Introducere … …4 [609717]

1

2

3
Cuprins

Introducere ………………………………………………………………………………………………………………… ….4
Scurt istoric…… …………………………………………………………………………………………………………….. ..5
CAPITOLUL I. ARGUMENTAREA TEORETICĂ
I.1 Anatomia funcțională a coloanei vertebrale lombare ………………………………. …………………….. .7
I.2 Rolul biomecanic al coloanei vertebrale lombare ………………… ……………………………………….. 20
I.3 Particularități specifice domeniului ce va fi studiat …………… …………………………………………. .29
CAPITOLUL II. IPOTEZĂ, SCOP, SARCINI
II.l. Ipoteza cercetării………………………………………………… …………………………………………………… 39
II.2. Motivarea alegerii temei…………………………………………………………………. ………………………. 39
II.3. Scopul și sarcinile (obiectivele) studiului…………………………………………… ……………………… 40
II.4. Metode de cercetare utilizate în studiu…………………………………………….. ……………………….. 40
II.5. Teste și măsurători efectuate………………………………………………………….. ………………………. .42
CAPITOLUL III. ORGANIZAREA STUDIULUI
III.l. Subiecți, locul, desfășurării, materiale necesare, etapele studiului………. ……………………….. 49
III.2. Etapele de desfășurare ale studiului……………………………………………….. ……………………….. 50
III.3. Prezentarea fișelor pacienților și măsurătorile efectuate……………………. ……………………….. 51
CAPITOLUL IV. REZULTATELE STUDIULUI
IV.1.Interpretare statistică și grafică a valorilor………………………………. ………………………………… 68
IV.2.Analiza comparativă a valorilor inițiale și finale………………….. ……………………………………. 74
Concluzii ……………………………………………………………….. …………………………… ……………………….. 76
Bibliografie…………………………………………………………………………………… ……… ……………………… 77

4
Introducere

Problema deviațiilor de coloană vertebrală este mereu actuală deoarece omul în evoluția
sa își formează o atitudine a corpului iar pe parcursul vieții exista tendința de afectare a acesteia
din diferite cauze. Odată instalate, deviațiile coloanei vertebrale au influențe negative atât asupra
aparatului locomotor cât și a celorlalte funcții (respirația, circulația, digestia, metabolismul).
Depistarea și intervenția profilactică și tera peutică a dev iațiilor de coloană vertebrală încă
din perioada copilăriei are un rol esențial în prevenirea instalării la vârsta adultă tulburărilor
vertebrale, deranjamentelor discale, herniilor de disc manifestate prin lombalgii, dorsalgii sau
cervicalgii, care odată instalate și netratate adecvat pot avea repercursiuni asupra calității vieții
persoanelor adulte.
Pentru corectarea deviațiilor de coloană sunt cunoscute și folosite mijlo acele specifice
kinetoterapiei precum: masajul, exercițiile de redresare postural ă, exercițiile active, cu obiecte
(mingi, bastoane), exerciții la spalier , pe gymball, etc., care au efecte benefice în corectarea
posturii, dar au ca și inconvenient necesitatea practicării pe o perioadă de timp îndelungată.

5
Scurt istoric

Un istoric al terapiei prin mișcare nu -și are rostul decât pentru a sublinia două aspecte
deosebit de importante.
Pe de o parte, vechimea impresionantă a acestei terapi ei, vechime care se pierde undeva
în trecutul îndepărtat al omului, chiar dacă informațiile scrise asupra terapiei prin mișcare nu au
„decât” aproape cinci mii de ani, este neîndoielnic că ființa umană sesizase cu mult timp înainte
beneficiile pe care i le aduceau exercițiile de mișcare pentru refacerea stării de sănătate. Sub un
anumit aspect, se poate considera că o terapie prin mișcare, realizată conștient, s -a născut odată
cu homo -sapiens. Perenitatea kinetoterapiei de -a lungul mileniilor este prin ea în săși pledoaria
cea mai convingătoare pentru valoarea reală a acestei terapii, atât de particulară prin principii,
tehnici și metode de realizare. (T. Sbenghe, București, 2005)
De-a lungul dezvolt ării filogenetice, evoluția posturală a segmentului lombar es te
semnificativă. Această evoluție a modificat fundamental sarcinile de încărcare și dinamică ale
coloanei lombare, cu repercusiuni structurale evidente, menite să facă față acestor modificari.
În lumea biologică, singur omul a realizat ortostatismul compl et, ceea ce implică
posibilitatea de a susține și mișca o suprastructură masivă pe o bază de susținere redusă.
Segmentul lombar al coloanei suferă cele mai importante abuzuri funcționale dintre toate
părțile scheletului uman. Aceasta se datorează unei înc ărcări permanente apreciabile, unui
mecanism neeconomic de suport al greutății (centrul de greutate mult anterior coloanei lombare)
și unui grad de mobilitate foarte mare. „Postura umană este o postură defectuoasă în ceea ce
privește coloana lombosacrată” (Williams). La aceasta se mai adaugă și un dezechilibru
muscular în balanța flexori -extensori, dezechilibru cronic întărit de condițiile civilizației
moderne. Integritatea oricărei articulații este dependentă de păstrarea unei balanțe între agoniști
și ant agoniști. Slăbirea unei din cele două grupe provoacă dezechilibre.
Coloana vertebrală poate fi considerată ca un pilon de susținere situat pe fața posterioară
și, parțial, în interiorul a două camere: toracală și abdominală, cu conținut gazos și semifluid.
Contracția musculaturii pereților acestor camere, crescând presiunea în interiorul lor, stabilizeaza
coloana și, pe de altă parte, preia parțial încărcarea acesteia.

6
Mobilitatea coloanei este surprinzător de mare pentru o structură atât de masivă, destin ată
în primul rând să constituie pilonul principal de susținere a corpului omenesc.
Varietatea mișcărilor coloanei vertebrale rezultă din însumarea mișcărilor pe care le
execută două vertebre adiacente. Gradul de mobilitate, ca și direcția mișcărilor posib ile nu sunt
uniform distribuite de -a lungul coloanei vertebrale. Ele depind atât de orientarea suprafețelor
articulare ale articulațiilor intervertebrale, cât și de înălțimea discurilor. Orientarea suprafețelor
articulare determină sensul mișcărilor posibi le în segmentul respectiv, cu o rezultantă globală
care dă direcția principală de mișcare pentru acest segment: coloana cervicală și cea lombară sunt
apte, în principal, pentru mișcări de flexie și extensie, coloana toracală pentru mișcarea de
rotație. Gra dul de mobilitate pentru aceste mișcări este dat de înălțimea discurilor: coloana
lombară și cervicală, care au discurile cele mai înalte, au gradul de mobilitate cel mai ridicat.
Explicația rezidă în faptul că discul intervertebral reprezintă structura el astică deformabilă între
elementele rigide constituite de vertebre, iar nucleul pulpos prin deplasările în interiorul inelului
fibros, în funcție de direcția și sensul mișcărilor, se comportă ca un adevărat rulment. (C. Arseni,
M. Stanciu, 1970)
În dinamic a coloanei lombare, musculatura joacă, în primul rând, un rol cauzal, putând fi
împărțită în două mari grupe: mușchi cu acțiune directă pe coloană (erectorii spinali, pătratul
lombar și psoas) și mușchi cu inserții depărtate de coloană și acționând pe aces ta indirect
(mușchii peretelui abdominal). Un al doilea rol important este cel de stabilizare a coloanei,
stabilizare datorită căreia acesta își poate îndeplinii funcțiile dinamice. Într -adevar, orice mișcare
a corpului este precedată de o contrație region ală sau a întregii musculaturi paravertebrale, care
transformă coloana vertebrală într -un ax rigid, iar ulterior, sub influența solicitărilor mecanice,
rigiditatea acestui ax este ajustata fin, în funcție de natura efortului fizic. (C. Arseni, M. Stanciu,
1970)

7
CAPITOLUL I. ARGUMENTAREA TEORETICĂ
I. Anatomia funcțională a coloanei vertebrale lombare

Coloana vertebrală este segmentul cel mai important al aparatului locomotor, formând
scheletul axial al trunchiului. Coloana vertebrală este situată pe linia mediană a trunchiului, în
plan posterior și se articulează în sus cu extremitatea cefalică, înainte cu coastele și în jos pe
ambele laturi cu oasele coxale.
1. Scheletul coloanei vertebrale lombare
Segment complex, coloana vertebrală rezultă prin sup rapunerea a 33 – 34 de piese
osoase, numite vertebre. Vertebrele sunt unite între ele prin articulații și ligamente, datorită
cărora coloana vertebrală realizează un întreg rezistent și flexibil, permițând trunchiului mișcări
variate de flexie, extensie, î nclinări laterale și torsiune .
Vertebrele poartă diferite denumiri împrumutate de la regiunile respective:
1.Vertebrele cervicale răspund gâtului. Ele sunt in număr de 7 și se notează de la C1 la
C7 ; împreuna formează coloana cevicală.
2. vert ebrele toracice răspund toracelui ; ele sunt in număr de 12 ( T1 -T12) formând
impreună coloana toracică.
3. vertebrele lombare răspund regiunii lombare; ele sunt in număr de 5 (L1 -L5) și
împreună formează coloana lombară.
Vertebrele coloanei cervicale , toracice și lombare sunt oase mobile și independente; ele
se mai numesc din această cauză si vertebre adevrate.
4.vertebrele sacrate în număr de 5 (S1 -S5) și vertebrele coccigene în numar de 4 -5 (Co1 –
Co5) răspund pelvisului. Ele se sudează dând naștere la două oase: sacrul , respectiv coccgile.
Fiind oase sudate între ele se mai numesc vertrebe false.
Vertebrele primelor trei regiuni sunt oase mobile independente și poartă numele de
vertebre adevărate. Sub această denumire se grupează vertrebele cervicale, toracice si lombare,
vertrebe ce si -au păstrat independența si mobilitatea. (C.Baciu București, 1970)

8
1.1 Caracterele generale ale vertebrelor
Vertrebele prezintă modificări regionale , din cauza ra porturilor diferite, cât și a
diferențelor funcționale.Aceste modificări formează caracterele regionale ale vertebrelor.
O vertebra adevărată este constituită din două părți : una anterioară, având forma unui
cilindru plin numită corpul vertebrei; alta posterioară , cu o formă mai complicată numită arcul
vertebrei. Aceasta din urmă formată din două lamele și doi pediculi ai arcului vertebral.corpul si
arcul delimitează gaura vertebrală.

Fig.1. Vertebră lombară

Corpul vertebrei este porțiunea ei cea m ai voluminoasă el prezintă două fețe și o
circumferință. Fețele numite intervertebrale , una superioară, alta inferioară , sunt destinate
articulării cu vertebrele invecinate. Constituite in același mod, fețele prezintă o porțiune centrală
ciuruită de n umeroase găurele, și o bandă periferică de țesut compact , ușor proeminentă, care
înconjoară zona precedentă. Este un rest al cartilajului epifizar embrionar al vertebrei și se
numește apofiză inelară. Circumferința are o porțiune anterioară , ce se întin de între cei doi

9
pediculi ai arcului vertebral și o porțiune posterioară, care privește spre gaura vertebrei formând
astfel peretele anterior al acesteia.(fig.1)
Arcul vertebral
Formează peretele posterior al găurii vertebrale. Arcul vertebral este alcăt uit din mai
multe elemente: două lamele vertebrale ce se întind de la pediculi la procesul spinos. Fiecare
lamă prezintă : fața anterioară ce privește spre margini: -una superioară, alta inferioară ; o
extremitate medială – ce se unește cu cea de partea o pusă ; o extremitate laterală -ce se întinde
până la masivul osos format de pedicul, procesul transvers și procesele articulare;
-procesul spinos se prelungește înapoi, pornind de la locul de unire al celor două lame
vertebrale. (fig.1)Procesul are o bază , un vârf , două fețe laterale, o margine superioară si alta
inferioară.
-procesele transverse. Sunt două proeminențe : una dreaptă și alta stângă , ce pleacă de pe părțile
laterale ale arcului vertebral . Prezinta o bază, un vârf, o față anterioară si alta posterioară, o
margine superioară și alta inferioară;
-procesele articulare, în număr de patru , sunt două superioare și două inferioare. Procesele
superioare ale unei vertebre se articulează cu procesele articulare ale vertebrei supraiancente.
Pedicului arcului vertebral sunt două punți care unesc extremitatea fiecărui arc vertebral
cu corpul vertebrei. Pediculii au câte o margine inferioară – mai scobită și alta superiioară – mai
puțin scobită; prin suprapunerea a două vertebre , între aceste margin i scobite se delimitează
gaura intervertebrală.(fig.1)
Gaura vertebrală este formată – inainte – de corpul vertebrei , înapoi – de arcul vertebral ,
iar pe laturi – de către pediculii vertebrali. Din suprapunerea tuturor găurilor vertebrale ia naștere
canalu l vertebral. Vertebrele din fiecare regiune au o serie de caracteristici.
Vertebrele cervicale au corpul alungit transversal, canalul vertebral este mare și
triunghiular, apofizele spinoase scurte și puțin înclinate, apofiyele transverse prezintă la baza lo r
un orificiu pentru artera vertebrală. (V.Papilian , Bucuresti, 1992)
Vertebrele dorsale au corpul rotund, canalul vertebral îngust și circular , apofizele
spinoase mult înclinate înapoi. Apofizele transverse prezintă la vîrful lor , pe fața anterioară, o
fațetă articulară pentru tuberozitatea coastei corespunzătoare.
Vertebrele lombare sînt cele mai voluminoase, au corpul ușor lățit transversal, apofizele
lor spinoase dispuse orizontal , iar apofizele transverse atrofiate.

