INTRODUCERE ………………… ………………………………………… ………………… …….. …………………3 I…. [609455]
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, ECONOMICE ȘI
ADMINISTRATIVE BRAȘOV
PROGRAM DE STUDII – DREPT
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator:
Lector univ. dr. ȘTEFU IOAN
Absolvent: [anonimizat] 2017
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, ECONOMICE ȘI
ADMINISTRATIVE BRAȘOV
PROGRAM DE STUDII – DREPT
ASPECTE CRIMINOLOGICE
PRIVIND DELINCVENȚA
JUVENILĂ
Coordonator:
Lector univ. dr. ȘTEFU IOAN
Absolvent: [anonimizat] 2017
2
CUPRINS
INTRODUCERE ………………… ………………………………………… ………………… …….. …………………3
I. Delincvența juvenilă – delimitări conceptuale ……………………………………….. ……… ………… 5
1.1. Evoluția conceptului de delincvență juvenilă ………………………. ……………. …….. ….5
1.2. Teoria generală a personalității delincvențiale ……………………… ……….. …………….9
1.3. Teoria generală a psihologiei adolescenței ………………………….. …………….. ……… 11
II. Considerații de ordin etiologic privind delicvența juvenilă ………………. …….. ……… …….16
2.1. Conceptul de factor de risc în criminologie ……………… …………………………. …….. 16
2.2. Factori de risc biologici …………………………………………… ……………………… ……… 18
2.3. Factori de risc psihologici …………………… ………………………… ………………… ……… 23
2.4. Factori de risc psihosociali ………………….. ………………………… ………………… ……… 29
2.5. Teorii criminologice privind delincvența juvenilă ……………………. ………….. ……..32
III. Tratamentul judiciar al minorului delincvent ………………………………………………… ……36
3.1. P rofilul psihologic ………………………………………………………………………….. ………. 36
3.2. R ăspunderea penală pe plan internațional – considerații generale ………… ……..39
3.3. Răspunderea penală pe plan național ………………….. ……… ……………………….. ……41
3.3.1. R egimul sancționator ………………………………………………………….. ……44
3.3.2. P roceduri judiciare ……………………………………………………………. ……..46
3.3.3. Privarea de libertate …………………………………………………………… …….51
3.3.4. P robațiunea …………………………………………………………………….. ……… 54
3.4. S trategii moderne de prevenire și combatere a delincvenței juvenile …….. …….56
IV. Studiu de caz . Practică judiciară ………………… …….. ………………………………………………. 60
4.1. Aspecte criminologice privind minorul -infractor în procesul penal …….. ………. .60
4.1.1. Urmărirea penală ………………………………….. ……………………….. …….. ..60
4.1.2. Judecata ………………………………………………………….. ……… …………….. 64
4.1.3. Executarea hotărârii judecătorești ………………. ………….. ………………… 71
4.2. Aspecte criminologice privind minorul -victimă în procesul penal ………. ……….. 71
Concluzii și propuner i…………………………………………………………………… ……….. ………………. 73
ANEXE ………………………………………………………………………………… ………….. ………………….. ..75
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………. ……….. …………………….. 78
Cojocaru Armand -Allain Introducere
3
INTRODUCERE
“Omul este încă la fel cum a fost […] brutal, violent, agresiv, avid, competitiv. Și…a
construit o societate după aceste trăsături” (Jiddu Krishnamurti, Zeitgeist )
În condițiile în care Carta fundamentală a drepturilor omului stipulează dreptul la
pace și siguranță al fiecărui individ, spusele filozofului indian vin să întăr ească neconcordanța
acestor drepturi cu realitatea stării de fapt. Lumea în care trăim astăzi este g uvernată de
violență și acte de terorism care, într -o perspectivă globală, oferă imaginea conștiinței umane
colective și a nivelului la care aceasta a ajuns , în ciuda dezvoltării fără precedent a
tehnologiilor și interconexiunilor, sau, poate, tocmai de aceea.
Fenomenul infracțional general care afectează societatea contemporană are ca parte
deosebit de importantă delicvența juvenilă, atât sub raportul incide ntelor care fac din minori
victime, cât și a celor în care sunt făptuitori, datorită potențialului de reeducare ridicat existent
la această categorie de vârstă.
Complexitatea și flexibilitatea psihicului uman în adolescență, alături de măsuri,
programe sociale sau alte tipuri de factori , vin în ajutorul combaterii criminalității, care este
unul din principalele deziderate ale societății și omului modern.
Una din sarcinile de bază ale criminologiei este aceea de a studia, pe lângă faptele
penale în sine, a împrejurărilor și tuturor contextelor producerii lor, laolaltă cu rezolvările de
natură juridică, și a raporturilor criminogene din structura relațiilor sociale, în strînsă
colaborare cu teoriile politicii penale.
Din acest punct de vedere, delincvența juvenilă este un fenomen social extrem de
complex, cu multiple conotații la nivel individ ual și colectiv . Există numeroase studii care
argumentează și demonstrează legătura dintre augmentarea numărului de cazuri la nivel
global, de la care țara noastră nu face excepție (numărul de minori condamnați a cunoscut o
creștere s emnificativă în u ltimii ani) , cu trăsăturile concrete, în permanență schimbare și
adaptare, ale mediului social și economic, cu sărăcia, marginalizarea, excluziunea socială și
intoleranța în toate formele ei de manifestare, demitizarea familiei tradiționale și sincopa
sistemului de învățământ.
Ritmul rapid al tranziției și procesele asociate acesteia au declanșat o criză actuală ce
afectează în mod deosebit tinerii, sub raportul confuziei cu privire la normele și valorile
morale ale societății, precum și la principalele modalități de promovare socială , de afirmare a
individualității și de integrare în viața adultă.
Cojocaru Armand -Allain Introducere
4
În acest sens au apărut și s -au dezvoltat, în paralel cu instituțiile clasice ,
administrative , o multitudine de asociații , organizații de tineret și ONG -uri dedicate prevenirii
și combater ii delincvenței juvenile, cu implicarea tuturor formelor de ajutor specializat care
există în prezent.
Lucrarea de față își propune să ofere o perspectivă criminologică asupra acestui
concept, concretizată în studiul principalelor aspecte care definesc del incvența minorilor, de la
apariția și evoluția sintagmei, la cercetarea cauze lor acesteia , evocarea celor mai importante
teorii asupra mecanismelor etiologice și a corespondenței în plan judiciar a categoriei
minorității, sintetizarea modalităților moderne de combatere și prevenție și un studiu de caz
care să reflecte punerea în practică a teoriei analizate, demers bazat pe cercetarea personală.
Motivația alegerii acestei teme rezidă în actualitatea ei și în conexiunile cu domeniul
transfrontalier în care îmi desfășor activitatea, alături de dezvoltarea personală și profesională.
Cojocaru Armand -Allain Delincvența juvenilă – delimitări c onceptuale
5
CAPITOLUL I
DELINCVENȚA JUVENILĂ – DELIMITĂRI CONCEPTUALE
1.1. EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE DELINCVENȚĂ JUVENILĂ
Conform definiției propuse de Dincu A., 1993, citat de Tănăsescu C. , criminologia
este “știința care studiază cauzele și condițiile criminalității săvârșite pe teritoriul statului,
efectele asupra caracteristicilor socio -umane și strategia apărării acestora”. Prin
caracteristicile sale, criminologia vizează toate sistemele de drept – penal, procesual,
execuțional, precum și raportul dintre criminal -victimă -stat, aflându -se în strânsă legătură cu
celelalte științe: psihologia, sociologia, criminalistica, dreptul penal, agresologia,
victimologia, detentologia, penologia, possologia, preventolog ia1, ceea ce îi asigură statutul de
știință pluridimensională.
Atât faptele reale, efectiv comise (criminalitatea reală), cât și cele relevate, dovedite
(criminalitatea aparentă), fac parte din obiectul de studiu al criminologiei, care acționează pe
diverse căi, prin teorii și modalități de studiu proprii, pentru a ajunge la cauzele generale ale
fenomenului infracțional .
Crima, așa cum a fost ea definită de Durkheim, citat de Tănăsescu (op. cit, p. 121)
este “un act care vatămă stările puternice ale conștiinței comune”. Ca urmare, fiind un act
social care apare în orice formă de organizare a societății, dar care perturbă liniștea și bunul
mers al comunității respective, trebuie combătut prin oricare mijloace posibile, iar cele mai
potrivite căi de acț iune împotriva criminalității se pot identifica cu ajutorul cercetărilor și
teoriilor criminologice.
Stabilind practic cauzele și condițiile în care au avut loc actele criminale,
criminologia aduce în discuție aplicarea procedurilor penale pentru a apăra valorile de bază,
fundamentale, ale societății omenești.
