrician, în aceast ă perioadă, îi
permite acestuia s ă concluzioneze asupra tipului de reeducare necesar, reeducare
perineală specifică sau lucrul pe chinga abdominal ă.
Kinetologie
107 MODIFIC ĂRILE FIZIOLOGICE DATORATE SARCINII
De la început, sarcina aduce modific ări hormonale cu ecouri în uter, în
ansamblul marilor func țiuni, în aparatul locomotor și în piele.
Schimbarea major ă este legat ă de dezvoltarea embrionului în uter, apoi a f ătului
cu o extindere progresiv ă a uterului și a pereților abdominali. Aceste modific ări sunt
mult mai importante începînd cu luna a VII-a, antrenând o extensie în special la nivelul
strîmtorii superioare. Cre șterea în greutate, considerat ă ca normal ă, variază între 7 și 12
kg., din care 7 kg. pentru uterul cu sarcin ă și 5 kg. pentru mam ă, sub form ă de infiltrate
și depunere adipoas ă localizată (mai ales la nivelul șoldurilor, taliei și părții anterioare a
corpului).
Modificări cardiovasculare
Un număr de parametrii fundamentali cardiovasculari sunt altera ți de sarcin ă.
Aceste modific ări ajută la acomodarea anatomic ă la modific ările și cererile metabolice
produse de cre șterea uterin ă și dezvoltarea fetal ă. În acest sens, frecven ța cardiac ă,
dimensiunile cordului și volumul b ătaie sunt crescute pe perioada sarcinii, în special în
ultimile trimestre. Debitul cardiac cre ște cu 30 – 50% (la 6.2 L/min.) [Barclay ML.,
1998]. Cre șterea lucrului mecanic cardiac este frecvent înso țită de un suflu sistolic
caracteristic sarcinii. Presiunea sanguin ă arterială și rezisten ța vascular ă descresc în
sarcina normal ă, tensiunea arterial ă sistolică scade cu 5 – 10 mm.Hg., pe când tensiunea
arterială diastolică scade cu 10 – 15 mm.Hg., comparativ cu valorile anterioare sarcinii
[Hansen, WF., Hansen, AR., 1996]. O cre ștere cu 12% a dimensiunilor cordului,
combinată cu presiunea ascension ării diafragmului de c ătre uterul m ărit, produce o
siluetă cardiac ă mărită eviden țiată prin radiografia toracic ă cu raze X.
Electrocardiograma este modificat ă, apărând o modificare a pozi ției cordului, devierea
axului cordului la stânga fiind o modificare frecvent ă ]n cursul sarcinii avansate. De
asemenea, modific ările segmentului ST și undei T au fost identificate la 14% din
gravidele s ănătoase [Oram, S., Holt, M., 1961].
Modificările statusului postural, în special în sarcina avansat ă, pot produce
modificări semnificative asupra st ării sistemului circulator. Compresia venei cave
inferioare și aortei de c ătre uterul m ărit de volum este exacerbat ă când mama este în
decubit dorsal și poate produce o sc ădere cu 25 – 30% a pompei cardiace [Ueland, K., et
al, 1969]. A șezând pacienta în decubit lateral stâng se va reduce dramatic acest efect.
Această manevră trebuie luat ă în considerare în îngrijirea pacientelor îns ărcinate, în
special cele cu imobilizarea colo anei cervicale. Presiunea venoas ă subdiafragmatic ă este
normal crescut ă în timpul sarcinii, aceasta fiind exacerbat ă de decubitul dorsal.
Creșterea presiunii venoase determin ă edeme, staz ă venoasă, varice și hemoroizi.
Modificări hematologice
În timpul sarcinii volumul plasmatic cre ște cu aproximativ 33% (450 mL).
Beneficiile asociate acestei cre șteri includ compensarea pierderii de sânge asociate cu
nașterea și minimalizarea efectelor gravit ății și poziției materne asupra circula ției fetale.
Creșterea are loc gradat concomitent cu cre șterea fetal ă. Oricum, masa eritrocitar ă se
extinde cu o rat ă mai lentă, ceea ce produce în schimb o anemie dilu țională precoce la
Dănoiu Mircea
108 gravide ce poate fi confundat ă cu un proces patologic. Studiile efectuate arat ă că nivelul
mediu al hemoglobinei în sarcin ă este cuprins între 10.2 g./dL. și 11.6 g./dL. [Hansen,
WF., Hansen, AR., 1996]. În mod similar, proteinele serice sunt diluate, rezult ănd o
presiune osmotic ă scăzută responsabil ă de edeme. La termen, volumul total sanguin
crește cu un procentaj de 45% fat ă de nivelele anterioare sarcinii. Consecin țele clinice
ale volumului sanguin crescut pot necesita modificarea dozelor anumitor medicamente,
deoarece un spa țiu intravascular expandat poate dilua concentra ția anumitor
medicamente precum agen ții antihipertensivi și anticonvulsivan ți.
În perioada gesta ției numărul de leucocitele este cuprins între 5000 – 12000/ml.,
însoțit de o deviere la stânga a formulei leuc ocitare, ceea ce poate duce la confuzii. Unii
autori raporteaz ă scăderi ale func ției leucocitare caracteri zate prin diminuarea
chemotaxiei și aderenței [Krause, PJ., et al, 1987]. Nu se știe exact dac ă aceste
modificări produc compromiterea func ției imune în sarcin ă. Se știe însă, că sarcina
afectează cascada coagul ării. Deși, timpul de coagulare al sângelui este nemodificat
anumiți factori ai coagul ării (VII, VIII, IX, și X) sunt produ și la un nivel ridicat, motiv
pentru care timpul de protrombin ă și timpul par țial de tromboplastin ă se scurteaz ă. În
consecință, riscul de tromboembolism în sarcin ă este de 1,8 ori mai mare decât în afara
sarcinii și de 5.5 ori crescut postpartum. În final, num ărul de trombocite se reduce u șor
în sarcină, iar VSH-ul este crescut, nivelul de fibrinogen este crescut, ceea ce face ca ca
acestea să fie teste de screening inutile în sarcin ă.
Constante Valori
Normale Efectul sarcinii Momentul Apari ției
Sodiu 135-145 mEq/L scădere 2-4 mEq/L Mijlocul sarcinii
Potasiu 3.5-4.5 mEq/L scădere 0.2-0.3mEq/L Mijlocul sarcinii
Creatinină 0.6-1.1 mg/dL scădere 0.3 mg/dL Mijlocul sarcinii
Creatin fosfokinaza 26-140 U/L creștere 2-4 fold După naștere
Glucoza a jeun 65-105 mg/dL scădere 10% Scădere progresiv ă
Fibrinogen 200-400 mg/dL crește 600 mg/dL La termen
Uree 12-30 mg/dL scădere 50% Primul trimestru
Hematocrit 36-46% scădere 4-7% La 30-34 s ăptamâni
Hemoglobin 12-16 g/dL scădere 1.4-2.0g/dL La 30-34 s ăptamâni
Nr. Leucocite 4000-
10,000/mm3 creștere 3500/mm3 Creștere progresiv ă spre
termen (peste 25,000/mm3
în timpul na șterii)
Plachete 150,000 400,000/mm3 Progresiv
Tabel nr. 5. Modific ări paraclinice în cursul sarcinii Barclay ML. Adaptat dup ă: Critical
physiologic alterations in pregnancy. In: Pearlman MD , Tintinalli JE, eds. Emergency Care of the Woman.
New York: McGraw Hill; 1998:303-312
Modificări la nivelul aparatului respirator
Redresarea uterului gravid și compresia suferit ă de celelalte viscere abdominale
duc la ridicarea cupolei diafragmatice, la aducerea în pozi ție orizontal ă a coastelor
inferioare și la o mărire a diametrului cutiei toracice. La sfâr șitul sarcinii femeia are o
funcție respiratorie mai pu țin eficace datorit ă unei func ții diafragmatice diminuate.
Pe măsură ce sarcina evolueaz ă și uterul ocup ă un procent mai mare din
Kinetologie
109 cavitatea abdominal ă, diafragmul este progresiv ascensionat. Diametrul toracelui
gravidei cre ște în circumferin ță compensator iar câteva valori de baz ă respiratorii sufer ă
modificări relative fat ă de perioada anterioar ă sarcinii. Volumul curent și minut volumul
respirator sunt crescute în sarcin ă. Aceste modific ări sunt percepute de viitoarea mam ă.
Un procent de 70% din gravidele s ănătoase se plâng de simptome respiratorii precum
dispneea [Barclay, ML., 1998] Interesant este c ă rata respira țiilor și capacitatea vital ă
sunt nemodificate. Debitul expirator de vârf nu este diferit la gravide fa ță de negravide
și se echilibreaz ă perfect chiar în trimestrul III de sarcin ă [Brancazio, LR. et al, 1997].
În general, femeile îns ărcinate se g ăsesc într-un stadiu de alcaloz ă parțial compensat ă.
Presiunea par țială a bioxidului de carbon (pCO2) se reduce cu 10 mm.Hg. fa ță de
“normal”, cu o rat ă în sarcin ă în jur de 30 mm.Hg. [Martinez, FG., 1998] Nivelul
bicarbonatului seric descre ște la valori de 18 – 22 mEq./L. și pH-ul “normal” în sarcin ă
este crescut la 7.40 – 7.45.
Cunoașterea acestor modific ări este important ă la evaluarea m ăsurătorilor
gazelor sanguine la femeile gravide tratate pentru: pneumonie, astm bron șic, cetoacidoz ă
diabetică. Ca regul ă, modificările statusului respirator pot ajuta mama s ă efectueze un
schimb gazos mai eficient și să compenseze consumul fetal adi țional de oxigen. Oricum,
intensificarea schimburilor gazoase poate de termina de asemenea probleme. Hipoxia,
hipercapnia sau hipocapnia produc ma i rapid în special, în ventila ția asistată, cererea
suplimentar ă de oxigen fetal și afinitatea mai mare a hemogl obinei fetale pentru oxigen
determină hipoxie semnificativ ă a mamei, în special dac ă mama sufer ă de hipoventila ție,
indiferent de etiologia
Modificări la nivelul aparatului digestiv
Un simptom frecvent întâlnit în sarcin ă este pirozisul. Acest simptom este
produs par țial, de către relaxarea sfincterului esofagian și scăderea tonusului gastric prin
modificări induse hormonal și induse de cre șterea presiunii gastrice, datorit ă măririi de
volum (expansiunii) a uterului În plus, reducerea motilit ății intestinului sub țire și
creșterea absorb ției intestinale de ap ă conduce la intensificarea semnelor constipa ției.
Colestaza este intensificat ă în sarcin ă prin reducerea contractilit ății veziculei biliare
produsă de nivelurile ridicate ale progesteronului. Prevalen ța calculilor colesterolici este
crescută în sarcin ă, ceea ce are ca și consecin ță incidența ridicată colecistitei în sarcin ă.
Pentru a îngreuna lucrurile, afec țiunile chirurgicale comune precum apendicita și
colecistita sunt dificil de diagnosticat în sarcin ă. În trecut, aproximativ 70% din
pacientele gravide cu colecistita erau tratat e medicamentos, [Landers, D. et al., 1987] în
mare parte datorit ă faptului c ă sarcina era considerat ă ca fiid o containdica ție a
intervenției chirurgicale laparoscopice. Studiile recente, îns ă indică interven ția
chirurgical ă laparoscopic ă ca fiind sigur ă și eficient ă la gravide. Nivelul albuminei
serice scade la aproximativ 3.0 g./dL. și fosfataza alcalin ă serică crește până la 400%
comparativ cu femeile neîns ărcinate. Aceste modific ări , însoțite de elemente clinice
precum stelu țe vasculare și eritem palmar, produse de nivelul estrogenic ridicat, pot
sugera prezen ța bolii hepatice, dar ca principiu de baz ă sunt considerate normale în
sarcină.
Modificări la nivel renal
Sarcina intereseaz ă anatomia și funcția renală prin mai multe c ăi. Uterul gravid
Dănoiu Mircea
110 mărit de volum în trimestru II și III de sarcin ă comprim ă ureterele supunând gravida la
un risc crescut de hidronefroz ă. Rata filtr ării glomerulare (RFG) cre ște până la 50% în
trimestrul II de sarcin ă [Dunlop, W., 1981]. RFG crescut ă conduce la descre șterea
nivelului creatininei „ normale”. Nivelul seric normal al creatininei în perioda sarcinii
este de 5 – 0.75 mg./dL.. În consecin ță, un nivelul seric al creatininei peste 1.0 mg./dL.
este anormal pe perioada sarcinii. Medicamentele excretate în principal renal (ex.,
aminoglicozidele și sulfatul de magneziu) necesit ă atenție special ă în ceea ce prive ște
ajustarea dozelor la gravide. Reabsorb ția tubular ă a glucozei și creșterea RFG conduce
la glicozurie, ceea ce determin ă intensificarea riscului infec țiilor de tract urinar (ITU),
inclusiv de pielonefrit ă.
Modificări la nivelul ligamentelor
Producția de relaxin ă impregneaz ă sistemul ligamentar, al tendoanelor, al
cartilagiilor și al discurilor. Aceast ă impregnare atinge ansamblul ligamentelor pasive și
mai ales ligamentele îns ărcinate cu men ținerea suspensiei uterului în cavitatea pelvin ă.
Aceste structuri (ligamente largi, rotunde, uterosacrate) în afara perioadei de sarcin ă
sunt puse sub tensiune în timpul eforturilor de împingere și aduc uterul în pozi ție
anteflexat ă și antevers ă, în cea mai mare parte a cazur ilor. Pentru Poirier-Charpy-Cuneo
acestea sunt ligamentele uterosacrate, întinse de la fa ța posterioar ă a uterului la rect, o
parte dintre fibre, și pentru celelalte de la uter la nivelul sacrumului, care joac ă rolul cel
mai important în aceast ă suspensie uterin ă [Poirier, CC., 1909]. În timpul sarcinii
întinderea fibrelor ligamentare produce fenomene dureroase la nivelul coloanei vertebrale și cel mai adesea în partea inferioar ă a regiunii lombare. Articula țiile
bazinului, simfizopubiene și sacroiliace, imobile sau pu țin mobile în mod normal, prin
laxitatea ligamentelor lor permit o extensie a bazinului osos și o mărire de volum a
cavității abdominale, datori ă extensiei uterine progresive.
Lărgirea simfizei pubiene, datorat ă mai ales relax ării ligamentului interosos
înconjurat de man șonul său fibros, poate genera dureri localizate în abdomen sau care
iradiază în membrele inferioare, mai ales pe fa ța internă a coapselor. În anumite cazuri,
poziția stând (în picioare) este dureroas ă. În timpul na șterii pot avea loc rupturi de
ligamente ale simfizei și disjuncții pubiene. Hiperlaxitatea ligamentelor sacroiliace și
iliolombare favorizeaz ă, pe toată durata gravidit ății, mișcări de balansare mai ample
[Damen et al. 2002].
Ligamentele intervertebrale extinse par a fi vectorii durerilor vertebrale, în mod
special în regiunea dorsolombar ă [Boillet, AE., 1987; Brunswick, 1984; Gabriel, R., et
al, 1993]. Procente foarte diverse reliefeaz ă probleme de dureri ale coloanei vertebrale la
24 pînă la 87% din femeile îns ărcinate, primipare sau multipare.
Modificările elasticit ății ligamentelor favorizeaz ă
problemele de entors ă de
gleznă, de lombalgie și de sciatic ă. Modificarea liniei de greutate asociat ă variațiiilor de
tensiune muscular ă (posibile contracturi ale mu șchilor membrelor inferioare) și
ligamentar ă va antrena reac ții proprioceptive perturbate.
Urmarea hiperîntinderii ligamentare și a deplas ării centrului de greutate în fa ță
se concretizeaz ă într-o lărgire a poligonului de sus ținere și într-un mers cu pa și mărunți.
Disocierea centurilor și balansul membrelor superioare se face din ce în ce mai pu țin
odată cu avansarea sarcinii, ducând la un mers de ra ță.
Studiile arat ă că 24 până la 87% din femeile îns ărcinate prima, a doua sau a treia
Kinetologie
111 oară, au dureri ale spatelui, în special în zona dorsolombar ă. Cauza se pare c ă este , mai
ales, hiperlaxitatea ligamentar ă. La finele sarcinii, linia de greutate, care cade normal la
nivelul articula ției lui Chopart, tinde s ă se proiecteze la nivelul metatarsienelor. Aceast ă
deplasare anteroinferioar ă a centrului de greutate m ărește constrângerile asupra
articulațiilor sacro-iliace și asupra apofizelor articula țiilor posterioare ale vertebrelor
coloanei dorsolombare și favorizeaz ă modificarea pozi ției normale a coloanei, sub
forma accentu ării curburilor și a bascul ării anterioare a bazinului.
Fig. nr. 22. Modific ări datorate sarcinii
Modificări la nivel muscular
Modificările generale ale țesuturilor aduse de sarcin ă antreneaz ă schimbări la
nivelul fibrelor musculare cu o sl ăbire și o întindere progresiv ă. Ansamblul mu șchilor ce
închid abdomenul, chinga abdominal ă, spinalii, perineul, vor suferi modific ări dar
trebuie totu și să asigure rolul de sus ținere a unui volum abdominal din ce în ce mai
important, pe m ăsura evolu ției sarcinii.
Mușchii paravertebrali destin și sunt mai pu țin eficace în func ția lor de a atenua
curburile.
Fibrele perineului, dubl ă diafragm ă muscular ă, au totodat ă un rol de sus ținere a
viscerelor, deci prevenirea prolapsului, și a sfincterului accesoriu în timpul eforturilor.
Se distinge perineul anterior urogenital de perineul posterior sau anal. Ele sunt separate
de o linie transversal ă care unește tuberozit ățile ischiatice.
Perineul este format din mai multe straturi musculare de importan țe diferite în
derularea na șterii [Kamina, P., 1984; Poirier, C.C., 1989; Samuel, J., 1981], (fig.1).
Se descriu trei planuri: planul superficial, compus din cinci mu șchi, din care:
-patru mu șchi: transversul superficial, ischiocavernosul, bulbocavernosul,
contractorul vulvei, constituie perineul anterior.
-un singur mu șchi: sfincterul exterior al anusului care constituie perineul
Dănoiu Mircea
112 posterior.
planul median, compus din transversul profund și sfincterul extern al anusului.
planul profund, cel mai afectat de n ăruirea muscular ă datorată nașterii și care
cuprinde:
-ischiococcigienii;
-ridicătorii anusului, care cuprind dou ă părți: o parte sfincterian ă externă
mergând din fa ța posterioar ă a simfizei pubiene, de la aponevroza obturatoare și de la
spina sciatic ă, spre marginile laterale ale coccisului și la rafeul anococcigian; fasciculele
puborectale interne mergînd de la fa ța posterioar ă a pubisului și terminând în peretele
rectal, dup ă de s-au legat cu extremitatea superioar ă de uretr ă, pe partea lateral ă a
vaginului la nivelul celui de al treilea median. Fibrele celor dou ă fascicule se
încrucișează în spațiul cuprins între vagin și rect (nod fibros central al perineului).
A B
Fig. nr. 23. Mu șchii regiunii perineale. A (vedere inferioar ă): 1- m. coccigian; 2- m. levator ani,
ileococcigian; 3- m. levator ani, puborectalis; 4- m. transvers superficial al perineului; 5- m. transvers
profund al perineului; 6- m. isch iocavernos; 7- m. bulbocavernos; 8- uretra feminina; 9- vagina; B (vedere
superioară): 1- m. puborectal; 2- m. pubococcigian; 3- m. oblic intern ; 4- m. coccigian; 5- m. piriform
Ansamblul perineului este impregnat de secre țiile hormonale: distan ța
anovulvar ă, care este în jur de 3 cm. fiziologic, î și mărește lungimea, la na ștere, de 3 sau
4 ori. Perineul se destinde pe m ăsura suprasarcinii ponderale abdominale. Proiec ția în
față a liniei gravita ției modific ă în timpul eforturilor de tuse, direc ția eforturilor de
apăsare și se orienteaz ă mai mult spre fa ța planșeului perineal [Kamina, P., 1984].
Aceasta favorizeaz ă apariția tulburărilor de continen ță, în principal urinar ă; ele se
observă cel mai adesea în cursul trimestrelor 2 și 3 de sarcin ă [Aboujouade, I., 1993;
Mellier, G., Delille, MA., 1990]. Aceste tulbur ări întâlnite frecvent (28,9 – 40%) la
femeia îns ărcinată indică o preluare sub observare reeducativ ă specifică.
Modificări la nivelul pielii
Pigmenta ția pielii se modific ă și masca sarcinii apare sub form ă de pete maronii
la nivelul fe ței. Pielea se întinde progresiv și la nivelul abdomenului apare o diastaz ă a
liniei albe. La acestea se pot asocia dungi care nu se șterg, pe abdomen, sîni, fese,
coapse, numite vergeturi. Pielea femeilor ro șcate se preteaz ă mai ușor la apari ția
vergeturilor. Acestea î și fac apari ția în oricare etap ă a sarcinii, dar instalarea lor este mai
frecventă la finalul trimestrului III.
Kinetologie
113 Modificări psihologice
De la începutul pîn ă la sfârșitul sarcinii pacienta trebuie s ă se adapteze unei noi
imagini a corpului s ău, să accepte schimb ările fizice pentru ea îns ăși și în raport cu
anturajul s ău. Pregătirea nașterii începe foarte devreme (sfâr șitul primului trimestru
pentru o sarcin ă normală). Întoarcerea acas ă după naștere, face parte din nelini știle
viitoarei mame. Ea este evocat ă în timpul preg ătirii. Stările de grea ță și vărsături care
însoțesc începutul sarcinii nelini ștesc anumite femei și fac acceptarea st ării de fapt mai
dificilă.
ÎNCEPEREA SUPRAVEGHERII PRENATALE
Cu utilizarea foarte r ăspîndită a tehnicii de analgezie peridural ă durerea datorat ă
contracțiilor uterine din timpul na șterii este alinat ă. Femeile nu mai sunt preocupate de
durerea și pregătirea nașterii, făcută de obstetrician și kinetoterapeut, ci mai mult sunt
axate pe tr ăirea nașterii și a sarcinii.
În strînsă legătură cu echipa de la maternitate, moa șa, ginecologul-obstetrician,
maseurul kinetoterapeut se vor include înt r-un program de supraveghere a pacientelor,
unde tehnicile de kinetoterapie se vor modula func ție de avansarea în timp a sarcinii.
Obiectivele kinetoterapiei vor fi s ă prevină sau să trateze problemele
circulatorii, s ă se ocupe de problemele rahidiene sau locomotorii intercurente, de
incontinen ță și de participarea la preg ătirea nașterii.
În acest scop se utilizeaz ă o fișă de kinetoterapie regrupând “problemele” de
tratat la femeia îns ărcinată, cu bilan țurile specifice și cîteva exerci ții propuse între
ședințe.
Fișa de kinetoterapie prepartum
Permite evaluarea consecin țelor poten țiale ale sarcinii.
Pentru dorsolombalgii se vor efectua:
-anamneza, antecedente; -bilanț morfostatic la diferite stadii ale sarcinii.
Senzația de greutate și durerile membrelor inferioare:
-aspectul membrelor inferioare (edeme pe ansamblul membrelor inferioare sau
perimaleolare l ăsând să se vadă urma înc ălțămintei, piele uscat ă cu varicozit ăți vizibile
și adesea dureroase la palpare);
-anamnez ă, antecedente.
Bilanțul perineal, care cuprinde:
-anamnez ă, întinzându-se esen țial asupra tulbur ărilor urinare, pierderile și
circumstan țele în care apar.
-examenul clinic con ținând “testing”-ul ridic ătorilor anusului influen țat de
impregnarea hormonal ă.
ÎNGRIJIREA DIFERITELOR PROBLEME ALE SARCINII
Dorsolombalgiile
Masajul este o tehnic ă relaxantă și decontracturant ă.
Dănoiu Mircea
114 Instalarea pacientei
Pacienta în decubit lateral stâng (pozi ție aleasă pentru a evita comprimarea),
membrele inferioare îndoite sau în pozi ția așezat, mâinile încruci șate pe fruntea
rezemată pe o pern ă atunci cînd decubitul lateral este r ău tolerat sau când acestuia i se
asociază contracturi la nivelul cervical.
Derularea ședinței
Manevrele în scop antalgic, atingeri, masaj (frec ție ușoară), frământarea
mușchilor, se fac esen țial la nivelul mu șchilor paravertebrali și a trapezilor. Atunci când
fenomenele dureroase sunt importante se poate aplica sub form ă “hot pack”, c ăldură. În
timpul ședinței de masaj pacienta va efectua o respira ție amplă, căutînd să obțină un ritm
lent și regulat, propice relax ării.
Electroterapia este contra-indicat ă în timpul sarcinii din cauza riscului de
apariție a contrac țiilor uterine.
Exerciții respiratorii
Ele sunt baza întregii kinetoterapii la femeia îns ărcinată. Ele particip ă în mod
activ la relaxarea necesar ă nașterii. Este indispensabil s ă fie învățate înainte de o
orientare spre orice fel de gimnastic ă. De la începutul muncii cu fiecare viitoare mam ă
trebuie s ă existe o simbioz ă între controlul respira ției și contrac ția sau relaxarea
perineului. Unii autori preconizeaz ă învățarea exerci țiilor de respira ție concomitent cu
lucrul pe perineu, al ții optează pentru înv ățarea separat ă.
Alegerea este dictat ă de capacitatea pacientelor de a în țelege și a-și însuși
diferitele exerci ții. Scopul tuturor femeilor este de a- și controla respira ția concomitent
cu contrac ția și relaxarea perineului.
Poziția de instalare a pacientei
La începutul sarcinii instalarea aleas ă este decubitul dorsal, membrele inferioare
îndoite, bazinul plasat în retroversie. Pozi ția de decubit lateral drept este de preferat la
sfîrșitul sarcinii din cauza compresiunii venei cave inferioare datorat ă măririi de volum
uterin, piciorul drept întins, piciorul stâng îndoit.
Derularea exerci țiului
Maseurul-kinetoterapeut cere o expira ție făcută cu gura deschis ă încercând s ă-și
soarbă stomacul și să coboare coastele. Pe timpul mi șcării pacienta î și focalizeaz ă
atenția asupra trecerii aerului, pentru a ob ține o expira ție lentă și complet ă. În progresie
ea realizeaz ă o destindere perineal ă în același timp. Imaginea pentru a facilita relaxarea
este cea a unei deschideri vaginale ca pentru a l ăsa trecerea copilului. Timpul inspira ției
nazale se face prin relaxarea tensiunii abdom inale apoi prin deschiderea grilei costale.
Pacienta trebuie s ă încerce s ă perceapă mobilitatea costal ă și abdominal ă, să obțină o
respirație amplă fără să forțeze cu un timp expirator mai lung decît cel inspirator.
Aceste exerci ții, care țintesc relaxarea, se fac prin serii de 10 și se repetă zilnic,
de femeia singur ă. Ele fac parte din preg ătirea nașterii.
Lucrul asupra ansamblului abdominoperineal
Menținerea sa rezult ă din echilibrul între trei mari grupe musculare,
Kinetologie
115 abdominalii, perineul și spinalii. Este imperativ s ă se înceap ă lucrul pe perineu atât în
cadrul lombalgiilor cît și în cadrul incontinen țelor de efort. Pentru Bourcier [Bourcier,
A., 1986, 1989], 45% din femeile care prezint ă pierderi în timpul sarcinii, vor avea
aceste pierderi și post-partum.
Această reeducare perineal ă nu poate avea loc decât dac ă sarcina se deruleaz ă
fără incidente. Kinetoterapeutul trebuie s ă interogheze pacienta în mod imperativ asupra
apariției contrac țiilor, asupra durerilor noi pubiene care necesit ă avizul obstetricianului
pentru a continua reeducarea. La reeducare este obligatoriu s ă fie întrebat ă pacienta
despre eventualele tulbur ări micționale: polakiurie, sc ăpări la efort neprecedate de
senzația de nevoie, mic țiuni imperioase sau sc ăpări. Se determin ă data survenirii
tulburărilor, antecedentele (enurezis, pierderi înainte de sarcin ă). Cerem pacientei s ă
facă un calendar mic țional și să noteze jena datorat ă pierderilor, de la 0 la 10. Aceast ă
evaluare de c ătre pacient ă corespunde, adesea,viitoarei sale particip ări la reeducarea
propusă.
Instalarea pacientei
Decubit dorsal, gamb ă adusă, picioare, articula ții și șolduri în abduc ție, bazin în
retroversie. Ca și pentru “testing”, instalarea pe o mas ă ginecologic ă nu este obligatorie.
Derularea exerci țiilor
Primul timp este evaluarea r ăspunsului ridic ătorilor. Un mijloc simplu și la
îndemînă este vizualizarea mobiliz ării nodului central fibros al perineului ca r ăspuns la
cererea de a re ține o senza ție de a urina. R ăspunsul normal se traduce printr-o
ascensiune a nodului fibros central. În cazul unui r ăspuns mediocru al ridic ătorilor, nu
există mobilizare a nodului fibros central. Cu ajutorul unei oglinzi femeia vizualizeaz ă
mișcarea.
Într-un al doilea timp, dup ă ce s-a verificat sensibilitatea în zona r ădăcinilor S2-
S4, se utilizeaz ă tușeul vaginal pentru “testing” și pentru manevre manuale.
Pacienta este instalat ă în
decubit dorsal (fie pe mas ă
ginecologic ă, cu membrele inferioare
îndoite, picioarele sprijinindu-se pe scărițe, fie pe o mas ă de reeducare
normală, cu membrele inferioare
îndoite în abduc ție, picioare
apropiate). “Testing”-ul [Minaire, P.,
et al., 1994] (fig. nr. 24) se face prin tușeu vaginal, introducînd ar ătătorul
și mijlociul pîn ă la jum
ătatea
vaginului și îndepărtînd cele dou ă
degete, pe jum ătate îndoite, la 2 – 4
cm.. În aceast ă poziție spriijinul se
face la nivelul stâlpilor ridic ătorilor.
Fig. nr. 24. Testingul ridic ătorilor anali
(1. contrac ție voluntar ă)
Pentru acest examen, ca pentru orice manevr ă manuală, se utilizeaz ă mănuși
Dănoiu Mircea
116 adaptate pe mâna kinetoterapeutului. În caz de dificult ăți, pentru realizarea gestului se
cere pacientei s ă asocieze o expira ție care favorizeaz ă destinderea perineului. Se
folosește un gel lubrifiant.
Pentru fiecare manevr ă, va fi imaginat ă o imagine care s ă-i permită o contrac ție
a ridicătorilor. Ordinul dat este de a st rînge degetele ca pentru a re ține o dorin ță de a
urina sau un gaz.
Evaluarea r ăspunsului muscular [Merger, R., et al., 1974] este cifrat ă de la 0 la
5, funcție de durata acestuia și de cât de repede obose ște. Cotarea se face separat pentru
fasciculul drept și pentru cel stîng:
1.fie nu exist ă contracție deloc (testing 0);
2.fie exist ă o contrac ție, arătătorul și mijlociul tind s ă se îndrepte și să se apropie
(testing de la 2 la 3);
3.fie exist ă o îndreptare, o apropiere a degetelor și menținere a contrac ției
(testing 3 și peste) (contrac ție bine perceput ă de femeie);
4.notele 4 și 5 sunt pentru mai multe repet ări ale contrac ției.
5.Poate exista o inversare de comand ă, în combina ție sau nu cu ridic ători
puternici. În acest caz, degetele sunt expulzate în timpul contrac ției.
În funcție de răspunsul înregistrat, se va alege modul de lucru, manual sau
asociat cu “biofeedback”. În cazul tratamentului manual, dac ă răspunsul muscular este
inexistent, sau în fa ța unei hipertonii vaginale care mascheaz ă contracția făcând dificil
tușeul vaginal, se procedeaz ă mai întâi la un masaj perineal [Bizouard, FN., 1994] de
cîteva minute (4 sau 5). Manevre de lungi re-strângere se vor face intravaginal, dup ă ce
s-au reperat fasciculele ridic ătorilor, pentru a ob ține mai întâi o normalizare a tonusului
și apoi să fie favorizat r ăspunsul muscular. La cota ția 3 a testingului, întinderi scurte, dar
nedureroase, sunt practicate pentru a facilita contrac ția muscular ă.
Răspunsurile de durat ă mai mare sunt c ăutate numai dup ă ce percep ția
contracției este dobândit ă și în funcție de cota ție. Peste 3, o rezisten ță opusă pe stâlpii
ridicătorilor permite un tratament mai intens.
Seriile de exerci ții sunt scurte (5 – 10) și timpii de repaus, cel pu țin egali cu
timpii de lucru, sunt respecta ți, între dou ă contracții succesive.
La aplicarea metodei biofeedback electromiografic (EMG) [Bourcier, A., Juras,
J., 1986], se utilizeaz ă sonde endovaginale care permit, pr in intermedierea unui ecran de
control sau a unui semnal sonor, s ă se vizualizeze nivelul de contrac ție muscular ă. Sunt
căutate mai multe tipuri de r ăspuns muscular (contrac ții scurte și puternice sau lungi și
repetate). Paralel, o înregistrare a activit ății abdominalilor este posibil ă cu aparatele
actuale și permite diferen țierea contrac ției perineului și abdominalilor. Se insist ă pe
lângă gravide asupra percep ției între contrac ție și relaxare muscular ă. Vizualizarea
scorurilor atinse (cifre în mV și martor al progreselor efectuate) a fluctua ției contrac ției
și a activit ății parazite încurajeaz ă femeia și obligă la o participare activ ă. Diferitele
tipuri de sonde existente nu au aceea și sensibilitate la semnalul primit de la activitatea
musculară [Richet, CA., 1991; Valobra, GN ., 1992]; este important ca la aceea și
pacientă să se utilizeze acela și tip de sond ă, pentru a se putea compara rezultatele
obținute de la o ședință la alta.
Kinetologie
117 Durata unui tratament este în jur de o jum ătate de oră.
Odată ce gravida a în țeles
cum să efectueze o contrac ție
perineală, i se va cere s ă facă
exerciții zilnice; mai întâi vor fi
efectuate în pozi ția decubit dorsal.
Numărul de contrac ții zilnice trebuie
să fie de 15 – 30 (în reprize la
începutul tratamentului, urmând posibilitățile și rezistența sa).
Fig. nr. 25. Pozi ționare pentru contrac ția perineal ă
Apoi, când automatismul contrac țiilor ridic ătorilor este bine înv ățat,
conducătorul exerci țiilor trece la realizarea acestora în picioare, în pozi ție statică, apoi în
timpul activit ății curente a pacientei, cu vezica goal ă sau plină.
Dacă există scăpări la efort (tuse, vom ă, fără nevoie mic țională) se majoreaz ă
dificultățile, realizând exerci ții cu vezica plin ă progresiv, în decubit dorsal apoi în
picioare. Apoi se va tu și menținându-se o contrac ție perineal ă voluntar ă. Realizarea
exercițiului se va face mai întâi în pozi ție de decubit dorsal, pentru a suprima
dificultatea reprezentat ă de acțiunea greut ății, apoi în picioare pentru a pune pacienta în
condițiile normale de via ță.
Vom încerca s ă obținem automatisme ale contrac ției ridicătorilor asociind
eforturi de tuse. Atunci când femeia reu șește să mențină contracție perineal ă cu o tuse
corespunzând unei hiperpresiuni echivalente cu 80 cm ap ă. fără pierderi, consider ăm că
toate situa țiile de risc pot fi st ăpânite.
Este important s ă se explice viitoarelor mame c ă această reeducare le va permite
să destindă perineul pentru a u șura nașterea, că îl vor putea solicita foarte repede dup ă
naștere grație exercițiilor făcute în timpul sarcinii, pentru a recupera mai repede.
La anumite gravide, dincolo de insuficien țe musculare, se observ ă hipertonii cu
mușchi perineali contracta ți, care abia se las ă destinși și care fac dificil orice examen
perineal prin tu șeu vaginal. Cînd examenul muscular pune în eviden ță o hipertonie, este
obligatoriu s ă se facă totul pentru ca aceste contracturi s ă cedeze. Trebuie explicat ă
mamei importan ța unei musculaturi elastice care s ă faciliteze trecerea f ătului prin filiera
perineală, ca și reluarea raporturilor sexuale f ără dureri.
Exercițiile respiratorii deja înv ățate vor fi asociate cu con știentizarea contrac ției
și relaxării perineale. Apoi li se vor asocia tehnici comportamentale: sofrologie, relaxare
alese de femeie [Malesch, S., Raoul, E., 1988].
Masajul perineal este folosit în scopul decontractur ării. În timpul masajului
pacienta respir ă rar cu mi șcări de cea mai mare amplitudine posibil ă pentru a favoriza
destinderea în timpul mi șcărilor expiratorii. Sistemul “biofeedback” (EMG, cu presiune
sau cu electrozi lipi ți pe piele) este utilizat pentru a vizualiza relaxarea cea mai complet
posibilă între dou ă contracții musculare cerute.
Se poate utiliza, cu asentimentul gravidei, oglinda care s ă arate ascensiunea
nodului fibros central. În scopul realiz ării înmuierii perineale necesare na șterii, în timpul
repausului se folose ște postura a șezat. [Gunther, H., et al., 1972].
Dănoiu Mircea
118 Lucrul asupra abdominalilor
Reeducarea abdominalilor nu se face decât când contrac ția perineal ă este
efectivă. Exercițiile propuse au ca scop ca în pozi ția statică să fie menținută masa
abdominal ă. Înaintea oric ărui alt exerci țiu se corecteaz ă hiperlordoza lombar ă. În apnee
nu se lucreaz ă.
Lucrul pe oblici și marii drep ți
Pacienta este instalat ă în poziție așezată, bazin în retroversie, bra țele de-a lungul
corpului.
Pe durata exerci țiului se cere o respira ție lentă și cât mai complet posibil ă.
O primă variantă a exerci țiului tinde la un exerci țiu static al abdominalilor.
Maseurul-kinetoterapeut efectueaz ă o împingere anteroposterioar ă la nivelul fe ței
anterioare a umerilor. Se cere men ținerea pozi ției. Atunci cînd diastaza marilor drep ți nu
este prea important ă și când realizarea este u șoară se utilizeaz ă acest exerci țiu.
Altă variantă de exerci țiu: poziția pacientei la început este aceia și. Pacienta
efectueaz ă: coloana dreapt ă, o înclinare posterioar ă a ansamblului trunchiului pe o
inspirație. Amplitudinea mi șcării este foarte important ă și mișcarea se opre ște când
picioarele tind s ă decoleze de la sol. La sfâr șitul mișcării se cere un timp de men ținere.
El este înso țit de o expira ție amplă. Reîntoarcerea la pozi ția inițială se face pe o
inspirație, conservând controlul pozi ției coloanei.
Lucrul asupra transversului
Alegerea pozi țiilor de lucru se va face la termenele și la posibilit ățile femeii
[Sengler, J., Grosse, D., 1991].
Lucrul la începutul sarcinii . Instalarea se
face în pozi ție cvadruped ă, coloana lombar ă în
poziție neutră, capul pe linie (fig. nr. 26). Pe timpul
expirației gura întredeschis ă, perineul contractat; se
cere o contrac ție a transversului asociat ă unei
retroversii a bazinului. La inspira ție pacienta
relaxează musculatura și revine în pozi ția lombar ă
neutră.
Fig. nr. 26. Pozi ționare pentru
lucrul asupra transversului
Modificarea la sfâr șitul sarcinii . Același exercițiu poate fi realizat în pozi ție pe
jumătate așezată, picioarele îndoite, pentru a fac ilita controlul regiunii lombare la
sfârșitul sarcinii. Aceast ă poziție se adopt ă și în cazul durerilor pubiene.
Lucrul pe spinali
Cea mai mare parte a femeilor îns ărcinate prezint ă o hiperlordoz ă lombară și o
cifoză dorsală accentuat ă. Pentru a evita problemele dureroase este normal s ă se propun ă
un exercițiu muscular de înt ărire.
Instalare
În fața oglinzii pacienta este în pozi ție așezat, bazin retroversat, cap drept f ără
gușă dublă, umeri lăsați, antebrațele în supina ție cu podul mâinilor sprijinit pe coapse. În
Kinetologie
119 cazul în care la realizarea exerci țiului apar dificult ăți se instaleaz ă pacienta contra unui
zid de referin ță sau față în față cu kinetoterapeutul.
Derularea exerci țiului
Pe o expira ție i se cere femeii s ă-și îndrepte coloana. Mi șcarea de expira ție se
face lent f ără forță. Inspirația nazală este însoțită de o destindere, de o autom ărire, dar nu
de o răsucire a întregii coloane. Oglinda permite femeii s ă verifice, în timpul extensiei
axiale active, neridicarea umerilor. Exerci țiul se execut ă de zece ori. La femeia
însărcinată nu poate fi preconizat ă repetiția exercițiilor care antreneaz ă o hiperoxigenare
și posibile indispozi ții. Pentru a controla verticalitatea și apoi întinderea întregii coloane,
se poate plasa pe cap o rezisten ță. În nici un caz acest exerci țiu nu trebuie s ă fie resim țit
de femeie ca un lucru for țat. Pentru a evita oboseala și respirația precipitat ă, când se
lucrează pe bazinul abdominal se vor utiliza alte tehnici, ca “stretching-ul” și durata
exercițiilor va fi suficient de scurt ă.
TRATAMENTE KINETOTER APICE CARE VIZEAZ Ă CIRCULA ȚIA
Pacienta în decubit dorsal, picioarele întinse, i se cere s ă execute în serie de câte
zece extensii-flexii ale gleznei. Alternativ, dac ă asta nu provoac ă dureri, i se cere s ă
realizeze “ghearele degetelor” care are ca efect o compresie la nivelul t ălpii.
Pozițiile de repaus, picioare supraridicate, cât mai des posibil. Este de preferat
decubitul dorsal; dac ă apar dureri dorsale, pozi ția de repaus va fi în decubit lateral.
Sfaturi pentru via ța zilnică: evitarea expunerii la soare, f ără băi calde, du șuri
reci la picioare.
Cînd femeia se plânge de picioare grele, prezint ă edeme, se recomand ă să se
poarte un colant de sus ținere, care va fi pus înaintea coborârii din pat și se va purta toat ă
ziua.
Masajul care are ca scop activarea circula ției se practic ă numai sub prescrip ție
medicală atunci când problemele sunt importa nte (edeme permanente, antecedente
circulatorii). Se instaleaz ă pacienta în decubit dorsal, picioare supraridicate. Drenajul
limfatic [Leduc, A., Thys, S., 1983] este o tehnic ă eficace și foarte bine tolerat ă de
paciente. Începând cu luna a V-a, din cauza m ăririi abdomenului utilizarea manevrelor
de drenaj devine dificil ă și în mod sigur pu țin eficace. La aceste ședințe este asociat un
exercițiu de respira ție diafragmatic ă, care activeaz ă curentul circulator, mobilizând
conținutul trunchiurilor venoase și limfatice abdominale.
O activitate zilnic ă, de exemplu mersul jum ătate de or ă la fiecare ie șire, este util
pentru a activa circula ția de întoarcere.
SFATURI DE IGIEN Ă A VIEȚII
Se propun pacientei reguli simple de via ță care-i permit s ă-și ducă mai bine
sarcina.
Se reînnoiesc consemnele de a “ ști să faci” pentru a evita durerile de spate,
tulburările circulatorii și entorsele de glezn ă.
Gesturile simple, utilizate foarte des, sunt repetate cu modific ările de rigoare.
Ridicarea din pat se face numai prin trecerea de la decubitul dorsal la decubitul lateral.
Aplecarea pentru a c ăuta obiectele c ăzute sau înc ălțările se face utilizând figura
Dănoiu Mircea
120 “cavalerul servitor” (un genunchi jos și nu cu fundul în sus). Nu se vor transporta
greutăți.
Se va purta înc ălțăminte cu toc destul de lat, pentru a avea stabilitate.
Recomandarea înc ălțămintei fără toc nu intereseaz ă, deoarece schimbarea în ălțimii
tocului fa ță de cel obi șnuit accentueaz ă curburile coloanei și poate favoriza durerile
dorsale.
Cînd activit ățile profesionale prezint ă risc de lombalgii, se propun schimb ări de
postură.
PREGĂTIREA NA ȘTERII
În prezent, în lume, un mare num ăr de maternit ăți propun viitoarelor mame o
gamă largă de pregătiri spre alegere. În general, aceste preg ătiri sunt organizate în spital
sau în clinic ă. În func ție de gradul stabilimentului, ca r ăspuns la cererile viitoarelor
mame se propun ședințe de gimnastic ă în piscin ă, conduse de kinetoterapeut cu un
profesor de înnot specializat. Se pot face, de asemenea, ședințe de yoga adaptate
[Malesch, S., Raoul, E., 1988].
În afara ședințelor de reeducare specific ă efectuate în cazurile de tulbur ări
ocazionate de sarcin ă, kinetoterapeutul lini ștește pacienta și participă la pregătirea făcută
de medicul ginecolog-obstetrician.
Învățarea respira ției, care este inclus ă în orice gimnastic ă, pregătește viitoarea
mamă pentru a înv ăța diferitele tehnici utilizate în timpul na șterii. Începând cu primul
trimestru, în maternitate se organizeaz ă 8 cursuri se preg ătire a nașterii. Utilizarea
curentă a analgeziei peridurale pentru a suprima durerile contrac țiilor uterine permite
femeilor s ă aștepte senine na șterea și să nu se team ă de manevrele cerute de ea.
Ședințele se fac în grup de 12 – 15 persoane, pentru a crea o dinamic ă. Pentru o
bună derulare a ședințelor kinetoterapeutul trebuie s ă cunoasc ă dosarul medical al
fiecărei participante.
Pregătirea trebuie s ă permită viitoarelor mame s ă-și exprime nelini știle în raport
cu modific ările fizice legate de sarcin ă [Mellier, G., Delille, MA., 1990]. Problemele
ridicate privesc atât posibilit ățile de a participa la activit ățile sportive cât și eventualele
modificări aduse în via ța sexuală pe durata sarcinii.
Alte nelini ști se refer ă la naștere și la eventualele complica ții (necesitatea unei
epiziotomii, forceps, ruptur ă de perineu, incontinen ță urinară tranzitorie dup ă naștere
sau incontinen ță anală). Explicarea derul ării nașterii permite s ă se înțeleagă mai bine
implicațiile asupra staticii lombopelvine, s ă se justifice și să se dedramatizeze diferitele
complicații (prezentare neobi șnuită, cezarian ă decisă în urgență) și să se accepte u șor o
eventuală reeducare dup ă naștere.
După explicațiile teoretice asupra sarcinii și a consecin țelor sale asupra derul ării
nașterii și după ce s-a r ăspuns la întreb ările individuale, preg ătirea este axat ă pe
relaxare. Baza tuturor formel or de relaxare este înv ățarea unei respira ții controlate,
conștientizând participarea diferite lor elemente puse în joc (mi șcarea diafragmului,
mișcarea costal ă, destinderea abdominal ă). Respira ția gâfâită cu o inspira ție și o
respirație bucale, cu un mic volum de aer și un ritm rapid, se înva ță. Ea este folosit ă
atunci cînd contrac țiile uterine devin mai dureroase. Pot fi propuse diferite tehnici,
gimnastic ă și relaxare [Lipecki, R., 1980] sau numai relaxare (“training”-ul autogen al
lui Schultz, curentul fiziologic al lui Jac obson, sofrologie). În aspectul gimnic se
Kinetologie
121 regăsesc toate aceste tehnici: înv ățarea contrac ției și decontrac ției perineului asociat ă
respirației și conștientizarea propriului corp.
Kinetoterapia în sala de na ștere
După ce a participat la preg ătirea nașterii, kinetoterapeutul, cu acordul echipei
obstetricale, poate interveni în cele dou ă faze ale na șterii.
Prezența terapeutului se justific ă atunci cînd na șterea se deruleaz ă fără analgezie
peridurală.
În acest caz obiectivele kinetoterapeutului sunt: -cu ocazia dilat ării: să faciliteze na șterea prin diminuarea pragului durerilor de
contracție ghidând exerci țiile de relaxare și de respira ție învățate în timpul ședințelor de
pregătire; să contribuie la accelerarea contrac țiilor uterine prin intermediul tehnicii lui
Teirich Leube [Gunther, H., et al., 1972] și la diminuarea durerilor lombare prin masarea
acestei regiuni.
-cu ocazia expulziei: de a facilita na șterea copilului ajutând gravida s ă relaxeze
perineul și să împingă pe mușchii de eliberare și să
limiteze distrugerea perineului.
REEDUCAREA POST-PARTUM
FAZA POST-PARTUM PRECOCE
Șederea la maternitate variaz ă între 4 și 10 zile în cazul unei na șteri simple pe
cale natural ă și de 10 pân ă la 15 zile în cazul cezarienelor.
Supravegherea specific ă a cezarienelor
Dacă nașterea are loc prin cezarian ă [Merger, R., et al., 1974] incizia este
subpubian ă sau median ă. Imediat dup ă operație obiectivele kinetoterapiei sunt
schimbarea de pozi ție și ridicarea f ără durere evitând contrac țiile peretelui abdominal.
Chinga abdominal ă, întinsă prin sarcin ă, nu și-a recăpătat tonicitatea obi șnuită și
hiperlordoza lombar ă este adesea accentuat ă la ridicarea în picioare. Se reiau exerci țiile
de basculare a bazinului înv ățate în perioada antenatal ă, mai întâi în decubit dorsal, apoi
în poziție vertical ă.
Trecerea de la decubitul dorsal la cel lateral se face într-un singur bloc. Pentru trecere în pozi ție așezat este înv ățată pacienta s ă basculeze picioarele în
afara patului, capul r ămânând îndoit pentru a evita orice trac țiune asupra cicatricei.
În cazul cezarienelor f ăcute în urgen ță
, la paciente tabagice, bron șitice, este
necesar să se practice o kinetoterapie respiratorie de degajare. Pentru eforturile de tuse
se iau acelea și precauții ca la opera țiile pe abdomen. Pacienta trebuie neap ărat să stea cu
picioarele îndoite și să susțină cicatricea în timpul expectora ției, pentru a evita durerea și
deschiderea r ănii.
La cezariene, cu excep ția pacientelor care aveau o incontinen ță la efort pe durata
sarcinii, perineul nefiind traumatizat de na ștere, nu exist ă probleme de pierderi de urin ă
legate de insuficien ța muscular ă. La ieșirea din maternitate se dau sfaturi ca oric ărui
Dănoiu Mircea
122 operat pe abdomen: s ă nu care greut ăți, să nu aibe activit ăți sportive înainte de minimum
6 săptămâni.
Supravegherea lehuzelor cu na șteri normale
Imediat dup ă naștere se propune lehuzelor de ambele tipuri programe de
reeducare bazate pe “stretching” [Kendall, HO., Kendall, FP., 1979]. În acest stadiu,
indiferent de calea de na ștere sau de complica țiile avute, structurile musculare sunt
destinse și dau femeii impresia, când se ridic ă în picioare, c ă pierde abdomenul prin
cădere. O mul țime de lehuze î și țin abdomenul cu mâna în zona pubian ă, în mod
spontan.
Punctul dominant al acestui program reeducativ este rearmonizarea staticii și
dinamicii corpului dup ă ce s-au reg ăsit senzațiile anterioare sarcinii, ceea ce exclude
orice căutare de înt ărire muscular ă.
În acest program ședințele dureaz ă aproximativ 45 de minute și se deruleaz ă în
grup, la spital.
În cadrul rearmoniz ării globale se lucreaz ă mai întâi respira ția și apoi corectarea
posturii. În timpul exerci țiilor se cere pacientei s ă se concentreze asupra percep ției
mișcării diafragmului și coastelor și să utilizeze întreaga amplitudine posibil ă. În timpul
unu exerci țiile sunt f ăcute în decubit dorsal, picioarele încruci șate, regiunea lombar ă
placată la sol. Toate celelalte exerci ții au ca scop s ă corijeze modific ările statice
generate de sarcin ă: corecția hiperlordozei, echilibrului trunchiului pe membrele
inferioare. Încerc ăm suprimarea modific ărilor cinetice ale mersului, inerente sarcinii.
Toate exerci țiile cerute vor avea ca scop întinderea grupelor musculare și
rearmonizarea agoni ști/antagoni ști [Esnault, M., 1991; Laverny-Coquerel, H., 1991]. Ele
vor permite lehuzei s ă-și găsească echilibrul trunchiului pe membrele inferioare. Pe
durata exerci țiului pacienta î și concentreaz ă atenția mai ales asupra grupului muscular
ales. Pentru a facilita realizarea și a optimiza rezultatele, se propune o progresie.
La început exerci țiile se fac în decubit dorsal și apoi în pozi ție vertical ă.
Exemplu de exerci ții propuse:
Pacienta în decubit dorsal, membrele inferioare îndoite, t ălpile pe sol; regiunea
lombară placată pe sol, se întind picioarele unul câte unul. Scopul este un exerci țiu static
lombar, o întindere muscular ă a ischiogambierilor și a mușchilor pătrați lombari.
Limitele particip ării la exerci ții sunt date de pragul senza ției de întindere, care
trebuie să fie perceput ă dar nu dureroas ă.
În cursul acestor ședințe se evoc ă problemele consecutive na șterii: cicatrici
perineale dureroase, hemoroizi, senza ție de apăsare abdominal ă. Se reînnoiesc sfaturile
date de medicul ginecolog-obstetrian pentru a fi aplicate, dup ă îngrijirile de epiziotomie:
utilizarea de pomad ă antalgică și cicatrizant ă. În cazurile de cicatrice important ă,
aplicarea se va face zilnic dup ă ieșirea din maternitate.