10
Vertebrele lombare L1 – L5
1.Corpul vertebrei are dimensiuni mari, diametrul transversal depășind pe cel antero –
posterior.
2.Procesul spinos este dreptunghiular și bine dezvoltat; are o directie orizontală , fiind
orientat dinainte înapoi.
3.Procesele costale sunt resturi de coastă . Ele sunt mari și turtite dinainte înapoi, pot fi
confundate cu procesele transversale. Adevaratele procese transverse sunt defapt mici
proeminențe situate pe fața posterioară a proceselor costale, langă rădăcina acestora din urmă și
poartă denumirea de p rocese accesorii.
4.Procesele articulare au o direcție au o direcție verticală si sunt dispuse in plan sagital.
Fețișoarele articulare ale proceselor superioare privesc nedial și se prezintă ca segmente de
cilindru gol , în timp ce fețișoarele articulare ale proceselor inferioare privesc lateral și se
prezintă ca segmente de cilindru plin. (V.Papilian, Bucuresti, 1992)
Gaura vertebrală este de formă triunghiulară, având diametru mare (în raport cu gradul de
mobilitate al coloanei(fig.1).
2. Articulațiile coloanei vertebrale lombare
Articulațiile coloanei vertebrale pot fi împărțite în articulații intrinseci (articulații propriu –
zise) și articulații extrinseci (articulații ale coloanei cu oasele învecinate).
Articulațiile vertebrelor
Vertebrele se ar ticulează între ele prin corpurile lor și prin procesele articulare. În același
timp, ele se unesc la distanță prin procesele spinoase, lamele vertebrale și procesele transverse.
Se încadrează în grupul de articulații numite simfize (amfiartroze semimobile în care
țesutul de continuitate dint re oase este fibrocartilaginos). (C.Baciu București, 1970)
Suprafețele articulare sunt reprezentate de fețele superioare și inferioare ale corpurilor
vertebrale, fiind ușor excavate, între ele se delimitează un spațiu e liptic în care se găsesc
discurile intervertebrale.
Mijloacele de unire sunt discurile intervertebrale și ligamentele longitudinale anterior și
posterior.

11
Articula ția interapofizară
Articulațiile intervertebrale determină sensul și amplitudinea mișcarilor. Delimitează
posterior împreună cu ligamentul galben, foramenul intervertebral. Celelalte limite ale sale sunt:
anterior, corpul vertebral și partea laterală a discului; superior și inferior , pediculii vertebrali.
Foramenul intervertebral poate deveni sediul compresiunii radiculare atât printr -un defect de
perete anterior, cât și de perete posterior ( articulațiile intervertebrale) , ale caror deformări
strâmtorează foramenul propriu -zis, producând suferința radăcinii la acst nivel și, implicit ,
apariția semnelor c linice iritative sau deficitare. (C. Arseni , M. Stanciu, 1970)
Discul intervertebral (DIV)
Discul intervertebral este o formațiune fibrocartilaginoasă , de forma unei lentile
biconvexe , aflată intre două corpuri vertebrale.
Discul intervertebral este format dintr -o portiune periferică fibroasă inserată pe corpurile
vertebrale adiacente , numită inel fibros , o porțiune centrală de țesut lax cu celule cartilaginoase
și resturi notocordale , ce constituie nucleul pulpos si este limi tat spre corpurile vertebrale de
platourile cartilaginoase.
Discul intervertebral se prezintă ca o structură neomogenă elastică cu aspect mecanic
precomprimat , deformabilă după solicitările locale , care asigură mobilitatea si intervin in toate
perform anțele functionale spinale. DIV reprezintă articulația fundamentală a coloanei vertebrale.
La om sunt 23 de discuri intervertebrale , primul se află intre axis si a treia vertebră
cervical , iar ultimul intre ultima vertebră lombară si fața articulară a ba yei sacrului.
Forma DIV este identică cu a platourilor vertebrale adiacente , discul mulîndu -se in
spațiul intervertebral prin comprimare. (Ștefan M. Iencean, Iași, 1998)

12
Fig.2 Poziția nucleului pulpos.Situat la unirea celor 2/3 anterioare cu 1/3 posterioara a
corpului vertebral.( C.Arseni, M.Stanciu ,, Discopatiile vertebrale lombare”,Ed. Medicală, Bucuresti,
1970)
În constituția DIV intră : cele două plăci teminale din carti laj hialin ce aparțin corpurilor
vertebrale adiacente si epifizile acestora , asigurand cresterea vertebrală in inaltime.
-între cele două plăci cartilaginoase se află DIV propriu -zis format din:
-nucleu pulpos , central , incompresibil , dar deform abil , hidrofil .
-inelul fibros , periferic , structurat în lame concentric de fibre colagene orientate oblic între
vertebre , cu fibre unidirecționate în aceeasi lamela dar cu orientare inversa intre lamele.
Nucleul pulpos este o masă rotundă, situa t la unirea celor două treimi anterioare cu
treimea posterioară.Pe secțiunea discală , nucleul apare înconjurat de o cavitate umplută cu un
gel fluid, în care -și trimite numeroase prelungiri cu aspect de vilozitați (fig.3).
Inelul fibros este format din la mele concentrice , în număr de 15 -20 anterior de nucleu și
7-10 posterior de el. Lamelele se insereză pe cele două margini de plăcile cartilaginoase și sunt
solidarizate între ele de fibre transverse. Structura lamelară a inelului fibros nu există decât în
partea antero -laterală a discului. Partea posterioară seamănă ca aspect și structură cu nucleul
pulpos (fig.3).
Experiențele efectuate de Galante au demonstrat că rezistența la tracțiune a inelului fibros
se aseamănă cu aceea a tendoanelor și că ea crește de la centru spre periferia inelului. Lamele
externe care sunt supuse și celor mai mari eforturi sunt și cele mai solid e.

13
Fig.3 DIRECȚIA FIBRELOR INELULUI FIBROS: a) în descărcare; b) în încărcare
( C.Arseni, M.Stanciu ,, Discopatiile vertebrale lombare”,Ed. Medicală, Bucuresti, 1970)

Văzute la microscop, în plan vertical, fibrele inelului se încrucișează oblic sub un anumit
unghi. Când discul este încărcat, unghiul se micșorează, discul diminuă în înălțime și se lățește.
Anterior și lateral , inelul fibros este puternic atașat de inelul epifizei vertebrale și fibrele
sale se continuă cu cele ale ligamentului vertebral anterior. Posterior, inserția inelului fibros pe
vertebrele adiacente și aderența la ligamentul longitudinal posterior este mult mai laxă ( fig.3)
Structura lamelelor:condrocite alungite între fasciculele fibroase, cărora par a le da
naștere prin cei doi poli, totul situat intr -o substanță fundamentală(matrice).
Plăcile cartilaginoase delimitează discul superior și inferior. Aplica te pe suprafețele
respective ale vertebrelor adiacente , ele aderă antero -lateral de inelul epifizar.Posterior unde
acest inel lipsește, ele depășesc puțin marginea corpului vertebral. Fasciculele de fibre unesc
nucleul pulpos cu plăcile cartilaginoase, ia r fibrele din lamele se continuă cu structura acestor
plăci, astfel încât elementele discului sunt solidarizate între ele.
Nutriția discului , organ avascular, se face prin difuziune din structurile învecinate.
Inervatia discului reprezintă suportul fenomen ului de durere:
Singurele porțiuni ale discului inervate și anume prin fibre subțiri cu terminație liberă,
sunt lamele periferice ale inelului fibros.
– fibrele mijlocii , ramificate, cu terminația prevăzută cu o umflătură se gasesc în
periostul vertebral, ligamentele longitudinale și în sinoviala articulațiilor interapofizare, unde se
gasesc și corpusculii Vater -Paccini.
Originea inervației discale si a zonelor perivertebrale adiacente este nervul sinuvertebral
Luschka, care ia naștere din rădăcina posterio ară după ieșirea prin gaura de conjugare , reintă în
canalul spinal prin același orificiu și coboară prin țesutul extradural, distribuindu -se discului si
ligamentului longitudinal posterior, s ituate cu două segmente mai jos. (C .Arseni , M.Stanciu,
Bucuresti, 1970)

14
Rolul discurilor vertebrale este multiplu:
– menținerea curburilor coloanei, prin rezistența lor;
– favorizarea revenirii în starea de echilibru la sfârșitul mișcării, prin elasticitatea lor;
– transmiterea greutății corpului în toate d irecțiile, la diferite segmente ale coloanei;
– amortizarea șocurilor sau presiunilor la care este supus fiecare segment în mod special, în
cursul mișcărilor sau eforturilor

3. Aparatul ligamentar
Aparatul ligamentar este alcătuit din două ligamente, care alcătuiesc două benzi ce se
întind pe toată lungimea coloanei vertebrale.

Fig.4 Canal vertebral. Ligamente.( http://antranik.org )

15

1.Ligamentul vertebral comun anterior este aderent de corpurile vertebrale până la nivelul
lamelor terminale și trece în puncte peste discurile intervertebrale. . Între ligament, marginea
vertebrei și disc se află un spațiu ocupat de țesut conjunctiv lax, plexuri venoase și terminații
nervoase – aici pot apare „osteofite”, semnul caracteristic al discartrozelor.
2.Ligamentul vertebral comun posterior are o dispoziție contrară și anume se leagă intim
de discurile intervertebrale și trece în puncte peste corpurile vertebrale (fig.4). (C.Aldescu , Iași,
1987 )
Articulațiile apofizelor articulare sunt plane și permit numai simpla alunecare a
suprafețelor articulare una peste cealaltă.
În regiunea lombară, cele superioare au forma unui segment de cilindru gol ș i privesc
către linia mediană iar cele inferioare au forma de cilindru plin, privid către in afară.
a)Suprafețele articulare sunt date de apofizele articulare. Suprafețele articulare ale
corpului vertebral subiacent privesc oblic în sus și înapoi, iar cele ale corpului vertebral
supraiacent privesc oblic în jos și înainte.
b) Aparatul capsulo -ligamentar este alcatuit dintr -o capsula fibroasă subțire , întărită în
regiunea dorsală și lombară printr -un ligament posterior.
c) Sinoviala este foarte laxă și pre zintă și unele prelungiri.
Articulațiile lamelor vertebrale .
Aceste elemente osoase, lamele vertebrale, sunt unite prin formațiuni elastice
puternice, ligamente galbene.
Între lamele vertebrale nu există propriu -zis articulații. Totuși ele se realizează pr in
intermediul ligamentelor galbene, numite astfel datorită culorii lor.
Ligamentele galbene sunt alcătuite din fibre elastice anastomozate între ele, au o formă
dreptunghiulară și se întind de la procesul articular până la baza procesului spinos(fig.4).
Rolul ligamentelor galbene este multiplu:
-prin elasticitatea lor, contribuie la readucerea coloanei în poziția normală, după ce a fost
flectată, protejând maduva spinării.
-împiedică flexia bruscă sau exagerată a coloanei, protejând discurile intervertebr ale de leziuni;
-contribuie la menținerea poziției verticale a coloanei vertebrale.

16
Ligamentele galbene, situate la nivelul arcurilor vertebrale , au rol antagonist, fiind mai
puternice în regiunea lombară, ele se opun tendinței organelor trunchiului de a realiza flexia
trunchiului .
Articulațiile apofizelor spinoase. Ca și lamele vertebrale apofizele spinoase sunt unite
între ele prin două feluri de ligamente: ligamentele interspinoase și ligamentul supraspinos.
Primele se găsesc între două apofize spinoase , iar ultimul este un cordon ce se întinde de -a
lungul coloanei vertebrale.
Ligamentul supraspinos are inserția superioară la nivelul crestei și al portuberanțelei
occipitale externe,inserția inferioară fiind pe creasta sacrată.
Articulațiile apof izelor transverse. Apofizele transverse sunt unite prin ligamentele
intertransverse(fig.4).
4. Canalul vertebral

Canalul vertebral este format prin suprapunerea găurilor vertebrale . Canalul vertebral se
continua in sus cu cavitatea neurocraniului , iar in jos se deschide prin hiatul sacrat. Canalul
vertebral urmareste toate inflexiunile coloanei vertebrale.
Diametr ele canalului vertebral variaza ; ele sunt mai mari in regiunea cervicala si
lombară, în raport cu mobilitatea mai mare a coloanei vertebrale în aceste regiuni. În regiunea
toracică , unde mobilitatea coloanei este mai redusă , diametrele can alului vertebr al sunt mai
mici. ( V.Papilian, București, 1992)
Canalului lombar al coloanei vertebrale i se descriu două porțiuni principale: pilonul
ventral ( coloana corpurilor vertebrale, articulate prin discurile intervertebrale și întărite de
ligamente longitudinal e anterior și posterior), la care se adauga coloana arcurilor vertebrale(
lamele vertebrale solidarziate de ligamente galbene și de sistemul ligamentar al apofizelor
spinoase). Unirea între cele două porțiuni se face prin intermediul pediculilor vertebra li.Canalul
lombar se poate înfațișa fie ca un oval cu axul mare orizontal, fie ca un triunghi, fie cu așa zisa
formă de trifoi .