Delicvența juvenilă, prin caracteristicile sale ca fenomen actual, interacționează în
mare măsură cu criminologia, face parte distinctă în studiul criminalității și determină
apariția a două direcț ii majore de acțiune, mai puțin relevante pentru infracționalitatea la
vârsta adultă: studiul faptelor efective, cu determinarea cauzelor și conjuncturilor care au dus
la apariția respectivului comportament la minor, precum și a modalității optime de
sancț ionare, și măsurile de prevenție ca acesta să recidiveze, care, datorită particularităților
1 Tănăsescu, C., Criminologie – curs universitar , Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 121
Cojocaru Armand -Allain Delincvența juvenilă – delimitări c onceptuale
6
vârstei, conduc, cel puțin în teorie, la rezultate mai eficiente în ce privește integrarea în
societate și înlăturarea comportamentului deviant.
Din acest punct de vedere, cercetarea criminologică se desfășoară în interdependență
cu studiile psihologice și sociologice specifice categoriilor de vârstă a infractorului.
Orice acțiune umană are cauze variate, de o multitudine covârșitoare pentru orice
știință sau modalitate de cercetare; ele țin de psihicul propriu, de conștiința individului, de
setul de norme morale și sociale însușite de acesta, de conjunctura momentului, de anturaj și
de alți numeroși factori pe care toate teoriile încearcă să -I sintetizeze și s ă-I aducă la un
numitor comun, cu scopul declarat de a găsi linii directoare și legități cauzale care să prevină
apariția altor comportamente cu devianță de la normă.
Fiecare individ are un mod propriu de a se raporta la realitatea obiectivă, iar
fenomenel e social -umane sunt limitate de structura socială existentă2, întrucât liberul arbitru
nu se poate manifesta în mod brut, animalic, fiind condiționat de libertatea socială. Se ajunge
astfel în situația în care, practic, orice individ sau cetățean își repri mă, mai mult sau mai puțin
conștient, nevoile individuale de libertate, pentru a se supune legilor morale și sociale, pentru
a putea conviețui în societate, trecând toate faptele prin filtrul rațiunii și al normelor inculcate
încă din copilărie.
Aceasta es te, desigur, situația ideală, norma, sau majoritatea care dă, de fapt, starea
de normalitate socială. Libertatea socială este astfel strâns dependentă de lege și de normative,
necesare unei bune organizări și conviețuiri a omenirii, însă complexitatea psih icului uman și
a individualității ne arată că există o multitudine a variațiilor proceselor care pot influența în
mod negativ caracterul, voința, afectivitatea, sau procesele gândirii, în funcție de situațiile
concrete de viață, mediu și educație la care e ste supus individul.
Ca știință, criminologia este “preocupată să cerceteze cu precădere cauzalitatea
criminalității, ca fenomen social, geoistoric condiționat; ea este chemată să examineze
corelația surselor soci -umane ale crimei și criminalității, să ide ntifice componentele și
conținutul cauzelor și condițiilor socio -umane ale fiecărei infracțiuni în parte, cât și a
diverselor categorii și grupe de infracțiuni, dar, mai ales, ale criminalității în ansamblu”3.
Este nevoie astfel să fie luați în calcul, pe cât posibil, toți factorii implicați în
producerea actului criminogen, atât cei care țin de structura bio -psihologică a individului, cât
și factorii educativi socio -familiali.
2 Tănăsescu, I., Tănăsescu, G., Tănăsescu, C., Metacriminologie , Ed. C. H. Beck, București, 2008, p.
225
3 Tănăsescu, I., Tănăsescu, G., Tănăsescu, C., Metacriminologie , Ed. C. H. Beck, București, 2008, p.
231
Cojocaru Armand -Allain Delincvența juvenilă – delimitări c onceptuale
7
Conceptul de delincvență juvenilă are în compoziția sa doi termeni distincți, c are
apar împreună doar prin prisma doctrinei penale și a teoriilor criminologice și sociologice,
care încearcă de fapt să alăture, să explice și să grupeze un cumul de infracțiuni și acte
deviante (delincvența) pe baza criteriilor referitoare la vârstă (ju venil). Această sintagmă a
fost de multe ori asociată noțiunii de criminalitate juvenilă, deși în limba de origine a celor doi
termeni (delincvență și criminalitate) – limba latină, înțelesurile lor erau chiar diferite: verbul
delinquere semnifica a greși, a scăpa din vedere, în timp ce pentru crimen , semnificația
principală era aceea de crimă, imputare, pricină a unui rău.
Prin delincvență sunt definite o multitudine de fapte ilicite, fără a avea în mod
obligatoriu caracter penal, cum ar fi de pildă fuga d e acasă, absentarea orelor sau alte fapte
mai curând imorale decât sub incidență penală, astfel că putem considera că a fost asociat
acelor acțiuni reprobabile ale minorilor cu scopul de a nu extinde conotațiile mai severe alte
termenului de “criminalitate ” asupra acestora, întrucât, în vorbirea curentă, acesta din urmă
face trimiteri la abateri grave .
Unii autori, din literatura criminologică americană, cuprind în termenul de
delincvență juvenilă și contravenț iile și abaterile disciplinare, spre deosebire de doctrina
penală românească, unde conceptul include doar faptele de încălcare a legii penale4.
Delincvența juvenilă este astfel o sintagmă utilizată cu precădere în studiile și
cercetările de criminologie, sociologie sau psihologie, în timp ce în literat ura juridică, unde
faptele sunt cercetate automat sub incidența legii, apare sub forma criminalității juvenile.
Termenul de delincvență juvenilă pare să fi fost folosit pentru prima dată în Anglia,
în anul 18155.
Una din numeroasele definiții ale delincvenței juvenile, clară și cuprinzătoare, este
cea dată de M. Cusson: “totalitatea infracțiunilor comise de adolescenți, pedepsibile de codul
penal”6. Pornind de la aceasta, trebuie avut totodată în vedere și modul în care a evoluat acest
concept în d ocumentele ONU: astfel, de la prima definire, cu ocazia Congresului pentru
prevenirea crimei de la Geneva, 1955, unde problema delincvenței juvenile a fost prezentată
foarte larg, însumând faptele tinerilor delincvenți cu cele ale minorilor orfani, abandon ați sau
cu devieri de comportament, termenul a cunoscut o restrângere, considerăm necesară, a
4 Brezeanu, O., Minorul delincvent în legislația penală comparată , R.D.P. nr. 4/1997, p. 2, citat de
http://www.creeaza.com/legislatie/drept/Aspecte -criminologice -psiholog868.php , 2016
5 Fraj-Bouslimani, Nora, Delincvența juvenilă și crizele periferiilor , p. 88 în Criminologie –
Criminalistică – Penologie, repere bibliografice , vol. II, coord. de Stănoiu Rodica -Mihaela, Stănișor,
E., Teodorescu, V., Ed. Uni versul Juridic, București, 2015
6 Cusson, M., Devianța , în Boudon Raymond (coord.), Tratat de sociologie , Ed. Humanitas, București,
1997
Cojocaru Armand -Allain Delincvența juvenilă – delimitări c onceptuale
8
înțelesului, la pedepsirea acelor fapte care constituie infracțiuni în legea penală (recomandarea
elaborată cu ocazia Congresului de la Londra, 1960).
Ulterior, î n 1980, la Congresul de la Caracas, Venezuela, această recomandare a fost
modificată, introducându -se și conceptul de minor în pericol sau în dificultate, aplicabil acelor
minori care nu au încălcat legea, dar sunt în pericol să o facă, și insistându -se as upra
măsurilor sociale necesare pentru a preveni acest lucru.
Întrucât numeroase studii recente arată că nu există în mod evident o cauzalitate
directă între delincvența juvenilă și criminalitatea adultă, respectiv nu este dovedit că un
minor delincvent va deveni un adult criminal sau că orice adult criminal a fost un minor
delincvent, precum și datorită faptului că anchetarea anticipată a unei fapte imorale a unui
minor “în pericol”, ca fiind premonitorie pentru un potențial comportament infracțional viito r
este improprie și incorectă din punct de vedere conceptual, considerăm așadar oportună
limitarea sintagmei de delicvență juvenilă la acele fapte ale minorului care cad sub incidența
codului penal.
Trebuie subliniat însă faptul că noțiunea de delincvență nu este sinonimă cu cea de
devianță; cele două se suprapun în sensul că delincvența face parte din devianță, care îmbracă
un spectru mult mai larg de forme, toate acele manifestări sau acte care, prin natura lor,
încalcă normele scrise sau nescrise ale soc ietății , respectiv toate comportamentele care se
constituie în abateri de la normă, acte neconvenționale, devieri de conduită cu caracter
patologic dovedit medical sau nu, și nu numai încălcări ale legii.
