INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 3 I. PLANTELE… [607816]

Cuprins
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 3
I. PLANTELE MEDICINALE, ROL ÎN MEDICINA POPULARĂ ȘI NATURISTĂ …… 4
1.1. Descrierea și efectele terapeutice ale pelinului ………………………….. ……………………….. 4
1.1.1. Compoziție și utilizare ………………………….. ………………………….. ……………………… 5
1.1.2. Indicații terapeutice ………………………….. ………………………….. …………………………. 5
1.1.3. Precauții și contraindicații ………………………….. ………………………….. ………………… 5
1.2. Descrierea și efectele terapeutice ale roiniței ………………………….. ………………………….. 6
1.2.1. Compoziție și utilizare ………………………….. ………………………….. ……………………… 7
1.2.2. Indicații terapeutice ………………………….. ………………………….. …………………………. 7
1.2.3. Precauții și contraindicații ………………………….. ………………………….. ………………… 8
1.3. Descrierea și efectele terapeutice ale șovârfului ………………………….. ……………………… 8
1.3.1. Compoziție și utilizare ………………………….. ………………………….. ……………………… 9
1.3.2. Indicații terapeutice ………………………….. ………………………….. ……………………….. 10
1.3.3. Precauții și utilizare ………………………….. ………………………….. ……………………….. 10
1.4. Descrierea și efectele terapeutice ale cozii șoricelului ………………………….. …………… 10
1.4.1. Compoziție și utilizare ………………………….. ………………………….. ……………………. 11
1.4.2. Indicații terapeutice ………………………….. ………………………….. ……………………….. 12
1.4.3. Precauții și contraindicații ………………………….. ………………………….. ………………….. 12
1.5. Descrierea și efectele terapeutice ale rostopascăi ………………………….. ………………….. 12
1.5.1. Compoziție și utilizare ………………………….. ………………………….. ……………………. 13
1.5.2. Indica ții terapeutice ………………………….. ………………………….. ……………………….. 13
1.5.3. Precauții și contraindicații ………………………….. ………………………….. ………………. 14
1.6. Descrierea și efectele terapeutice ale meri șoarelor ………………………….. ………………… 14
1.6.1. Compoziție și utilizare ………………………….. ………………………….. ……………………. 15
1.6.2. Indica ții terapeutice ………………………….. ………………………….. ……………………….. 16
1.6.3. Precauții și contraindicații ………………………….. ………………………….. ………………. 16
1.7. Descrierea și efectele terapeutice ale cătinei ………………………….. ………………………… 17
1.7.1. Compozi ție și utilizare ………………………….. ………………………….. ……………………. 17
1.7.2. Indicații terapeutice ………………………….. ………………………….. ……………………….. 18
1.7.3. Precauții și contraindicații ………………………….. ………………………….. ………………. 18
1.8. Descrierea și efectele terapeutice ale feniculului ………………………….. …………………… 19

2
1.8.1. Compoziție și utilizare ………………………….. ………………………….. ……………………. 19
1.8.2. Indicații terapeutice ………………………….. ………………………….. ……………………….. 20
1.8.3. Precauții și contraindicații ………………………….. ………………………….. ………………. 21
1.9. Descrierea și efec tele terapeutice ale păducelului ………………………….. …………………. 21
1.9.1. Compoziție și utilizare ………………………….. ………………………….. ……………………. 22
1.9.2. Indicații terapeutice ………………………….. ………………………….. ……………………….. 22
1.9.3. Precauții și contr aindicații ………………………….. ………………………….. ………………. 22
1.10. Descrierea și efectele terapeutice ale ienupărului ………………………….. ………………….. 23
1.10.1. Compozi ție și utilizare ………………………….. ………………………….. ……………………. 24
1.10.2. Indicații terapeutice ………………………….. ………………………….. ……………………….. 24
1.10.3. Precauții și contraindicații ………………………….. ………………………….. ………………. 24
II. SPECII DE ENDOBACTERII. NOȚIUNI GENERALE ………………………….. …………… 25
2.1. Klebsiella pne umoniae ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 25
2.2. Salmonella ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 26
2.3. Pseudomonas aeruginosa ………………………….. ………………………….. ………………………….. 26
2.4. Neisseria gonorrhoea e ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 27
2.5. Mycobacterium leprae ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 28
2.6. Haemophilus influenzae ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 29
2.7. Escherichia coli ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 30
2.8. Bacilus anthracis ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 31
2.9. Staphylococcus aureus ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 32
III. STUDIU ASUPRA ENTEROCOCCILOR ………………………….. ………………………….. …. 34
3.1. Rezistența enterococcilor la antibiotice ………………………….. ………………………….. ………. 35
3.2. Tulpina Enterococcus faecalis ………………………….. ………………………….. …………………… 36
3.3. Probe practice în laborator. Materiale și metodă ………………………….. ………………………. 37
3.3.1. Materiale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 37
3.3.2. Metodă de lucru ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 38
3.3.3. Analiza și interpretarea rezultatelor microbiologice ………………………….. ……………. 43
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 45
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 46

3
INTRODUCERE
Încă din timpuri le stravechi, în lupta p entru existență, omul era adeseori rănit sau se
îmbolnavea iar la fel ca și animalele, e l se retragea în peșteri căutându -și alinarea suferințelor
în buruienile pe care le mâ nca. Datorită judecății superioare a omului și a capacității de a -și
aduce aminte, omul l e-a reținut p e cele care -i aduceau alinarea și vindecarea și a transmis din
generație în generație observațiile sale.
Pe Terra sunt considerate 250.000 specii, însă se pot lua în considerare mai mult de
80.000 ca fiind folositoare în scopuri medicinale. Medicamentele de sinteză sunt substanțe
străine ficat ului și sunt tratate ca atare, iar medicina în zilele de azi se întoarce tot mai mult
spre produsele de origine naturală cu capacități benefice sau curative, iar natura oferă o mare
varietate de surse de tratamen t1.
Motivul pen tru care am ales acest subiect a fost urmare a îngrijorării tot mai accentuate
din cauza utilizării antibioticelor, care pot duce la dezvoltarea rezistenței la antibiotice a
diverse lor tulpini bacteriene .
Cele mai multe dintre aceste opț iuni includ plantele cu proprietati antibacteriene care
pot fi ach iziționate din propria gradină sau din magazinul cu produse naturiste.
Lucrarea de față este structurată pe 3 capitole unde se tratează caracteristicile
terapeutice și antibacteriene ale plantel or studiate în laborator.
Capitolul 1, “Plantele medicinale, rol în medicina populară și naturistă ”, va descrie
rolul și efectele terapeutice ale: pelinului, roiniței șovârfului , cozii șoricelului , rostopascei ,
merișoarelor , cătinei , feniculului, ienupărului și păducelului .
În capitolul 2, “Caracterizarea culturii bacteriene utilizate ”, ve -ți regăsi unele dintre
cele mai frecvente specii de endobacterii depistate la om.
În Capitolul 3, s-a urm ărit acțiunea antibacteriană a extractelor din cele 10 plante
medicinale selecționate asupra tulpinii Enterococcus faec alis. Se dore ște găsirea de alternative
care să combată această tulpină sau măcar ținerea ei sub control atata timp cât nu se poate
administra tratament cu antibiotic paciențilo r infectați cu această bacterie.

1 Orhan, I., Ozcelik, B., Aslan, S., Kartal, M., Karaoglu, T., Sener, B., Terzioglu, S., Choudhary, M.I., 2007,
Antioxidant and antimicrobial actions of the clubmoss Lycopodium clavatum L., Phitochemistry Reviews, Vol. 6,
pp: 189 -196.

4
I. PLANTELE MEDICINALE, ROL ÎN MEDICINA POPULARĂ ȘI
NATURISTĂ
1.1.Descrierea și efectele terapeutice ale pelinului
Denumire populară : peliniță, pelin, pelinaș, lemnul -Domnului , iarba -fecioarelor .
Denumire științifică : “Artemisia absinthium ”.
Pelinul este considerat a fi o specie pere nă robustă, cu înălțimea de 0.5 -1.2 m, iar
datorită numeroșilor peri mătăsoși care acoperă părțile plantei , conferă o culoare alb -cenușiu .
Are flori numeroase care sunt așezate pe ramurile superioare de pe ulti mii 20 -30 cm și au o
culoare galbenă. Frunzele sunt mai simple spre vâ rful tulpinii dar în rest sunt bipenat sectate.
Pelinul crește bine în zonele calde, uscate și are nevoie de sol bine drenat tolerând
foarte bine seceta după ce s-a aclamatizat. La începutul primăverii este recomandat să se
elimine florile nedorite și să se reteze ramurile . Înmulțirea plantei se realizează prin butaș i.
Fig.1.1. Artemisia absinthium
Sursa: gardensandplants.com
Frunzele, tulpinile și florile se folosesc uscate, de asemenea la prepararea de infuzii și
tincturi. Planta este cunoscută datorită gustului său amar și se folosesște la prepararea
băuturilor alcoolice cum ar fi absintul și vermutul însă în doze foarte mici .