17

Fig.5 Canalul vertebral lombar ( http://www.eorthopod.com )

Canalul lombar conține conul medular, terminat la nivelul discului L1 – L2 sau în dreptul
porțiunii superioare a corpului vertebral L2 și rădăcinele cozii de cal, situate în fundul de sac
dural. Circumferința cea mai mare a canalului spinal se află la nivelul L1 -L2, apoi se îngus tează
la nivelul vertebrei L3 , pentru a se lărgi din nou la nivelul L4 -L5 (fig.5).
Fiecare rădăcină poartă, ca și discul intervertebral, numărul vertebrei supraiancente găurii
de conjugare prin care iese din canalul spinal. Astfel, rădăcina L4 iese prin g aura de conjugare
dintre vertebrele L4 și L5.
Rădăcinile L1 si L2 au un traiect aproape orizontal și nu intră în contact cu discul
intervertebral decât la nivelul găurii de conjugare.
Rădăcina L3 părăsește sacul dural la nivelul porțiunii superioare a corp ului vertebral L3
și iese prin gaura de conjugare dintre vertebrele L3 și L4, intersectând partea superioară a
discului L3. ( C.Arseni, M.Stanciu, București, 1970)

18

Fig.6 Plexul lombar ( http://www.cleaverspine.c om)

Rădăcina L4 părăsește sacul dural la nivelul porțiunii inferioare a discului intervertebral
L3, încrucișează corpul vertebral L4 și apoi porțiunea superioară și foarte laterală a discului L4
pentru a ieși prin gaura de conjugare dintre vertebrele L4 ș i L5.
Rădăcina L5 părăsește sacul dural la nivelul discului L4 , îl încrucișează și iese prin gaura
de conjugare dintre L5 și S1, încrucișând partea superioară si laterală a discului L5,.
Rădăcina S1 părăsește sacul radicular la nivelul părții inferioare a corpului vertebral L5,
intersectează discul L5 și iese prin gaura de conjugare S1 și S2.
În acest mod se poate deduce în mod frecvent nivelul herniei de disc după sindromul
radicular prezentat de bolnav. (C.Arseni, M.Stanciu, București, 1970)

19
5. Vertebrele false – coloana vertebrală sacro – coccigiană
În continuarea vertebrelor lombare se află sacrul – os median nepereche, simetric, rezultat
prin sudarea celor cinci vertebre sacrate.
Are forma unei piramide cu baza în sus și vârful în jos, articu lându -se lateral cu cele două
oase coxale prin fațetele auriculare.
Baza sacrului prezintă median o suprafață ovalară pentru articularea cu fața inferioară a
corpului celei de -a 5-a vertebre lombare, iar lateral de aceasta, apofizele articulare ale sacrul ui
care se articulează cu apofizele articulare inferioare ale vertebrei L5.
Sacrul are o direcție oblică dinspre anterior spre posterior, formând cu vertebra lombară
L5 un unghi care proemină anterior numit promontoriul.
Vârful sacrului este constituit di ntr-o suprafață articulară pentru coccis și din două mici
coarne – coarnele sacrului.
Coccisul este situat în continuarea sacrului, fiind format din cele 4 -5 vertebre coccigiene
atrofiate. Este un os mic, rudimentar, nepereche, de forma unei pirami de triun ghiulare cu baza în
sus. (V.Papilian, București, 1992)

5.1 Articulațiile vertebrelor false
Articulația lombo -sacrată se realizează între vertebra L5 și baza osului sacrum, fiind
prevăzută cu un disc intervertebral și ligamente longitudinale.
Principalul element al articulației lombo –sacrate este discul intervertebral lombo -sacrat.
Acesta se află între fața inferioară a vertebrei L5, și fața superioară a vertebrei S1.
Discul lombo -sacrat are înălțimea aproape dublă anterior, ca urmare a poziției ortostati ce
a omului.
Articulația sacrococcigiană se realizează între fața ovală a osului sacrum și fața concavă
a bazei coccisului.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de ligamentele: sacrococcigiene ( anterior,posterior
superficia l, lateral). (P.Drosescu, Iași ,2005)

20
I.2. Rolul biomecanic al coloanei vertebrale lombare

Coloana vertebrală este o structură cu 2 funcții contradictorii: stabilitate , asigurand static
corpului , si dinamică, asigurand flexibilitatea trunchiului și gâtului.Coloana arcurilor vertebrale,
împreună cu aparatul elastic(ligamente galbene și ligamente supraspinoase au rolul de a asigura
direcția și sensul misșcarilor, fig.4).
În statica de ansamblu a coloanei vertebrale , segmentului lombar îi revine rolul cel mai
important, ca seg ment situat la baza rahisului. În ortostatism , greutatea capului, brațelor și
trunchiului este transmisă prin coloana lombară spre membrele inferioare, greutate la care se
adaugă cea a oricărei sarcini suplimentare purtată pe partea superioară a corpului. În poziția
șezând , cu brțele sprijinite, încărcarea segmentului lombar se reduce considerabil, pentru a
dispare complet în clinostatism.
În suportarea acestor sarcini, rolul principal îi revine coloanei corpurilor și discurilor,
articulațiile interapofiza re participând numai în proporție de 20% la mecanismele de suport ale
coloanei lombare.
Stabilitatea pasivă a coloanei este realizată de structurile passive ale coloanei ( vertebre,
curburi , articulații și ligamente) , dar este determinată de structurile dinamice , prin contracția
musculaturii trunchiului , abdomenului și centurilor.
Curburile fiziologice ale coloanei au o deosebită impotanță în postura coloanei și în
transmiterea presiunilor de încarcare gravitațională. Existența curburilor coloanei real izează o
scădere a forțelor gravitaționale sau altor forțe externe exercitate asupra coloanei .
Unitațile morfofuncționale ale coloanei formate din doua vertebre adiacente ( cu
corpurile și articulatiile lor posterioare ) și aparatul discoinelar reprezint ă în același timp o
unitate static și dinamică.

1.2 Articulația anterioară ( corpurile vertebrale și discul ) preia 70% din presiunile de
încarcare. Suprafața de sprijin crește progresiv de la nivelul coloanei cervical la coloana lombară
si odată cu ea si valorile presionale preluate.
În suprasolicitări zona care cedeză prima este platoul vertebral superior sau inferior care
bordează aparatul discoinelar , apoi vine rândul corpului vertebral propriu -zis și doar la final la
rupture inelului fibros cu he rnierea discului.

21
Aparatul discoinelar participă la stabilitatea intrisecă a coloanei nu numai prin suport
presional , ci și prin limitarea mișcarilor.
Miscarea la nivelul fiecărei unități morfofuncționale a coloanei depinde de raportul între
grosimea di scului și înalțimea vertebrelor adiacente. Acest raport la nivelul coloanei cervical
este de 6 , la nivel toracic de 22 și lombar 13. Cu cat raportul este mai mic,cu atât mobilitatea va
fi mai mare și invers.
Inelul fibros prin tensiunea fibrelor sale l imitează de asemenea mișcarea vertebrale. Se
considera că aparatul discal permite o libertate de miscare de cca 60.

1.3 Articulația posterioară sau articulația fațetara , deși format din excrescențele osoase
ale arcurilor vertebrale , este o articulație adevărată având capsulă , ligament ca orice articulație.
Articulațiile fațetare preiau 30% din presiunile de încarcare ale coloanei . Sunt articulații
strânse deși au o capsulă subțire și mai largă . În schimb aparatul ligamentar este puternic.
Orientare fațetelor articulare determina blocarea sau permit mișcarea vertebrală intr -o
direcție sau alta.
Astfel articulatiile cervicale sunt orientate în plan frontal cu o ușoara angulare oblică spre
planul transvers , ceea ce ușureaza flexia -extensia dar stabi lizează mișcarea de lateralitate
permițând o bună rotație. În zona toracală superioară, fațetele sunt orientate tot în plan frontal
dar in angulație spre planul sagital, angulție ce se accentueaza la toracalele inferioare.În acest fel
, se permit flexia , rotația dar este blocată extensia. La nivel lombar , fațetele se află in plan
sagital cu o ușoara angular în ălan frontal , aranjament care limiteaza rotația , dar usurează flexia –
extensia și lateralitatea.
Aparatul ligamentar participă la mișcările colo anei lombare,în primul rând ca factor de
consolidare a segmentelor vertebrale și discale într -un tot unitar și, în al doilea rând, ca factor de
limitare a amplitudinii mișcarilor.În timpul extensiei, ligamentele galbene se cudează, iar
suprafața, pe secțiu ne, crește , strâmtorând lumenul canalului spinal, strâmtoare care poate
provoca prin ea însăși compresiune radiculară sau poate decompensa o strâmtoare anterioară a
canalului prin discopatie, provocând apariția sindromului de iritație radiculară.
Ligament ele reprezintă o important structură care asigura stabilitatea intrinsecă a
coloanei , limitând excesul de mișcare astfel :
-ligamentele interspinos si supraspinos , ligamente foarte puternice limiteaza flexia.

22
-ligamente capsulare , ligamentul galben și ligamentul longitudinal posterior stabilizează
coloana la terminarea flexiei.
-ligamentul longitudinal anterior limitează extensia.
-ligamentele colaterale intertransverse ca și ligamentul galben si cele capsulare limitează
lateralitatea.
-ligamentele capsulare limitează rotația.
Fascia toracolombară formațiune fibrotendinoasă puternică cu rol important în stabilitatea
coloanei inferioare și a pelvisului realizand o întărire a sistemului ligamentar posterior
nepermițând exagerarea flexiei coloa nei lombare si a basculării posterioare a pelvisului.
Contribuie la stabilitatea coloanei vertebrale si cu mușchii , care iși au inserția pe pe fascia
toracolombara.
Stabilitatea activă a coloanei este reprezentată de contribuția tonusului și contracției
musculare. Musculatura coloanei are rol esential în funcția dinamică a coloanei si rol de bază în
menținerea staticii vertebrale.
În dinamica coloanei lombare, musculatura joacă, în primul rând, un rol cauzal putând fi
împarțită în două mari grupe: mușchi cu acțiune directă pe coloană(erectori spinali, pătratul
lombar și psoasul) și mușchi cu inserții depărtate de coloană și acționând pe acesta indirect(
mușchii peretelui abdominal). Un al doilea rol important este cel de stabilizare a coloanei.

23
2. Mușchii regiunii lombare implicați în mișcările coloanei vertebrale

Fig. 7 Muschii spatelui ( http://doctorlynk.files.wordpress.com )

2.1 Flexia coloanei lombare

În mișcarea de flexie, amplitudinea maximă se realizează în regiunea cervicală și
lombară. Pe parcursul mișcării, porțiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată,
în timp ce ligamentul vertebral comun posterior, l igamentele galbene, ligamentele interspinoase,
ligamentul supraspinos și mușchii spatelui sunt puși în tensiune.

24
În poziție ortostatică, mușchii ce inițiază mișcarea de flexie sunt ai peretelui abdominal
(drept abdominal, oblic extern și oblic intern), pso asul iliac, mușchii subhioidieni și mușchiul
SCM. După inițierea mișcării își începe acțiunea grupul antagonist al extensorilor coloanei,
gradând flectarea trunchiului și învingând forțele gravitaționale.
Dintre mușchii implicați în flexia trunchiului, mușchiul iliopsoas aparține regiunii
posterioare a abdomenului (regiunea lomboiliacă) .
Psoasul -iliac, situat în partea posterioară a abdomenului în fosa iliacă internă și în partea
anterioară a coapsei este alcătuit din două porțiuni: psoasul și iliacul.
Psoasul este fuziform și se inseră proximal pe suprafțele osoase ale unghiului format din
fața laterală a corpilor vertebrali lombari cu apofizele lor transverse.Corpul lui se indreaptă în jos
și in afară și se unește cu tendonul comun format atât din psoas cât și din iliac.
Iliacul este dispus ca un evantai desfășurat în fosa iliacă internă, pe care se inseră
proximal, corpul lui se îngustează din ce în ce și se inseră distal pe tendonul comun format din
psoas și iliac.
Ambele porțiuni ale psoasului -iliac s e inseră prin acest tendon pe micul trohanter al
extremităților superioare ale femurului.
Psoas -iliac are acțiuni complexe: când se contractă în totalitate, luând punct fix pe
inserțiile proximale, flectează coapsa pe bazin, dar în același timp imprimă coa psei și o mișcare
de adducție și de rotație externă.Când ia punct fix pe inserția distală, el flectează coloana
vertebrală și bazinul pe coapsă.Când se contractă de o singură parte, este tot un flexor al
trunchiului pe bazin, dar țn același timp imprimă co loanei vertebrale o mișcare de înclinare
laterală de partea opusă.
Cele două porțiuni ale psosului -iliac au o acțiune diferită. Iliacul este cel care -i conferă
forță de acțiune, iar psoasul -amplitudinea de acțiune.
Inervația mușchiului iliopsoas este dată de ramuri colaterale ale plexului lombar L1 – L3
și de nervul femural.
Psoasul -iliac este unul din cei mai importanți mușchi în statică și dinamica trunchiului.
Împreună cu mușchii abdominali, cu mușchii spatelui și cu mușchii ischio -gambieri asigură
echilibrul trunchiului pe coapsă. ( C.Baciu , București ,1972)

25
2.2 Mișcarea de extensie

Mushii erectori -în partea inferioară a trunchiului -care se continuă în sus cu trei sisteme
muscusculare; Sistemuliliocostal (cel mai lateral), sistemul musculaturii lungi( longissismus) și
sistemul mușchilor spinali(spinalis) cei mai mediali.
Musculatura erectoare asigură extensia trunchiului: În poziția ortostatică dreaptă apare o
slabă activitate în musculatura spatelui. Pe măsură ce flectăm trunchiul, activitatea musculat urii
erectoare crește,pentru ca în momentul în care flexia este completă să nu se mai inregistreze
contracția.Toată rezistența menținerii trunchiului este preluată de ligamentele coloanei, discuri și
articulațiile posterioare.
Începerea extensiei nu activează întreaga masă musculară.Influxul masiv apare
la mijlocul cursei extensiei mai ales pentru regiunea lombară. În momentul ridicării unei greutăți
, musculatura erectoare rămâne relaxată, tot efortul fiind preluat de struct urile coloanei. Pe
parcursul extensiei trun chiului ,erectorii se activează. ( T.Sbenghe, Bucuresti 2002)
În timpul mișcării de extensie lombară, porțiunile posterioare ale discurilor
intervertebrale sunt comprimate și ligamentul vertebral comun este tension at.
Extensia este limitată de contactul marginilor articulare inferioare cu lamele vertebrale și
apoi de contactul apofizelor spinoase între ele, precum și de tensiunea mușchilor abdominali
anteriori.
Musculatura erectoare a lombei acționează efectiv și î n realizarea și creșterea lordozei
lombare.
În poziție ortostatică, mușchii șanțurilor vertebrale (erectori spinali) inițiază mișcarea,
care apoi este controlată de grupul anterior. În poziție ortostatică, mușchii șanțurilor vertebrale
(erectori spinali) i nițiază mișcarea, care apoi este controlată de grupul anterior. Din punct de
vedere al orientării fasciculelor musculare, mușchii erectori spinali se pot sistematiza în patru
sisteme de orientare fasciculară :
a) Sistemul intertransversar, în care fibrele musculare se întind între procesele transverse
sau corespondentele lor, procesele costiforme în regiunea lombară, coaste în regiunea toracică și
procesul mastoid la craniu.