Delincvenții minori, vizați de sintagma analizată, sunt așadar cei între 14 și 18 ani,
care au săvârșit o faptă cu toate elementele de a se constitui într -o infracțiune, cu
discernământ; facem această precizare pentru a înlătura imprecizia încadrării în delincvența
juvenilă de către unii cercetători a fapt elor comise de așa -zisa categorie a “tinerilor adul ți”,
deoarece limita superioară de vârstă pentru această categorie nu este unitar precizată, fiind de
25-27 sau chiar 35 de ani, iar legislația și literatura juridică specifică, destul de clar, vârsta de
18 ani ca fiind cea de la care făptuitorul cade, în calitate de major, sub incidența răspunderii
penale pentru acțiunile sale: conform art. 38 alin. (2) din noul Cod civil, republicat (M. Of. nr.
505 din 15 iulie 2011) "Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani".
Termenul juridic a priori pentru delincventul minor este practic legată de ansamblul
infracțiunilor, delictelor și crimelor comise de minori, deci de copii și adolescenți cu vârsta
sub 18 ani, fără a face confuzie cu definițiile științi fice, medicale sau psihosociologice, care
creează confuzie la nivelul opiniei publice și a imaginii tânărului delincvent, calificat drept tip
Cojocaru Armand -Allain Delincvența juvenilă – delimitări c onceptuale
9
antisocial7. În experiența judiciară se face însă distincția între: criminalitatea minorilor (14 -18
ani), criminal itatea tinerilor (18 -21 ani sau 18 -23/25 ani), criminalitatea majorilor (18 -60 ani)
și criminalitatea oamenilor vârstnici (peste 60/65 ani)8.
Deși răspunderea penală a faptelor minorului începe de la vârsta de 14 ani, pentru
cercetările de criminologie sun t luați în studiu și delincvenții minori de până în 11 -12 ani
(minorul -copil) și cei de 13 -14 ani (minorul puber), cu scopul principal de a identifica acele
cauze care au generat comportamentul infracțional.
1.2. TEORIA GENERALĂ A PERSONALITĂȚII DELINCVENȚIALE
În preambulul studiului delincvenței juvenile și a aspectelor sale criminologice stă
teoria generală a personalității delincvențiale, respectiv decelarea acelor particularități
aplicabile domeniului juvenil la care facem referire în studiul de față.
Din punct de vedere psihologic, conceptul de “personalitate” se găsește în structura
psiho -sferei, adică în structura vieții omenirii întregi, nu în individul izolat9; la origini,
termenul provine din cuvântul “persona”, care definea masca și ves timentația în teatrul antic.
Integrarea în psiho -sferă se referă astfel la faptul că personalitatea fiecărui individ nu se poate
manifesta și defini decât în prezența factorului social – infinitatea de nuanțe ale personalității
umane există totuși doar pri n prisma raporturilor sociale care se stabilesc între orice individ și
grupul din care face parte și unde, prin modul propriu de comportare, i se atribuie o anumită
poziție social -determinată.
Factorii biologici (conformația anatomică, statura, sexul, meta bolismul,
particularitățile organelor de simț, dezvoltarea sistemului nervos, capacitatea intelectuală,
particularitățile psihice distincte etc.), deși diferențiază în mod evident fiecare individ, se
constituie în factori ereditari supuși modelării sub inf luența mediului social, a educației și
culturii, fiind subordonați criteriilor social -psihologice în considerațiile referitoare la valoarea
acțiunilor individuale.
Prin educarea și reeducarea individului are loc, indiferent de nivelul sau instituția
unde s e realizează aceasta, completarea sau perfecționarea unor particularități native,
acceptabile din punct de vedere al conceptului de ideal de personalitate, existent în orice
societate omenească de -a lungul vremii.
7 Fraj-Bouslimani, Nora, op. cit , p. 89
8 Oancea, I., Probleme de criminologie , Ed. All, București, 1998, p. 35, citat de
http://www.creeaza.com/legislatie/drept/Aspecte -crimino logice -psiholog868.php , 2016
9 Tănăse scu, 2008, op. cit. , p. 241
Cojocaru Armand -Allain Delincvența juvenilă – delimitări c onceptuale
10
Acest ideal, cu trăsăturile lui distincte, specifice fiecărei etape de dezvoltare a
omenirii pentru care a fost definit, este urmărit cu precădere în realizarea procesului
instructiv -educativ și are ca funcție primordială modelarea personalității individului în acord
cu acele cunoștințe, aptitudin i, motivații și interese care să -i permită acestuia existența și
integrarea în viața socială.
Comportamentul fiecărei persoane este justificat prin atitudini, un anumit mod de
gândire, voința și moralitatea sa, iar procesele psihice (senzațiile, percepțiil e, reprezentările,
gândirea, memoria)10 sunt acelea care permit adaptarea individului la viața socială.
În raport cu idealul de personalitate, instinctul uman primordial este redus, uneori la
minim, anihilat, pentru a se realiza cu maximă eficiență adaptarea și integrarea în
comportamentul dorit, considerat ca normă a societății; sigur că acest lucru depinde , în mare
măsură, de capacitatea individului respectiv de a lupta împotriva instinctului său, de a poseda
acele procese psihice de calitate superioară (senzații, percepții, gândire), care să îi permită să –
și moduleze comportamentul fără a fi afectat de factorii de moment. Mecanismele logice sau
morale ale unei persoane vor fi verificate astfel în diferite situații, producând comportamente
diferite, pe care unele legi psihologice ale succesiunii le explică în bună măsură pe baza
legăturilor de cauzalitate, î nsă adevăratul caracter este testat de situațiile extreme, sau la limita
riscului.
În ceea ce privește responsabilitatea umană, cele mai importante elemente care
trebuie luate în calcul atunci când vorbim despre teoria personalității delincvențiale, sunt
interesele și aptitudinile individului.
Interesul sau, mai corect spus, interesele unui individ, reprezintă orientarea generală
a persoanei către a dobândi acele valori, cunoștințe care să -i permită înțelegerea unor
fenomene sau prestarea acelor activități care produc starea de satisfacție, de mulțumire;
interesele sunt acelea care coordonează toate procesele psihice – atenția, gândirea, imaginația,
memoria și le concentrează asupra obiectului de interes, producând și susținând motivația
individului (Al. Roș ca, citat de Tănăsescu, 2008, p. 242).
Reprezentând practic o “orientare reflexă a organismului” , interesul duce la
adaptarea individului, iar modul în care interesul personal relaționează, cu consecvență, cu
interesele sociale, general -umane, va crea tipa rul comportamental al acestuia, o anumită
concepție despre existență.
Aptitudinile, pe de altă parte, privite ca “însușiri psihice stabile necesare realizării
diverselor activități umane” (St. Zisulescu, citat de Tănăsescu, 2008, p. 242), se formează și
10 Tănăse scu, 2008, op. cit. , p. 241
Cojocaru Armand -Allain Delincvența juvenilă – delimitări c onceptuale
11
se dezvoltă prin cunoaștere și instruire, prin educarea permanentă, în toate formele ei, în
funcție de dispozițiile sau zestrea naturală a fiecărui individ (sistemul nervos, caracteristicile
analizatorilor).
Pentru criminologie, în general, și pentru psiholo gia judiciară în special, modul în
care interesele și aptitudinile unei persoane sunt factori implicați în infracționalitate este
deosebit de important, deoarece scopul oricărei teorii și cercetări criminologice trebuie să fie
identificarea acelor strategi i sau sisteme de pedepse care să ducă la reducerea criminalității11.
În orice faptă, de natură penală sau nu, procesele complicate ale rațiunii, respectiv
gândirea și motivația, sunt cele prin care individul își justifică actele, condus fiind de liberul
arbitru și inteligență.
Teoriile criminologice asupra personalității delincventului au evoluat de -a lungul
timpului, de la explicații spirituale ale criminalității, nejustificate totuși ca științifice, la
explicații naturale, prin identificarea comportamentul ui criminal liber ales, a
comportamentului criminal cauzat, a comportamentului legii penale prin prisma căruia unele
comportamente sunt considerate criminale, iar altele nu, apoi la explicații ale crimei în funcție
de cadrul de referință sau în funcție de clasa socială și rasă (Amza T., 2008), fără ca vreuna
dintre ele să poată cuprinde toate aspectele reale ale criminalității și personalității
delincvențiale.
Practic, toate aceste teorii au ca punct de plecare necesitatea explicării
comportamentului crimin al, găsirea acelor factori care influențează personalitatea individului,
încercarea de a omogeniza sau grupa acești factori cu scopul primordial de prevenție a
repetării comportamentului și, astfel, de reducere a criminalității.
1.3. T EORIA GENERALĂ A PSIHOLOGIEI ADOLESCENȚEI
Cu siguranță , fenomenul delincvenței juvenile este deosebit de complex. Toate
teoriile criminologice, mai mult sau mai puțin demonstrate, mai vechi sau mai actuale, conduc
spre o concluzie unică, și anume aceea că pluricauzalitate a este regula în etiologia actului
infracțional12.