Cea mai mare parte a tinerelor mame și în particular cele care au suferit o
epiziotomie sau o ruptur ă, întreabă cînd se pot relua raporturile sexuale. Masajul zilnic
va ameliora cicatricea și va face raporturile mai pu țin dureroase. Practic, din punct de
vedere medical, nu exist ă un termen limit ă pentru reînceperea vie ții sexuale, singurul
arbitru este dorin ța partenerilor.
Kinetologie
123 Reeducarea practicat ă uzual
Pacientele particip ă la educarea post-partum pe o durat ă de 6 – 8 s ăptămîni după
naștere, indiferent de felul în care a decurs aceasta [Caufriez, M., 1988; Pigne, A., et al.,
1988]. La femeile care al ăptează recuperarea va fi întârziat ă și bilanțurile morfologice și
perineale vor fi alterate. În aceste cazuri reeducarea se va face ținînd cont de evolu ția
postnatală până în momentul începerii exerci țiilor, făcându-se în prealabil o anamnez ă și
un examen perineal și abdominal [Daniels, L., et al., 1969; Delamer, B., et al., 1989;
Kendall, HO., Kendall, FP., 1979]. În mod obi șnuit reeducarea se face timp de 10
ședințe după un acord prealabil, dac ă nu exist ă o problem ă uroginecologic ă majoră.
Ritmul ședințelor este de 2 pân ă la 3 pe săptămână, în funcție de disponibilit ățile și
gradul de oboseal ă al mamelor.
Tinerele mame cer adesea rec uperarea unui abdomen plat înso țit de pierderea
supragreut ății restante. Foarte pu ține femei vorbesc de problemele perineale (ap ăsare,
pierderi urinare sau anale).
Înainte de a pune la punct un program de gimnastic ă trebuie făcut în prealabil o
anamneză și un bilan ț complet.
Anamneza orientat ă
-Asupra st ării de dinaintea sarcinii;
-Asupra derul ării sarcinii;
Se noteaz ă: luarea în greutate peste limita de 13 kg., dureri lombare, tulbur ări
micționale, cu data apari ției lor; se g ăsește mai frecvent o incontinen ță după naștere dacă
problemele de pierderi au ap ărut în cursul celui de al doilea trimestru.
-Asupra na șterii; Se insist ă asupra: anesteziei peridurale, duratei fazei de
expulzie (superioar ă duratei de 15 minute), epiziotomie, ruptur ă perineală, utilizarea
forcepsului, prezentare care a necesitat o epizio tomie mare, greutate a copilului peste 3,5
kg., nașterea unui prematur.
-Asupra antecedentelor ; Intereseaz ă numărul sarcinilor anterioare și a
eventualelor complica ții; incontinen ță urinară cu datele, circumstan țele apari ției,
caracteristicile pierderilor (la schimbarea pozi ției, la râs, tuse, neprecedate de necesitate,
micțiuni imperioase precedate de nevoie). Antecedentele enurezisului sunt notate.
-Asupra perioadei precoce a post-partumului . Se pune accentul pe cicatrice
dureroase, pierderi urinare, dureri dorsale și lombare, senza ții de presiuni abdominale
seara.
BILANȚUL MORFOSTATIC
După anamnez ă se face un bilan ț morfostatic. Punctele cele mai importante sunt
anteversia bazinului (legat ă de starea perineului) și tonicitatea chingii abdominale. În
cazul unei hiperlordoze, acompaniat ă frecvent de contracturi ale centurii scapulare cu
hipotonie abdominal ă important ă, se noteaz ă capacitatea pacientei de a corija
hiperlordoza.
Bilanț perineal și exerciții specifice
Cel mai simplu și cel mai frecvent caz cores punde femeilor cu un “testing”
Dănoiu Mircea
124 perineal superior lui 3, o hipotonie abdominal ă asociată unei infiltra ții celulitice. Dup ă
ce s-a explicat importan ța asocierii contrac ției perineului și abdominalilor se propune un
program de exerci ții de întărire a chingii abdominale asociindu-i-se un exerci țiu de
rearmonizare a echilibrului coloanei vertebrale.
Primele exerci ții sunt axate pe controlul respira ției costale și diafragmatice.
Progresiv, exerci țiile se fac mai întâi în decubit dorsal și apoi în ortostatism. Func ție de
calitatea centurii abdominale și de gradul de rezisten ță al pacientei exerci țiile vor fi de
durată mai lung ă sau mai scurt ă.
În timpul exerci țiilor analitice poate fi selectat un mod de a lucra în interiorul
segmetului de contrac ție, după controlul pozi ției coloanei lombare. În toate cazurile
trebuie verificat ă lordoza lombar ă adesea accentuat ă în timpul sarcinii. Este de dorit ca
în timpul exerci țiului de respira ție să se facă și un exerci țiu de basculare a bazinului în
poziție fiziologic ă. Când s-a constatat o diastaz ă a marilor drep ți nu se vor face exerci ții
pe abdominali cu disociere în abduc ție a membrelor inferioare.
Exemplu de exerci țiu de asociere perineoabdominal ă
Pe timpul expira ției, picioarele sunt lipite și ridicate.
La lucrul acesta pe chinga abdominal ă [Sengler, J., Grosse, D., 1991], în special
în prezen ța lombalgiilor și dorsalgiilor, este neces ar ca pacientele s ă facă exerciții de
întărire a mu șchilor rahidieni. Se utilizeaz ă tehnici de hipertrofie pentru mu șchii
porfunzi și exerciții analitice consolidând centura scapular ă. Dacă durerile scapulare
sunt asociate, se sf ătuiește pacienta ca înaintea exerci țiilor de consolidare s ă se facă o
asuplizare – întindere a coloanei vertebrale. Este esen țial să convingem femeile c ă pot
face singure, zilnic, exerci ții ușoare. Exerci țiile mai grele sunt executate numai în
ședințele de reeducare.
Utilizarea planurilor mobile permite executarea unor variate exerci ții și lucrul
asupra centurii abdominale. [Viel, E., Ogishima, H., 1977].
În paralel, femeia este sf ătuită să-și reia activit ățile sportive de dinaintea
sarcinii. Reluarea acestor activit ăți poate fi înso țită de pierderi sau senza ția de greutate
abdominal ă [Delamer, B., et al., 1989; Kegel AH., 1948; 1949]. În acest caz, alegerea
sporturilor va fi orientat ă spre activit ăți cu risc mai mic (gimnastic ă ușoară, “stretching”,
fără a căuta exerci ții de forță). Sfaturile de igien ă a vieții pentru prevenirea lombalgiilor
[Brunswick, 1984] trebuiesc repetate. Gesturile înv ățate, în mod particular privesc
obligațiile: cum se ține copilul, cum se regleaz ă sacul cangur, adaptarea patului
copilului. Dac ă apar dureri cronice rahidiene sau altele, se adaug ă un tratament antalgic
(masaj, aplicarea de comprese calde). Ședințele sunt s ăptămânale cu un program zilnic
de gimnastic ă efectuată acasă.
Probleme particulare
Edeme
Cînd exist ă edeme persistente la membrele inferioare se pot indica, dup ă avizul
medical, drenaje limfatice [Laverny-Coquerel, H., 1991].
Testing perineal inferior lui 3
În acest caz se face, prioritar, o reeducare perineal ă. La fel, dup ă ruptura
sfincterului extern al anusului în timpul na șterii, se pune în practic ă o supraveghere
particular ă [Abdul, H. et al, 1994; Lopes, P., et al., 1993; Pelissier, J., et al, 1992].
Kinetologie
125 Cicatrice de epiziotomie
La plângerile privind cicatricile durer oase, se poate utiliza masajul perineal,
curenții electrici de frecven ță joasă [Bizouard, FN., 1994] cu utilizarea de sonde
punctuale. Kinetoterapeutul trebuie s ă fie atent la evocarea de c ătre pacient ă a
tulburărilor sexuale, pentru a o orienta spre un sexolog.
Locul reeduc ării târzii
Pe termen lung, în anul care urmeaz ă nașterii obiectivele reeduc ării variază în
funcție de starea centurii abdominale și a perineului. Dac ă pierderile urinare sau anale
persistă, după un examen clinic și un eventual bilan ț urodinamic sau anorectal se
preconizeaz ă o reeducare specific ă [Kamina, P., 1984].
Reeducarea femeii care a n ăscut nu este numai o preocupare avînd sfera
uroginecologic ă și centura abdominal ă, dar o veritabil ă grijă pentru întreg organismul
pacientei. Ea debuteaz ă din luna a patra de sarcin ă pentru toate tulbur ările induse de
starea de graviditate (coloan ă dureroas ă, incontinen ță urinară, tulburări circulatorii la
membrele inferioare) și se urm ărește în mod sistematic dup ă naștere, în timpul
spitalizării, apoi 6 – 8 s ăptămîni dup ă naștere, ținînd cont de eventualele probleme
sfincteriene. În acest ultim caz, reeducarea centurii abdominale debuteaz ă când perineul
are o cota ție superioar ă lui 3. Fără să se sistematizeze excesiv metodele și tehnicile de
reeducare, aceast ă formă de lucru foarte interesant ă constituie ocazia de a da femeii
cunoștințe noi despre corpul s ău și imaginea care rezult ă din aceast ă nouă perspectiv ă.
127 REEDUCAREA PELVIPERINEALA
INTRODUCERE
Reeducarea pelviperineal ă poate fi definit ă ca un ansamblu de tehnici specifice
nechirurgicale și nefarmacologice avînd ca scop s ă tratreze tulbur ările pozițiilor pelvine
și disfuncționalitățile părții inferioare a aparatului urinar și în general, ale organelor
urinare, digestive sau sexuale pelvine.
Introducerea reeduc ării pelviperineale în tratamentul incontinen ței urinare
începe, incontestabil, cu ginecologul american Arnold Kegel. Publica țiile sale ini țiale,
din anii 1948 și 1949 [Kegel, AH., 1948; 1949] se ocup ă de tratamentul prin exerci ții ale
perineului în scopul restaur ării tonusului și forței mușchiului sl ăbit datorit ă sarcinii și
nașterii. La o serie de 200 de femei cu vârste între 26 și 79 de ani [Kegel, AH., 1949]
Kegel utiliza exerci ții de forță muscular ă cu ajutorul unui perineometru, timp de 20 de
minute, de 3 ori pe zi și raporta un procent de vindecare și ameliorare de 90%. Începând
cu 1952/1953 subiectul reeduc ării perineale nu se mai întâlne ște în literatura de
specialitate. Interesul pentru aceste tehnici reap are la începutul anilor 80. Noi proceduri
terapeutice apar și completeaz ă exercițiile Kegel (biofeedback, electrostimulare, tehnici
comportamentale, tehnici complementare de golire a vezicii urinare). Mai ales evaluarea metodelor este mai bine codificat ă și rezultatele ob ținute apar în mod constant și sunt
reproductibile. Mai recent, câmpul indica
țiilor acestor tehnici reeducative s-a extins de
la incontinen ța urinară la sfera rectoanal ă sau tub digestiv terminal, și la începutul anilor
90 au apărut indica ții precise și limitate ale reeduc ării sexuale complementare metodelor
sexologiei globale clasice.
Acum, indica țiile, tehnicile și răspândirea reeduc ării pelviperineale sunt într-o
expansiune rapid ă.
Acest fenomen are patru elemente principale de sprijin:
mai bună cunoaștere a fiziopatologiei incontinen ței urinare și a celorlalte
disfuncții pelviperineale;
conștientizare a caracteristicilor epidemiologice ale acestor disfunc ționalități;
abordare diferit ă a simptomelor pelviperineale de c ătre pacien ți prin schimbarea
opticii;
noi strategii terapeutice.
BAZELE PSIHOPATOLOGICE ALE REEDUC ĂRII PELVIPERINEALE
Explorările urodinamice care s-au dezvolta t în cursul ultimilor 20 de ani au
contribuit substan țial la cunoa șterea fiziologiei și fiziopatologiei aparatului urinar
terminal. Umplerea și golirea vezicii rezult ă din dezvoltarea presiunilor inverse în vezic ă
și uretră. Când vezica se umple, presiunea vezical ă este scăzută și presiunea uretral ă
ridicată. În timpul mic țiunii gradientul presiunii este invers.
Rolul musculaturii striate a perineului în fiziologia aparatului urinar terminal
este acum binecunoscut și constituie baza reeduc ării pelviperineale. În timpul umplerii
vezicii, presiunea uretral ă este contracarat ă de tonusul mu șchilor netezi și striați.
Dănoiu Mircea
128 Contribuția musculaturii striate în tonusul global variaz ă de la individ la individ,
dar ea este totdeauna prezent ă și adesea preponderent ă. Tonusul sfincterului striat
depinde de un reflex medular sub control s upramedular [Mackel, R., 1979]. Acest reflex
împrumut ă nervii ru șinoși interni pentru traiectul influxurilor aferente și eferente și se
organizeaz ă în centrul medular somatic sacral. El este indus de stimularea receptorilor
tensionali ai mu șchilor perineali.
În timpul evacu ării vezicii, relaxarea sfincterului striat, care precede sau
însoțește contrac ția detrusorului, permite ridicarea obstacolului esen țial al mic țiunii.
Alternanța umplere – mic țiune este dependent ă de reflexele coordonate ale facilitatorilor
și inhibitorilor [Mahony, DT., et al., 1977]. Musculatura striat ă este, pe de alt ă parte,
controlată, printr-o bucl ă lungă, care trece prin centrii trunchiului cerebral și
coordoneaz ă sistemele parasimpatic și somatic [Blaivas, JG., 1982; Griffiths, D., et al.,
1999].
Integritatea musculaturii striate și în mod special, a sfincterelor este, deci, de
primă importan ță în buna func ționare a aparatului urinar terminal. Totodat ă, paralizia
mușchilor stria ți nu împiedic ă micțiunea voluntar ă [Lapides, J., et al., 1957].
Musculatura striat ă intervine mai ales în procesul de oprire voluntar ă a micțiunii și în
contracția voluntar ă în caz de urgen ță micțională (efort, tuse și, în general, orice m ărire
brutală a presiunii abdominale care se transmite ap aratului urinar terminal). O diminuare
parțială a inerv ării mușchilor stria ți ai perineului se traduce printr-o diminuare
proporțională a fibrelor rapide (tip II) în sfincterul anal [Beersiek, F., et al., 1979].
Astfel de diminu ări nu sunt rare: ele au fost observate la femeile prezentând o
incontinen ță urinară la efort, în prolapsul genital, sau dup ă naștere [Erny, R., et al.,
1980; Peterson, I., et al., 1955; Warrell, DW., 1992]. Au fost observate, de asemenea, în
incontinen ța materiilor fecale [Henriksen, E., 1962] . Cauzele acestora sunt, uneori, boli
ca diabetul zaharat sau scleroza în pl ăci, în evolu ția cărora sunt frecvente
disfuncționalitățile pelviperineale.
Pe plan biomecanic, musculatura striat ă posedă două acțiuni predominante.
Prin tonusul muscular prelungit pe care-l permit fibrele lente (tip I) plan șeul
muscular perineal are un rol de sus ținere și mai ales protejeaz ă astfel celelalte structuri
de susținere (aponevroze și ligamente) [Berglas, B., Rubin, IC., 1955]. Sl ăbirea acestor
mușchi nu este deci unicul motiv al tulbur ărilor statice ale organelor pelvine și în
particular a prolapsurilor, dar joac ă un anumit rol în acestea.
Lucrările recente de anatomie bazate pe rezultatele ob ținute prin rezonan ță
magnetică [Lopez, FM., et al., 1992] arat ă că planșeul perineal și în particular ridic ătorii
anusului nu au o form ă de pâlnie într-un plan frontal, ci în dou ă cupole încadrînd, la
omul viu, fanta urogenital–anal ă. Se poate deci evoca existen ța unei diafragme
musculare pelvine simetric ă diafragmei toracoabdominale. Coordonarea celor dou ă
diafragme are, cu siguran ță, un mare rol în statica pelviperineal ă și constituie unul din
obiectivele reeduc ării.
Contracția planșeului perineal antreneaz ă mușchii și organele pelvine în sus.
Acest lucru este important pentru continen ță prin men ținerea unghiului vezico-uretral și
rectoanal.
În rezumat, reeducarea pelviperineal ă se sprijin ă pe diafragma muscular ă
perineală considerat ă ca o entitate func țională tonică și contractil ă, pe conexiunile sale
cu sistemul nervos periferic și central și pe func ționarea sa voluntar ă și reflexă
Kinetologie
129 coordonat ă cu ansamblul aparatului urinar terminal.
CARACTERISTICI EPIDEMIOLOGICE
Studiile asupra preponderen ței incontinen ței în popula ția feminin ă sunt
numeroase și semnificative [Minaire, P., Buzelin, JM., 1992]. Între 15 și 64 de ani datele
din literatur ă sugereaz ă o inciden ță ridicată.
Toate studiile arat ă o creștere a preponderen ței odată cu vârsta, în mod deosebit
după menopauz ă. Totodată, rolul menopauzei îns ăși nu este stabilit în mod formal. La
persoanele în vârst ă preponderen ța este mult mai ridicat ă în rândul celor ce tr ăiesc
instituționalizați [Maugourd-Bizier, MF., et al., 1988; Vehkalati, I., Kivela, SL., 1985].
În sfârșit, nu se observ ă o deosebire de procente între studiile mai vechi, efectuate în
cursul anilor 50, și cele mai recente. În fapt, cererea de prevedere și de tratament relev ă
o altă concepție a incontinen ței de către popula ția feminin ă în relație cu modificarea
modului de via ță în ultimii 40 de ani: sedentarism crescut, musculatur ă mai puțin
dezvoltată, dar în acela și timp activitate mai violent ă dar sporadic ă (tenis, alerg ări,
gimnastic ă).
Studiile epidemiologice au ar ătat mai ales rolul na șterilor repetate [Foldspang,
A., et al., 1992] și al traumatismelor obstetricale: ruptura de perineu, copii mari,
incontinen ță urinară tranzitorie dup ă naștere. Ace ști factori par s ă aibe o valoare de
alertă a apariției unei incontinen țe ulterioare [Iosif, S., et al., 1981; Jolleys, J., 1988;
Minaire, P., Jacquetin, B., 1992]. Ei ar putea creea o lips ă de inervare permanent ă sau
tranzitorie, responsabil ă de slăbiciunea cronic ă a musculaturii perineale. Sarcina
modifică, curbura coloanei lombare și slăbește musculatura abdominal ă, ceea ce
favorizeaz ă incontinen ța și prolapsul și vor explica episoadele de incontinen ță după
nașterea prin cezarian ă [Iosif, S., Ingemarsson, I., 1982; Kamina, P., 1985]. Totodat ă,
sarcina nu este singura cauz ă, pentru c ă incontinen ța se găsește și la femei care n-au avut
sarcini. Kegel [Kegel, AH., 1951] nota deja c ă 29% dintre femeile cu incontinen ță la
efort, din seria sa, prezentau o sl ăbiciune a sfincterului înaintea na șterii primului lor
copil. Rolul interven țiilor chirurgicale anterioare în determinarea incontinen ței a fost
evocat în particular de rolul histerectomiei [Hording, U., et al., 1986; Minaire, P.,
Jacquetin, B., 1992].
Disfuncționalitățile rectoanale au o preponderen ță de 1.7% la femeile din
Londra de la 15 la 64 de ani, și de 13,3% dup ă 65 de ani [Madoff, RD., et al., 1992;
Thomas, TN., et al., 1980]. Între 10 și 25% dintre pacientele cu incontinen ță urinară
prezintă și o incontinen ță fecală.
Ancheta francez ă din 1991 efectuat ă în medicina general ă [Minaire, P.,
Jacquetin, B., 1992] descoper ă un procent de 17% din subiec ții analizați, femei de peste
45 de ani, cu fenomene de incontinen ță anală. Acest procent cre ște la 35% la femeile
vârstnice institu ționalizate.
În rezumat, aceste elemente epidemiologice arat ă amploarea cererii de reeducare
și propune diverse explica ții: traumatisme obstetricale, îmb ătrânirea aparatului urinar
terminal, în special musculatura. Acestea nu explic ă de ce exist ă incontinen ță la femeile
care n-au avut sarcin ă și de ce anumite rase (neagr ă, galbenă) n-au astfel de probleme
[Skinner, DP., Crichton, D., 1963; Zacharin, RF., 1977].
Dănoiu Mircea
130 ECOUL PSIHOSOCIAL AL SIMPTOMELOR PELVIPERINEALE
Incontinen ța urinară și chiar fecal ă este, adesea, privit ă de vârstnici și rudele lor,
ca și de medici, ca o fatalitate a vârstei. Pe de alt ă parte, incontinen ța este adesea
datorată factorilor psihologici: probleme de via ță zilnică, emoții, conflicte personale,
spaime diverse sau nervozitate. Cu vârsta, e xpunerea la astfel de factori este din ce în ce
mai puțin tolerată, ceea ce cre ște factorul de risc privind incontinen ța.
Incontinen ța devine atunci surs ă de regresie mintal ă și de izolare social ă, uneori
de agresivitate fa ță de familie sau personalul de îngrijire, adesea apatie și dezinteres
pentru solu țiile propuse. În apogeul evolu ței poate fi vorba de o pseudo demen ță, care
poate conduce la diagnostice eronate și un abandon al persoanei cu incontinen ță, de
către familie, societate, medici.
La femeile mai tinere incontionen ța, chiar minim ă, este trăită ca un fenomen de
senilitate precoce. Spaima de a fi ud ă, de a sim ți urina, de a petrece toat ă viața la toalet ă
pentru a preveni sc ăpările, este adesea evocat ă. Această atitudine este mai accentuat ă în
caz de incontinen ță anală. Gimnastica, practica sportiv ă, sunt evitate. Femeile î și
modifică hainele pentru a r ăspunde urgen țelor și se protejeaz ă sistematic prin garnituri
sau tampoane, dac ă pierderile urinare sunt rare. Ele r ăresc, suprim ă sau scurteaz ă actul
sexual de teama pierderii. Situa ția poate fi psihologic insuportabil ă dacă pierderile se
produc în timpul actului sexual [Thiede, HA., 1992]. Se pot observa acelea și fenomene
de izolare ca la pe rsoanele vârstnice. Hunskaar [Hunskaar, S., Vinsnws, A., 1991]
notează că, mai mult decât frecven ța sau importan ța incontinen ței, simplul fapt c ă există
incontinen ța, are efectul cel mai negativ asupra st ării de sănătate percepute și asupra
calității vieții. Chiar dac ă este mai pu țin frecvent ă, incontinen ța urinară masculin ă, de
exemplu dup ă prostatectomie, este tot a șa de rău suportat ă.
Durerile perineale nu sunt rare la fe meile deja operate sau prezentând tulbur ări
de statică a organelor pelvine. Dificult ățile de reținere a gazelor, zgomotelor vaginale
intempestive [Capdepon, C., 1991], cre ște jena social ă. Se găsește uneori o durere
coxală, confirmat ă la palparea fe ței anterioare a piesei sacrocoxale.
În toate cazurile, spaima creat ă de incontinen ța de efort, de urgen ța micțională
sau de incontinen ța fecală crește prin raritatea toaletelor publice comode și discrete în
orașele moderne și în transportul în comun.
În fine, impactul socioeconomic al incontinen ței este un fapt recunoscut în
majoritatea țărilor occidentale [Hu, TW., 1988].
În rezumat, o reeducare bine condus ă trebuie s ă țină cont de toleran ța
psihologic ă și socială din ce în ce mai redus ă față de incontinen ță și trebuie s ă includă
tehnici comportamentale, psihoterapeutice și de reintegrare social ă.
STRATEGII TERAPEUTICE
Chirurgia nu este, în inten ția unui anumit num ăr de pacien ți, primul pas ce
trebuie făcut. Vârsta înaintat ă, o operație în domeniu nereu șită, dorința de a mai avea
copii, conduc la o atitudine conservatoare și la dorin ța abordării unui tratament
nechirurgical [Anonymous, 1992]. Totu și, chirurgia perineal ă, zisă posterioar ă, s-a
dovedit foarte dispareuniant ă.
Mai recent, și în particular în Fran ța, a apărut o tendin ță spre încercarea
Kinetologie
131 sistematic ă a tehnicilor reeducative, ca prim ă intenție, mai ales în formele u șoare sau
moderate ale incontinen ței, indiferent de vârst ă sau antecedente chirurgicale [Plevnik,
S., et al, 1992]. Aceast ă atitudine a fost consolidat ă de concluziile conferin ței de consens
asupra incontinen ței urinare la adul ți, reunită în 1988 de Institutele Na ționale de
Sănătate din Statele Unite: ”Ca regul ă generală, procedura cea mai pu țin invadatoare și
cea mai pu țin periculoas ă trebuie utilizat ă prima” [Burgio, KL., 1992]. Progresele fiind
observate de regul ă la capătul a 5 – 10 ședințe, nu este necesar un tratament la nesfâr șit,
ceea ce coincide cu sensul concluziilor conferin ței de consens americane. Procentul
ridicat de simptome pelviperineale pledeaz ă, de asemenea, pentru încercarea reeduc ării,
păstrând pentru interven țiile chirurgicale cazurile grave și mai pu țin sensibile la
reeducare.
La bărbat reeducarea pelviperineal ă se face în mod curent înainte și după
prostatectomie, în scopul reantren ării sfincterului uretral al c ărui rol fusese preluat de
obstacolul prostatic și care este singurul element al continen ței după interven ția
chirurgical ă.
În rezumat, se observ ă o tendin ță susținută de experien ța acumulat ă, de
încercare a terapeuticii reeducative, ca prim pas în majoritatea cazurilor de incontinen ță
urinară și mai ales la pacien ții prezentând simptomatologie pelviperineal ă anterioar ă sau
posterioar ă cronică.
BILANȚUL MEDICAL
Trebuie, mai întâi, s ă ne asigur ăm că pacienta este supravegheat ă continuu pe
plan ginecologic, și că indicațiile tratamentului reeducativ r ăspund, la b ărbat ca și la
femeie, unui obiectiv terapeutic logic și precis.
Anamneza
Orice reeducare pelviperineal ă implică o anamnez ă completă. Antecedentele
gineco-obstetricale trebuie s ă fie notate cu precizie, în cautarea factorilor de risc ai
incontinen ței [Minaire, P., Jacquetin, B., 1992]: ruperea perineului la na ștere, aducerea
pe lume a unuia sau mai mul ți copii supraponderali (mai mult de 3750 gr.), utilizarea
forcepsului la na ștere, prezen ța unei incontinen țe tranzitorii postpartum. Existen ța unui
diabet zaharat sau unei st ări prediabetice trebuie cunoscut ă, a unei intoxica ții etilice, sau
a oricărui factor de denervare muscular ă, în particular a perineului.
Anamneza trebuie s ă scoată în eviden ță tratamentele medicamentoase obi șnuite
urmate de pacient: anumite medicamente au rol de declan șare a incontinen ței, sau de
favorizare a acesteia (hipotensoare, vasodila tatoare, neuroleptice, etc.; 43% dintre
pacienții în reeducare se prezint ă de la prima ședință cu prescrip ții de unul sau mai
multe medicamente având efecte asupra aparatului urinar terminal.
Modul de via ță obișnuit trebuie s ă fie cunoscut de reeducator: sedentarismul,
sau din contra, activitatea sportiv ă, sau pur și simplu via ța activă. Exercitarea anumitor
profesiuni, ca de exemplu paramedicale, sau munca anumitor func ționari, comport ă
eforturi ce pun în joc trunchiul și presiunea abdominal ă. Istoria incontinen ței este
important ă: vechimea, ritmul, intensitatea (tipul și numărul de sortimente),
circumstan țele (efort, tuse, râs,zgomot de ap ă, mâini în ap ă rece, etc.).
Dănoiu Mircea
132 EXAMENUL CLINIC
Bilanțul clinic comport ă un examen vulvar și vaginal (troficitate, starea colului
uterin, tonicitate, g ăsirea unui prolaps, a unei incontinen țe la efort, un examen
neurologic perineal, reflexe, reflexe bulbocavernoase sau bulboanale la b ărbat,
clitoridoanal la femeie, motricitate perineal ă și anală voluntar ă). Un examen motor,
senzitiv, troficitatea picioarelor este util ă, căci este zona cea mai apropiat ă de aparatul
urinar terminal pe plan neurologic.
BILANȚUL URODINAMIC
Este de dorit înainte de orice reeducare. Sigur, când anamneza și antecedentele
evocă clar o incontinen ță urinară de efort autentic ă, este corect s ă se încerce o serie de
ședințe de reeducare. Dar, în caz de e șec, sau în caz de semn clinic de interpretare
dificilă se impune examenul urodinamic (fig.3).
-cistomanometria (studiu de presiune intravezical ă) – contribuie la c ăutarea
unei instabilit ăți vezicale sau a unei tulbur ări de elasticitate vezical ă.
-debitmetria (studiul debitului urinar maximal și al debitului mediu) – pentru a
elimina o disurie și a aprecia for ța de contrac ție vezical ă.
-profilul presiunii uretrale – pentru a evalua presiunea uretral ă maximal ă sau a
depista tulburarea transmisiei de presiuni vezi co-uretrale în timpul eforturilor de tuse.
-la nevoie examenul electrofiziologic dacă se presupune o anomalie, o boal ă
neurologic ă periferică sau central ă.
Observarea explor ării urodinamice în timpul realiz ării este foarte important ă
pentru reeducator:ea permite s ă se confirme anumite elemente ale examenului clinic
(slăbiciune a sfincterului, comand ă inversă, instabilitate vezical ă asociată, etc.).
Acest bilan ț clinic și urodinamic este indispensabil: unui bilan ț precis i se
asociază o prescrip ție de reeducare logic ă, avînd cele mai bune șanse de succes.
TEHNICI REEDUCATIVE
Planul și terminologia acestui capitol urmeaz ă recomand ările “International
Continence Society” [Andersen, JT., et al, 1992] . Setul întreg de nervi ai vezicii, de
exemplu ai paraplegicilor, necesit ă tehnici reeducative deosebite, care nu fac obiectul
acestei prezent ări.
Utilizarea tehnicilor de reeducare pelviperineal ă impune realizarea prealabil ă a
unui bilan ț reeducativ general și muscular cu cotarea mu șchilor ridic ărori. Acest examen
al fasciculelor pubococcigiene ale mu șchilor ricic ători ai anusului se practic ă în poziție
ginecologic ă, arătătorul și mijlociul în partea posteroiar ă a vaginului,u șor depărtate și
sprijinite pe fa ța posterioar ă a vaginului, la contactul cu ștreangul ridic ătorilor [Cotelle,
O., 1985]. Examenul permite s ă se noteze existen ța unei inversiuni de comand ă
perineală, care în conformitate cu seriile se afl ă la un procent de 15 pân ă la 30% din
paciente, lucru de care reeducatorul trebuie s ă țină seama de la începutul tratamentului.
El permite, în sfâr șit, să se observe “compens ările “ musculare dezvoltate de paciente în
timpul încerc ării de contrac ție a planșeului perineal: contrac ția adductorilor, fesierilor,
mușchilor abdominali, care paraziteaz ă sau înlocuie ște nepotrivit contrac ția ridicătorilor.
Se vor compara, în sfâr șit, ridicătorii stâng și drept, fiind posibil ca unul s ă fie slăbit, ca,
de exemplu, în urma unei epiziotomii.
Kinetologie
133 La bărbat, cotarea musculaturii perineale se face prin examen extern, combinând
intensitatea și menținerea contrac ției fascicolelor drept și stâng ale ridic ătorilor
[Devillers, P., et al., 1992].
KINETOTERAPIA PELVIPERINEAL Ă
Reeducarea muscular ă
Ea se adreseaz ă fasciculelor pubococcigiene ale an samblului muscular format de
ridicătorii anusului. Aceast ă kinetoterapie trebuie s ă fie totdeauna, dar mai ales la
început, manual ă. Ea utilizeaz ă travaliul activ și activ-ajutat contra rezisten ței, ea tinde
să ridice tensiunea muscular ă cu ajutorul, la nevoie, al tehnicii de întindere (“stretch
reflex”). Aceast ă tehnică manuală este de neînlocuit pentru a evalua calitatea contrac ției
fasciculelor ridic ătorilor, tensiunile musculare, eventualele asimetrii, indura țiile și
cicatricele.
Autorii anglosaxoni insist ă foarte mult asupra exerci țiilor efectuate de paciente,
neglijând explorarea manual ă [Brink, CA., 1989]. Autorii francezi cred c ă rolul
terapeutului, munca manual ă, exercițiile realizate sub control, ap oi la domiciliu, sunt de
nedisociat. Primul exerci țiu este oprirea jetului urinar la începutul mic țiunii. Apoi se fac
exerciții de contrac ție-relaxare, scurte, apoi men ținute timp de 2 pân ă la 10 secunde.
După câteva ședințe se pot introduce exerci ții de contrac ție reflexă ca răspuns la
ridicarea brusc ă a presiunii abdominale. Frecven ța convenabil ă a contrac țiilor este foarte
variabilă în literatur ă: o revistă generală [Brink, CA., 1989] relev ă recomand ări mergând
de la 15 [Henriksen, E., 1962] la 300 [Kegel, AH., 1951] contrac ții pe zi. P ărerile sunt
diferite și privind durata tratamentului, dar nu este niciodat ă mai scurt de 4 s ăptămâni.
Toți autorii insist ă asupra necesit ății unui timp de repaus cel pu țin egal cu timpul de
contracție și asupra unui minim de competen ță mentală a pacienților. Anumi ți autori, ca
de exemplu Kegel însu și [Kegel, AH., 1949], subliniaz ă importan ța utilizării unui
perineometru, care permite s ă controlul intensit ății contrac ției și aprecierea progreselelor
realizate în cursul ședinței și de la o ședință la alta. Aceste progrese, demonstrate
pacientei, permit o încredere pozitiv ă, și se poate estima c ă Kegel și autorii anilor 50
făceau deja biofeedback manometric f ără să știe.
Utilizarea conurilor intravaginale de greut ăți crescînde este o nou ă metodă de
întărire a plan șeului muscular pelvin, propus ă de câțiva ani [Peattie, AB., 1988]. Se pare
că este vorba de o metod ă interesant ă, dar complementar ă, care nu înlocuie ște în nici un
caz palparea,, luarea în sarcin ă și supravegherea individual ă și personalizat ă a unui
terapeut competent și motivat.
Nu este necesar ca exerci țiile pelviperineale s ă devină obositoare: 10 minute pe
zi la pacientele bine antrenate și cooperante sunt suficiente [Benzl, JS., 1992].
Kinetoterapia postural ă
Kamina (1985) insist ă, asupra rolului staticii lombopelviene. Anteversia
bazinului (osos) și accentuarea cifozei dorsale și a lordozei lombare se observ ă destul de
des la femeile intrate în menopauz ă și în cursul celei de a doua jum ătăți a vieții. Acest
lucru se datoreaz ă slăbirii mușchilor extensori ai coloanei și a peretelui abdominal.
Creșterea în greutate, contrac țiile diafragmei la tuse, eforturile, de exemplu, m ăresc
presiunea intra-abdominal ă. Ținând cont de anteversia pelvin ă, rezultanta for țelor intra-
Dănoiu Mircea
134 abdominale se dirijeaz ă spre fanta vulvar ă și nu spre regiunea anococcigian ă, ceea ce
favorizeaz ă incontinen ța și tendința la prolaps.
De altfel, anteversia bazinului diminueaz ă forța de contrac ție a ridic ătorilor
[Minaire, P., 1988], ceea ce pacien ții semnaleaz ă uneori spontan, de exemplu în timpul
coborârii pantelor sau al utiliz ării pantofilor cu tocuri, și în mod general în cazul
posturilor susceptibile s ă antreneze lordoz ă lombară și o anteversie a bazinului. Trebuie
deci puși la lucru pacien ții nu numai în clinostatism, dar și în ortostatism, corectând
lordoza lombar ă și anteversia pelvin ă [Beersiek, F., 1979]. Acest mod de a lucra,
indispensabil la pacient ă, nu poate fi efectuat decât de un practician cu experien ță.
Biofeedback
Biofeedback-ul este o instrumentare care dezv ăluie unui subiect, în mod
continuu și instantaneu evenimentele psihologice normale sau anormale, sub form ă de
semnale vizuale sau auditive [Capdepon, C., 1993; Minaire, P., 1985]. Este un mijloc terapeutic care presupune o anumit ă capacitate de antrenare instrumental ă a funcțiilor
controlate de sistemul nervos central și de sistemul nervos autonom.
Pentru a putea fi utilizat, biofeedback-ul trebuie s ă se bazeze pe un r ăspuns
măsurabil (de exemplu: activitatea electromiografic ă a planșeului perineal, presiunea
intravezical ă sau presiunea intrarectal ă), susceptibil de varia
ții semnificative, corelate la
un alt semnal (de exemplu: senza ție de contrac ție, nevoia de a urina sau relaxarea
musculară) și perceput activ de un subiect motivat.
Biofeedback-ul poate fi utilizat pe ntru a inhiba voluntar contrac țiile vezicale
reflexe, sau pentru a contracta mai bine, adic ă utilizând mai mult ă forță și mai mult ă
coordonare, mu șchii planșeului perineal și, în particular, sfincterele anal și uretral. În
incontinen ța cu mic țiune imperioas ă, obiectul biofeedback-ului este de a inhiba
contracția vezical ă intempestiv ă și de a preveni pierderea urinei, condi ționând controlul
mental al senza ției de vezic ă plină și utilizând reflexul perineului sl ăbit începînd cu
contracția sfincterelor. În incontinen ța urinară de efort, obiectivul propus este ob ținerea,
din partea pacientului, a contrac ției selective a mu șchilor periuretrali, inhibând totodat ă
contracția mușchilor a căror solicitare este v ătămătoare și inutilă (mușchii abdominali și
adductori ai coapselor).
Utilizând perineometrul s ău, Kegel raporta deja în 1948 [Kegel, AH., 1948]
ameliorări de 90% la pacientele sale. Sonda vaginal ă poate fi suportul electrozilor de
suprafață, permițând lucrul în biofeedback de origine electromiografic ă cu o mai mare
precizie decât utilizând perineometrul manomet ric. În schimb, reproductibilitatea de la o
ședință la alta este mai bun ă cu perineometrul, deoarece el nu este tributar varia țiilor de
curent datorate schimb ării de impedan ță și de rezisten ță a mucoasei vaginale. Rezultate
foarte încurajatoare au fost publicate în leg ătură cu serii de pacien ți la care biofeedback-
ul muscular a fost utilizat ca singur mijloc de tratament al incontinen ței uretrale sau
anale [Baigis – Smith J, et al, 1989; Burgio, KL., et al, 1985; McLeod, JH., 1987;
Shepherd, A., et al, 1983; Vetel, JM., Bizien, MF., 1989].
Biofeedback-ul vezical și muscular pot fi utilizate în combina ție, cu rezultate
foarte pozitive în instabilit ățile vezicale [Burgio, KL., et al, 1985; Cardozo, L., 1991].
Este vorba de tehnici complexe, care necesit ă o hotărâre puternic ă din partea pacientului
și a terapeutului și care necesit ă mult timp. Rolul propriu al biofeedback-ului în
rezultatul final al tratamentului r ămâne, totu și, subiectul a numeroase discu ții. Din acest
Kinetologie
135 punct de vedere, experien ța cea mai interesant ă este cea a lui Burns de la Universitatea
din Buffalo, din 1990 [Burns, PA., et al, 1990] , care a comparat 3 grupe de paciente:
fără tratament, cu exerci ții și cu exerci ții combinate cu biofeedback. Dac ă grupul
netratat prezint ă o agravare de 9%, celelalte 2 grupe prezint ă o ameliorare de 61%
(biofeedback) și 54% (exerci ții), fără diferențe semnificative între cele dou ă grupe. În
schimb, un tratament conbinat biofeedback și electrostimulare pare superior unui
tratament simplu de electrostimulare [Cherpin , J., et al, 1988]. Rolul biofeedback-ului în
tratamentul incontinen ței imperioase este și mai puțin clar [Burgio, KL., 1992].
Este important de subliniat c ă în contradic ție cu părerea lui Burgio [Burgio,
KL., 1991] tratamentul prin biofeedback trebuie s ă deosebeasc ă atent func ționarea
sfincterului uretral de cea a sfincterului anal. Dac ă același nerv rușinos intern inerveaz ă
cele două sfinctere, func ționarea lor alternativ ă și nu simultan ă este separat ă de un
control supramedular. Nu este, deci, logic s ă se utilizeze f ără deosebire un sfincter sau
altul, în reeducarea incontinen ței urinare.
În definitiv, aportul esen țial al biofeedback-ului const ă în achiziționarea rapid ă ,
precisă și sigură, a particip ării pacientului la reeducarea sa. Progresul electronicii a adus
în acest domeniu aparate performante și abordabile la dispozi ția terapeutului. Aceste
instrumente permit pacientului s ă-și reintegreze, îndr ăzneț și confortabil, în schema
corporală, mușchii perineali.
Electrostimularea
Utilizarea stimul ării electrice începe cu Bors în 1952 [Bors, E., 1952] care
stimula nervii ru șinoși interni la paraplegici, pentru a ob ține deschiderea colului vezical.
Au urmat cîteva publica ții în anii 60 [Alexander, S., Rowan, D., 1966; Caldwell, KPS.,
1963; Moore, T., Schofield, PF., 1967]. Stimulatoa rele, care la început erau implantate
în vagin, și-au ameliorat considerabil fiabilitatea și eficacitatea, devenind mai simple, în
mod deosebit în forma neinplantabil ă, singura utilizat ă astăzi [Fall, M., et al, 1978;
Suhel, P., 1976].
Excitația fibrei musculare striate este produs ă prin depolarizarea fibrelor
nervoase cu ajutorul curentului electric. În fapt, r ăspunsul muscular perineal la
stimularea electric ă este totodat ă direct și reflex. Rolul primordial al nervului ru șinos
intern ca suport al stimul ării aferente și eferente a fost subliniat [Teague, CT., Merrill,
D., 1977; Tronrel, JV., et al, 1974]. Se poate estima, dup ă Plevnik, c ă, atunci cînd
stimularea este supramaximal ă în cei 2 nervi ru șinoși interni, r ăspunsul perineal este
100% direct. În caz de stimulare submaximal ă sau de stimulare a unui singur nerv
rușinos, contrac ția perineal ă este totodat ă directă și reflexă. Stimularea terapeutic ă este
întotdeauna submaximal ă. În concluzie, contrac ția muscular ă este direct ă și reflexă.
Stimularea mijlocie, sau de mic ă intensitate au un efect esen țial reflex, ceea ce are ca
avantaj neperturbarea plasticit ății sistemului nervos, relativizarea rolului pozi ției
electrodului de stimulare și nu suprim ă efectul protector al oboselii musculare. Perineul
este totodat ă rezistent la oboseal ă datorită compoziței sale bogate în fibre lente. Raportul
între fibrele de tip I și cele de tip II este de 55 la 45%, în timp ce la mu șchiul deltoid este
de 35 la 65% [Caix, M., et al, 1984].
Mulți autori insist ă, pe bună dreptate, asupra necesit ății unei sensibilit ăți intacte
a mucoasei vaginale, pentru a ob ține un răspuns electric optimal [Kiesswetter, H.,
Flamm, J., 1978; Switzer, D., Hendriks, O., 1988].
Dănoiu Mircea
136 Efectele stimul ării electrice pot fi rezumate astfel:
-întărirea direct ă clasică a mușchilor perineali;
-transformarea mu șchilor cu un procentaj ridicat de fibre lente, mai pu țin
rezistenți la oboseal ă [Pette, D., 1984];
-reactivarea mu șchilor perineali prin înt ărirea controlului structurilor
supramedulare și medulare și restabilirea schemelor motorii inexistente sau insuficiente;
-efect de inhibare asupra detrusor ului, prin intermediul reflexului
perineodetrusorian [Fall M., 1984; Vodusek, DB., et al, 1986];
-efect antalgic pelvin, ca de exemplu, în caz de coccigodinie. După numeroase divergen țe în literatur ă, datorate dificult ăților experimentale
evidente, s-a stabilit un oarecare consens în ceea ce prive ște parametrii de stimulare:
Frecvența optimă pentru ob ținerea unei închideri de sfincter se situeaz ă între 20
și 50 Hz. [Erlandson, BE., et al., 1978; Ohlsson, B. et al., 1986]. Pentru ob ținerea unei
inhibări vezicale, este de preferat o frecven ță de 5 – 10 Hz., cu toate c ă rezultatele
pozitive fuseser ă obținute la 20 Hz., dar la paraplegici [Vereecken, R., et al, 1984].
Impulsurile au o durat ă între 0,2 și 1 ms., cu o excita ție muscular ă de aceea și
durată, dar cu o producere mai mic ă de energie de 0,2 ms. [Eriksen, BC., 1992
, Plevnik,
S., et al, 1992]. Trenurile de impulsuri au o durat ă de 2 până la 5 secunde, esen țial fiind
ca ele să fie urmate de o perioad ă de repaus cu durat ă dublă.
Intensitatea curentului este un para metru important. Intensitatea maxim ă tolerată
are cea mai mare probabilitate de a fi efi cace. Pragurile de excitabilitate se situeaz ă între
10 și 15 mA. și intensitatea curentului poate atinge 60 pân ă la 75 mA., dar aparatele de
stimulate electric ă livrează, în general, maximum 50 mA.. Totodat ă, eficacitatea
stimulării este tributar ă variațiilor de impedan ță cutanată sau vaginal ă, care variaz ă în
funcție de impre gnarea hormonal ă și de perioada ciclului menstrual. Rezisten ța este
totuși, totdeauna, sub 500 Ω.
Impulsurile bifazice produc mai pu țină căldură și reduc fenomenele de
oxidoreducere la suprfe țele electrozilor. Sarcina electric ă maxima per impuls a fost
stabilită, pentru mu șchiul striat s ănătos, la 75 μC, sau o densitate de sarcin ă de 0,4
μC/mm.2 [Mortimer, JT., Kaufman, D., 1980]. În caz de denervare par țială a mușchilor
perineali, curen ți în pantă progresiv ă permit o recrutare optim ă a fibrelor denervate și a
fibrelor sănătoase.
Locul stimul ării la femeie este vaginul, pentru c ă este indispensabil s ă fie
stimulat nervul ru șinos ca și mușchiul însu și. Stimularea anal ă este justificat ă în caz de
incontinen ță fecală, sau cînd introducerea sondei în vagin este imposibil ă sau
contraindicat ă (femei foarte în vârst ă, copile, infec ții locale sau urm ări chirurgicale).
Stimularea cronic ă cu implanta ție vaginal ă de electrozi [Fall M., et al, 1978] tinde s ă fie
abandonat ă în favoarea stimul ării submaximale, în ședințe scurte, care permit un control
mai bun al derul ării tratamentului. În Fran ța, de exemplu sunt prescrise ini țial 15 pân ă la
20 de ședințe. Anumi ți autori recomand ă o abordare neselectiv ă, utilizînd stimularea
electrică izolată înaintea oric ărui alt tratament [Plevnik, S., et al, 1992]. Este adev ărat
că, dacă se respect ă parametrii electrici, contraindica țiile locale (vaginale sau anale) și
cele generale (pacemakers), securitatea electrostimul ării perineale este satisf ăcătoare.
Stimularea electric ă este indicat ă în mod deosebit în cazuri de sl ăbire muscular ă
important ă (cotație muscular ă sub 3/5). Publica țiile privind utilizarea stimul ării electrice
izolate în diverse tipuri de incontinen ță [Eriksen, BC., 1992] prezint ă un “succes” de 50
Kinetologie
137 până la 92%.
Tehnici comportamentale
Aceste terepeutici se focalizeaz ă pe schimbarea comportamentului pacientei și,
dacă este necesar, pe schimbarea anturajului și al mediului de via ță. Tehnicile de
biofeedback expuse aici, sunt adesea catalogate în terapeuticile comportamentale [Csrdozo, L., 1991; Wells, TJ., 1989]. În fapt , biofeedback-ul poate fi asociat tot a șa de
bine tehnicilor de kinetoterapie. Din cauza acestei ambivalen țe este preferabil s ă se
individualizeze biofeedback-ul. Înaintea oric ărei utilizări de tehnici comportamentale
trebuie efectuat ă o analiză completă a interac țiunilor între simptome, a st ării generale a
pacientei și a anturajului s ău: cuantificarea simptomelor de exemplu prin scara analogic ă
vizuală, calendar mic țional, bilan ț al ingestiilor de lichide (cantitate și orar), stare
mintală, condiții de viață, etc.
Tehnica cea mai simpl ă este utilizarea toaletelor la or ă fixă, cum se procedeaz ă
cu copii pentru a evita un incident. Pe ntru a fi eficace, tehnica trebuie cuplat ă la un
control implicit sau explicit al ingestiei lichidelor (cantitate și orar). Aceast ă tehnică este
aplicată , în general, persoanelor institu ționalizate, adesea combinat ă altor tratamente
(constipație, infecție urinară). Studiile corespondente raporteaz ă amelioră
ri de peste
50% [King, MR., 1989; Schnelle, JF., et al, 1983; Soybein, SK., Awad, SA., 1982;
Spangler, PF., et al, 1984].
Reantrenarea obi șnuințelor micționale este bazat ă pe un program individualizat
și nu pe orare fixe. Scopul este de a face ca pacienta s ă perceapă din nou stimulul pe
care-l constituie vezica plin ă și de a obține în răspuns o utilizare a toaletei în momentul
cel mai bun. Se poate apela la captori care s ă semnaleze apari ția primei pic ături de urin ă
(“pipi-stop”). Aceste tehnici sunt utilizate în institu țiile de geriatrie sau în centrele
pentru handicapa ți [Collins, RW., Plaska, T., 1975; Maugourd,-Bizier, MF., et al, 1988
Clay, EC., 1978; ], dar se poate și ambulator, dac ă personalul de îngrijire, este instruit.
Tehnicile de obi șnuire folosesc calendarul mic țional ținut de pacient ă sau de
îngrijitor și “recompensa” sau “pedeapsa” explicit ă. Calendarul permite s ă-l înveți pe
pacient care-i sunt obi șnuințele micționale și care sunt progresele sale. El permite
terapeutului s ă dialogheze cu pacientul, s ă accentueze sau s ă mențină obișnuințele bune,
semnalînd pe cele rele, incidentele și agravările. Se poate astfel reduce pierderea urinar ă
sau spațiile dintre mic țiuni. Aceast ă tehnică a fost utilizat ă la pacien ții de la psihiatrie
[Carpenter, HA., Simon, R., 1960; Wa gner, BR., Paul, GL., 1970], întârzia ți mental
[Azrin NH., Foxx RM., 1971] sau vârstnici [Grosicki, JP., 1968], dar, deasemenea, în
caz de instabilitate vezical ă sau după o interven ție chirurgical ă grea asupra aparatului
urinar terminal [Braize, C., 1991].
Folosirea calendarului mic țional constituie, singur, o baz ă indispensabil ă
modificării comportamentului urinar. Aceast ă afirmație constituie un bun sim ț clinic, dar
nici un studiu n-o confirm ă clar în literatur ă [Autry, D., 1989; Wells, TJ., 1989].
Relaxarea
Anumite tehnici comportamentale calificate sunt foarte utile în asociere cu
tehnicile de kinetoterapie. De exemplu est e cazul tehnicilor de relaxare care permit o
destindere generalizat ă. Pacienta este adesea nelini ștită, preocupat ă de simptomul
pelviperineal și, în particular, de incontinen ță. Relaxarea creat ă este în acest caz foarte
Dănoiu Mircea
138 important ă și reclamă un mediu calm și personalizat. Tehnicile de relaxare asociate
biofeedback-ului permit stimularea pacientei, f ăcînd-o să participe la tratamentul s ău,
creșterea capacit ăților de aten ție, de concentrare, de înv ățătură și de cuprindere.
Coborârea pragului de tonicitate muscular ă ajută conștientizarea perineal ă și constituie
preludiul indispensabil oric ărei funcționări musculare.
Tratamentul combinat
Grija de a demonstra eficacitatea une i tehnici reeducative a condus numero și
autori s ă limiteze preocuparea terapeutic ă la: kinetoterapie, biofeedback,
electrostimulare sau tehnici comportamentale. În fapt, func ție de indica țiile
tratamentului și de bilan ț, reiese c ă este preferabil s ă combini tehnicile reeducative în
cursul aceleia și ședințe sau alternarea ședințelor diferite. Acest lucru permite un
tratament global, totodat ă activ și pasiv și personalizat. Tratamentul combinat ac ționează
nu numai asupra mu șchilor, fibrelor nervoase și reflexelor de mic țiune, dar și asupra
controlului mental [Minaire, P., et al, 1991].
Rezulatatele nu sunt omogene în m ăsura în care autorii se mul țumesc să le
califice bune sau satisf ăcătoare. Procentele vindec ării în incontinen ța urinară se situeaz ă
între 40 și 45% [Minaire, P., et al, 1991]. Amelior ările semnificative ating 65 pân ă la
85% din cazurile de incontinen ță urinară și pe serii dep ășind 200 de cazuri [Kegel, AH.,
1948; Minaire, P., et al, 1991; Sengler, J., et al, 1988]. Incontinen țele fecale ameliorate
sau vindecate ating procente de 63 pân ă la 74% utilizînd tratamentul reeducativ
[36,80,81,83]. Procentele de pur ă recidivă se ridică la 30% la incontinen ța urinară [Sengler,
J., Grosse, D., 1992]; la jum ătate din cazuri recidiva survine în primul an dup ă sfârșitul
tratamentului. Dac ă există o instabilitate vezical ă asociată, procentul recidivei este mai
ridicat.
Indicații
În anumite articole și lucrări indicațiile sunt detaliate [Benson, JT., 1992;
Jacquetin, B., et al, 1986; Minaire, P., et al, 1988]. Varietatea indica țiilor a crescut
considerabil în ultimii 10 ani.