5
1.1.1. Compoziție și utilizare
Compușii activi ai pelinului sunt: lignanii, uleiul esențial, flavonoidele, sesquiterpenice
lactonele și acizii fenolici. Uleiul esențial este compus din tujonă, fiind o substanță toxică dacă
este administrată în exces. Se utilizează :
– intern: extracte hidr oalcoolice și extracte apoase (infuzie, decoct) ;
– extern: prin băi sau comprese ; au o ameliorare rapidă asupra plăgilor purulente ,
în tratamentul oxiurazei administându -se sub formă de clis me sau băi cu
fiertură de pelin .2
1.1.2. Indicații terapeutice
Datorită su bstanțelor amare și compoziției uleiul ui esențial, extractele din pelin au o
acțiune excitantă a secreț iilor gastrice și antiinflamatoar e a mucoasei gastrointestinale. În mod
tradiț ional este folosit pentru eradicarea viermilor și a altor paraziți intestin ali. Este utilizat atât
în tratarea oamenilor cât și a animalelor.
Gustul său foarte amar stimulează receptorii linguali având ca efect mai departe
secreția de sucuri gastric e, pancreatic e și biliar e. Din această cauză specialiștii în plante
medicinale recomandă pelinul î n doze foarte mici pentru amel iorarea funcției digestive,
îmbunătățirea nutrienților , tratarea indigestiei și stimularea apetitului .
1.1.3. Precauții și contraindicații
Nu se administrează : persoanelor cu infecții acute intestinale sau boli ne rvoase și
femeilor gravide sau care alaptează. Excesul de pelin e toxic, acesta are reacții de agitație,
amețeli, pierderea cunoștinței, halucinații, iar supradozajul poate duce la tulbură ri psihice,
tulburări gastro -intestinale, pierderea memoriei, convu lsii și grețuri . Perioa da de administrare
nu trebuie să fie mai mare de 2 săptămâ ni.
Un dozaj necorespunzător pe bază de pelin provoacă fen omene nervoase toxice, scaune
involuntare, halucinații ș i convulsii epileptiforme, inconștiență inclusiv moarte.
Datorită efectelo r negative asupra creierului, în Franța băuturile alcoolice pe b aza de
pelin au fost interzise din 1915 iar cercetările au validat folosirea în medicina tradițională
chineză a speciilor înrudite: Artemedia annua (pelinul chinezesc). Artemes inina, compusul

2 Stănescu U., Miron A., Hâncianu M., Aprotosoaie C., Plante medicinale de la A la Z: Monografii ale produselor
de interes terapeutic , Vol. 1 A -I ,2004, pag.. 2 -5

6
activ, tratează și previne malaria î n cea mai mare parte a cazurilor investigate și este
considerată deosebit de eficientă î n cazul tulpinilor rezistente de malarie .3
1.2.Descrierea și efectele terapeutice ale roiniței
Denumire populară : “Roini ța”, “Iarba stupilor ”, “Iarba lămâioasă ”.
Denumire științifică : “Melissa officinalis ”.
Roinița crește în tufe dense care nu depășesc înălțimea de 90 –100. Această plantă
medicinală este perenă, iar frunzele se usucă și cad spre sfârșitul toamnei unde apar din nou în
jurul lunii aprilie. Se aseamănă cu urzica “Urtica dioica ” chiar dacă aparține unei familii cu
totul diferite. Frunzele roiniței au o culoare verde pronunțat ă, aproape închis la culoare și ele
emană o aromă asemănătoare lămâii , plăcut miro sitoare atunci când sunt presate între degete.
Inflorescența ei este vizitată de numeroase insecte mai ales albine. E ste o plantă
meliferă și se regăsește spontan pe teritoriul României doar pe arii restrânse în zone ferite de
pe lângă păduri și luminișur i: în Oltenia se găsește în jurul localității Baia de Aramă și în
Banat. Roinița s e cultivă de asemenea în grădini și așezăminte monahale. O dată ce planta s -a
stabilizat este greu de eradicat.4

Fig.1.2. Melissa officinalis
Sursa: www.paradisverde.ro

3 http://decostyle.mayra.ro
4 Florentin Crăciun, Mircea Alexan, Carmen Alexan – Ghidul plantelor medicinale uzuale , Editura ști ințifică,
București 1992, pag. 94

7
1.2.1. Compoziție și utilizare
Peste 100 de substanțe chimice au fost indentificate î n compoziția acestei plante .
Printre principalele componente se regăsesc : citronelal, citral, geraniol și linalool. Datorită
citralului ș i citronelalului rezultă g ustul , aroma s a de lămâie inclusiv mirosul să u specific.
Roinița conține flavonoizi ș i acizi folici: acidul cafeic și acidul rozmarinic ,care au un efect
antioxidant, fiind o alegere ideală în dietele de detoxifiere și pentru slăbit.
Melissa Officinalis conține acid urs olic, acid cafeic, stachioza, acid oleanoic, săruri
minerale , Vitamina C și Vitamina B1. Roinița conț ine nu în ultimul rând taninuri care sunt
substa nțe astringente ș i care contribuie la efectele sale anti -virale. Pe lângă acestea, amintim
acetat ul de euge nol, tipul de fitoch imicalele care au efect antispastic. Poate fi utilizată în multe
tipuri de mâncăruri, aperitive, bă uturi și deserturi fiind foarte versatilă în bucătărie.
este o plantă extrem de versatilă.
1.2.2. Indicații terapeutice
Roinița este folosită și cunoscută de sute ani pentru ușoarele sale proprietăți sedative.
Aceasta are puterea de a s cade febra, provocând o ușoară transpirație dar în primul rând se
utilizează ca fiind un calmant. Ceaiul din frunze proaspete, liniștește copiii prea agitați,
nervoși, bolnavi fiind indicat pentru dureri de cap, răceli, durerile de dinți și urechi, febre,
afecțiunile stomacului, combate balonările, durerile de cap, insomniile, migrenele, agitația,
tusea, răgușeala și afecțiunile căilor respiratorii, colitele cro nice, dischinezia biliara, amețeli,
reumatism, tahicardie, anxietate, colicile gastrointestinale, hipertensiune, palpitații, tulburari
de ritm cardiac , astenie nervoasă. Acționează împotriva v irusului gripei și a herpesului,
calmează indigestia nervoasă, relaxează și atenuează crampele, congestiile, alungă oboseala.
În ceea ce privește inflamații le, tumori le, mușcături le de insecte se folosesc
cataplasmele cu frunzele strivite aplicate . Uleiul esențial de roiniță se poate folosi ca tonic
antidepresiv, cardiac, digestiv, sedativ, bun în afecțiunile nervoase și isterice . În combinație cu
uleiul de santal , este afrodisiac . Uleiurile volatile din compozitia acestei plante medicinale au
efecte antimicrobiene puternice ajut ând astfel la menț inerea florei microb iene de la nivelul
intestinului. Bacteriile din colon nu se pot înmulți în exces, iar infecț iile nu se mai pot instala.

8
1.2.3. Precauții și contraindicații
Roinița nu prezintă riscuri ma jore asupra organismului. Există, însă, situații în care
această plantă poate duce la manifestarea unor efect e secundare precum stare de vomă
și vărsături, dureri abdominale, stare de amețeală și wheezing.
Unele studii de s pecialitate au relevat faptul că roinița poate fi administrată în siguranță
copiilor cu varsta cuprinsă între 1 lună ș i 12 ani.
Contraindicații :
 femeile însă rcinate sau cele car e alaptează ;
 persoanele care în urmă toarel e 14 zile vor suferi o intervenție chirurgicală. În
combinaț ie cu anumite medicamente folosite în timpul sau după intervenția
chirurgicală această plantă cauzează o stare excesivă de sedare.
Interacț iunea cu alte medicamente :
 Sedative (depresante ale SNC – sistemul nervos central) .
Gradul de interacțiune: moderat, roiniț a cauzează o stare excesivă de somnolență și
amețeală, efect similar se dativelor. În consecință , medicii specialiști nu recomandă
administrarea simulatană a celor 2 tipuri de tratament.5
1.3.Descrierea și efectele terapeutice ale șovârfului
Denumire populară : “solovarf”, “solonic”, “broasca”, “origan”, “budeana”, “busuiocul
fecio arelor”, “busuioc de padure”, “dost”, “milot”, “poala Sf. Marii”, “rigan”.
Denumire științifică : “Origanum vulgare”.
Șovârful este o plantă cu tulpină de 30 -60 cm, erbacee, aromatică, perenă, păroasă, cu
4 muchii, de culoare roșiatică sau verde, ramifica tă în partea superioară. Frunzele sunt ovale,
ascuțite, ușor dințate, păroase pe fața inferioară. Florile sunt dispuse î n spice, de culoare roșii-
purpurii sau albe, reunit e în buchete globuloase, terminale. Înfloriresc în lunile iunie –
septembrie.
Planta c rește spontan în lunci, tufișuri, fânețe, livezi, la marginea pădurilor și tăieturi
de pădure, marginea potecilor de la câ mpie , locuri uscate și pietroase, mai frecvent î n regiunea
dealurilor.