În general, nici nu se poate vorbi despre cauze în sensul strict al cuvântului,
deoarece, în cazul psihicului uman, cauzalitatea nu poate fi decelată cu certitudine; este vorba
11 Amza, T., Amza, C. P., Criminologie – tratat de teorie și politică criminologică , Ed. Lumina Lex,
București, 2008, p. 80
12 Vasile, Alina Sanda, Psihologia delincvenței juvenile , Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 188
Cojocaru Armand -Allain Delincvența juvenilă – delimitări c onceptuale
12
doar despre probabilități și conjuncturi în care comportamentul uman variază într -o infinitate
de moduri.
Ideea surprinderii unității în diversitate, preluată din alte științe, este în cazul
psihologiei dificil de pus în practică; comportamentul criminal cuprinde prin excelență
noțiun ile de surprinzător și impredictibil, cel puțin pentru prima manifestare.
Adolescența este perioada, vârsta la care are loc trecerea de la pubertate la tinerețe.
Această tranziție este de cele mai multe ori percepută ca fiind dificilă, din cauza schimbăril or
majore care au loc în structura individului, de la cele morfo -somato -funcționale și biologice,
la cele psihice. Termenul în sine provine din limba latină, unde adoleco -ere semnifică a
crește, a căpăta putere.
Etapa adolescenței are conotații diferite în funcție de domeniul în care apare –
medical, psihologic, juridic, însă în general nu depășește vârsta de 21 -23 de ani; este
precedată de pubertate care, la rândul ei, nu depășește 18 ani13.
În ceea ce privește adaptarea socială, se consideră că instinctul este cel care
primează, până la vârsta de 12 -14 ani, dublat uneori de mecanismele dobândite prin
experiență, iar după această vârstă, în adolescența propriu -zisă, problemele vieții individuale
se rezolvă prin mecanisme de adaptare psiho -socială caracterist ice adultului, care trec printr –
un proces de cristalizare și definire într -un ritm propriu fiecărui individ.
Perioada de tranziție a adolescenței, de la copilărie -pubertate la stadiul adult, este
marcată de modificări importante , vizibile, în plan fizic ș i somato -funcțional, precum și în
plan psihologic. Multe dintre modificările fizice, de ordin hormonal sau cauzate de apariția la
nivelul scoarței cerebrale a noi centri nervoși, creează dezechilibre în comportamentul
adolescentului, fără ca acesta să fie deocamdată capabil să le gestioneze.
Stările de emotivitate crescută, cauzate de furtunile hormonale ale glandelor în
creștere, conduc la crize juvenile caracterizate printr -un comportament negativ, agresiv chiar,
ca manifestări a modului defectuos de acom odare a adolescentului la influențele mediului.
Acesta se simte neînțeles, este plin de furie, recalcitrant, și nu pare să rezoneze cu normele de
conduită pe care obișnuia să le urmeze.
La aceste stări psihice oscilante se adaugă în această etapă din punct de vedere
biologic creșterea forței fizice și apariția caracterelor sexuale secundare, cu diferențierea netă
între genuri; nedezvoltarea centrilor corticali responsabili cu gestionarea situațiilor de risc
complică în plus tabloul clinic al adolescenței, c a factor favorizant al comportamentelor
deviante, infracționale . În acest caz familia și școala trebuie să intervină, prin modalități
13 Tănăsescu, I., Tănăsescu, C., op. cit ., p. 238
Cojocaru Armand -Allain Delincvența juvenilă – delimitări c onceptuale
13
speficice de corectare și reducere a manifestărilor de acest gen, având un foarte important rol
de reglare a trăirilor ado lescentului.
Adaptarea, la această vârstă, constă în încercarea adolescentului de a -și găsi propriul
echilibru, între factorii interni, bio -somatici, și cei externi, condițiile social -economice, mediul
educațional, familial și cultural, care dau norma comp ortamentală; când acest echilibru este
atins, putem considera că individul a ajuns adult.
Una dintre principalele probleme cu care se confruntă un adolescent este formarea și
definirea conștiinței individuale , sau a conștiinței de sine. Aceasta va sta la b aza întregului
comportament social al vieții a tânărului, iar cristalizarea ei are loc în mod particular, prin
autoreflectare și autocomparare succesivă cu sine și cu ceilalți, prin testarea limitelor și a
normelor, prin reacțiile față de stimulii din medi ul socio -cultural.
Nevoia de adaptare a idealului individual și integrare socială creează tensiuni
interioare, iar inadaptabilitatea specifică vârs tei, cauzată de interferența fac torilor fiziologici și
a factorilor de conștiință, generează, așa cum am mai spus, stări alternante, specific
adolescentine: optimism, entuziasm, speranță, urmate de nesiguranță, melancolie nejustificată,
dispreț față de reguli, stări care se succed uneori destul de rapid încât adolescentul să încerce
și furie sau frustrare, ne fiind capabil să înțeleagă ce i se întâmplă.
Ca urmare, reacțiile vor fi fie de retragere în solitudine, fie, dimpotrivă, de
deschidere spre societate, în încercarea de a descoperi cauzele actelor sale, pentru fiecare în
parte cu modulările date temperamen t și diferențierile educativ -culturale, prevalența
inteligenței sau a instinctului.
O altă problemă important ă este cea a afirmării sinelui . Adolescentul își modelează
voința, gândirea sub influențele mediului extern social, prin procese psihice, intelectu ale și
afective de adaptare corespunzătoare la cerințe. Constrângerile și limitările acțiunii și gândirii,
specifice vieții adulte, vieții sociale în general, conduc adolescentul spre găsirea propriilor
modalități de a se afirma, dar care îi produc acestui a trăiri disfuncționale, acte imprevizibile și
imposibil de raționalizat14.
Personalitatea delincventului minor ca particularitate a răspunsului și adaptării la
mediul social se dezvoltă treptat, ca urmare a proceselor psihice interioare, reflectate în
reacțiile de acom odare la diferitele situații în care se poate găsi acesta.
Legile și principiile de bază ale sociopsihologiei reglementează studiul a ceea ce se
consideră dezvoltarea normală a personalității delincvențiale juvenile, în opoziție cu acele
defic iențe, de cauze diferite, care dau o dezvoltare anormală .
14 Tănăsescu, I., Tănăsescu, C., op. cit ., p. 239.
Cojocaru Armand -Allain Delincvența juvenilă – delimitări c onceptuale
14
În mod obișnuit, capacitatea fiecărui individ de a percepe și reacționa la mediu
determină compatibilitatea sau incompatibilitatea unor acțiuni, respectiv a actelor
criminogene.
În cazul minorilor, calitatea de delicvent poate fi stabilită doar în urma prezenței
discernământului, sau mai bine zis a responsabilității morale a faptei realizate cu justificare și
evaluare rațională.
În urma actelor repetate, a aplicării unor corecții și pedepse, personalitatea
delicvențială a minorului poate evolua în sens pozitiv sau negativ, acesta integrându -și în
structura psihică și comportamentală anumite modele, relevate de experiența agresională.
Faptele și actele realizate corespund unui scop oarecare, justificat prin interesele de moment
sau generale , precum și prin imperative dictate de anumite modalități de realizare a scopului.
Ca urmare a stabilirii unui complex de relații cu mediul său, și prin interacțiunea cu
alți delicvenți apar obiect ive comune, de apărare sau de comunicare, care presupun de multe
ori compromisul personal. Grupurile delincvente se caracterizează printr -o anumită structură,
în care orice acțiune individuală neconformă cu media poate duce la destabilizare, de aceea
membr ii grupului găsesc uneori justificare pentru acțiunile lor în satisfacerea nevoii de
acceptare și apartenență pe care le oferă grupul.
Dacă pentru dezvoltarea normală a personalității delincventului minor putem vorbi
de discernământ și responsabilitate ca urmare a capacității normale de a relaționa, există
situații în care acest proces este afectat, ca urmare a unor deficiențe apărute în timpul sau
ulterior nașterii, și care fac obiectul psihologiei patologice.
În acest sens se deosebesc deteriorările int eligenței dezvoltate inițial normal –
demențele și stările de alienație , care presupun o insuficiență congenitală a intelectului.
Sub aspectul proceselor psihice, dezvoltarea anormală a unui individ cunoaște trei
mari forme de manifestare:
a)idioția : lips a de conștientizare a propriilor acțiuni din cauza deficiențelor fizice sau
intelectuale, care duc la stări pur vegetative ale individului (idioția absolută) sau la un nivel
intelectual care nu depășește vârsta mentală de 2 ani (idioția profundă), caracter izată de ticuri,
agresivitate, lipsa temerii sau a oricăror fundamente raționale ale actelor realizate și care
reprezintă un factor de risc, favorizant delicvenței.
b)imbecilitatea : nivelul intelectual atins corespunde vârstei de 2 – 7 ani, individul
neput ând gestiona corect situațiile în care se găsește din cauza inteligenței reduse, a
abstractizării insuficiente și a vocabularului nedezvoltat.