După naștere
Cele mai vechi indica ții erau predicate de Kegel în 1948 [Kegel, AH., 1948].
Reeducarea imediat ă nașterii nu este nici perineal ă, nici abdominal ă, nici instrumental ă
sau invadatoare. Ea începe prin practicarea stop-testului o dat ă pe zi, adic ă oprirea
voluntară a jetului urinar la începutul mic țiunii. În primele s ăptămîni se evalueaz ă
factorii de risc perineal și de poten țială incontinen ță ulterioar ă: copil în greutate mai
mare de 3500 gr. la na ștere, perimetru cranian mai mare de 35 cm., ruptura perineal ă,
folosirea de instrumente, expulzare prea rapid ă, prezenta ție pelvin ă, incontinen ță
tranzitorie dup ă naștere. Pacientele f ără risc perineal pot suporta exerci ții abdominale,
având o cota ție a ridic ătorilor de 5/5 și o excelent ă închidere perineal ă cu anticipare
perineală a contrac ței abdominalilor. Se recomand ă 10 ședințe de reeducare a peretelui
abdominal, dup ă naștere.
Se are în vedere în mod sistematic reeducarea perineal ă la ruptura de perineu
sau epiziotomie, în cazul în care cota ția ridicătorilor inferiori este de 3/5, în caz de
deschidere vulvar ă, sau dacă există o incontinen ță temporar ă sau prelungit ă de urină, de
Kinetologie
139 gaze sau chiar de materii fecale. Aceast ă reeducare începe din a 6-a sau a 8-a s ăptămână
de la na ștere, când modific ările șezutului datorate na șterii s-au estompat și când
reinstalarea mamei și a copilului la domiciliu este asigurat ă. Se recomand ă 20 de ședințe
de reeducare perineosfincterian ă cu electrostimulare și biofeedback; func ție de rezultate
se poate prelungi antrenamentul la 40 de ședințe.
Acest tratament postpartum r ăspunde grijii de retonificare a perineului, înaintea
reluării eforturilor cu hiperpresiune intraabdominal ă și de prevenire a incontinen ței
urinare, înaintea altei sarcini sau a menopauzei [Capdepon, C., 1993].
În timpul sarcinii
Este logic s ă se pregătească nașterea prin contrac ții conștiente ale perineului și
deci tonifierea lui ca și controlul lordozei lombare și a anteversiei bazinului. Aceste
pregătiri au în vedere femeile care prezint ă un factor de risc depistat în controalele
prenatale: musculatur ă perineală deficitară, pierderi urinare în primele dou ă trimestre de
sarcină, predispozi ții familiale, incontinen ță tranzitorie dup ă o naștere anterioar ă
[Cotelle, O., 1985].
Incontinen ța urinară pură de efort
Este o excelent ă indicație de reeducare perineal ă. Toate tehnicile reeducative se
regăsesc aici și sunt combinate diferit, de la caz la caz. Vârsta nu constituie o
contraindica ție. Prezen ța unui defect de transmisie a presiunilor vezico-uretrale nu
afectează rezultatul tratamentului [Cotelle, O., 1985].
Inițial se prescriu 20 de ședințe de reeducare perineosfincterian ă cu
electrostimulare și biofeedback. Rezultatul pozitiv se vede înainte de a 10-a ședință, dar
uneori este necesar s ă se prescrie a doua serie de ședințe pentru a avea siguran ța unui
rezultat foarte bun. Totul depinde, în fapt, de “testing”-ul muscular ini țial. Ședințele au
un ritm de una sau dou ă pe săptămână. Începînd cu ședința 5 sau 8, pacienta va face
exercițiile de contrac ție a perineului, în mod individual (acas ă, la serviciu), în afara
cabinetului de tratament. Aceast ă participare a pacientei la reeducare în afara ședințelor
de reeducare este un factor de succes al tratamentului. Dac ă această reeducare
sistematic ă [Plevnik, S., et al, 1992] nu aduce amelior ări semnificative sau vindec ări, se
face bilan țul și se recomand ă altă terapeutic ă medicală sau chirurgical ă.
REEDUCAREA ANORECTAL Ă
Ea intereseaz ă cele dou ă sisteme, capacitiv (rectum) și rezistiv (aparatul
sfincterian) care constituie partea terminal ă a intestinului. Anomaliile de func ționare ale
celor dou ă sisteme duc fie la o stare de incontinen ță, fie la constipa ție. Incontinen ța
poate fi datorat ă sfincterului (sl ăbirea lui sau dereglarea reflexelor) sau datorat ă rectului
(insuficien ță de stocare a resturilor). Incontinen ța fecală este tratat ă în mod combinat,
cu rezultate bune. Prima parte a tratamentului se adreseaz ă cazurilor de perineu c ăzut,
defect de inervare a musculaturii anorectale, de hipotonie muscular ă a sfincterului atunci
cînd nu este cazul de interven ție chirurgical ă, de deficit senzitiv [McLeod, JH., 1992].
Cauzele constipa ției sunt numeroase: asincronism abdominosfincterian, defect de
direcție a presiunii, defect de evacuare, sensibilitate rectal ă imperfect ă. După o
constipație de mai mul ți ani poate ap ărea o incontinen ță prin căderea perineului și printr-
o denervare mai mult sau mai pu țin complet ă. Reeducarea se adreseaz ă urmărilor
Dănoiu Mircea
140 chirurgiei perineale posterioare pentru malforma ție, spre exemplu cancer sau
traumatism.
Asemenea celorlalte indica ții, tehnicile de reeducare se asociaz ă la reeducarea
digitală, la biofeedback-ul cu ajutorul electrozilor cutana ți, care va fi pozitiv (contractare
musculară) sau negativ (sincronizarea relax ării și presiunea evacu ării) și reeducarea
proprietăților de sensibilitate și complierea rectului prin activitate intracavitar ă cu
balonete umflate progresiv sau dezumflate progresiv.
Instabilitatea vezical ă
Indicație clasică de reeducare [Fall M., 1984], ea necesit ă o abordare terapeutic ă
particular ă, deoarece ea r ăspunde rău tratamentului incontinen ței urinare de efort, c ăreia
poate să-i fie asociat ă [Minaire, P., et al, 1991]. Se recomand ă utilizarea unei frecven țe
mai joase de stimulare electric ă, utilizarea biofeedback-ului vezical și, mai ales, cel al
tehnicilor comportamentale. Este vorba de o reeducare lung ă și delicată, cu atât mai
mult cu cât se aplic ă, mai ales, persoanelor vârstnice și persoanelor cu tulbur ări
psihologice.
Prolapsul
După părerea majorit ății autorilor, trebuie intervenit chirurgical. În prolapsul
moderat (gradul II, maximu m), reeducarea amelioreaz ă simptomele greut ății
hipogastrice și durerile perineale asociate. Ea permite preg ătirea musculaturii perineale
pentru modific ările induse chirurgical și să reducă, astfel, inciden ța de incontinen ță după
tratamentul de prolaps. Acela și raționament poate fi aplicat la preg ătirea chirurgical ă
pentru remedierea incontinen ței. Reeducarea perineal ă are un efect pozitiv asupra
senzației de greutate pelvin ă și, uneori, asupra infec țiilor urinare recidivante.
Prepararea și succesiunea interven țiilor chirurgicale și urologice
Ele constituie o foarte bun ă indicație a reeduc ării. În caz de prolaps, de
exemplu, sfincterul este sl ăbit, fiind scos din func țiune de închiderea realizat ă de
prolapsul însu și. Înlăturarea chirurgical ă a acestui obstacol artificial nu permite adesea
sfincterului s ă joace rolul sau de închiz ător, imediat, de unde interesul unei reeduc ări pre
și post opera ție. Același lucru trebuie s ă se facă în cazul oric ărei interven ții chirurgicale
asupra aparatului urinar terminal, atunci când sfincterul este sl ăbit sau când actul
chirurgical a perturbat reflexele mic ționale clasice.
La bărbat
Reeducarea plan șeului perineal și a sfincterului striat uretral r ăspunde acelora și
obiective: înt ărirea muscular ă, reînvățarea reflexelor mic ționale. Indica ția de reeducare
este deja clasic ă după prostatectomie. Mai de curî nd, reeducarea a început s ă se adreseze
sechelelor cancerologice ale aparatului urin ar terminal masculin. Munca de reeducare
este centrat ă pe recuperarea senza ției de nevoie, disp ărută sau perturbat ă după
prostatectomie radical ă [Braize, C., 1991; Brunel, P., et al, 1988]. Munca reeducativ ă
inițială este în mod esen țial comportamental ă, bazată pe calendarul mic țional, ceea ce
permite renun țarea la sondaje. Dup ă 8 sau 10 zile se asociaz ă o electrostimulare care are
ca scop practicarea exerci țiilor pasive de contrac ție/relaxare a sfincterului. Biofeedback-
ul permite, în fine, s ă se vizualizeze contrac ția perineal ă. Acest mod de educare se
Kinetologie
141 adresează în mod util, de asemenea, sechelelor de interven ții vezicale pentru cancer. În
toate cazurile este vorba de o luare în sarcin ă globală a pacientului, foarte
individualizat ă și coordonat ă, cel puțin la început, cu toat ă echipa de terapeu ți.
La copil
Indicațiile sunt mai rare. Enurezisul în general, dar sechelele malforma țiilor
sunt, totuși, reeducabile (de exemplu: neperforarea anal ă operată). Copilul particip ă bine
la biofeedback, care pentru el reprezint ă un joc.
În sexologie
Reeducarea perineal ă feminin ă obține rezultate bune, tonificând mu șchii
ridicători ai rectului și constituind un antrenament pentru controlul pozi ței bazinului. La
bărbat, este sigur c ă în nici un caz mu șchii striați ai planșeului perineal (bulbocaverno și
și ischiocaverno și) nu pot, ei singuri, s ă inițieze erecția. Dar ei particip ă la menținerea ei
și subiectul a înv ățat să-i utilizeze. Contrac ția muscular ă voluntară amplifică rigiditatea
penisului prin m ărirea presiunii intracavernoase. Acest control muscular poate fi
ameliorat cu ajutorul biofeedback-ului asociat cu masaj și relaxare. Prin con știentizarea
relaxării și a contrac ției musculare, reeducatorul reintegreaz ă planșeul perineal în
schema corporal ă, întărește acțiunea muscular ă și amelioreaz ă controlul s ău cerebral, cu
rezultate interesante pentru aceast ă reeducare în plin ă desfășurare. Aceast ă reeducare
trebuie să rămână sub controlul strict al unui medic sexolog, pentru a evita orice deriv ă.
Aceste diverse indica ții terapeutice nu exclud un tratament farmacologic asociat,
în particular estrogeni, alfastimulan ții sau anticolinergice și recurgerea la tratament
chirurgical în caz de e șec.
PRESCRIP ȚII ȘI MATERIALE ALE REEDUC ĂRII PERINEALE
În unele țări (de exemplu în Fran ța, din 1985), Casele de Asigur ări acceptă plata
prescripțiilor actelor de reeducare perineal ă. Când tratamentul comport ă o electroterapie,
i se poate asimila biofeedback-ul instru mental de origine electroterapeutic ă.
Este, de dorit ca prescrip ția să fie făcută de un specialist și ca o rela ție de
încredere și continuitate s ă se instaureze între medicii prescriptori competen ți în materie
de incontinen ță și de patologie pelviperineal ă (urologi, ginecologi, medici reeducatori,
pediatri), dar pu țin formați în prescrierea specializat ă în acest domeniu și practicienii
acestei reeduc ări (kinetoterapeu ți, obstetricieni în perioada de sarcin ă și imediat dup ă).
Materialul necesar pentru a practica reeducarea pelviperineal ă include un aparat
de stimulare electric ă și un aparat de biofeedback (care pot fi cuplate), sonde
intravaginale de stimulare și de biofeedback pentru adul ți și eventual pentru copii,
electrozi de stimulare cutanal ă utili la copii și bărbați, dacă starea epiteliilor o permite.
Aceste sonde și electrozi sunt individuale pentru fiecare pacient sau cur ățite cu grij ă și
sterilizate între dou ă utilizări. Foi simple pentru a ține calendarul mic țional pe, de
exemplu, 15 zile, plan șe anatomice ilustrând constitu ția aparatului urinar terminal și
permițînd să se explice pacientului tipul de tratam ent care va fi utilizat, fac parte din
materialul minimal.
Asepsia și curățenia sunt riguros indispensabile: m ănuși de unic ă folosință,
dezinfectant activ asupra parazi ților, germenilor și virusurilor (hepatit ă și HIV inclus),
spălarea mâinilor dup ă fiecare pacient, în plus folosirea m ănușilor.
Dănoiu Mircea
142 EVALUAREA REEDUC ĂRII PELVIPERINEALE
Rezultatele reeduc ării perineale sunt variabile (tabel nr.6). Este dificil de
comparat seriile dup ă tipul de tratament utilizat preferen țial pe autori, c ăci interpretarea
rezultatelor nu este omogen ă. Cu toare acestea, rezultatele par mai favorabile în seriile
care utilizeaz ă un tratament combinat [Lopez, S., et al, 1992; Minaire, P., et al, 1991]
față de cele ce utilizeaz ă tratament izolat, (de exemplu stimularea electric ă); 55%
rezultate bune [Plevnik, S., et al, 1992].
AUTOR EX BFB SE Num ăr de cazuri Rezultate bune (%)
Kegel [1948] + 500 84
Kujansuu [1983] + 24 72
Castleden [1984] + 19 74
Cotelle [1985] + + + 24 53
Aranda [1986] + + 120 55
Lopez [1987] + + + 121 65
Benvenuti [1987] + + 22 77
Tchou [1988] + 14 63
Sengler [1988] + + + 280 86
Cherpin [1988] + + 100 83
Henalla [1988] + 32 60
Minaire [1991] + + + 230 85
Tabelul nr. 6. Rezultate comparate, ale literaturii, în ordine cronologic ă, cu tipul de
tratament (Ex = exerci ții, BFB = biofeedback, SE = stimulare electric ă; după Minaire, P., et al, 1991)
În final, trebuie ținut cont de supravegherea exercitat ă de reeducator și de
personalitatea sa [Bo, K., et al, 1990]. Coresponden ța între rezultatele reeducative și
modificarea parametrilor urodinamici este departe de a fi demonstrat ă [Tchou, DCH., et
al, 1988]. Testul garniturii (“pad-test”) nu înt ărește întotdeauna ameliorarea resim țită de
paciente [Frazer, MI., et al, 1987] și precizia și reproductibilitatea r ămân slabe
[Kromann,-Andersen, B., et al, 1989]. În definitiv, aprecierea subiectiv ă a pacientelor
poate fi evaluat ă cu precizie și în mod reproductibil [Bo, K., 1991; Frazer, MI., et al,
1987; Minaire, P., et al, 1991]. Dificultatea de evaluare a rezultatelor ține, adesea, de
faptul că se confund ă boala cauzal ă, deficien ța rezultată din ea (de exemplu insuficien ță
sfincterian ă sau instabilitate vezical ă), ecoul func țional (emisie involuntar ă de urină sau
de materii fecale) și handicapul sau dezavantajul tr ăit de pacient ă în viața zilnică, care
poate fi evaluat ă în termeni de ecou asupra mobilit ății, vieții sociale, activit ății
profesionale, etc. Studiul efectelor simptomelor pelviperineale asupra calit ății vieții și
stării de sănătate percepute [Hunskaar, S., Vins nws, A., 1991] pare o cale promi țătoare
pentru evaluarea reeduc ării perineale.
Tehnicile de reeducare perineal ă constituie o metod ă eficace de tratament la
apariția primelor simptome pelviperineale și în primul rând incontinen ța. Este vorba de
o metodă puțin invaziv ă, puțin costisitoare, bine acceptat ă de pacien ți. La nevoie ea
poate fi asociat ă tratamentului farmacologic sau chirurgical. Ea necesit ă totodată
prezența unui practician competent și atent, care poate ob ține un rezultat optim prin
alegerea corect ă a parametrilor tratamentului, aliat cu o sus ținere psihologic ă a
pacientului. Tehnicile reeducative nu înlo cuiesc chirurgia când ea este indispensabil ă:
ele duc la opera ții mai puține, dar, de asemenea, mai reu șite.
143 PREHENSIUNEA
MIJLOACELE DE RE EDUCARE A MÂINII
Mâna reprezint ă cel mai complex segment de membru al organismului. Este
"organul" cel mai "inteligent" al aparatului locomotor, care execut ă cele mai fine mi șcări
posibile.
Prehensiunea (lat. prehendere = a apuca, a prinde) este ac țiunea mâinii de a
prinde cu ajutorul degetelor. Aceast ă funcție a mâinii este realizat ă prin pensele police –
degete, degete – palm ă, police – palm ă sau degete – degete. Prehensiunea este o mi șcare
înnăscută.
Suprafața de proiec ție a mâinii din cortexul cerebral este foarte mare în
comparație cu alte segmente ale aparatului locomotor, ceea ce îi dovede ște
complexitatea.
Mâna, singur ă, are totu și mișcări limitate, dar împreun ă cu celelalte segmente
ale membrului superior formeaz ă un tot unitar, ceea ce îi permite executarea celor mai
complexe mi șcări.
Pe lângă funcția de prehensiune, mâna este și cel mai important "organ" al
sensibilității tactile.
Deseori mâna exprim ă și personalitatea uman ă, expresivitatea și
profesionalitatea.
ANATOMIE
Anatomic mâna începe cu rândul distal al oaselor carpiene. Acestea se
articuleaz ă cu capetele oaselor metacarpiene formând articula țiile carpometacarpiene.
Între trapez și primul metacarpian exist ă o articula ție selară, iar între celelalte oase ale
carpului și metacarpienele II, III, IV și V sunt artrodii. De asemenea metacarpienele II –
V formeaz ă articulații între bazele lor. Acestea sunt tot artrodii. Capetele distale ale
metacarpienelor se articuleaz ă cu cavit ățile glenoide ale prim elor falange, formând
articulațiile metacarpofalangiene.
Articulațiile interfalangiene sunt trohleoartroze. Între prima și a doua falang ă
avem articula ția interfalangian ă proximal ă iar între a doua și a treia falang ă articulația
interfalangian ă distală. Policele, având numai dou ă falange are o singur ă articulație
interfalangian ă.
Toate aceste articula ții dispun de capsul ă articulară și ligamente laterale pentru
întărire.
Complexitatea structural ă a mâinii este rezultatul perioadei lungi de evolu ție
filogenetic ă a omului.
Din punct de vedere arhitectural, mâna formeaz ă în timpul activit ății, o boltă cu
trei arcuri:
1. Un arc transversal fix, la nivelul oaselor distale ale carpului și în continuare
un arc metacarpian mobil, datorat mobilit ății oaselor metacarpiene.
2. Un arc longitudinal carpometacarpofalangian, la care mobilitatea este mai
crescută distal.
Dănoiu Mircea
144 3. Arcuri oblice, care sunt realizate de c ătre police, prin opozi ția lui față de
restul degetelor.
În kinetoterapie este indispensabil ă refacerea acestor arcuri, mai ales a celor
oblice și a celui longitudinal.
Policele În capacitatea func țională a mâinii, deosebit de important este policele,
îndeosebi prin opozabilitatea sa. Afectarea policelui determin ă un grad crescut de
invaliditate. Coloana policelui este constituit ă (dinspre proximal spre distal) din
următoarele oase: trapez, primul metacarpian și cele dou ă falange. Cea mai mare
mobilitate se afl ă în articula ția selară dintre trapez și primul metacarpian.
În ceea ce prive ște musculatura policelui, în compara ție cu degetele II – V,
aceasta este diferen țiată pentru toate tipurile de mi șcări.
MIȘCĂRILE DEGETELOR
Degetele II – V Pentru aceste degete, conven țional, se consider ă ca plan median
acel plan care trece printre degetele III și IV. Abduc ția reprezint ă depărtarea degetelor
de acest plan iar apropierea degetelor realizeaz ă abducția. De asemenea, în jurul unui ax
transversal se execut ă flexia și extensia degetelor.
Axele mișcărilor de flexie – extensie și abducție – adduc ție pentru degetele II – V
sunt perpendiculare între ele.
Policele Mișcările acestuia sunt realizate de primul metacarpian, în articula ția sa
cu trapezul (articula ția selară).
Flexia : ducerea policelui înaintea metacarpienelor II – V, apropiindu-l de
metacarpianul I I.
Extensia : ducerea policelui în spatele metacarpienelor II – V, cu îndep ărtarea
primului metacarpian de cel de-al doilea.
Abducția: depărtarea policelui de index, cu deschiderea primei comisuri
interdigitale și îndepărtarea primului metacarpian de cel de-al doilea.
Adducția: apropierea policelui de index cu închiderea primei comisuri
interdigitale și apropierea primului metacarpian de cel de-al doilea.
La fel ca și la degetele II – V axele mi șcărilor de flexie – extensie și abducție –
adducție sunt perpendiculare între ele.
În timpul mi șcărilor de mai sus ale policelui, cele dou ă falange ale policelui
rămân în acela și ax cu primul metacarpian sau se asociaz ă cu:
– flexia metacarpo- și interfalangian ă;
– flexia metacarpofalangian ă și extensia interfalangian ă.
Opoziția policelui, mi șcare specific ă omului, reprezint ă o combina ție a
mișcărilor mai sus men ționate.
După cum se poate observa, în compara ție cu degetele II – V, policele dispune
de multiple posibilit ăți de mobilizare.
Musculatura mâinii și a policelui în special a fost și este în continuare obiectul
unor amănunțite studii electromiografice și cinematografice.
Kinetologie
145 FUNCȚIILE MÂINII
Principalele func ții ale mâinii sunt prehensiunea și apăsarea.
Apăsarea se face f ără participarea policelui, în timp ce prehensiunea presupune
în mod esen țial participarea acestuia.
Se deosebesc urm ăroarele tipuri de prehensiune (în func ție de segmentele
participante):
1. Prehensiune bidigital ă: police + un opozant (unul dintre degetele II – V);
2. Prehensiune tridigital ă: police + 2 opozan ți (două dintre degetele II – V);
3. Prehensiune polidigital ă: police + celelalte patru degete;
4. Prehensiune polidigitopalmar ă: reprezint ă o combina ție între cea polidigital ă
și palmă, fiind o prehensiune de for ță.
De asemenea au fost descrise urm ătoarele tipuri de prize:
1. Priză bidigitală, termino – terminal ă, între pulpele policelui și indexului (cel
mai frecvent). Este o priz ă de finețe, pentru obiecte mici, bilete, bani.
2. Priză tridigital ă, termino – subterminal ă: police + index – medius. Exemplu:
prinderea creionului, pixului.
3. Priză bidigitală, subtermino – lateral ă, între pulpa policelui și fața externă a
indexului. Exemplu: apucarea unei farfurii.
4. Priză palmară globală, polidigitopalmar ă cu participarea policelui; este o
priză de mare for ță. Exemplu: prinderea ciocanului, a fier ăstrăului etc..
5. Priză digitopalmar ă fără police sau apucare în cârlig. Exemplu: apucarea
volanului.
Acest tip de priz ă este întâlnit la majoritatea hemiplegicilor.
6. Priză interdigital ă latero – lateral ă sau apucare între degete. De regul ă se
utilizează degetele II – III (index – medius). Exemplu: prinderea țigării.
La efectuarea acestor mi șcări particip ă în special mu șchii extensori și flexori ai
degetelor și interoso șii dorsali.
Mușchii flexori ai degetelor sunt cei mai put ernici, iar în caz de paralizie sunt
cei ce se recupereaz ă cel mai rapid.
În afecțiuni ale sistemului nervos central sau ale nervilor periferici, mi șcările
mâinii sunt abolite sau îngreunate.
I. REFACEREA MOBILITATII
1.1 Prin adoptarea unor posturi
Exemple:
1. Menținerea degetelor distan țate cu ajutorul unor "pene", plasate în spa țiile
interdigitale.
2. Adoptarea a diferite posturi, utilizând placa "canadian ă".
3. Utilizarea benzilor elastice adezive.
1.2 Prin mobiliz ări pasive
Mobilizările pasive ale articula țiilor mâinii se practic ă separat pentru fiecare
articulație. Se vor respecta riguros regulile mobiliz ării pasive.
Dănoiu Mircea
146 Exemple:
a) exerciții de decompresiune articular ă (tracțiune în ax);
b) exerciții de abduc ție – adduc ție (alunecare latero – lateral ă);
c) exerciții de flexie – extensie;
d) exerciții de torsiune (rota ție axială);
e) exerci ții de flexie – extensie, de abduc ție – adduc ție, de circumduc ție,
urmărind direc țiile fiziologice ale mi șcărilor în articula ția respectiv ă; se realizeaz ă prin
priză fixă de stabilizare a segmentului proximal, cu mobilizarea prin priz ă pe segmentul
distal;
f) exerciții combinate (în special se asociaz ă tracțiunile la celelalte tipuri de
mișcări).
1.3 Prin mi șcări autopasive
a) Degetele mâinilor întrep ătrunse: degetele mâinii stângi preseaz ă fața dorsală a
mâinii drepte, în timp ce mâna stâng ă basculeaz ă, realizând extensia articula ției
metacarpofalangiene a mâinii drepte.
b) Automobilizare cu mâna s ănătoasă:
– flexia articula țiilor metacarpofalangiene II – V;
– flexia articula țiilor intefalangiene ale degetelor I I – V;
c) Automobilizarea în abduc ție – extensie a policelui;
d) Automobilizarea prin " sindactilie ": degetul care se urm ărește a fi mobilizat
este solidarizat la degetul al ăturat (benzi adezive, deget de m ănușă larg), care-l va
mobiliza în diferite direc ții (în general flexie și extensie).
1.4 Prin mi șcări active
Pentru degetele I I – V:
-flexii – extensii în articula țiile MCF., IFP. și IFD., precum și diversele
combinații posibile;
-abducții – adduc ții.
Pentru police:
– flexie – extensie;
– abducție – adduc ție;
– opozabilitate fa ță de fiecare deget în parte.
II REFACEREA FOR ȚEI MUSCULARE
2.1 Refacerea for ței musculare a policelui
A. Exerci ții pentru musculatura flexoare
Coloana policelui are 3 articula ții: articula ția selară carpometacarpian ă,
articulația metacarpofalangian ă și articulația interfalangian ă.
Musculatura flexoare ac ționează la aceste 3 niveluri. Flexia tuturor segmentelor
policelui determin ă mișcarea specific ă "de opozi ție", unde al ături de flexie are loc o
adducție și rotație internă a policelui.
a) Kinetoterapeutul cu palma sa în palma pacientului opune rezisten ță la flexia
Kinetologie
147 degetelor II – V și a policelui.
b) Kinetoterapeutul opune rezisten ță cu o palm ă la extensia degetelor II – V și cu
cealaltă la flexia policelui.
c) Antebra țul în prona ție, palma pe mas ă; kinetoterapeutul sau pacientul cu
cealaltă mână opune rezisten ță pe fața dorsală a degetelor; pacientul încearc ă să-și ridice
degetele de pe mas ă, menținând îns ă contactul policelui cu masa, realizând astfel o
puternică contracție izometric ă a musculaturii flexoare a policelui.
d) Antebra țul în supina ție pe mas ă, mâna cu policele în extensie și abducție;
pacientul execut ă pronația antebra țului și opozabilitatea policelui, kinetoterapeutul
opunând rezisten ță acestor mi șcări.
e) Exerci țiu de autorezisten ță: pacientul formeaz ă bucle închise între pulpa
policelui și a câte unui deget, presând pulpele.
B. Exerci ții pentru musculatura extensoare
La police extensia este combinat ă cu abduc ția, realizând plasarea
metacarpianului I înd ărăt și în afara planului mâinii (a ducând primul metacarpian în
planul celorlalte 4 metacarpiene).
Exemplu: utilizarea benzilor elastice.
C. Exerci ții pentru musculatura adductoare
Adducția policelui este înso țită de închiderea complet ă a primei comisuri
interdigitale (dintre police și index), cu alipirea primelor dou ă oase metacarpiene:
1. Mâna cu policele în abduc ție; pacientul cu mâna s ănătoasă sau
kinetoterapeutul opun rezisten ță, în timp ce se încearc ă adducția policelui.
2. Exerci țiu de autorezisten ță opusă policelui la adduc ție de către indexul
aceleiași mâini.
D. Exerci ții pentru musculatura abductoare
Abducția determin ă deschiderea primei comisuri interdigitale (între police și
index), cu ducerea policelui înd ărătul planului mâinii (f ără flexie):
1. Abducția policelui și a degetului V, cu rezisten ță opusă de kinetoterapeut.
2. Abducție a policelui contra rezisten ței unor benzi elastice.
2.2 Refacerea for ței musculare a celorlalte degete
A. Exerci ții pentru musculatura flexoare
Flexia degetelor II – V se realizeaz ă în articula țiile metacarpofalangiene, IFP. și
IFD. În timpul flexiei, pulpele degetelor se apropie de podul palmei. Aceast ă mișcare
este realizat ă de un complex aparat muscular:
1. Antebra țul și mâna în supina ție, pe mas ă. Subiectul execut ă flexia degetelor
II-V, în timp ce kinetoterapeutul opune rezisten ță mișcării.
2. Antebra țul și mâna în prona ție, cu sprijin pe mas ă. Kinetoterapeutul opune
rezistență pe fața dorsală a mâinii. Pacientul încearc ă să ridice mâna de pe mas ă, luând
sprijin pe vârful degetelor și cot.
3. Idem exerci țiul 1, dar cu antebra țul și mâna în prona ție.
4. Aceeași poziție ca în exerci țiul 2. Pacientul încearc ă să ridice de pe mas ă
Dănoiu Mircea
148 capetele distale ale oaselor metacarpiene, contra rezisten ței.
5. Flexia degetelor II – V, contra rezisten ței reprezentate de benzi elastice,
prinse pe fe țele palmare ale ultimelor falange și fixate deasupra degetelor.
6. Mâinile alipite prin degete și palme. Un elastic înconjoar ă mâinile la nivelul
capetelor distale ale metacarpienelor. Pacientul î și îndepărtează palmele la nivelul
articulațiilor MCF., cu degetele extinse și alipite doar prin pulpe, contra rezisten ței
opuse de banda elastic ă.
7. Mâinile și degetele alipite. A șezarea unei benzi elastice la nivelul articula ției
IFP.. Pacientul execut ă îndepărtarea degetelor la acest nivel.
8. Degetele celor dou ă mâini întrep ătrunse. Pulpele degetelor se sprijin ă pe
metacarpienele mâinii opuse. Între cele dou ă palme se introduce o minge mic ă elastică
(de tenis de câmp). Aceasta este presat ă puternic prin solicitarea flexorilor degetelor II –
V.
9. Degetele ambelor mâini orientate c ătre sol. Între pulpele degetelor se prinde o
plăcuță de lemn, de care atârn ă o greutate. Pentru a împiedica c ăderea plăcii pe sol
flexorii degetelor II – V se contract ă puternic.
10. Antebra țul și mâna în prona ție la marginea unei mese. Degetele II – V în
flexie din articula ția MCF. și în extensie în articula țiile IF. proximale și distale.
Kinetoterapeutul execut ă extensia degetlor II – V, în timp ce pacientul se opune.
B. Exerci ții pentru musculatura extensoare
1. Poziția mâinii pacientului și prizele kinetoterapeutului ca în figur ă. Pacientul
execută extensia degetelor II – V în timp ce kinetoterapeutul aplic ă rezistență pe fața
dorsală a degetelor.
2. Extensia degetelor contra rezisten ței reprezentate de benzi elastice.
C. Exerci ții pentru musculatura de îndep ărtare și apropiere
1. Antebra țul și mâna în prona ție, cu degetele II – V în u șoară flexie și pulpele
sprijinite pe o rigl ă. Kinetoterapeutul împinge sau trage un cap ăt al riglei, deteminând o
deviație radială sau ulnar ă a degetelor, pacientul opunându-se acestei deplas ări.
2. Pe rând, între dou ă degete (II – III, III – IV, IV – V) se introduce o fâ șie de
material textil gros. Kinetoterapeutul încearc ă tracționarea fâ șiei, în timp ce pacientul se
opune, strângând cele dou ă degete.
3. Două degete al ăturate (II – III, III – IV, IV – V) sunt men ținute cât mai
depărtat. Kinetoterapeutul încearc ă apropierea lor, în timp ce pacientul se opune.
4. Exerciții executate la placa "canadian ă". Se pot utiliza variate montaje.
III. REFACEREA ABILIT ĂȚII. ERGOTERAPIA
Scopul principal al recuper ării în urma unor suferin țe ale membrului superior
este refacerea abilit ății mânii, recuperarea analitic ă nefiind suficient ă pentru o
funcționalitate normal ă.
Acest deziderat se poate realiza prin terapie func țională, utilizând diferite
activități manuale. Având în vedere faptul c ă munca are un efect psihologic pozitiv
asupra bolnavului, dorin ța acestuia de recuperare cre ște pe măsură ce observ ă singur
progresele, având posibilitatea de a aprecia rezultatele activit ății (muncii) sale.
Kinetologie
149 Acest gen de terapie este denumit terapie ocupa țională și în funcție de scopurile
urmărite pentru refacerea abilit ății mâinii are cel pu țin trei mari grupe de exerci ții și
anume:
a) A.D.L. – Activities of Daily Living , este vorba despre mi șcările necesare
efectuării activit ății zilnice ale pacientului, care s ă-i permită independen ța față de alte
persoane, respectiv s ă se poată îmbrăca singur, s ă mănânce singur, s ă deschidă ușa etc.
b) Refacerea gesticii profesionale, dac ă este posibil pentru reluarea activit ății
sau cel pu țin câștigarea unei noi abilit ăți, pentru o eventual ă reorientare profesional ă.
c) În cazul în care recuperarea nu poate fi complet ă și există doar o
funcționalitate restant ă a mâinii, se încearc ă învățarea unei abilit ăți incomplete sau
"trucate", care s ă permită utilizarea unor obiecte sau instrumente de munc ă.
De la caz la caz, în func ție de o serie de factori, printre care în primul rând
starea concret ă a deficitului func țional al mâinii și gradul de cooperare al pacientului, se
utilizează diferite exerci ții metodologice, bazându-se pe câteva principii:
a) de la simplu la complex, de la gesturi simple la gestic ă elaborată sau de la
priză simplă la priză combinat ă;
b) corectitudinea în posturarea atât a corpului cât și a întregului membru
superior și respectiv a mâinii, pentru ob ținerea unei pozi ții comode, neobositoare și
pentru efectuarea unei prize corecte;
c) principiul progresivit ății;
d) respectarea unui orar care s ă-i permit ă pacientului odihn ă și eventual
activități recreative;
e) respectarea unor norme și principii de protec ție în exploatarea aparaturii din
dotare etc.
Printre ocupa țiile cele mai utilizate se înscriu:
Pentru antrenarea degetelor: – înșirarea mărgelelor pe o a ță;
– cusutul;
– modelări cu plastilin ă;
– răsfoitul revistelor etc.
Pentru antrenarea ar ătătorului:
– bătutul la ma șina de scris (cu ar ătătorul);
– să introducă degetul (ar ăt
ător) într-un orificiu;
– să apese pe un buton etc.
Pentru articula ția mâinii:
– tricotat; – rularea f ăcălețului;
– a bate un ou etc.
Pentru antrenarea um ărului:
– scrimă;
– tenis; – tâmplărie;
– pictat pe șevalet;
– țesutul la r ăzboi vertical etc.
Pentru antrenarea cotului și umărului:
– tăiatul lemnelor la fier ăstrău;
Dănoiu Mircea
150 – pieptănat;
– jocuri care utlizeaz ă manete etc.
Pentru mi șcarea de prono – supina ție:
– schimbarea unui bec (în șurubare, de șurubare);
– folosirea șurubelniței;
– golirea apei dintr-un pahar în altul;
– umplerea unui vas cu ajutorul unei linguri etc.
151 REEDUCAREA MERSULUI
Mersul constituie mijlocul natural de de plasare al omului, o deprindere motric ă
de bază.
În cadrul mersului deosebim dou ă perioade: de sprijin și de oscila ție. În cadrul
perioadei de sprijin se deosebesc dou ă faze: de amortizare și de impulsie. De asemenea,
perioada de oscial ție are dou ă faze: faza pasului posterior și faza pasului anterior. În
cadrul fiec ărei perioade fazele sunt separate între ele prin momentul verticalei pentru
piciorul de sprijin, respectiv pentru piciorul oscilant.
Fig. nr. 27. Fazele mersului
Fig. nr. 28. Descompunerea sagital ă a mersului
Dănoiu Mircea
152
Fig. nr. 29. Mi șcarea umerilor și a bazinului în timpul mersului
MERSUL PATOLOGIC
Șchiopătările sunt modific ări patologice ale pasului normal. Astfel, întâlnim:
pasul lărgit, pasul unilateral, pasul scu rtat, pasul cosit, pasul târ șâit, toate caracteristice
ale mersului patologic; aceste fome sunt consecin ța a diverse afec țiuni ale sistemului
osteo – articular, muscular, nervos central și periferic: pareze și paralizii ale musculaturii
membrelor inferioare, tulbur ări ale func ției de echilibru, hemipl egii, boala Parkinson,
fracturi, și variate traumatisme osteo – articulare, sechele de poliomielit ă.
O parte dintre acestea sunt mai des întâlnite și intră în preocup ările specialistului
în reeducarea func țională:
-Pasul lărgit, cu bază largă de sprijin și centrul de greutate mai apropiat de sol,
îl întâlnim în tulbur ările de echilibru, la copii când încep s ă meargă, la bătrâni până
încep să foloseasc ă bastonul.
-Pasul unilateral este de regul ă un mers antalgic datorat unei afec țiuni a
aparatului de static ă și locomo ție. Bolnavul avanseaz ă numai cu piciorul bolnav,
rămânând cu greutatea corpului pe piciorul s ănătos; piciorul bolnav are numai faza de
pas anterior, la impulsie neparticipând decât piciorul s ănătos. Mersul este sacadat.
-Pasul scurtat, în suferin țele articulare ale unui membru inferior (la nivelul
gleznei, genunchiului sau șoldului); piciorul s ănătos trebuie s ă se adapteze la lungimea
pasului făcut cu piciorul bolnav.
-Pasul târ șâit și cu genunchii îndoi ți este tot un pas scurtat și este întâlnit în
boala Parkinson. Bolnavul p ășește cu toată talpa (mers plantigrad), lipsind rularea t ălpii.
-Pasul cosit este întâlnit la bolnavii de hemiplegie spastic ă; în cursul acestui tip
de mers membrul inferior afectat descrie o mi șcare semicircular ă, cu convexitatea în
afară, din cauza contracturii în extensie.
La bolnavii cu paraplegie spastic ă mersul caracteristic este mersul galinaceu ,
caracterizat prin faptul c ă în cursul deplas ării, neputând flecta membrele inferioare din
genunchi (contractura extensorilor), trecerea din pas posterior în pas anterior este f ăcută
prin deplasarea membrelor în abduc ție, ceea ce determin ă legănarea trunchiului.
Kinetologie
153 Ca variante de mers patologic întâ lnite relativ frecvent sunt de men ționat:
Mersul equin, mers anormal, caracterizat prin sprijin digitigrad, datorat
piciorului equin. În afec țiunile în care exist ă și o scurtare a membrului inferior
(poliomielit ă), equinul este compensator al inegalit ății. Dacă membrele inferioare sunt
egale ca lungime, mersul equin se înso țește de flexia genunchiului respectiv.
Ca variant ă de mers equin: mersul digitigrad în care la fiecare pas sprijinul pe
sol se face pe capetele metatarsienelor.
Mersul ebrios este un tip de mers caracterizat prin imposibilitatea men ținerii
direcției, cu devia ții și tendință de cădere; se întâlne ște la bolnavii cu leziuni cerebeloase
și imită mersul persoanelor în stare de ebrietate.
Mersul de paia ță, caracteristic bolnavilor cu coree acut ă, fiind înso țit de
mișcări involuntare, dezordonate.
Mersul paralitic , în care picioarele se mobilizeaz ă greu, tinzând a p ăstra cât
mai mult contactul cu solul.
Mersul salutând , corpul se apleac ă mult, de fiecare dat ă când sprijnul se face
pe membrul inferior bolnav. Acesta prezint ă de obicei o anchiloz ă vicioasă, în flexie a
șoldului.
La bolnavii cu ataxie se întâlne ște mersul talonat , caracterizat prin lovirea
solului cu c ălcâiele și mersul titubant , mers nesigur, cu oscila ții ale trunchiului.
Mersul tabetic (mers ataxic): tabeto – cerebelos, tulburare a mersului ce
îmbracă atât aspectul mersului ataxic tabetic cât și a celui ebrios cerebelos; tabeto –
spasmodic, tulburare patologic ă a mersului, care se întâlne ște în sclerozele combinate
ale măduvei. La mersul ataxic de tip tabetic se asociaz ă spasticitatea determinat ă de
leziunile fascicolului piramidal.
Începerea aplic ării mijloacelor specifice de reeducare a mersului nu este permis ă
fără un diagnostic exact anatomo – clinic și funcțional.
O bună metodă de reeducare a mersului a fost descris ă de Fraenkel. Aceast ă
metodă începe cu exerci ții executate din pozi ția culcat, pentru membrele inferioare. Se
continuă cu mișcări din pozi ția așezat, apoi stând sprijinit, pân ă se recap ătă simțul
echilibrului. În final se înva ță sistematic mersul propriu-zis, începându-se cu faza
pasului anterior.
În reeducarea mersului se utilizeaz ă o gamă largă de aparate fixe (scara, barele
paralele, planul înclinat, parapodium fix) sau mobile (cârje, bastoane, c ăpăstru Glisson,
cadru de mers).
După menținerea pozi ției stând în echilibru se trece la exerci țiile de mers.
Acestea se încep cu mersul cu sprijin între bare paralele, cu bastoane sau cu cârje.
Pacientul se sprijin ă cu ambele mâini de barele paralele, întâi înva ță să-și ridice
alternativ picioarele, apoi înva ță mersul înainte.
În exercițiile cu cârjele sau cu dou ă bastoane se repet ă mișcările dintre barele
paralele. Subiectul înva ță mutarea înainte a cârjelor și bastoanelor.
În mersul pendular executat cu cârjele, acestea se mut ă înainte, deodat ă, după
care greutatea corpului se trece pe cârje. Urm ătoarea mi șcare const ă în înclinarea
trunchiului înainte, urmat ă imediat de mutarea picioarelor înaintea cârjelor.
În cazul în care un picior este s ăsătos, exerci țiul se desf ășoară în felul urm ător:
piciorul bolnav se mut ă înainte, simultan cu cârjele, ulterior se mut ă înaintea cârjelor
piciorul s ănătos, acesta formând în permanen ță cu cârjele un triunghi de sprijin.
Dănoiu Mircea
154 Mersul cu bastoanele este utilizat când bolnavii dispun de o musculatur ă bună a
membrelor superioare și a centurii scapulare. Se utilizeaz ă unul sau dou ă bastoane.
A B C
Fig. nr.30. Reeducarea mersului. (A. Sală de recuperare a mersului , B: Parapodium mobil,
C:Parapodium fix)
Mersul cu dou ă bastoane în patru timpi:
Timpul 1: se înainteaz ă un baston;
Timpul 2: se înainteaz ă piciorul opus bastonului, pân ă în dreptul acestuia;
Timpul 3: se înainteaz ă al doilea baston, dep ășind primul baston și piciorul din
dreptul său;
Timpul 4: se înainteaz ă celălalt picior pân ă la nivelul celui de-al doilea baston.
Mersul cu dou ă bastoane în doi timpi:
Timpul 1: se înainteaz ă simultan cu unul dintre bastoane și cu piciorul opus;
Timpul 2: se înainteaz ă cu celălalt baston și picior, cu un pas înaintea primelor.
Mersul cu un baston. În această situație, bastonul se ține de partea piciorului
sănătos.
Mersul cu un baston în patru timpi:
Timpul 1: se înainteaz ă cu bastonul;
Timpul 2: se duce piciorul opus (bolnav) în dreptul bastonului; Timpul 3: se înainteaz ă din nou cu bastonul;
Timpul 4: se duce cel ălalt picior (s ănătos) până în dreptul bastonului.
Mersul cu un baston în trei timpi:
Timpul 1: se înainteaz ă cu piciorul s ănătos;
Timpul 2: se deplaseaz ă bastonul înaintea piciorului s ănătos;
Timpul 3: se p ășește cu piciorul bolnav la nivelul bastonului.
Mersul cu un baston în doi timpi:
Timpul 1: se înainteaz ă simultan cu piciorul bolnav și bastonul;
Timpul 2: piciorul s
ănătos înainteaz ă printre cei doi stâlpi, forma ți din baston și
piciorul bolnav.
Se continu ă cu diverse exerci ții de mers, f ără sprijin, mers pe plan înclinat, pe
drum accidentat, urcatul și coborâtul sc ărilor, mers cu ochii închi și, mers cu ocolirea
obstacolelor, pân ă la completa reeducare neuromotoare.
155 REEDUCAREA FUNC ȚIEI DE ECHILIBRU
Cauzele care afecteaz ă funcția de echilibru a corpului sunt diverse.
Astfel de tulbur ări pot să apară după imobilizări îndelungate la pat, consecutive
unor variate afec țiuni de natur ă medicală sau interven țiilor chirurgicale.
Un alt gen de cauze sunt cele ale coloanei vertebrale și în special ale membrelor
inferioare: fracturi, pareze, paralizii.
Adevăratele tulbur ări de echilibru apar în afec țiunile aparatului vestibular, fiind
deci de natura neurologic ă. Acestea sunt cel mai frecvent întâlnite în practica medical ă.
Pentru ob ținerea unor rezultate bune, reeducarea acestei func ții se face
sistematic, prudent, câ știgarea încrederii pacientului fiind esen țială.
Principiile recuper ării funcției de echilibru sunt [dup ă Sbenghe, T., 2002):
-pentru antrenarea unuia din sistemele r esponsabile de echilibru se suspend ă un
altul, forțându-l pe primul s ă preia cât mai mult din atribu ții;
-dacă membrele inferioare sunt diferit afectate, insist ăm pe antrenarea fun ției de
echilibru a mebrului mai serios afectat, defavorizând membrul mai s ănătos;
-antrenamentele se efectueaz ă pe suprafe țe de sprijin stabile, dar și cu un grad
variat de instabilitate;
-în permanen ță se va insista ca în exerci țiile efectuate, în ălțimea centrului de
gravitație să fie variabil ă;
-trunchiul și membrele superioare sunt folosite ori ca destabilizatori, ori ca
stabilizatori ai func ției de echilibru;
-se urmărește permanent ob ținerea unei abilit ăți motorii func ționale.
În afecțiunile majore, reeducarea func ției de echilibru a corpului se începe cu
exerciții având ca punct de plecare pozi țiile fundamentale cu baz ă mare de sprijin. Se
încep exerci țiile din pozi ția culcat, executându-se ini țial mișcări ale capului și
membrelor. Se continu ă cu mișcări executate din pozi ții intermediare pozi ției culcat și
așezat: culcat rezemat și așezat rezemat. Din pozitia fundamental ă așezat sunt practicate
exerciții care antreneaz ă trunchiul: a șezat înclinat, aplecat, cu trunchiul îndoit înainte,
lateral, răsucit.
Se trece la pozi ția fundamental ă pe genunchi. Ini țial se utilizeaz ă pozițiile
derivate, cu baz ă mare de sprijin, cum ar fi: pe c ălcâie așezat.
După executarea a diferite exerci ții din aceast ă poziție cu participarea
trunchiului, capului și membrelor superioare, progresiv se încearc ă poziții noi, cu
reducerea suprafe ței de sprijin. De exemplu, stând pe un genunchi cu cel ălalt întins.
Metodic, f ără grabă, se încearc ă trecerea la pozi ția stând. Se începe cu stând
rezemat la scara fix ă sau sprijinit de profesorul de gimnastic ă terapeutic ă, urmărindu-se
în permanen ță obținerea pozi ției stând f ără sprijin. La început se prefer ă poziții stabile,
cum ar fi stând cu picioarele dep ărtate. Progresiv se trece la pozi ții mai instabile: stând
cu vârfurile picioarelor apropiate; stând cu un picior înainte; stând pe vârfuri; stând pe
vârfuri cu genunchii îndoi ți, apropia ți, depărtați; stând cu un picior lateral, f ără sprijin
(plutitor); stând pe vârful unui singur picior. Dup ă dobândirea echilibrului în pozi ția
stând, se poate practica mersul și diferite exerci ții efectuate din mers: mers în linie
dreaptă, mers pe o linie sinuoas ă, mers în zig-zag, mers peste obstacole, mers înapoi,
Dănoiu Mircea
156 mers lateral, mers cu ochii închi și.
Dacă pacientul are o meserie care necesit ă un bun echilibru sau este un sportiv
(un gimnast de exemplu), reeducarea func țională a funcției de echilibru se poate
continua prin exerci ții cu înalțarea nivelului de sprijin: banc ă îngustă, bârnă.
La nivelul acestor aparate se încearc ă menținerea diferitelor pozi ții și
permanenta reducere a suprafe ței de sprijin, precum și dispunerea centrului de greutate
în afara suprafe ței de sprijin. Exemplu: stând pe vârfuri, cu un bra ț lateral, având în
mână o greutate.
În final se execut ă mersul pe bârn ă și diferite exerci ții efectuate în timpul
mersului: mers înainte; mers înapoi; mers ghemuit; mers cu capul în extensie; mers cu
capul înclinat lateral, înclinat înainte; mers cu trecerea peste obstacole; mers cu o
greutate în bra țe sau pe cap; mers cu distragerea aten ției; mers f ără controlul vederii.
157 DEFICIEN ȚELE FIZICE
Deficiența fizică este un termen utilizat la modul general, pentru a defini orice
abatere de la normal a atitudinii și formei corpului.
S-au descris trei etape evolutive ale deficien țelor fizice.
1. Atitudinea deficient ă sau vicioas ă
Aceasta nu are un suport morfologic și constă într-o abatere de la forma normal ă
a corpului. Atitudinea vicioas ă se corecteaz ă și hipercorecteaz ă prin probe func ționale,
în general neridicând probleme în tratament.
2. Deficien ța fizică
Este următorul stadiu evolutiv al deficien țelor, luând na ștere dintr-o atitudine
deficientă care s-a permanentizat, nefiind tratat ă. Este situat ă la limita dintre func țional
și patologic. Utilizând diverse probe func ționale, deficien ța fizică se corecteaz ă, dar nu
se hipercorecteaz ă. Necesită un tratament kinetic mai complex și de mai lung ă durată, în
lipsa acestuia evolu ția fiind grav ă, către următorul stadiu, cel al deforma ției fizice.
3. Deforma ția fizică
Este ultimul stadiu evolutiv al deficien țelor și presupune în mod obligatoriu
modificări anatomice. Kinetoterapia în acest stadiu este insuficient ă, necesitând
asocierea cu tratamente specifice ortopedico – chirurgicale.
Depistarea deficien țelor fizice, trierea și gruparea lor în școli
Profesorul de educa ție fizică, conform legii, are obliga ția ca la începutul fiec ărui
an școlar să depisteze eventualele deficien țe fizice ale elevilor. În viitorul apropiat,
această obligație va fi preluat ă de către absolven ții secțiilor de kinetoterapie, care î și vor
desfășura activitatea la nivelul școlilor de toate gradele.
Pentru depistarea acestor deficien țe fizice, profesorul de educa ție fizică va
utiliza examenul somatoscospic și antropometric.
Utilizând drept criterii gradul deficien țelor fizice și pregătirea sportiv ă a elevilor
profesorul Miron Georgescu a stabilit urm ătoarele grupe:
1. Grupa I sau "de baz ă" include elevii s ănătoși dar neantrena ți. Elevii acestei
grupe, care în școlile normale reprezint ă majoritatea, particip ă la toate activit ățile de
educație fizică organizat ă.
2. Grupa a II-a sau cea a "sportivilor" include elevii s ănătoși și antrenați.
Aceștia particip ă la antrenamente și concursuri sportive.
3. Grupa a III-a sau cea a "deficien ților" include elevii care prezint ă ușoare
deficiențe fizice. Ace știa particip ă la lecția de educa ție fizică, neexecutând anumite
exerciții fizice, care le-ar putea agrava deficien ța. Profesorul de educa ție fizică sau
kinetoterapeutul le indic ă acestora exerci ții speciale, adaptate gradului lor de deficien ță.
Odată cu recuperarea deficien ței, elevii recupera ți sunt reîncadra ți în prima grup ă.
4. Grupa a IV-a sau a celor "inap ți" include elevii bolnavi și purtători ai unor
grave deficien țe fizice. În func ție de gravitatea bolii sau a deficien ței, aceștia sunt scuti ți
Dănoiu Mircea
158 temporar sau definitiv de participarea la lec țiile de educa ție fizică. Pentru ace știa se
constituie grupe speciale, la care se aplic ă tratamentul kinetic.
Scutirea medical ă de efort fizic a elevilor, din p ăcate, a început s ă devină destul
de frecvent ă, însă de multe ori nejustificat ă.
Utilizând drept criteriu gravitatea deficien țelor fizice, profesorul Adrian N.
Ionescu a stabilit urm ătoarele grupe de elevi:
1. Grupa I-a Cuprinde copiii f ără deficiențe fizice, organice și psihice, cu o
bună stare de nutri ție, armonios dezvolta ți și prezentând o corect ă atitudine a corpului și
a segmentelor lui. În aceast ă grupă sunt cuprin și atât elevii antrena ți, cât și cei
neantrena ți. Aceștia particip ă la lecția de educa ție fizică, precum și la alte forme de
pregătire sportiv ă, concursuri etc.