5 http://www.sfatulmedicului.ro

9
1.3.1. Compoziție și utilizare
Șovârful este bogat î n uleiuri eter ice – timol, carvacrol, cimol ș i saruri minerale.
Aceasta plan tă are calități antibacteriene ș i antimicotice puternice, fiind un antibiotic natural
care creș te imunitatea și energizează î ntreg organismul. În fitoterapie se întrebuințează părț ile
aeriene su perioare ale plantei. Planta înflorită se recoltează , de la punctul de unde începe să se
ramifice. Aceasta conține cea mai mare cantitate de ulei eteric în perioada de î nflorire și mai
ales în orele dimineții . De asemenea șovârful este bogat î n: ulei volatil, carvacrol, timol, tanin ,
antocianide, substanțe minerale , flavonoide .
Șovârful este un bun condiment natural, pentru supe de legume , cond iment la
preparatele din carne, la salate, fripturi, pește, brânzeturi , ciorbe, etc. Planta poate fi preparată
ca și o infuzie sau un macerat la rece , are acțiune tonică asupra pielii, se utilizează comprese
faciale.6

Fig.1.3. Origanum vulgare
Sursa: www.infuziedesanatate.ro

6 http://www.farmacia -verde.ro

10
1.3.2. Indicații terapeutice
Uz intern: afecțiuni stomacale, afecțiuni respiratorii, astm bronhic, anorexie, astenie,
bronșite, colite de fermentație, faringite, gastrite hipoacide, insomnie, stomatite, traheite, stări
gripale, tulburări intestinale, dizenterie, tuse convulsivă , Planta se folosește sub formă de
infuzie, decoct, tinctură , praf de plantă ținut sub limbă .
Uz extern: afecțiuni dermatologice, arsuri, dureri de cap, dureri de dinți, eczeme,
gingivite, halena, otită, parodontoză, răni, crize dureroase reumatice – sub formă de comprese
cu infuzie, unguent, gargara, spălaturi, în otite – suc proaspat picurat în ureche.
1.3.3. Precauții și utilizare
Șovârful este contraindicat în cazul persoanelor bolnave de :
 anemie feriprivă;
 alergii la plantele din familia Lamiaceae;
 Femei însărcinate.
1.4.Descrierea și efectele terapeutice ale cozii șoricelului
Denumire populară : “coada -șoricelului ”, „ alunele ”, „iarba oilor ”, „prisnel ”,”iarba
strănutătoare ”, „ciureșică ”, „brădățel ”.
Denumire științifică : „Achilea millefolium ”
Dacii foloseau această plantă erbacee stoloniferă mai bine de 4.000 de ani în urmă ,
găsită din abundență pe pajiști și fânețe, pe marginile apelor curgătoare sau ale drumurilor, în
scopuri rituale și terapeutice.
Frunzele au culoare verde -închis , sunt divizate în mai multe segmente, iar c apetele
plate ale inflorescențelor sunt alcătuite din multe flori albe sau roz care apar vara. Majoritatea
autorilor recomandã folosirea florilor pentru obținerea preparatelor medicinale din coada –
șoricelului, însă unii consideră totuși c ă toată partea aeriană adică tulpina și frunzele poate fi
recoltată împreună cu florile mă runte, albe, dispuse în inflorescențe.

11

Fig.1.4. Achilea millefolium
Sursa: www.csid.ro/plante -medicinale -fitoterapice -si-gemoterapice
1.4.1. Compoziție și utilizare
Vituțile acestei plante medicinale terapeutice sunt confirmate și astăzi de principiile
active conferite de conținutul de uleiuri volatile, vitamine, acizi organici, alcooli, saponine
hemolizante, substanțe cu actiune antibiotică și săruri minerale (fosfați, nitrați, cloruri, K, Fe,
Mg, C u, Mn, Si, Ni, Zn).
Florile conțin 0,2 -0,5% ulei esențial, iar frunzele, 0,02 – 0,07%. Uleiul conține
sesquiterpene, mai ales azulenă, și lactonă achilleinică, cu efect antiinflamator, flavonoidele
antiinflamatorii, borneol, probionic, tanini, alcaloizii, principii active (achileina, azulen,
chamazulena, cineol, thion – camfen, limonen, colina, pinen, cariofilen, acizi organici, acid
achileic, formic, acid acetic, valerianoic, alcooli metilic, fitosteroli.
Pentru uz intern , este benefic î n bolile enterite și enterocolite, diareice, se poate folosi
ca și infuzie, și are efecte similare cu cele ale preparatelor din mușețel.
Pentru uz extern (eczeme, plăgi, arsuri, hemoroizi), se pot aplica pansamente îmbibate
cu o infuzie obținută din 2 linguri de flori la o cană de apă . În cazul hemoroizilor se mai pot
face băi locale cu o infuzie concentratã preparatã din 30 -50 g de flori la 1 litru de apă.

12
1.4.2 . Indicații terapeutice
Datorită proprietăților sale, coada -șoricelului este utiliza tă pentru tratarea diferitelor
afecț iuni:
 Hemoragii: nazale, digestive, hemoroidale, vaginale, urinare;
 Infecț ii: urinare, hepatice, respiratorii;
 Parazitoze intestinale: viermi intestinali, giardioze.
 Afecțiuni gastrice ș i hepato -biliare;
 Tratarea răcelilor, bronșitelor, astmului bronș ic, rinitelor acute, durer ilor
reumatice, a osteoporozei ș i a migrenelor;
 Reglează fluxul menstrual, atenuează simptomele dismenoreei , diminuează
hemoragiile menstruale ori sâ ngerarile de la nivelul mucoasei vaginale;
 Previne apariț ia cancerului de col uterin;
 Diminuează simptomatologia din pe rioada de premenopauză ;
 Are efect regenerator asupra maduvei osoase, stimuland hematopo ieza
(formarea globulelor albe și roș ii din sange);
1.4.3. Precauții și contraindicații
Preparatele cu coada ș oricelu lui trebuie utilizate cu precauție de femeile însă rcinate,
pentru ca pot duce la pierdera sarcinii; de asemena nu trebuie utilizată sub nici o formă de
persoanele care suferă alergii la această plantă .
Coada șoricelului trebuie utilizată î n dozele recomandate de medic pe perioada
recomandată de acesta. Utilizarea în exces ș i supradozajul poate duce la reacții alergice ș i
poate determina fen omenul de sensibilitate cutanată la lumina soarelui.
1.5.Descrierea și efectele terapeutice ale rostopascăi
Denumire populară: “rostopască”, “crucea -voinicului”, “gălbinele”, “iarba -rândunicii” .
Denumire științifică : “Chelidonium majus” .
Rostopasca este o plantă erbacee care înflorește la sfârșitul primavării. Originară din
Europa, Asia și Africa d e Nord, ea crește în apropierea așezărilor umane, în locuri umbrite,
umede. Rostopasca crește până la o înâlțime de 30 -80 de cm, iar din tulpi nă cresc numeroase
ramificații. Frunzele sunt asemănătoare celor de stejar, cu multe nervuri. Seva de culoare
galbenă sau portocalie curge abundent când tulpina, ramificațiile sau rădăcinile sunt rupte.

13
Părțile utilizate ale plantei sunt tulpinile nelignificate înflorite , din care se obține sucul
proaspăt, și rădăcina , care este uscată și măcinată, după care este admi nsitrată sub formă de
capsule .7

Fig.1.5 . Chelidonium majus
Sursa: www.csid.ro Fig.1.6 . Chelidonium majus
Sursa: www.frunza -verde.ro
1.5.1. Compoziție și utilizare
Compușii activi din rostopască sunt: alcaloizii (protopina), chelidonină, saponozide,
enzime, rezine, acidul chelidonic, acid nicotinic, acid ascorbic și carotenoizi.
Conținutul de alcaloizi este de 0,2 -0,3% în cazul tulpinii și 0,4% în cazul rădăcinii.
Latexul conține peste 20 de tipuri de alcaloizi (60 -70% chelidonină dar și sanguinarină, alfa – și
beta-homochelidonină, berberină, cheleritrină). În plus, latexul conține pigmenți și enzime
proteolitice. Semințele conțin 46,6% ulei. Cea mai bogată parte în alcaloizi este rădăcina
plantei. Petalele, semințele și anterele nu conțin deloc alcaloizi.8
1.5.2. Indica ții terapeutice
Rostopasca este indicată în tratamentele pentru: afecțiuni hepato -biliare, acnee,
afecțiuni intestinale, afecțiuni digestive, angină pectorală, afecțiunile splinei, angiocolite,
artrită, arterioscleroză cerebrală, astm bronhic, ato nie vezicală, bătături, blefarită, boli de ficat,
boli de piele persistente, cancer, cataractă, catar bronșic, cancerul pielii și tumori exteriorizate,
calculoză biliară, , chelie, cheratită, chisturi, cefalee chist ovarian, fistule, colecistită,
colestero l crescut, colici biliare, constipație atonă, dischinezie biliară, dispepsie, dureri de
ficat, eczeme infecțioase, ciroză hepatică, febră intermitentă, epidermofiție, faringită, fibrom

7 Florentin Crăciun, Mircea Alexan, Carmen Alexan – Ghidul plantelor medicinale uzuale, Editura științifică,
București 1992, pag. 108
8 www.naturalherbs.ro

14
uterin, fistule, gastrită, greață, gută, hepatită cronică, hepatită vir ală (A, B, C), herpes rebel
bucal și genital, hipermetropie, hipertensiune arterială, hirsutism, icter, indigestie, infecții
cronicizate ale pielii, lipomatoză, infecții genitale (cu papiloma -candidatrichomonas), ,
infecții intestinale, inflamații cronice ale ochilor, infecții în gât inflamații intestinale, insomnie,
insuficiență cardiacă, isterie, laringită, litiaze biliare, reumatism, lupus, migrenă, migrenă
biliară, negi, ulcerații cronice ale ochilor neliniște, nevroze, ochi obosiți, panarițiu, pancreatita,
parazitoze intestinale, pete pe cornee, pilozitate excesivă, ulcer duodenal, psoriazis, răni
infectate, spasme intestinale,tahicardie, tuberculoză, tumori exteriorizate, tuse spastică sau
convulsivă , ulcer varicos (plăgi atone, vechi), , vegetații veneriene .9
1.5.3. Precauții și contraindicații
“Chelidonium majus” sau preparatele care conțin această plantă pot interacționa cu
medicamentele. Preparatele care conțin rostopască pot crește prin mecanism e necunoscute
efectul următoarelor medicamente: dextroamfetamină, hexobarbital, metamfetamină, morfină.
Prin sinergism farmacodinamic acestea pot crește activitatea următoarelor medicamente:
furazolidonă, mocoblemid, linezolid, procarbazina.
Preparatele pe bază de rostopască pot scădea acțiunea unor medicamente prin
antagonism farmacodinamic: fluoxetina, duloxetina, escitalopram, milnacipran, nefazodona,
paroxetina, sertalina, trazodona, venlafaxina.
Rostopasca nu se va administra copiilor sub 12 ani, femeilor gravide sau care
alăptează.
Rostopasca, în cantități mari, este toxică. La peste șapte grame consumate pe zi, poate
da intoxicații, la 20 -30 de grame ingerate, poate da intoxicații severe, iar la 50 -60 de grame
ingerate, poate produce intoxicații mortale. De aceea este recomandat ca, înainte de începerea
unui tratament cu rostopască, să fie consultat un medic sp ecialist în medicina naturistă.
1.6. Descrierea și efectele terapeutice ale meri șoarelor
Denumire popular ă: “merișor”, “coacăz de munte”, “pomușor”, “afin”, “afin roșu”,
“coacăz”, “bujor”.
Denumire științifică : “Vaccinum vitis idaea” .