Cojocaru Armand -Allain Delincvența juvenilă – delimitări c onceptuale
15
c)debilitatea : dezvoltarea corespunde vârstei de 7 – 12 ani, orice evoluție ulterioară
fiind stopată din cauze fi ziologice (tulburări de percepție, gândire, memorie care afectează
comportamentul, generând stări agresive și reacții inadecvate).
Pentru studiul crimin ologic al delincvenței juvenile, insuficiențele mintale prezentate
sunt alăturate altor boli psihice care afectează sistemul nervos, generând cauze și condiționări
importante ale actelor realizate: psihozele , nevrozele și diversele psihopatii , care, pe lângă
motivații pur funcționale, își pot găsi cauza și în consumul de alcool și droguri.
În concluzie, teoriile psihologiei delincvențiale în general, și ale pshihologiei
adolescenței în particular, servesc cercetărilor criminologice sub aspectul decelării pe baze
științifice a cauzelor care au dus la comiterea faptelor infracționale, cu scopul luării celor mai
bune măsuri pentru prevenirea reiterării acestora și pentru reeducarea și reintegrarea socială a
delincvenților, respectiv de reducere pe plan globa l a criminalității.
Practica ne arată însă că, de cele mai multe ori, este extrem de dificil de a găsi cu
certitudine resorturile psihologice care stau la baza motivației comportamentului criminal,
astfel că abordarea teoriilor pshilogice trebuie făcută îm preună cu o studiere riguroasă a
cazului și din punct de vedere contextual, familial, social sau strict criminologic.
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
16
CAPITOLUL II
CONSIDERAȚII DE ORDIN ETIOLOGIC PRIVIND DELICVENȚA JUVENILĂ
2.1. CONCEPTUL DE FACTOR DE RISC ÎN CRIMINOLOGIE
Etiologia delincvenței juvenile face, printre altele, obiectul de studiu al cercetărilor
criminologice. Din acest punct de vedere, au fost elaborate de -a lungul vremii o serie întreagă
de teorii, fără însă ca vreuna din ele să explice în mod clar multitudinea aspectelor de
cauzalitate a comportamentul ui criminal.
Aceste teorii suferă o serie întreagă de neajunsuri, dar le vom trata mai pe larg în
subcapitolul 2.4. Pentru analiza etiologică a comportamentului delincventului minor este însă
necesar să reținem următoarele aspecte15:
-teoriile moderne au re nunțat la vechea terminologie de “cauzalitate” a
infracționalității, care este considerată restrictivă, pentru a analiza factorii de risc și
probabilitatea comportamentului delincvent ;
-etiologia actului infracțional este multiplă și trebuie abordată multidisciplinar pentru
a surprinde varietatea situațiilor;
-atât comportamentul uman în general, cât mai ales cel infracțional, sunt greu de
interpretat și de supus oricărei predicții, în special ținând cont de faptul că un mare procent
dintre infractori sau autori de fapte antisociale suferă, de obicei, de o formă sau alta de
tulburare mintală, nici aici neexistând o concepție unitară asupra cauzelor;
-la nivel global, populația de delincvenți este deosebit de eterogenă.
Având în vedere cele expuse mai su s, precizăm că orice analiză corectă a unei fapte
infracționale trebuie să țină cont atât de personalitatea făptuitorului, cât și de victimă și de
contextul situațional și mai ales de resorturile și mecanismele psihice fine prin care acestea
interacționeaz ă spre a conduce la comportamentul delincvent.
Factorii de risc sau, mai corect spus, predictori ai riscului, sunt într -o permanentă
interacțiune și intercondiționare și se împart în două mari categorii în funcție de direcția spre
care orientează acțiunile delincventului (Vasile, Alina Sanda, 2010) :
a)factori favorizanți sau precipitatori: măresc probabilitatea de apariție a
comportamentului infracțional și se împart în:
-factori interni: care țin de constituția psihică – impulsivitatea, autocontrolul
defic ient, labilitatea psihică etc.
15 Vasile, Alina Sanda, op. cit. , pp. 188 -189
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
17
-factori externi: sărăcia, violența familială, substanțele stupefiante, alcoolul, armele.
b)factori inhibitori sau protectivi: scad probabilitatea de apariție a delincvenței, fiind
la rândul lor:
-factori interni: convingerile morale, credințele religioase, rezistența la stres, tonusul
psihic bun, capacitatea de autoreglare a emoțiilor;
-factori externi: relațiile familiale armonioase, prieteni nondelincvenți, situație
financiară și socială stabilă , succesul școlar etc.
În funcție de importanța pe care o au în procesul de reintegrare socială a
delincvenților, acești factori se împart în alte două categorii:
a)factori statici : care nu pot fi modificați și ca urmare nu prezintă interes pentru
resocial izare decât din perspectiva datelor oferite despre persoana în cauză (particularitățile
socio -demografice, istoricul comportamentului infracțional – vârsta primei abateri legale, a
primei condamnări etc.)
b)factori dinamici : care pot fi supuși unor interven ții și reprezintă astfel repere
importante în activitatea de prevenție – abilitățile sociale, nivelul de școlarizare, relațiile inter
și intra -familiale, posibilitățile materiale, calitatea anturajului, comportamentul față de
condiționările eliberării etc.
În plus, la săvârșirea efectivă a unei infracțiuni concură și alte categorii de factori,
după cum relevă cercetările criminologice:
-factori mediatori : în sensul de legătură între predictorii riscului și criteriul luat în
studiu – spre exemplu, pentru recidivă, medierea este dată de izolarea sau medicația pe care o
folosește subiectul;
-factori moderatori : acele variabile care influențează gradul și direcția de acționare a
factorilor predictori (spre exemplu rasa, genul, frecvența ședințelor de terapie).
Conceptul de factor de risc în criminologie este deosebit de important pentru
procesul de evaluare a riscului în ce privește delincvența și faptele penale , modelele actuale de
predicție fiind mult mai cuprinzătoare și eficiente decât cele tradiți onale, deoarece iau în
calcul toate aceste categorii de factori și au o viziune mai completă și mai realistă asupra
criminalității la scară largă.
Psihologia developmentală este un trend recent în criminologie, în studiul
delincvenței juvenile ca parte a f enomenului infracțional, fiind acea “ramură a psihologiei ce
analizează interrelaționarea dintre factorii individuali și factorii de mediu în determinarea
comportamentului și dezvoltarea umană ” (Mircea et al., 2004, citat de Vasile Sanda Alina,
2010, p. 19 1).
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
18
Pentru criminologie și justiția penală, psihologia developmentală intervine printr -o
serie de concepte care trebuie luate în studiu:
-mediul de dezvoltare : cel în care apare și se dezvoltă persoana (familie, școală,
prieteni, comunitate locală etc.);
-constituția : nivelul de dezvoltare somato -funcțională;
-temperamentul : modul unei persoane de a reacționa la diferite situații/stimuli;
-vulnerabilitatea : susceptibilitatea ca o persoană să fie predispusă, prin ereditatea sau
mediul său, la un traseu cu fi nal negativ (boală, devianță);
-capacitatea de rezervă : capacitatea organismului de a gestiona modificările survenite
în timp și de a rezista în condiții improprii;
-reziliența : capacitatea de a gestiona situațiile cu potențial traumatogen și de a -și
relua funcționarea normală după un astfel de traumatism.
De mare importanță pentru criminologie și în strânsă asociere cu riscul este și
periculozitatea – ca noțiune ce subliniază perspectiva repetării faptelor antisociale; studiile
developmentale relevă probab ilitatea crescută de reiterare a comportamentului violent în
condițiile unui grad mare de agresivitate personală și a un ui cazier judiciar încărcat prin
prisma unei legități demonstrate a comportamentului antisocial – perspectiva continuității
(deoarece a cesta este una dintre cele mai stabile caracteristici ale comportamentului uman).
Periculozitatea îmbracă mai multe aspecte:
-periculozitatea socială care semnifică “ atributul unei stă ri psihice sau al unui
comportament ce implică riscul unei vătămă ri fizice pentru sine ori pentru ale persoane sau al
unor distrugeri de bunuri materiale importante ”16;
-periculozitatea ca expresie a persoanei – legată strict de făptuitor printr -o serie de
indicatori ca personalitatea dizarmonică, rupturală, alcoolismul și dependențele de stupefiante,
agresivitatea, mentalitatea antisocială (Vasile Alina Sanda, 2010) .
Vom analiza principalele categorii de factori de risc în cele ce urmează.