2. Grupa a II-a Include elevii care prezint ă ușoare deficien țe fizice, în special
atitudini deficiente, care se corecteaz ă sau hipercorecteaz ă prin probe func ționale. Ace ști
elevi nu prezint ă dezechilibre ponderale și nici sechele de boli organice sau psihice.
Participă la lecțiile de educa ție fizică, pentru ei fiind prev ăzute anumite momente
speciale, în care execut ă exerciții corective și de redresare.
3. Grupa a III-a Această grupă cuprinde elevii care prezint ă deficiențe fizice
medii, care corecteaz ă parțial prin probe func ționale. Tot în aceast ă grupă sunt inclu și și
elevii cu tulbur ări de nutri ție, de cre ștere și dezvoltare, cei cu sechele de boli organice.
Aceștia nu sunt scuti ți în totalitate de lec țiile de educa ție fizică ci numai de anumite
exerciții fizice, care pot între ține și agrava deficien țele constatate. Ace ști copii nu
participă la competi ții sportive. Pentru ei se întocmesc programe speciale
kinetoterapeutice, adaptate vârstei și deficien țelor.
4. Grupa a IV-a Include elevii care prezint ă deficien țe fizice grave, boli
organice sau sechele ale acestora. Ace știa sunt scuti ți în totalitate de lec țiile de educa ție
fizică. Pentru ei se organizeaz ă lecții cu programe speciale, care urm ăresc corectarea
deficiențelor fizice constatate, precum și dezvoltarea normal ă.
Pentru ob ținarea unor bune rezultate este necesar ă o cât mai bun ă cooperare
între cei implica ți în aceast ă problemă, elev – profesor de educa ție fizică – kinetoterapeut
– medic.
Alcătuirea unui program de gimnastic ă corectivă trebuie s ă țină cont de toate
nivelurile la care ac ționează exercițiul fizic și anume aparatul neuromusculoartrokinetic
(NMAK.), integrarea activit ății componentelor sale fiind realizat ă printr-o fin ă dar
complexă participare a axelor neurohormonale și neuropsihice.
La nivel muscular exerci țiul fizic corectiv tonific ă atât musculatura scurtat ă și
contracturat ă prin exerci ții de alungire (excentric), cât și musculatura alungit ă prin
exerciții de scurtare (concentric).
Exercițiul fizic, vizeaz ă de asemenea, înv ățarea și exersarea unor mi șcări și
atitudini corecte pentru înl ăturarea deprinderilor gre șite și a eventualelor deficien țe
fizice secundare acestora, știut fiind faptul c ă o poziție, o atitudine vicioas ă, poate dăuna
atât procesului de recuperare (dac ă este cazul) cât mai ales, fiind vorba despre copii,
întregii sănatăți a organismului(de exemplu pozi ția incorect ă în bancă, cu repercusiuni
asupra staticii și dinamicii coloanei vertebrale, dar și asupra toracelui, aparatului
respirator și eventual cardiovascular).
Principalele cauze ale deficien țelor fizice la școlar sunt lipsa autocontrolului
permanent, pozi ția incorect ă în bancă, rahitismul, decalajul între cre șterea sistemului
Kinetologie
159 osos și dezvoltarea musculaturii de sus ținere, diverse afec țiuni cu r ăsunet osteo –
articular, sc ăderea acuit ății unor analizatori (v ăz, auz).
Din aceste cauze este foarte important ă luarea unor m ăsuri pentru prevenirea,
dar și corectarea deficien țelor fizice, atunci când acestea s-au instalat, m ăsuri care
presupun efectuarea unor programe kinetice, care vor cuprinde exerci ții statice,
dinamice, exerci ții de redresare postural ă, exerciții la aparate fixe, exerci ții de relaxare
activă. Alcătuirea programului va fi individualizat ă sau colectiv ă, în funcție de scopul
urmărit, structurarea unei lec ții corective fiind asem ănătoare cu cea a unei lec ții
obișnuite de educa ție fizică.
Efortul va fi dozat (solicitarea în cadrul exerci țiilor colective fiind mai mic ă),
astfel încât s ă asigure o cre ștere a pulsului la cel pu țin 120 bătăi pe minut dar nu mai
mult de 140 – 150 b ătăi/min.
După etapa adapt ării inițiale la efort urmeaz ă partea fundamental ă a lecției de
corectare, care cuprinde urm ătoarele verigi:
1. Exercitarea psiho – tonic ă ce presupune reamintirea atitudinii corecte, cu
scopul de a con știentiza școlarul și a-l implica psihomotric în lupta împotriva deficien ței
sale.
2. Decontractarea musculaturii bolnave presupune executarea unor exerci ții de
relaxare, masaj, automasaj; are ca scop participarea activ ă a tuturor grupelor musculare
la efortul care urmeaz ă.
3. Exercitarea musculo – articular ă utilizeaz ă exerciții statice și dinamice, cu
structură corectivă și este veriga cea mai important ă, deoarece vizeaz ă direct corectarea
atitudinilor deficiente.
4. Etapa de revenire dup ă efort din lecția de educa ție fizică este înlocuit ă în
acest caz cu repetarea componentei psiho – tonice prin exerci ții de redresare pasive sau
active, tot cu scopul reamintirii atitudinii corecte a corpului.
5. Concluzii și aprecieri – verigă deosebit de important ă – întrucât formuleaz ă
principalele indica ții și recomand ări privind activitatea independent ă, nesupravegheat ă,
pentru continuarea acas ă a exercițiilor corective.
161 DEFICIEN ȚELE ȘI DEFORMA ȚIILE COLOANEI
VERTEBRALE
Coloana vertebral ă este cel mai important segment al aparatului locomotor,
având un rol static și dinamic.
Mișcările fiecărei articula ții intervertebrale sunt foarte reduse, dar însumate
ajung la o mare amplitudine, mai ales în regiunea cervical ă și lombară.
Forma coloanei vertebrale normale în ortostatism nu este rectilinie ci prezint ă o
serie de curburi în plan antero – posterior, care favorizeaz ă menținerea echilibrului
coloanei pe bazin și atenueaz ă șocurile pe vertical ă. Aceste curburi apar la om înc ă din viața
intrauterin ă și se consolideaz ă ca urmare a sta țiunii bipede și a mersului. Sunt reprezentate
de:
-lordoza cervical ă, cu convexitatea anterioar ă, cu maximum de convexitate la
nivelul vertebrei C. 6;
-cifoza toracal ă, cu convexitatea posterioar ă, cu maximum de convexitate la
nivelul vertebrei T. 7;
-lordoza lombar ă cu convexitatea anterioar ă, cu maximum de convexitate la
nivelul vertebrei L. 4;
-încurbarea cifotic ă sacro – coccigian ă.
Se descrie și o curbur ă mai puțin constant ă, în planul frontal, cu convexitatea
dorsală dreaptă sau lombar ă stângă.
Deviațiile coloanei vertebrale sunt în majoritatea cazurilor exager ări ale
curburilor sale anatomice.
Fig. nr. 31. Devia țiile coloanei vertebrale în plan sagital (stânga: copil cu coloan ă normală;
mijloc: copil cu lordoz ă; dreapta: copil cu cifoz ă după NU216011 LifeART Royalty Free
Photograph, 2006)
Dănoiu Mircea
162 Deviațiile coloanei vertebrale care ap ar în virtutea unor cauze proprii și evolueaz ă de
sine stătător, se numesc primare; ele modific ă statica și dinamica întregii coloane, care se
dezechilibreaz ă.
Pentru a echilibra, coloana vertebral ă se încurbeaz ă în sens contrar sau
compensator, ap ărând astfel curburile secundare. Devia țiile coloanei vertebrale apar și
evoluează la toate vârstele, dar cele mai numeroase se constat ă în perioada de cre ștere,
unele fiind mai frecvente la fete, altele la b ăieți.
După cauzele și mecanismele de producere, devia țiile coloanei vertebrale se
împart în func ționale și patologice.
Deviațiile coloanei vertebrale în plan sagital
Cifozele
Sunt devia ții ale coloanei vertebrale în plan sagital, cu convexitatea orientat ă
posterior. Dup ă localizare, cifozele pot fi:
-tipice, produse prin exagerarea curburii normale din regiunea toracal ă;
-atipice, localizate în regiunea cervical ă sau lombar ă.
În funcție de întinderea cifozelor, la nivelul coloanei, acestea sunt:
-regulate sau rotunjite – cele mijlocii și lungi;
-angulare – cele scurte, cauzate de traumatisme sau cele potice.
După gravitate, cifozele se clasific ă în:
-funcționale;
-patologice. Cele func ționale sunt: tipice, u șoare, cu evolu ție lentă și prognostic favorabil. Se
deosebesc patru forme clinice:
1) habituale – de obi șnuință, de deprindere;
2) atitudinea cifotic ă, întâlnită în cursul perioadei de cre ștere, produs ă datorită
dispropor ției existente la un moment dat, între cre șterea exagerat ă în înălțime și
dezvoltarea necorespunz ătoare a for ței mușchilor de sus ținere;
3) profesionale – specifice unor profesii în care predomin ă atitudinea cifotic ă:
opticieni, croitori, ceasornicari;
4) compensatorii și cele datorate defectelor unor analizatori: cifoza miopilor.
Cifozele func ționale sunt u șor de corectat, uneori prin simpla înl ăturare a
cauzei care le-a produs; cele care corecteaz ă
și hiperrcorecteaz ă activ sau prin manevre
de redresare (de extensie), dac ă nu sunt tratate la timp, determin ă modificări anatomice în
structura coloanei, transformându-se în cifoze adev ărate.
Cele patologice presupun modific ări morfologice în structura coloanei, care pot
deveni ireductibile, în lipsa unui tratament complex, variat și în același timp individualizat.
Se disting urm ătoarele forme clinice:
1. Cifozele congenitale, produse datorit ă unor malforma ții localizate:
a) la nivelul corpurilor vertebrale: aplazie, atrofie, turtire, înfundare, oprire în
dezvoltare a vertebrelor, determinând vertebrele cuneiforme sau plane;
b) la nivelul articula țiilor intervertebrale: discuri îngustate sau aplatizate, sudarea
mai multor vertebre – sinostoza vertebral ă;
c) la nivelul coastelor: coaste supranum erare, sinostoze costale sau apofize
transverse costiforme.
Kinetologie
163 Caracteristicile cifozelor congenitale:
– localizare mai frecvent ă la nivelul zonelor de trecere;
– sunt nedureroase; – coloana este fixat ă în zona respectiv ă;
– mobilitate p ăstrată sau exagerat ă deasupra sau dedesubtul malforma ției.
Fig. nr. 32.
2. Cifozele rahitice – apar concomitent cu alte semne și simptome ale
rahitismului: deforma ții ale capului, toracelui, abdomenului, membrelor inferioare. Sunt
localizate de regul ă în regiunea lombar ă, sunt nedureroase, se accentueaz ă în poziția
șezând și se amelioreaz ă sau chiar dispar în pozi ție stând.
3. Cifozele paralitice – apar datorit ă poliomielitei sau paraliziei de tip infantil,
cu distrugerea neuronilor motori din coarnele anterioare ale m ăduvei spin ării; sunt
localizate diferit și atipic, fiind produse de grupel e musculare afectate. Au o evolu ție rapidă,
complicându-se de cele mai multe ori cu o devia ție laterală a coloanei de tip scoliotic,
devenind cifoscolioze.
Tratamentul este ortopedic sau chirurgical, asociat cu gimnastic ă medicală și
masaj. Prognosticul este rezervat.
4. Cifoza traumatic ă (Sindromul Kummel – Verneuil) – este produs ă de un
accident, uneori foarte mic la nivelul coloanei vertebrale, care, dup ă un interval de timp, este
urmat de un proces de rarefiere osoas ă a corpului vertebral, producând turtirea
vertebrelor.
Tratamentul este ortopedic sau chirurgical, urmat de gimnastic ă medicală, pentru
tonifierea musculaturii.
5. Cifozele prin tuberculoza corpilor vertebrali (Morbul lui Pott) – se produc
prin distrugerea a 1 – 2 – 3 corpuri vertebrale de c ătre bacilul Koch, localizat în spongioasa
acestor oase. Corpurile vertebrale se turtesc și se prăbușesc anterior, arcurile vertebrale
intacte sunt împinse posterior, producând o cifoza pottic ă. Sunt localizate mai frecvent în
regiunea toracal ă a coloanei vertebrale, fiind înso țite de paralizii sau alte tulbur ări, fiind
Dănoiu Mircea
164 cifoze scurte, angulare, fixe. Durerea este semnul cel mai precoce și duce la o rigiditate a
coloanei vertebrale.
Tratamentul este complex: medicamentos, ortopedic, chirurgical. 6. Epifizita vertebral ă de creștere (Boala Scheuermann) – este o distrofie de
creștere, care duce la apari ția unei cifoze dureroase, loca lizate de obicei în regiunea
toracală; întâlnită frecvent la adolescen ți.
Examenul radiologie este esen țial pentru diagnostic: la început se observ ă o
neregularitate a platourilor vertebrale, ca re au un aspect denivelat, deformat și apariția
unei îngust ări a spațiilor intervertebrale; în stadiile mai avansate se observ ă hernii intra
spongioase, p ărți mici de cartilaj fisurat p ătrunzând în spongioasa corpilor vertebrali, sub
forma nodulilor lui Schmorl. In ultimul stadiu, una sau mai multe vertebre, astfel frag ilizate,
capătă aspect cuneiform. La agravarea leziunilor contribuie puseele de cre ștere și
atitudinea cifotic ă menținută de școlar în banc ă timp îndelungat.
Tratamentul const ă în imobilizarea în aparat gipsat anticifoz ă, care are rolul de a
pune în reapaus platourile vertebrale, la partea lor anterioar ă; primul aparat gipsat se
confecționează în cifoză lombară și apoi în al 2 – lea timp în extensie dorsal ă. Tratamentul
se continu ă cu exerciții de asuplizare a coloanei și exerciții posturale.
Fig. nr. 33. Modific ări vertebrale în Boala Scheuermann
7. Cifoza psihotic ă apare la copiii nervo și, având un debut brusc, printr-o
durere violent ă la nivelul spatelui, înso țită de o contractur ă muscular ă acceentuat ă;
curbura cifotic ă dispare în decubit dorsal și reapare în pozi ția stând.
Tratamentul de baz ă este cauzal, dublat de tonifierea general ă și locală a
Kinetologie
165 musculaturii.
8. Cifoza reumatic ă, întâlnită mai ales în spondilita anchilopoietic ă,
debutează la tinerii de sex masculin, având o evolu ție lentă și în puseuri, ducând la
cifozarea ireversibil ă a coloanei vertebrale, prin osificarea ligamentelor și formarea de pun ți
osoase între vertebre. Exerci țiile fizice pentru men ținerea mobilit ății coloanei și prevenirea
anchilozării, au un rol important, al ături de tratamentul patogenic și simptomatic al bolii.
A B C
Fig. nr. 34. A:Cifoza senil ă, B, C: Boala Scheuermann
9 Cifoza senil ă, întâlnită la unele persoane în vârst ă, este produs ă de
insuficien ța musculaturii spatelui și de modific ări degenerative ale vertebrelor și
articulațiilor intervertebrale. Se localizeaz ă mai frecvent în regiunea toracal ă și cervico –
toracala la b ărbați, iar la femei în regiunea lombar ă sau pe toat ă întinderea coloanei.
10. Cifozele diverse – includ devia ții cifotice rare, ca de exemplu: cifoza prin
osteocondrite, din miopatie etc.
Corectarea cifozelor prin gimnastic ă medicală are ca obiective:
– tonifierea în condi ții de scurtare (concentric) a mu șchilor spatelui;
– tonifierea în condi ții de lungire (excentric) a mu șchilor peretelui anterior;
– ștergerea deprinderii gre șite și formarea unei atitudini corecte a corpului;
– corectarea sau prevenirea devia țiilor compensatorii ale coloanei vertebrale sau
ale celorlalte segmente.
Mijloacele folosite sunt:
1. Exerciții statice sub forma:
a) efortul izometric, executat din pozi ția de extensie a trunchiului;
b) poziția stând, pe genunchi, culcat înainte sau înapoi, atârnat și derivatelor lor.
2. Exerciții dinamice – bazate pe mi șcarea de extensie și întindere a coloanei
vetebrale; se efectueaz ă de asemenea, exerci ții pentru cap și gât, pentru membrele superioare
și membrele inferioare, care s ă amplifice extensia trunchiului.
3. Exerciții cu îngreuiere:
a) cu bastoane a șezate pe sub axile, la spate;
b) exerciții cu mingi medicinale a șezate pe cap sau aruncate cu dou ă mâini de
deasupra capului (din stând sau culcat);
c) extensoare;
Dănoiu Mircea
166 d) folosirea for ței gravita ționale, lucrând din culcat înainte, cu trunchiul în afara
suprafeței de sprijin.
4. Exerciții de respira ție și relaxare
5. Exerciții de redresare pasiv ă și activă, efectuate la scara fix ă, la perete sau în
fața oglinzii.
Lordozele
Sunt devia ții ale coloanei vertebrale în pl an sagital, cu convexitatea orientat ă
anterior.
Clasificare După localizare lordozele pot fi:
– tipice – cele produse prin exagerarea curburilor fiziologice ale coloanei din
regiunea lombar ă;
– atipice – cele localizate în regiunea dorsal ă sau în regiunile de trecere
dorsolombar ă sau cervicodorsal ă.
După întindere, lordozele se clasific ă în:
– scurte, cele limitate la câteva vertebre; – lungi, când curbura poate cuprinde întreaga coloan ă vertebrală.
După mărimea unghiului curburii (normal 20°) și după apariția complica țiilor,
lordozelor pot fi:
– ușoare sau de gradul I;
– medii – de gradul II; – accentuate – monstruoase – de gradul III.
În funcție de momentul apari ției devia ției, lordozele pot fi: primare sau
secundare.
Ținând seama de mecanismul de producere, ele pot fi: func ționale sau patologice.
A. Lordozele func ționale
Sunt devia ții ușoare, cu evolu ț
ie lentă, cu păstrarea mobilit ății coloanei; se
tratează cu bune rezultate prin gimnastic ă medicală. Forme clinice:
1. Atitudinea lordotic ă este o accentuare a curburii fiziologice lombare a
coloanei vertebrale, care hipercorecteaz ă la flexia trunchiului; apare la pre școlari, la cei
grași sau obezi, la cei cu bazinul mult înclinat înainte; se accentueaz ă în poziția stând și
pe genunchi; se diminueaz ă sau corecteaz ă în pozițiile șezând și pe genunchi șezând. La
cei scunzi, atitudinea lordotic ă duce în final la formarea unui spate lordotic, iar la cei înal ți,
apare o cifoz ă dorsală compensatorie.
2. Lordozele habituale, de obișnuință sau de deprindere; apar prin p ăstrarea
timp îndelungat a unor atitudini lordotice, ducând la modific ări structurale la nivelul
coloanei; mobilitatea coloanei este p ăstrată; la proba func țională de flexie, curbura
coloanei corecteaz ă, dar nu hipercorecteaz ă.
3. Lordozele compensatorii sunt încurb ări secundare ale coloanei vertebrale ce
apar în urma dezvolt ării unei curburi cifotice sau înclin ării accentuate a bazinului în fa ță;
mobilitatea coloanei este întotdeauna p ăstrată.
4. Lordozele profesionale apar la persoanele care lucreaz ă cu trunchiul în
extensie și membrele superioare în plan anterior, la nivelul sau deasupra nivelului umerilor:
electricieni, zidari, balerine.
B. Lordozele patologice
Kinetologie
167 Sunt determinate de cauze bine precizate, care produc modific ări structurale și
morfologice ale aparatului de sprijin.
Forme clinice: 1. Lordozele congenitale, datorate unor malforma ții ale vertebrelor și ale
articulațiilor intervertebrale; se localizeaz ă frecvent în zonele de trecere dorso – lombare sau
lombo – sacrale; sunt scurte, nedureroase și compensate de obicei cu o cifoz ă lungă. În
zona sacro – lombar ă apar așa numitele "sacraliz ări" sau "lombaliz ări" ale vertebrelor.
Sacralizarea este tendin ța de sudare a vertebrei L. 5 la sacru; corpul ei se turte ște și
se lățește; discul intervertebral se sub țiază și dispare; regiunea lombar ă se scurteaz ă, se
lățește și se lordozeaz ă.
Lombalizarea este o anomalie osoas ă, care const ă în separarea de sacru a primei
vertebre sacrale, curbura lordotic ă lombară se lungește, se adânce ște, iar regiunea fesier ă
se scurteaz ă și se lățește.
2. Lordozele rahitice sunt produse de hipotonia muscular ă și insuficien ța
aparatului ligamentar din rahitism; apar frecvent în prima copil ărie, concomitent cu alte
manifestări ale rahitismului; lordoza este lung ă, cuprinzând și chiar dep ășind regiunea
lombară, rămâne mult timp mobil ă; este nedureroas ă și se compenseaz ă deasupra cu o
cifoză, alcătuind complexul cifolordotic.
3. Lordozele paralitice se produc mai ales prin pareza sau paralizia mu șchilor
abdominali sau a musculaturii sacro – lombare. Evolu ția lor este rapid ă și gravă,
curbura exagerându-se prin contractura musculaturii anta goniste.
4. Lordoza miopatic ă. Miopatia este o afec țiune grav ă a mușchilor, care apare
mai frecvent la b ăieți, începând de la vârste de 7 – 14 ani și evoluând pân ă în preajma
maturității. Mușchii cei mai afecta ți sunt cei ai regiunii lombare și ai membrelor
inferioare. Procesele de atrofie, contractur ă și retracție afecteaz ă musculatura
paravertebral ă și abdominal ă, producând devia ția exagerat ă a coloanei vertebrale lombare
și dorsale în sens lordotic, mobilitatea fiind îns ă păstrată.
5. Lordoza reumatic ă se datoreaz ă contracturii mu șchilor lombari, provocat ă de
durerile reumatice.
6. Lordozele prin spondilolistez ă se datoreaz ă unor microtraumatisme, care
determină alterarea discurilor intervertebrale și topirea epifizelor între vertebrele L. 4 – L. 5
sau L. 5 – S. 1. Uneori se produce chiar o ruptur ă a pediculilor vertebrali, corpul
vertebral alunecând înainte, spre bazin, producând o lordoza scurt ă, joasă, însoțită de
contractur ă muscular ă, oboseală, jenă funcțională.
7. Lordozele prin modific ări în forma și funcțiile articula ției coxo – femurale și
ale membrelor inferioare cuprind:
a) Lordoza prin luxa ție congenital ă coxofemural ă, mai frecvent ă la fete și mai
evidentă în luxația bilateral ă; este o lordoza accentuat ă, localizat ă la nivel lombar.
Mersul este lent, leg ănat, ca de ra ță, iar alergarea este dificil ă sau chiar imposibil ă.
b) Lordoza din coxavara Coxavara este o deforma ție ce const ă în micșorarea înclin
ării colului femural
pe diafiza respectiv ă, înclinare care în mod normal este de 128°. Lordoza este scurt ă și
adâncă, rămânând supl ă mult timp.
8. Lordozele diverse cuprind lordozele ap ărute ca urmare a retrac ției externe a
șoldurilor, anchilozei în flexie a genunchilor sau la cei cu pareze sau paralizii spastice.
Tratamentul prin gimnastic ă medicală
Dănoiu Mircea
168 Pentru stabilirea corect ă a tratamentului lordozelor este util ă diagnosticarea corect ă
a lordozei prin probe func ționale. Dac ă lordoza corecteaz ă și chiar hipercorecteaz ă prin
probe func ționale, se pune problema delimit ării între atitudinea deficient ă și deforma ția
propriu-zis ă. Pentru aceasta folosim urm ătoarele tehnici:
– măsurarea mobilit ății anterioare a trunchiului (în flexie) cu ajutorul sc ăunelului
pentru mobilitate;
– testul Schober: marc ăm cu o linie orizontal ă la nivelul apofizei spinoase a L. 5,
la subiectul aflat în stând; marc ăm încă o linie paralel ă cu prima la 10 cm. mai sus.
Subiectul va efectua o flexie maxim ă a trunchiului și măsurăm apoi distan ța dintre cele
două linii; dac ă depărtarea dintre linii nu dep ășește 5 cm. (4,5), se apreciaz ă că lordoza a
depășit stadiul func țional, instalându-se modific ări structurale.
Diagnosticul va fi completat cu examen radiologic.
Obiectivele tratamentului prin gimnastic ă medicală sunt:
– tonifierea concentric ă a musculaturii abdominale;
– tonifierea excentric ă a musculaturii posterioare a bazinului și a coloanei
vertebrale;
– prevenirea compens ării cifotice a coloanei vertebrale;
– formarea deprinderii de atitudine corect ă a corpului.
Mijloacele folosite sunt reprezentate de: 1) Exerciții statice:
a) poziții corective și derivatele lor: șezând; pe genunchi cu sprijin pe palme;
culcat înapoi;
b) efortul izometric executat din aceste pozi ții.
2) Exerciții dinamice:
– mișcări de flexie a trunchiului, r ăsucire și înclinare lateral ă, efectuate în plan
anterior;
– mișcări ale membrelor inferioare în plan anterior și ale membrelor superioare
în plan posterior; de exemplu: exerci ții de abdomen, exerci ții cu îngreuieri efectuate în
plan anterior;
– exerciții de respira ție și relaxare;
– exerciții aplicative – târâre, șezând și mers în patru labe;
– exerciții de echilibru;
– exerciții de redresare pasiv ă sau activ ă.
Comparând programul de corectare al lordezei cu cel instituit pentru cifoz ă,
rezultă că întotdeauna contraindica țiile unei deforma ții devin indica țiile celeilalte,
datorită caracteristicilor lor și compens ării reciproce.
Cifolordozele
Apar de obicei prin compensarea unei curburi cu cealalt ă, curbura primar ă fiind
de cele mai multe ori mai accentuat
ă; când gradul curburilor este identic se consider ă că
au apărut concomitent.
Deficiențele pot fi tipice și atipice, func ționale și patologice.
Pentru corectarea cifolordozei se va proceda la fixarea în pozi ție corectă a uneia
dintre curburi și se va lucra pentru remedierea celeilalte, considerând-o ca o deficien ță
simplă; trebuie acordat ă mare aten ție, în special corect ării cifozei, evolu ția acesteia având
repercusiuni mult mai grave asupra func țiilor organismului.
Kinetologie
169 Deviațiile coloanei în plan sagital sunt înso țite frecvent de importante
modificări ale tuturor elementelor spatelui, care determin ă apariția unor deficien țe:
a) spate cifotic – trunchiul este flectat; umerii adu și; omopla ții îndepărtați; spatele
are formă ovală;
b) spate rotund – cifoz ă scurtă – cervico – dorsal ă sau dorsal ă;
c) spate lordotic – în șa – coloana prezentând o lordoz ă lungă, uneori compensat ă
cifotic la nivel cervico – dorsal: omopla ții sunt dep ărtați și desprinși; umerii adu și;
abdomen proeminent; relief fesier accentuat;
d) spate cifolordotic – în care coloana vertebral ă este cifolordotic ă, iar celelalte
elemente sunt angrenate în aceast ă deficiență;
e) spate plan – caracterizat prin atenuar ea sau insuficienta reliefare a curburilor
fiziologice ale coloanei vertebrale și printr-o rigiditate crescut ă a trunchiului.
Corectarea se realizeaz ă odată cu corectarea deforrna țiilor respective ale coloanei
vertebrale și vizează:
– apariția și dezvoltarea curburilor normale ale coloanei vertebrale;
– dezvoltarea elasticit ății musculare și a mobilit ății articulare;
– dezvoltarea îndemân ării generale;
– îmbunătățirea coordon ării mișcărilor;
– prevenirea invers ării curburilor coloanei vertebrale.
Deficiențele coloanei în plan frontal
Scoliozele sunt deforma ții ale coloanei vertebrale în plan frontal, care prezint ă
una sau mai multe încurb ări. In func ție de convexitatea curbur ii, scoliozele pot fi:
– simple, în "C", spre dreapta sau spre stânga;
– compensate, în "S", cu precizarea direc ției fiecărei convexit ăți, localizarea fiind
strict necesar ă.
Este necesar ă diagnosticarea corect ă și exactă a scoliozei, a evolu ției,
echilibrării sau compens ării acesteia. Scoliozele neech ilibrate au poten țial evolutiv și
fără realizarea echilibrului, corectarea devine imposibil ă.
Incurbarea lateral ă a coloanei vertebrale determin ă și o torsionare
intravertebral ă, mecanism pus în eviden ță prin apari ția asimetriilor musculare. Aprecierea
torsiunii vertebrale se face prin eviden țierea gibozit ății costale, ce apare de partea
convexității și poate fi m ăsurată în poziție de flexie a trunchiului. Flexia trunchiului este
și o proba de control pentru a delimita atitudinile scoliotice de deforma ții propriu – zise:
– dacă în flexie curburile coloanei dispar, este vorba de o atitudine scoliotic ă;
– dacă se accentueaz ă și apar gibozit ăți costale și ale toracelui, atunci este vorba
de scolioze stabile (vezi fig. nr. 35).
Dănoiu Mircea
170
Fig. nr. 35. Tehnica de urm ărire a gibozit ății posterioare (Testul Adams)
Scolioze în "C" – simple, necompensate :
-linia umerilor este asimetric ă; umărul de partea convexit ății este mai ridicat;
omoplații sunt asimetrici; axa bazinului e înclinat ă de partea convexit ății; triunghiurile
brahio – toracice sunt asimetrice, cel de partea concavit ății fiind mai mare.
Scolioze în "S" – compensate – mai grave, au urm ătoarele particularit ăți:
-linia umerilor este înclinat ă de aceea și parte cu cea a bazinului; omopla ții sunt
asimetrici; exist ă o mare diferen ță între forma celor dou ă triunghiuri brahio – toracice.
Ca indicator al gravit ății scoliozei apare și tasarea vertebral ă, constatat ă
radiologic; tasarea se datoreaz ă tendinței migrării nucleului pulpos al discurilor
intervertebrale înspre partea convexit ății.
Etiologie
A. Scoliozele func ționale
Sunt încurb ări în plan frontal ale coloanei vertebrale, care corecteaz ă sau
hipercorecteaz ă prin probe func ționale și nu presupun modific ări morfologice în
structura vertebrelor sau celorlate elemente pa ravertebrale; sunt atit udini deficitare, mai
frecvente la femei; cuprind urm ătoarele entit ăți:
1) scolioz ă habituală (de deprindere) – apare ca o permanentizare a atitidinii
vicioase asimetric, frecvente la femei sau prin purtarea permanent ă a unei greut ăți într-o
singură mână (servieta);
2) scolioza profesional ă – determinat ă de poziția asimetric ă din unele profesii sau
unele activit ăți sportive: scrima, tenisul de mas ă, tenisul de câmp, aruncarea greut ății;
3) scolioza static ă – apare datorit ă asimetriilor morfologice și funcționale de la
nivelul bazinului și membrelor inferioare. Orice înclinare a bazinului determin ă o
înclinare a coloanei vertebrale de aceea și parte. Redresarea pozi ției bazinului duce la
redresarea scoliozei.
B. Scolioze patologice
Presupun modific ări structurale ale coloanei vertebrale, datorate unui proces
morbid local și au o evolu ție mult mai grav ă, de cele mai multe ori coloana vertebral ă
fiind fixat ă în încurbare. Cele mai frecvente forme sunt:
1) Scolioza congenital ă – produsă de anomalii ale vertebrelor, ca tasarea lateral ă a L. 5
Kinetologie
171 și a grupului vertebral din segmentul T. 8 –T. I2. Este considerat ă tipică. Incurbarea se
accentueaz ă odată cu creșterea și dezvoltarea corpului, evolu ția fiind spre agravare.
Tratamentul este chirurgical și ortopedic și adjuvant prin C.F.M..
2) Scolioza rahitic ă – datorat ă tulburărilor în metabolismul calciului. Se
evidențiază către vârsta pre școlară, când presiunea pe corpurile vertebrale cre ște.
Tratament: rezolvarea ortopedic ă a încurb ării coloanei; regim dietetic
antirahitic; cur ă heliomarin ă; ameliorarea func țiilor.
3) Scolioza idiopatic ă – etiologie necunocut ă și evoluție gravă. Se mai nume ște
"scolioza grav ă a adolescen ților și tinerilor", deoarece este mai bine eviden țiată în
perioadele respective.
Tratamentul func țional se aplic ă după stingerea fazei acute durero ase și vizează:
tonifierea musculaturii paravertebrale și mobilizarea corectiv ă a coloanei vertebrale.
4) Scolioza paralitica – este datorat ă parezelor sau paraliziilor asimetrice ale
mușchilor spatelui. Este foarte grav ă din cauza degener ării mușchilor afecta ți.
Tratamentul vizeaz ă refacerea func țională a mușchilor afecta ți și dezvoltarea
compensatorie a celor ap ți.
5) Scolioza traumatic ă – produs ă prin traumatizarea coloanei vertebrale sau a
corpurilor vertebrale, este incurabil ă, tratamentul vizând oprirea evolu ției și prevenirea
și corectarea încurb ărilor compensatorii.
6) Scolioza pleuretic ă – datorată sechelelor r ămase în urma îmboln ăvirii pleurelor,
sechele care determin ă asimetrii ale toracelui și încurbări vertebrale, mai ales în plan
frontal; exerci țiile corective se asociaz ă cu mișcări respiratorii ample și mișcări de
relaxare, care încep imediat dup ă rezolvarea clinic ă a bolii.
7) scolioza tuberculoas ă – este rezultatul lez ării de către bacilul Koch a
corpurilor vertebrale, care se taseaz ă în plan frontal și sagital. Exerci țiile corective încep
după vindecarea clinic ă a bolii și după tratamentul chirurgical și ortopedic al deforma ției.
Aceasta vizeaz ă:
– creșterea capacit ății mușchilor de sus ținere;
– creșterea mobilit ății trunchiului.
Scoliozele determin ă complica ții: respiratorii, cardiov asculare, nervoase,
traduse prin tulbur ări și staze circulatorii la nivel pulmonar; sc ăderea mobilit ății
arcurilor costale de partea concavit ății; scăderea ventila ției; apari ția sindromul de
compresiune a fibrelor nervoase radiculare ale m ăduvei spin ării.
Tratamentul prin gimnastic ă medicală al scoliozelor are ca obiective:
– tonifierea concentric ă a musculaturii din partea convexit ății;
– tonifierea excentric ă a musculaturii de partea concavit ății;
– detorsionarea activ ă a coloanei vertebrale;
– corectarea asimetriilor umerilor și bazinului;
– corectarea asimetriilor toracelui;
– formarea reflexului de atitudine corect ă a corpului.
Mijloacele sunt reprezentate de: 1) Exerciții statice sub forma:
– Pozițiilor asimetrice:
– cu bra ț și picior opus – pentru scolioza în C;
– cu bra ț și picior de aceea și parte – pentru scolioza în S.
– Exercițiilor izometrice din pozi ții:
Dănoiu Mircea
172 – corective;
– hipercorective.
2) Exerciții dinamice:
– Pentru trunchi – îndoiri laterale spre partea convexit ății;
– răsuciri înspre partea concavit ății.
– Capul, gâtul, membrele vor amplifica mi șcările trunchiului și picioarele vor
lucra asimetric, în func ție de sensul încurb ării coloanei vertebrale;
– Exerciții cu îngreuieri: transportarea unei mingi medicinale pe cap, sus ținută cu
mâna de partea um ărului căzut;
– Exerciții de respira ție: libere sau cu îngreuiere;
– Exerciții aplicative: târâre – metoda Klapp – din culcat, din pe genunchi cu
sprijin pe palme; șezând ;
– Cățărările cu priz ă asimetric ă;
– Suspensiile; – Exerciții de redresare pasiv ă și activă;
Asocierile deforma țiilor scoliotice cu celelalte p ărți componente ale
spatelui apar în cazul spatelui scoliotic sau în cazul asocierii scoliozei cu cifoza din cifo –
scolioză. Sunt foarte grave.
În tratamentul spatelui scoliotic trebuie avut ă în vedere participarea la
deformație a tuturor elementelor spatelui, pentru fiecare introducând în corectare
mijloace adecvate.
În tratamentul cifo – scoliozei, se aplic ă principiul fix ării în pozi ție corectiv ă a
uneia dintre deficien țe și lucrul pentru corectarea celeilalte.
Fig. nr. 36. Scolioza paralitic ă (corectare prin trac țiune)
173 TULBUR ĂRI DE CRE ȘTERE ȘI DEZVOLTARE – FORME
MAI FRECVENT ÎNTÂLNITE LA PRE ȘCOLARI ȘI
ȘCOLARI
METODE DE APRECIERE, MIJLOACE DE PREVENIRE PRIN
KINETOLOGIA MEDICAL Ă
Creșterea și dezvoltarea organismului uman este un proces complex care const ă
în acumul ări cantitative (în în ălțime și greutate), dar și calitative, finalizate în jurul
vârstei de20 – 23 de ani, de obicei mai devreme la femei.
În perioada de pre școlar și școlar se continu ă procesele de cre ștere și dezvoltare
armonioas ă începute dup ă naștere, atât în plan somatic cât și neuro – psihic.
Evaluarea clinic ă a creșterii și stabilirea unei curbe de cre ștere (talie și greutate)
au devenit acte de rutin ă în practica pediatric ă. Știința care studiaz ă creșterea și
dezvoltarea scheletului uman de la na ștere până la maturitate se nume ște auxologie . Ea
permite definirea obiectiv ă a unei dizarmonii corporale și precizeaz ă tipul de
dismorfism.
Conduita în fa ța unei anomalii de cre ștere:
* Interogatoriul permite ob ținerea unor date foarte importante despre contextul
familial:
– talia fraților și surorilor;
– talia părinților și bunicilor;
– condițiile socio – economice din familie;
– probleme psiho – afective ale subiectului urm ărit.
* Antecedente personale: – vârsta fetal ă, talia și greutatea la na ștere;
– dieta în primul an de via ță;
– bolile de care a suferit și tratamentul administrat.
* Examenul clinic permite: – o apreciere general ă a morfolgiei și troficității;
– analiza eventualelor dismorfii pr ezente, insistându-se asupra anomaliilor
regiunii cranio – faciale, ale extremit ăților, organelor geniale, pielii și fanerelor.
Pentru realizarea unei fi șe morfologice – morfograma – se utilizeaz ă următoarele
măsurători:
– talia (T.) și greutatea (G.);
– măsurători ale segmentelor corpului;
– măsurători ale perimetrelor și diametrelor.
* Talia, statura sau în ălțimea – reprezint ă distanța dintre t ălpi și vertex,
măsurată în stând. Se m ăsoară cu un taliometru sau cu o vergea gradat ă în cm. și mm.
(tija antropometric ă).
Talia unui subiect se raporteaz ă la sexul și vârsta acestuia
și se compar ă cu
valorile medii (ob ținute statistic) ale în ălțimii unui grup de indivizi de aceea și vârstă și
sex, redate sub forma unor tabele sau grafice.
Dănoiu Mircea
174 Copiii și tinerii cu o în ălțime corespunz ătoare vârstei și sexului sunt
normostaturali; cei cu valori peste medie – supr a sau hiperstaturali, iar cei cu valori sub
medie – hipo sau substaturali.
* Bustul – distanța dintre linia ischioanelor (oaselor pe care se prijin ă bazinul) și
vertex, m ăsurată în poziție șezând pe un scaun f ără spetează, de 50 cm în ălțime, cu
spatele la taliometru. Variaz ă funcție de sex și vârstă, la fete fiind cu câ țiva cm mai lung
decât la b ăieți.
* Greutatea – exprimat ă în kg.. Se raporteaz ă la talie, vârst ă și sex. Cele mai
multe tabele de referin ță raporteaz ă G. numai la talie, cu cei doi parametrii putându-se
realiza o curb ă (cu T. pe abscis ă și G. pe ordonat ă), care ofer ă rapid rela ția dintre ele.
– Indicele de mas ă corporal ă este raportul dintre greutate și talie. El poate da
relații prețioase privitoare la starea de nutri ție a unui subiect.
Măsurători ale segmentelor
* Înălțimea trunchiului – se determin ă în șezând, cu ajutorul unei vergele
antropometrice. Se prefer ă măsurarea din fa ță a subiectului, care se face de la suprafa ța
de sprijin pân ă la punctul sternal superior.
* Lungimea bra țelor (membrelor) superioare – de la acromion la vârful
degetului mijlociu.
* Anvergura sau alonja este distan ța dintre vârfurile degetelor mijlocii, când
bațele sunt deschise lateral.
* Lungimea membrelor inferioare – reprezint ă distanța de la sol la punctul
superior trohanterian sau la punctul suprapubian. Deoarece la copiii mici și la cei cu
deficiențe ale membrelor interioare este greu de m ăsurat, se prefer ă o determinare
aproximativ ă, scăzând din în ălțimea total ă, înălțimea bustului.
Măsurători ale diametrelor și perimetrelor
* Diametrul biacromial – se măsoară (ca și la celelalte diametre) cu ajutorul
unui compas special, ale c ărui vârfuri se aplic ă pe marginea exterioar ă a acromioanelor.
La băieți acest diametru este cu câ țiva cm. mai mare decât la fete.
* Diametrul transversal toracic – vârfurile compasului se aplic ă pe linia
medioaxialr ă a trunchiului, la nivelul curbur ii laterale maxime a coastelor.
* Diametrul antero – posterior toracic – se măsoară cu un vârf al compasului
aplicat la baza apendicelui xifoid iar cel ălalt pe apofiza spinoas ă a vertebrei de la acela și
nivel.
* Diametrul bitrohanterian – vârfurile compasului se aplic ă la nivelul punctelor
trohanteriene.
Perimetrele – se determin ă cu o panglic ă gradată în cm. sau mm., aplicat ă la
diferite nivele: cap, gât, torace, abdomen , bazin, membre. Cele mai semnificative
informații le dă diametrul craniului, care se m ăsoară la nivelul dimensiunilor maxime.
Valoarea lui variaz ă cu vârsta și sexul.
Examenul radiologic
Permite atât aprecierea matur ării normale a organismului cât și evidențierea
unor anomalii ale scheletului. "Vârsta scheletic ă" sau "vârsta osoas ă" reprezint ă, după
unii autori, cel mai important indicator al vârstei biologice.
Kinetologie
175 Segmentele scheletului, care pot da cele mai complete rela ții despre "vârsta
osoasă" sunt oasele mici de la mân ă și picior, extremit ățile tibiei și femurului, creasta
iliacă. Caracteristicile teoretice ale osific ării oaselor și segmentelor enumerate, precum
și imaginile radiologice corespunz ătoare fiec ărei vârste sunt redate în atlase radiologice.
Interpretarea unei imagini radiologice se face în func ție de sex, la fete osificarea fiind
mai precoce.
Examenul clinic și radiologic precizeaz ă:
– vârsta statural ă și viteza de cre ștere;
– existența unor dismorfii;
– vârsta osoas ă;
– vârsta mental ă;
– vârsta la care va ap ărea pubertatea și dacă caracterele sexuale sunt în curs de
apariție.
Explorări biologice
Diagnosticarea unei deficien țe de creștere și dezvoltare presupune în mod
obligatoriu și o gamă largă de determin ări de laborator. Schema de investiga ție
cuprinde:
– un bilan ț standard sanguin și urinar;
– un bilan ț metabolic, care trebuie s ă dea relații despre ap ă, electroli ți și unele
substanțe organice;
– o urografie cu cistografie retrogad ă;
– biopsie de mucoas ă duodeno – jejunal ă și rectală;
– explorarea ficatului și a țesutului osos;
– studierea cromatinei sexuale și a cariotipul;
– explorări endocrine:
– investigarea axului hipotalamo – hipofizo – suprarenalian; – dozări de ACTH., cortizol, 17 – cet osteroizi, acid vanilmandelic;
– investigarea axului hipotalamo – hipofizo – tiroidian;
– dozări de TSH., T. 3, T. 4, scintigram ă tiroidiană;
– investigarea axului hipotalamo – gonadal; – dozări de FSH., LH, testoteron, estradiol etc.
Principalele tulbur ări de cre ștere și dezvoltare mai frecvent întâlnite la
preșcolari și școlari sunt urm ătoarele:
* Avansul statural – talia exesiv ă
În acest grup sunt inclu și copii a c ăror talie dep ășește cu dou ă deviații standard
înălțimea medie considerat ă normală pentru vârst ă și sex. De cele mai multe ori talia
excesivă devine o problem ă în perioada pubert ății, când copilul se confrunt ă cu o
realitate nepl ăcută, chiar crud
ă, în care el este "altfel" decât ceilal ți. De cele mai multe
ori înălțimea acceptat ă de un adolescent este un "tipar", pentru care prietenii și rudele
reprezintă punctele de referin ță. Pentru țara noastr ă cei mai mul ți adolescen ți acceptă ca
maximă, înălțimea de 195 – 198 cm. pentru b ăieți și 176 – 178 cm. pentru fete [Ciofu, C;
Ciofu, E; 1986].
Dănoiu Mircea
176 Cauzele cele mai frecvente ale avansului statural
* Talia excesiv ă constituțională este cea mai frecvent ă cauză. Apare într-un
context familial sugestiv, în care bunicii, p ărinții, frații sunt indivizi cu în ălțime peste
medie. În toate cazurile cre șterea este armonioas ă, iar vârsta osoas ă corespunde în
general vârstei cronologice. Vârs ta la care se instaleaz ă pubertatea are mare importan ță
în aceste cazuri, deoarece o pubertate instalat ă tardiv permite cre șterea în în ălțime până
la 20 de ani.
* Cauze endocrine: – Gigantismul hipofizar – foarte rar – apare ca urmare a hiperplaziei sau
adenomului eozinofil de hipofiz ă anterioar ă, care determin ă hipersecre ție de hormon
somatrotop. Maturarea osoas ă corespunde vârstei staturale, dar o devanseaz ă pe cea
cronologic ă, iar maturarea sexual ă este în general normal ă.
– Hipertiroidismul – apare foarte rar înainte de 6 ani, cele mai multe cazuri
debutând între 10 și 16 ani, cu frecven ță mai mare la fete. Avansul statural este înso țit de
semnele specifice hipertiroidismului: exoftalmie, tahicardie, tremur ături, iritabilitate,
insomnii etc., iar vârsta osoas ă o depășește pe cea cronologic ă.
– Hipogonadismul și testiculul feminizant evolueaz ă
cu avans statural, de cele
mai multe ori nearmonios.
* Patologie cromozomial ă:
– Sindromul KLINEFELTER – fenotip masculin, cariotip XXY. Deficitul de
hormoni androgeni la pubertate are ca efect cre șterea nearmonioas ă în înălțime (cu
membre inferioare dispropor ționat de lungi), caractere sexuale secundare disociate,
microcefalie și retard mental. Maturarea epifizar ă este normal ă, dar cartilajele de
conjugare r ămân vizibile pe tot parcursul acestei adolescen țe prelungite.
– Sindromul superfemel – fenotip feminin, cariotip XXX, membre inferioare
lungi, cifoz ă, retard mental.
* Boli ereditare: – Sindromul MARFAN – evolueaz ă cu dismorfism complex, manifestat discret
încă de la naștere. Se caracterizeaz ă prin anomalii osteo – ligamentare – membre lungi și
subțiri, malforma ții toracice, hiperlaxitate ligamentar ă care favorizeaz ă genunchii în
valg și cifoscolioza, malforma ții ale craniului, anomalii oculare și cardiovasculare.
– Gigantismul cerebral – sindromul SOTOS
Apare foarte rar, mai ales la b ăieți. Creșterea în în ălțime se accelereaz ă mai ales
în primii ani de via ță. Greutatea și vârsta osoas ă sunt în general paralele cu talia. Se
însoțește de dismorfism cranio – facial cu ma crocefalie, retard metal moderat, tulbur ări
de motricitate.
*
Boli nutri ționale – Diabetul lipo – atrofic – evolueaz ă cu avans statural și
maturare osoas ă precoce, dar cre șterea în în ălțime diminueaz ă în perioada de pubertate,
astfel încât talia definitiv ă este normal ă.
* Retardul statural – talia mic ă
În această categorie intr ă copiii a c ăror înălțime este sub 2,5 devia ții standard,
față de valoarea considerat ă normală pentru vârst ă, sex și grupul de popula ție la care se
face referirea.
Principalele cauze care au drept consecin ță statura mic ă sunt:
Kinetologie
177 -Statura mic ă de cauză familială – este cea mai frecvent ă cauză. Ritmul de
creștere este normal, vârsta osoas ă corespunde celei cronologice și nu exist ă deficit de
hormon de cre ștere (STH.).
-Întârzierea constitu țională a creșterii – copiii din acest grup au o vitez ă de
creștere încetinit ă, pubertatea se instaleaz ă mai târziu, iar talia final ă este normal ă.
-Creșterea intrauterin ă întârziată – nanismul primordial. Înc ă de la naștere, talia
este mai mic ă decât normalul, acest ă situație perpetuându-se și în restul perioadei de
creștere.
-Cauze nutri ționale – aportul caloric sau proteic deficitar în perioada de cre ștere
se asociaz ă cu talie mic ă. Se încadreaz ă aici distrofia sever ă, malabsorb ția, deficitul de
vitamine, rahitismul, deficitul de Zn. etc.
-Inhibitori ai somatomedinelor sau sc ăderea secven ței acestor hormoni explic ă
întârzierea cre șterii din unele boli cronice grave: insuficien ța renală sau hepatic ă
cronică, excesul de corticoizi, anemii cronice etc.
-Sindromul de privare emo țională – nanismul psihosocial. Tulbur ările
emoționale severe, nefericirea, lipsa de afec țiune pot duce la întârzierea cre șterii.
-Cauze endocrine – sunt cele mai rare. În acest grup se eviden țiază:
-tulbur ările de secre ție ale hormonului somatotrop – nanism hipofizar.
Deficitul izolat de STH. realizeaz ă nanismul armonic, cu dezvoltarea sexual ă normală.
-defectul multitropic hipofizar – nanismul panhipofizar, care asociaz ă, pe
lângă deficitul de STH. și deficite ale hormonilor hipofizari. Nanismul este propor ționat,
însoțit de obezitate, infantilism genital și infertilitate.
* Displaziile osoase – reprezint ă un grup heterogen de boli, caracterizate prin
anomalii de dimensiune și formă a membrelor, trunchiului și capului, care realizeaz ă
nanismul dispropor țional.
Talia definitiv ă a copilului este previzibil ă, ea fiind în mare parte determinat ă de
factori genetici, mo șteniți de la ambii p ărinți. Ea se poate determina utilizând rela țiile
[Drăgan, I., 1982]:
pentru băieți:
Înălțimea tatălui (cm) + În ălțimea mamei (cm) x 1.08
2
iar pentru fete:
Înălțimea tatălui (cm) x 0.293+ În ălțimea mamei (cm)
2
179 PRINCIPALELE DEFICIEN ȚE FIZICE ÎNTÂLNITE LA
PREȘCOLARI ȘI ȘCOLARI
Deficiența fizică – definește o alterare patologic ă a formei și structurii normale a
corpului, exprimat ă clinic printr-o încetinire sau accelerare a cre șterii în înălțime sau / și
greutate, prin dezvoltarea dispropor țională, nearmonioas ă a diferitelor segmente ale
corpului. Deficien țele fizice, mai ales în formele grave, perturb ă funcțiile normale ale
organismului, în special pe cele motorii, afecteaz ă aspectul exterior și scad capacitatea
de muncă și adaptare la efort.
Pot interesa organismul în totalitate – deficien țe globale sau numai o anumit ă
regiune – deficien țe parțiale.
DEFICIEN ȚE MORFOLOGICE ȘI FUNCȚIONALE PAR ȚIALE
FRECVENTE LA ELEVI
Acestea se grupeaz ă după regiunile și segmentele corpului în: deficien țe ale
capului și gâtului; deficien țe ale umerilor, omopla ților și membrelor superioare;
deficiențe ale trunchiului – spate, torace, abdomen; deficien țe ale bazinului și membrelor
inferioare.
DEFICIEN ȚELE CAPULUI ȘI GÂTULUI
Datorită unității funcționale dintre cap și gât, deficien țele apărute la nivelul
gâtului produc atitudini vicioase ale capului.
Capul poate avea o form ă și o mărime normale sau poate prezenta o serie de
abateri. Dimeniunile mici, medii sau mari ale capului și feței se încadreaz ă în limitele
normale de varia ție pentru fiecare vârst ă; dimensiunile extreme micro – și macrocefalia
sunt considerate patologice. La nivelul capului putem întâlni:
-turtiri, înfund ări, asimetrii ale craniului și fetei;
-malforma ții ale nasului și gurii: gura de lup, buza de iepure;
-cicatrici vicioase, pareze, paralizii, contracturi și ticuri;
-defecte ale ochilor și urechilor, înso țite sau nu de deficien țe de vâz și de auz.
Gâtul – poate fi lung și subțire sau scurt și gros; când discurile intervertebrale
sunt foarte înalte, gâtul este lung și foarte mobil – gât de leb ădă.
La inspec ția regiunilor anterioar ă și laterale ale gatului se observ ă modificări ale
reliefului, produse de:
-deficiențe ale oaselor și articulațiilor: blocuri osteoarticulare cervicale, cifoze,
lordoze, scolioze cervicale;
-tulburări funcționale ale mu șchilor și nervilor, urmate de contracturi, atrofii și
scleroze;
-modificări ale țesuturilor moi ale gâtului, produse de cicatrici, inflama ții
ganglionare, retrac ții postinflamatorii, arsuri, alte accidente traumatice.
Se pot observa de asemenea, proeminent a cartilajelor laringelui sau hipertrofia
simetrică sau asimetric ă a glandei tiroide.