26
Din acest sistem fac parte mușchii disp uși în plan superficial (mai lungi): mușchiul
iliocostal, mușchiul lung dorsal și mușchiul spinal; iar în plan profund: mușchii intertransversari
care sar peste un număr mai mic de vertebre.
Mușchii intertransversari sînt mușchi mici ce leagă procesele tr ansverse între ele și
dezvoltați în special în regiunile vertebrale cu cea mai mare mobilitate de lateralitate, adică în
regiunea cervicală și lombară.
Muschii intetransversari sunt inervați de ramurile ventrale ale acestora. Mușchii
superficiali ai sistemu lui intertransversar se contopesc în partea inferioară într -o masă comună,
mușchiul sacrospinal. Masa comună se inseră pe procesele spinoase ale ultimelor vertebre
lombare, pe creasta sacrală mediană, pe creasta iliacă, pe fața posterioară a sacrului și pe fascia
toracolombară.
Plecând de aici, masa comună sacrospinală se desface într -o serie de coloane musculare
care urcă de -a lungul coloanei spre torace și craniu. Acestea se dispun astfel:
coloana laterală, leagă bazinul de coaste și coastele între ele, m ușchiul iliocostal.
Porțiunea sa lombară pleacă din masa comună și se inseră pe unghiurile costale ale
ultimelor șase coaste;
-coloana intervertebrală, leagă bazinul de coaste și de procesele transverse, mușchiul lungul
dorsal. Fibrele sale cu direcție lom bară pleacă din masa comună și se împart în fascicule laterale
care se inseră pe procesele costiforme ale vertebrelor lombare și pe coaste și fascicule mediale
care se inseră pe procesele accesorii în regiunea lombară;
-coloana medială, unește bazinul cu p rocesele spinoase între ele, este mușchiul spinal.
Porțiunea toracolombară a mușchiului spinal se caracterizează prin faptul că originea se
face prin fascicule unice, iar inserțiile prin fascicule multiple. Originea sa este pe apofizele
spinoase ale primel or două vertebre lombare și ale ultimelor două toracale, de unde converg și
formează un singur corp muscular care se împarte în fascicule care se inseră pe procesele
spinoase ale primelor 7 – 8 vertebre toracale.

27
Mușchii profunzi

Sunt mușchi intertr ansversari care se întind între procesele transverse a două vertebre
vecine. Mușchii intertransversari lombari sunt câte doi pentru fiecare spațiu intertransversar, unul
medial și unul lateral, care poate fi considerat mușchi intercostal.
b) Sistemul interspinos, în care fibrele musculare se întind între procesele spinoase;
acesta cuprinde în planul superficial mușchiul spinal, iar în plan profund mușchii interspinoși
cervicali, toracali și lombari, mușchiul mare drept posterior al capului și mușchiul mic drept
posterior al capului.
c) Sistemul transvero -spinos, cu originea pe procesele transverse ale vertebrelor
inferioare și cu inserția pe procesele spinoase ale vertebrelor superioare, aceștia sunt: mușchiul
semispinal, mușchiul multifid, mu șchii rotatori și mușchiul oblic superior al capului.
d) Sistemul spinotransversar, cu originea pe procesul transvers al unei vertebre inferioare
și cu inserția pe procesul transvers al unei vertebre superioare; din acest sistem fac parte:
mușchiul spleniu sului capului, mușchiul spleniusului gâtului și mușchiul oblic inferior al capului.
Toți mușchii erectori spinali sunt inervați de ramurile posterioare ale nervilor rahidieni,
cu excepția mușchilor intertransversali care sunt inervați de ramurile anterioar e ale acestora. Cu
excepția mușchilor rotatori ai sistemului transvers – spinos (prezenți de obicei în regiunea
toracică), toți ceilalți mușchi erectori spinali dau și o inserție în regiunea cervicală, cu rol în
extensia capului.Mișcarea de extensie a trun chiului este fixată prin contracția mușchiului fesier
mare și a mușchilor ischiogambieri și prin greutatea bazinului și a membrelor inferioare.
(V.Papilian, Bucuresti, 1992)

2.3 Mișcarea de înclinație laterală

În mișcarea de înclinare laterală lombară pu ră intervin mușchii: pătrat lombar, psoas,
iliac, mușchii intertransversali. Accesor, contribuie la mișcarea de înclinare laterală și mușchii
erectori spinali și cei ai sistemului transvers – spinos. Contracția unilaterală a mușchilor flexori
poate provoca de asemenea mișcarea de înclinare laterală.

28
Pătratul lombelor este un mușchi plat, de formă pătrată, situat pe laturile coloanei
lombare.Este alcătuit din trei grupe de fascicule: ilio -costale, ilio -tansversale și costo –
transversale.
Când ia punct pe crea sta iliacă, pătratul lombelor este un coborâtor al ultimei coaste și
înclină coloana lateral, de partea mușchiului care se contractă. Când ia punct fix pe torace, el
înclină bazinul lateral pe torace.
Inervația: este asigurată de nervul subcostal (T12) și din ramurile anterioa re ale nervilor
lombari L1 – L4. (C.Baciu , București ,1972 )
2.4 Mișcarea de rotație
Mișcarea de rotație a coloanei vertebrale este maximă în regiunea cervicală (atinge 70 ).
Amplitudinea de mișcare se măsoară cu pacientul în decubit dorsal, când rotația trunchiului se
poate face până ce omoplatul de partea umărului care vine înainte se ridică de pe planul mesei.
În ortostatism, rotația segmentului dorsal nu este posibilă decât simultan cu înclinarea
laterală, dar și în acest caz are a mplitudine redusă. În coloana lombară, mișcările de rotație se
execută mai ales când coloana se află în extensie. Când coloana se află în flexie, răsucirea în
segmentul lombar este imposibilă, datorită condililor vertebrali care, fiind așezați vertical în
articulații, opresc mișcarea. Alți factori care limitează mișcarea de rotație sunt: tensionarea
inelelor fibroase dintre vertebre și tensionarea mușchilor abdominali oblici de partea opusă celei
care se examinează.
Rotația coloanei se realizează datorită mușchilor oblici abdominali (externi și interni) și
intercostali, care acționează folosind coastele drept pârghii. La mișcare contribuie și sistemul
spinotransvers al mușchilor erectori spinali. Rotația de aceeași parte se datorează marelui dorsal,
spleniu sului, lungului gâtului și oblicului mic abdominal, iar rotația de aceeași parte, mușchilor
spinotransvers și oblicului extern al abdomenului, iar accesor și mușchilor SCM, trapez și iliac.
Mușchiul mare drept abdominal intervine în rotația și flexia combi nată a trunchiului. Fixarea
mișcării de rotație se realizează prin acțiunea contrară a mușchilor flexori ai coapsei. (V.Papilian,
Bucuresti, 1992)

29
I.3 Particularități specifice domeniului ce va fi studiat

Anatomie patologică în lordoză

Gâtul și capul rămân pe verticală sau se înclină înainte pentru a compensa curbura
lordotică cervicală.
În regiunea lombară, bazinul prezintă o anteversie accentuată tinzând să se culce pe
orizontală. Abdomenul proemină înainte, iar membrele inferioare sunt întinse din genunchi sau
cu genunchii în hiperextensie (genum recurvatum).
Cu timpul hiperlordoza va avea repercursiuni asupra apofizelor spinoase la care se vor
produce leziuni de uzură.
Devine patologică când curbura lordotică fiziologică este depășită ca amplitudine sau când este
localizată în regiunea dorsală. (D. Dumitru, București, 1984)
După Vadervael, statul la verticală accentuează curburile fiziologice ale coloanei,
scurtând spinalii, ei fiind mușchii care lordozeaza și nu greutatea corpului și slăb iciunea
extensorilor. O cauză care determină compensarea lordotică ar fi mobilitatea redusă în mișcar ea
de abducție a membrelor, 45˚ pentru articulația coxo -femurala și 90˚ pentru articulația scapulo –
humerala, iar depășirea acestor limite se caracterizează prin lordoze.
Lordoza este la originea tuturor devierilor de coloană vertebrală deoarece omul prin
ridicarea sa la verticală, de la poziția de patruped și prin mișcarea membrelor, pornind de la o
amplitudine medie, nu face altceva decât să accentueze lordozele fiziologice.
Prin ridicarea la verticală, corpul trebuie să -și găsească un echilibru care nu se realizează
atât contracția mușchilor posteriori care ar fi antagoniști ce trage corpul înainte:
– Abdomenul înainte (cifoza dorsală);
– Spatele înapoi (cifoza dorsală);
– Capul înainte (lordoza cervicală).
Pe de altă parte, mișcările de proiecție anterioară a brațelor și de extensie a coapselor peste o
anumită limita, nu se poate face decât cu compensare lordotica.
Mușchii spinali, extens ori ai coloanei vertebrale, am văzut că produc lordoza, în compensare –
cifoza. Ei mai au și o acțiune de rotatori și flexori laterali (sistemul tranzversospinos), ai coloanei

30
și deci pot contribui și la formarea scoliozei de unde rezultă că la originea de viațiilor coloanei nu
sunt decât lordoze.
S-a constatat că spațiul popliteu al membrelor inferioare ar fi o a treia concavitate
posterioară împreună cu celelalte două: lombara și cervicală. Încercând să întindem picioarele
din genunchi, din poziția șezând , acest lucru nu este posibil decât prin ștergerea curburii
lordotice, mai ales cea lombară și invers căutând să redresăm curbura lombară, aceasta nu se
poate face decât îndoind ușor picioarele din genunchi.
S-a constatat că lordoza este însoțită de r otarea internă a membrelor inferioare și
superioare.
Se poate spune că mușchiul diafragmei în afară acțiunii sale în respirație este un mușchi
lordozat dacă ținem seama de inserțiile lui pe vertebrele 2, 3 și chiar 4 lombare.
Accentuarea curburii lordotice prin anteversia bazinului este posibilă în cazurile
următoare:
– Atonia abdominalilor, în special al dreptului abdominal. Mișcările nesusținute anterior
trag coloana lombară, de care sunt fixate și abdomenul proemina.
– Astenia generală continua sau ocazională, lipsește individul de tonusul posturii, lăsându –
se apăsat de greutatea corpului susținut, se poate spune că susținerea este făcută numai de
ligamente fare participarea continuă a musculaturii erectoare.
– Atonia gvadricepsului care determin ă o flexie a genunchilor prin relaxarea ischio –
gambierilor;
– Rotatorii membrelor superioare și inferioare hipotonice, contribuie la accentuarea
lordozelor cervicale și lombare. Acești mușchi sunt corectori.
– Folosirea incorectă a inspirației diafragmatic e care poate contribui la lordozare.
– Mușchii spinali (cervicali și lombari) hipertonici sunt scurtați.
Afecțiunile care pot însoți lodoza sunt:
– Luxatile congenitale de șold bilaterale;
– Spondilita anchilozantă;
Miopatiile prin lezarea mușchilor fesier i. (D. Dumitru, București, 1984)

31
1. Definiție și etiopatogenie
Lordoza este o deviație a coloanei vertebrale, în plan sagital cu convexitatea anterioară,
prin accentuarea curburilor fiziologice.
Exagerarea lor mai ales în regiunea lombară la bolnavii cu s colioză idiopatică, toracala,
pune probleme terapeutice deosebite. Limita dintre normal și patologic este destul de greu d e
precizat în cazul lordozelor.
Localizarea lordozelor este variată, dar cel mai des este întâlnită în regiunea lombară sau
toraco -lombara și pot întâlnii diverse forme clinice:
– Lordoza statică (de obicei profesională) poate apărea în cazuri patologice și este deosebit
de supărătoare (displezie luxanta a ambelor șolduri, coxalgie, etc.). De asemenea se poate întâlni
la femeile obiș nuite să poarte permanent încălțăminte cu tocuri înalte, precum și la cifotici sau
bolnavii cu pelvisul basculant posterior (sacro -orizontalizat).
– Lordoza dinamică cu patologie neurologică diversă, distrofica sau ca rezultat al
dezechilibrului dintre fl exorii și extensorii trunchiului (exemplu: atoniile abdominale, rahitism,
tumori, tulburări digestive).
– Lordoza fixă care apare în următoarele circumstanțe: la adolescenți (lordoza dureroasă a
adolescenților, posttraumatic ca rezultat a unei retracții fibroase post -inflamatorie sau
dezechilibrelor sacrococcigiene prin alunecări ale vertebrelor).
Lordozele pot avea cauze multiple de producere: rahitism, osteoporoze, torticolis,
afecțiuni posttraumatice, boli ale sistemului nervos central, paralizia spastică, spondilita
anchilozantă, tulburări de auz, atitudini vicioase și datorită spondilozelor la nivelul coloanei
lombare .
Lordoza este mai frecvență la femei, în special cele care poartă tocuri înalte și după
naștere datorită atoniei musculare abdominale.
Lordoza o întâlnim des la gimnaste, înotătoare, gravide, persoane grase, la balerine (din
cauza mersului pe vârfur i), la persoane care poartă încălțăminte cu tocuri înalte (se produce un
dezechilibru spre înainte ce se compensează prin înclinarea trunchiului înapoi în curbura
lombară). (D. Dumitru, București, 1984 )

32
2. Clasificarea lordozelor
Lordozele pot îmbrăca diferite forme:
– înclinarea sau lordoza statică, ce apare la cifotici sau la bolnavi cu pelvisul basculat
posterior.
– lordoze fixe care apar după traumatisme sau ca rezultat al unei retracții fibroase
postinflamatorii.
– lordo ze de sinergie dinamică rezultat al dezechilibrului dintre flexorii și extensorii
trunchiului (atoniile abdominale din rahitism, tumori).