2.2. F ACTORI DE RISC BIOLOGICI
Atât în psihologie, cât și în științele educației, potențialul înnăscut, sau zestrea
ereditară a unei persoane, a constituit sursa a numeroase teorii care au încercat să determine
importanța mai mică sau mai mare a factorului biologic asupra traseului educ ațional al
16Legea 487/2002: Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, republicată
in Monitorul Oficial, Partea I nr. 652 din 13 septembrie 2012 , cap. I, art. 5, alin. l), conform
http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_sanatatii_mintale.php
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
19
individului; din această perspectivă, a determinării biologice a principalelor trăsături psihice
și, respectiv, a celor care ar putea determina un comportament infracțional, și criminologia
beneficiază de o serie de teorii de etiologie sau genez ă a delincvenței pe baze biologice.
Pentru delincvența juvenilă, importanța aspectelor legate de modificări și fluctuații
somato -funcționale, biologice, este considerabil mai mare decât în cazul adulților, adăugându –
se la minori și insuficienta cristalizar e a unor structuri psihice specifice, cum ar fi cele
responsabile cu asigurarea discernământului sau a identificării potențialului de risc al unei
situații.
Printre cei mai importanți factori de risc biologic se numără17 ereditatea, factorii
neurologici și aspectele pre – și peri -natale.
a)factorii ereditari : ereditatea sau zestrea ereditară reprezintă transmiterea
caracteristicilor fizice și a însușirilor psihice de la părinți la copii prin intermediul
cromozomilor și a genelor, la care se adaugă uneori și modificări de ordin congenital, produse
asupra fătului în mediul intrauterin. Rolul eredității ca factor de risc în criminologie a fost
cercetat prin mai multe metode: metoda cercetării cromozomiale, metoda genealogică, metoda
gemenalogică18, studiile pe copii adoptați.
Cercetările cromozomiale au arătat că, din punct de vedere genetic, delincvența nu
implică prezența unei gene specifice, dar anumite accidente de natură cromozomială pot
genera anomalii biochimice care să disturbe relațiile persoanei cu med iul său, fiind determinat
faptul că tulburările organice se manifestă prin comportamente antisociale.
Aberațiile cromozomiale de număr au fost studiate începând cu anii 1961 (Sandberg
et al.) și 1968 (Graven), fiind introdus în terminologia criminalistică acel “cromozom al
crimei”, însă studiile de amploare desfășurate ulterior (Rutter și Giller – 1983, Bo rn – 2005) au
demonstrat că nu există o legătură directă între extracromozomul Y și delincvență, ci
determină doar o predispoziție , fiind descoperit la un procent mult mai mare în populația de
infractori față de restul populației.
După Cârjan, 2005, citat de Vasile Alina Sanda, 2010, există două anomalii
cromozomiale:
-sindromul XXY (Klinefelter) – 1% în populația penitenciarelor față de 0,2% în rest,
asociat preponderent cu sterilitate, homosexualitate și săvârșirea infracțiunilor sexuale
(pedofilie, viol) ;
17 Vasile, Alina Sanda, op. cit ., pp. 194 -204
18 Pătrașcu, Denisa, Studiu criminologic privind cauzele deli ncvenței juvenile , 13.02.2010,
https://denisapatrascu.wordpress.com/2010/02/13/studiu -criminologic -privind -cauzele -delicventei –
juvenile/
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
20
-sindromul XYY – 1,44% în penitenciare, 0,15% în populația normală, asociat cu
morfologia specifică infractorilor care comit acte de violență, omucideri, respectiv talia înaltă,
masa musculară mare; în ciuda frecvenței ridicate, cariotipul XYY nu a fost determinat ca
unic factor de risc, fiind însoțit și de alte variabile mediatoare ale comportamentului agresiv,
cum ar fi inteligența scăzută.
Tot studiile cromozomiale arată legătura dintre ereditate și inteligență; cromozomul
suplimentar care poate apăre a în perechea 21 la fiecare 600 de nou -născuți (Larmat, J.,
Genetica inteligenței , citat de Pătrașcu Denisa, 2010) este, se pare, responsabil pentru unele
malformații majore în structurile cerebrale, care generează un retard mintal profund, însoțit de
un potențial ridicat de periculozitate din punct de vedere al delincvenței.
Metoda genealogică – Goddard (1912), soții Glueck (1950), Osborn și West (1979) a
estimat că circa 40% dintre copiii delincvenților devin și ei delincvenți, această situație
neavând p ractic legătură cu moștenirea genetică, ci mai degrabă cu manifestarea unor factori
de risc de origine socio -economică.
Metoda gemenalogică folosește studiile pe gemeni în două direcții de cercetare,
permițând separarea tulburărilor de natură ereditară de cele cauzate de mediu:
-concordanțele comportamentale între gemenii monozigoți, identici sau univitelini,
față de gemenii dizigoți, fraternali sau bivitelini: Eysenck – 1924, Hollin – 1989, Lyons și
colab. – 1995, Lange, au concluzionat că gemenii monozigo ți au un traseu criminal mai
asemănător decât cei dizigoți, observându -se trăsăturile comune care stau la baza
comportamentului criminal (inafectivitatea, lipsa stăpânirii de sine);
-studiul perechilor de gemeni care au crescut în medii separate: Rowe și O sgood
(1984), Silberg et al. (1996) au arătat că nu numai componenta genetică este relevantă pentru
diferențele de comportament dintre gemeni, ci și mediul de viață (părinți, anturaj).
Concordanța developmentală dintre perechile de gemeni participante la s tudiu a fost explicată
genetic în proporție de 60%, prin mediu 20% și prin alți factori (reacțiile fiecărui copil în
parte, prieteni diferiți) – 20%.
Studiile de adopție au urmărit în principal comportamentul copiilor cu părinți
infractori, scoși din mediu l lor și plasați în familii non -delincvente pentru a releva importanța
factorului genetic asupra dezvoltării. Printre cele mai importante se numără cele desfășurate
de Crowe (1974), Mednick și colab. (1983), Hollin (1989), Bohman (1978, 1996) , care au
obținut date statistice ce sugerează rolul mai mare al zestrei ereditare în apariția
comportamentului delincvent, în special în cazul prezenței la părinții biologici a unor boli
psihice grave (schizofrenia) sau a dependenței de alcool (Born, 2005).
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
21
Este celebr u exemplul filantropului din Hamburg, amintit de Al. Roșca în lucrarea sa,
Delincventul minor (1932), care a intenționat să “salveze” câțiva tineri cu părinți criminali,
construind un cămin cu personal specializat, dar al cărui gest a eșuat, după un timp a ceștia
părăsind localul pentru a duce o existență delincventă19.
Tot în cadrul teoriilor legate de ereditate precizăm și pe cea a “criminalului înăscut”,
bazată pe un amplu studiu antropometric desfășurat de Cesare Lombroso (în perioada 1864 –
1878). Relevarea unei așa -zise constituții atavice (față asimetrică, maxilar proeminent),
suplinită de existența unor atavisme psihologice, au determinat evidențierea “tipului
criminal”, generând o nouă școală de criminologie și curentul negativ al eugeniei din c el de -al
Doilea Război Mondial , însă eroarea teoriei sale de a fi generalizat rezultatele unor subiecți
de același tip fizic distinct (sicilieni) a fost combătută ulterior (Mina Minovici – 1896, Charles
Goring – 1901).
În mod asemănător teoriei lombrosien e au existat și studii asupra legăturii dintre
somatotip și comportamentul criminal, în care determinismul biologic a stat la baza stabilirii
unor somato -tipuri cu predispoziție spre anumite infracțiuni: Ernest Kretschmer (4 tipuri
fizice: picnicul, asteni cul, atleticul, displasticul), W. Sheldon (1942 – 4 somatotipuri,
endomorf, mezomorf, ectomorf, echilibrat), Heymans & La Senne etc. Concluzia acestor
teorii este că cel mai mare risc pentru producerea de infracțiuni cu violență o prezintă tipul
atletic (m ezomorf).