Dănoiu Mircea
180 A.Capul și gâtul înclinate înainte – în flexie – se observ ă la școlarii timizi sau
miopi sau reprezint ă o compensare a unei cifoze toracale superioare sau totale.
Corectarea are ca obiective: -tonifierea concentric ă sau scurtarea mu șchilor cefei;
-tonifierea excentric ă sau alungirea mu șchilor regiunii anterioare a gâtului;
-formarea deprinderii de atitudine corect ă;
-prevenirea și corectarea deficien țelor compensatorii ale umerilor și omoplaților.
Mijloacele de corectare sunt reprezentate de: -exerciții statice sub forma pozi țiilor care permit mi șcarea de extensie a capului
și gâtului – șezând, pe genunchi cu spriji n pe palme, decubit ventral;
-exerciții dinamice – extensii ale capului și gâtului, mi șcări ale trunchiului și
membrelor care amplific ă extensia capului și a gâtului, mi șcări și exerciții de respira ție,
exerciții aplicative: mers în ech ilibru, purtarea unor greut ăți pe frunte, înotul bras,
cățărări, redres ări pasive și active pentru formarea deprinderii de atitudine corect ă.
Masajul cefei este deosebit de util.
B. Capul și gâtul înclinate înapoi – în extensie – este o deficien ță rară, întâlnită
în miopatii; corectarea vizeaz ă alungirea mu șchilor cefei, scurtarea mu șchilor regiunii
anterioare și laterale a gâtului, formarea deprinderii de atitudine corect ă a capului și
gâtului. Se vor efectua mi șcări de flexie, lateralitate, circumduc ție în plan anterior,
masajul mu șchilor cefei.
C. Capul și gâtul înclinate lateral – este o deficien ță rară, apare datorit ă
obișnuinței sau scoliozei locale. Corectarea presupune scurtarea mu șchilor alungi ți,
alungirea mu șchilor contracta ți, formarea deprinderii de atitudine corect ă a capului și
gâtului prin: îndoiri și înclinări laterale ale capului și gâtului spre partea s ănătoasă;
redresări pasive și active; autocontrol permanent.
D. Capul și gâtul strâmb – sau torticolis – const ă din înclinarea capului și
gâtului de partea bolnav ă și răsucirea lor de partea s ănătoasă.
Torticolisul se poate produce în via ța intrauterin ă datorită poziției vicioase a
capului, compresiunilor exercitate de cor donul ombilical asupra gâtului, cauze care
determină malforma ții ale coloanei vertebrale cerv icale: turtiri, aplazii, sud ări asimetrice
ale vertebrelor, coaste cervicale inegale, distrofii, fibroz ări ale țesuturilor moi; cele mai
frecvente cauze ale torticolisului sunt traumatismele obstetricale, datorit ă manevrelor
brutale de trac țiune sau aplica țiilor de forceps, care determin ă întinderi sau rupturi ale
mușchilor gâtului, în special ale sternocle idomastoidianului. La palpare se observ ă în
mușchiul lezat o forma țiune nodular ă reprezentat ă de fibrele musculare rupte și de un
mic hematom, prezent de obicei în treimea inferioar ă sau medie a fasciculului sternal
sau clavicular al sternocleidomastoidianului. Dup ă naștere, torticolisul poate fi produs
de leziuni inflamatorii sau traumatice locale asimetrice.
Semnele clinice ale torticolisului sunt evidente:
-fața se răsucește cu bărbia spre partea s ănătoasă – urechea se apropie de um ărul
din partea bolnav ă;
-creștetul capului se îndreapt ă înapoi și lateral;
-relieful fe ței devine asimetric: obrazul de partea bolnav ă este scobit; nasul și
gura apar strâmbe; ochii în "scar ă";
-centura scapular ă și coloana vertebral ă capătă poziții compensatorii asimetrice;
-umărul de partea afectat ă este ridicat, cu omoplatul dep ărtat și desprins;
Kinetologie
181 -coloana vertebral ă devine scoliotic ă.
Tratamentul este complex; el poate fi:
-chirurgical, care urm ărește alungirea mu șchiului sternocleidomastoidian
scurtat, prin diverse procedee chirurgicale;
-ortopedic, constând din imobilizarea gâtului și centurii scapulare în aparat
gipsat sau imobilizarea gâtului în gips "Minerva", care realizeaz ă extensia gâtului;
-prin gimnastic ă medicală – are ca obiective alungirea mu șchiului afectat și
redarea elasticit ății sale; scurtarea și tonifierea mu șchiului sănătos; formarea deprinderii
de atitudine corect ă.
Mijloacele folosite în tratamentul co rectiv al torticolisului sunt:
-pozițiile corecte;
-redresări pasive și active, presiuni, tensiuni și tracțiuni în sensul corect ării și
hipercorect ării;
-exerciții analitice active și cu rezisten ță, pentru întinderea mu șchilor scurta ți și
a țesuturilor retractate;
-exerciții de scurtare și tonifiere a mu șchilor alungi ți și slabi;
-mișcări de extensie a coloanei vertebrale, din pozi ția corectă;
-îndoiri și răsuciri de partea s ănătoasă;
-mișcări de echilibru cu greut ăți pe cap;
-suspensii pe plan înclinat sau vertical, cu ajutorul c ăpăstrului și din atârnat la
bârnă sau la scar ă fixă;
-exerciții de spate, umeri, ceaf ă și membre superioare, pentru corectarea
deviațiilor și mai ales a scoliozei;
-masaj și automasaj al gâtului și cefei;
-autocontrol și redresare în oglind ă.
Tratamentul prin gimnastica medical ă și masaj are caracter conservator. În
cazurile grave sau vechi se va opta pentru tratamentul chirurgical și ortopedic, care
trebuie asociat cu tratamentul func țional pre- și postoperator.
A B
Fig. nr. 37. A. Torticolis congenital; B. Torticolis spasmodic
Dănoiu Mircea
182 DEFICIEN ȚELE UMERILOR, OMOPLA ȚILOR ȘI MEMBRELOR
SUPERIOARE
În perioada de cre ștere, deficien țele fizice care se constat ă în aceste regiuni sunt
destul de frecvente, majoritatea fiind îns ă atitudini vicioase.
Deficiențele umerilor, omopla ților și membrelor superioare pot fi determinate de
cauze:
-directe, ca: traumatisme care produc fracturi, luxa ții, atrofii, paralizii,
contracturi, inflama ții sau alte îmboln ăviri ale oaselor, articula țiilor, mușchilor, nervilor;
-indirecte, reprezentate de devia ții și deforma ții ale spatelui și toracelui.
Forma normal ă a umerilor este determinat ă de poziția omopla ților și claviculelor
și de relieful mu șchilor laterali ai gâtului și ai mușchilor ce înconjoar ă articulația
scapulo – humeral ă. Umerii pot s ă fie:
-largi – mai frecven ți la băieți;
-înguști – mai frecven ți la fete sau în cazul unui torace insuficient și mic;
-coborâți sau căzuți;
-ridicați sau înalți;
-duși în față sau aduși;
-duși în spate sau înapoi;
-asimetrici prin ridicare sau coborâre, proiec ția înainte sau înapoi, sau prin
combinarea acestor pozi ții.
Omoplații pot fi:
-depărtați sau apropia ți de coloana vertebral ă;
-desprinși (scapula alata) sau alipi ți de torace;
-ridicați sau coborâ ți față de poziția normal ă;
-asimetrici – cel mai frecvent ap ărând ca o compensare a unor deficien țe ale
coloane vertebrale – scolioze – sau a unor vicii de atitudine a umerilor, capului și gâtului.
A fost descris ă și o deforma ție accentuat ă, de origine congenital ă, numită
"ridicarea anormal ă a omoplatului". Dup ă teoria embriologic ă, prin care se explic ă
această malforma ție, în viața intrauterin ă omoplatul se formeaz ă în regiunea cervical ă și
coboară apoi la locul s ău. În cazul acestei deforma ții, coborârea omoplatului este
întârziată, acesta rămânând fixat în partea lateral ă a gâtului, în dreptul primelor coaste.
Tabloul clinic al malforma ției este tipic:
-de la mastoid ă la acromion se observ ă o cută de piele și țesuturi în grosimea
cărora se găsesc omoplatul și țesuturile moi care îl acoper ă;
-gâtul pare scurt și lățit;
-umărul este ridicat;
-capul se înclin ă și coloana vertebral ă se încurbeaz ă spre partea bolnav ă;
-membrul superi or de aceea și parte este scurtat, atrofic și într-o pozi ție vicioas ă,
asimetrică față de cel sănătos;
-mișcările gâtului și umărului sunt limitate.
Claviculele sunt considerate cheia atitudinii umerilor; în mod normal au o
direcție orizontal ă, dar pot fi și:
-ridicate oblic în sus – în V – corespund umerilor ridica ți;
-coborâte oblic în jos – în V întors – corespund umerilor c ăzuți;
-asimetrice – ca orientare sau ca lungime – datorit ă unor fracturi vicios
Kinetologie
183 consolidate, umerii fiind dep ărtați inegal fa ță de linia mediosternal ă și toracele ap ărând
asimetric.
Membrele superioare se m ăsoară ca lungime global ă de la acromion la vârful
mediusului, iar în grosime la diferite niveluri ale bra țului și antebrațului; întinse lateral
dau anvergura sau alonja.
Se pot intâlni atitudini vicioase ale me mbrelor superioare, determinate de pozi ții
vicioase ale umerilor și omoplaților sau de devia ții ale trunchiului, ca:
-membre superioare duse în fa ță, întâlnite în atitudinile cifotice ale spatelui sau
în înfundările toracelui;
-membre superioare duse înapoi, întâlnite în atitudinea lordotic ă sau când
toracele și abdomenul sunt proeminente;
-membre superioare în flexie sau în hiperextensie; r ăsucite înăuntru – cu
antebrațele în prona ție sau răsucite în afar ă, cu antebra țele în supina ție.
Mâinile pot fi apreciate dup ă forma și mărimea lor ca:
-normale, mari, mici (acromicrie); -atrofice sau hipertrofice; -egale sau inegale între ele.
Se vor observa devieri ale mâinilor, ca mâini în flexie, în extensie, deviate
cubital sau radial.
În leziunile nervilor radial sau cubital se produc paralizii și atrofii, contracturi și
deformații caracteristice: mâini în gât de leb ădă, în paralizia de nerv radial și mâini în
grifă, în paralizia de nerv cubital. De getele pot fi lungi sau scurte, sub ț
iri sau groase; se
pot observa defecte congenitale, ca degete în plus sau în minus, lipite, strâmbe, inegale.
Atitudinile deficiente ale centurii scapulare și membrelor superioare sunt
întotdeauna asociate între ele. Din punct de ve dere practic vom avea de corectat umerii
căzuți și aduși în față și umerii asimetrici, omopla ții depărtați, desprin și și asimetrici,
atitudinile deficiente ale membrelor superioare.
Umerii căzuți și aduși se corecteaz ă prin mișcări active de abduc ție și de ducere
a brațelor înapoi, executate din stând sau din mers, mi șcări cu rezisten ță ale brațelor,
executate din pozi ția șezând, mi șcări de brațe și umeri din pozi ția pe genunchi cu sprijin
pe palme și din atârnat, exerci ții de respira ție.
Pentru a apropia mai mult omopla ții de coloana vertebral ă și pentru a-i fixa mai
mult pe planul de sprijin, trebuie tonifica ți și scurtați mușchii romboizi și trapezi,
exceptând ridic ătorul omoplatului; uneori este nevoie s ă alungim mu șchii pectorali, care
sunt antagoni știi lor mai puternici sau mai încorda ți. Se vor folosi mi șcări de brațe și de
trunchi, suspensii, târâri, efectuate din toate pozi țiile fundamentale din gimnastica de
bază.
Corectarea atitudinilor vicioase ale membrelor superioare const ă în restabilirea
simetriei de pozi ție și de func țiune. Cele mai bune exerci ții corective se execut ă cu
rezistență manuală și cu îngreuiere, la aparate și cu aparate portative.
Dănoiu Mircea
184 DEFICIEN ȚELE TRUNCHIULUI – TORACE, ABDOMEN, SPATE
DEFICIEN ȚELE TORACELUI
Toracele normal se prezint ă sub forme diferite, care variaz ă în raport cu
creșterea și dezvoltarea general ă la corpului, cu tipul constitu țional, sexul și vârsta.
A. Toracele mic și atrofic are dimensiuni reduse, musculatura aton ă, capacitate
funcțională insuficient ă; poate fi congenital sau dobândit în urma unor boli grave ale
întregului organism sau ale aparatului respirator.
B. Toracele hipertrofic poate fi identificat cu formele de torace robust la
sportivi, reprezentând o adaptare a aparatului respirator la efort; poate exista o fals ă
robustețe a toracelui la obezi sau lordotici.
C. Toracele cilindric – lung și îngust, se caracterizeaz ă prin dimensiuni reduse
ale perimetrelor, diametrelor și diafragmei, umeri îngu ști sau adu și, unghi epigastric
ascuțit; se observ ă la elevii longilini sau cu insuficien ță respiratorie cronic ă.
D. Toracele globulos este scurt, cu perimetrele și diametrele m ărite, unghiul
epigastric obtuz; se observ ă la hiposomi și brevilini cu trunchiul scurt sau cifolordotic.
E. Toracele plat sau turtit antero – posterior prezint ă diametrul transversal m ărit,
cel sagital fiind diminuat.
F. Toracele rahitic este consecin ța unei tulbur ări a metabolismul calciului;
prezintă următoarele deforma ții:
– nodozități ale articula țiilor condrocostale, bilateral, numite "m ătănii" costale;
– deforma ții ale sistemului ca: sternul înfundat, în caren ă, în "cioc de luntre".
G. Toracele îngust la baz ă, ca de "viespe" este un tor ace conic, cu baza în sus și
vârful în jos.
H. Toracele l ărgit la baz ă sau eventrat se caracterizeaz ă prin dilatarea
dispropor ționată a părții inferioare a toracelui, partea superioar ă având o circumferin ță
normală; se datoreaz ă unor procese patologiee care determin ă distensia p ărții inferioare
a toracelui, prin cre șterea presiunii intraabdominale, produs ă de tumori voluminoase –
hepato- sau splenomegalii.
I. Toracele asimetric se prezint ă fie sub forma atrofiei unui hemitorace și a
hipertrofiei compensatorii a celuilalt, fie a înfund ărilor și proeminen țelor, inegalit ăților
în dezvoltarea oaselor și mușchilor, a celorlalte țesuturi moi. Asimetria tipic ă a toracelui
este produs ă de scoliozele coloanei vertebrale, care dau o form ă ovalară oblică a
întregului torace, cu o gibozitate costal ă mare, postero – lateral ă de partea convexit ății
curburii și cu alta mai mic ă, anterior de partea concavit ății. Tratamentul deficien țelor
toracelui este complex: igienic, medicamentos, chirurgical, ortopedic sau prin
gimnastic ă medicală. Tratamentul corectiv prin gimnastica medical ă trebuie aplicat
precoce, s ă fie cauzal, adic ă să se adreseze mecanismelor care le genereaz ă și le întrețin,
să fie continuu și individualizat.
Gimnastica respiratorie va cuprinde: – exerciții de coordonare și amplificare a mi șcărilor libere de respira ție;
– stimularea și antrenarea func ției respiratorii prin mi șcări pasive, active și cu
rezistență ale segmentelor corpului;
– folosirea unor aparate și procedee speciale, ca: spirometrul, apneea voluntar ă,
Kinetologie
185 gimnastica respiratorie, fonic ă și muzicală.
Exercițiile de gimnastic ă respiratorie se vor executa din pozi ții corective,
derivate ale pozi țiilor fundamentale, care u șurează mișcările toracelui.
DEFICIEN ȚELE ABDOMENULUI
Peretele abdominal este alc ătuit din patru perechi de mu șchi: drepții abdominali,
oblici externi, oblici interni și transver șii abdominali.
Deficiențele abdomenului pot fi sistematizate în dou ă mari grupe:
– modificări de form ă;
– modificări de tonus.
A) Modific ări de form ă
Forma abdomenului difer ă în funcție de vârst ă, sex, tip constitu țional, profesie.
1. Proeminen ța abdomenului – simpl ă sau dubl ă – poate fi primar ă sau secundar ă
unor lordoze lombare sau excesului de țesut adipos. Examenul unui astfel de abdomen va
fi completat cu examinarea organelor genita le externe, mai ales postpubertar, pentru
depistarea unui eventual sindrom adipozo – genital la b ăieți.
2. Abdomenul scobit – se observ ă la elevii cu spate și torace plate, cu cifoz ă
lombară sau totală, sau la elevii longilini și astenici.
3. Abdomenul asimetric – se produce datorit ă parezei, paraliziei sau insuficien ței
mușchilor de o singur ă parte a abdomenului.
B) Modificările de tonus ale peretelui abdomenului sunt reprezentate de
creșterea sau sc ăderea tonusului muscular, care se apreciaz ă prin palpare și măsurarea
perimetrului abdominal în pozi ția stând și culcat.
Tratamentul deficien țelor abdomenului urm ărește mobilizarea și tonifierea
mușchilor abdominali prin gimnastic ă. Asupra mu șchilor abdominali se poate ac ționa
prin efort izometric, mobilizând membrele inferioare și prin efort izotonic, mobilizând
trunchiul.
La nivelul abdomenului se pot observa hernii, eventra ții, ptoze viscerale.
DEFICIEN ȚELE SPATELUI
Forma spatelui depinde de ținuta coloanei vertebrale, care difer ă de la individ la
individ, în func ție de accentuarea sau diminuarea curburilor fiziologice ale coloanei
vertebrale în plan sagital și de gradul de înclinare înainte a bazinului.
Spatele normal este spatele în care curburile coloanei vertebrale în plan
sagital prezint ă o arcuire normal ă și bazinul are o înclina ție normal ă în plan frontal,
verticala gravita ției trece anterior prin vârful nasului, împarte strenul în dou ă jumătăți,
este tangent ă la simfiza pubian ă și cade la mijlocul distan ței dintre cele dou ă plante; posterior
verticala gravita ției trece prin proeminen ța spinoasă a lui C. 7, șirul apofizelor spinoase,
șanțul interfesier și cade la mijlocul distan ței dintre cele dou ă plante.
Se întâlnesc urm ătoarele deficien țe ale spatelui:
A. Spatele rotund – este spatele în care convexitatea dorsal ă cuprinde și
vertebrele lombare, lordoza lombar ă se micșorează ca întindere și profunzime, bazinul
este ușor înclinat înainte; în plan sagital verticala gravita ției este proiectat ă anterior, capul este
înclinat înainte.
B. Spatele plat – este spatele în care cifoza toracal ă și lordoza lombar ă dispar,
Dănoiu Mircea
186 înclinarea bazinului r ămâne mic ă, scapulele sunt reliefate posterior, linia vertical ă a
gravitației rămâne nemodificat ă; predispune la scolioze cu evolu ție maximă.
C. Spatele concav – plat sau lordotic este spatele în care lordoza lombar ă se
accentueaz ă mult prin înclinarea bazinului înainte; cifoza toracal ă dispare.
D. Spatele concav – rotund se caracterizeaz ă prin accetuarea lordozei lombare și
a cifozei toracale.
E. Spatele scoliotic – scolioza deformeaz ă spatele mai mult decât celelalte devia ții
ale coloanei vertebrale. Curbura scoliotic ă în plan frontal determin ă o asimetrie a celor
două jumătăți ale spatelui, îngustând-o pe cea de partea convex ă și lărgind-o pe cea de
partea concav ă.
TULBUR ĂRI DE STATIC Ă A COLOANEI VERTEBRALE
Deoarece patologia deformant ă a coloanei vertebrale (C.V.) a fost prezentat ă
într-un capitol separat, vom insista doar asupra aspectelor particulare întâlnite la copil și
contextului patologic în care apar mai frecvent deform ări ale C.V..
* Scolioza – este o devia ție a C.V. în plan frontal care d ă cele mai mari
deformări ale spatelui, cu asimetrie marcat ă a celor dou ă jumătăți, în care jum ătatea
părții convexe este îngust ă, iar cealalt ă lărgită.
Se descrie o scolioz ă postural ă, frecvent denumit ă și atitudine scoliotic ă
(neprogresiv ă) și o scolioz ă adevărată, în care devia ția laterală a C.V. presupune și
rotația corpurilor vertebrale, asociat ă cu gibozitate. Scolioza adev ărată se poate accentua
la pubertate, deoarece cre șterea în în ălțime la aceast ă vârstă este dependent ă în mare
măsură de creșterea în lungime a C.V. Scoliozele pot fi familiale (idiopatice) sau
secundare.
Scolioza idiopatic ă este forma cea frecvent întâlnit ă. Forma sugarului se
caracterizeaz ă printr-o singur ă curbură, în formă de C. Apare înaintea instal ării mersului
și asociaz ă oblicitatea bazinului și retracția coapsei. Scolioza infantil ă are ca
particularitate curbura unic ă, scurtă, asociată cu două contracurburi supra și subiacente.
Scolioza secundar ă se poate datora unor anoma lii congenitale ale vertebrelor
(hemivertebre, fuzion ări de vertebre, spina bifid ă), unor afec țiuni neurologice
(siringomielie, tumori medulare, poliomielit ă, paralizie cerebral ă) sau unor boli
musculare, cea mai incriminat ă în determinarea scoliozei fiind distrofia muscular ă
progresiv ă.
Tratamentul scoliozelor infantile este diferen țiat funcție de forma de scolioz ă –
posturală sau adevărată.
În atitudinea scoliotic ă și în formele nonevolutive, kinetoterapia vizeaz ă
conservarea suple ței C.V. și întărirea musculaturii. Ea poate fi asociat ă cu tracțiunea
vertebrală nocturnă sau în unele situa ții cu purtarea unui corset ortopedic. În formele de
scolioză adevărată evolutivă, kinetoterapia izolat ă nu este indicat ă, deoarece exist ă riscul
de a favoriza curburi adiacente. În aceste cazuri, kinetoterapia se poate aplica dup ă
purtarea unui corset ortopedic, cel pu țin 2 luni sau dup ă tratamentul chirurgical.
* Cifoza este o devia ție în plan sagital a C.V., care pare hiperflectat ă. Cea mai
frecventă localizare este cea toracal ă, accentuând o curbur ă normală.
Poate fi postural ă – atitudine cifotic ă sau adev ărată. Atitudinea cifotic ă sau
spatele rotund infantil este determinat de hipotonie muscular ă, insuficien ță muscular ă
sau ligamentar ă și accentuat ă de poziția vicioas ă în bancă, de purtarea ghiozdanului sau
Kinetologie
187 de un profil psihologic particular al c opilului sau adolescentului. Cifoza psihologic ă este
o formă de cifoz ă bine conturat ă care apare la copiii timizi, lipsi ți de afectivitate,
depresivi.
Cifoza adev ărată. Forma cea mai des întâlnit ă este cifoza juvenil ă, cu inciden ță
crescută în rândul adolescen ților. Asociaz ă dureri de spate și modific ări radiologice
patognomonice. Se datore ște osteocondrozei corpurilor vertebrale. Mai este cunoscut ă
sub denumirea boala Scheuermann sau os teocondroza juvenil ă, cifoza postural ă.
Alte boli care pot determina cifoz ă sunt malforma țiile vertebrale (absen ță de
corpuri vertebrale, hemivertebre, spina bifid ă etc.), bolile inflamatorii ale corpurilor
vertebrale (osteomielita, morbul Pott.), tumori vertebrale, leziuni paralitice (poliomielita), miopatii (distrofia muscular ă progresiv ă congenital ă).
TRATAMENTUL CIFOZELOR COPILULUI
-Kinetoterapia – ca unic ă formă de tratament se aplic ă în formele minore, la
debut sau în formele nonevolutive. Vizeaz ă suprimarea atitudinii nocive și corectarea
activă prin autoelonga ții.
-Tratamentul ortopedic – purtarea de corsete de corec ție. Permite corectarea
poziției și osificarea vertebrelor f ără deformări structurale.
-Tratamentul chirurgical se face în formel e foarte evoluate, cu o înclinare mai
mare de 60o. Este precedat de o faz ă de reducere ortopedic ă a înclinării C. V. și trebuie
făcut cât mai târziu posibil, la sfâr șitul fazei de cre ștere.
* Lordoza – este o deformare în plan sagital a C.V., determinat ă de existen ța
unei curburi cu convexitatea anterioar ă, în regiunea lombar ă. La copil, lordoza poate fi
cauzată de distrofia muscular ă progresiv ă tip Duchenne (cauza cea mai frecvent ă,
exceptând lordoza compensatorie).
DEFORMA ȚIILE BAZINULUI ȘI ALE MEMBRELOR INFERIOARE
Bazinul sau centura pelvian ă este o forma țiune anatomic ă complex ă, care face
legătura între coloana vertebral ă și membrele inferioare, având rolul de a transmite
greutatea corpului spre membrele inferioare și de a susține viscerele abdominale. Are, deci,
un rol static.
Bazinul are forma unui trunchi de con cu baza mare în sus, fiind alc ătuit latero –
anterior din cele dou ă oase coxale, care se articuleaz ă între ele anterior la nivelul simfizei
pubiene și posterior cu segmentul sacro – coccigian al coloanei vertebrale.
Bazinul este acoperit în exterior de mase mari de mu șchi și țesuturi grase, care dau
aspectul caracteristic regiunii fesiere și șoldurilor.
Mărimea și forma bazinului se schimb ă cu vârsta și sexul. Foarte îngust și
înclinat la copiii mici de ambele sexe, bazinul se dezvolt ă repede în preajma pubert ății,
mai ales la fete.
DEFICIEN ȚELE BAZINULUI
Poziția normal ă a bazinului
Planul strâmtorii superioare a bazinulu i este orientat oblic de sus în jos și dinapoi –
înainte, trecând prin promontoriu și marginea superioar ă a simfizei pubiene; formeaz ă
Dănoiu Mircea
188 cu orizontala dus ă prin marginea inferioar ă a simfizei pubiene un unghi de 60°, numit unghi
de înclina ție a bazinului, care, în decubit dorsal se mic șorează la 45°.
Planul strâmtorii inferioare a bazinului este orientat oblic de sus în jos și dinapoi
– înainte, trecând prin vârful coccigelui și marginea inferioar ă a simfizei pubiene; formeaz ă
cu orizontala dus ă prin marginea inferioar ă a simfizei pubiene un unghi de 10°, care se
anulează în decubit dorsal.
Deficiențele bazinului
Un bazin este deficient când prezint ă modificare de form ă, dimensiuni și
înclinare.
Pozițiile vicioase ale bazinului sunt reprezentate de:
– bazin înclinat înainte, în an teversie, întâlnit în lordoze;
– bazin înclinat înapoi, în re troversie, întâlnit în cifoze;
– bazin asimetric – determinat de cele mai multe ori de inegalitatea în lungime
a membrelor inferioare sau de defecte articulare.
Aceste deficien țe ale bazinului se vor corecta prin punerea membrelor inferioare
în condiții de simetrie static ă și dinamic ă, prin exerci ții corective și prin reducere
funcțională; la acest tratament corectiv vom asocia un tratament cauzal și simptomatic.
DEFICIEN ȚELE MEMBRELOR INFERIOARE
Membrele inferioare difer ă de cele superioare prin forma și structura lor,
determinate de func țiile de sprijin ale picioarelor pe sol precum și de locomo ție. Din
punct de vedere al lungimii, grosimii și proporțiilor, membrele inferioare pot fi dezvoltate
normal și proporțional în raport cu trunchiul s ău cu corpul întreg, asigurând o func ție
corectă, statică și dinamică.
La nivelul membrelor inferioare putem întâlni:
– inegalități în lungime și grosime;
– asimetrii în form ă și poziție;
– pareze, paralizii, contracturi și spasme ale musculaturii;
– tulburări de mobilitate și coordonare;
– asimetrii prin atrofii sau hipertrofii inegale. Se întâlnesc mai ales ca sechele de
poliomielit ă sau osteomielit ă; înclinările bazinului înainte sau înapoi determin ă
poziții vicioase în hiperextensie sau flexie a membrelor inferioare.
Șoldurile – pozițiile lor asimetrice determin ă încurbări scoliotice ale coloanei
vertebrale. Rota țiile înăuntru sau în afar ă ale șoldurilor determin ă poziții defectuoase ale
picioarelor în adduc ție sau în abduc ție.
Deficiențe grave ale șoldurilor sunt produse de luxa țiile congenitale coxo –
femurale, coxite tuberculoase sau paralizii regionale.
La coapse apar deficien țe în urma paraliziilor și traumatismelor, care
produc asimetrii sau inegalit ăți în lungimea sau grosimea segmentelor. Curburile coapselor
cu convexitate lateral ă sau anterioar ă sunt sechele de rahitism.
Genunchii – prezintă deviații frecvente în valgum sau în varum și mai rar în
hiperextensie sau flexie:
-Genunchii în valgum – în X – mai des întâlni ți la fete, prin dezvoltarea mai
accentuat ă a condililor femurali interni, fa ță de cei externi.
Deviația se accentueaz ă în poziția stând, când genunchii se ating iar c ălcâiele
rămân depărtate; gradul de deviere se apreciaz ă după distanța dintre glezne, m ăsurată în
Kinetologie
189 centimetri; ligamentele colatera le ale genunchiului sunt solicitate inegal, rotula fiind
trasă în afară.
-Genunchii în varus – în parantez ă – mai des întâlni ți la băieți, genunchii r ămân
depărtați între ei, chiar când gleznele sunt apropiate. Devia ția poate fi congenital ă sau
rahitică.
-Genunchii în flexie – corepund șoldurilor în flexie.
-Genunchii în hiperextensie sau recurba ți – sunt expresia unei hiperlaxit ăți
articulare sau a unei paralizii;
-Deviațiile asimetrice – genunchii în K sau în ghilimele – sunt foarte rare.
Gambele – pot fi curbate înainte sau în afar ă; pot exista de asemenea, asimetrii și
inegalități ale celor dou ă gambe, produse în urma traumatismelor sau paraliziilor.
Fig. .nr. 38. Devia ții ale genunchilor
Piciorul – prezintă o serie de particularit ăți, atât din punct de vedere structural
cât și funcțional.
Cauzele cele mai frecven te care produc deforma ții la acest nivel sunt de natur ă
rahitică, traumatic ă sau congenital ă. Deficien țele piciorului se împart în dou ă grupe:
A. Deficien țe legate de modific ările de sprijin:
– piciorul plat;
– piciorul scobit;
– piciorul varus;
– piciorul valgus; – piciorul equinus; – piciorul talus. B. Deviații legate de modificarea axului piciorului:
– piciorul abdus;
– piciorul addus; – piciorul plat – valg – abdus; – piciorul ecvin – varus – addus. 1) Piciorul în varus – addus – subiectul calc ă pe marginea exterioar ă a
Dănoiu Mircea
190 piciorului, axul longitudinal al piciorului fiind orientat în afar ă.
Poate fi: congenital sau traumatic – picior cu vârfurile apropiate si c ălcâie
depărtate. Mușchii interni ai gambei sunt scurta ți, cei externi sunt sl ăbiți și întinși.
Tratamentul trebuie început cât mai rapid dup ă naștere și să se ajungă la o bună
corectare înainte ca sugarul s ă înceapă să meargă; în caz contrar, copilul merge
șchiopătând pe marginea anterioar ă și externă a tălpii.
Fig. nr. 39. Devia ții ale piciorului
2) Piciorul plano – valg – primar apare valgul; aplatizarea bol ții plantare este o
consecință a primei deficien țe. Piciorul este orientat în afar ă, iar mobilitatea este redus ă.
Este frecvent ă și afecțiunea în valg, f ără aplatizarea bol ții plantare. În acest caz
tratamentul prin gimnastic ă medicală trebuie să prevină aplatizarea bol ții plantare.
3) Piciorul ecvin – frecvent unilateral; subiectul calc ă pe vârful piciorului; este
asociat de obicei cu piciorul varus; foarte rar este de natur ă congenital ă, fiind frecvent
determinat de paralizia musculaturii anterioare a gambei sau de paraliziile spastice.
4) Piciorul talus – subiectul calc ă pe călcâi; piciorul este rigid, f ără capacitate
de efort; de obicei este produs de poliomielit ă.
În formele u șoare, se oberv ă numai o m ărire a calcaneului și dispariția reliefului
tendonului achilian; în formele grave, c ălcâiul este mult m ărit. În piciorul strâmb talus
congenital, piciorul este flectat atât de mult, încât fa ța lui dorsal ă se lipește de fața anterioar ă a
gambei.
Tratamentul trebuie s ă fie cât mai precoce și constă din masaj, mi șcări pasive continue
și fixarea în aparat gipsat, în pozi ție ecvin. Piciorul talus paralitic se trateaz ă ortopedic și
chirurgical.
5) Piciorul scobit – se datoreaz ă exagerării bolții plantare; apare foarte rar. Cel
mai bun exerci țiu este cura de teren, subiectul umblând descul ț.
6) Piciorul plat este cea mai frecvent ă deficiență a piciorului. Bolta plantar ă are un
rol important în statica și dinamica omului. Între reperele osoase de sprijin ale bol ții
plantare iau na ștere trei linii de bolt ă care formeaz ă un tot unitar, ce permite amortizarea
variațiilor de presiune de la acest nivel.
Aplatizarea bol ții plantare în sens longitudinal determin ă apariția piciorului plat.
Aplatizarea în sens transversal produce piciorul transverso – plan. Prăbușirea bolții plantare în ambele sensuri, produce piciorul plat – plan –
transvers, foarte grav.
Kinetologie
191 Piciorul plat poate fi de natur ă:
-congenital ă;
-rahitică;
-paralitică;
-traumatic ă;
-prin solicitare articular ă.
Gravitatea deficien ței se apreciaz ă pe cale radiologic ă sau prin amprenta plantar ă
a celui examinat. Piciorul plat poate fi:
-plat fiziologic – bolta se pr ăbușește numai atunci când toat ă greutatea se
sprijină pe piciorul respectiv;
-plat patologic, când apar modific ări morfologice la nivelul piciorului.
În corectarea acestei deficien țe se va ține cont de gravitatea aplatiz ării bolții
plantare și de cauza care a determinat-o. Tratamentul prin gimnastic ă medicală are ca
obiective:
-tonifierea concentric ă a mușchilor flexori plantari;
-combaterea redorilor articulare și a contracturilor musculare;
-formarea reflexului de a șezare corect ă a piciorului pe sol.
Mijloacele de corectare sunt reprezentate de:
-exerciții fără a sprijini greutatea pe piciorul respectiv;
-exerciții la aparate speciale;
-exerciții aplicative – mersul pe vârfuri.
Lecțiile de corectare vor fi scurte, 5 – 15 minute, dar se vor repeta de 3 – 5 ori/zi.
Redresarea pasiv ă, prin taloane corective a șezate în înc ălțăminte, slăbește și
mai mult for ța mușchilor de sus ținere.
Pentru a urm ări evoluția corectării piciorului plat se efectueaz ă plantograma la 3
– 4 luni, urm ărind indicele de evaluare al aplatiz ării bolții plantare.
Pe plantogram ă se traseaz ă o linie longitudinal ă, care marcheaz ă axul plantei și
o linie orizontal ă, care eviden țiază în raport cu axul plantei:
-distanța a – de la marginea extern ă până la linia ce traseaz ă limita bol ții
plantare, reprezint ă distanța de contact cu solul a plantei;
-distanța b – de la limita bol ții plantare pân ă la linia tangen țială internă.
Indicele plantar – I – a/b: -la picior normal – 1;
-la picior scobit – < 1;
-la picior plat – > 1. Cazurile de picior plat sunt cele mai frecvente la școlarii mari, probabil și datorită
puseelor importante de cre ștere în înălțime a corpului în aceast ă perioadă de vârst ă,
fără o dezvoltare corespunz
ătoare a for ței musculo – ligamentare locale. Netratat ă la
timp, deficien ța se agraveaz ă, devenind dureroas ă, transformându-se în picior plano – valg.
ATITUDINILE (POSTURILE) DEFICIENTE GLOBALE MAI
FRECVENTE LA VÂRST Ă ȘCOLARĂ
Deficiența fizică este o abatere de la normal, în forma și funcțiile fizice ale
organismului, care perturb ă creșterea normal ă și diferențierea armonioasa a corpului, îi
modifică aspectul exterior și îi micșorează capacitatea de adaptare la efort și capacitatea de
Dănoiu Mircea
192 muncă.
Deficiența fizică este modificarea patologic ă în forma și structura corpului,
manifestat ă printr-o:
-încetinire a cre șterii sau o cre ștere exagerat ă;
-prin dezvoltarea nearmonioas ă sau dispropor ționată;
-deviații, deforma ții, alte defecte morfologice.
Deficiența funcțională se manifest ă printr-o:
-insuficien ță sau lipsă;
-exagerări sau hiperfunc ție;
-dezechilibru sau necoordonarea func țiilor fizice și în special a acelora motrice.
Deficiențele funcționale pot s ă preceadă, să însoțească sau să urmeze deficien țele
fizice.
Din punct de vedere al evolu ției și prognosticului, deficien țele fizice pot fi:
-staționare sau neevolutive, ireversibile și incurabile, fiind deficien țe avansate;
-evolutive, adic ă progresive sau regresive; se pot ameliora sau vindeca printr-un
tratament corect, fiind deci deficien țe ușoare sau medii.
Prin deficien țele ușoare sau medii, mai frecvente la vârst ă școlară se numără și
atitudinile deficiente.
ATITUDINEA NORMAL Ă A CORPULUI
Atitudinea sau postura este o func ție a aparatului locomotor (oase, mu șchi,
articulații) și a sistemului nervos, ce se caracterizeaz ă prin rapoarte constante de echilibru
între segmente și corp pe de o parte și între corp și mediu pe de alt ă parte. Corpul omenesc
prezintă o structură și funcții inegal repartizate, în raport cu principalele plane și axe de mi șcare,
și anume:
-planul anterior, care este planul de propulsie sau de mi șcare;
-planul posterior, care este planul de sprijin și rezistență.
Deci, corpul omenesc are o tendin ță constant ă de înclinare înainte. O linie
verticală ridicată din vârful maleolei peroniere, trecând prin mijlocul fe ței laterale a
articulației genunchiului, trohaterul mare, acromion și ajungând la mastoid ă, rămâne în urm ă
față de axa adev ărată a corpului, care une ște linia gleznelor cu vertexul și care este
înclinată înainte cu 8 – 12°. Deci, ac țiunea gravita ției se manifest ă în special asupra
planului anterior al corpului; aceast ă acțiune inegal ă a gravita ției fiind compensat ă de
dezvoltarea mai accentuat ă a musculaturii planului posterior al corpului.
CAPUL – are tendin ța de înclinare înainte și în jos, deoarece centrul s ău de
greutate este situat mult înaintea punctului de sprijin pe coloana vertebral ă; este
menținut prin ac țiunea mușchilor cefei.
TRUNCHIUL – are tendin ța de a c ădea înainte, dar este men ținut vertical
datorită coloanei vertebrale care nu este dreapt ă, ci prezint ă o serie de curburi în plan
sagital, curburi care se alterneaz ă, compensându-se între ele:
-lordoza cervical ă, cu convexitatea anterior;
-cifoza toracal ă, cu convexitatea posterioar ă;
-lordoza lombar ă, cu convexitatea anterior;
-încurbarea cifotic ă sacro – coccigian ă.
Kinetologie
193 În poziția "stând" trunchiul are tendin ța de a cădea înainte sub ac țiunea propriei
greutăți, la care se adaug ă greutatea capului și a membrelor superioare. El este men ținut
în poziție vertical ă prin contrac ția mușchilor lungi ai spatelui.
CENTURA SCAPULAR Ă ȘI MEMBRELE SUPERIOARE sunt menținute
în poziție corectă prin contrac ția mușchilor sus ținători și fixatori, insera ți pe coloana
vertebrală: trapez, latisimus dorsi, ridic ător al scapulei, romboizii mare și mic.
BAZINUL – face trecerea spre membrele inferioare. Planul strâmtorii sale
superioare este oblic de sus în jos și dinapoi – înainte, trecând prin promontoriu și
marginea superioar ă a simfizei pubiene. El formeaz ă cu orizontala dus ă prin marginea
inferioară a simfizei pubiene un unghi de 65°, numit unghi de înclina ție al bazinului,
care în decubit dorsal scade la 45°; planul st râmtorii inferioare a bazinului este orientat
oblic de sus în jos și dinapoi înainte, trecând prin vârful coccigelui și marginea
inferioară a simfizei pubiene. Formeaz ă cu orizontala dus ă prin marginea inferioar ă a
simfizei pubiene un unghi de 10° care se anuleaz ă în decubit dorsal; orice accentuare a
înclinării bazinului sau redresarea sa modific ă poziția trunchiului.
MEMBRELE INFERIOARE – sunt drepte sau foarte pu țin înclinate înainte.
La nivelul gleznelor, for țele care tind s ă încline corpul înainte sunt contracarate de
contracția mușchilor din loja posterioar ă a gambei: tricepsul sural, gastrocnemieni, solear,
plantar, popliteu, flexor lung al degetelor, tibial posterior, flexor lung al halucelui.
Atitudinea corect ă a corpului este foarte util ă în timpul execut ării mișcărilor,
deoarece efectele mi șcărilor nu sunt utile dac ă se realizeaz ă din pozi ții defectuoase.
Mișcările corecte determin ă la rândul lor o redresare a atitudinii corpului. Cu toate c ă
pentru orice abatere de la starea normal ă se utilizeaz ă termenul de deficien ță, s-au
descris trei etape evolutive ale deficien țelor.
1. Atitudine deficient ă sau vicioas ă, care este abaterea de la normal a formei
corpului, f ără ca aceasta s ă aibă un suport morfologic. Se poate corecta și hipercorecta
prin probe func ționale.
2. Defien ța fizică, care este stadiul avansat în evolu ția abaterilor de la normal,
produsă prin permanentizarea atitudinilor deficiente. Se corecteaz ă prin probe
funcționale, dar nu se hipercorecteaz ă, cauzele sale fiind la limita dintre func țional și
patologic.
3. Deforma ția fizică presupune modific ări morfologice și structurale, pe lâng ă
abaterile func ționale, deci nu pot fi corectate integral.
Deficiențele fizice pot fi:
a) globale sau segmentare;
b) congenitale sau dobândite;
c) funcționale sau patologice;
d) de natur ă osteo – articular ă sau muscular ă; organică; neuropsihic ă.
După mecanismul de producere, atitudinile vicioase pot fi:
-prin insuficien ța funcțională a elementelor de sprijin și mișcare: laxitate articular ă,
tonus și forță musculară scăzute, scăderea autocontrolului neuro- și psihomotor;
-prin rigiditate, redori artculare, tonus muscular crescut, încordare psihic ă;
-prin asimetrie sau inegalitatea func țională a elementelor desprijin și mișcare.
Dănoiu Mircea
194 Ca urmare a acestor insuficien țe, rigidit ăți sau asimetrii func ționale ale
aparatului locomotor pot s ă apară atitudini vicioase globale sau totale.
ATITUDINI DEFICIENTE GLOBALE
A. ATITUDINEA TOTAL LORDOTIC Ă
Presupune o încurbare în plan antero – posterior, cu c onvexitatea anterior,
cu accentuarea lordozei lombar e a coloanei vertebrale. Ac eastă atitudine atrage dup ă
sine modific ări compensatorii ale celorlalte segmente ale corpului:
– cap și gât înclinate înainte;
– umeri căzuți;
– omoplați desprinși;
– membrele superioare în flexie; – abdomen proeminent; – bazin mult înclinat înainte;
– membrele inferioare în hiperextensie.
Tratamentul prin gimnastic ă medicală are ca obiective:
– redresarea coloanei vertebrale; – tonifierea excentric ă a mușchilor lombari scurta ți;
– tonifierea concentric ă a mușchilor abdominali alungi ți;
– corectarea deficien țelor compensatorii ale celorlalte segmente ale corpului;
– formarea deprinderii de atitudine corect ă a corpului.
Mijloacele folosite sunt: 1. Exerciții statice sub forma:
a) poziții corective:
– șezând;
– pe genunchi cu sprijin pe palme;
– culcat înapoi și culcat rezemat cu genunchii flecta ți;
– atârnat. b) contrac ții izometrice.
2. Exerciții dinamice, și anume:
– exerciții de trunchi;
– flexii; – rotări;
– răsuciri și îndoiri laterale, care vor fi efectuate în plan anterior și care vor fi
amplificate de extensii ale capului , gâtului, membrelor superioare și membrelor
inferioare;
– exerciții de târâre din culcat și din pe genunchi cu sprijin pe palme;
– exerciții de respira ție, redresare, atârn ări, suspensii.
Sunt contraindicate mi șcările de extensie.
B. ATITUDINEA TOTAL CIFOTIC Ă
Atitudinea total cifotic ă apare frecvent în perioada pubertar ă și în adolescen ță,
datorită puseului de cre ștere.
Se caracterizeaz ă printr-o încurbare a coloanei vertebrale în plan sagital, cu
Kinetologie
195 convexitatea posterioar ă, cu accentuarea cifozei tor acale normale. Apar și modific ări
compensatorii ale atitudinii celorlalte segmente ale corpului:
– capul și gâtul sunt înclinate înainte;
– umerii sunt adu și;
– toracele înfundat; – abdomenul supt;
– bazinul înclinat înapoi;
– genunchii în flexie. Tratamentul prin gimnastic ă medicală presupune:
– corectarea deficien ței coloanei vertebrale;
– tonifierea concentric ă a musculaturii alungite a spatelui;
– tonifierea excentric ă a mușchilor abdomenului;
– corectarea deficien țelor compensatorii ale celorlalte segmente ale corpului;
– formarea deprinderii de atitudine corect ă a corpului.
Mijloacele folosite sunt: 1. Exerciții statice, sub forma:
a) pozițiilor corective – stând, pe genunchi cu sprijin pe palme, atârnat;
b) contrac țiilor izometrice corective.
2. Exerciții dinamice:
a) exerciții de trunchi: extensii, rot ări, răsuciri și îndoiri laterale, efectuate în plan
posterior și amplificate de extensii ale capului și gâtului, ale membrelor superioare și
membrelor inferioare;
b) exerciții cu îngenunchieri: purtatea de greut ăți pe cap;
c) exerciții de târâre din culcat și din pozi ția pe genunchi cu sprijin pe palme;
d) exerciții de respira ție, redresare, atârnare, suspensii.
Sunt contraindicate pozi ția șezând și mișcările de flexie.
C. Atitudinea plan ă rigidă
Prezintă următoarele caracteristici:
-limitarea mobilit ății trunchiului și a tuturor articula țiilor;
-corpul este lipsit de flexibilitate; -coloana vertebral ă este dreapt ă, uneori cu inversarea curburilor fiziologice;
-mersul este greoi, f ără mișcările corespunz ătoare ale membrelor superioare.
Tratamentul prin gimnastic ă medicală are ca obiectiv: combaterea rigidit ății,
prin mărirea suple ții articulare și a elasticit ății musculare.
Mijloacele folosite sunt: -mișcări ale trunchiului și membrelor, cu amplitudine mare, care vor fi întrerupte
de mișcări de respira ție și relaxare;
-jocurile dinamice și sportive, care vor folosi mingi de diferite m ărimi și greutăți.
D. ATITUDINEA TOTAL SCOLIOTIC Ă
Are următoarele caracteristici:
-coloana vertebral ă prezintă încurbări în plan frontal de tip scoliotic; aceast ă
atitudine asimetric ă se datoreaz ă inegalității în sprijin și mișcare a membrelor inferioare,
precum și rotării sau înclin ării bazinului;
-trunchiul are aspect de zig – zag. Tratamentul prin gimnastic ă medicală presupune:
Dănoiu Mircea
196 -redresarea bazinului, dac ă este înclinat, translatat sau r ăsucit;
-îndreptarea coloanei vertebrale și a spatelui;
-dezvoltarea simetric ă a toracelui;
-menținerea în pozi ții simetrice a umerilor, omopla ților și membrelor superioare,
a șoldurilor și a membrelor inferioare.
Pozițiile de lucru sunt: stând, pe genunchi cu sprijin pe palme, culcat, atârnat și
derivatele lor corective și hipercorective pentru bazin și trunchi.
Exercițiile cele mai indicate sunt:
-mișcările de trunchi (îndoiri laterale pentru scurtarea mu șchilor alungi ți și
întinderea celor scurta ți);
-extensii, mi șcări de membre superioare și inferioare;
-redresările pasive și active;
-echilibrul cu greut ăți mici pe cap;
-târârea din pozi țiile pe genunchi cu sprijin pe palme și din culcat;
-exerciții de respira ție.
Masajul spatelui este necesar în scoliozele dureroase. Sunt contraindicate
mișcările de flexie a trunchiului și îndoirile laterale, de partea concavit ății curburii,
pentru a nu o accentua.
E. CORECTAREA ATITUDINILOR DE FICIENTE ALE CORPULUI ÎN
MIȘCARE
Unele atitudini deficiente se pun mai bine în eviden ță în mers și în mișcare.
Există caracteristici specifice ale mersului, pentru fiecare atitudine global ă deficientă.
În atitudinile deficiente, în timpul mersului se poate observa o trecere în flexie a
întregului corp, cu capul plecat, spatele încovoiat, toracele înf undat, umerii adu și,
membrele superioare leg ănându-se pe lâng ă corp, membrele inferioare târându-se.
În atitudinile rigide, corpul r ămâne țeapăn, membrele superioare sunt întinse
și fixe, membrele inferioare se mi șcă cu pași mici, lipsi ți de suplețe. Mersul poate fi:
– rigid/leg ănat;
– săltat/târât;
– asimetric;
– cu tulbur ări de ritm;
– șchiopătat.
ANALIZA MERSULUI ȘCHIOPĂTAT
Mersul șchiopătat la copii poate pune serioase probleme de diagnostic etiologic
și necesită consult de specialitate și un număr mare de investiga ții.
Din rațiuni practice, șchiopătatul poate fi încadrat în dou ă mari grupe:
– de eschivare;
– de reechilibrare. Șchiopătatul de eschivare – poate apare în boli infec țioase osoase sau articulare,
în traumatisme, sinovite. În aceste situa ții șchiopătatul tinde s ă protejeze segmentul
afectat, evitând în acest fel durerea.
Șchiopătatul de reechilibrare – este secundar ineficacit ății unor grupe musculare
care intervin în mersul normal.
Kinetologie
197 Insuficien ța mușchilor fesieri înso țește luxația congenital ă de șold, miopatia
Duchenne sau paralizia de cvadriceps.
Membrul scurt sau lung congenital determin ă de asemenea șchiopătat de
reechilibrare.
În unele mi șcări apar atitudini neglijente, incorecte sau necontrolate ale
segmentelor de corp: cap și trunchi și mai ales membrele superioare și inferioare.
Pentru corectarea acestor defecte, este necesar ă cunoașterea precis ă a pozițiilor
și mișcărilor greșite, a cauzelor lor și a mecanismelor de producere.
La început se vor înl ătura deprinderile gre șite și apoi se vor înv ăța noile pozi ții
și mișcări corecte, care se repet ă până devin din nou deprinderi.
Se recomand ă practicarea sporturilor care dezvolt ă siguranța în mișcare, ca: înotul,
schiul, patinajul, scrima, tirul, precum și mersul controlat.
Pentru dezvoltarea ritmicit ății și supleței în mișcare, se recomand ă dansul clasic
și exerciții metodice de balet..
199 APLICA ȚIILE KINETOLOGIEI ÎN ȘCOLILE SPECIALE
ȘI AJUTĂTOARE
În astfel de școli, în țara noastr ă sunt școlarizați copii cu nevoi speciale,
determinate de o afec țiune fizic ă sau mental ă (de multe ori asociate), care limiteaz ă
sever sau fac chiar imposibil ă desfășurarea uneia sau mai multor activit ăți uzuale: s ă
meargă, să vadă, să audă, să desfășoare o activitate manual ă, să învețe.
Indiferent de tipul deficien ței pentru care sunt adu și copii în astfel de institu ții,
recuperarea lor par țială sau total ă presupune o munc ă de echip ă, din care, pe lâng ă
profesori trebuie s ă nu lipseasc ă medicul, psihologul, kinetoterapeutul, logopedul și
educatorul.
Kinetoterapia este esen țială pentru ameliorarea sa u recuperarea deficien țelor
neuromotorii înso țite sau nu de deficien țe psihice și de tulbur ări senzitive.
Obiectivele kinetoterapiei în pa tologia neuromotorie a copilului:
Corectarea posturii anormale
Copii cu asemenea deficien țe prezintă poziții vicioase ale segmentelor corpului,
perpetuarea lor ducând la contractur i greu de tratat sau la deform ări osoase și articulare,
care necesit ă în timp tratament ortopedico – chirurgical.
Terapia de posturare trebuie s ă cuprindă elemente de corectare, atât pentru
poziția șezut, cât și pentru cea din timpul jocului sau ortostatismului.
Reeducarea și dezvoltarea motricit ății
În succesiunea ei fireasc ă, mișcarea capului, rostogolirea, mersul târâ ș sau în
patru labe, mersul pe genunchi, posturarea corect ă în ortostatism și mersul.
Menținerea echilibrului indiferent de pozi ție și de tipul de activitate
Reeducarea deficitelor de sensibilitate cutanată și proprioceptiv ă, asociate
deficitului neuromotor.
Învățarea unor mi șcări care să-i permită hrănirea, îmbr ăcarea, folosirea unor
obiecte de uz personal, adic ă mișcări care să-i inducă un grad de independen ță față de
cei din jur.
Eforturile kinetoterapeutului ca și a celorlal ți membri ai echipei sunt menite s ă
scoată copilul din izolarea impus ă de infirmitate, s ă-i cultive încrederea în propriile
posibilități, să-l pregătească pentru integrarea în familie și societate.