Lordoza fixă:
Este dureroasă în general și apare în următoarele circumstanțe:
– la adolescenți;
– post-traumatic ;
– secundar dezechilibrelor sacro -coccigiene;
– prin alunecări ale vertebrelor.

Lordoza statică (profesională):
Poate apare și în cazuri patologice și este deosebit de supărătoare. Deasemenea o putem întâlni
la femeile obișnuite să poarte permanent încălțăminte cu tocuri înalte.
Lordoza dinamică:
Această formă clinica are etiologie patolo gică, neurologică, și distrofică : rahitism, tulburări
digestive, tumorale (abdominală), fiziologică (sarcina).
3. Fiziopatologie
Pentru instituirea unui trarament corect și eficient este necesar în primul rând să cunoaștem
particularitățile fizio -patogenice ale regiuni respective.
De o parte și de alta a șanțului median se afla masele musculare paravertebrale care se
continua later al cu reliefurile costale. Pielea spatelui este groasă, mobila pe coaste fixată pe linia
mediană prin tracte fibroase care se prind pe apofizele spinoase ale vertebrelor.
Țesutul subcutanat este mai lax pe coaste, mai mult sau mai puțin încărcat cu gr ăsime spre
deosebire de cel de pe spate unde este mai strâns lipit de țesutul adipos.
Planurile profunde musculare cuprind patru planuri de mușchi:
– un prim plan format din mușchiul trapez și mușchiul marele dorsal,

33
– al doilea plan alcătuit din mu șchiul romboid și pătratul lombar,
– al treilea plan este format din mușchii dințați,
– al patrulea plan(cel mai profund) cuprinde mischii spinali în regiunea dorsală și fac masa
comună cu regiunea lombo -sacrata.
În ansamblu, formațiunile musculare f ormează o masă care umple scutul costo -vertebral,
având cea mai mare pondere către linia mediană subțiindu -se traptat către unghiul coastelor.
Cunoscând aceste particularatati, tratamentul va ține seama de:
– tipul de leziune, anumite deficiențe, infirmități, sau deformații ce pot fi hotărâtoare în cea
ce privește orientarea profesională și gradul de recuperare.
– Participarea sau nu a sistemului nervos central.
4. Simptomatologie
Simptomatologia subiectivă a lordozelor este foarte redusă. În perioada de evoluție a suferinței
bolnavii acuza simptome de astenie, durere. Astenia este relativ pacientul nu este capabil la
eforturi fizice și intelectuale. Musculatura îi obosește repede în diverse posturi.
Durerea este un simptom frecvent, datorită instalării contracturilor sau a atrofiilor musculare,
redorilor articulare, fie incresterea vitezei de conducere nervoasă a diminuări mișcărilor și
slăbiciunea sistemului nervos central.
5. Examenul clinic și radiologi c
Poziția zero a coloanei este realizată în ortostatism, în rectitudine, având ca repere :
• verticală firului cu plumb, care cade de la protuberanța occipitală, de -a lungul spinelor
vertebrale, în șanțul interfesier și între cele două maleole interne ;
• linia dintre vârfurile scapulelor și linia bicretă, care sunt orizontale și paralele ;
• occiputul, zona dorsală medie, fesele și taloanele, care sunt tangente în plan vertical
(perete) ;
• verticală care trece prin tragus, prin fața anterioară a umăru lui, marginea anterioară a
marelui trohanter, marginea externă a piciorului, la nivelul liniei Chopart.

34
Clinica lordozelor nu pune probleme prea grele examinatorului.
Bolnavul va fi examinat în flexie anterioară a trunchiului și în decubit ve ntral-dorsal.
Examenul va cuprinde :
• proba firului de plumb,
• măsurarea săgeții, curburii, flexibilitatea, mobilitatea și reductibilitatea diformității.
• De asemenea vom constata eventualele modificări de la nivelul pelvisului, toracelui,
abdomenului și articulațiilor coxo -femurale.
Examenul radiologic este obligatoriu.
La incidentele obișnuite (fata -profil) vom adăuga și incidente oblice pentru că unele lordoze
pot fi determinate de spondiloze la nivelul vertebrei lombare 5.
6. Evoluț ia afecțiunii
Indiferent de tratament aceste curburi vor înregistra etape de agravare pe care le putem grupa
în ordine cronologică.
1. Ridicarea la poziția ortostatică și începutul mersului (1 -2 ani);
2. Perioada de creștere (6 -7 ani, 11 -13 ani);
3. Diverse modificări fiziologice mai ales la femeile care au suferit rahitismul curburii
primare sau la indivizii care se dezechilibrează metabolic și endocrin, obezitate, acromegalie;
4. Senilitatea, când se pot instala osteoporoze severe la nivelil coloanei vertebrale.
Gravitatea este dictată și de gradul lordozei :
• ușoară (sub 25 grade)
• medie (între 25 -30 grade)
• gravă (peste 50 grade)

35
7. Kinetoterapia în lordoza lombară
Kinetoterapia regiunii lombare constă în efectuarea unor mișcări pasive și active.
Mișcările pasive constau în mișcări de lateralitate ale trunchiului și mișcări de flexie și extensie
ale coloanei lombare sau mișcări de rotație dacă coloana ne permite. Mișcările active constau în
executarea acestora fără ajutorul terape utului. Se execută și mișcări active cu rezistență.
Kinetoterapia este una dintre metodele de bază terapeutice care asigură recuperarea
completă sau partială folosind pentru aceasta și exercițiile fizice.
Programul de recuperare în sindromul algofuncțional lombosacrat este structurat în
funcție de starea clinică a subiectului, astfel că se disting 4 perioade caracteristice acestui
sindrom: perioada acută, perioada subacută, perioada cronică și perioada de remisiune completă.
Este cunoscut că orice program k inetic urmărește reve nirea subiectului la starea
funcț ională de dinaintea dobândirii afecțiunii (unde este cazul).

Obiectivele kinetoterapiei în lordoze sunt :

1. Ameliorarea posturii prin :
 posturi fixe menținute, utilizându -se perne, suluri, spătarul sca unului, peretele, pentru
corectarea hiperlordozei lombare.
 exerciții de corectare posturală axate pe conștientizarea înclinării pelvisului pentru
delordozare ;
2. Creșterea flexibilității coloanei (mobilitatea coloanei este limitată mai ales în zona
lordozată) prin :
 metoda Klapp, cu poziții lordozante
 stretching
 tehnici FNP specific
 metoda Williams
 metoda McKenzie
3. Creșterea forței musculare :
 Tonifierea musculaturii abdominale este primordială (drept abdominal + oblici)
 Tonifierea fesierilor mari
 Tonifierea și reechilibrarea musculaturii paravertebrale:

36
8. Masajul terapeutic
Masajul poate fi folosit În tratamentul unor diverse afecțiuni, favorizând procesul de
vindecare și de recuperare.
Deoarece efectele masajului nu se pot disocia complet, în alcãtuirea programului de masaj se
vor indica predominant metodele, procedeele și tehnicile care corespund obiectivelor propuse, În
funcție de pacientul cãruia i se adreseazã.
Tehnica masajului dorso -lombar:
Deși sunt două regiuni diferite din cauze obiective, masajul se va efectua incluzând atât
regiunea lombo -sacrala cât și regiunea dorsală.
Pentru masajul dorso -lombar bolnavul se așează în decubit ventral cu membrele superioare în
adducție.
Se începe prin neteziri ce au rol de a încălzi tegumentu l și de acomodare a asistentului cu
pacientul. Acestea se vor executa din ce în ce mai profund astfel punându -se în mișcare o
cantitate ma i mare de lichid interstițial.
Netezirile se execută cu palmele întinse alunecând pe regiunea interesată dinspre plic a
fesieră, mergând, paravertebral înconjurând umer ii;se va ajunge până la axila.
Se poate face netezirea și din afară către linia mediană.
Se poate executa și netezirea pieptene pe mușchii fesieri cât și pe musculatura regiuni
dorsale.
După neteziri se vor executa manevre de frământare, tot în sensul circulației de întoarcere,
începând cu mușchi fesieri și continuând pe mușchi regiunii dorsale. Aceste frământări se vor
executa, prin comprimarea mușchiului și ridicarea lui de pe planul odos. Prinderea mas ei
musculare se poate face între police și celelalte degete cu priză variind în funcție de musculatu ra
bolnavului. (E.Zamora, 2007)
Frământările se vor executa pe mai multe rânduri cu o mână, cu două mâini, și în contratim p.
Netezirile de întrerupere se v or executa incluzând și neteziri cu degetele de o parte și de alta
a coloanei și intercostal.
Urmează apoi geluiri cu degetele executând mișcări de tragere înapoi a musculaturii de -o
parte și de alta a coloanei cu degetele depărtate pe coloana și pe șanțur ile superioare ale
mușchilor fesieri.

37
Această manevră are rol decontracturant știindu -se faptul că curbura lordotica este inso tiita
de contracturi musculare.
După neteziri de întrerupere se vor executa fricțiuni ce au aceeași direcție cu geluirile,
insistâ ndu-se în regiunea sacro -cocigiana.
Se pot executa feictiuni cu pumnul înc his pe mușchi regiunii fesiere.
În continuare se execută mișcări de batere pe musculatura dezvoltată. Această manevră se
execută cu partea cubitală a mâinii, cu palmele căuș, cu pumn ul întredeschis sau închis.Această
manevră fiind puternic tonifianta ni se va aplica pe musculatura dureroasă.
Vibrațiile se vor executa de jos în sus cu mâna asistentului vibrând în contact cu regiunea
interesată.
Se vor executa apoi neteziri de inchiere , manevra ce include și netezirea specifică zonei
lombare, netezirea romb.
Înainte de masaj se poate face o procedură de termoterapie pentru relaxarea musculaturii.
Efectele fiziologice ale masajului :
a. Acțiunea sedativă asupra durerilor de tip nevrel gic musculare sau articulare;
b. Acțiune hiperemianta locală de îmbunătățire a circulații locale, care se manifesta prin
încălzirea și înroșirea tegumentului asupra căruia se execută masajul;
c. Înlăturarea lichidelor interstițiale de stază, cu acelerarea proceselor resorbției în regiunea
masată.
Masajul are și acțiuni generale asupra organismului:
a. stimulează funcțiile aparatului cardio -vascular și respirator;
b. îmbunătățirea metabolismului bazal;
c. efecte benefice asupra stării generale a bolnavului cu îmbunătățirea somnului și
îndepărtarea oboselii musculare.
Toate aceste acțiuni se explică prin acțiunea exercitată de masaj asupra pielii care este bogat
vascularizata și inervata, în piele aflându -se terminații nervoase (exteroceptori) punct de plecare
a unei serii de reflexe. La aceasta trebuie adăugate și efectele excitante pe care le excercita
masajul asupra terminațiilor nervoase din mușchi, ligamente, tendoane (propioceptori).
Cel mai important mecanism de acțiune al masajului e ste reprezentat deci de mecanismul
reflex.Acesta pleacă de la exteroceptorii din tegument și propioceptorii din mușchi, ligamente,
tendoane la nivelul la care iau naștere stimuli de diferite intensități care pornesc spre SNC.
Trebuie adăugat deasemenea ca organele interne în suferința se manifesta prin senzații
dureroase ale peretelui toracal și abdominal,fiecărui organ corespunzand -ui o anumită zonă de

38
proiecție cutanată.Fotografia acestor zone metamerice cutanate a fost descperite de Heed.
Cunoașterea acestor zone este necesară maseurului care acționează asupra lor influientand pe
cale reflexă starea funcțională a organelor în suferință.
În același timp acțiunea nervoasă reflexa pe căile rahidiene, manevrate de masaj determina o
serie de reflexe n eurovegetative, indesebi vasculare.
Cum vasele cutanate conțin mai mult de un sfert din cantitatea totală de sânge din organism,
pielea fiind un adevărat rezervor de sânge, masajul exercita o influienta cosiderabila asupra
circulației superficiale și inditrect asupra organismului. (E.Zamora, 2007)
Un alt mecanism de acțiune al masajului este reprezentat de apariția în irma conpresitnilor,
ciupirilor, frământărilor sau baterii a unor reacții extinse în piele cu focare în cazul
metabolismului bazal, a unor produse metabolice care trec în circulația generală.
Un alt mod de acțiune al masajului este efectul lui mecanic asupra lichidelor interstițiale. Când
acest lichid este în exces, în spațiile și interstițiile țesuturilor, masajul poate să interv ină favorabil
ajutând resorbția lui în sânge pentru a fi eliminat.
Rezultă îmbunătățirea funcțiilor circulatorii și a reducerii muncii inimii care are de mobilizat o
masă de lichid mai mică. Toate aceste acțiuni explica indicațiile largi ale masajului într-o serie de
afecțiuni precum și utilizarea lui în scop igienic precum și în viața sportivă.