În concluzie, ereditatea este răspunzătoare parțial pentru delincvența juvenilă, în
egală măsură cu factorul ambiant, care poate potența sau, după caz, pondera factorul genetic.
b)factori neurologici implicați în geneza delincvenței sunt:
-disfuncția cerebrală minimă: prezența unei patologii sau anomalii de tip epileptic;
-imaturitatea lobului frontal (Moffit și Silva – 1989): generează impulsivitate și
comportament deviant;
-disfuncționalitățile la nivelul sistemului hipotalamo -limbic (Born, 20 05):
comportament dezinhibat, foarte violent;
-afecțiuni neorologice – epilepsie, encefalite, paralizii, demențe, tumori cerebrale
(Lopez & Bornstein, 1994)
-tulburări ale hormonilor androgeni (Booth și Osgood, 1993): în ciuda
predispozițiilor spre violenț ă și consum de alcool, legătura dintre testosteron și delincvență
este totuși influențată de nivelul de integrare socială;
19 Pătrașcu, Denisa, Studiu criminologic privind cauzele delincvenței juvenile , 13.02.2010,
https://denisapatrascu.wor dpress.com/2010/02/13/studiu -criminologic -privind -cauzele -delicventei –
juvenile/
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
22
-tulburări ale metabolismului neurotransmițătorilor – care dau disfuncționalități
precum inhibiția comportamentală, autoagresivitatea sau heteroagresivitatea (serotonina),
întârzierea în realizarea acțiunilor sau dezinhibarea (adrenalina, dopamina, monoamin –
oxidaza);
-nivelul de activare corticală: modelul trifactorial al personalității al lui Hans
Eysenck (1964) stipulează existența a două categorii de subiecți, în funcție de viteza cu care
se instalează inhibiția corticală – tipul CIS ( cortical inhibition slowly ), introvertit și tipul CIR
(cortical inhibition rapidly ), extrovertit.
Cazuistica delincvenței juvenile arată că minorii apa rțin acestuia din urmă, prin
însăși specificul adolescenței, în care mediul este perceput deficitar în ce privește stimularea,
sunt într -o permanentă căutare de senzații extreme ( sensation seeking – Eysenck & Eysenck,
1978), au tendința de a căuta riscul ș i de a se implica în activități infracționale sau cu potențial
în acest sens, au un comportament impulsiv, instabil emoțional și un grad redus de anxietate
referitor la consecințele faptelor lor.
c)factori prenatali și perinatali :
În mediul intrauterin, ex punerea la diferite substanțe toxice sau agenți patogeni a fost
dovedită ca fiind nocivă pentru făt, generând carențe în dezvoltarea cerebrală și o serie
întreagă de probleme care decurg de aici; este binecunoscut cazul l eziuni lor cerebrale
definitive și t ulburări lor biochimice care dau sindromul de alcoolism fetal – efectul teratogen
al alcoolului este dovedit a fi cauza retardului mintal, tulburărilor de creștere și a
disfuncționalității sistemului nervos, evidențiat la delincvenții minori ai căror mame au
consumat alcool în timpul sarcinii (Cornuțiu, 2004) .
De a semenea, consumul de droguri, malnutriția, medicația necorespunzătoare sau
tabagismul (Hodgins și colab., 2002) mamei în timpul sarcinii, alături de infecții virale și
virusuri de tip HIV sau rubeolă, determină o delincvență precoce și persistentă, în spec ial
asociată cu un stil de parentig inadecvat și alte variabile (situație materială precară, tulburări
mintale etc.).
Unele studii (Kandel și Mednick, 1991, Hodgins și colab., 2002) au arătat și
potențialul de risc al complicațiilor perinatale survenite la naștere în etiologia delincvenței
juvenile, în strânsă legătură cu experiențele traumatice din primii ani de viață, creierul fiind
un organ bioambiental.
După cum am mai precizat, reperele biologice joacă rol de potențialități din punct de
vedere al studiilor criminologice, nefiind variabile care să determine cu siguranță și
manifestarea efectivă a unei fapte penale.
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
23
Toate aceste teorii au căutat să explice rolul factorilor de origine biologică asupra
comportamentului criminal, dar realitat ea practică este că nu au importanță mai mare decât
celelalte categorii de factori, deoarece „omul moștenește anumite tendințe spre reacțiune ”20, a
unor structuri psihice care pot favoriza conduita criminală, însă “crima în sine nu este
înnăscută; constituția ereditară a criminalului are caracter indirect”21 și nu poate explica pe
deplin apariția sau reiterarea unui comportament delincvent.
2.3. F ACTORI DE RISC PSIHOLOGICI
Psihologia judiciară analizează delincventul sub raportul componentelor diso ciabile
care orientează conștiința acestuia, a intenționalității și semnificației, a raporturilor dintre
agresor și victimă, însă conceptele criminologice sunt acelea care dau măsura cauzalității
constatărilor realizate22.
Printre cei mai importanți factori de risc de natură psihologică care stau la baza
delincvenței juvenile se numără: agresivitatea, atașamentul social slab dezvoltat, interesele și
motivațiile, atitudinea antisocială, lipsa moralității.
a)agresivitatea ca și trăsătură psihologică generală este acel “comportament verbal
sau acțional ofensiv, intenționat, ce are ca scop umilirea, vătămarea sau chiar suprimarea
propriei persoane sau a altora, sau distrugerea unor obiecte”23, ce are ca și caracteristică
importantă existența intenționalității mal igne.
Există mai multe subtipuri, în funcție de direcția spre care este îndreptat
comportamentul agresiv (spre sine – autovătămări, automutilări, suicid sau spre ceilalți –
heteroagresivitate), de mijloacele folosite (fizică sau verbală), de scopurile acți unii (un câștig
material sau rănirea victimei) sau de caracterul normal sau anormal din punct de vedere
psiho patologic (agresivitatea reactivă a făptuitorului sau cea declanșată de diferite manii,
psihoza, tulburări mintale sau pe fondul consumului unor su bstanțe cu efect psihotrop), dar
cea mai importantă distincție se face la nivelul existenței caracterului impulsiv sau al celui
premeditat.
Din acest punct de vedere, mai ales pentru cazul delincvenței juvenile, există
numeroase studii de criminologie și p sihanaliză care au cercetat perturbările funcțiilor “Eului”
infractorului în declanșarea și manifestarea agresivității și a strategiilor și mecanismelor
20 Hollander, Bernard, The psychology of misconduct , citat de Pătrașcu Denisa, 2010
21 Bart, Cyrill, The young delinquent , citat de Pătrașcu Denisa, 2010
22 Tănăsescu, C., 2012, op. cit ., p. 127
23 Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, 2000, citat de Vasile Alina Sanda, Psihologia delincvenței juvenile ,
2010, p. 224
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
24
acesteia : Heilbrun et al. (1978), Atkins et al. (1993), Barrat et al. (1997, 2000), McEllistrem
(2004), Raine et al. (2006) etc.
Caracterul impulsiv al agresivității se consideră că este generat de un nivel redus de
activare a scoarței corticale și de disfuncții ale sistemului serotoninergic central, fiind
caracteristic copiilor și adolescenților și însoțit de alte probleme ca impulsivitatea, ostilitatea,
dificultățile cognitive și de socializare, nevrotism, furie. În opoziție, caracterul premeditat al
agresivității constă în afișarea unor trăsături de tip psihopatic mai accentuat (lipsa emoțiilor),
de plani ficarea și orientarea spre scop a faptei.
Studiile au arătat că persoanele la care predomină agresivitatea impulsivă răspund
mai bine la medicația specializată, date fiind cauzele care departajează cele două tipuri
menționate.
Cele mai importante teorii as upra agresivității și etiologiei ei propun explicarea ei
prin instinct ( S. Freud, K. Lorenz) sau prin comportamentul social învățat ( A. Bandura) , una
din observațiile esențiale fiind aceea că ura și violența nu există în natură, în afara omului
(Lorenz), a cesta fiind într -adevăr “cel mai crud animal” (W. Nietzsche).
În ciuda faptului că agresivitatea este de multe ori asociată cu violența, în realitate
cele două noțiuni nu se suprapun, deoarece comportamentele agresive pot fi violente (lovirea,
rănirea unei persoane) sau nonviolente (otrăvirea).
La vârsta adolescenței, agresivitatea este considerată unanim a fi de fapt sindromul
cel mai frecvent și cu cea mai mare relevanță în termeni de prognoză și tratament al
infracționalității, fiind variabila care prezi ce cel mai bine criminalitatea adultă (Mathias et al.,
2007) și cea cu cel mai mare potențial de risc pentru violență.
Expunerea copiilor și tinerilor la tot mai multe forme de violență , în mediul real sau
virtual, este astăzi o realitate de necontestat, s tatisticile arătând că violența este prima cauză a
morții la persoanele cuprinse între 15 și 24 de ani.
Nivelul educațional scăzut, dezvoltarea cognitivă insuficientă, hiperactivitatea,
consumul de substanțe, anturajul sunt factori ce concurează la apariți a și manifestarea
agresivității la vârsta adolescenței.
b)atașamentul social slab dezvoltat : prin prisma tendinței de a căuta apropierea și
sprijinul anumitor persoane, atașamentul este văzut ca o componentă de bază în structura
afectivă a personalității umane, care există însă de data aceasta și în natură, fiind practic
indispensabilă pentru supraviețuirea individului sau a speciei.
Acesta ține de nivelul afectiv al psihicului, însă prezintă și componente cognitive și
reglatorii, la nivel comportamental și emoțional primar, permițând adaptarea optimă la
solicitările mediului.