În programul de recuperare trebuie s ă fie antrenat ă și familia, care trebuie s ă
primească consiliere specializat ă, pentru a în țelege că programul trebuie continuat și
acasă, fie că este vorba de copiii care frecventeaz ă centre de zi pentru recuperare, fie de
cei care, neavând astfel de școli în localitatea în care tr ăiesc rămân în internatele școlilor
speciale, pe toat ă durata anului școlar.
În ambele situa ții, părinții trebuie s ă învețe metodele de posturare corect ă și
exercițiile necesare pentru o minim ă întreținere a copilului.
Recuperarea copiilor cu infirm itate neuromotorie necesit ă un tratament de lung ă
durată, dotări și echipamente adecvate, o bun ă cooperare între membrii echipei și nu în
ultimul rând r ăbdare, înțelegere și căldură umană.
Dănoiu Mircea
200 CORECTAREA DEFICIEN ȚELOR FIZICE ÎN CADRUL LEC ȚIILOR
DE EDUCA ȚIE FIZIC Ă
Școlii îi revine sarcina de a preg ăti tânăra genera ție, iar educa ția fizică, prin
mijloacele sale, contribuie la dezvoltarea armonioas ă a organismului, în exerci ții care au
efecte profilactice și terapeutice. O mare parte a școlarilor prezint ă o serie de atitudini
deficitare ale corpului, precum și deficiențe fizice și organice de grade diferite.
Dacă nu se intervine la timp, deficien țele ușoare care se corecteaz ă la proba
funcțională se agraveaz ă, devenind mai greu de recuperat.
Cunoașterea caracterelor deficien țelor fizice u șoare, medii și accentuate întâlnite
la școlari este o sarcin ă important ă pentru profesorul de educa ție fizică. înarmați cu
datele biologice și medicale ale elevilor, profesorii pot s ă stabileasc ă măsuri concrete
pentru prevenirea sau corectarea deficien țelor fizice și organice și de integrare
metodică și sistematic ă în procesul de educa ție fizică a elevilor scuti ți parțial de efort fizic.
Prima acțiune ce trebuie întreprins ă de profesor este de prevenire a instal ării deficien țelor
fizice, prin educarea unei atitudini corecte a corpului și structurarea exerci țiilor curent
utilizate în scopul dezvolt ării fizice a elevilor dup ă cerințele mecanismelor fiziologice
complexe al acestora.
Folosind mijloacele și cadrul metodic adecvat, profesorii ce manifest ă simț de
răspundere fa ță de elevi pot contribui la corectarea deficien țelor fizice de grad mediu. în
cazul deficien țelor cu cauze patologice se impune colaborarea cu medicul specialist și
pentru tratament cauzal pe lâng ă gimnastica medical ă.
Având în vedere structura lec ției de educa ție fizică, pentru a asigura un tratament
diferențiat elevilor cu probleme în acest sens, propunem exerci ții selectate și grupate
în raport cu deficien țele existente, ce vor fi executate simultan cu defa șurarea orei.
Explicându-li-se mecanismul de baz ă al corect ării deficien ței fiecăruia,
elevii vor fi instrui ți în câteva lec ții și își vor adecva programul f ără intervenția prin
comandă din partea profesorului.
MERSUL CA DEPRINDERE MOTRIC Ă DE BAZ Ă
A doua verig ă a lecției cuprinde cele mai multe exerci ții de mers, dar el se poate
regăsi pe tot parcursul orei de educa ție fizică. Recomand ăm următoarele mijloace
pentru:
A. Formarea atitudinii corporale corecte:
1. mers corectiv cu lungimea pasului variabil ă, cu brațele lateral, lateral – sus,
sus;
2. mers cu rotarea bra țelor în plan frontal, fie pe sus – lateral, fie pe jos –
lateral, cu inspira ție și expirație pe timpul deplas ării;
3. mers cu rotarea bra țelor în plan sagital pe sus înapoi sau pe jos – înapoi cu
inspirație și expirație pe ritmul deplas ării;
4. mers cu obiect portativ pe cap sus ținut cu ambele mâini din lateral;
5. mers corectiv cu un baston pe omopla ți așezat, de capete, de jos apucat;
6.mers cu îndoirea trunchiului lateral spre stânga și dreapta;
7. mers cu încordarea musculat urii, urmat de mers relaxant și apoi obi șnuit;
Kinetologie
201 8. mers cu ridicarea alternativ ă a ghenunchilor sus, urmat de mers cu pas de
marș (păstrarea caden ței);
9. mers cu r ăsucirea vârfurilor picioarelor în exterior, urmat de mers cu r ăsucirea
lor în interior și apoi mers cu pas de mar ș.
B. Corectarea torticolisului spre dreapta (stânga):
1. mers pe vârfuri, cu capul r ăsucit spre dreapta (stânga);
2. mers pe vârfuri cu cap – gât îndoit lateral stânga (dreapta);
3. mers cu cap în extensie cu o minge medicinal ă pe frunte sus ținută din lateral
cu mâna stâng ă (dreaptă);
4. mers cu un baston a șezat la spate diagonal cu mâna stânga de sus apucat și
mâna dreapt ă (stângă) de jos apucat;
5. același exercițiu, cu îndoirea capului lateral stânga (dreapta) pe un pas și
alternativ r ăsucirea capului spre dreapta (stânga) pe pasul urm ător;
6. mers cu pas ad ăugat cu îndoirea capului spre stânga (dreapta) la fiecare pas;
7. mers cu pas fandat cu r ăsucirea capului spre dreapta (stânga);
8. mers pe vârfuri cu capul și gâtul în pozi ție corectiv ă, cu brațul stâng sus și
brațul drept jos – înapoi;
9. același exercițiu cu obiect portativ în fiecare mân ă (măciuci sau hantele);
10.mers cu trunchiul aplecat la 45• cu mâinile la ceaf ă, cu răsucirea capului
spre dreapta (stânga) și arcuire;
11. mers cu o minge pe cap sus ținută din lateral cu mâna stâng ă (dreaptă);
12. mers cu ridicarea genunchiului stâng sus, cu o minge pe cap sus ținută cu
mâna stâng ă (dreaptă);
13. mers pe genunchi înainte sprijinit, cu capul și gâtul răsucit spre dreapta
(stânga) în cerc.
C. Corectarea cifozei dorsale
1. mers pe c ălcâie cu spatele drept cu mâinile la ceaf ă, cu extensia și arcuirea
brațelor înapoi la fiecare pas;
2. mers pe vârfuri cu mâinile la ceafa;
3. mers cu ridicarea alternativ ă a genunchilor sus cu mîinile la ceaf ă;
4. mers cu ridicarea genunchilor sus, cu rotarea bra țelor pe sus – înapoi la
fiecare pas;
5. mers pe vârfuri, cu ridicarea genunchilor sus cu bra țele lateral – sus și
extensia bra țelor pe fiecare pas;
6. mers cu un baston de capete de jos apucat pe omopla ți, cu ridicarea
alternativ ă a genunchilor sus;
7. mers cu pa și adăugați sau încruci șați cu un baston pe omopla ți așezat de
capete de jos apucat cu îndoir ea trunchiului lateral stânga și dreapta alternativ;
8. mers cu o minge medicinal ă pe cap sus ținută din lateral cu ambele mâini, cu
balansarea alternativ ă a picioarelor înainte;
9. mers pe genunchi cu sprijin înainte cu trunchiul în extensie; 10. mers pe genunchi cu sprijin înainte cu deplasare înapoi prin întinderea
alternativ ă a unui picior înapoi și impulsie cu cel ălalt.
Dănoiu Mircea
202 D. Corectarea cifozei totale
1. mers pe vârfuri cu mâinile pe umeri, pe cap sau la ceaf ă;
2. mers pe vârfuri cu bra țele lateral, lateral – sus și sus;
3. mers pe vârfuri cu rotarea bra țelor pe sus – înapoi la fiecare pas;
4. mers pe vârfuri, cu un baston pe umeri de capete de jos – apucat, cu extensia
trunchiului la fiecare pas;
5. mers cu bra țele sus, cu balansarea alternativ ă a picioarelor și arcuire;
6. mers pe vârfuri cu un s ăculeț de nisip pe frunte, cap în extensie, bra țele lateral
sus;
7. mers pe vârfuri, cu o minge medicinal ă pe cap, sus ținută cu ambele mâini din
lateral, cu balansarea alternativ ă a picioarelor înapoi;
8.mers fandat cu extensia trunchiului cu bra țele lateral, sus – lateral și sus;
9. mers pe vârfuri cu ridicarea unui b aston prin înainte sus, de capete de sus
apucat și balansarea alternativ ă a picioarelor înapoi;
10. mers cu trunchiul în extensie cu deplasare înapoi prin pas alunecat alternativ
înapoi;
E. Corectarea lordozei lombare
1. mers cu trunchiul aplecat 45 ° cu mâinile pe umeri, la ceaf ă sau pe cap
2. mers cu trunchiul aplecat 45 ° cu rotarea bra țelor pe jos, înapoi;
3. mers cu balansarea alternativ ă a picioarelor înainte;
4. mers cu ridicarea alternativ ă a genunchilor sus, cu bra țele lateral;
5. mers cu trecerea alternativ ă a picioarelor peste un baston ținut înainte la
nivelul coapselor;
6. mers cu trunchiul aplecat 45° cu un baston pe omopla ți așezat, de capete de
jos apucat;
7. mers cu trunchiul îndoit înainte, de glezne apucat; 8. mers pe genunchi, cu mâinile sub axile și trunchi înclinat înainte.
F. Corectarea cifo-lordozei
1. mers cu mâinile la ceafa, cu ridicarea alternativ ă a genunchilor sus, cu
extensia bra țelor înapoi, la fiecare pas;
2 mers cu bra țele sus, cu balansarea alternativ ă a picioarelor înainte, cu coborârea
brațelor prin înainte jos și balansarea lor înapoi;
3. mers cu un baston la nivelul omopla
ților așezat de capete de jos apucat, cu
ridicarea alternativ ă a genunchilor sus;
4. mers cu bastonul pe omopla ți așezat de capete de jos apucat, cu ridicarea
genunchilor sus;
5. mers cu bastonul la spate de antebra țe susținut;
6. mers cu trunchiul aplecat 45 ° cu un baston la spate de antebra țe susținut;
7. mers cu o minge pe cap cu ambele mâini din lateral sus ținută cu ridicarea
genunchilor sus alternativ
8. mers pe genunchi înainte sprijinit, cu bra ț și picior de aceea și parte;
9. mers pe genunchi înainte spr ijinit, cu trunchiul în extensie;
10. mers pe genunchi înainte sprijinit, cu bra țele înainte, lateral sau sus,
deplasare prin alunecarea palmelor.
Kinetologie
203 G. Corectarea scoliozei stânga în "C" total ă:
1 .mers pe vârfuri cu ridicarea bra țului drept prin înainte- sus, bra țul stîng jos-
înapoi și arcuire pe fiecare pas;
2. mers cu ridicarea bra țului drept lateral-sus și brațul stâng lateral-jos-înapoi și
arcuire pe fiecare pas;
3. mers cu deplasare înapoi cu pas mare pe piciorul drept și fandare pe piciorul
stâng;
4. mers pe vârfuri cu un baston la spate diagonal a șezat cu mâna dreapt ă de jos
apucat și mâna stâng ă de sus apucat;
5. mers cu îndoirea trunchiului spre stânga; 6. mers cu r ăsucirea trunchiului spre dreapta;
7. mers cu extensia trunchiului și arcuire la fiecare pas;
8. mers cu un baston diagonal la spate a șezat, spre um ărul drept cu îndoirea
trunchiului spre stânga;
9.aceeași poziție de deplasare cu r ăsucirea trunchiului spre dreapta;
10.aceeași poziție de deplasare cu extensia trunchiului și arcuire.
H. Corectarea pentru scolioz ă în "S" dorsal ă dreapta și lombară stânga:
1 .mers pe vârful piciorului stâng, cu mâna stâng ă pe cap și mâna dreapt ă pe
șold;
2. mers cu ridicarea genunchiului stâng, cu bra țul stâng sus și mâna dreapt ă pe
șold;
3. mers cu balansarea piciorului stâng lateral,bra țul stâng sus mâna dreapt ă pe
șold;
4. mers fandat pe piciorul stâng și arcuire;
5. mers cu o minge medicinal ă pe cap sau un s
ăculeț de nisip, sus ținut din lateral
cu mâna stâng ă.
I. Corectarea spatelui rotund
l. mers cu rotarea umerilor pe sus înapoi;
2. mers cu rotarea bra țelor pe sus înapoi;
3. mers cu rotarea bra țelor pe sus înapoi cu ridicarea alternativ ă a genunchilor
sus;
4. mers cu rotarea bra țelor cu câte o m ăciucă în mână pe sus înapoi;
5. mers cu ridicarea bra țelor lateral cu inspira ție și coborârea lor cu expira ție;
6. mers cu mâini la ceaf ă sau pe cap cu extensia bra țelor înapoi și arcuire la
fiecare pas;
7. mers cu trunchiul aplecat 45° cu rotarea bra țelor pe sus înapoi cu capul în
extensie;
8. mers fandat, cu trunchiul aplecat 45° cu rotarea umerilor sau bra țelor pe sus-
înapoi la fiecare pas.
J. Corectarea spatelui cifotic
l. mers pe vârfuri cu bra țele lateral, lateral-sus și sus;
2. mers cu rotarea bra țelor pe sus-înapoi;
3. mers cu balansarea alternativ ă a picioarelor înapoi cu ridicarea bra țelor
Dănoiu Mircea
204 lateral, lateral-sus sau sus;
4. mers pe vârfuri cu un baston pe omopla ți așezat de capete de jos apucat cu
extensia trunchiului;
5. mers pe vârfuri cu un baston la spate a șezat pe antebra țe sprijinit cu îndoirea
trunchixilui lateral stânga și dreapta la fiecare pas, alternativ;
6. mers cu bra țele sus cu un baston de capete apucat, extensia bra țelor înapoi și
arcuire la fiecare pas;
7. aceeași poziție de deplasare și mers cu balansarea alternativ ă a picioarelor
înapoi.
K. Corectarea spatelui plan:
l. mers cu bra țele înainte,înainte-jos sau înainte-sus;
2. mers cu rotarea bra țelor pe jos înapoi;
3. mers cu rotarea bra țelor frontal pe sus cu încruci șare, lateral;
4. mers cu bra țele înainte cu un baston de capete apucat;
5. mers cu rotarea bra țelor pe jos înapoi cu câte o m ăciucă în fiecare mân ă;
6. mers cu îndoirea trunchiului alternativ spre stânga și dreapta;
7. mers cu r ăsucirea trunchiului alternativ spre stânga și dreapta;
8. mers fandat cu ridicarea bra țelor lateral;
9. mers înapoi cu extensia trunchiul ui la nivel lombar cu ridicarea bra țelor
lateral cu flexia capului;
10. mers pe vârfuri cu un baston a șezat la spate la nivel lombar, de capete
apucat;
11 .aceea și poziție a bastonului – mers cu îndoirea trunchiului alternativ spre
stânga și spre dreapta;
12. aceea și poziție a bastonului – mers cu r ăsucirea trunchiului alternativ spre
stânga și spre dreapta;
13. mers pe genunchi cu bra țele înainte;
14. mers pe genunchi cu sprijin înainte, cu bra ț și picior opus și de aceea și parte.
L. Corectarea umerilor c ăzuți și aduși:
1 .mers pe vârfuri cu ridicarea bra țelor lateral, lateral-sus sau sus cu arcuire;
2. mers pe vârfuri cu rotarea bra țelor sau a umerilor pe sus-înapoi;
3. mers cu flexia și extensia bra țelor lateral cu extensia capului;
4. același exercițiu cu flexia și extensia bra țelor sus;
5 .mers cu un baston pe omopla ți așezat de capete apucat cu extensia trunchiului
cu inspira ție și revenire cu expira ție;
6. mers cu ridicarea bra țelor înainte-sus cu un baston de capete apucat cu
extensie;
7. mers cu mâinile la ceafa cu extensia bra țelor înapoi cu inspira ție și expirație;
8. mers cu rotarea bra țelor pe sus-înapoi cu câte o minge de oin ă ținută între braț
și antebraț;
9. mers cu corectarea pozi ției umerilor (pe loc cu fa ța la oglind ă).
M. Corectarea omopla ților depărtați și desprinși
1 .mers cu bra țele lateral sus cu palmele orientate sus cu câte un obiect portativ
Kinetologie
205 în mână;
2. mers cu ridicarea bra țelor lateral cu palmele orientate sus cu ducerea umerilor
înapoi;
3. mers cu bra țele sus cu un baston de capete apucat apropierea prin
alunecare a mâinilor în apropiat apucat și revenire;
4. mers cu bra țele sus cu o band ă elastică de capete apucat -trac țiunea brațelor în
exterior la fiecare pas;
5. mers cu mâini la spate cu ducerea umerilor înapoi la fiecare pas; 6. mers cu bra țele lateral cu câte un obiect portativ în mân ă rotari mici spre
înapoi.
N. Corectarea toracelui plat și înfundat la baz ă
l. mers cu mâinile sus axil ă,pe umeri,la ceafa,pe cap cu inspira ție și expirație
profundă la 2 – 3 pa și;
2. același exercițiu cu ridicare pe vârfuri;
3. mers cu rotarea bra țelor pe sus înapoi cu inspira ție și expirație profund ă;
4. același exercițiu cu ridicare pe vârfuri;
5. mers cu mâinile sub axil ă cu îndoirea trunchiului la teral stânga cu inspira ție și
lateral dreapta cu expira ție;
6. mers cu mâini la ceafa cu r ăsucirea trunchiului spre stânga cu inspira ție și
revenire cu expira ție; mișcarea se repet ă spre dreapta;
7. mers cu un baston pe omopla ți așezat de capete apucat îndoirea trunchiului
alternativ spre dreapta și spre stânga, cu inspira ție și expirație pe revenire;
8. mers cu aceea și poziție a bastonului, cu r ăsucirea trunchiului dreapta și
stânga, cu inspira ție și revenire cu expira ție.
O. Corectarea abdomenului proeminent și aton
1 .mers cu trunchiul aplecat 45° cu bra țele lateral;
2. mers cu trunchiul aplecat cu bra țele lateral;
3. mers cu trunchiul îndoit cu bra țele lateral;
4. mers cu aplecarea alternativ ă a trunchiului cu bra țele lateral cu ridicarea
alternativ ă a genunchilor sus;
5. mers cu trunchiul aplecat 45° cu ridicarea alternativ ă a genunchilor sus;
6. mers fandat cu îndoirea trunchiului la fiecare pas cu ducerea bra țului opus la
piciorul fandat;
7. mers cu abdomenul tras cu inspira ție trei pași și expirație profund ă următorii
trei pași.
P. Corectarea genunchilor în varum
1 .mers pe latura intern ă a plantei;
2. mers pe vârfuri cu c ălcâiele orientate exterior;
3. mers cu pa și târâți cu genunchii apropia ți;
4. mers cu o minge ținută între glezne;
5. mers cu ridicarea genunchilor sus cu gambele orientate exterior cu ajutorul
mâinilor;
6. mers cu balansarea lateral ă a picioarelor alternativ;
Dănoiu Mircea
206 7. mers cu balansarea lateral ă a picioarelor atingând palmele de aceea și parte;
8. mers pe latura intern ă a plantei, cu gambele dep ărtate și genunchii apropia ți
(legați).
R. Corectarea genunchilor în valgum:
l. mers pe latura extern ă a plantei;
2. mers cu deplasare lateral ă pe latura extern ă a plantei cu pa și adăugați;
3. mers cu r ăsucirea vârfurilor în interior; / 4.mers cu pa și încrucișați spre
stânga și spre dreapta; 5.mers corectiv în ceea ce prive ște poziția genunchilor.
S. Corectarea piciorului plat
1 .mers pe vârfuri cu mâini pe șold;
2. mers pe vârfuri cu c ălcâiele în afar ă;
3. mers pe latura extern ă a plantei cu vârfurile în interior;
4. mers cu picioarele dep ărtate pe vârfuri;
5. mers cu picioarele dep ărtate pe latura extern ă a plantei;
6. mers pe vârfuri cu întoarcere 360° la fiecare 2 -3 pa și;
7. mers descompus – îndoirea degetelo r; întinderea degetelor simultan cu
deplasarea c ălcâielor înainte;
8. mers pe vârfuri pe semne marcate la distan țe mici.
ALERGAREA ȘI SĂRITURILE
Sunt mijloace ale educa ției fizice utilizate ca deprinderi motrice de baz ă și în
corectarea unor deficien țe fizice și anume:
A. Corectarea torticolisului spre dreapta:
1. deplasare cu pas s ărit cu cap și gât în pozi ția corectă cu ducerea bra țului stâng
sus și a celui drept jos înapoi;
2. alergare spre dreapta cu pa și adăugați cu cap și gât îndoite spre stânga;
3. alergare în cerc spre dreapta cu pa și încrucișați stângul peste dreptul cu cap și
gât răsucite spre dreapta.
B. Corectarea spatelui plan:
1. sărituri mici pe un picior, cel ălalt înapoi îndoit de glezn ă apucat;
2. alergare cu pendularea gambelor înapoi, cu rotarea bra țelor pe jos înapoi;
3. sărituri pe loc cu mâini pe șold;
4. sărituri cu mâini pe șold cu deplasare pe ambele picioare;
5. același exercițiu cu sărituri pe un singur picior.
C. Corectarea toracelui plat și înfundat la baz ă:
1. alergare pe loc sau cu deplasare, cu mâini sub axil ă, cu coatele trase înapoi;
2. alergare cu mâini sub axil ă cu genunchii sus;
3. sărituri drepte cu mâini sub axil ă;
4. sărituri cu ridicarea genunchilor sus;
5. deplasare cu pas s ărit.
Kinetologie
207 EXERCI ȚII DE DEZVOLTARE FIZIC Ă
Sunt cuprinse în veriga a treia a lec ției, pentru influen țarea selectiv ă a
organismului fiind executate liber, cu partener, cu obiecte portative sau la aparatele din gimnastica de baz ă.
Selectarea exerci țiilor libere pentru:
A. Formarea atitudinii corporale corecte
1. stând cu spatele la un zid – contractarea și relaxarea musculaturii;
2. stând cu spatele la un zid – ridicarea bra țelor prin lateral sus (palmele
păstrează contact permanent cu zidul);
3. stând costal stânga cu bra țul stâng sus lipit de perete -rotarea sa pe sus înapoi
(palma p ăstrează contact permanent cu zidul) – exerci țiul se repet ă în stând costal
dreapta;
4. stând facial la un zid cu corpul lipit – ridicarea bra țelor prin lateral sus cu
inspirație și revenire cu expira ție;
5. stând cu spatele la zid cu bra țele lateral sus – îndoirea trunchiului lateral,
alternativ spre dreapta și spre stânga;
6. stând cu spatele la zid – pas înainte și apropierea piciorului men ținând pozi ția
stând și revenire;
7. așezat încruci șat cu mâini pe șold – inspira ție profund ă și revenire;
8. stând pe genunchi cu sprijin înainte, cap și gât în hipercorec ție – deplasare
în cerc spre dreapta(mân ă după mână);
9. stând pe genunchi cu sprij in înainte, cu cap îndoit la stânga deplasare în cerc spre
stânga cu ajutoml mâinilor și al genunchilor;
10. stând pe genunchi cu sprijin pe antebra țe cu cap r ăsucit spre dreapta –
deplasare înainte cu bra țul și piciorul opus sau deplasare în cerc spre dreapta cu mutarea
antebrațelor;
11. stând pe genunchi cu sprijin pe antebra țe – ducerea bra țelor lateral cu r ăsucirea
capului spre dreapta cu inspira ție și revenire cu expira ție;
12. culcat facial cu bra țul stâng sus,bra țul drept lateral – extensia capului cu
menținere;
13. culcat facial cu sprijin înainte – men ținerea capului în extensie și îndoirea
brațelor cu răsucirea capului spre dreapta;
14 .culcat facial cu sprijin înainte – alunecarea palmelor lateral cu r ăsucirea
capului spre dreapta;
15. culcat costal dreapta – îndoirea capului spre stânga;
16. culcat costal dreapta – r ăsucirea capului spre dreapta;
17. culcat costal stânga – r ăsucirea capului spre dreapta;
18. culcat dorsal – ridicarea trunchiului cu extensia capului în sprijin înapoi; 19.culcat dorsal – ridicarea trunchiului în extensie cu sprijin pe cap aflat în
extensie.
B. Corectarea cifozei dorsale
1. stând dep ărtat cu trunchiul aplecat 20°, bra țele lateral -extensia trunchiului cu
Dănoiu Mircea
208 brațe înapoi și inspirație și revenire cu expira ție;
2. stând dep ărtat cu trunchiul aplecat 20° cu mâini la ceafa – extensia capului și a
botelor;
3. stând cu spatele l șit de un zid cubra țele sus – p ășire înainte și revenire;
4. din aceea și poziție – îndoirea tiunchiului alternativ spre stânga și spre dreapta;
5. stând pe genuncli dep ărtat – aplecarea trunchiului cu extensia capului cu bra țele
sus;
6. stând pe genunchipe c ălcâie așeat – extensia trunchiului cu bra țele lateral cu
inspirație și reveni» cu expira ție;
7. stând pe genunchi» sprijin înairte – ridicarea alternativ ă a brațelor înainte și sus
cu extensie;
8. stând pe genunchi cu sprijin înainte – alunecare pe sol cu extensia capului,bra țe
lateal;
9. stând pe genunchi cu sprijin pe antebra țe – ducerea trunchiului înapoi cu
întinarea bra țelor și a coloanei;
10. stând pe genunchi cu sprijin pe antebra țe – ridicarea alternativ ă a picioarelor
înșoi cu întindatea bra țelor;
11. stând pe genunchi cu sprijin pe palme – ducerea bra țelor lateral alunecând pe
sol cu extensia ampl ă a capului;
12. culcat facial cu mâinii la ceaf ă – extensia trunchiului (pe segment dorsal);
13. culcat facial cu trunchiul în extensie (dorsal ă) cu brațele înainte, rot ări mici
ale brațelor;
14. culcat facial cu mâini la spate – extensia cu r ăsucire a trunchiului alternativ
spre dreapta și spre stânga, cu inspira ție și revenire cu expira ție.
C. Corectarea cifozei totale
1 .stând dep ărtat – ducerea alternativ ă a picioarelor înapoi sprijinit cu extensia
trunchiului bra țele sus cu inspira ție și revenire cu expira ție;
2. stând dep ărtat cu mâini la ceafa extensia trunchiului și a brațelor cu
balansarea alternativ ă a unui picior înapoi;
3. stând pe un picior cu cel ălalt înainte sprijinit – extensia trunchiului cu bra țele
lateral sus și revenire;
4. stând pe genunchi dep ărtat de glezne apucat – extensia trunchiului și a capului
cu inspira ție și revenire cu expira ție;
5. stând pe genunchi dep ărtat – extensia alternativ ă a picioarelor înapoi în
sprijin pe vârf cu bra țele lateral sus cu extensia trunchiului;
6. stând pe genunchi dep ărtat – ducerea alternativ ă a picioarelor lateral în
sprijin cu îndoirea trunchiului alternativ spre stânga și spre dreapte cu bra țele sus;
7. stând pe genunchi dep ărtat – ducerea alternativ ă a picioarelor lateral în
sprijin cu r ăsucirea trunchiului alternativ spre stânga și spre dreapta;
8. culcat facial cu bra țele sus – extensia trunchiului și a picioarelor;
9.culcat facial cu bra țele sus – rularea capului pe abdomen;
10. culcat facial de glezne apucat – extensia ampl ă a trunchiului și a picioarelor
și rulare pe abdomen;
11 .culcat dorsal – pod.
Kinetologie
209 D. Corectarea lordozei lombare
1 .stând dep ărtat – înclinarea trunchiului înainte cu ridicarea bra țelor lateral cu
ridicarea genunchilor sus cu inspira ție și revenire cu expira ție;
2. stând dep ărtat cu trunchiul aplecat – r ăsucirea trunchiului alternativ spre
stânga și spre dreapta cu bra țele lateral;
3. stând dep ărtat – aplecarea trunchiului cu mâini la ceafa sau bra țe sus;
4. stând – balansarea alternativ ă a unui picior înainte cu rotarea bra țelor pe jos
înapoi;
5. pe genunchi dep ărtat – îndoirea trunchiului înainte cu balansarea bra țelor
înapoi;
6. pe genunchi dep ărtat – îndoirea trunchiului lateral spre dreapta și spre stânga
cu brațele sus;
7. pe genunchi dep ărtat – îndoirea trunchiului înainte cu ducerea unui picior
înapoi în sprijin cu balansarea bra țelor prin înainte jos;
8. pe genunchi dep ărtat – îndoirea trunchiului cu ducerea unui picior îndoit
înainte cu bra țele lateral;
9. pe genunchi pe c ălcâie așezat – îndoirea trunchiului înainte cu balansarea
brațelor înapoi;
l0. pe genunchi a șezat – îndoirea trunchiului lateral stânga și dreapta cu bra țele
lateral;
11 .pe genunchi pe c ălcâie așezat – răsucirea trunchiului spre stânga și spre
dreapta cu bra țe lateral;
12. pe genunchi pe c ălcâie așezat cu bra țele sus semirot ări ale trunchiului;
13. așezat depărtat – ridicarea alternativ ă a picioarelor 45 ° cu aplecarea
trunchiului spre piciorul ridicat;
14. așezat depărtat – îndoirea trunchiului înainte cu mâini la vârful picioarelor;
15. așezat depărtat cu sprijin înapoi – ridicarea genunchilor sus cu expira ție și
revenire cu inspira ție;
16. aceeași mișcare executat ă alternativ;
17. așezat depărtat cu trunchiul înclinat cu mâini pe șold -răsucirea trunchiului
alternativ spre dreapta și spre stânga cu ducerea bra țelor lateral;
18. așezat depărtat – îndoirea genunchilor cu priz ă la gambe rulare înapoi și
revenire;
19 .așezat – trecere în a șezat pe o coaps ă alternativ spre stânga și spre dreapta;
20. culcat dorsal – îndoirea alternativ ă a genunchilor;
21. culcat dorsal – ridicarea picioarelor la 900;
22. culcat dorsal – ridicarea alternativ ă a picioarelor la vertical ă;
23. culcat dorsal – ridicarea picioarelor peste cap simultan și alternativ;
24. culcat dorsal cu picioarele la vertical ă – coborârea picioarelor cu genunchii
îndoiți spre stânga și spre dreapta;
25. culcat facial înainte sprijinit, cu piciorul stâng îndoit sprijinit – schimbarea
picioarelor prin s ăritură;
26. culcat dorsal pe antebra țe sprijinit – îndoirea genunchilor la piept;
27. culcat dorsal pe antebra țe sprijinit – îndoirea alternativ ă a genunchilor și
ridicarea picioarelor la 45° și 90°.
Dănoiu Mircea
210 E. Corectarea cifo – lordozei
l. pe genunchi dep ărtat – aplecarea trunchiului la 45° cu ridicarea bra țelor sus și
trecere pe c ălcâie așezat;
2. pe genunchi dep ărtat – aplecarea trunchiului 45° cu bra țele lateral și cu ducerea
unui picior înainte sprijinit alternativ;
3. pe genunchi, pe c ălcâie așezat, cu mâini la ceafa – extensia trunchiului și
revenire;
4. pe genunchi pe c ălcâie așezat – îndoirea trunchiului alternativ spre dreapte
și spre stânga cu mutarea mâinilor pân ă sub axilă;
5. pe genunchi cu sprijin înainte – trecere pe o coaps ă cu brațe înainte și cap în
extensie, pe c ălcâie așezat;
6. așezat dep ărtat înapoi sprijinit – impulsie în bra țe pentru întinderea
musculaturii trunchiului cu extensia capului;
7. așezat depărtat înapoi sprijinit – extensia capului cu ridicarea alternativ ă a
picioarelor.
F. Corectarea scoliozei stânga în "C"
1. stând dep ărtat cu mâna stâng ă pe șold și mâna dreapt ă pe cap ridicarea
genunchiului stâng sus cu ridicarea bra țului drept sus;
2. din aceea și poziție de plecare – ridicarea piciorului stâng lateral și a brațului
drept sus cu inspira ție și revenire cu expira ție;
3. stând dep ărtat cu mâna stâng ă pe șold și mâna dreapt ă pe cap ridicarea
piciorului stâng înainte cu bra țul drept sus,inspira ție și revenire cu expira ție;
4. din stând fand ări pe piciorul stâng cu amplitudine maxim ă;
5. pe genunchi dep ărtat cu mâna dreapt ă pe cap și mâna stâng ă pe șold extensia
trunchiului și arcuire cu inspira ție și revenire cu expira ție;
6. pe genunchi dep ărtat – îndoirea trunchiului lateral spre dreapta și spre stânga
cu inspira ție și revenire;
7. pe genunchi dep ărtat – răsucirea trunchiului spre dreapta cu ducerea piciorului
stâng înainte îndoit;
8. pe genunchi dep ărtat – întinderea coloanei vertebrale cu proiec ția bazinului
înainte cu ridicarea bra țului drept sus;
9. pe genunchi dep ărtat – extensia bra țului drept și a piciorului stâng și revenire;
10. pe genunchi dep ărtat – ridicarea bra țului drept sus cu ridicarea genunchiului
stâng sus;
11. așezat cu sprijin înapoi – balansarea piciorului stâng cu extensia capului
inspirație și revenire cu expira ție;
12. culcat facial – ducerea bra țului drept prin lateral sus cu extensia piciorului
stâng – succesiv și simultan;
13. culcat dorsal cu trunchiul de plasat spre stânga,mâna dreapt ă la ceafa și cea
stângă pe șold, ridicarea piciorului stâng la 90°;
14. aceeași poziție inițială – ducerea piciorului stâng lateral;
15. culcat dorsal (coloana în pozi ție corectă) – ridicare în pod cu sprijin pe cap și
pe palme;
16. culcat dorsal dreapta cu bra țul drept sus – ridicarea piciorului stâng și
arcuire;
Kinetologie
211 17. aceea și poziție inițială – ducerea piciorului stâng înainte întins sau îndoit
menținere cu inspira ție și revenire cu expira ție;
18. culcat costal drepta cu sprijin" pe palma stâng ă -menținerea pozi ției și
relaxare;
19. culcat costal dreapta – ridicarea trunchiului și revenire, ridicarea picioarelor
și revenire;
20.culcat costal stânga cu o șa așezată la nivelul maxim al curburii – men ținerea
poziției și ducerea piciorului stâng înainte îndoit sau întins și revenire.
G. Corectarea scoliozei în "S" dorsal ă dreapta și lombară stânga
l. pe genunchi cu sprijin înainte – ridicarea bra țului stâng sus cu extensia
piciorului stâng și revenire;
2. pe genunchi cu sprijin înainte – ridicarea bra țului stâng sus cu genunchiul
stâng sus și arcuire;
3. deplasare înainte cu bra țul și genunchiul stâng;
4. culcat facial cu mâna stâng ă la ceafa – balansarea piciorului stâng lateral
întins sau îndoit;
5. culcat facial cu piciorul stâng îndoit lateral – deplasarea trunchiului din
aproape în aproape spre dreapta;
6. culcat facial cu trunchiul îndoit spre stânga – ducerea piciorului stâng lateral
cu amplitudine;
7. culcat facial extensia bra țului și piciorului stâng simultan;
8. culcat facial cu genunchiul stâng îndoit lateral – extensia ampl ă a trunchiului
cu inspira ție și revenire cu expira ție;
9. culcat costal dreapta cu o șa sub segmentul dorsal – ducerea piciorului stâng
înainte îndoit sau întins și revenire;
10. culcat dorsal dreapta – ducerea piciorului stâng lateral; 11. aceeași poziție inițială – ducerea ambelor picioare lateral;
12. aceeași poziție inițială – ridicare în sprijin lateral pe mâna dreapt ă și piciorul
drept cu dep ărtarea piciorului stâng;
13. culcat dorsal – extensia trunchiului cu ridicare în sprijin pe cap și călcâie;
14. culcat dorsal sprijin înapoi – extensia bazinului cu extensia capului și
revenire;
15. culcat dorsal sprijin înapoi – deplasare cu p ășire pe mâna și piciorul stâng;
16. aceeași poziție inițială – deplasarea picioarelor spre stânga;
17. aceeași poziție inițială – deplasare în cerc spre dreapta prin mutarea mâinilor
cu capul în extensie.
H. Corectarea spatelui rotund
1. stând dep ărtat cu mâini la ceaf ă – extensia bra țelor cu ridicarea alternativ ă a
genunchilor sus;
2. stând dep ărtat cu mâini la ceaf ă – aplecarea trunchiului cu ridicarea bra țelor
prin înainte sus – extensie și revenire;
3. stând dep ărtat cu mâini la ceaf ă – întinderea bra țelor sus cu inspira ție și
revenire cu expira ție;
4. pe genunchi pe c ălcâie așezat cu mâini la ceafa – extensia bra
țelor cu extensia
Dănoiu Mircea
212 trunchiului inspira ție și revenire cu expira ție;
5. pe genunchi pe c ălcâie așezat – rotarea bra țelor pe sus înapoi;
6. pe genunchi pe c ălcâie așezat ci mâini la ceaf ă întinderea bra țelor sus și
revenire;
7. pe genunchi înainte sprijinit – extensia capului cu ridicarea bra țelor lateral;
8. aceeași poziție inițială – ridicarea alternativ ă a brațelor prin înainte sus cu
extensie;
9. pe genunchi înainte sprijinit – r ăsucirea trunchiului lateral spre stânga și spre
dreapta ci ridicarea genunchiului de partea r ăsucirii sus;
10.așezat depărtat – aplecarea trunchiului cu ridicarea bra țelor lateral sau lateral
sus cu inspira ție și revenire cu expira ție.
I. Corectarea spatelui cifotic
1. stând dep ărtat – extensia trunchiului cu ridicarea bra țelor lateral – sus sau sus;
2. stând dep ărtat – rotarea bra țelor pe sus înapoi;
3. stând dep ărtat – îndoirea trunchiului lateral stânga și dreapta;
4. stând dep ărtat – semirotarea trunchiului înapoi;
5. stând pe genunchi dep ărtat – extensia trunchiului cu ridicarea bra țelor lateral
sus;
6. stând pe genunchi – extensia trunchiului cu ducerea alternativ ă a picioarelor
înapoi sprijinite;
7. stând pe genunchi cu trunchiul aplecat men ținerea pozi ției;
8. culcat facial – extensiairunchiului cu inspira ție.
J. Corectarea spatelui plan
1. stând dep ărtat cu mâini pe șold – rotarea bazinului;
2. stând dep ărtat cu mâii pe șold – ridicarea picioarelor înapoi alternativ cu
extensia tmnchiului la nivel lombar;
3. stând dep ărtat cu mâini pe șold – rotarea trunchiului;
4. stând pe un picior cu celalalt înapoi sprijinit mâini la spate extensia
trunchiului cu presiune cu ajutorul mâinilor;
5. stând pe un picior cel ălalt înapoi sprijinit -ridicarea piciorului de sprijin cu
aplecarea capului înainte;
6. stând – pas înainte cu un picior și îndoirea trunchiului înainte;
7. stând dep ărtat răsucirea trunchiului spre stânga și spre dreapta cu bra țele
lateral;
8. stând dep ărtat – extensia regiunii lombare a trunchiului cu aplecarea capului
înainte;
9. stând dep ărtat cu trunchiul în extensie lombar ă – îndoirea trunchiului lateral
spre stânga și spre dreapta;
10. din aceea și poziție inițială – răsucirea trunchiului lateral spre stânga și spre
dreapta;
11. stând fandat – îndoirea trunchiului înainte cu rotareabra țelor pe jos înapoi;
12. stând pe genunchi dep ărtat cu mâinile la spate – ducerea bazinului înainte și
lateral spre stânga sau spre dreapta cu ajutorul mâinilor;
13. stând pe genunchi – extensia trunchiului cu îndoirea capului înainte;
Kinetologie
213 14. stând pe genunchi – rotarea bra țelor pe jos înapoi cu ducerea unui picior
înapoi;
15. stând pe genunchi cu sprijin înainte – ducerea alternativ ă a picioarelor înapoi
cu îndoirea capului înainte;
16. stând pe genunchi – îndoirea bra țelor cu ducerea alternativ ă a picioarelor
înapoi;
17. culcat facial cu sprijin pe antebra țe – ridicarea înapoi a picioarelor alternativ;
18. din aceea și poziție – balansarea picioarelor înapoi cu genunchii îndoi ți
călcâiele ating șezuta;
19. facial culcat cu sprijin înainte – îndoirea bra țelor cu ridicarea picioarelor
înapoi;
20. culcat dorsal cu o șa în regiunea lombar ă ridicarea umerilor de pe sol cu
bărbia în piept.
K. Corectarea umerilor c ăzuți și aduși
1. stând dep ărtat cu bra țele lateral – ridicarea bra țelor lateral – sus, sus și
coborârea lor jos înapoi;
2. stând – îndoirea și întinderea bra țelor lateral,lateral – sus și sus;
3. stând cu mâini la um ăr – rotarea umerilor pe sus înapoi;
4. stând – rotarea bra țelor pe sus înapoi;
5. stând cu spatele de un zid lipit – îndoirea genunchilor cu contact permanent cu
peretele al umerilor;
6.stând dep ărtat cu trunchiul aplecat – rotarea bra țelor pe sus înapoi.
L. Corectarea omopla ților depărtați și desprinși
1. stând cu mâini la ceafa – coborârea coatelor înapoi și revenire;
2. așezat depărtat cu sprijin înapoi, împingere în mâini și întinderea trunchiului
cu tragerea umerilor înapoi;
3. așezat depărtat cu mâini sub axil ă, coate trase înapoi, extensia spatelui cu
inspirație și revenire;
4. culcat facial cu bra țele sus mâini la spate – extensia trunchiului cu bra țe
înapoi și menținerea pozi ției de extensie.
M. Corectarea toracelui plat și înfundat la baz ă
1. stând dep ărtat cu mâinile la ceaf ă – îndoirea trunchiului alternativ spre stânga
și spre dreapta;
2. stând dep ărtat – rotarea trunchiului în ambele sensuri;
3. stând dep ărtat – răsucirea trunchiului spre stânga și spre dreapta alternativ;
4. stând dep ărtat cu mâini pe cap cu trunchiul r ăsucit spre stânga și spre dreapta
– îndoirea trunchiului înainte și extensie;
5. stând dep ărtat cu trunchiul îndoit lateral spre stânga sau spre dreapta cu mâini
sub axilă – răsucirea trunchiului în partea opus ă cu inspira ție și revenire cu expira ție;
6. stând dep ărtat cu trunchiul aplecat mâini sub axil ă -îndoirea trunchiului
alternativ spre stânga și spre dreapta;
7. stând dep ărtat cu trunchiul aplecat – mâini sub axil ă -răsucirea trunchiului
alternativ spre stânga și spre dreapta;
Dănoiu Mircea
214 8. stând pe genunchi cu sprijin înainte – ridicarea bra țelor lateral, lateral-sus cu
inspirație și revenire cu expira ție;
9. stând pe genunchi cu sprijin înainte – expira ție puternic ă, cu deplasarea unei
mingi de tenis de mas ă sau a unui balon;
10. din aceea și poziție inițială răsucirea trunchiului alternativ spre stânga și spre
dreapta cu ducerea bra țului din partea r ăsucirii sus;
11. pe genunchi cu sprijin pe antebra țe – inspira ție profund ă, urmată de expira ție
profundă;
12. așezat încruci șat cu mâinile sub axil ă – extensia trunchiului cu inspira ție și
revenire cu expira ție;
13. așezat încruci șat cu răsucirea trunchiului spre stânga și spre dreapta cu
brațele lateral;
14. așezat încruci șat – îndoirea trunchiului lateral stânga și dreapta alternativ;
15. culcat costal cu trun chiul îndoit sprijin pe aceea și mână, răsucirea
trunchiului în culcat dorsal cu inspira ție și revenire cu expira ție.
N. Corectarea abdomenului proeminent și aton
1. stând dep ărtat cu trunchiul aplecat bra țele lateral – r ăsucirea trunchiului spre
stânga și spre dreapta alternativ cu ducerea bra țului la piciorul opus;
2. stând dep ărtat – îndoirea trunchiului cu ducerea mâinilor la vârfurile
picioarelor și revenire;
3. stând dep ărtat cu bra țele sus – rotarea trunchiului;
4. sprijin ghemuit – întinderea genunchilor cu mâini pe sol și revenire;
5. așezat depărtat – răsucirea trunchiului alternativ la stânga și spre dreapta cu
ducerea bra țului la piciorul opus;
6. stând pe genunchi – r ăsucirea trunchiului spre stânga și spre dreapta cu trecere
pe călcâie așezat;
7. stând pe genunchi – îndoirea trunchiului, cu expira ție și revenire cu inspira ție;
8. pe genunchi pe c ălcâie așezat – îndoirea trunchiului cu bra țele lateral cu
expirație și revenire cu inspira ție;
9. pe genunchi înainte sprijinit – ridicarea alternativ ă a genunchilor sus;
l0. culcat facial înainte sprijinit – deplasarea mâinilor spre picioare și trecere în
stând cu trunchiul îndoit cu sprijin înainte;
11 .culcat costal – îndoirea trunchiului spre cealalt ă parte și menținerea pozi ției;
12. rulări laterale cu trunchiul men ținut la orizontal ă.
O. Corectarea genunchilor în varum
1 .stând dep ărtat cu bra țele lateral jos – ridicarea alternativ ă a picioarelor lateral;
2. stând dep ărtat cu mâini pe șold – îndoirea trunchiului lateral cu ridicarea
piciorului opus;
3. stând – dep ărtarea picioarelor prin alunecare pe partea intern ă a plantei,
presând genunchii interior;
4. stând pe genunchi dep ărtat cu gambele în afar ă – îndoirea trunchiului lateral
spre stânga și spre dreapta alternativ cu bra țele jos înapoi;
5. stând pe genunchi cu mâini pe șold – trecere în a șezat prin ducerea gambelor
în afară și depărtarea coapselor;
Kinetologie
215 6. stând pe genunchi – ridicarea gambelor de pe sol cu sprijin înainte sau pe
antebrațe și ducerea gambelor în exterior;
7.pe un genunchi cel ălalt lateral sprijinit – îndoirea trunchiului spre piciorul
sprijinit lateral cu ducerea gambei celuilalt picior în exterior;
P. Corectarea genunchilor în valgum
1 .stând – ridicare pe vârfuri și pe marginea extern ă a tălpilor;
2. stând dep ărtat – ridicarea alternativ ă a genunchilor sus cu ducerea gambei spre
interior și a genunchiului în afar ă;
3. stând încruci șat – îndoirea genunchilor cu dep ărtarea lor (ajutor al mâinilor);
4. așezat încruci șat – presarea genunchilor spre exterior;
5. culcat dorsal cu genunchii îndoi ți încruci șarea gambelor cu ducerea
genunchilor în afar ă;
6. culcat facial cu sprijin – s ăritură cu încruci șarea picioarelor în ghemuit și
revenire.
Q. Corectarea piciorului plat
1. așezat – îndoirea și întinderea genunchilor simultan și alternativ cu t ălpile în
contact permanent cu solul;
2. așezat cu genunchii îndoi ți cu sprijin pe t ălpi – strângerea unui material cu
degetele;
3. așezat aplecarea trunchiului cu mâinile la vârful picioarelor;
4. așezat cu tălpile sprijinite de un perete – executarea unor diverse desene cu
vârful picioarelor;
5. culcat dorsal cu sprijin înapoi pe antebra țe – depărtarea picioarelor cu sprijin pe
vârfuri – sau executarea de diverse desene cu vârfurile picioarelor.
Selectarea exerci țiilor cu partener
Partenerul poate fi un elev cu aceea și deficien ță, un elev scutit sau par țial
scutit, în unele cazuri chiar profesorul.
A. Formarea atitudinii corecte a corpului
1. stând spate la spate – ridicarea bra țelor prin lateral sus cu ridicarea alternativ ă
a unui genunchi sus;
2. stând spate la spate cu bra țele lateral sus – genuflexiune și revenire;
3. stând um ăr lângă umăr – pas lateral cu piciorul din exterior și apoi revenire
fără dezechilibrarea corpului;
4. stând fa ță în față cu brațele sus – pas înapoi cu marcarea pozi ției și revenire
fără dezechilibrare;
5. așezat depărtat spate la spate bra țele sus de mâini apucat – îndoirea trunchiului
lateral alternativ spre stânga și spre dreapta;
6. unul dintre parteneri culcat cu musculatura încordat ă -celălalt îl ridic ă de
umeri în stând.
B. Corectarea torticolisului spre dreapta:
1. executantul – pe genunchi cu sprijin înainte – extensia și îndoirea spre stânga,
Dănoiu Mircea
216 cu răsucirea spre dreapta a capului, cel ălalt partener opune rezisten ță.
C. Corectarea cifozei dorsale:
1. executantul pe genunchi efectueaz ă aplecarea trunchiului înainte cu ridicarea
brațelor lateral – sus cu capul în extensie cel ălalt îi fixeaz ă picioarele;
2. partenerul care execut ă pe genunchi pe c ălcâie așezat cu mâini la ceaf ă,
extensia bra țelor, iar cel ălalt opune rezisten ță la nivelul coatelor;
3. partenerul care execut ă pe genunchi extensia trunchiului, cel ălalt opune
rezistență;
4. un partener execut ă din așezat cu bra țele lateral extensia bra țelor, iar cel ălalt
opune rezisten ță;
5. din așezat partenerul execut ă extensia trunchiului cu extensia bra țelor sus,
celălalt partener opune rezisten ță.
D. Corectarea cifozei totale:
1. executantul se afl ă atârnat (bar ă) și efectueaz ă extensia capului, partenerul
exercită presiuni la nivelul omopla ților spre înainte;
E. Corectarea lordozei lombare:
1. executantul a șezat execut ă răsucirea trunchiului alternativ spre stânga și spre
dreapta partenerul opune rezisten ță.
F.Corectarea cifo – lordozei
1. executantul pe genunchi cu sprijin înainte pe antebra țe efectueaz ă extensia
capului partenerul opune rezisten ță.
2. executantul a șezat cu mâini la ceaf ă efectueaz ă extensia bra țelor înapoi
partenerul opune rezisten ță;
3. din aceea și poziție întinderea și îndoirea bra țelor cu rezisten ța partenerului;
4. din aceea și poziție aplecarea trunchiului cu rezisten ța partenerului în regiunea
lombară.
G. Corectarea umerilor c ăzuți și aduși:
1 .așezat cu mâini la ceafa executantul efectueaz ă rotarea bra țelor spre exterior
în plan frontal partenerul opune rezisten ță.
H. Corectarea omopla ților depărtați și desprinși:
1. executantul, a șezat cu bra țele lateral, efectueaz ă extensie, partenerul opune
rezistență.
I. Corectarea toracelui plat:
1. executantul, culcat costal cu genunchii îndoi ți – inspira ție profund ă, cu
rezistența partenerului.
J.Corectarea genunchilor în varum:
1 .executantul, culcat costal va efectua ridicarea piciorului partenerul opun ă
rezistență;
Kinetologie
217 2. facial culcat – executantul dep ărtează picioarele cu vârfurile orientate în
afară, partenerul opune rezisten ță.
K. Corectarea genunchilor în valgum:
1. executantul culcat dorsal cu picioarele dep ărtate apropierea lor iar partenerul
opune rezisten ță;
Selectarea exerci țiilor cu obiecte portative pentru :
A. Corectarea torticolisului spre dreapta:
1. stând pe genunchi cu un baston a șezat la spate diagonal spre um ărul stâng cu
mâna stâng ă de jos apucat mâna dreapt ă de sus apucat – r ăsucirea capului spre dreapta
alternativ cu îndoirea capului spre stânga;
2. culcat facial cu un baston la spate diagonal de pe um ărul stâng cu mâna stâng ă
de jos apucat, cu mâna dreapt ă de sus apucat – extensia trunchiului și a capului cu
inspirație și revenire;
3. culcat facial cu bra țele sus ținând o minge medicinal ă extensia trunchiului și a
capului.
B.Corectarea cifozei dorsale
1. stând dep ărtat cu un baston înainte de capete apucat ridicarea bastonului sus
și alternativ a câte unui genunchi sus;
2. așezat depărtat cu un baston la spate bra țele îndoite de jos de capete apucat –
aplecarea trunchiului cu expira ție și extensie cu inspira ție;
3. așezat depărtat, cu un baston la spate deplasare înainte și înapoi numai cu
ajutorul picioarelor;
4. culcat dorsal cu un baston la spate de capete apucat ridicarea trunchiului și
revenire.
C. Corectarea cifozei totale:
1. stând cu un baston de capete apucat – ridicarea bra țelor prin înainte sus cu
extensia trunchiului;
2. stând pe genunchi dep ărtat – ducerea alternativ ă a picioarelor înapoi, în
sprijin pe vârf, cu extensia trunchiului și a brațelor sus, ținând un baston de capete
apucat.
D. Corectarea lordozei lombare:
1. stând cu un baston la spate – îndoirea trunchiului înainte, cu ducerea unui
picior înainte alternativ;
2. așezat depărtat cu un baston la spate – îndoirea trunchiului lateral spre stânga
și spre dreapta;
3. așezat cu un baston înainte de capete apucat – trecerea alternativ ă a
picioarelor peste baston și revenire;
4. așezat cu un baston la spate – îndoirea trunchiului înainte, cu dep ărtarea
picioarelor;
5. așezat cu un baston sub genunchi de capete apucat -ridicarea picioarelor la
Dănoiu Mircea
218 45° și revenire;
6. culcat dorsal cu genunchii îndoi ți cu un baston la spate ridicarea trunchiului
în așezat și revenire;
7. culcat dorsal cu un baston la spate – ridicarea trunchiului cu îndoirea
alternativ ă a genunchilor.