39
CAPITOLUL II. IPOTEZĂ, SCOP, SARCINI
II.1. Ipoteza

Pentru efectuarea studiului s -a plecat de la dorința de a face o evaluare a eficienței
metodelor, tehnicilor și mijloacelor kinetice utilizate în recuperarea pacienților cu tulburări de
statică vertebrală, încercând astfel să răspund la întrebarea:
 dacă un program kinetic judicios alcătuit, ținând cont de afecțiunile asociate,
utilizând me todele și tehnicile kinetice cunoscute poate asigura un rol static și
dinamic vertebral optim individului.
 dacă prin kinetoterapie se pot preveni sau se pot corecta tulburările de statică
vertebrală.
Având în vedere aceste ipoteze, mă voi strădui să răspun d întrebărilor și să stabilesc dacă
metodele și tehnicile aplicate sunt eficiente.

II.2. Motivarea alegerii temei

Am ales această temă datorită interesului personal asupra recuperării medicale prin
kinetoterapie, pentru a putea observa de aproape importanța kinetoterapiei în viața pacientului
diagnosticat cu lordoză lombară. Am considerat că trebuie să aprofundez și să înteleg în detaliu
ce anume declanșează această afecțiune, ce este contra -indicat, dar și cum putem preveni sau
trata această tulburare de statică vertebrală.

40
II.3. Scopul și sarcinile (obiectivele) studiului

Scopul studiului de rec uperare a pacienților cu lordoză lombară , este acela de a restaura
funcționalita tea coloanei vertebrale lombare, și de a studia importanța kinetoterapiei prin metode,
tehnici și mijloace kinetice eficiente recuperării pacientului cu tulburări de statică vertebrală,
obiectivele precum: combaterea durerii, decontra cturarea musculaturii lombare, tonifierea
(scurtarea) musculaturii abdominale și reeducarea reflexului corect de postură trebuie urmărite și
îndeplinite de către kinetoterapeut și pacient.

II.4. Metode de cercetare utilizate în studiu

1. Metoda documentării

Orice activitate de cercetare presupune că după alegerea temei de cercetare, cel care
realizează cercetarea să se oprească mai intai asupra materialelor bibliografiei care tratează tema.
Documentarea constituie o etapă indispensabilă care furnizează inform ații despre fondul de bază
al disciplinei și toate datele recent apărute in publicațiile periodice.
Informațiile necesare pentru desfășurarea experimentului au fost extrase din publicațiile
de specialitate (traumatologie, kinetoterapie, reumatologie, anat omie și biomecanică).
Studiul acestor materiale a ajutat la găsirea unor căi și mijloace utilizate in desfășurarea
experimentului, precum și la o mai bună documentare asupra problemelor pe care le intampină
recuperarea tulburărilor de static vertebrală și anume lordoza. Pe baza acestor informații
sistematizate și valorificate a fost stabilit intregul proces de recuperare.
2. Metoda anchetei

A fost utilizată pentru obținerea datelor necesare anamnezei, cu rol foarte important în
structurarea programelor de rec uperare. Această metodă a contribuit într -o mare măsură la
cunoșterea condițiilor care au generat afecțiunea, la culegerea informațiilor despre suferințe
direct de la subiecți. S -a discutat cu fiecare subiect în parte, atenția îndreptandu -se asupra

41
următoa relor aspecte: date personale, dinamica evoluției afecțiunii, condițiile și cauzele care au
generat -o, precum și mijloacele de tratament administrate pană în momentul luării în observație.
Datele obținute au fost înregistrate în fișele individuale.
3. Metoda observației

În orice activitate observația constituie contemplarea intenționată a unui subiect, document,
fenomen sau proces, în vederea cunoașterii științifice a acestora prin înregistrarea și preluarea
datelor obținute.
Observația în general a stat la b aza activității de înregistrare a datelor, a ajutat ca în
funcție de particularitățile fiecărui subiect să se poată elabora programe de recuperare
individualizate. De asemenea, a ajutat la obținerea informațiilor cu privire la modificările care
apar in tim pul desfășurării programelor de recuperere, la comportamentul subiecților și la
răspunsul lor la aplicarea structurii de exerciții etc.

4. Metoda măsurării (explorarea și evaluarea subiecților)

Primul și ultimul act al kinetoterapeutului în procesul asistenței de recuperare funcțională
este evaluarea. Inițial evaluarea este necesară pentru aprecierea deficitului ce urmează a fi
recuperat și a restantului funcțional pe care se bazează capacitățile și activitățile pacientului, iar
în final evaluarea apr eciază rezultatele obținute prin aplicarea programului de recuperare și
concluzionează asupra măsurilor care se mai impun eventual în continuare. Ceea ce trebuie
reținut este faptul că nici o evaluare care implică intervenția omului nu poate fi în totalita te
obiectivă. Totuși, pentru a scădea “doza” de subiectivism și pentru a obiectiva cât mai mult
evaluarea, este necesară o colaborare cât mai bună a echipei multidisciplinare care trebuie să
asigure succesul recuperării, iar kinetoterapeutul trebuie să ia în considerare următoarele: să fie
bine informat în ceea ce privește schema de evaluare ; să fie bine antrenat în manevrele de
evaluare și bun cunoscător al anatomiei, fiziologiei, fiziopatologiei, psihologiei, etc.; să prezinte
abilitate și mijloacele nec esare în vederea obținerii unor date relevante; să prezinte capacitate de
analiză și interpretare a rezultatelor în mod corect. Interpretarea și analiza datelor va depinde de:
cunoștințele teoretice ale terapeutului; modul de aplicare practică a tehnicilor de evaluare;
capacitatea de a aplica rezultatele obținute în funcție de particularitățile sau circumstanțele
individuale.

42
II.5. Teste și măsurători efectuate

Bilanțul articular
Reprezintă măsurarea amplitudinilor de mișcare în articulații, în toate dire cțiile.
Amplitudinea de mișcare articulară exprimă modul de mobilizare a unui segment și nu gradul de
mișcare. În termeni anglo -saxoni este cunoscută sub forma ”range of motion”.
Tendințele moderne ale evaluării mișcării unei articulații sunt de a nu pune accentul pe
gradul de mobilitate din considerentul că acesta nu dă suficiente date despre starea structurilor
implicate în mișcarea articulară și implicit, despre cauzele limitărilor acesteia.
Împreună cu cel muscular reprezintă un examen analitic de baz ă în kinetoterapie. Ele se
fac obligatoriu la începutul și sfârșitul tratamentului kinetoterapeutic, dar și evaluările
intermediare oferă date importante asupra stării de funcționalitate a articulației sau activității
musculare din acel moment, urmând ca p e baza datelor înregistrate să se poată lua decizia unor
modificări sau altor interpret ări utile obiectivelor propuse.
Coloana dorso -lombară – bilanț articular
Flexia trunchiului
Definirea mișcării: mișcare prin care peretele abdominal se apropie de fața anterioară a
coapselor.
Valoarea normală: 60 -105˚ (Magee), 80 -90˚ (Sbenghe).
Poziția inițială: subiectul în ortostatism.
Poziția finală: părerea noastră este că trunchiul trebui e să realizeze o flexie atât cât membrele
superioare atrase de forța gravitațională atârnă (cad) libere pentru a evita astfel întinderea
ischiogambierilor, flexia genunchilor, bascularea posterioară a bazinului.
Determinarea planului în care se execută m ișcarea: sagital.
Poziția goniometrului:  Centrul goniometrului este plasat la nivelul SIAS.
 Brațul fix perpendicular pe linia medioaxilară a trunchiului.

43
 Brațul mobil urmărește linia medioaxilară a trunchiului și direcția de
deplasare a trunchiului în flexie.
Poziția kinetoterapeutului față de segmentul testat este în lateral
Extensia trunchiului
Definirea mișcării: mișcarea prin care trunchiul se dep lasează în plan posterior.
Valoarea normală: 25˚ (Chiriac), 20 -30˚ (Sbenghe).
Poziția inițială: subiectul în șezând.
Poziția finală: realizarea mișcării până la limita aparițiilor mișcărilor de substituție Determinarea
planului în care se execută mișcarea : sagittal
Poziția goniometrului:  Centrul goniometrului este plasat la nivelul SIAS.
 Brațul fix perpendicular pe linia medioaxilară a trunchiului.
 Brațul mobil urmărește linia medioaxilară și direcția de deplasare a
trunchiului în extensie.
Poziți a kinetoterapeutului față de seg mentul testat este în lateral.
Înclinarea trunchiului
Definirea mișcării: mișcare prin care trunchiul se depărtează de linia mediană a corpului.
Valoarea normală: 25 -35˚ (Magee), 20 -35˚ (Sbenghe).
Poziția inițială: subiect ul în șezând.
Poziția finală: subiectul în șezând, trunchiul se depărtează de linia mediană a corpului, până la
limita de mișcare.
Determinarea planului în care se execută mișcarea: frontal.
Poziția goniometrului:  Centrul goniometrului este plasat la n ivelul punctului sacral.
 Brațul fix urmărește SIPS, de aceași parte de care se efectuează
mișcarea
.  Brațul mobil urmărește coloana vertebrală. Variantă a poziției
goniometrului: cele două brațe ale goniometrului pot fi plasate și paralel.
Poziția ki netoterapeutului față de segmentul testat este în spatele subiectului.

44
Rotația trunchiului
Definirea mișcării: mișcare care se realizează în jurul unui ax ce trece prin vertebrele toracice.
Valoarea normală: 45˚ (Chiriac), 35 -50˚ (Magee), 30 -45˚ (Sbenghe ).
Poziția inițială: subiectul în șezând, cu mem brele superioare flectate la 90˚ , coatele extinse.
Poziția finală: rotația trunchiului din articulația dorsolombară fără participarea coloanei cervicale
Determinarea planului în care se execută mișcarea: transversal.
Poziția goniometrului:  Centrul goniometrului este plasat la nivelul părții superioare a capului,
respectiv la nivelul vertexului.
 Brațul fix urmărește linia imaginară a vârfului nasulu i.
 Brațul mobil urmărește mijlocul distanței dintre cele două brațe, care
trebuie să rămână paralele pe tot parcursul mișcării, fără participarea capului.
Poziția kinetoterapeutului față de segmentul testat este în spatele subiectului.

Cotarea bilanțu lui muscular (alcătuită de Fundația Națională de Paralizie Infantilă, citată
de Sbenghe T. în lucrarea Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, 1987)
Forța 5 (normală, 100%)
Indică posibilitatea de a efectua mișcarea, pe toată amplitudinea împotriva unei forțe
exterioare sau unei rezistențe opusă de kinetoterapeut, egală cu valoarea forței normale. Această
”normalitate” este apreciată prin comparație cu segmentul opus, sănătos, sau dacă și acesta este
afectat, pe baza experienței kinetotera peutului, care va ține cont de vârstă, sex, masa musculară,
gradul de antrenare fizică a subiectului, etc. Rezistența maximă opusă către kinetoterapeut se va
efectua la jumătatea cursei maxime de mișcare, unde kinetoterapeutul îi va da comanda
subiectului: ”Ține!”, încercând să -i remobilizeze segmentul spre poziția de zero anatomic
(contracție excentrică). Forța aplicată de kinetoterapeut trebuie să fie progresivă, pentru ca
subiectul să aibă timp să -și contracteze la maximum musculatura. Apariția unei dureri face
inutilă testarea.

45
Forța 4 (bună, 75%)
Reprezintă forța unui mușchi de a mobiliza complet segmentul contra unei rezistențe
medii. Se procedează la fel 19 ca în cazul testării forței 5, dar cu aplicarea unei rezistențe mai
mici din partea kinetoterapeutului.
Forța 3 (acceptabilă, 50%)
Reprezintă forța unui mușchi de a deplasa segmentul (pe care se inseră), pe toată
amplitudinea, împotriva forței de gravitație (mișcarea se face pe verticală), menținând eventual,
câteva secunde poziția ”fin ală”. Valoarea forței 3 reprezintă un adevărat prag funcțional
muscular, care ar indica minima capacitate funcțională pentru o muncă minimă ce ar cere
mobilizarea în toate direcțiile, a segmentelor.

Forța 2 (slabă, 25%)
Reprezintă forța unui mușchi sau grup de mușchi de a mobiliza segmentul, dar cu
eliminarea gravitației. Testarea manuală a forței 2, necesită din partea kinetoterapeutului
cunoașterea exactă a poziției fără gravitație, specifică mușchiului care este analizat. În general se
utilizează plan uri de alunecare (plăci de plastic, suprafețe lucioase, lemn talcat), sau segmentul
este susținut de către kinetoterapeut.
Forța 1 (foarte slabă, schițată, 10%)
Delimitează, existența sau absența contracției musculare voluntare. Acest lucru se
determină manual prin palparea tendoanelor și/sau a corpului muscular, în timp ce subiectului i
se cere să realizeze mișcarea prin contracția musculaturii respective. Oricum, forța 1 a unui
mușchi este incapabilă să mobilizeze segmentul. Evident, nu poate fi sesizat ă decât contracția
mușchilor superficiali care pot fi 20 palpați, pentru cei profunzi nu se observă diferența între f1 și
f0.