9 Eugen Giu rgiu, Octavian Claudiu Giurgiu, Plantele medicinale importante în tratamentele naturiste , Ediția a III –
a, 2013

15
Originar din America de Sud, merișorul crește și la noi, în zona de munte, și rezistă la
condiții meteo dintre cele mai vitre ge. Se găsește pe tot lanțul Carpatic, dar în special în
Munții Apuseni.
Merișoarele au fost prima oara consumate ca și hrană de către amerindieni, iar mai
apoi, coloniștii englezi le -au inclus în divese rețete. Au ajuns în Europa în jurul anului 1820,
fiind cultivate cu succes în țările nordice și Rusia.
Merișorul este un arbust sub formã de tufã, înalt de pânã la 30 cm. Crește în zonele de
munte, la peste 1.300 m altitudin e, pe pajiști și în luminișuri, pe soluri schelete, acide puternic,
având cerințe mici față de sol. Are tulpini ramificate și frunze alungite, mai rotunjite spre vârf,
mai închise la culoare pe față superioar ă. Florile cresc pe vârfuri, grupate câte două -trei, au
formă de clopoței și culoare alb -roz, cu câte cinci petale unite. Fructele sunt mici, zemoase,
albe la început și roșii ulterior.
De la merișor se recoltează fructele, în perioada septembrie -octombrie. Ele sunt
consumate proaspe te, uscate sau sub formă de suc, se folosesc și la prepararea de capsule și
tablete.

Fig.1.8. Vaccinum vitis idaea
Sursa: www.csid.ro
1.6.1. Compoziție și utilizare
Frunzele merișorului (Folium Vitis idaeae) se folosesc în terapie la fel ca și coaja ș i
fructele. Fructele c onțin arbutina (substanță amară), metilarbutozidă, hidrochinonă , acizi
organici: benzoic, citric, chinic, malic. Tanin, vaccinin , leucoantociani, leucocianidină,

16
everectol, cianidină , derivati fenoli, flavonozide, ester metilic al acidului betuloretinic,
ericolina, vitaminele: C, B1, B2, A (caroten= provitamina A).
Frunzele merișorului, mereu verzi, conțin taninuri (substanțe antimicrobiene și
antioxidante), flavonoide (antioxidanți), având o puternică acțiune antiinfecțioasă. Merișorul
este un dezinfectant urinar și lizeaza urații; este principala specie pomicolă ale cărei extracte
(din fructe, frunze, muguri) lizează (dizolvă, netezesc) urații. Utilizat în prepararea tincturilor
sau a infuziilor, această plantă este extrem de eficientă în tratarea multor probleme de sănătate.
1.6.2. Indica ții terapeutice
Merișoarele au acț iune bactericidă (datorită acizilor benzoic și citric), diuretică,
antiinflamatorie și antiinfecțioasă astfel:
 Ajută la vindecarea infecț iilor urinare ;
 Ajută la eliminarea stresului, anxietății ș i depresiei ;
 Ajută la prevenirea cariilor dentare ;
 Ajută la eliminarea bacteriei Heliobacter Pylori ;
 Inhibă dezvoltarea celulelor canceroase ;
 Ajută la combaterea anemiei;
 Ajută la scăderea î n greutate ;
 Are efect antiinflamator, ajutâ nd la reducerea durerilor musculare ;
 Ajută la eliminarea calculilor (mici) rena li.
1.6.3. Precauții și contraindicații
Latinii obișnuiau să spună că există o măsură în toate („est modus în rebus”), iar
principiul este aplicabil chiar și când este vorba despre plante benefice pentru sănătate. Deși
este util în tratarea infecțiilor ur inare și în prevenirea unor afecțiuni renale, consumat în exces,
ceaiul de merișoare poate avea efectul invers și poate duce la apariția lor. Totodată, consumul
în exces de ceai sau sucuri de merișoare poate irita mucoasa gastrică și cauza diaree.
În ciud a tuturor beneficiilo r, există și contraindicații, iar persoanele care nu ar trebui să
consume sucuri, sosuri sau ceaiuri de meriș oare se numară10:
 Femeile însărcinate și cele care alaptează ar trebui să consume cu moderație
aceste fructe și orice băuturi p e bază de meriș oare;

10 https://livadacuceai.ro/tot -ce-trebuie -sa-stii-despre -ceaiul -de-merisoare

17
 Persoanele alergice la aspirină, respectiv meriș or;
 Persoanele care suferă de insuficiență renală;
 Cei care au probl eme de coagulare a sângelui și care urmează un tratament cu
warfarină;
 Copiii mici .
1.7. Descrierea și efectele terapeutice ale cătinei
Denumire populară : “cătină”, “cătinã de râu”, “cătina albă”;
Denumire științifică : “Hippophae rhamnoides”.
Cătina este un arbust foarte ramificat ăi spinos ce crește în Europa și Asia în zonele
muntoase, zonele litorale și în zonele semi -deșertice pe terenuri sălbatice și însorite, cu
vegetație diversă. Atinge în medie înălțimea de 1,5 – 4 metri, dar în condiț ii optime de mediu
poate atinge și 8 metri. Câ nd clima zonei geografice unde crește este totuși prea aspră, cătina
se adaptează la acest factor ext ern devenind un arbust târâ tor.
Cătina înflorește î n lunile martie -aprilie, ia r fructele i se coc de pe la sfârșitul verii și
pot fi culese până târziu când dă înghețul ș i se util izează deopotrivă în industria alimentară, în
silvicultură, în fa rmacie, dar ș i ca plantă ornamentală. Recent cătina a fost introdusă și în
Canada și SUA unde începe să cunoască destul de multă popularitate datorită proprietăț ilor
benefice ale aceste ia.
La noi în țară cătina crește ca floră spontană în zona subcarpatic ă din Moldova și
Muntenia dar și în Delta Dună rii.
1.7.1. Compozi ție și utilizare
Până în prezent cercetările au confirmat faptul că fructele de cătină constituie cea mai
bogată sursă naturală de vitamina A, vitamina E, carotenoizi și flavonoizi. Fructul cătinei
conține substanță uscată în proporție de doar 10 -20%, restul compoziției constând în zaharuri,
acizi organici, pectine, celuloză, proteine, ulei, betacaroten, flavonoide, fosfor, calciu,
magneziu, fier, potasiu, sodiu, tot c omplexul vitaminelor B. Alătur i de aceste vitamine
regăsim de asemenea: acizi grași esențiali și fitostenoli , vitamina C , vitaminele B1, B2, K, F și
P. uleiul de cătină conține în proporție de circa 80 -90% acizi grași esențiali, licopen, tocoferoli
și fitosterol i. Frunzele și scoarța a rbustului conțin tocoferol și sitosterol iar semințele de cătină
sunt bogat e în acizi grași nesaturați .

18

Fig.1.9. Hippophae rhamnoides
Sursa: http://sfatnaturist.ro
1.7.2. Indicații terapeutice
În tratamentul naturist , de la cătină se obțin urmă toarele produse: ceai uri din fructe,
frunze și chiar scoarță, muguri, ulei de fructe , siropuri de fructe . Uleiul de fructe este cel mai
valoros din punct de vedere medical.
Uleiul de cătina este folosit în tratamentul unor afecțiuni precum: ulcerul gastric ș i
duodenal, alergiile, urticaria, oftalmologice, reumatismul, diare a, afecț iunile
neuroendocrinologice, circulatori i, hepatice, coron ariene, hipertensiunea arterială ș i
gingivitele .
În laboratoarele farmaceutice prin prelucrări , din cătină se obț in tratamente
extraordinare pentru tratarea: bolii Parkinson, depresiilor, tumorilor, adenoamelor ș i leucemiei.
Mugurii de cătină au efect af rodisiac. Catina este un foarte bun antiinflamator și inhibă pofta
de mâncare î n cazul unor tratamente ale obezităț ii. Prin prelucrarea f ructelor in industria
alimentară se obț in produse foarte apreciate cum ar fi suc, n ectar, sirop, gem, jeleu, dulceț uri,
lichioruri, diverse bă uturi alcoolice.
1.7.3. Precauții și contraindicații
Cătina nu este recomandată :
– femeilor însărcin ate;
– persoanelor care suferă de diaree;

19
– persoanele care suferă boli cronice caracterizate prin multiple restricții ;
– îngreunează coagularea sângelui, acesta este contraindicat cu cel puțin 2
săptămâni înainte de o intervenție chirurgicală .
– Persoanele care u rmează un tratament anticoagulant.11
1.8.Descrierea și efectele terapeutice ale feniculului
Denumire populară: “fenicul ”, “anason dulce ”, “chimion ”, “marariu de cas ă”
Denumire științifică: “Foeniculum vulgare ”
Feniculul are originea în Europa de Sud și în regiunile mediteraneene și este o plantă
erbacee înaltă , cu frunze penate , cu flori mici, galbene, ale cărei semințe conțin un ulei eteric,
folosit în alimentație și farmacie. Deși încă mai crește în sălbă ticie, în locuri surprinză toare,
feniculul este cul tivat pe scară largă în SUA, Franța, India, și Rusia. El are trei părț i, fiecare cu
propria sa valoare nutritivă unică: bulb, rădăcina verde pal ș i frunzele penate.
1.8.1. Compoziție și utilizare
Feniculul conține:
­ ulei eteric (3 -7% în fructe și 2 -4 % în herbă ), un lichid galben -verzui, cu miros dulce,
anisat, care se extrage prin distilare cu antrenare de vapori timp de 12 -24 ore;
­ compuși terpenici oxigenați: anetol (50 -90%) fenchonă (10 -30%), aldehida anisică ,
miristicină , cineol, camfor, linalool, carvacrol , estragol, acetat (de fenchil ș i bornil);
­ hidrocarburi monoterpenice (cantitate redusă ): pinen, camfen, tujen, felandren,
sabinen, caren, mircen, terpinen, ocimen, cimen, terpinolen;
­ lipide (12 -13%), uleiuri grase, mucilagii;
­ flavonoide;
­ substanțe amare, zaharoză (4-5%), pectine (3%), p roteine (14 -22%), celuloza brută ;
­ acizi organici, vitamine (A, B, C) si minerale (potasiu, calciu, sodium, fier, sulf, zinc,
cobalt .