E. Corectarea cifo – lordozei
1. stând dep ărtat cu un baston la spate – aplecarea trunchiului cu extensia
capului;
2. stând cu trunchiul aplecat cu un baston sus de capete apucat – îndoirea și
întinderea bra țelor cu ridicarea genunchilor alternativ sus;
3. stând dep ărtat cu trunchiul aplecat cu un baston pe omopla ți așezat de
capete apucat – r ăsucirea trunchiului alternativ spre stânga și spre dreapta;
4. pe genunchi cu un baston la spate de capete apucat aplecarea trunchiului
cu ducerea alternativ ă a unui picior înainte pe vârf sprijinit;
5. pe genunchi pe c ălcâie așezat cu un baston la spate semirotarea trunchiului
spre înainte;
6. așezat depărtat cu un baston la spate semirotarea trunchiului spre înainte;
7. culcat dorsal cu o minge sub regiunea dorsal ă – ridicarea bra țelor lateral cu
inspirație și revenire cu expira ție.
F. Corectarea scoliozei stânga "C" total ă
1. stând dep ărtat cu un baston la spate diagonal spre um ărul drept cu mâna
dreaptă de jos apucat și mâna stâng ă de sus apucat îndoirea trunchiului spre stânga;
2. din aceea și poziție inițială răsucirea trunchiului spre dreapta;
3. aceeași poziție inițială – extensia trunchiului cu ridicare pe vârful piciorului
stâng;
4. stând pe piciorul drept, cu piciorul stâng înainte sprijinit cu un baston la spate
diagonal spre um ărul drept a șezat – extensia ampl ă a trunchiului și revenire;
5. din aceea și poziție inițială îndoirea trunchiului lateral stânga;
6. aceeași poziție inițială răsucirea trunchiului spre dreapta;
7. stând pe piciorul stâng ridicarea piciorului drept înapoi și revenire;
8. pe piciorul drept cu piciorul stâng lateral sprijinit cu un baston a șezat
diagonal spre um ărul drept cu mâna drept ă de jos apucat și mâna stâng ă de sus apucat
îndoirea trunchiului spre stânga alternativ cu r ăsucirea lui spre dreapta;
9. din aceea și poziție inițială – extensia trunchiului și revenire;
10. așezat depărtat cu o șa sub coapsa și fesa stâng ă cu un baston a șezat la
spate diagonal spre um ărul drept cu mâna dreapt ă de jos apucat și mâna stâng ă da sus
apucat – extensia trunchiului cu men ținerea pozi ției;
11. aceeași poziție inițială răsucirea trunchiului spre dreapta și arcuire;
12. culcat facial cu un baston la spate a șezat diagonal spre um ărul drept –
extensia trunchiului cu r ăsucire spre dreapta.
G. Corectarea scoliozei "S" dorsal ă dreapta și lombară stânga:
1. așezat cu un baston a șezat diagonal la spate spre um ărul stâng cu mâna stâng ă
de jos apucat și cu mâna dreapt ă de sus apucat – îndoirea trunchiului spre dreapta și
Kinetologie
219 răsucirea trunchiului spre stânga;
2. pe coapsa dreapt ă așezat cu un baston la spate diagonal spre um ărul stâng de
capete apucat r ăsucirea trunchiului spre stânga și îndoirea trunchiului spre dreapta cu
întinderea bra țului stâng sus;
3. culcat facial cu un baston diagonal a șezat spre wm ărul stâng – r ăsucirea
trunchiului spre stânga cu a șezarea cațpătului drept al bastonului pe sol și revenire.
H. Corectarea spatelui rotund:
1. culcat dorsal pe o șa sau o minge medicinal ă extensia trunchiului cu bra țele
lateral cu genunchii îndoi ți și revenire;
2. așezat încruci șat cu un baston de capete apucat ridicarea bra țelor sus cu
inspirație și revenire cu expira ție;
3. din aceea și poziție inițială – extensia trunchiului cu u șoară apăsare pe baston.
I. Corectarea spatelui cifotic:
1 .stând pe genunchi cu un baston de cap ete apucat – extensia trunchiului, cu
ridicarea bra țelor sus, cu inspira ție și ducerea alternativ ă a picioarelor înapoi în sprijin
pe vârf.
J. Corectarea spatelui plan:
1. pe genunchi cu un baston la spate – ducerea bazinului înainte cu ridicarea
brațelor sus cu b ărbia în piept;
2. pe genunchi cu un baston înainte de capete apucat îndoirea trunchiului înainte cu
ducerea alternativ ă a unui picior în sprijin înapoi;
3. culcat dorsal – ridicarea corpului prin sprijin pe umeri și călcâie și trecerea
acestuia peste o minge medicinal ă așezată pe sol în dreptul bazinului.
K. Corectarea umerilor c ăzuți și aduși;
1. stând dep ărtat cu bra țele lateral ridicarea bra țelor lateral – sus,sus și jos
înapoi cu obiecte portative în mân ă (măciuci, han țele);
2. stând dep ărtat rotarea bra țelor pe sus înapoi cu câte o m ăciucă în mâini;
3. stând dep ărtat cu trunchiul aplecat – ridicarea bra țelor prin înainte sus și
rotarea lor pe jos cu han țele în mâini;
4. așezat depărtat cu un baston sus de capete apucat -coborârea bra țelor înapoi(
după gradul de mobilitate);
5. aceeași poziție inițială – îndoirea trunchiului alternativ spre stânga și spre
dreapta cu un baston sus;
L. Corectarea omopla ților depărtați și desprinși:
1. stând cu un baston peste omopla ți, de capete apucat ridicarea antebra țelor cu
inspirație și revenire;
2. aceeași poziție inițială – extensia trunchiului cu inspira ție și revenire;
3. stând cu un baston sus de mijloc apropiat apucat, dep ărtarea bra țelor până la
capete apucat;
4. așezat depărtat cu bra țele lateral cu câte o m ăciucă în fiecare mân ă, rotarea
brațelor apropiind omopla ții;
Dănoiu Mircea
220 5. culcat dorsal cu un baston la spate peste omopla ți ridicarea corpului în sprijin
pe cap și călcâie.
M. Corectarea toracelui plat și înfundat la baz ă:
1. stând pe genunchi dep ărtat cu un baston înainte de capete apucat -îndoirea
trunchiului lateral stânga și dreapta;
2. aceeași poziție inițială – răsucirea trunchiului lateral stânga și dreapta;
3. aceeași poziție inițială – extensia trunchiului și rotarea acestuia;
4. așezat depărtat cu trunchiul aplecat 45° cu un baston la spate de capete apucat
– răsucirea trunchiului spre stânga și spre dreapta;
5. culcat dorsal cu genunchii îndoi ți cu o minge medicinal ă pe abdomen
inspirație și expirație profund ă.
N. Corectarea abdomenului proeminent și aton:
1. stând pe genunchi cu o minge medicinal ă în mâini rotarea trunchiului cu
brațele sus;
2. pe genunchi pe c ălcâie așezat cu un baston la spate de capete apucat –
răsucirea trunchiului spre stânga și spre dreapta.
O. Corectarea piciorului plat:
1. așezat cu genunchii îndoi ți cu tălpile pe un baston rostogolirea bastonului
înainte și înapoi.
Selectarea exerci țiilor la aparatele din gimnastica de baz ă sau alte
obiecte si aparate ajut ătoare pentru :
A. Formarea atitudinii corporale corecte:
1. culcat facial cu abdomenul pe banca de gimnastic ă, de scara fix ă de
vârfuri ag ățat – extensia trunchiului cu rotarea bra țelor pe sus înapoi;
2. atârnat cu spatele la scara fix ă – ridicarea alternativ ă a genunchilor sus;
3. atârnat la scara fix ă – deplasare numai cu ajutorul mâinilor.
B. Corectarea torticolisului spre dreapta
1. stând dep ărtat cu spatele la scara fix ă brațele lateral sus de șipcădejos apucat
– îndoirea spre stânga și răsucire spre dreapta a capului alternativ;
2. pe genunchi cu fa ța la scara fix ă brațele înainte de șipcă de sus apucat
extensia trumchiului cu r ăsucirea capului spre dreapta;
3. așezat pe un scaun cu sp ătar cu bra țul stâng pe sp ătar sprijinit – îndoirea spre
stânga și răsucirea spre dreapta a capului;
4. așezat pe un scaun de sp ătar sprijinit cu mâini la ceaf ă extensia bra țelor
înapoi;
5. călare așezat cu mâini pe cap – îndoire spre stânga și răsucire spre dreapta a
capului;
6. călare așezat cu mâna dreapt ă de jos de scaun apucat ridicarea bra țului
stâng prin înainte sus cu r ăsucirea capului spre dreapta.
7. călare așezat cu un baston diagonal spre um ărul stâng la spate a șezat – îndoirea
Kinetologie
221 trunchiului spre stânga și a capului alternativ cu r ăsucirea lor spre dreapta;
8. facial culcat pe banca de gimnastic ă (capul în afara suprafe ței de sprijin)
extensia capului cu men ținere și răsucirea acestuia spre dreapta;
9. atârnat la scara fix ă inegal apucat cu mâna stâng ă mai sus facial – extensia
amplă a capului, îndoirea capului spre stânga, r ăsucirea capului spre dreapta și revenire;
10. atârnat la scara fix ă inegal apucat cu mâna stâng ă mai sus balansarea
corpului cu cap îndoit spre stânga;
11. atârnat costal stânga cu bra țul stâng mai sus r ăsucirea capului spre dreapta;
12. atârnat facial inegal la scara fix ă cu mâna stâng ă mai sus ridicarea
alternativ ă a picioarelor înapoi cu extensia capului.
C. Corectarea cifozei dorsale:
1. stând dep ărtat cu sprijin înainte la scara fix ă – extensia capului cu ridicarea
alternativ ă a genunchilor sus;
2. stând cu un picior îndoit pe banc ă sprijinit (sau pe o treapt ă a scării fixe) –
extensia trunchiului cu inspira ție și revenire;
3. aceeași poziție inițială- îndoirea trunchiului lateral spre stânga și alternativ
spre dreapta;
4. aceeași poziție inițială – răsucirea trunchiului alternativ spre stânga și spre
dreapta cu bra țele lateral;
5. stând facial cu un picior pe banc ă sprijinit – rotarea bra țelor pe sus înapoi
cu inspira ție și revenire cu expira ție;
6. stând facial cu un picior pe lada de gimnastic ă (4 capace) sprijinit – rotarea
trunchiului spre dreapta sau spre stânga;
7. stând pe genunchi cu spatele la scara fix ă brațele lateral sus de sus apucat –
extensia trunchiului cu inspira ție și revenire;
8. așezat cu spatele la scara fix ă brațele lateral – sus de sus apucat cu o șa la
spate – extensia trunchiului și a capului cu îndoirea genunchilor;
9. culcat facial pe lada de gimnastic ă cu trunchiul în afara suprafe ței de sprijin
de vârfuri de scara fix ă agățat – extensia trunchiului cu bra țele lateral;
10. culcat dorsal pe banca de gimnastic ă cu capul în afara suprafe ței de sprijin
extensia capului și a brațelor cu ridicarea alternativ ă a unui genunchi sus;
11. atârnat dorsal la scara fix ă – ridicarea genunchilor sus;
12. atârnat dorsal la scara fix ă – ridicarea alternativ ă a picioarelor sus;
13. atârnat facial la scara fix ă (bară) balansarea corpului lateral cu capul în
extensie;
14. atârnat la inele cu sprijinul vârfurilor pe sol – rul ări călcâi – vârf cu capul în
extensie;
15. atârnat facial cu un picior sprijinit – extensia capului cu îndoirea
genunchiului piciorului sprijin.
D. Corectarea cifozei totale: stând cu un picior în apoi pe banc ă sprijinit –
ridicarea bra țelor lateral sus cu extensia trunchiului;
1. stând cu fa ța la scara fix ă brațele sus de sus apucat – ridicarea alternativ ă
a picioarelor înapoi cu extensia capului;
2. stând cu fa ța la scara fix ă brațele înainte de sus apucat îndoirea bra țelor cu
Dănoiu Mircea
222 extensia trunchiului atingând scara fix ă cu pieptul;
3. aceeași poziție inițială extensia trunchiului cu ridicarea alternativ ă a
picioarelor înapoi;
4. cu spatele la scara fix ă brațele sus, de jos apucat, pas înainte cu extensia
trunchiului și a capului și revenire;
5. cu spatele la scara fix ă cu o șa la spate la nivelul curburii maxime extensia
capului;
6. cu spatele la scara fix ă brațele sus – genuflexiune cu contact permanent al
spatelui cu scara fix ă și revenire;
7. stând pe genunchi dep ărtat cu spatele la scara fix ă – extensia trunchiului
cu ridicarea bra țelor prin înainte sus în extensie atingând scara fix ă cu mâinile;
8. stând pe genunchi cu fa ța la scara fix ă brațele înainte de sus apucat
balansarea picioarelor înapoi alternativ cu capul înextensie;
9. culcat facial – pe un capac de lad ă cu trunchiul în afara suprafe ței de sprijin cu
vârfurile de scara fix ă agățat extensia trunchiului cu bra țele sus;
10. din aceea și poziție inițială – extensia trunchiului cu rotarea bra țelor pe sus
înapoi cu câte o m ăciucă în mâini;
11. culcat facial transversal pe capacul l ăzii – extensia trunchiului cu ridicarea
alternativ ă a unui picior înapoi;
12. culcat facial spre scara fix ă brațele sus, de șipcă de sus apucat deplasarea
mâinilor alternativ pe urm ătoarele 5 – 6 șipci și revenire;
13. atârnat facial la scara fix ă – balansarea alternativ ă a picioarelor înapoi întinse
sau cu pendularea gambei înapoi;
14. atârnat dorsal la scara fix ă cu o șa la nivelul curburii maxime a cifozei –
extensia corpului cu men ținerea pozi ției;
15. din aceea și poziție inițială – balansarea corpului lateral;
16. atârnat dorsal culcat pe un plan oblic cu o șa la nivelul cifozei – coborârea
picioarelor în extensie sub planul oblic.
E. Corectarea lordozei lombare:
1. stând cu un picior pe patru capace de lad ă sprijinit îndoirea trunchiului înainte
cu brațele sus;
2. același exercițiu cu rotarea bra țelor pe jos înapoi;
3. din aceea și poziție inițială cu trunchiul înainte îndoit cu mâini pe cap
răsucirea trunchiului alte rnativ spre stânga și spre dreapta;
4. stând cu un picior înainte sprijinit pe patru capace de lad ă, cu trunchiul
înclinat înainte îndoiri laterale ale acestuia, cu bra țele lateral – sus;
5. cu spatele la scara fix ăbrațelejos de sus apucat aplecarea trunchiului sau
îndoirea sa înainte;
6. cu spatele la scara fix ă brațele jos de jos apucat ridicarea alternativ ă a
genunchilor sus aplecarea trunchiului spre aceasta;
7. stând pe genunchi cu fa ța la scara fix ă brațele înainte de șipcă de sus apucat –
aplecarea trunchiului cu ridicarea alternativ ă a genunchilor sus;
8. aceeași poziție inițială – aplecarea trunchiului cu ducerea alternativ ă a
picioarelor înainte îndoit sprijinit;
9. așezat pe banca de gimnastic ă transversal dep ărtat – pe vârfuri sprijinit –
Kinetologie
223 îndoirea trunchiului înainte cu ridicarea picioarelor la nivelul b ăncii brațele înainte;
10. aceeași poziție inițială îndoirea trunchiului înainte cu ridicarea picioarelor cu
genunchii îndoi ți sus;
11. din aceea și poziție inițială cu brațele lateral sus îndoirea trunchiului lateral
alternativ;
12. așezat cu picioarele pe banc ă sprijinite – îndoirea trunchiului înainte cu
apucarea gleznelor;
13. atârnat dorsal la scara fix ă – ridicarea alternativ ă a genunchilor sus;
14. aceeași poziție inițială – ridicarea simultan ă sau alternativ ă a picioarelor sus;
15. aceeași poziție inițială – balansarea alternativ ă a picioarelor înainte.
F. Corectarea cifo – lordozei:
1. stând dep ărtat cu fa ța la scara fix ă brațele înainte de șipcă de sus apucat –
îndoirea bra țelor cu aplecarea trunchiului înaintecu extensia capului;
2. stând dep ărtat cu fa ța la scara fix ă pe prima șipcă brațele îndoite la nivelul
umerilor de șipcă de sus apucat aplecarea trunchiului cu extensia capului prin
întinderea bra țelor și depărtarea bazinului de scara fix ă;
3. stând cu spatele la scara fix ă brațele sus de jos apucat cu șa așezată în
regiunea dorsal ă – extensia capului cu ridicarea alternativ ă a genunchilor sus;
4. stând dep ărtat cu spatele la scara fix ă – îndoirea genunchilor cu ridicarea
brațelor prin înainte sus, p ăstrând permanent contactul cu scara fix ă;
5. stând dep ărtat cu spatele la scara fix ă de șipcă de sus apucat la nivelul
bazinului – îndoirea trunchiului înainte cu extensia capului;
6. stând dep ărtat cu fața la lada de gimnastic ă (în lungime) pl ecarea trunchiului în
sprijin pe lad ă cu extensia capului bra țele înainte și revenire;
7. stând pe un picior cu cel ălalt pe banc ă înainte sprijinit – îndoirea trunchiului
înainte și revenire;
8. stând pe un picior cu cel ălalt pe a cincea șipcă sprijinit cu trunchiul aplecat 45
"-rotarea bra țelor pe jos înapoi cu extensia trunchiului și revenire;
9. stând pe un picior cu cel ălalt pe lada de gimnastic ă complet sprijinit –
aplecarea 45° a trunchiului cu ridicarea bra țelor lateral;
10. din aceea și poziție inițială cu un baston la spate pe omopla ți sprijinit de
capete de jos apucat – r ăsucirea trunchiului alternativ spre stânga și spre dreapta cu
extensia capului;
11. din aceea și poziție inițială – cu mâini la ceafa – extensia bra țelor înapoi;
12. stând cu fa ța la banca de gimnastic ă cu mâini la ceaf ă – urcare cu un picior
pe bancă cu ridicarea genunchiului cel ălalt sus;
13. stând pe genunchi cu fa ța la scara fix ă brațele înainte de sus apucat –
aplecarea trunchiului cu trecere pe c ălcâie așezat;
14. stând pe genunchi cu fa ța la scara fix ă cu celălalt înainte de șipca a treia
sprijinit – aplecarea trunchiului cu extensia capului și trecere pe c ălcâi așezat;
15. stând pe genunchi pe c ălcâie așezat cu spatele la scara fix ă de șipcă de sus
apucat la nivelul bazinului aplecarea trunchiului cu extensia capului;
16. stând pe genunchi bra țele înainte – jos pe banc ă sprijinit – aplecarea
trunchiului înainte cu extensia capului;
17. același exercițiu cu ridicarea alternativ ă a genunchilor sus;
Dănoiu Mircea
224 18. aceea și poziție inițială – aplecarea trunchiului cu ducerea alternativ ă a
picioarelor înapoi;
19. așezat depărtat cu fa ța la scara fix ă brațele înainte sus de șipcă apucat –
îndoirea trunchiului înainte cu capul în extensie;
20. așezat depărtat cu spatele la scara fix ă ridicarea bazinului de pe sol bra țele
sus de jos apucat – relaxarea bra țelor;
21. așezat depărtat cu spatele la scara fix ă brațele sus de șipcă de jos apucat
cu o șa în regiunea dorsal ă – ridicarea alternativ ă a picioarelor la 45°;
22. din aceea și poziție inițială ridicarea genunchilor îndoi ți simultan sau
alternativ;
23. culcat dorsal cu vârfurile fixate la scara fix ă – ridicarea trunchiului cu
spatele drept și revenire;
24. atârnat facial la scara fix ă – balansarea lateral ă a corpului cu extensia
capului;
25. atârnat facial la scara fix ă cu sprijin – deplasarea mâinilor în jos cu
depărtarea bazinului și îndoirea trunchiului.
G. Corectarea scoliozei stânga "C" total ă:
1. stând fandat pe piciorul stâng pe banc ă cu un baston a șezat dia gonal spre
umărul drept la spate – extensia trunchiului cu îndoirea genunchiului drept;
2. stând cu piciorul stâ ng pe lada de gimnastic ă sprijinit cu mâna stâng ă sub axilă
și mâna dreapt ă pe cap – îndoirea trunchiului spre stânga și răsucirea trunchiului spre
dreapta;
3. stând cu piciorul stâng lateral pe banc ă sprijinit cu un baston la spate
diagonal pe um ărul drept – îndoirea trunchiului lateral stânga și răsicirea trunchiului spre
dreapta;
4. stând cu fa ța la scara fix ă piciorul stâng pe a patra șipcă sprijinit cu
genunchiul îndoit cu mâna dreapt ă pe cap și mâna stâng ă pe șold – extensia trunchiului
și revenire;
5. aceeași poziție inițială – răsucirea trunchiului dreapta și revenire;
6. stând costal stânga la scara fix ă cu mâna stâng ă pe șold și mâna dreapt ă pe cap
cu piciorul stâng pe a patra șipcă sprijinit cu genunchiul îndoit – îndoirea trunchiului spre
stânga și răsucirea sa spre dreapta;
7. stând costal stânga la scara fix ă cu piciorul stâng pe a treia șipcă sprijinit cu
mâna dreapt ă de sus apucat mâna stâng ă pe șold – îndoirea trunchiului spre stânga cu
ducerea piciorului drept lateral;
8. aceeași poziție inițială – răsucirea trunchiului spre dreapta cu capul în
extensie;
9. stând costal stânga la scara fix ă cu mâna dreapt ă de sus apucat – îndoirea
trunchiului spre stânga cu du cerea piciorului drept înapoi;
10. stând costal stânga la scara fix ă cu mâna dreapt ă de sus apucat cu o șa
transversal pe partea stâng ă – îndoirea trunchiului lateral stânga și arcuire;
11. stând pe genunchiul stâng pe banc ă piciorul drept înapoi pe vârf sprijinit cu
un baston la spate diagonal pe um ărul drept – extensia trunchiu lui cu îndoirea genunchiului
stâng cu balansarea piciorului drept înapoi și revenire;
12. aceea și poziție inițială – răsucirea trunchiului spre dreapta și îndoirea
Kinetologie
225 trunchiului spre stânga;
13. stând pe genunchiul drept cu pi ciorul stâng lateral pe a treia șipcă sprijinit cu
un baston la spate diagonal pe um ărul drept a șezat – îndoirea trunchiului spre stânga și
răsucirea lui spre dreapta cu extensie;
14. stând pe genunchiul drept cu genunchiul stâng pe 2 – 3 cutii de lad ă sprijinit
cu un baston la spate diagonal pe um ărul drept a șezat – extensia trunchiului cu
răsucire spre dreapta, îndoirea trunchiului lateral stânga și revenire;
15. așezat pe coapsa stâng ă pe marginea b ăncii de gimnastic ă cu piciorul drept
înapoi sprijinit – extensia trunchiului și răsucire spre dreapta cu ridicarea bra țului drept
prin înainte sus și a brațului stâng lateral;
16. aceeași poziție inițială – îndoirea trunchiului lateral stânga cu extensie;
17. așezat cu piciorul stâng pe banca dr gimnastic ă complet sprijinit cu
bastonul a șezat diagonal pe um ărul drept extensia trunchiului cu r ăsucire spre dreapta
și îndoirea trunchiului spre dreapta;
18. așezat depărtat pe lada de gimnastic ă cu bastonul la fel a șezat, aplecarea
trunchiului cu r ăsucire spre dreapta și îndoirea trunchiului lateral stânga cu extensie;
19. așezat pe coapsa dreapt ă cu spatele la scara fix ă cu brațul drept sus apucat –
extensia trunchiului și revenire;
20. așezat depărtat – îndoirea trunchiului spre stânga și răsucirea trunchiului spre
dreapta;
21. culcat costal stânga transversal pe banca de gimnastic ă – menținerea pozi ției
cu ducerea piciorului stâng înainte;
22. atârnat cu sprijin costal stânga la scara fix ă cu mâna dreapt ă, de sus apucat
– îndoirea trunchiului spre stânga cu dep ărtarea corpului de scara fixa și răsucirea
trunchiului spre dreapta cu extensia piciorului drept;
23. atârnat cu sprijin costal stânga la scara fix ă cu mâna dreapt ă de sus apucat cu
o șa la maximul curburii – coborârea picioarelor de pe șipcă în atârnat;
24. atârnat inegal facial la scara fix ă cu mâna dreapt ă mai sus piciorul stâng la
nivelul bazinului – extensia piciorului drept sau a ambelor picioare spre stânga;
25. atârnat inegal cu spatele la scara fix ă cu mâna dreapt ă mai sus – ducerea
piciorului stâng înainte
H. Corectarea scoliozei în "S" dorsal ă dreaptă și lombară stângă:
1. stând cu piciorul stâng pe banc ă cu un baston a șezat la spate diagonal pe
umărul stâng – îndoirea trunchiului spre stânga și răsucirea trunchiulu i spre dreapta;
2. aceeași poziție inițială – extensia trunchiului cu ridicarea piciorului drept
înapoi;
3. stând cu piciorul stâng lateral pe banc ă sprijinit cu un baston corectiv la
spate – extensia trunchiului și a capului;
4. aceeași poziție inițială – îndoirea trunchiului spre dreapta și răsucirea lui spre
stânga;
5. stând cu piciorul stâng pe banc ă sprijinit înainte cu bast onul la spate
corectiv a șezat – îndoirea trunchiului dreapta și înclinarea trunchiului înainte cu
întinderea coloanei vertebrale;
6. stând cu spatele la scara fix ă cu mâna stâng ă de sus apucat cu mâna dreapt ă la
nivelul bazinului apucat – îndoirea trunchiului spre dreapta cu ducerea piciorului stâng
Dănoiu Mircea
226 lateral;
7. aceeași poziție inițială – extensia trunchiului cu ridicarea genunchiului stâng;
8. stând cu fa ța la scara fix ă – brațul stâng sus de șipcă apucat bra țul drept jos la
nivelul bazinului de șipcă apucat îndoirea trunchiului spre dreapta și extensia
trunchiului cu ridicarea piciorului stâng înapoi;
9. stând costal dreapta la scara fix ă brațul stâng sus de șipcă apucat bra țul drept
jos la nivelul bazinului apucat – extensia trunchiului cu ridicarea genunchiului stâng
sus;
10. aceeași poziție inițială – răsucirea trunchiului spre stânga și revenire;
11. stând costal stânga la scara fix ă brațul stâng sus de șipcă apucat îndoirea
trunchiului spre dreapta cu ridi carea genunchiului stâng sus;
12. aceea și poziție inițială – răsucirea trunchiului spre stânga cu ducerea
umărului drept spre scara fix ă și a piciorului stâng înapoi încruci șat peste dreptul;
13. aceea și poziție inițială – extensia trunchiului cu ridicarea genunchiului stâng
sus;
14. stând cu trunchiul aplecat cu fa ța la scara fix ă apucat cu mâna stâng ă mai sus
și dreapta mai jos – ridicarea genunchiului stâng sus;
15. pe genunchiul drept cu piciorul stâng lateral sprijinit pe banc ă cu un baston la
spate corectiv a șezat – răsucirea trunchiului spre stânga cu extensie și îndoirea
trunchiului spre dreapta și revenire;
16. stând costal dreapta la scara fix ă brațul stâng sus apucat îndoirea trunchiului
dreapta cu ridicarea piciorului stâng înainte și răsucirea trunchiului spre stânga cu ridicarea
genunchiului stâng sus;
17. stând cu fa ța la scara fix ă cu brațul stâng sus de șipcă apucat și mâna dreapt ă
pe șold ridicare pe vârful piciorului stâng cu extensia trunchiului cu ridicarea piciorului
drept înapoi;
18. așezat pe lada de gimnastic ă cu un baston la spate corectiv a șezat –
îndoirea trunchiului spre dreapta și răsucirea trunchiului spre stânga;
19. așezat pe coapsa stâng ă pe banca de gimnastic ă cu un baston la spate
corectiv a șezat – extensia trunchiului și revenire;
20. aceea și poziție inițială răsucirea trunchiului spre stânga și îndoirea
trunchiului spre dreapta;
21. așezat depărtat cu un baston la spate corectiv a șezat – extensia trunchiului cu
întinderea bra țului stâng sus și aplecarea trunchiului cu întinderea bra țului stâng sus;
22. așezat cu spatele la scara fix ă brațul stâng sus de șipcă de jos apucat bra țul
drept jos de șipcă de sus apucat aplecarea trunchiului înainte cu ridicarea genunchiului
stâng sus și îndoirea trunchiului lateral dreapta;
23. pe un c ărucior mobil culcat cu capul în afara sprijinului deplasarea
căruciorului cu ajutorul capului;
24. atârnat dorsal la scara fix ă inegal apucat cu mâna stâng ă mai sus – ridicarea
piciorului stâng înainte și revenire;
25. aceeași poziție inițială – ridicarea piciorului stâng lateral;
26. aceeași poziție inițială cu călcâiul stâng fixat pe genunchiul drept balansarea
trunchiului spre stânga;
27. atârnat facial la scara fix ă inegal apucat cu mâna stâng ă mai sus – ridicarea
piciorului stâng înapoi cu pendularea gambei înapoi;
Kinetologie
227 28. aceea și poziție inițială – extensia trunchiului și a capului cu balansarea
trunchiului spre stânga;
29. atârnat costal dreapta la scara fix ă brațul stâng sus de șipcă apucat –
ridicarea genunchiului stâng sus, r ăsucirea trunchiului spre stânga și extensia
trunchiului cu ridicarea piciorului stâng înapoi;
30. atârnat costal stânga cu piciorul stâng îndoit sprijinit apucat cu mâna
stângă mai sus – îndoirea trunchiului lateral dreapta, tr ecere în atârnat, cu ridicarea
genunchiului stâng sus;
31. atârnat facial inegal cu mâna stâng ă sus – extensia trunchiului;
32. atârnat dorsal cu sprijin la scara fix ă – extensia trunchiului dep ărtându-1 de
scară, cu ridicarea genunchiului stâng sus.
I. Corectarea spatelui rotund:
1. stând cu fa ța la scara fix ă cu trunchiul aplecat bra țele înainte de șipcă
apucat – extensia trunchiului și a capului;
2. stând cu un picior pe banc ă sprijinit rotarea bra țelor pe jos înapoi, îndoirea și
întinderea bra țelor cu m ăciuci în mâini;
3. stând cu un picior înainte pe banc ă sprijinit cu mâini la ceaf ă – extensia
trunchiului cu tragerea coatelor înapoi;
4. stând pe genunchi cu bra țele înainte de șipcă apucat extensia trunchiului și a
capului;
5. așezat pe lad ă cu mâini la ceaf ă – rotarea bra țelor pe sus înapoi cu m ăciuci în
mâini;
6. culcat dorsal pa banca de gimnastic ă cu capul în afara suprafe ței de sprijin –
extensia trunchiului și a capului;
7. atârnat dorsal la scara fix ă cu o șa în regiunea dorsal ă ridicarea genunchilor
sus ridicarea picioarelor la 90 ° și depărtarea și apropierea lor.
J. Corectarea spatelui cifotic:
1. stând cu un picior înapoi sprijinit pe banc ă cu mâini pe cap – extensia
trunchiului;
2. aceeași poziție inițială cu un baston la spate a șezat brațele îndoite pe antabra țe
sprijinit – îndoiri și răsuciri ale trunchiului alternativ spre stânga și spre dreapta;
3. stând cu spatele la scara fix ă brațele sus de șipcă apucat pas înainte cu
extensia trunchiului și a capului;
4. stând pe genunchi cu spatele la scara fix ă cu brațele sus de șipcă apucat
extensia trunchiului cu ridicarea genunch ilor de pe sol în sprijin pe vârfuri;
5. stând pe genunchi cu bra țele înainte de șipcă apucat – balansarea alternativ ă a
picioarelor înapoi cu extensia capului;
6. atârnat facial la scara fix ă – extensia capului cu ridicarea picioarelor înapoi
alternativ – balansarea corpului lateral;
7. atârnat dorsal cu sprijin la scara fix ă – extensia ampl ă a trunchiului;
8. atârnat dorsal la scara fix ă cu o șa la spate – extensia picioarelor cu sprijin pe
călcâie.
Dănoiu Mircea
228 K. Corectarea spatelui plan
1. stând dep ărtat cu spatele la scara fix ă la nivelul bazinului apucat – extensia
trunchiului;
2. stând cu fa ța la scara fix ă brațele înainte de șipcă apucat ridicarea alternativ ă a
picioarelor înapoi cu aplecarea capului înainte cu îndoirea bra țelor;
3. culcat facial cu picioarele pe a doua sau a treia șipcă sprijinite,urcare din
șipcă în șipcă păstrând pozi ția lordozat ă până la a șaptea sau a opta șipcă;
4. culcat costal pe o banc ă de gimnastic ă – îndoirea trunchiului cu amplitudine
din ce în ce mai mare.
L. Corectarea umerilor c ăzuți și aduși:
1. stând cu spatele la scara fix ă – brațele sus de șipcă apucat pas înainte cu
extensia trunchiului și a capului.
M. Corectarea omopla ților depărtați și desprinși:
1. așezat pe capacul de lad ă cu mâini la spate – apropierea omopla ților prin
ducerea umerilor înapoi.
N. Corectarea toracelui plat și înfundat la baz ă:
1. stând cu fa ța la scara fix ă brațele îndoite la nivelul umerilor apucat – ducerea
brațelor lateral cu ridicarea alternativ ă a genunchilor sus;
2. stând dep ărtat cu spatele la scara fix ă brațele sus de șipcă apucat – extensia
trunchiului cu inspira ție și revenire.
3. așezat cu spatele la scara fix ă brațele sus de șipcă apucat îndoirea trunchiului
lateral alternativ;
4. așezat depărtat pe banca de gimnastic ă cu trunchiul înf ășurat într -o band ă
elastică – inspirație cu ridicarea bra țelor lateral;
5. culcat costal pe banca de gimnastic ă îndoirea trunchiului sco țând progresiv
trunchiul în afara suprafe ței de sprijin;
6. culcat costal cu picioarele de ultima șipcă agățat – îndoirea și ridicarea
trunchiului cu inspira ție și revenire;
7. culcat costal cu mâinile de șipcă apucat – ridicarea picioarelor lateral cu
inspirație și revenire cu expira ție;
8. culcat facial cu picioarele de ultima șipcă agățat – extensia trunchiului și
revenire;
9. atârnat costal la scara fix ă – balansarea picioarelor lateral;
10. atârnat costal cu sprijin la scara fix ă – îndoirea trunchiului lateral exterior;
11. atârnat dorsal la scara fix ă – ridicarea alternativ ă a genunchilor sus.
O. Corectarea abdomenului aton și proeminent:
1. stând cu fa ța la scara fix ă brațele înainte de șipcă apucat – aplecarea
trunchiului înainte și îndoirea lui înainte cu mutarea mâinilor din șipcă în șipcă în jos;
2. așezat depărtat pe banca de gimnastic ă îndoirea sau r ăsucirea trunchiului spre
stânga și spre dreapta;
3. culcat dorsal de ultima șipcă de vârfuri ag ățat brațele sus ridicarea cu îndoirea
trunchiului înainte și revenire;
4. culcat dorsal cu mâinile de ultima șipcă apucat – ridicarea picioarelor peste
Kinetologie
229 cap simultan sau alternativ;
5. atârnat dorsal la scara fix ă – îndoirea și întinderea picioarelor succesiv;
6. atârnat dorsal la scara fix ă – ridicarea picioarelor în echer dep ărtarea și
apropierea cu încruci șare.
P. Corectarea genunchilor în varum:
1. stând cu un picior pe banc ă lateral sprijinit – îndoirea trunchiului spre sprijin
celălalt picior în rota ție;
2.stând costal la scara fix ă cu un picior pe scar ă sprijinit la nivelul bazinului –
îndoirea trunchiului spre scar ă și revenire;
3. stând costal la scara fix ă cu un picior pe a doua sau a a treia șipcă sprijinit
apucat cu mâna din interior la nivelul bazinului iar cea din exterior peste cap apucat –
depărtarea bazinului de scara fix ă și îndoirea trunchiului lateral spre scara cu rotarea
plantei piciorului de baz ă în exterior;
4. pe genunchi dep ărtat cu fa ța la scara fix ă cu brațele sus de jos apucat cu
gambele în exterior – ridicarea genunchilor de pe sol spr ijinind tălpile pe margine
internă cu apropierea genunchilor;
5. culcat costal pe banc ă cu picioarele în afara suprafe ței de sprijin vârfurile
orientate interior – dep ărtarea picioarelor.
R. Corectarea genunchilor în valgum:
1. stând dep ărtat cu fa ța la scara fix ă brațele înainte de șipcă de sus apucat –
balansarea alternativ ă a picioarelor din afar ă înăuntru cu încruci șare peste piciorul de
sprijin;
2. stând costal la scara fix ă cu piciorul din exterior pe șipca a doua sau a treia
sprijinit – îndoirea trunchiului spre scar ă și revenire;
3. așezat pe lada de gimnastic ă – încrucișarea gambelor cu ducerea genunchilor
în exterior;
S. Corectarea piciorului plat:
1. stând cu fa șă la scara fix ă pe ultima șipcă sprijinit – ridicare pe vârfuri și
revenire;
2. stând pe vârfuri vu fa ța la scara fix ă brațele sus de sus apucat – coborâre cu
ducerea c ălcâielor în exterior;
3. culcat dorsal cu vârfurile de ultima șipcă agățat – ridicarea trunchiului în
așezat – dep ărtarea picioarelor cu vârfurile întinse.
FORMAREA ȘI CONSOLIDAREA DEPRINDERILOR APLICATIV
UTILITARE
După natura efortului necesar efectu ării lor, deprinderile aplicativ utilitare sunt
cuprinse în diferite verigi ale lec ției; ele sunt mijloace ale gimnasticii atractive, cu
influențe multiple asupra organismului.
Dintre acestea, cele mai des folosite ca mijloace ale gimnasticii terapeutice,
amintim: târârea, trac țiunea și împingerea, c ățărarea, escaladarea, echilibru, ridicarea și
transportul de greut ăți. Procedeele specifice vor fi selectate în func ție de efecte. Astfel,
pentru:
Dănoiu Mircea
230 A. Formarea atitudinii corporale corecte:
1. culcat facial – târâre cu impulsie alternativ ă a picioarelor;
2. culcat dorsal cu genunchii îndoi ți pe banca de gimnastic ă târâre prin trac țiune
alternativ ă a brațelor;
2. pe genunchi cu sprijin înaint e -târâre cu coloana sub orizontal ă;
B. Corectarea torticolisului pe dreapta
1. mers pe biciclet ă cu o minge medicinal ă pe cap; 2. culcat facial – târâre în
cerc spre dreapta cu capul în pozi ție hipercorectiv ă împingând cu capul o minge
medicinal ă; 3. culcat facial – târâre cu bra țul și piciorul stâng în pozi ție hipercorectiv ă
împingând o minge medicinal ă.
4. culcat dorsal cu bra țul stâng sus – târâre în cerc spre stânga cu capul în pozi ție
hipercorectiv ă.
5. atârnat pe un plan oblic cu fa ța în jos – extensia capului cu ridicarea
alternativ ă a unui picior înapoi;
6. atârnat pe un plan oblic cu fa ța în sus – trac țiune în bra țe urmată de răsucirea
capului spre dreapta.
C. Corectarea cifozei dorsale:
1. mers în echilibru cu ridicarea alternativ ă a genunchilor sus cu mâini la ceaf ă;
2. pe genunchi înainte sprijinit – târâre numai cu ajutorul picioarelor p ăstrând
contactul cu palmele;
3. pe genunchi sprijin înainte – bra țele oblic – târâre cu împingerea unei mingi
medicinale cu capul;
4. culcat facial cu mâinile la spate – târârea cu ajutorul picioarelor;
5. culcat facial – târâre cu bra ț și picior opus;
6. atârnând dorsal la scara fix ă cu genunchii îndoi ți – deplasarea succesiv ă a
mâinilor spre stânga și spre dreapta;
7. atârnat pe un plan oblic culcat facial – extensia capului.
8. aceeași poziție inițială – îndoirea genunchilor alternativ și simultan;
9. aceeași poziție inițială cu o șa în regiunea dorsal ă – îndoirea alternativ ă a
genunchilor sus;
10. aceeași poziție inițială – ușoară tracțiune în bra țe.
D. Corectarea cifozei totale:
1. mers în echilibru pe banca de gimnastic ă cu mâini pe um ăr;
2. mers în echilibru pe banca de gimnastic ă cu un săculeț de nisip sau o minge
medicinal ă pe cap;
3. același exercițiu cu trunchiul în extensie și cu balansarea picioarelor
alternativ înapoi sau cu pendularea gambelor înapoi;
4. cu spatele la scara fixa bra țele – sus, de jos apucat cu sprijin c ățărare mutând
mâinile pe șipci în jos și revenire;
5. culcat facial cu picioarele ag ățat de prima șipcă – deplasarea picioarelor
alternativ pân ă la a șaptea sau a opta șipcă, cu impuls alternativ ale bra țelor;
6. culcat facial – târâre cu ajutorul picioarelor și umerilor;
7. culcat facial – târâre cu bra ț și picior opuse;
Kinetologie
231 8. culcat dorsal transversal pe o banc ă de gimnastic ă – deplasare spre stânga și
spre dreapta;
9. atârnat la inele – extensia capului cu ridicarea alternativ ă a picioarelor înapoi
cu o ușoară tracțiune în bra țe;
10. atârnat la bar ă – în extensie deplasare spre stânga și spre dreapta;
11.atârnat facial la scara fix ă – urcare și coborâre în bra țe cu genunchii îndoi ți
călcâiele aproape de bazin;
12. atârnat facial la scara fixa cu genunchii îndoi ți deplasare spre stânga și spre
dreapta;
13. atârnat facial pe un plan oblic – extensia trunchiului; 14. din aceea și poziție inițială – urcare și coborâre cu bra țele.
E. Corectarea lordozei lombare:
1 .mers pe c ălcâie cu o minge medicinal ă ținută înainte jos;
2. mers în echilibru cu deplasare înainte, înapoi și lateral cu trunchiul aplecat cu
brațele lateral;
3. mers ghemuit cu bra țele sus cu o minge medicinal ă;
4. stând pe genunchi cu sprijin înainte apropierea mâinilor de genunchi pân ă la
trecerea acestora printre bra țe;
5. stând pe genunchi cu sprijin înainte deplasare cu bra ț și picior opus;
6. aceeași poziție inițială târâre în cerc cu r ăsucirea trunchiului;
7. stând pe genunchi cu sprijin transversal peste banca de gimnastic ă
deplasare
laterală prin pășire succesiv ă;
8. aceeași poziție inițială pe un plan oblic – urcare și coborâre cu bra ț și picior
opus;
9. așezat cu un baston la spate – târâre numai cu ac țiunea picioarelor;
10. culcat facial cu sprijin cu bazinul sus târâre cu bra ț și picior opuse;
11. aceea și poziție inițială transversal pe o banc ă de gimnastic ă – deplasare spre
stânga și spre dreapta cu mâini și picioare aproape de banc ă;
12. atârnat facial pe un plan oblic cu o pern ă sub abdomen dep ărtarea și
încrucișarea picioarelor;
13. atârnat dorsal pe un plan oblic – ridicarea genunchilor sus alternativ și
simultan.
F. Corectarea cifo – lordozei:
1. mers în echilibru cu o minge medicinal ă pe cap;
2. stând pe genunchi cu sprijin pe antebra țe – deplasare cu bra ț și picior opus
împingând cu capul o minge medicinal ă;
3. culcat dorsal cu o minge medicinal ă la spate deplasare rulând mingea
medicinal ă;
4. culcat dorsal cu bra țele lateral cu o șa în regiunea dorsal ă picioarele la 900 –
depărtarea și apropierea, forfecarea cu încruci șare și îndoirea lor;
5. culcat dorsal pe o banc ă cu genunchii îndoi ți – târâre cu ajutorul bra țelor și
picioarelor sau numai cu ajutorul picioarelor;
6. culcat dorsal cu picioarele pe a 2-3a șipcă sprijinit cu bra țele sus – deplasarea
trunchiului spre scar ă până ce picioarele p ășind din șipcă în șipcă ajung la 90°;
Dănoiu Mircea
232 7. culcat facial – târâre cu bra ț și picior opuse;
8. aceeași poziție inițială cu mâinile la spate târâre cu ajutorul picioarelor;
9. atârnat facial pe un plan oblic – întinderea trunchiului cu extensia capului; 10. din aceea și poziție depărtarea și apropierea picioarelor cu extensie;
11. aceeași poziție inițială cu picioarele dep ărtate în afara suprafe ței de sprijin –
încrucișarea acestora sub planul oblic;
12. atârnat la bar ă cu genunchii îndoi ți sus deplasare lateral ă.
G. Corectarea scoliozei stânga în "C" total ă:
1. mers cu piciorul stâng pe banc ă cu mâna dreapt ă pe cap și mâna stâng ă pe
șold;
2. mers în echilibru cu trunchiul în diferite pozi ții;
3. stând pe genunchi târâre înainte cu bra țul drept și genunchiul stâng
urmată de târâre înapoi cu bra țul stâng și genunchiul drept;
4. din aceea și poziție târâre cu bra țul drept și genunchiul stâng, împingând o
minge medicinal ă;
5. culcat facial cu bra țul drept sus și brațul stâng lateral – târâre în cerc spre
stânga;
6. aceeași poziție iniț
ială – târâre înainte cu bra țul drept și piciorul stâng și târâre
înapoi cu bra țul stâng și piciorul drept;
7. atârnat r ăsturnat la genunchi ag ățat – îndoirea trunchiului spre stânga și
răsucire spre dreapta;
8. atârnat la a dou ă frânghii balansarea corpului spre stânga;
9.atârnat facial pe plan oblic – ridicarea piciorului stâng lateral cu eliberarea
mâinii stângi;
10. atârnat costal dreapta pe plan oblic – balansarea piciorului stâng lateral;
11. aceeași poziție inițială cu o șa la nivelul curburii maxime – ridicarea
picioarelor lateral;
H. Corectarea scoliozei în "S" dorsal ă dreapta și lombară stânga:
1. mers în echilibru cu o minge medicinal ă pe cap sus ținută cu mâna stâng ă;
2. culcat facial de șipca de jos a sc ării apucat c ățărare până la a șaptea sau a opta
șipcă, cu trunchiul în extensie;
3. culcat facial – târâre înainte ci bra țul și piciorul stâng;
4. culcat facial cu un baston a șezat diagonal la spate spre um ărul stâng – târâre
prin impuls alternativ al picioarelor;
5.atârnat la frânghie cu mâna stâng ă mai sus – c ățărare păstrând mâna stâng ă
înaintea celei drepta;
6. atârnat la bar ă răsucirea trunchiului spre stânga cu r ăsucirea bazinului spre
dreapta;
7. atârnat r ăsturnat de genunchi ag ățat – extensia trunchiului cu r ăsucirea lui spre
stânga;
8. atârnat pe un plan oblic facial – extensia piciorului stâng cu eliberarea mâinii
drepte;
9. aceeași poziție inițială – cățărare cu mâna și piciorul stâng;
10. aceeași poziție inițială – ducerea piciorului stâng cu desfacerea mâinii drepte
Kinetologie
233 și extensia capului cu ridicarea genunchiului stâng sus;
11. atârnat culcat costal dreapta cu o șa la nivelul curburii dorsale – ridicarea
piciorului stâng lateral și îndoirea genunchiului stâng cu desfacerea mâinii drepte;
12.atârnat facial suspendat în c ăpăstru – alternarea suspensiilor.
I. Corectarea spatelui rotund:
1. stând pe genunchi cu sprijin înainte – târâre cu bra ț și picior opuse;
2. culcat dorsal – târâre cu irnmpulsia picioarelor;
3. culcat dorsal – târâre cu a mâinile la spate cu impulsia picioarelor;
4. atârnat la bar ă – extensia trunchiului și a capului;
5. atârnat dorsal pe un plan . oblic cu o șa în regiunea dorsal ă – ridicarea
genunchilor sus și n revenire;
6. atârnat dorsal pe un planai oblic cu genunchii îndoi ți – menținerea pozi ției cu
relaxarea tmrunchiului și brațelor.
J. Corectarea spatelui cifotitic:
1. mers în echilibru cu bra țelfcle lateral sus;
2. stând pe genunchi cu spnrijin – târâre cu bra ț și picior opuse și cu brațul și
piciorul de aceea și parte cu extensia trunchiului;
3. culcat facial târâre cu mâinile la spate;
4. atârnat la inele – balansarea a corpului cu capul în extensie; 5. atârnat la inele – ratarea picioarelor cu o minge medicinal ă la glezne.
6. atârnat dorsal pe un plan oblic cu o șa la spate – extensia și depărtarea
picioarelor în afara spirijinului;
7. atârnat facial pe un plan oblic – extensia picioarelor și revenire.
K. Corectarea spatelui plan::
1. culcat facial – rostogolire lateral ă;
2. culcat facial – târâre cu bra țjtț
și picior opuse și târâre cu mâinile la spate;
3. cățărare la scara fix ă cu ajutîtorul mâinilor și picioarelor;
4. cătărare la frânghie cu ajutorul mâinilor și picioarelor;
5. cătărare la scara de gimnastic ă sau de frânghie cu trecerea corpului prin
spațiile cadrului dintr – o parte în alta.
L. Corectarea umerilor c ăzuți și aduși:
1.atârnat la scara fix ă facial – extensia corpului cu men ținerea pozi ției;
2. aceeași poziție inițială – coborâre din șipcă în șipcă numai în bra țe cu
genunchii îndoi ți;
3. atârnat la inele – extensia corpului. 4. atârnat la bar ă – deplasarea mâinilor lateral prin alunecare;
5. atârnat între dou ă frânghii – împingerea lor în afar ă;
6. atârnat facial pe un plan oblic – extensia trunchiului cu men ținerea pozi ției.
M. Corectarea omopla ților depărtați și desprinși:
1. culcat dorsal pe banca de gimnastic ă târâre cu impulsia alternativ ă a
picioarelor cu umerii în afara suprafe ței de sprijin.
Dănoiu Mircea
234 N. Corectarea toracelui plat și înfundat la baz ă:
1. stând pe genunchi cu sprijin înainte – târâre cu bra ț și picior opus;
2. aceeași poziție inițială – târâre cu bra ț și picior de aceea și parte;
3. culcat facial – târâre cu bra ț și picior opuse;
4. atârnat costal pe un plan oblic – ducerea picioarelor lateral cu inspira ție și
revenire.
O. Corectarea abdomenului proeminent și aton:
1. mers ghemuit cu rostogolirea unei mingi medicinale;
2. așezat cu sprijin înapoi – deplasare cu transportul unei mingi medicinale pe
abdomen;
3. culcat facial cu sprijin înainte târâre cu bra ț și picior opuse;
4. atârnat la inele – balansarea picioarelor, ridicarea genunchilor sus alternativ
cu balansarea înapoi cu c ălcâiele la bazin și rotarea picioarelor în ambele sensuri;
5. atârnat la bar ă cu genunchii sus – r ăsucirea trunchiului cu ducerea genunchilor
în sens opus;
6. aceeași poziție inițială – rotarea corpului în ambele sensuri cu genunchii îndoi ți și
rotarea picioarelor cu o minge medicinal ă între glezne.
P. Corectarea genunchilor în varum:
1. mers cu o minge medicinal ă între glezne cu genunchii apropia ți;
2. mers cu picioarele de o parte și de alta a b ăncii de gimnastic ă;
3. culcat sprijinit cu genunchii îndoi ți depărtarea succesiv ă a gambelor târând
tălpile pe sol.
R. Corectarea genunchilor în valgum:
1. mers în echilibru pe o linie trasat ă pe sol cu genunchii afar ă;
2. mers cu pa și târâți cu o minge medicinal ă între glezne.
S. Corectarea piciorului plat:
1. mers curostogolirea unei mingi me dicinale cu vârful picioarelor;
2. mers în echilibru cu pa și adăugați pe bancă.
Anexa
235 CABINETUL DE KINETOTERAPIE
Pentru un tratament eficient și variat, cabinetul de kinetoterapie trebuie s ă
posede o minim ă dotare. Aceasta const ă în:
1. 5 – 10 saltele individuale (dimensiunea 2 / 1 m.);
2. bastoane de gimnastic ă;
3. rastel pentru bastoane; 4. cel puțin 2 scări fixe;
5. plan înclinat, care s ă poată fi fixat la scara fix ă;
6. oglindă de perete;
7. mingi medicinale de diferite greut ăți (1 – 5 kg.);
8. bare paralele fixate la podea, cu în ălțime reglabil ă; cadru metalic; bastoane;
cârje axilare; c ăpăstru Glisson (pentru reeducarea mersului);
9. pedală; scară sau numai o treapt ă (pentru reeducarea piciorului);
10. planșetă basculant ă pentru reeducarea func ției de echilibru;
11. roată mobilă, fixată în perete, pentru mobilizarea um ărului;
12. placă canadian ă; panou pentru reeducarea mâinii;
13. corzi de s ărit;
14. extensoare, benzi elastice; 15. scripe ți;
16. mănuși și genunchiere pentru gimnastica de târâre;
17. capră de gimnastic ă;
18. pat de masaj; 19. biciclet ă ergometric ă;
20. mingi pentru diferite jocuri sportive;
21. masă
, scaune, dulap.