46
Forța 0 (zero, nulă)
Mușchiul nu realizează nici o contracție evidentă. Gradarea folosită de bilanțul muscular
manual se bazează pe trei factori: 1. Cantitatea de rezistență ce se opune contracției unui mușchi
sau unui grup de mușchi (cum este în cazul acordării gradării de forță 5 sau 4); 2. Posibilitatea
mușchiului sau unui grup de mușchi de a deplasa segmentul pe întreg s ectorul (pe întreaga
mobilitatea articulară pasivă) împotriva gravitației (cum este în cazul acordării forței 3) sau cu
eliminarea gravitației (ca pentru forța 2); 3. Existența contracției musculare (ca în cazul acordării
forței 1) sau bsența contracției m usculare (ca în cazul forței 0).
Coloana dorso -lombară – bilanț muscular
Flexia trunchiului
Mușchi principali: drepții abdominali, transversul.
Mușchi accesori: oblicii abdominali.
Poziția fără gravitație: subiectul în decubit dorsal cu membrele inferioar e flectate și tălpile pe
banchetă. O poziție antigravitațională adevărată ar presupune ca subiectul să stea în decubit
lateral și să execute flexia trunchiului, mișcare ce ar fi prea greu de realizat.
F1: se palpează paraombilical drepții abdominali.
F2: d in poziția fără gravitație subiectul ridică umerii de pe masă până la nivelul spinei
omoplatului. Poziția antigravitațională: este identică cu cea fără gravitație.
F3: din poziția antigravitațională, subiectul ridică trunchiul de pe masă până la nivelul u nghiului
inferior al omoplaților. De asemenea membrele superioare se ridică de pe planul mesei.
F4: respectând aceeași poziție subiectul execută aceași mișcare, încrucișând brațele pe piept.
F5: respectând aceeași poziție subiectul execută aceași mișcare cu mâinile la nivelul cefei.
Substituții: asocierea flexiei trunchiului cu rotația acestuia, ridicarea tălpilor de pe banchetă prin
flectarea membrelor inferioare. (T. Balint, Iași, 2007)
Extensia trunchiului
Mușchi principali: paravertebralii din segme ntul toracic și lombar, marele dorsal.
Poziția fără gravitație: subiectul în decubit ventral. O poziție antigravitațională adevărată ar
presupune ca subiectul să stea în decubit lateral și să execute extensia trunchiului, mișcare ce ar
fi prea greu de rea lizat.

47
F1: se palpează musculatura paravertebrală.
F2: din poziția fără gravitație subiectul ridică capul și umerii de pe planul mesei până la
desprinderea mentonului de pe planul mesei.
Poziția antigravitațională: este identică cu cea fără gravitație.
F3: din poziția antigravitațională, subiectul ridică cât de mult poate trunchiul de pe masă, nivelul
maxim fiind până la decolarea ombilicului de pe planul mesei. Stabilizarea se face la nivelul
gambelor (posterior).
F4: respectând aceeași poziție se opu ne o rezistență ușoară simultană în segmentul dorso -lombar
sau în funcție de zona interesată, verificând pe rând cele două segmente.
F5: rezistența aplicată este mai mare sau excentrică.
Înclinarea trunchiului
Mușchi principali: oblicii interni și exter ni abdominali
Mușchi accesori: drepții abdominali.
Poziția fără gravitație: subiectul în decubit dorsal.
Stabilizarea: se realizează bilateral la nivelul bazinului.
F1: se palpează mușchii pe partea laterală a trunchiului.
F2: din poziția fără gravita ție subiectul execută înclinarea trunchiului. Poziția antigravitațională:
subiectul în decubit heterolateral.
F3: din poziția fără gravitație subiectul execută înclinarea trunchiului.
F4: respectând aceeași poziție se opune o rezistență ușoară la nivelul umerilor.
F5: rezistența aplicată în aceeași regiune este mai mare sau excentrică.
Rotația trunchiului
Mușchi principali: oblicii interni și externi abdominali.
Poziția fără gravitație: subiectul în șezând.
F1: se palpează mușchii pe partea laterală a trunchiului
F2: din poziția fără gravitație se execută rotația trunchiului.

48
Poziția antigravitațională: subiectul în decubit dorsal cu membrele inferioare flectat e și tălpile pe
banchetă.
F3: din poziția antigravitațională, subiectul execută rotația trunchiului. Stabilizarea se realizează
la nivelul picioarelor.
F4: respectând aceeași poziție se opune o rezistență ușoară lprin încrucișarea membrelor
superioare la nivelul umerilor.
F5: Rezistența mai mare este obținută prin ducerea mâinilor la ceafă. (T. Balint, Iași, 2007)

Metode de evaluare:
Testul Schober se efectuează astfel:
-se determină apofiza spinoasă a vertebrei sacrale S1 (reper 1);
-se măsoară proxima l l0 cm (reper 2).
-se execută apoi flexia trunchiului, prin care în mod normal distanța dintre cele două repere
crește cu 5cm. Se va nota Schober = 10 / 15cm.
Proba se realizează după cum urmează: examinatorul face un semn în dreptul coloanei vertebrale
la nivelul liniei ce unește spinele iliace posterioare – L5, și apoi măsoară 4 cm caudal și 10 cm cranial,
puncte pe care le marchează prin alte 2 semne. Pacientul este rugat să se aplece cât poate de mult, până
când atinge cu degetele de la mână vârful p icioarelor. În mod normal, în condițiile unei mobilități normale
a coloanei lombar, distața dintre semnul de la L5 și cel de la 10 cm superior trebuie să crească cu cel puțin
5 cm. Altfel, dacă această creștere este sub 5 cm se poate spune că există o flex ie limitată a coloanei
lombare (test Schober pozitiv).
Testul Shirado
Acest test examinează flexorii trunchiului și se face cu subiectul în decubit dorsal,
coapsele și genunchii flectate la 90˚, brațele pe lângă corp. Subiectul ridică umerii de pe masă,
menținând această poziție cât mai mult posibil, în izometrie. La un subiect normal timpul este de
2 minute. (T. Balint, Iași, 2007)

49
CAPITOLUL III. ORGANIZAREA STUDIULUI

III.1. Subiecți, locul desfășurării, materiale necesare, etapele studiului

Tabel nr. 1 – Prezentarea eștantionului de subiecți
Nr. Nume și
Prenume Sex Vârstă Afecțiuni
asiociate Diagnostic Data
intrării la
tratament Data ieșirii
din
tratament
1. Î.R F 30 Diastază
abdominală Lordoză coloana
lombară 15.05.2017 30.05.2017
2. S.G F 52 Lombalgie
cronică Lordoză coloana
lombară 19.06.2017 04.07.2017
3. A.A F 26 Discopatii
lombare
L4-L5 Lordoză coloana
lombară 31.07.2017 11.08.2017

Locul de desfășurare : derularea studiului , a avut loc la stațiunea balneară T.B.R.C.M
Nicolina, Iași. Sala de kinetoterapie este dotată cu: aparate de gimnastică, spaliere, bănci de
gimnastică, scripeți, bicicletă ergometrică, mingi medicinale, g antere, haltere, saci cu nisip, masă
masaj, suluri de corecție, plăci cu rotile etc.
Toți pacie nții au beneficiat de tratament asociat : masaj.
Cercetarea cazurilor în vederea tratamentului recuperator în tulburări de statică vertebrală
– lordoza lombară, s-a desfășura t pe o perioadă de aproximativ 4 luni, de la data de 15.05.2017
până la 11.08.2017
Pacienții au luat pa rte la etapele de testare de la începutul și sfârșitul
tratamentului, iar în timpul tratamentului au fost aplicate exercițiile de recuperare și masaj.

50
III.2. Etapele de desfășurare ale studiului

Studiul s -a desfășurat in mai multe etape succesive sau concomitente după cum urmează:
• Etapa I in care s -a urmărit completarea permanentă a cunoștințelor prin studierea
bibliografiei;
• Etapa a II -a in care s -a pornit de la selectarea subiecților și pregătirea prealabilă a locului
de desfășurare a studiului , a materialelor și aparatelor. Utilizand mijloace specifice metodelor de
cercetare,s -a efectuat explorarea și evaluarea subiecților. Au fost evaluate fișe individuale la care
au fost anexate permanent observații, modificări care au apărut de -a lungul timp ului, atat in
programul de recuperare cat și in evoluție clinică și funcțională a subiecților. A fost necesară
studierea documentației medicale personale ce cuprind: diagnostic, indicații de tratament
medicamentos și kinetoterapie. Toate aceste date la car e s-au adăugat cele de anamneză (de
antecedente ale bolii de bază, de alte suprafețe asociate) au influențat adoptarea atitudinii
terapeutice de la caz la caz.. Au fost elaborate planuri generale de tratament pe baza cărora s -au
stabilit obiective de etapă ce au fost finalizate prin explorare și evaluare. Aceasta a urmărit
aprecierea rezultatelor obținute și a impus adoptarea unor noi măsuri terapeutice pentru etapa
ulterioară;
• Etapa a III -a in care s -a aplicat programul de recuperare constituit din meto de și tehnici
specifice kinetoterapiei. Mijloacele kinetoterapiei abordate in alcătuirea programelor ce aparțin
gimnasticii medicale, masajului.
• Etapa a IV -a in care s -a realizat măsurarea (explorarea și evaluarea) fina lă, iar pe baza
datelor inregistra te și prelucrate s -a putut face interpretarea lor comparativă și dinamică evoluției
pacienților pe intreaga durată a studiului.

51
III.3.Prezentarea fișelor pacienților și măsurătorile efectuate

Fișa de examen nr.1
Nume: Î.
Prenume: R.
Vârstă: 30 ani
Activitate: lehuză
Diagnostic: Lordoză coloana lombară asociată cu o diastază abdominală.

Obiectivele recuperării :
– combaterea durerii
– decontracturarea musculaturii lombare
– tonifierea (scurtarea) musculaturii abdominale
– reeducarea reflexului corect de postură

Tipul mișcării Testare inițială Testare finală
Flexia trunchiului F3 F5
Extensia lombara F4 F5
Testare folosită Testarea initială Testarea finală
Proba Shober 3 cm 7 cm
Proba Shirado 30 sec 1 min : 30 sec

52
I. Plan terapeutic

Obiectivele recuperării :

 combaterea durerii
 decontracturarea musculaturii lombare
 tonifierea (scurtarea) musculaturii abdominale
 reeducarea reflexului corect de postură

II. Programul de etapă:
– Masaj: 10 ședințe (15 min /ședință)
– Kinetoterapie: 10 ședințe ( 3 serii x 10 repetări per exercițiu)

III. Programul de ședință:
Din decubit dorsal
Exercițiul 1
Cu genunchii flectați, tălpile pe mingea Bobath, brațele pe lângă corp, pacientul trage
genunchii la piept tot cu minge .
Exercițiul 2
Cu genunchii flectați, tălpile pe sol, pacientul efectuează flexia coapsei pe bazin, iar cu
mâinile prinde ambii genunchi când aceștia ajung cât mai aproape de piept, se mențin 5 secunde
in izometrie, după care se revine în poziția inițială.

53

Fig. 8 – Flexia coapse lor pe bazin

Exercițiul 3
Cu genunchii flectați la 90° : se presează lomba pe sol, sacrul basculînd ușor în sus.
Exercițiul 4
Cu un genunchi flectat iar celălalt în flexie și în abducție, cu o minge medicinală în mâini
deasupra cap ului, încercăm să atingem cu mingea piciorul după care revenim în poziția inițială.

54

Fig. 9 – Flexia trunchiului pe coapse
Exercițiul 5
Cu un genunch i întins iar celă lalt flectat, se ridică membru inferior întins câ t mai sus cu
genunchiul perfect întins, alternativ.
Exercițiul 6
Cu genunchii flectați la 90° , tălpile pe mingea Bobath care este susținută de pacient ,
brațele pe lângă corp, rulăm mingea alternativ când cu un picior când cu celălalt până ajung
genunchii sa fie extinși, revenim în poziț ia inițială lent și controlat.

55

Fig. 10 – Rularea mingii cu m embrele inferioare la verticală

Din patrupedie
Exercițiul 7
Pacientul duce genunchiul flectat către piept, alternativ, după care revine la poziția
inițială.

56
Fig. 11 – Flexia coapsei pe bazin din patrupedie
Exercițiul 8
Pacientul coboară șezuta pe călcăie, brațele rămân întinse capul între genunchi menține
această poziție timp de 5 secunde după care revine la poziția inițială.

Fig. 12 – Stretching

Din așezat
Exercițiul 9
Pe mingea Bobath, pacientul își trage abdomenul concomitent cu ridicarea ușoară a unui
membru inferior și flexia membrelor superioare.
Exercițiul 10
Pe un scaun, brațele pe lângă corp, pacientul execută flexia trunchiului pe coapse
concomitent cu extensia brațelor.

57
Din ortostatism
Exercițiul 11
Cu spatele la perete, călcâiele la 25 -30 cm distanță: se aplică sacrul și lomba (aplatizate)
de perete; treptat se apropie călcâiele de perete, menținând contactul lombei cu acesta.
Exercițiul 12
Cu spatele la perete cu o minge B obath între spate și perete, pacientul flectează genunchii
între 30˚ – 90˚.
Exercițiul 13
Mers cu mâinile la ceafă și ridicarea alternativă a genunchilor la piept.
Exercițiul 14
Cu un baston în mâini (brațele în flexie de 180˚), pacientul execută ducer ea unui
genunchi la piept concomitent cu ducerea bastonului pe genunchi.