11 www.exquis.ro

20

Fig.1.10 . Foeniculum vulgare
Sursa: www.csid.ro
În scop terapeutic se folosesc semințele , care se recoltează toamna, când se îngălbenesc
și se folosesc întregi sau se extrage din ele un ulei esențial.
1.8.2. Indicații terapeutice
Semințele de fenicul au nu numai valoare alimentară sau industrială, ci și medicinală.
Preparatul principal fol osit în aplicații medicinale este infuzia. Substanțe active importante:
ulei eteric, lipide, zaharuri, dar și substanțe amare. Pentru aplicații terapeutice, din semințele
de fenicul se face infuzie, rareori se folosesc ca atare. Preparatele din semințe de fenicul au
efecte antiseptice, sedative, carminative, diuretice, antispastice, expectorante. Infuzia de
fenicul este indicată în laringite, faringite, amigdalite, tuse seacă, astm bronșic, dereglări ale
stomacului, ale tractului digestiv. Se folosește chia r și în tratarea infecțiilor oculare. Se
utilizează atât intern, cât și extern.12

12 Gherman Ion – Medicină alternativă tradițională, ghid practic, Editura Vestala, București, 2001.

21
1.8.3. Precauții și contraindicații
Nu este indicat în ulcerul gastric și duodenal, în enterocolite acute ș i cronice. Dozele
mari pot da reacții adverse î nsemnate, manife state prin tulburari digestive și nervoase,
constând în stare de agitație nervoasă sau chiar crize similare celor epilepti ce, uneori
somnolență accentuată etc. Cea mai eficientă măsură de precauț ie este aceea de a nu recurge la
formele concentrate ale remediu lui, la uleiul volatil, precum și respectarea limitelor î n
administrarea infuziei.13
1.9.Descrierea și efectele terapeutice ale păducelului
Denumire populară : “păducel ”, “gherghin ”, “mărăcine ”, “măceș ”, “ramn ”;
Denumire științifică : “Crataegus monogyna ”.
Păducelul este un arbust spinos ce crește spontan la margin ea drumurilor și este folosit
adeseori la construirea gardurilor vii din întreaga Europă. Poate atinge înălțimea de 10 m, iar
în trecut din crenguțe înflorite de paducel se î mpleteau cununi ornamentale la nu nți pentru a
aduce fericire și rodnicie mirilor sau erau așezate la leaganul pruncilor pen tru a -i feri de
spiritele rele. În scop medicinal se folosesc florile, frunzele, ramurile și fructele de păducel.
Atât fructele, cât și florile sunt folosite la prepa rarea de infuzii, capsule și tincturi.

Fig.1.11 . Crataegus monogyna
Sursa: www.farmacia -verde .ro

13 https://www.pcfarm.ro

22

1.9.1. Compoziție și utilizare
Florile ș i frunzele păducelului conțin : acid crategic, acid ursolic și oleanolic, derivați
de natură flavonoidică (hiperozidul, leucoantocianidină, heptaoxiflavonbiozid cu acțiune
cardiotonică , acid cafeic, sorbitol, vitamina C, etc), amine, ulei volatile, taninuri , pectin, saruri
minerale. Fructele conț in: taninuri, vitaminele B ș i C, antociani, flavonoizi, acid tartric, citric,
ursolic, nicotinic, sorbitol, colină, glucoză, fructoză, pectin, ceară, ulei gras, substanțe
minerale. Florile se recolte ază la începutul deschiderii florilor, începâ nd cu a doua jumatate a
lunii aprilie. Frunzele au o perioadă de recoltare ma i lungă, înain te, în timpul și după înflorire,
până în iunie – iulie.
1.9.2. Indicații terapeutice
Este indicat consumul de păducel pentru:
 insuficiență cardiacă moderată și tulburări de ritm cardiac pe fond nervos;
 restabilirea tensiunii normale, fiind util atât în hipertensiune cât și în
hipotensiune, datorită acțiunii sale duale, de sedativ cardiac și detonic
cardiac;
 angină pectorală – îi reduce simptomele;
 reduce riscul de degenerare al vaselor de sânge datorită acțiunii antioxidante
a flavonoidelor;
 îmbunătățirea memoriei;
 calmarea sistemului nervos;
 tulburari circulatorii la persoanele în vârstă și la cele slăbite.
1.9.3. Precauții și contraindicații
Paducelul este un remediu preventiv cu acț iune pe termen lung. Nu se tratează niciun tip de
afecțiune cardiacă în acest f el fără a cere sfatul unui medic. Dozele mari pot provoca amețeli.
A se evita condusul mașinii după ingerarea plantei. Femeile gravide și mamele care alaptează
vor folosi produsul numai cu avizul medicului.

23
Păducelul este contraindicat la hipotensivi; produce dur eri de cap, spasme intestinale și
vomă dacă este băut pe stomacul gol. După folosire a ceaiului sau tincturilor cu păducel se
interzice a se bea apă rece deoarece apar colici intestinale.14
1.10. Descrierea și efectele terapeutice ale ienupărului
Denumi re populară : “ienupăr”, “jneap”, “brădișor”, “chiparos”;
Denumire științifică : “Juniperus communis”.
Ienupărul este un arbust care crește în flora spontană de deal și munte. Face parte din
familia cupresaceelor. Poate fi întâlnit, grupat sau izolat, în pă duri, în preajma pădurilor, în
zone de tufărișuri, în turbării. Este un arbust ramificat, frunzele fiind ascuțite, asemănătoare cu
acele bradului. Înflorește în aprilie -mai, fructul fiind o pseudo -bacă (un con sferic) brumat –
albăstruie. Acest fruct prezint ă importanță din punct de vedere medicinal.
Conținutul chimic al fructelor mature asigură proprietățile terapeutice specifice. Uleiul
eteric de ienupăr, un lichid gălbui, cu miros dulceag, balsamic și ușor camforat, este considerat
un panaceu pentru toate bolile .

Fig.1.12. Juniperus communis
Sursa: www.sfatnaturist.ro

14 Bojor Ovidiu, Popescu Octavian – Fitoterapie tradițională și modernă, ediția a lll -a, Editura Fiat Lux,
București, 2003

24
1.10.1. Compozi ție și utilizare
Pseudobacele de ienuper conț in 0,8 -1,5 % u lei volatil, cantitate variabilă în funcție de
proveniența și de factorii ecologici indirecț i (altitudine, latitudine, expoziție, înclinaț ia
terenului etc.). Uleiul volatil este format din a – pinen, camfen, cadinen, 1 -4-terpineol și mici
cantități din alț i alcooli sesquiterpenici, b -pinen , dipentene, mircene, iuniperină , care e ste un
amestec de trigliceride și alte substan țe, iunenul, iunenolul care este 10 -metil -1 metilen – 7
izopropil – 8 decalol și alte componente în cantități foarte mici care diferă în funcție de
proveniență. Ală turi de ulei ul volat il, fructele de ienuper mai conțin cca 30 % zahăr invertit,
grăsimi, pento zane, substanț e proteice , zaharoză, acid gliceric, glicolic, glucuronic, 1 -ascorbic,
acetic, malic, formic, răș ini etc. Această multitudine de co mpuși îl fac foarte util pentru
terapiile medicinale.
1.10.2. Indicații terapeutice
Ienupărul conține un ulei utiliza t în industria farmaceutică. Ca plantă medicinală are
calități diuretice, carminative, an algezice și bronho -dilatatoare. Ienupărul este utilizat în
tratarea deranjamentelor sto macale și intestinale, a gutei, reumatismului, a bronșitelor acute și
cronice. Es te eficient în tratarea unor af ecțiuni mai grele, cum ar fi edemele (umflăturile)
renale și ciro tice. De asemenea, este indicat în anorexie, contribuind la recâștigarea poftei de
mâncare. Preparatele medicinale de ienupăr se v or lua numai după recomandăril e
specialistului.
1.10.3. Precauții și contraindicații
 A nu se depăși doza zilnică maximă recomandată (10 grame de plantă). În cazul
depășirii acestei doze, apar iritaț ii renale , deranjamente digestive, iritații la nivelul
gurii, spasme;
 O cura prea îndelungată cu ienupar duce la pierd erea potasiului din corp, la
scăderea excesivă a glicemiei, l a hipotensiune, la hipocalcemie;
 Interzis tratamentul cu ienupăr femeilor gravi de deoarece aceasta plantă are efecte
abortive demonstrate;
 Persoanele care deja suferă de inf ecții renale vor lua cu prudență ienup arul pe cale
internă, la început doar câte un sfert din doza zilnică recomandată;
 Nu se recomandă persoanelor care vor sa procreeze deoarece are o surprinzatoar e
eficienta ca anticoncep țional.