Obiecte de control medical: 1. tensiometru; 2. stetoscop; 3. cântar cu taliometru; 4. spirometru;
5. dinamometru;
6. metronom; 7. trusă pentru primul ajutor.
Ar fi preferabil ca în imediata apropiere a s ălii de kinetoterapie s ă se găsească o
sală de baie, prev ăzută cu dușuri, pentru men ținerea unei bune igiene a pacien ților.
Anexa
237 STATUTUL KINETOTERAPEUTULUI
CAP. I. DISPOZI ȚII GENERALE
Art. 1. Kinetoterapeutul este specialistul cu studii superioare, licen țiat al unei facult ăți
de specialitate, care acord ă asistență kinetică profilactic ă, terapeutic ă și de recuperare medical ă.
El face parte integrant ă din personalul cu studii superioare specializat în asigurarea st ării de
sănătate a popula ției. Kinetoterapeutul lucreaz ă în echipă (direct sau indirect), în primul rând în
colaborare cu medicii speciali ști, cu psihologii, cu asisten ții sociali, ortofoni știi, orteziștii etc.
Kinetoterapeutul nu este asimilat func ționarului public, în exercitarea profesiunii sale.
Art. 2. Activitatea kinetoterapeutului se desf ășoară în spitale, policlinici, sanatorii,
instituții de ocrotire, în școli speciale, în case și centre de s ănătate sau dispensare, în c ăminele de
bătrâni, complexele pentru sport și sănătate, în institu țiile de ocrotire, în școli speciale, în case și
centre de s ănătate sau dispensare, în c ăminele de b ătrâni, în institu țiile de stat sau în sistem privat
ori neguvernamental.
Art. 3. Pentru avizarea înfiin țării și funcționarea unor centre de s ănătate și recuperare
particulare, hot ărârea principal ă va trebui luat ă de către Federa ția Român ă a Asocia țiilor de
Kinetoterapie cu consultarea Ministerului S ănătății.
CAP. II. CON ȚINUTUL ȘI CARACTERISTICILE PROFESIUNII DE
KINETOTERAPEUT
Art. 4. Kinetoterapeutul acord ă asistență kinetică de natură profilactic ă, terapeutic ă și de
recuperare medical ă întregii popula ții.
• Asigură educația pentru s ănătate atât pacien ților și aparținătorilor acestora, cât
și altor categorii de personal din sistemul de s ănătate;
• Participă la programe de educa ție organizate conform planurilor elaborate de
Ministerul S ănătății în colaborare cu organiza țiile (asocia țiile) care reprezint ă
kinetoterapeutul;
• Participă la formarea și perfecționarea kinetoterapeu ților încep ători și a altor
categorii de personal din subordine (asisten ți, maseuri);
• Participă la cercetarea în domeniul medical și al îngrijirii pentru s ănătate, în
scopul îmbun ătățirii practicii profesionale și a sistemului de formare și
perfecționare.
Art. 5. Cu prescrip ție medical ă kinetoterapeutul este autorizat de a aplica terapia prin
mișcare, revenindu-i în acela și timp responsabilitatea aplic ării ei. Kinetoterapia reprezint ă o
profesie interdisciplinar ă, succesul aplic ării ei rezultând din colaborarea dintre medic și
kinetoterapeut, primului revenindu-i sarcina de a stabili diagnosticul clinic al bolnavului, iar al
doilea evaluarea st ării funcționale și stabilirea metodologiei și aplicarea corect ă a mijloacelor
specifice de tratament prin mi șcare în func ție de acest diagnostic.
Art. 6. Kinetoterapeutul este abilitat s ă efectueze asisten ță kinetică în:
• afecțiuni ortopedico – traumatice;
• afecțiuni neurologice;
• afecțiuni reumatismale;
• afecțiuni cardiovasculare și respiratorii;
• afecțiuni metabolice și de nutriție;
• afecțiuni pediatrice;
Anexa
238 • afecțiuni geriatrice și gerontologie;
• afecțiuni specifice activit ăților sportive;
• afecțiuni urogenitale;
• afecțiuni digestive și abdominale;
• afecțiuni chirurgicale și după arsuri grave.
Art. 7. Cu prescrip ție medical ă, cu un medic prezent sau în apropiere care poate
interveni în orice moment, kinetoterapeutul este autorizat s ă participe la reeducarea cardio –
vasculară a bolnavului dup ă infarct miocardic și după intervențiile de cord, s ă înregistreze EKG.
în timpul ședințelor de reeducare cardio – vasculare, interpretarea revenindu-i medicului.
Art. 8. Kinetoterapeutul este obligat s ă alcătuiască fișa fiecărui pacient, fi șă care va
cuprinde:
a. Evaluarea ini țială a deficitului func țional sub toate aspectele lui;
b. Programul / planul de recuperare sau asisten ță kinetică (incluzând obiective
operaționale, metode, tehnici);
c. Planul procedurilo r fizicale aplicate;
d. Reevaluările periodice;
e. Evaluarea final ă – starea fizic ă și funcțională a pacientului în momentul termin ării
tratamentului, care reprezint ă descărcarea de responsabilitate a kinetoterapeutului.
Art. 9. În aplicarea tratamentelor kineti ce, kinetoterapeutul este autorizat s ă utilizeze
următoarele tehnici:
• masaj terapeutic și tehnici complementare;
• manevre de drenaj limfatic;
• manevre de reflexoterapie;
• posturări, mobiliz ări și manipul ări articulare;
• mecanoterapie;
• scripeto-terapie;
• hidrokinetoterapie;
• tehnici de confec ționare a conten țiilor suple și a ortezelor simple;
• crioterapia, termoterapia;
• relaxarea neuromuscular ă;
• tehnici de aplicare a diferitelo r proceduri de electroterapie;
• tehnici de fizioterapie;
• măsurarea tensiunii arteriale;
• elongațiile manuale și mecanice.
Art. 10. În mediul sportiv kinetoterapeutul poate ajuta medicul în limitele competen ței
sale, participând la stabilirea bilan țurilor de aptitudini ale activit ății fizice sportive și al
supravegherii antrenamentelor și recuperarea sportivilor.
Art. 11. Prestarea actului terapeutic are loc în func ție de specificul unit ății sanitare în:
• cabinete de kinetoterapie;
• bazine de hidrokinetoterapie;
• la patul bolnavului;
• la domiciliul pacientului.
La sala de kinetoterapie poate fi: terapia individual ă sau colectiv ă.
Pentru terapia individual ă numărul maxim de bolnavi trata ți zilnic – 8 (opt).
Pentru terapia colectiv ă (grupe de afec țiuni) în func ție de capacitatea s ălii – 20
(douăzeci) bolnavi / zi.
Art. 12. Programul de lucru al kinetoterapeutului este de 7 ore, dintre care 2 ore sunt
alocate alc ătuirii planurilor de recuperare.
Anexa
239 Art. 13. Kinetoterapeu ții care lucreaz ă în servicii medicale cu f actor de risc (sanatorii
TBC., spitale de psihiatrie, c ămine – spital, clinici de boli contagioase etc) vor fi asimila ți
celorlalți salariați medicali privind sporul de periclitate. Cei care lucreaz ă în mediul rural vor
beneficia de un spor de salarizare de 10%. Kinetoterapeutul care are titlul de doctor în științe va
beneficia de un spor de salarizare de 15%.
Kinetoterapeutul are dreptul la concediu suplimentar de odihn ă conform legii.
Kinetoterapeutul beneficiaz ă de un spor de salariu de pân ă la 30% care se atribuie în func ție de
condițiile specifice în care î și desfășoară activitatea, conform legii.
CAP. III. RELA ȚIILE KINETOTERAPEUTULUI
Art. 14. Kinetoterapeutul prime ște în tratament pacien ții de la medicii de diferite
specialități pe baza unei adrese (bilet) de trimitere, din care nu pot lipsi urm ătoarele:
• diagnosticul clinic complet (care va face obiectul activit ății kinetice);
• eventualele aten ționări asupra particularit ăților patologice severe ale
pacientului, precum și orice alte informa ții clinice ori paraclinice pe care
medicul le consider ă necesare kinetoterapeutului în organizarea programului
kinetic al cazului respectiv.
Art. 15. Din punct de vedere administrativ kinetoterapeutul:
• este subordonat șefului pe sec ție, de policlinic ă, de bază de tratament specific;
• este subordonat directorului de unitate sanitar ă;
• are în subordine personalul mediu sanitar de balneofizioterapie și de
recuperare medical ă și alte cadre cu preg ătire medie care contribuie la aplicarea
actului medical specific;
• poate conduce o unitate, compartiment de recuperare medical ă;
• stabilește relații de colaborare cu to ți medicii din sec țiile clinice, ambulator sau
baza de tratament, în vederea optimiz ării actului terapeutic;
• are competen ța să încheie contracte cu casele de asigur ări pentru furnizarea
serviciilor medicale specifice.
CAP. IV. PERFEC ȚIONAREA ȘI PROMOVAREA
KINETOTERAPEUTULUI
Perfecționarea kinetoterapeutului reprezint ă un proces continuu și se realizeaz ă prin:
• pregătire teoretic ă și individual ă;
• experiență practică acumulat ă;
• cursuri de perfec ționare pe probleme de specialitate;
• stagii de informare și schimburi de experien ță în unități medicale de vârf din
țară ori din str ăinătate;
• studii aprofundate și masterat;
• doctorat.
Kinetoterapeutul poate promova, în timp, urm ătoarele grade profesionale, c ăpătând
titlurile corespunz ătoare:
1. Kinetoterapeutul stagiar (primul an de la absolvire); se include și eventualul an de
studii aprofundate sau masterat;
2. Admiterea la examenul de specialist se realizeaz ă prin concurs organizat de c ătre
M . E . N . î n c o l a b o r a r e c u F . R . A . K . l a n i v e l n a țional. Candida ții pentru acest examen sunt
kinetoterapeu ți care au desf ășurat un an de stagiatur ă.
3. Kinetoterapeut specialist , după promovarea examenului de specialitate, care se
poate susține de cel mult trei ori, dup ă primii cinci ani de la absolvire;
Anexa
240 4. Kinetoterapeut principal, dup ă promovarea examenului de principal, la cel pu țin
cinci ani de la examenul de specialitate.
Obținerea titlurilor respective se face în cadrul unor ex amene stabilite de facult ățile de
profil și Ministerul S ănătății.
Timpul de prezentare la aceste examen e poate fi scurtat cu un an (excep ție făcând
examenul de specializare) în cazuri excep ționale, la propunerea argumentat ă a conducerii unit ății
în care lucreaz ă kinetoterapeutul respectiv. Aprobarea o acord ă FRAK..
CAP. V. DISPOZI ȚII FINALE
Art. 16. Exercitarea profesiunii de kinetoterapeut se realizeaz ă conform legii și a
reglement ărilor cuprinse în prezentul st atut al kinetoterapeutului.
Art. 17. Kinetoterapeutul are toate drepturile conferite prin legile și regulamentele de
organizare și funcționare a acestei profesiuni.
Art. 18. Salarizarea kinetoterapeutului se face pe principiul competen ței, ținându-se cont
de gradul de preg ătire, calitatea presta țiilor, nivelul unit ății sanitare și de importan ța socială a
profesiunii sale (similar ă cu alte profesiuni ca psiholog, chimist, biolog, farmacist).
Art. 19. Kinetoterapeutului îi sunt recunoscute toate aceste drepturi indiferent de
instituția unde își desfășoară activitatea.
Art. 20. Prezentul statut intr ă în vigoare în termen de 30 de zile de la publicarea lui în
Monitorul Oficial al României.
Art. 21. La data intr ării în vigoare a prezentului statut orice dispozi ție contrar ă acesteia
se abrogă.
Art. 22. F. R. A. K. este singura abilitat ă să reprezinte profesiunea de kinetoterapeut. De
prevederile prezentului statut beneficiaz ă doar membrii F. R. A. K..
Președinte F. R. A. K.
Secretar,
Prof. univ. dr. Vasile Marcu Lect. univ. drd. Mirela Dana
Adoptat în 1997, Oradea și modificat în 1998 – 2000 la Congresele de kinetoterapie.
241 BIBLIOGRAFIE
1. ABDUL, H. SULTAN et coll. Rupture du sphincter externe de l'anus au coursde
l'accouchement par voie basse. Reéducation du plancher pelvien. GRRUG 6e congres
international. 1994: pp 148-168
2. ABOUJOUADE, I. Incontinence urinaire et grossesse. Urodynamique practique (vol 2).
1993: pp 29-32
3. ALEXANDER, S., ROWAN, D. Closure of the urinary sphincter mechanism in
unanesthetized dogs by means of electrical stimulation of perineal muscles. Br. J. Surg. 1966: 53:
1053-1057
4. ANDERSEN, JT., BLAIVAS, JG., CARDOZO, L., THUROFF, J. Lower urinary tract
rehabilitation techniques: seventh report on the st andardization of terminology of lower urinary
tract function. Neurourol Urodyn 1992: 11: 593-604
5. ANONYMOUS. Non-surgical treatment of stress incontinence. Lancet 1992: 340: 643-644
6. ANTONESCU, D., OBRA ȘCU, C., OVEZEA, A. – Corectarea coloanei vertebrale, Editura
Medicală, București, 1996;
7. ARANDA B., MAZIERES L., PERRIOGOT M. R ééducation de l’incontinence urinaire
d’effort chez la femme. Ann Readapt Med Phys 1986: 29: 317-323
8. AUTRY, D., LAUZON, F., HOLLIDAY, P. The voiding record, an aid in decreasing
incontinence in community-residing elderly persons. Gerontology 1989:29:229-233
9. AZRIN, NH., FOXX, RM. A rapid method of toille t training the institutionalized retarded. J
Appl Behav Anal 1971: 4: 89-99.
10. BACIU, C. Kinetoterapia pre- și postoperatorie, Editura Sport – Turism, Bucure ști, 1981;
11. BACIU, C. Programe de gimnastic ă medicală, Editura Stadion, Bucure ști, 1974;
12. BAIGIS–SMITH, J, SMITH, DAJ, ROSE, M, NEWMAN, DK, Managing urinary
incontinence in community residing eldery persons, Gerontology 1989: 29: 229-233.
13. BEERSIEK, F., PARKS, A., SWASH, M. Pat hogenesis of anorectal incontinence: a
histometric study f the anal sphincter musculature. J. Neurosci 1979: 42: 11-127
14. BEMELMANS, BL., HANKEL, M., JACO BS, CHGM, Van KERREBROECK, PE.,
WORM, G., DEBRUYNE, FM. Pelvic floor reeducation and body posture correction for
treatment of female urinary incontinence: results of comprehensive pre- and post-treatmenturodynamic testing. Neurourol Urodyn 1992: 11: 209-218
15. BENSANEL, H., HUGUENIN, P., CIANDO, O. – Troubles de la statique vertebrale et
dystrophie rachidienne de croissance. In ENCICLOPEDIE MEDICO – CHIRURGICALE.
EDITIONS TECHNIQUES, PARIS, 1992;
16. BENSON, JT. Female pelvic floor disorders: investigation and management. Norton WW.
New York. Londres. 1992: 435 p
17. BENVENUTI, F., CAPUTO, GM., BANDINELLI, S., MAYER, F., BIAGINI, C.,
SOMMAVILLA A. Reeducative treatment of female genuine stress incontinence. Am J. Phys
Med 1987: 66: 155-1658
18. BENZL, JS. Vaginal dyfunction: nonsurgical therapies. In Benson JT, Norton WW eds.
Female pelvic floor disorders. Investigation and management. New York. London. 1992: pp 307-312
19. BERGLAS, B., RUBIN, IC. Study of the supportive structures of the uterus by levator
myography. Surg Gynecol Obstet 1955: 97: 677-692
20. BIZOUARD, FN. Influence du massage périnéal dans la revalidation du verrouillage
perinéal. Limites de cette technique (mémoire de diplòme d'université de rééducation en
urogynécologye. Saint-Etienne. 1994
242 21. BLAIVAS JG. The neurophysiology of micturition: a clinical study of 550 patients. J Urol
1982: 127: 958-963
22. BO K., HAGEN, RH., KVARSTEIN, B., JORGENSEN, J., LARSEN, S. Pelvic floor
muscle exercise for the treatment of female st ress urinary incontinence. III. Effects of two
different degrees of pelvic floor muscle exercises. Neurourol Urodyn 1990: 9: 489-503
23. BO, K. Reproductibility of instruments designed to measure women’s subjective assessment
of stress urinary incontinence. Proc Int Continence Society (Hannover. 1991). Neurourol Urodyn
1991: 10: 424
24. BOGDANOV OV, NIKOLAEVA NI, MIKHAILENOK EL., Correction of posture
disorders and scoliosis in schoolchildren using functional biofeedback. Zh Nevropatol Psikhiatr
Im S S Korsakova. 1990;90(8):47-9.
25. BOILLET, AE. Primiparité: ses conséquences lombo-pelvi-périnéales: sage-femme et
prophylaxie. Université Paris-Quest. 1987: pp 70-77
26. BORS E. Effect of electric st imulation of the pudendal nerves on the vesical neck: its
significance for the function of cord bladders: a preliminary report. J. Urol 1952: 67: 925
27. BOURCIER A., JURAS J Urodynamique et réadaptation en urogynecologie. Vigot. Paris.
1986
28. BOURCIER, A. Le plancher pelvien. Exploration functionnelles et readaptation. Vigot.
Paris. 1989: pp 72-81
29. BRAIZE, C. La notion de besoin dans l’incontinence urinaire masculine. 5e Congres
GRRUG Saint-Etienne. 1991
30. BRASILE, F., THOMAS, K. SKALKO, J.B., Persp ectives in Recreational Therapy: Issues
of a Dynamic Profession 550 pages, Published by Idyll Arbor, Inc.Publication date: 1998, ISBN:
1-882883-26-8
31. BRATU, I. Gimnastica pentru prevenirea și corectarea deficien țelor fizice, Editura
C.N.E.F.S., Bucure ști, 1967;
32. BRINK, CA. Management of urinary incontinen ce of the elaerly. Exer cise: a treatment for
urinary incontinence. Dan Med Bull. 1989: (Suppl 8): 33-37
33. BROCKLEHURST, JC., FRY, J ., GRIFFITHS, LL., KALTON, G. Urinary infection and
symptoms of dysuria in women aged 45-65 ayears: their relevance to similar findings in the
elderly. Age Ageing 1972: 1: 41-47
34. BRUNEL, P., BARRE, Ch., CHAUVEAU, Ch., FOIN, F., SORET, JY. Rééducation pré- et
postopératoire des iléocystoplasties de remplacement. In: Urodynamique et neuro-urologie.
Rapport du Congrés de Montreal: les entérocystoplasties de remplacement. FIIS/SIFUD. 1988:2: pp 45-50
35. BRUNSWICK. Ròle du kinesithérapeute dans les algies du post-partum et preparation à
l'accouchement. Kine Sci 1984: 226: 35-49
36. Burgio KL, Whitehead WE, Engel BT. Urinary incontinence in the eldery: bladder/sphincter
biofeedback and toileting skills training. Ann Intern Med 1985; 103: 507-515.
37. BURGIO, KL. Urinary incontinen ce. Nonsurgical therapies. Biofeedback therapy. In:
Benson JT., Norton WW eds. Female pelvic floo r disorders. Investigation and anagement. New
York. London. 1992: pp 210-218
38. BURGIO, KL., ENGEL, BT., QUILTER, RE., ARENA, VC. The relationship between
external anal and exte rnal urethral sphincter activity in continent women. Neurourol Urodyn
1991: 10: 555-562
39. BURGIO, KL., ROBI NSON, JC., ENGEL, BT. The role f biofeedback in Kegel exercise
training for stress urinary incontinence. Am. Intern Med 1985: 103 :507-515
40. BURNS, PA., PRANIKOFF, K., NOCHAJSK I, T., DESOTELLE, P., HARWOOD, MK.
Treatment of stress incontinence with pelvic floor exercises and biofeedback. J Am Ger Soc
1990: 38: 341-344
243 41. CAIX M., OUTREQUIN G., DESCOTTES B., KALFON M., POUGET X. The muscles of
the abdominal wall: a new functional approach with anatomoclinical deduction. Anat Clin 1984:
6: 101-108
42. CALDWELL, KPS. The electrical control of sp hincter incompetence. Lancet 1963: 2: 174
43. CALVERT Robert Noah, 2002, The History of Massage, Healing Arts Press.
44. CAPDEPON, C. Le biofeedback. In: Les troubles de la statique pelvienne et leur traitement.
Arnette. Paris. 1993
45. CAPDEPON, C. Les brutis vaginaux, apport de la rééducation. Diplòme universitaire de
statique pelvienne. Mémoire de DU. Nimes. Montpellier. UER Med. 1991-1992
46. CAPDEPON, C. Rééducation périnéale et post-partum. (Abstract) Gynecol 1993: 114: 19-36
47. CARDOZO, L. Biofeedback methods (2nd en). In: Krane RJ. Siroky MB eds. Clinical
neurology. Little Brown. Boston. To ronto. London. 1991: pp 511-522
48. CÂRLIGELU, V., DUMA, E., SIMU, Z. Cultur ă fizică medicală și terapie naturist ă,
Universitatea Tehnic ă din Cluj – Napoca, Catedra de Educa ție Fizică șI Sport, Cluj – Napoca,
1994;
49. CARPENTER, HA., SIMON, R. The effect of several methods of training on long-term,
incontinent, behaviorally regressed hospitalized psychiatric patients. Nurs Res 1960: 9: 17-22
50. CÂRSTEA, G. Teoria și metodica educa ției fizice, Editura Universul, Bucure ști, 1993;
51. CASTLEDEN, CM., DUFFIN, HM., MITCHELL, EP . The effectof physiotherapy on stress
incontinence. Age Ageing 1984: 13: 235-237
52. CAUFRIEZ, M. Therapies manuelles et instrumentales en urogynecologie. Collection Maité.
Office international de librairie. Bruxelles. 1988: 142 p
53. CAUFRIEZ, M. Therapies manuells et instrument ales en urogynécologie. Vol 1. Collection
Maité Office International de librairie. Bruxelles. 1988: 142 p
54. CERULLI, MA., NIKOOMANESH, P., SCHUSTER, MM. Progress in biofeedback
conditioning for fecal incontinence. Gastroenterology 1979: 76:742-746
55. CHARLIOZ, H.; AUFAURE, P. – Trobles statique des membres inferieurs et analyse d'un
boiterie. In ENCICLOPEDIE MEDICO – CHIRURGICALE. EDITIONS TECHNIQUES, PARIS, 1992;
56. CHERPIN, J., LERINCHE, A., LERINCHE, B., MINAIRE, P., VIEVILLE, MJ.,
CHERPIN, JL. Etude sur le effect s de la stimulation electrique et de la retroaction sensorielle
dans la reeducation de l`incontience féminine. Kine Scient 1988: 274: 9-11
57. CHRISTINE HALLETT The Attempt to Understand Puerperal Fever in the Eighteenth and
Early Nineteenth Centuries: The Influence of Inflammation Theory Med Hist. 2005 January 1; 49(1): 1–28.
58. CIOFU, C., CIOFU, E. Examenul clinic în pediatrie, Editura Științifică și Enciclopedic ă,
București, 1986;
59. CLAY, EC. Incontinence of urine: a regim for retraining. Nurs Mirror 1978: 146: 23-24
60. COLLINS, RW., PLASKA T. Mowrer`s conditioni ng treatment for enuresis applied to
geriatric residents of a nursing home. Behav Ther 1975: 6: 632-638
61. COTELLE, O. Guide pratique de rééducation urog ynecologique. Elipses. Paris. 1985: 93 p.
62. COTELLE, O. Guide pratique de rééducation ur ogynécologique. Elipse s. Paris 1985: pp 68-
88
63. CRIST, T., SHINGLETON, HM ., KOCH, GG. Stress incontinence and the nulliparous
patient. Obstet Gynecol 1972: 1972 :40: 13-17
64. DAMEN, L. BUYRUK, HM, GULER-UYSAL, F, LOTGERING, FK, SNIJDERS, CJ,
STAM, HJ. The prolmostic value of asyminetric laxity of the sacroiliac joints in pregnancy-
related pelvic pain. Spine 2002;27:2820-4.
65. DANIELS, L., WILLIAMS, M., WORTHINGAM. Evaluation de la fonction musculaire.
Maloine. Paris. 1969
244 66. DELAMER B. DEHECQ P. Préparation périn éale à l'accouchement. Ann Kine 1988: 3: 85-
93
67. DELAMER, B., DEHECQ, P., SCHODYN, S. Importance du renforcement du plancher
pelvien en post-partum. Application chez les femmes a risque d'une incontinence urinaire d'effort
ou de prolapsus. Ann Kine 1989: 10: 485-493
68. DEVILLERS, P., MAUROY, B., DEMETRIOU, D., BRAIZE, C., Testing perineal en
rééducation urologique masculine. Kine Scient 1992: 317: 11-13
69. DIANE KASCHAK NEWMAN, Urinary Incontinence and Overactive Bladder: A Focus on
Behavioral Interventions, Topics in Advanced Practice Nursing eJournal 1(1), 2001. © 2001
Medscape Portals, Inc
70. DOE, J., (1937). in The Columbia Encyclopedia, Sixth Edition Copyright© 2004, Columbia
University Press. Licensed from Lernout & Hauspie Speech Products N.V. p. 36163.
71. DRĂGAN, I. Medicina sportiv ă aplicată, Editura EDITIS., Bucure ști, 1994;
72. DRĂGAN, I. Medicin ă sportivă, Editura Sport – Turism, Bucure ști, 1982;
73. DRĂGAN, I. Pledoarie pentru s ănătate, Editura Albatros, Bucure ști, 1983;
74. DRĂGAN, I., DEMETER, A. Sport și sănătate, Editura Sport – Turism, Bucure ști, 1990;
75. DRĂGAN, I., EREMIA, N., PETRESCU, D., BENDIU, P., UNTEA, G. Masaj – Automasaj
– Refacere – Recuperare, Editura Cucuteni, Bucure ști, 1995;
76. DUBUSSET, Y. – Luxation congenitales de la hanche. In ENCICLOPEDIE MEDICO –
CHIRURGICALE. EDITIONS TECHNIQUES, PARIS, 1992;
77. DUDOGNON, P., SALLE, JY., RABILLER , M., MILOR, E., MUNOZ, M.,
GUINVARC'H, S., CASTELLARIN, M., LABROUSSE, C.. Reeducat ion perineale au cours de
l'incontinence urinaire feminine. Resultats a dist ance, Annales de Réadaptation et de Médecine
Physique 38 (1) (1995) pp. 17-20.
78. DUMITRU, D. – Ghid de reeducare func țională, Editura Sport – Turism, Bucure ști, 1981;
79. DUMITRU, D. – Reeducarea func țională în afecțiunile coloanei vertebrale, Editura Sport –
Turism, Bucure ști, 1984;
80. ERIKSEN, BC. Urinary incontinence. Nonsurgi cal therapies. Electri cal stimulation. In:
Benson JT, Norton WW eds. Female pelvic floo r disorders. Investigation and management. New
York. London. 1992: pp 219-231
81. ERLANDSON, BE., FALL, M., SUNDIN, T. Intrav aginal electrical stim ulation. Clinical
experiments on urethral closure. Scand J Urolo Nephrol 1978: 44 (suppl): 31-39
82. ERNY, R., PAPY, JJ., CAMARENA, J. L'électromyogramme du sphincter uréthral dans les
suites immédiates de l'accouchement. J Gynecol Obstet Biol Reprod (Paris) 1980: 9: 765-769
83. ESNAULT, M. Etirements analy tiques en kinésithérapie analytique. Masson. Paris. 1991
84. FALL, M., Does electrostimulation cure urinar y incontinence? J. Urol 1984; 133: 774-778
85. FALL, M., ERLANDSON, BE., SUNDIN, T., W AAGSTEIN, F. Intravaginal electrical
stimulation. Clinical experiments on bladder inhibition. Scand J Urol Nephrol 1978: 44 (suppl):
41-47 et 55-63
86. FOLDSPANG, A., MOMMSEN, S., WRIST LAM, G., ELVING, L. Parity of a correlate of
adult female urinary incontinence prevalence. J Epidemiol Community Health 1992: 46: 595-600
87. FOZZA, C. – Gimnastic ă corectivă și masaj, Societatea "Ateneul Român" Universitatea
Ecologică, București, 1995;
88. FOZZA, C., ANTONESCU, A – Îndr umar pentru corectarea deficien țelor fizice la școlari,
Societatea "Ateneul Român", Universitatea Ecologic ă, București, 1995.
89. FRAZER MI., SUTHERST JR., HOLLAND, EF N. Visual analog scores and urinary
incontinence. Br. Med. J 1987: 295: 582
90. GABRIEL, R., QUEREUX, C., ESCHARD, JP., GUER IN, C., WAHL, P. Les troubles de la
statique pelvienne au cours de la grossesse. Pe lvis féminin statique et dynamique 36e Assses
Francaises de Gynécologie. 1993: pp 100-105
245 91. GALAS, JM., GRILLOT, MJ., VASSE, MG., GUILIEMIN, P., VAILLANDET, M. Effect
du traitement de l'incontinence féminine d'effort par rééducation périnéale endovaginale. J Urol
1987: 93: 81-86
92. GELIS, J. Accoucher de campagne sous. Ro-Soleil Privat. Paris. 1979
93. GRIFFITHS, D., HOLSTEGE, G., DALM, E., DEWALL, H. Control and coordination of
bladder and urethral function in the brainstem of the cat. Neurourol Urodyn 1999: 63-82
94. GROSICKI JP. Effects of operant conditioning on modification of incontinence in
neuropsychiatric geriatric patients. Nurs Res 1968: 17: 304-311
95. GROSSE, D., SENGLER, J., Evaluation des techni ques de reeducation perineale, Annales
de Réadaptation et de Médecine Physique 39 (2) (1996) pp. 61-78.
96. GUNTHER, H., KOHLRAUSCH, W., TEIRICH LEUBE, H. Gymnastique médcale et
gynécologie. Doin. Paris 1972
97. HAULIC Ă, I. – Fiziologie Uman ă, Ed. Medical ă, București, 1996.
98. HELEN KING, 1998, Hippocrates' Woman; Reading the Female Body in Ancient Greece,
Routledge, London.
99. HENALLA, SM., HUTCHINS, CJ., BREESON, AJ. Treatment of female genuine stress
urinary incontinence with pelvic floor re-educatio n in two different hospitals. Proc of the ICS,
18th annual meeting (Oslo, 1988). Neurourol Urodyn 1988: 7: 262-263
100. HENRIKSEN, E. The non-surgical management of urinary incontin ence. Obstet Gynecol
1962: 20: 887-894
101. HENRY, MM., PARKS, AG., SWASH, M. The pelvic musculature in the descending
perineum syndromr. Br. J Surg 1982: 69: 470-472
102. HINDS, JP., EIDELMAN, BH., WALD, A. Prevalence of bowel dysfunction in multiple
sclerosis. A population survey. Gastroenterology 1990: 98: 1538-1542
103. HORDING, U., PEDERSEN, KH., SIDENIUS, K., HEDEGUARD, L. Urinary incontinence
in 45 years old women, an epidemiological survey. Scand J Urol Nephrol 1986: 20: 183-186
104. HU, TW. Impact of urinary incontinence on h ealt care costs. In: Urinary incontinence in
adults. NIH Consensus Development Conference. 1988: pp 33-35
105. HUNSKAAR, S., VINSNWS, A. The quality of lif e in women with urinary incontinence as
measured by the Sickness Impact Profile. J Am Geriatr Soc 1991: 39: 378-382
106. HUZARD, J. Lombalgies de la femme encei nte. Encycl Med Chir (Paris, France).
Instantanés Médicaux
107. ILIESCU, A., GAVRILESCU, D. – Anatomia func țională, Editura Sport – Turism, Bucure ști,
1976;
108. IONESCU, N.A. Corectarea deficien țelor fizice la copiii de vârst ă școlară, Editura Didac țică
și Pedagogic ă, București, 1964;
109. IONESCU, N.A. Despre atitudinea corect ă a corpului, Editura U. C. F. S., Bucure ști, 1961;
110. IONESCU, N.A. Gimnastica articular ă, Editura C. F. S., Bucure ști, 1954;
111. IONESCU, N.A. Gimnastica medical ă, Editura Didactic ă șI Pedagogic ă, București, 1964;
112. IONESCU, N.A. Gimnastic ă medicală, Editura ALL, Bucure ști, 1994;
113. IONESCU, N.A., MAZILU, V. – Cre șterea normal ă și dezvoltarea armonioas ă a corpului,
Editura Consiliului Na țional pentru Educa ție Fizică și Sport, Bucure ști, 1968;
114. IOSIF S., HENRIKSSON L., ULMSTEN U. Post -partum incontinence. Urol Int 1981: 36:
53-58
115. IOSIF, S., INGEMARSSON, I. Prevalence of stress incontin ence among women delivered
by elective cesarian section. Int Gynaecol Obstet 1982: 20: 87-89
116. JACQUETIN, B., DESCAMPS, C., ALTEIRA, JL. La rééducation périnéale. In: Mises au
point de gynécologie obstétrique. Vigot. Paris. 1986: pp 249-322
117. JEAN E. KINCADE; Molly C. Dougherty; Jan Busby-Whitehead; John R. Carlson; William
B. Nix; Dwan T. Kelsey; Fay C. Smith; Geor gia S. Hunter; Amy D. Rix Self-Monitoring and
246 Pelvic Floor Muscle Exercises to Treat Urinary Incontinence, [Urol Nurs. 2005;25(5):353-363.
©2005 Society of Urologic Nurses and Associates]
118. JERROLD GREENBERG, Comprehensive St ress Management, Boston: McGraw-
Hill,1999, pp151-158
119. JOHN, CULE, 2000 , The Timetables of Medicine : An Illustrated Chronology of the
History of Medicine from Prehistory to Present Times, Ed. Black Dog & Leventhal; Worth Press
Limited, p. 6
120. JOLLEYS,, J. Reported prevalence of urinary in continence in women in a general practice.
Br. Med J 1988: 296: 1300-1302
121. JONES GT., KEGEL, AH. Treatment of urinary stress incontinence. Su rg Gynecol Obstet
1952: 94: 179-188
122. KAMINA, P. Anatomie gyn écologique et obstetrical e. Maloine. Paris 1984
123. KAMINA, P. Facteurs favorisant les prolapsu s et l`incontinence d`ur ine d`effort chez la
femme. In: GREPA, Les prolapsus génitaux, 6e année. Laboratoires Bruneau, Bobigny. 1985: pp 14-18
124. KAVANAGH, T, Matosevic, V. Assessment of work capacity in patients with ischaemic
heart disease: Methods and practices. Eur Heart J. 1988;9(Suppl):67-73.
125. KAVANAGH, T, Mertens DJ, Shephard RJ, Beyene J, Kennedy J, Campbell R, Sawyer P,
Yacoub M. Long-term cardiores piratory results of exerci se training following cardiac
transplantation. Am J Cardiol. 2003;91:190–194. doi: 10.1016/S0002-9149(02)03108-9.
126. KAVANAGH, T, Myers MG, Baigrie RS, Mertens DJ, Sawyer P, Shephard RJ. Quality of
life and cardiorespiratory function in chronic heart failure: effects of 12 months aerobic training.
Heart 1996;76:42-9.
127. KAVANAGH, T, Yocoub MH, Mertens DJ, Kennedy J, Campbell RB, Sawyer P.
Cardiorespiratory responses to exercise traini ng after orthotopic cardiac transplantation.
Circulation 1988;77:162-71.
128. KEGEL, AH. Physiologic therapy for urinary stress incontinence. JAMA 1951: 146: 915-
917
129. KEGEL, AH. Physiologic treatment of poor tone and function of the genital muscles and of
urinary stress incontinence. West J Surg 1949: 57: 527-535
130. KEGEL, AH. Progressive resistance exercise in the functional restoration of the perineal
muscles. Ann J Obstet Gynecol 1948; 56: 238-248.
131. KENDALL, HO., KENDALL, FP. Les muscle pilann et étude fonctionnelle. Maloine. Paris.
1979
132. KIESSWETTER, H., FLAMM, J. The mucosal elect rosensitivity threshold: a test for use in
conjunction with electric stimulation in urinary incontinence in women. Br. J. Urol 1978: 50:
262-263
133. KING, MR. A study on incontinence in a psychiatric hospital. Nurs Times 1979: 75: 1133-
1135
134. KROMANN-ANDERSEN, B., JAKOBSEN, H., THORUP ANDERSEN, J. Pad-weighing
tests: a literature survey on test accuracy and reproductibility. Nerourol Urodyn 1989: 8: 237-242
135. KUJANSUU, E. The effect of pe lvic floor exercises on urethral function in female stress
urinary incontinence. Ann Ch ir Gynaecol 1983: 72: 28-32
136. KUNST, D. Histoire du périnée obstétrical. Urodynamique pratique (vol 1). 1992: pp 15-22
137. LAGRO-JANSSEN, TLM, DEBRUYNE, FMJ, SMITS, AJA, Van WEEL, C. Controlled
trial of pelvic floor exercises in the treatment of urinary stress incontinence in general practice.
Br. J. Gen Pract 1991: 41: 445-449
138. LAPIDES, J., SWEET, RB., LEWIS, LW. Role of st riated muscle in urination. J Urol 1957:
77: 247-252
139. LAVERNY-COQUEREL, H. Contributions des étirements musculaires au post-partum
immédiat. Ann Kine 1991: 9: 459-465
247 140. LEDUC, A., THYS, S. Traitement physique de xxxx du membre inférieur. G. Jodoigne.
1983
141. LEMARIE, PH., JOUFFOY, CH. L' épisiotomie est-elle responsable de la dyspareunie du
post-partum? SIFUD (14 e congrès). Paris. 1991
142. LINDA WYLIE, 2005, Essential Anatomy & Physiology in Maternity Care, 2nd Edition,
Elsevier, Saunders, Mosby, Churchill Li vingstone, Buterworth – Heinemann.
143. LIPECKI, R. La relaxation. Hachette. Paris. 1980
144. LOPES, P., LABAT, GUERINEAU, M. Place de la rééducation périnéale dans la prévention
des prolapsus génitaux. Pelvis féminin statique et dynamique. 36e assises francaises de
gynécologie. 1993: pp 122-135
145. LOPEZ, FM., de GUILHERMIER, P., PRAT-PRADAL, D., LOPEZ, S., MARES, P.,
COSTA, P. Anatomie en IRM du pelvis et du pé rinée. In: Rééducation vésicosphinctérienne et
anorectale. Masson. Paris. 1992: pp 64-79
146. LOPEZ, S., PELISSIER, J., COSTA, P et coll. Apport de la rééducation sphinctérienne et
périnéale dans l`incontinence urinaire de la femme. Etude rétrospective de 121 dossiers. Ann
Readapt Med Phys 1987: 33: 53-63
147. LOPEZ, S., TRINTELIN-JACQUEZ, I., BRETON, A., DAURES, JP., PERAY, P.,
PELISSIER, J. Devenir des résultats obtenus par la rééducation de l`incontinence urinaire de la
femme à moyen end long termes. In: Rééducation vésicosphinctérienne et anorectale. Masson.
Paris. 1992: pp 262-269
148. MACKEL, R. Segmental and descending control of the external urethral and anal sphincters
in the cat. J Physiol 1979: 294: 105-122
149. MADOFF, RD., WILLIAMS, JG., CA USHAJ, PF. Fecal incontin ence. N Engl J Med 1992:
326: 1002-1007
150. MAHONY, DT., LAFERTE, RO., BLAIS, DJ. The integral storage and voiding reflexes: a
neurophysiological concept of continence and micturition. Urology 1977: 9: 95-106
151. MALESCH, S., RAOUL, E. Naitre en yoga. Maloine. Paris. 1988
152. MARCU, V. – Masaj și kinetoterapie, Editura Sport – Turism, Bucure ști, 1983;
153. MARCU, V., Bazele teoretice ale exerci țiilor fizice în kinetoterapie, Editura Universit ății din
Oradea, 1997;
154. MAUGOURD-BIZIER, MF., VETEL, JM., BIZI EN, A. L`incontinence urinaire des
personnes àgées. Medsi/Mc Graw Hill. Paris. 1988: 228 p
155. McLEOD ,JH. Management of anal incontinence by biofeedback. Gastroenterology 1987:
93: 291-294
156. McLEOD, JH. Biofeedback in the management of partial anal incontinence. Dis Colon
Rectum 1983: 26: 244-246
157. McLEOD, JH. Fecal incontinence. Nonsurgical therapies. In: Benson JT. Norton WW eds.
Female pelvic floor disorders. Investigation and management. New York. London. 1992: 335-
349
158. MELLIER, G., DELILLE, MA. Les troubles urinai res de la grossesse et du post-partum.
SIFUD (vol. 2). 1990: pp 44-50
159. MERGER, R., LEVY, J., MELCHIOR, J. Précis d'obstétrique. Masson. Paris. 1974: pp 493-
560
160. MINAIRE, P. Le biofeedback en rééducation. Psychol Med 1985: 17: 1507-1508
161. MINAIRE, P., BLANCHON, MA., SABOT, E., LYONNET, A. La rééducation de
l`incontinence urinaire. J Read Med 1988: 8: 111-115
162. MINAIRE, P., BUZELIN, JM. Epidemiology of ur inary incontinence. In: Steg A ed. Urinary
incontinence. Churchill Livingstone. Edinburgh. Londres. New York. 1992: pp 1-12
163. MINAIRE, P., JACQUETIN, B. La prévalence de l`incontinence urinaire féminine en
médicine générale. J Gynecol Obstet Biol Reprod 1992: 21: 731-738
248 164. MINAIRE, P., LYONNET, A., SABOT E et co ll. Rééducation périneale et statique
lombopelvienne. Ann Kinesither 1988: 15: 391-394
165. MINAIRE, P., RODE, G., SABOT, E et al. Th e effect of a comprehensive rehabilitation
treatment on genuine urinary stress incontinence in females. Eur J Phys Med Rehab 1991: 1: 155-
159
166. MINAIRE, P., SABOT, E., BRAIZE, CC., CAPDEPON, CHE., VALLARD, J.
Rééducationpelvipérinéale. Encycl Med Chir (P aris, France). Kinésithérapie – Rééducation
fonctionnelle. 26-515-A-10. 1994:11 p
167. MINAIRE, P., SENGLER, J., JACQUETIN, B., Epidemiologie de l'incontinence urinaire,
Annales de Réadaptation et de Médecine Physique 38 (1) (1995) pp. 1-8.
168. MONICA HELEN GREEN, 2001, The Trotula: An English Translation of the Medieval
Compendium of Women's Medicine (The Middle Ages Series) (Paperback), Univ. of
Pennsylvania Press, Philadelphia,
169. MOORE, T., SCHOFIELD, PF. Treatment of stress incontinence by maximal perineal
electrical stimulation. Br. Med J 1967: 3: 150-151
170. MORTIMER, JT., KAUFFMAN, D. Intramuscular electrical stimulation: tissue damage.
Ann Biomed Eng 1980: 8: 235-240
171. MOȚET, D., Îndrum ător terminologic pentru studen ții secțiilor de kinetoterapie, Facultatea
de Educație Fizică și Sport, Sec ția de Kinetoterapie, Bac ău, 1997;
172. MOUCHEL, J. Conséquences potentielles de la grossesse et de l’accouchement sur la
statique pelvienne. Dossier Internet 2000 ;http:/www.perineology.com/
173. NANCY FLEMING, EDWARD R. NEWTON, JOYCE ROBERTS, 2003, Changes in
Postpartum Perineal Muscle Function in Women With and Without Episiotomies Journal of
Midwifery & Women's Health, Volume 48, Number 1
174. NEMIR, A., MIDDLETON, RP. Stress incontinence in young nulliparous women. Am J
Obstet Gynecol. 1954: 68: 1166-1168
175. OHLSSON, B., LINDSTROM, S., ERLANDSON, BE ., FALL, M. Effects of some different
pulse parameters on blader inhibition and urethral closure during intravaginal electrical stimulation: an experimental study in the cat. Med Biol Engl Comput 1986: 24: 27-33
176. OUDIN, G. Massage périnéal: un plus? Communication GRRUG. 1989
177. PALAU, J. M. – Sciences biologiques et Sport, Doin editeurs, Paris, 1993;
178. PEATTIE, AB., PLEVNIK, S., STANTON, SL. Vaginal cones: a conservative method of
trating genuine stress incontinence. Br J Obstet Gynaecol 1988: 95: 1049-1054
179. PELISSIER, J., COSTA, P., LOPEZ, S., MARES, P. Rééducation vésico-sphinctérienne et
ano-rectale. Problèmes de médicine de rééducation. 1992: pp 103-107
180. PETERSON, I., FRANKSSON, C., DANIELSON, GO. Electromyography of the pelvic
floor and urethra in normal females. Ac ta Obstet Gynecol S cand 1955: 34: 273-285
181. PETTE, D. Activity-induced fast to slow tran sition in mammalian muscles. Med Sci Sports
1984: 16: 517-522
182. PIGNE, A, KUNST, D, COTELLE, O, OUDI N, G, BANAT, J. Electrostimulation
fonctionnelle et incontinence urinaire du post-partum 1986. SIFUD. Lisbonne.
183. PIGNE, A., KUNST, D., OUDIN, G., KESKES, J., MAGHIORACOS, P. Le périnée
obstétrical. Indication de la rééducationdans le post-partum. Ann Kine 1988: 7-8: 365-367
184. PLAS, F., HAGRON, E. – Kinetoterapie activ ă. Exerciții terapeutice, Editura Polirom, Ia și,
2001;
185. PLEVNIK, S., JANEZ, J., VODUSEK, DB. Electri cal stimulation. In: Krane RJ. Siroky MB
eds. Clinical neurourology. Little Brown. Boston. Toronto. Londres. 1992: pp 559-571
186. POIRIER, CHARPY, CUNEO. Abrégé d’anatomie. Masson. Paris.1909:pp 1552-1563
187. Revista Român ă de Kinetoterapie, Universitatea din Oradea, Nr. 4 / 1996, 5 / 1997, 6 / 1997.
188. RICHET, CA. Influence du poids et du volume des sondes de biofeedback sur la réponse à la
contraction. Communication. GRRUG. 1991
249 189. ROGERS, J., LEVY, DM., HENRY, MM., MISIEWICZ, JJ. Pelvic floor neuropathy: a
comparative study of diabetes melitus and idiopathic fecal inco ntinence. Gut 1988: 29: 756-761
190. ROUVIERE, DELMAS. Anatomie humaine. 1992:T2: 647-659
191. SAMUEL, J. Techniques de musculation abdominal e et spinale. Encycl Med Chir (Elsevier,
Paris). Kinésithérapie. 26062. 1981:13 p
192. SANDRI, SD., MAGNAGHI, C., FANCIULACCI, F., ZANOLLO, A. Pad controled results
of pelvic floor physiotherapy in female stress urinary incontinence. Proc of the ICS, 16th
meeting. Boston. Neurourol Urodyn 1986: 5: 233-235
193. SBENGHE, T., Kinesiologie – știința mișcării, Editura Medical ă, București, 2002;
194. SBENGHE, T., Kinetologie profilactic ă, terapeutic ă și de recuperare, Editura Medical ă,
București, 1987;
195. SBENGHE, T., Prevenirea suferin țelor musculoarticulare, Editura Medical ă, București,
1991;
196. SBENGHE, T., Recuperarea medical ă a bolnavilor respiratori, Editura Medical ă, București,
1983;
197. SBENGHE, T., Recuperarea medical ă la domiciliul bolnavului, Editura Medical ă, București,
1996;
198. SCHNELLE, JF., TRAUGHBER, B., MORG AN, DB., EMKRY, JE., BINION, AF.,
COLEMAN, A. Management of geriatric incontinence in nursing homes. J Appl Behav Anal
1983: 16: 235-241
199. SCOTT, JC Jr. Stress incontinence in nulliparous women. J Reprod Med 1969: 2: 96-97
200. SENGLER J., GROSSE, D. Rééducation urogynécologique. Résultats à moyen terme.
SIFUD. Paris. 1991
201. SENGLER, J., GROSSE, D. Rééducation urogynécologique. Résultat à moyen terme. Ann
Readapt Med Phys 1992: 35: 447-452
202. SENGLER, J., PETER, M., JURASCHEK, F., URASCHEK, E., GROOSSE, D.
Rééducation périnéale. Résultats à propos d`une série de 280 patientes. Ann Kinesither 1988: 15:
395-399
203. SHEPHERD, A., MONTGOMERY, E., ANDERSON, RS. Treatment of genuine stress
incontinence with a new perineomet er. Physiotherapy 1983: 69: 113-115
204. SHONE, RONALD, Brief history of hypnosis. Part III European Journal of Clinical
Hypnosis, Vol.2, No.2, Winter 1995
205. SKINNER, DP., CRICHTON, D. Stress incontinen ce: a comparative racial study. Med Proc
1963: 9: 189-194
206. SOYBEIN, SK., AWAD, SA. Behavioral treatme nt of urinary incontinence in geriatric
patients. Can Med Assoc J 1982: 127: 863-864
207. SPANGLER, PF., RISLEY, TR., BILYEW, DD. The management of dehydratation and
incontinence in non ambulatory geriatric patients. J Appl Behav Anal 1984: 17: 397-401
208. STEPHEN PAGET, 1998, Ambroise Pare And His Times 1510 to 1590, G P Putnam’s Sons,
London
209. SUHEL, P. Adjustable nonim patable electrical stimulator s for correction of urinary
incontinence. Urol Int 1976: 31: 115-123
210. SWITZER, D., HENDRIKS, O. Inte rferential therapy for the treatment of stress and urge
incontinence. Irish Med J 1988: 81: 30-31
211. ȘDIC, L., Kinetoterapia în recuperarea algiilor și a tulburărilor de static ă vertebral ă, Editura
Medicală, București, 1982;
212. ȘUIU, T. A., Gimnastica de între ținere, Editura Medical ă, București, 1985;
213. TCHOU, DCH., ADAMS, C., VARNER, RE., DENTON, B. Pelvic-floor musculature
exercises in treatment of anatomical urinary st ress incontinence. Phys Ther 1988: 68: 652-655
214. TEAGUE, CT., MERRILL, D. Electric pelvic floor stimulation. Mechanism of action. Invest
Urol 1977: 15: 65-69
250 215. THIEDE, HA. Urinary incontinen ce. Psychosocial factors. In : Benson JT. Norton WW eds.
Female pelvic floor disorders. Investigation and management. New York. London. 1992: pp 179-
184
216. THOMAS, TN., PLYMAT, KR., BLANNIN, J., MEADE, TW. Prevalence of urinary
incontinence. Br. Med J 1980: 281: 1243-1245
217. TOLLISON, C. D., CRIEGEL, M. L. – Interdisciplinary rheabilitation of low back pain, Ed.
Williams & Wilkis, Baltimore, 1989;
218. TRONTELJ, JV., JANKO, M., GODEC, C., RAKOVEC, S., TRONTELJ, M. Electrical
stimulation for urinary incontinence: a neurophysiologic study. Urol Int 1974: 29: 213-218
219. VALANCOGNE, G. Rééducation en coloproctologie. Monographies de Bois- Larris.
Masson. Paris. 1993: 27: 126 p
220. VALOBRA, GN. Trattato di medicina fisica e riabilitazione. Utet. Turin. 1992: 103 p
221. VEHKALATI, I., KIVELA, SL. Urinary incontinen ce and its correlates in very old age.
Gerontology 1985: 31: 391-396
222. VEREECKEN, R., DAS, J., GRISAR, P. Electrical sphincter stimulation in the treatment of
detrusor hyperreflexia in paraplegics. Neurourol Urodyn 1984: 3: 145-154
223. VETEL, JM., BIZIEN, MF. Management of urinary incontinence of the elderly. Results of a
survey of biofeedback treatment for incontinence in very old patients. Dan Med Bull 1989: 8
(suppl): 42-45
224. VIEL, E., OGISHIMA, H. Rééducation neuro-muscul aire à partir de la proprioception: bases
kinésiologiques. Masson. Paris. 1977: pp 137-148
225. VODUSEK, DB., LIGHT, JK., LI BBY, JM. Detrusor inhibition induced by stimulation of
pudendal nerve afferents. Neurourol Urodyn 1986: 5: 381-389
226. WAGNER, BR., PAUL, GL. Reduction of incontinence in chronic mental patients: a pilot
project. J Behav Ther Exp Psychiatric 1970: 1: 29-38
227. WARRELL, DW. Pelvic floor neuropathy. Partial denervation in pelvic floor prolapse. In:
Benson JT Norton WW eds. Female pelvic floor disorders. Investigation and management. New
York. London. 1992: pp 153-156
228. WELLS, TJ. Mnanagement of urin ary incontinence of the elderl y. Behavioural therapies and
biofeedback. Dan Med Bull 1989: 8 (suppl): 37-42
229. WHARTON, LR. The non-operative treatment: of stress incontinence in women. J Urol
1969: 101: 545-549
230. WOLIN, LH. Stress incontinence in young health y nulliparous female subjects. J Urol 1969:
101: 545-549
231. YARNELL, JWG., VOYLE, GJ., RICHARDS, CJ., STEPHENSON, TP. The prevalence
and severity of urinary incont inence in women. J Epidemiol Community Health 1981: 35: 71-74
232. ZACHARIN RF. A chinese anatomy: the pelvic supporting tissues of the chinese and
occidental female compared and contrasted . Aust NZ J Obstet Gynecol 1977: 17: 1-11
233. ZDRENGHEA, D., BRANEA, I., Recuperarea bo lnavilor cardiovasculari, Editura Clusium,
Cluj – Napoca, 1995;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………………….. …… 5… [621105] (ID: 621105)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.