58
Fișa de examen nr.2
Nume: S.
Prenume: G.
Vârstă: 52 ani
Activitate: profesor
Diagnostic: Lordoză coloana lombară

I. Plan terapeutic

Obiectivele recuperării :

 combaterea durerii
 decontracturarea musculaturii lombare
 tonifierea (scurtarea) musculaturii abdominale
 reeducarea reflexului corect de postură

II. Programul de etapă:
– Masaj: 10 ședințe (15 min /ședință)
– Kinetoterapie: 10 ședințe (3 serii x 10 repetări per exercițiu)
Tipul mișcării Testare inițială Testare finală
Flexia trunchiului F3 F4+
Extensia lombară F3 F4
Testare folosită Testarea initială Testarea finală
Proba Shober 2 cm 5 cm
Proba Shirado 20 sec 1 min

59
III. Program de ședință:

Din decubit dorsal
Exercițiul 1
Cu genunchii flectați, tălpile pe sol, brațele pe lângă corp, pacientul atinge călcâiul stâng
cu mâna stângă, apoi și pe partea dreaptă, capul se ridică ușor de pe sol.
Exercițiul 2
Cu genunchii flectați , palmele pe sol, pacientul duce genunchii la piept rid icând uș or
bazinul de pe saltea, când ajunge la maximul de amplitudine prinde cu mâinile genunchii și îi
menține timp de 5 secunde după care revine în poziție inițială.

Fig. 13 – Flexia coapsei pe bazin cu izometrie

Exercițiul 3
Cu membrele inferioare adduse (încrucișate) și flectate la 90˚, genunchii ușor flectați,
brațele în abducție la 90˚, palmele pe sol, pacientul ridică bazinul pe verticală.
Exercițiul 4

60
Cu genunchii flectați, pa lmele pe sol, pacientul încearcă sa atingă genun chii cu palmele,
când ajunge în punctul maxim de amplitudine menține genunchii cu mâinile timp de 5 secunde
după care revine la poziția inițială.
Exercițiul 5
Cu un genunchi flectat, iar celălalt genunchi ex tins pe saltea, mâinile pe lângă corp,
ridicăm membrul cu genunchiul extins până la maximul de amplitudine, ușor și controlat, apoi
revenim în poziția inițială.

Fig. 14 – Flexia coapsei pe bazin cu genunchiul extins
Din patrupedie
Exercițiul 6
Cu un baston așezat pe spate, pacientul execută tragerea abdomenului.
Exercițiul 7
Cu un baston așezat pe spate, pacientul execută abducția unui membru inferior
concomitent cu ridicarea membrului superior opus.
Exercițiul 8
Pacientul execută extensia membrului inferior concomitent cu ridicarea brațului în
prelungirea capului.

61
Din așezat
Exercițiul 9
Pe un scaun, mingea Bobath pe sol, pacientul rulează mingea spre înainte, alternativ cu
câte o mână până ajunge la maximul de amplitudine, se revine apoi în poziț ia inițială.
Exercițiul 10
Pe un scaun, brațele pe lângă corp, pacientul ridică câte un membru inferior cu
genunchiul extins.
Din ortostatism
Exercițiul 11
Cu un baston prins la spate cu ambele brațe, pacientul duce câte un genunchi la piept.
Exercițiul 12
Cu spatele la perete cu o minge Bobath interpusă între spate și perete, pacientul executa
semi-genoflexiuni.
Exercițiul 13
Cu spatele la perete, călcâiele la 25 -30 cm distanță: se aplică sacrul și lomba (aplatizate)
de perete, treptat se apropie călcâiele de perete, menținând contactul lombei cu acesta.

Fig. 15 – Delordozare din ortostatism

62
Fișa de examen nr.3
Nume:A.
Prenume: A.
Vârstă: 26 ani
Activitate: economist
Diagnostic: Lordoză coloana lombară

I. Plan terapeutic
Obiectivele recuperării :
 combaterea durerii
 decontracturarea musculaturii lombare
 tonifierea (scurtarea) musculaturii abdominale
 reeducarea reflexului corect de postură

II. Programul de etapă:
– Masaj: 10 ședințe (15 min /ședință)
– Kinetoterapie: 10 ședințe (3 serii x 10 repetări per exercițiu)

Tipul mișcării Testare inițială Testare finală
Flexia trunchiului F4 F5
Extensia lombară F4 F5
Testare folosită Testarea initială Testarea finală
Proba Shober 4 cm 8 cm
Proba Shirado 1:05 min 1:50 min

63
III. Program de ședință:
Din decubit dorsal
Exercițiul 1
Cu ge nunchii flectați, tălpile pe sol, brațele pe lângă corp, pacientul atinge călcâiul stâng
cu mâna stângă, apoi și pe partea dreaptă, capul se ridică ușor de pe sol.

Fig. 16 – Tonifiere oblici
Exercițiul 2
Cu genunchii flectați, tălpile pe mingea Bobath, brațele pe lângă corp, pacientul trage
genunchii la piept tot cu minge .
Exercițiul 3
Cu genunchii extinși, calcâiele pe mingea Bobath, pacientul coboară de pe minge
controlat câte un membru inferior și -l aduce apoi în poziția initială alternative.

64

Exercițiul 4
Cu genunchii flectați, tălpile pe sol, măinile pe lângă corp, palmele ating genunchii, la
maximul de flexie se menține timp 5 secunde după care se revine în poziția initială.

Fig. 17 – Tonifiere drept abdominal
Exercițiul 5
Cu genunchii flectați, tălpile pe sol, mâinile pe lângă corp, pacientul impinge în călcâie
ridicând bazinul concomitant cu o anteversie a sacrului.
Din patrupedie
Exercițiul 6
Pacientul duce genunchiul flectat către piept, alternativ, după care revine la poziția
inițială.

65

Fig. 18 – Flexia coapsei pe bazin din patrupedie
Exercițiul 7
Pacientul coboară șezuta pe călcăie, brațele rămân întinse capul între genunchi menține
această poziție 5 secunde după care revine la poziția inițială.
Din așezat
Exercițiul 8
Pe un scaun, mingea Bobath pe sol, pacientul rulează mingea spre înainte, alternativ cu
câte o mână până ajunge la maximul de amplitudine, se revine apoi în poziția inițială.

66

Fig. 19 – Stretching
Exercițiul 9
Pe un scaun, brațele pe lângă corp, pacientul ridică câte un membru inferior cu
genunchiul extins.
Din ortostatism
Exercițiul 10
Cu un baston prins la spate cu ambele brațe, pacientul duce câte un genunchi la piept.
Exercițiul 11
Cu spatele la perete cu o minge Bobath interpusă între sp ate și perete, pacientul execută
semi-genoflexiuni.

67

Fig. 20 – Semi -genoflexiuni
Exercițiul 12
Mers fandat cu mâinile pe șolduri, pacientul execută flexia trunchiului la fiecare pas.
Exercițiul 13
Mers cu ridicarea alternativă a câte un genunchi la piept care va fi prins cu mâinile și
susținut 5 secunde.
Exercițiul 14
Cu spatele la perete, călcâiele la 25 -30 cm distanță: se aplică sacrul și lomba (aplatizate)
de perete; treptat se apropie călcâiele de perete, menținând contactul lombei cu acesta.

68
CAPITOLUL IV
REZULTATELE CERCETĂRII

IV.1.Analiza valorilor inițiale și finale
Subiectul nr. 1 : Î.R
Pacienta a evoluat foarte bine, observându -se îmbunătățiri ale mobilității articulare,
respective ale forței musculare
În urma parcurgerii planului de recuperare, subiectul și -a reluat multe dintre activitățile
care păreau imposibile înainte de efectuarea tratamentului.
Voi prezenta valorile probelor si testelor efectuate pentru a se observa evoluția
subiectului înainte de începerea tratamentului și după efectuarea tratamentului.

Fig. 21 – Reprezentarea grafică a bilanțului muscular a flexorilor și extensorilor
trunchiului

345 5
Flexia trunchiului Extensia trunchiuluiValori testing muscular
Î.R.
Testare inițială Testare finală

69

Fig. 22 – Reprezentarea grafică a testul ui Shober

Fig. 23 – Reprezentarea grafică a testului Shirado

01234567
Testare inițială Testare finalăTestul Shober
0:000:30
0:001:30
0:000:140:280:430:571:121:261:401:55Testul Shirado
Testare inițială
Testare finală

70

Subiectul nr. 2: S.G
Subiectul a evoluat mediu spre bine , însa aici țin să precizez ca afecțiunea are o vechime
mare, iar afecțiunile asociate au fost un impediment.
În urma parcurgerii planului de recuperare s -au observant îmbunătățiri asupra mobilității
articulare și forței musculare.
Voi prezenta valorile probelor si testelor efectuate pentru a se observa evoluția
subiectului înainte de începerea tratamentului și după efectuarea tratamentului.

Fig. 24 – Reprezentarea grafică a bilanțului muscular a flexorilor și extensorilor
trunchiului

3 34 4
Flexia trunchiului Extensia trunchiuluiValori testing muscular
S.G.
Testare inițială Testare finală

71

Fig. 25 – Reprezentarea grafică a testului Shober

Fig. 26 – Reprezentarea grafică a testului Shirado

012345
Testare inițială Testare finalăTestul Shober
0:000:20
0:001:00
0:000:140:280:430:571:121:261:401:55Testul Shirado
Testare inițială
Testare finală

72
Subiectul nr. 3: A.A
Subiect ul a evoluat foarte bine , s-a dovedit în practică încă o dată că pacientul care
urmează un tratament kinetoterapic de cel puțin de două ori pe an va avea rezultate bune în
tratarea tulburărilor de statică vertebrală (lordoza).
În urma parcurgerii planul ui de recuperare s -au observant îmbunătățiri asupra mobilității
articulare și forței musculare.
Voi prezenta valorile probelor si testelor efectuate pentru a se observa evoluția
subiectului înainte de începerea tratamentului și după efectuarea tratamentul ui.

Fig. 27 – Reprezentarea grafică a bilanțului muscular a flexorilor și extensorilor
trunchiului

4 45 5
Flexia trunchiului Extensia trunchiuluiValori testing muscular
A.A.
Testare inițială Testare finală

73

Fig. 28 – Reprezentarea grafică a testului Shober

Fig. 29 – Reprezentarea grafică a testului Shirado

012345678
Testare inițială Testare finalăTestul Shober
0:001:05
0:001:50
0:000:140:280:430:571:121:261:401:55Testul Shirado
Testare inițială
Testare finală

74
IV.2.Analiza comparativă a valorilor ( inițiale și finale)

 Comparația statistică a forței musculare în testarea finală la cei 3 subiecți

Fig. 30 – Reprezentarea grafică a bilanțului muscular în testarea finală la cei 3 subiecți

 Comparația statistică a probei Shober în testarea finală la cei 3 subiecți

Fig. 31 – Reprezentarea grafică a testului Shober în testare finală la cei 3 subiecți Î.R, 5
S.G, 4A.A, 5
00.511.522.533.544.55
Flexia trunchiului Extensia trunchiuluiCotarea bilanțului muscular (F0 -F5)Testul Shober
012345678
Testare finalăÎ.R, 7
S.G, 5A.A, 8Exprimată în cm/2Testul Shober

75
 Comparația statistică a probei Sh irado în testarea initială și finală la cei 3 subiecți

Fig. 32 – Reprezentarea grafică a testului Shirado în testare finală și inițială la cei 3
subiecți

0:000:140:280:430:571:121:261:401:55
Testare inițială Testare finalăExprimată in minute și secundeTestul Shirado
Î.R
S.G
A.A

76

Concluzii

În urma prezentului studiu, am desprins următoarele concluzii:
 Procedeele si metodele kinetice folosite in acest studiu împreună cu ședintele de masaj și –
au dovedit eficacitatea, pacienții înregistrând rezultate favorabile în ceea ce privește
mobilitatea articulară și forța musculară, fapt care este demonstrat și de g raficele
menționate anterior.
 Diagnosticele asociate care interesează aparatul scheleto -muscular de cele mai multe ori
sunt impedimente în evoluția recuperării pacienților.
 Dacă se va urm ări efectuarea programului Williams (adaptat la fiecare pacient în pa rte)
vom găsi ca beneficiu accentuarea flexiei lombare prin tonifierea musculaturi
abdominale.
 Kinetoterapia cu toate aspectele ei de prevenție, terapie și recuperare are ca scop
maximizarea capacității funcționale a individului și sporirea calității vieți i.
 Pot afirma că ipotezele s -au confirmat prin faptul că măsurile recuperatorii ultilizate în
cazul celor 3 subiecți pot asigura un rol static și dinamic vertebral optim individului,
chiar mai mult de atât prin kinetoterapie se pot preveni și corecta tulbu rările de statică
vertebrală, precum s -a demonstrat în studiul actual asupra lordozei lombare.

77

Bibliografie

1. T. Sbenghe, Kinetoterapia profilactică, terapeutică și de recuperare, Ed. Medicală, București,
1987
2. V. Papilian, Anatomia omului, vol. 1 Aparatul locomotor, ediția a -V a, Ed. Didactică și
pedagogică, București, 1982
3. Elena Zamora, Masaj medical, Editura Risoprint, Cluj -Napoca, 2007
4. C. Arseni, M. Stanciu – Discopatiile vertebrale lombare, București, 1970
5. Alde scu.C ,,Neuroradiodiagnostic,, Ed. Junimea,Iași, 1987
6. Drosescu.P, „ Anatomia aparatului locomotor” ,Ed. Pim ,Iași ,2005
7. Clement C. Baciu , Curs de anatomie: Sistemul nervos, glandele endocrine și viscerele,
Volumul 3, București, 1970
8. Dumitru, D, Re cuperarea funcțională a coloanei vertebrale. Editura Sport – Turism, București,
1984
9. Balint. T, Evaluarea aparatului locomotor, Iași, 2007

Surse internet:
1. http://doctorlynk.files.wordpress.com
2. http://antranik.org
3. http://www.eorthopod.com