25
II. SPECII DE ENDOBACTERII . NOȚIUNI GENERALE
2.1. Klebsiella pneumonia e
Bacteriile sunt unele dintre cele mai mici organisme microscopice. Sunt răspândite î n
mii de spec ii și în număr colosal de indivizi, pe tot pământul, în apă, în sol, î n aerul atmosferic,
pe organisme vi i sau moarte (1 gram de sol conț ine circa 50 -100 de milioane de bacterii).
Aceasta răspâ ndire se datorează capacităț ii bacteriilor de a s e înmulți î n timp foarte
scurt, apoi, dimensiunilor mici, ușurimii lor și adaptabilităț ii lor la multiple feluri de nutriț ie,
precum și a rezistenței mari la condiț iile vitrege de trai. Î n marea majoritate a cazuril or ele sunt
lipsite de clorofilă.
Klebsiella pneumoniae (bacilul Friedlander) este o cauză binecunoscută de pneumonie
lobară dobândită în colectiv itate, observată în mod tipic la bărbatul alcoolic în vârstă de pest e
40 de ani, cu diabet zaharat și boală pulmonară cronică obstructivă . Boala nu poate fi
deosebit ă clinic de pneumonia pneumococică decât prin faptul că în boala produsă de
Klebsiella pneu moniae există o tendință mai mare de eluție spre abces pulmonar ș i empiem.
Ocazional, acest proces necrotic determină un aspect ra diologie cu bombarea fisurilor
și pierdere de lum pulmona r, aspecte ce pot fi observate în pneumonia bacteriană severă ,
indif erent de etiologie.

Fig.2.1. Klebsiella pneumoniae
Sursa: http://listverse.com

26
2.2. Salmonella
Un alt tip de bacterie patogenă intestinală care cauzează boli infecțioase cum ar fi:
paratifos, febră tifoidă sau intoxicaț ii alimentare este Salmonella . Această infecție este cauza
celor mai răspândite toxiinfecț i alimen tare iar sursele de contaminare la om survin prin
ingestia de mâncare sau apă infectată. Nu există un tip anume de mâncare ce poate fi
contaminat ă cu această bacterie. Alimentele care tra nsmit cel mai adesea s almonella sunt:
carnea de pui , ouale ș i produsele lactate. Nu putem identifica direct o mâncare infestată
dearece m ajoritatea produselor contaminate arată ș i miros normal. O mul mai poate fi expus la
infecția cu S almonella ș i prin cont actul cu animalele de companie, î n special reptilele sunt
purtatoare ale bacteriei.

Fig.2.2. Salmonella
Sursa: http://listverse.com
2.3. Pseudomonas aeruginosa
O altă bacterie întâlnită de obicei în infecții intraspitalicești, este Pseudomonas
aeruginosa numit ș i bacilul pioceani c. Este o bacterie gram negativă fiind caracterizată printr –
o multirezistență la ant ibiotice. Poate determina infecții cu localizări diferite în organism: de la
infecții î n sfera ORL, urinare, respiratorii, cutanate și până la septicemii grave.

27

Fig.2.3. Pseudomonas aeruginosa
Sursa: http://listverse.com
2.4. Neisseria gonorrhoeae
Bacteria Neisseria gonorrhoeae este agentul etio logic al gonoreei unde s ingura gazdă a
acestei bacterii este omul, la care colonizează muc oasa uretrală sau mucoasa faringiană . Este
considerată o infecție asimptomatică atunci când prezența gonococului se află pe o mucoasă
fără să-și manife ste boala. Această reacție nu este considerată ca fiind o stare de purtator
sănătos. C aracteristicile genului diplococ gram negativ sunt păstrate de Neisseria gonorrhoeae
fiind pretențioasă nutritiv și nu poate fi cultivată pe medii simple, ci doar pe acelea îmbogățite
și la temperatură optimă de 37° C.
În mediul extern este foarte fragilă, neavând rezistență la temperaturi joase sau la
uscăciune . Aceasta se adaptează la mediul intern ș i la transmiterea prin contact sexual. Deci,
altă cale de infecție înafară de cea prin contact sexual nu există .

28

Fig.2.4 . Neisseria gonorrhoeae
Sursa: http://listverse.com
2.5. Mycobacterium leprae
Bacteria Mycobacterium leprae a fost descoperi tă ca fiind agent etiologic al leprei î n
anul 1869 de medicul norvegian „Gerhard Armauer H ansen” . Boala, în prezent există în mai
multe ță ri cu climă tropicală i ar bacteria se dezvoltă î n celule Schw ann, adică celule gliale care
formează o teacă protectoare de mielina a axonului neuronal și celule macrofage care au rol de
apărare a organismului .
După o incubație lungă de luni sau ani de zile , infecția cu Mycobact erium leprae ,
aceasta produce inflamaț ii tumorale urmat ă de ulcerații prin distrugerea nervilor și
descompunerea țesuturilor pe fața bolnavului sau prin căderea extremităț ilor. Această boală
mortală apare la toate mamiferele și om, excepție făcând anima lele din grupa furnicarului și
leneș ului ordinul Cingulata , familia Dasypodidae, deoarece au temperatura corpului mai
scăzută, iar acest lucru este deosebit de important în cecrcetarea bolii și î n producerea
vaccinului.15

15 Shinnick, Thomas M. (2006). "Mycobacterium lep rae". In Dworkin, Martin; Falkow, Stanley; Rosenberg,
Eugene; Schleifer, Karl -Heinz; Stackebrandt, Erko. The Prok aryotes. Springer. pp. 934 –944, ISBN 978 -0-387-
25493 -7.

29

Fig.2.5 . Mycobacterium leprae
Sursa: www.news -medical.net
2.6. Haemophilus influenzae
Denumirea dată unor bacterii care determină la om infecții cu localizări diverse în
organism poartă denumirea de Haemophilus influenzae și este identificată în următoarele
cazuri : otite, pneumonii, epiglotite , meningite etc. S-au identificat șase serotipuri majore
notate cu literele de la A la F în funcție de diferențele antigenelor de la suprafaț a aces tor
bacterii . Haemophilus influenzae tip b (Hib ) este o bacterie care determină numeroase infecții
severe î n cazul copiilor sub 5 ani, formele grave afectâ nd mai ales sugarii peste 2 luni.
Purtătorii asimptomatici reprezintă f ocarul de infecție, microbul fiind cantonat în nazo –
faringe. Rata purtătorilor de Hib este maximă la copiii preșcolari, vârsta l a care survine în mod
obișnuit colo nizarea. Ca urmare a contactului cu purtătorii asimptomatici de Hib, mai rar în
urma contactului cu o persoană bolnavă , bacteria este transmisă prin intermediul pică turilor
respiratorii exter iorizate (pică turile Pfl gge) . Contagiozitatea infecției Hib invazive este
limitată, dar în anumite c azuri poate creș te foarte mult.
Apariția infecției Hib invazive este influențată de numeroși factori:
 cea mai mare importanță o are vârsta în susceptibilitatea la infecția Hib, copiii mici
fiind mai expuși decât ceilalti copii;

30
 boli subiacente: afecțiuni hematologie și imunologice severe;
 infecții virale anterioare;
 factori care cresc probabilitatea expunerii la agentul patogen: îngrijirea în centre de
zi, locuința mare sau aglomerată , frați de vârstă școlară;
 sezonalitatea: în zonele temperate, incidența atinge nivele ridicate în septembrie –
decembrie, martie -mai.16

Fig.2.6 . Haemophilus influenzae
Sursa: www.ecdc.europa.eu
2.7. Escherichia coli
În mod normal, bacteria Escherichia coli colonizează intestinul gros. Există o tipologie
mai mare de bacterii care fac parte din grupul bacterian E. Coli. Aceste bacterii sunt
principalele organisme care ajută la procesul digestiei alimentelor și sunt prezente î n intestine
încă de la naștere . Spre deosebire de Bacilus anthracis , E. Coli supraviețuiesc î n afara
organismului doar o perioadă scurtă de timp.17
Această bacterie apare în cazurile de: imunitate scăzută , act sexual, expunere la frig,
nerespectar ea unor a numite reguli de igienă intimă. E. Coli se înmulțeș te exagerat la nivelul
uretrei și vezicii urinare producând dureri, usturimi, urinări dese, adică o infecție urinară .

16 Barbour ML, Mayon -White RT, Coles C, Crook DW, Moxon ER. The impact of conjugate vacc ine on carriage
of Haemophilus influenzae type b. J Infect Dis 1995; 171(1):93 -98.
17 http://www.sfatulmedicului.ro

31
Pentru confirmarea simptomelor în ceea ce privește diagnosticului e ste necesară o urocultură și
o antibiogramă pentru alegeare corectă a antibioticului.

Fig.2.7.E.Coli
Sursa: https://kesehatantubuh -tips.blogspot.com
2.8. Bacilus anthracis
Bacilus anthracis , este factorul patogen ce determină antraxul și este cunoscut sub
denumire a de bacilul antraxului sau bacilul cărbunos . Este o bacterie gram pozitivă și a parține
genului Bacillus . Bacilu l produce endospori, care pot rămâne îngropați în sol mu lți ani
înmulțindu -se în condiții vitrege sau de secetă . Se întâmplă adesea când animalele: oi, vite sau
alte rumegatoare, pasc pe solul respectiv, sporii ajung î n interioru l organismului animal, se
produce înmulțirea lor , putâ nd să provo ace inclusiv moartea acestu ia. Un factor destul de
important de reținut este faptul că înmulțirea poate continua ș i pe animalul mort.

32

Fig.2.8. Bacilus anthracis
Sursa: https://microbewiki.kenyon.edu
2.9. Staphylococcus aureus
Bacteria Staphylococcus aureus (stafilococ auriu) se găsește în mod normal în
mucoasele omului și pe piele , dar este întâlnită și în cazul altor mamifere sau la păsă ri; pe
mucoasa nazala este întâlnită la 30% din persoanele sănătoase (aceștia sunt denumiți purtători
sănătoș i de Staphylococcus aureus ). Incredibil sau nu, a ceste bacterii supravieț uisec o durată
mare de timp pe suprafeț e uscate; transmiterea se po ate face prin inte rmediul unor obiecte
(prosoape sau lenjerie) sau direct de la o persoană la alta . Manifestare a acestor infecții sunt
multiple dar și variate, cum ar fi: stafil odermii, pneumonie stafilococică , impetigo, piodermite,
Sindromul SSS (staphiloccocal scalded skin syndrome, sau sindrom Lyell). Deosebirea de alte
specii ale genului este datorită faptul ui că este coagulazo -pozitiv.18

18 http://unilab.ro

33

Fig.2.9. Staphylococcus aureus
Sursa: http://stafilococ -auriu.com
Prezenț a Staphylococcus aureus în organismul uman, ne afectează î n mod indirect.
Acest Stafilococus A ureus , la nivelul corpului uman produce următoarele tipuri de infecție
stafilococică : mastite, furuncule, acnee, foliculite , faringite (determinat de streptoc oc beta
hemolitic grup A ), bron șite, etc.

34
III. STUDIU ASUPRA ENTEROCOCCILOR
Enterococii a fost inițial denumiți coci Gram pozitivi și au aparținut genului
Streptococcus . Ulterior s-au numit “streptococi de proveniență fecală” sau “enterococi”, însă o
mare perioadă de timp au fost o subdiviziune a genului Streptococcus, și s-au diferențiat de
aceștia prin rezistența cresc ută la agenți fizici și chimici .
Enterococii au fost clasificați ca streptococi de grup D la începutul anilor 1930 iar prin
teste biochimice auxiliare au fost difer ențiați de grupul D de streptococi non -enterococi. În
următorii ani, s-a recomandat ca termenul “enterococi” să fie utilizat în mod specific pentru
streptococii care supraviețuiesc la 60°C timp de 30 de minute , se dezvoltă atât la 10°C cât și la
45°C, la u n pH de 9.6, în prezența NaCl 6.5%, și hidrolizează esculina . S-a facut o diferențiere
clară a S.faecalis și S.faecium de ceilalți membrii ai genului, făcând posibilă includerea lor ca
specii într -un gen bacterian nou, ale cărui caracteristici au fost foar te bine studiate prin tehnici
de biologie moleculară.
În anii 1990 au devenit importanți agenți etiologici ai infecțiilor nosocomiale iar
bacteriile din genul Enterococcus au fost catalogate ca bacterii cu un gr ad scăzut de
patogenitate . Enterococii pot f i evidențiati la pacienții spitalizați, la nivelul leziunilor
țesuturilor moi, tractului gastro -intestinal și ulcerelor. E nterococi în etiologie pot recunoscuți
după următoarele simptome: la pacienții aflați sub tratament antimicrobian , infecții ale
tractului urinar la pacienții cu uropatii obstructive, infecții mixte ale plăgilor .
Pot s ă apară bacteriemii la pacienții imunocompromiși și la vârstnic i. În Statele Unite
s-au efectuat niște studii care au demonstrat că majoritatea paciențil or infectați cu tulpini
deosebit de rezistente la antibiotic provin de fapt din unitățile de terapie intensivă . Factorii de
risc ce pot fi adăugați celor deja menționați regăsim: expunerea la echipamente medicale
contaminate, durata crescută a spitalizării , transplantul medular, afecțiunile hematologice,
colonizarea gastro -intestinală, tratamentul cu cefalosporine de generatia a 3 -a și antibiotice cu
acțiu ne asupra bacteriilor anaerobe.
Enterococii au devenit a treia cauză a infecțiilo r nosocomiale în Stat ele Unite dar încă
nu se cunosc infecții ale tractului respirator cauzate de această bacterie , nici osteomielită sau
celulită. Infecțiile enterococice pot fi cauzate de cel puțin 19 specii incluzând E. faecium, E.
avium, E. casseliflavus, E. durans, E. gal linarum, E.faecalis, E. hirae, E. malodoratus, E.
raffinosus, E. mundtii, E. pseudoavium, E. solitarius .

35
Sunt de asemenea specii care completează ulterior această listă : E. cecorum, E. dispar,
E.columbae, E. sulfurous, E. saccharolyticus, E. seriolicida și E. flavescens . Majoritatea
infecțiilor clinice sunt cauzate de E. faecium (5 -15%) sau E. faecalis (80 -90%) . Mai rar
intâlnite sunt s peciile E. durans, E. avium și E. hirae iar celelalte specii aminti te sunt izolate
doar ocazional .
3.1. Rezistența enterococcilor la antibiotice
În Uniunea Europeană, rezistența la antibitoice cauzează peste 25.000 decese anual și
adăugarea a peste 2,5 milioane extra zile de spitalizare.
Organizația Mondială a Sănătății avertizează că există riscul ca în curând
antibioticele să devină inutile pentru multe boli, chiar și infecții aparent ușoare să poată fi
fatale dacă nu pot fi tratate corespunzător.
Din păcate, România se află în topul țărilor în ceea ce privește rezistența la antibiotice,
problema infecțiilor noc osomiale, eliberarea de antibiotice fără prescripție medicală – o
amenințare extem de mare la adresa întregii populații conform Institutului Național de
Sănătate Publică. Ministerul Sănătății a lansat campania de interes public numită „Nu
antibiotice la -întâmplare” , cu scopul de a crește gradul de conștientizare privind utilizarea
necorespunzătoare și abuzivă a antibioticelor. În luna noiembrie se organizează Săptămâna
Mondială a prevenirii Rezistenței la Antibiotice de căte OMS , iar pe 18 noiembrie este Ziua
Europeană a Informării despre Antibiotice , cu scopul de a atrage atenția publicului larg
privind principalele efecte adverse ale administrării inadecvate de antibiotice.
Cele mai rezistente bacterii care cauzează infecții grave sunt:
 Escherichia coli ( rezistență de 57,2%);
 Enterococcus faecalis (32,2%);
 Klebsiella pneumoniae (30,3%);
 Pseudomonas aeruginosa (19,3%);
 Staphylococcus auerus (16,8%);
 Streptococcus pneumoniae (14,6%).

36

Fig.3.1. Rezistența la antibiotice a celor mai frecvente bacterii
Enterococii prezintă rezistență naturală sau dobândită la antibiotice, sunt i mplicați din
ce în ce mai frecvent în infecțiile nosocomiale, ceea ce le permite supraviețuirea în fața unor
multiple scheme de tratament cu antibiotice .
Aceștia au dobândit rezis tență la un număr de agenți antimicrobieni, inclusiv niveluri
ridicate de trimetoprim, cloramfenicol, tetracicline, eritromicină, clindamicină, niveluri
ridicate la peniciline și aminoglicozide și mai recent la vancomicină .
Rezistențele la antibiotice mai sus prezentate ridică semne de întrebare terapiei cu
antibiotice în cazul infecțiilor enterococice, deoarece apare o scădere a numărului de opțiuni
terapeutice .
3.2. T ulpina Enterococcus faecalis
Până în 1984, E. faecalis era cunoscut sub numele de Streptococcus faecalis. Oamenii
de știință au clasificat anterior bacteriile ca parte a genului Streptococcus. În conformitate cu
Centrele pentru Controlul ș i Prevenirea Bolilor (CDC), E. faecalis este responsabil pentru
aproximativ 80% din cazurile de infe cție umană.
Bacteriile pot provoca infecții la oameni când intră în răni, sânge sau urină. Persoanele
cu sisteme imunitare slăbite sunt în mod deosebit expuse riscului, cum ar fi:
­ au imunitate slabă datorată bolii sau intervenției chirurgicale ;
­ sunt supus e unui tratament pentru cancer ;
0.00%10.00%20.00%30.00%40.00%50.00%60.00%Rezistenț a la antibiotice

37
­ sunt pe dializă ;
­ primesc un transplant de organe ;
­ au HIV sau SIDA ;
­ au avut un canal radicular ;19
Persoanele din spitale sunt deosebit de vulnerabile la infecția cu E. faecalis, deoarece
pacienții spitalizați tind să aibă imu nitate redusă. Utilizarea obișnuită a dispozitivelor catetere
intravasculare și urinare poate contribui, de asemenea, la răspândirea infecției, deoarece aceste
instrumente adesea conțin bacteriile E. faecalis.20

Fig.3.2 . Enterococcus faecalis
Sursa: https://www.medicalnewstoday.com

3.3. Probe practice în labor ator. Materiale și metodă
Lucrarea de față își propune o analiză retrospectivă a acțiunii antibacteriane a
extractelor din plantele medicinale .
3.3.1. Materiale
­ Cele 10 extracte din plante (pelin, roiniță, șofârf, coada șoricelului, rostopască,
merișoare, cătină, fenicul, păducel, ienupăr);

19 Rocas, I.; Siqueira, J.; Santos, K. (2004). "Association of Enterococcus faecalis With Different Forms of
Periradicular Diseases". Journal of Endodontics . 30 (5): 315 –320.
20 https://www.medicalnewstoday.com

38
– mediu de cultură Muller Hinton;
– Plăci Petri;
– discuri sterile cu diamet rul de 6 mm;
– tulpină de referință: Enterococcus faecalis .
3.3.2. Metodă de lucru
Metoda de lucru Kirby -Bauer (metoda difuziometrică), are proprietatea ca substanț ele
antimicrobiene să difuzeze într-un mediu de c ultură solid pe care se însămânțează cultura
bacteriană de testat . Metoda Kirby -Bauer este utilizată pentru a determina sensib ilitatea unui
agent microbian la extractele din plante, antibiotice sau la agenți chimioterapeutici.
Pe suprafața unei plăci de agar Müller -Hinton (mediu de cultură special pentru testele
de sensibilitate) , se însămânț ează o cantitate sta ndardizată de bac terii (1 mL/106 bacterii),
însămânțarea se face uniform pe mediul de cultură. Apoi, discurile de hârtie de filtru sterile
impregnate cu concentrații de 10 μL ale diferitelor extracte sunt plasate peste culturile
bacteriene. Substanțele active (compuș ii fenolici) din extracte vor difuza r adial din hârtia de
filtru în cultura bacteriană. Placa este incubată timp de 18 -24 ore la 37 ° C.

Tabelul 3. 1 Numerotarea extractelor din plante
Numerotare Plante medicinale
P1 Pelinul
P2 Roinița
P3 Șovârful
P4 Coada șoricelului
P5 Rostopască
P6 Merișoare
P7 Cătină
P8 Fenicul
P9 Păducel
P10 Ienupăr

39

Fig. 3.3. Cântărirea ingredientelor
În 10 pahare Erlenmeyer se cântăresc 10 gr. din fiecare tip de plante alese la studiul de caz.

Fig.3.4. Pregătirea soluției

40
Se folosesc :
– 700 ml apă distilată;
– 200 ml alcool 96% ;
– 100 ml acetonă.

Fig.3.5. Pregătirea culturii
Se foloseș te mediul Muller -Hinton;
-e optim deoarece permite creșterea majorităț ii bacteriilor ;
-nu are efecte antagonice antibioticelor ;
-este izoton cu sângele, care se poate adauga pentru cultivarea bacteriilor pretenț ioase ;

41

Fig.3.6. Izolarea preparatelor pentru prevenirea evaporării
Se izolează foarte bine concentrația, astfel încât să prevenim evaporarea și să sporim mediul
steril de lucru.

42

Fig.3.7. Turnarea mediului de cultură Müller -Hinton în plăcuțe
În plăcile Petri turnăm mediul de cultură de la o înălțime de 4 mm. Aceste plăci Petri
au o dimensiune de 90 x 14,2 mm, sunt sterile, din polistiren transparent.

Fig.3.8. Însămânțare culturii bacteriene

43
Se întinde cultura pe mediu într -un strat subțire. În cazul excesului de cultură, acesta se
îndepărtează cu un bețișor de vată. Se piperează în plăci din soluție aproximativ 0,6 -0,7 ml, se
acoperă cu capacul și lăsăm toate cele 10 plăcuțe la incubat timp de 18-24 ore la 37 ° C .

Fig.3.9 . Rezultatele după incubare
După 24 h se citesc rezultatele: se măsoară cu ri gla diametrul zonelor de inhibiție a creșterii
bacteriene. Datele vor fi ulterior centralizate pentru a putea interpreta rezultatele.
3.3.3. Analiz a și interpretarea rezultatelor microbiologice
Tabelul 3.1. Rezultatul măsurătorilor și interpretarea rezultatelor
Extract plante P1(mm) P2(mm) P3(mm) Media (mm)
Cătină 6,2 6,3 6,4 6,3
Coada șoricelului 6,7 6,9 6,8 6,8
Fenicul 10,2 10,4 10,8 10,7
Ienupăr 10,3 10,5 10,4 10,4
Merișor 6,1 6,2 6,0 6,1
Păducel 6,3 6,1 6,2 6,2
Pelin 7,8 7,9 7,7 7,8
Roiniță 6,8 6,6 6,7 6,7
Rostopască 8,2 8,6 8,4 8,4
Șovârf 6,5 6,3 6,4 6,4

44

Fig.3.9. Acțiunea antibacteriană asupra tulpinii Enterococcus faecalis
Conform graficului se poate observa că în ceea ce privește tulpina Enterococcus
faecalis , aceasta s -a răspândit mai mult în cazul extra ctelor de F enicu l (10,4 mm) și I enupăr
(10,5 mm) ceea ce înseamnă că nu pot fi eficiente din punct de vedere al combater ii acestei
bacterii. Nu același lucru putem spune și despre extractul de Merișor și Păducel care
înregistrează cele mai scăzute valori ale răspândirii culturii bacteriene: 6,2 respectiv 6,1 mm.

024681012Acțiunea antibacteriană asupra tulpinii Enterococcus faecalis
media

45
Concluzii
Plantele medicinale și aromatice cons tituie o sursă de materii prime deosebit de
importantă pentru obținerea medicamentelor românești. Dintre produsele farmaceutice
românești care au în formula lor principii active din plante sunt: Codenal, Codamin, Cofenol,
Digitalina, Distonocalm, Extravera l, Fasconal, Lizadon, Hipazin, Renogal, Rutosid, Scobutil,
Sirogal, Tusomag, Ulcerotrat, etc.
Rezistența la tulpinile bacteriene este definită prin capacitatea unui microorganism de a
supraviețui în prezența antibioticelor sau chimioterapicelor antibacter iene, manifestându -se
natural sau dobândit. Rezistența bacteriană dobândită se poate manifestă genetic (genotipic)
sau fenotipic.
De la sintetizarea primului antibiotic din istoria omenirii, penicilina, aceste
medicamente au salvat probabil milioane de vieți. Pe măsură ce medicina a progresat,
cercetă torii au scos din laboratoare antibiotice mai complexe, pentru a face față bacteriilor din
ce în ce mai p uternice, care capatau rezistenț a la t ratamentele clasice. Iar această rezistență ,
este cauzată de uti lizarea î n exces a antibioticelor, pentru tratamentul oamenilor și animalelor.
Rezistența la antibiotice este totuș i un proces natural, evolutiv, prin care bacterile, la
fel cum ar face și alte forme de viață se adaptează. Dar î naintea medicamentelor de s inteză ,
oamenii foloseau diverse forme de antibiotice naturale, care î n prezent se dovedesc uneori la
fel de eficiente precum cele moderne și, surprinză tor nu p rovoacă rezistență bacteriilor.
Datorită testelor de laborator efectuate pentru a determina acț iunea antibacteriană a
extractelor din cele 10 plante medicinale selecționate asupra tulpinii Enterococcus faec alis, am
putut să determin care dintre acestea pot fi catalogate ca alternativă în ceea ce privește
tratamentul cu antibiotic.
Astfel că, extra ctul de Păducel a fost cel care a dat cele mai bune rezultate împotriva
răspândirii tulpinii Enterococcus faecalis , urmat mai apoi de extractul de Merișor, în ambele
cazuri putându -se realiza o inhibare a dezvoltării bacteriei în mediul de cultură. Rezulta tele
erau de așteptat în cazul celor două plante deoarece se cunosc acțiunile bactericide (datorită
acizil or benzoic și citric), diuretice, antiinflamatorii și antiinfecțioase, folosindu -se în
tratamentul naturist.

46
Bibliografie

1. Barbour ML, Mayon -White RT, Coles C, Crook DW, Moxon ER. The impact of
conjugate vaccine on carriage of Haemophilus influenzae type b. J Infect Dis 1995;
171(1):93 -98;
2. Bojor Ovidiu, Popescu Octavian – Fitoterapie tradițională și modernă, ediția a lll -a,
Editura Fiat Lux, Bucureșt i, 2003;
3. Eugen Giurgiu, Octavian Claudiu Giurgiu, Plantele medicinale importante în
tratamentele naturiste, Ediția a III -a, 2013;
4. Florentin Crăciun, Mircea Alexan, Carmen Alexan – Ghidul plantelor medicinale
uzuale, Editura științifică, București 1992, pag . 108;
5. Florentin Crăciun, Mircea Alexan, Carmen Alexan – Ghidul plantelor medicinale
uzuale, Editura științifică, București 1992, pag. 94;
6. Gherman Ion – Medicină alternativă tradițională, ghid practic, Editura Vestala,
București, 2001;
7. Orhan, I., Ozcelik, B., Aslan, S., Kartal, M., Karaoglu, T., Sener, B., Terzioglu, S.,
Choudhary, M.I., 2007, Antioxidant and antimicrobial actions of the clubmoss
Lycopodium clavatum L., Phitochemistry Reviews, Vol. 6, pp: 189 -196;
8. Rocas, I.; Siqueira, J.; Santos, K. (2004). "Association of Enterococcus faecalis With
Different Forms of Periradicular Diseases". Journal of Endodontics. 30 (5): 315 –320;
9. Stănescu U., Miron A., Hâncianu M., Aprotosoaie C., Plante medicinale de la A la
Z:Monografii ale produselor de interes terapeu tic , Vol. 1 A -I ,2004, pag.. 2 -5;
10. Shinnick, Thomas M. (2006). "Mycobacterium leprae". In Dworkin, Martin; Falkow,
Stanley; Rosenberg, Eugene; Schleifer, Karl -Heinz; Stackebrandt, Erko. The
Prokaryotes. Springer. pp. 934 –944, ISBN 978 -0-387-25493 -7;
11. http:/ /decostyle.mayra.ro;
12. http://www.sfatulmedicului.ro ;
13. http://www.farmacia -verde.ro ;
14. www.naturalherbs.ro ;
15. https://livadacuceai.ro/tot -ce-trebuie -sa-stii-despre -ceaiul -de-merisoare ;
16. www.exquis.ro ;
17. https://www.pcfarm.ro ;

47
18. http://listverse.com ;
19. www.news -medical.n et;
20. www.sfatnaturist.ro ;
21. www.ecdc.europa.eu ;
22. https://kesehatantubuh -tips.blogspot.com ;
23. https://microbewiki.kenyon.edu ;
24. http://stafilococ -auriu.com ;
25. http://unilab.ro ;
26. https://www.medicalnewstoday.com .