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
25
Stilul de atașament al fiecărei persoane, bazat pe securitate sau insecuritate , apare
încă din copilărie, fiind se pare o reacție la responsivitatea mamei, obiectul central de
atașa ment; caracterul patologic se dezvoltă în diferite feluri în funcție de răspunsul social și
adaptarea la domeniile existenței în raport cu vârsta (tulburări de tip anxietate de separare, de
tip anxietate socială sau tulburări reactive).
Rolul atașamentului în viața socială este unul enorm, deoarece constituie
fundamentul tuturor proceselor psihosociale (motivație, cogniție, competență socială, relații
interpersonale), tulburările capacității de a forma un atașament securizant având urmări
negative și pe ter men lung (lipsa controlului asupra propriei persoane și a empatiei,
intoleranță, dependența, intoleranța, incapacitatea de a realiza legături sociale și, nu în ultimă
instanță, comportamentul delincvent ).
Mecanismele apariției tulburărilor de atașamentul s ocial funcționează pe baza
întăririi convingerilor individului în urma reacțiilor de respingere, într -un cerc vicios care
alimentează acestuia insecuritatea afectivă. Pentru perioada adolescenței au fost elaborate o
serie de grile care cuantifică tulburări le de atașament, dat fiind că acestea nu sunt clasificate
clinic ca în perioada copilăriei – P. D. Steinhauer, 1997, care arată că atașamentele de tip
nesigur sunt un factor de risc pentru devianță și delincvență (relaționare superficială cu
ceilalți, refu zul de a depinde de un adult, reacții negative la complimente sau limitarea
libertăților, dificultăți de învățare, relații conflictuale cu ceilalți adolescenți).
Procesul de socializare la scară generală și formarea atașamentului social au un
caracter progresiv, în mai multe etape, și au un rol foarte important în reducerea delincvenței
prin controlul social asociat cu mecanismul conformismului; cu cât legăturile sociale ale
individului cu mediul său sunt mai puternice și mai stabile, cu atât crește gra dul de
nondelincvență, respectiv cu cât acestea sunt mai slabe, cu atât crește riscul de devianță
comportamentală24.
Teoria atașamentului social ( social bound theory ) propusă în 1969 de T. Hirschi
explică delincvența prin neconformitatea forțelor afective c are îl leagă pe individ de mediul
său; etapele formării legăturii sociale sunt: atașamentul, angajamentul, implicarea și credința.
Eșecul socializării și slăbirea sau întreruperea relațiilor de atașament social duce la
delincvență, deoarece, practic, oamen ii aleg să se conformeze normelor sociale pentru a nu
distruge relațiile cu familia sau prietenii, iar implicarea în acte infracționale scade când
persoana consideră că legile sunt justificate din punct de vedere moral și trebuie urmate25.
24 Vasile, Alina Sanda, op. cit. , p. 244
25 Vasile, Alina Sanda, op. cit. , p. 246
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
26
c)interesele și m otivațiile : în mecanismul actelor delincvente, motivația reprezintă
atât suportul energetic intern al comportamentului, cea care susține declanșarea acțiunii, cât și
menținerea acțiunii dirijate spre un scop (voința).
Al. Roșca, în lucrarea sa Delincventul minor , citată de Pătrașcu D., 2010, sublinia
necesitatea demarcației dintre motiv și stimulent, ca elemente de suport ale motivației, dar
înțelegând prin ultimul acel obiect care incită sau duce la precipitarea unei acțiuni, fără însă a
o și d eclanșa.
Printre teoriile generale ale motivației se numără celebra piramidă a nevoilor a lui A.
Maslow (1943, 1954), care considera că nevoile nesatisfăcute, în stare latentă, alături de
factorii de ordin situațional, stau la baza determinării multiple a comportamentului uman.
Alți teoreticieni, ca H. Murray sau S. Reiss identifică și clasifică trebuințele și
nevoile umane în diferite moduri, conexiunea centrală a teoriilor fiind stipularea că aceste
nevoi organizează procesele cognitive ale persoanei și întregul comportament uman, pentru
simplul motiv că satisfacerea acestora produce plăcere.
Cercetări recente arată legătura cu factorul fiziologic prin mecanismele dopaminei,
adrenalinei și a altor neurotransmițători în formarea dependențelor, a circuitelo r neuronale de
tip închis, respectiv reiterarea comportamentelor.
În cazul delincvenților minori, aceste nevoi pot fi nesatisfăcute, slab reprezentate sau,
după caz, exacerbate, stând la baza comportamentului deviant și infracțional.
În funcție de gradul d e conștientizare, direcția motivației sau existența unui mobil al
faptei, actul infracțional poate fi analizat în mai multe moduri; unul din studiile Ministerului
Justiției pe probele de delincvență juvenilă, desfășurat în 2005 pe un amplu eșantion de
infractori, a relevat o serie de motive infractogene26:
-climatul familial restrictiv, ceea ce a determinat fga de acasă;
-pauperitatea și lipsurile materiale
-insuficienta preocupare a familiei față de evoluția adolescentului, concretizată în
eșec sau abandon școlar;
-cauze traumatice de natură familială – dezorganizare, divorț, decesul unui părinte;
-anturajul (motivul cel mai des invocat) și incapacitatea de a rezista presiunii
grupului.
Din acest punct de vedere, importanța ultimului aspect pentru motivația actului
infracțional este subliniată și de studiile de psihologie developmentală (D. Farrington, 1986,
26 Vasile, Alina Sanda, op. cit. , p. 250
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
27
Gudjonsson & Sigurdsson, 2007), care disting la adolescenții delincvenți patru motivații
infracționale de bază:
-complianța: influența grupului prin păc ălire, manipulare, persoana în cauză
manifestând atribuirea externă a vinei proprii și tendința de a evita conflictele cu grupul;
-motivația financiară: furturi, tâlhării la adresa proprietății, cauzate de lipsuri
materiale; tinerii din clasele de jos, săr ace, sunt privați de resurse care îi determină să nu
învețe amânarea satisfacțiilor imediate în favoarea celor pe termen lung, deoarece, pentru ei,
standardele claselor de mijloc sunt de neatins27
-căutarea senzațiilor: săvârșirea faptelor ca sursă de amuzament, eliberare de stres
sau formă de plăcere;
-provocarea: la nivel de personalitate există tendința de a face atribuiri externe.
Indiferent de motivație însă, problema raționalului și iraționalului din actul
delincvent a fost intens disputată, propu nându -se abordări de natură cognitiv –
comportamentală și modele de analiză a actului infracțional care urmăresc, din punct de
vedere psihologic, mecanismele decizionale efective de trecere la acțiune și
disfuncționalitățile în procesarea informațiilor întâl nite la delincvenți (modelul ABC –
Antecedents – Behavior – Consequences , modelul raționalității limitate – H. Simon, 1957,
modelul alegerilor raționale – Cusson, 2005).
d)atitudinea antisocială : ca și componente ale structurii relațional -valorice a
perso nalității, atitudinile reflectă capacitatea și maniera individuală de raportare la obiecte,
fenomene, situații. Stabilitatea în timp și răspunsul comportamental sunt elementele care au
adus atitudinile sociale în interesul psihologiei judiciare , mai ales sub raportul felului în care
individul se conformează la normele sociomorale și juridice, la cerințele instituțiilor legale și
a celorlalți infractori.
Atitudinile antisociale sunt favorabile încălcării normelor morale și legale și au o
cauzalitate directă pentru comportamentul deviant și delincvent, analiza lor permițând atât
predicția ulterioară a acestuia , cât și modalități de intervenție pentru reducerea criminalității.
Au fost identificate într -o serie de teorii variabilele care sprijină apariția atit udinilor
antisociale, printre care se numără: trăsăturile de personalitate, delincvența în familie și
apartenența la un grup delincvențial28, lipsa sau slaba judecată morală, gândirea sociomorală
(Steveson și colab.), autojustificarea, loialitatea față de g rup (Mylonas și Reckless, 1963),
sentimentele infracționale (Andrews și Wormith, 1984), procesul de neutralizare ( Akers,
1985 ) etc.
27 Amza, T., Amza, C. P., op. cit , p. 411
28 Gendreanu, Goggin, Chanteloupe și Andrews, 1992, citat de Vasile Alina Sanda, 2010, p. 258
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
28
Pentru perioada adolescenței, ceea ce interesează este dezvoltarea și menținerea
atitudinilor antisociale. Practic, deși gândirea antisocială se asociază puternic cu
comportamentul delincvent, atitudinile antisociale nu pot fi factori de risc în absența unor
contexte specifice, de ordin developmental, familial și social, care acționează ca și factori
mediatori; astfel, hiper activitatea, deficitul de atenție, grupul de prieteni, disponibilitatea
drogurilor în apropiere, resursele financiare reduse și atitudinea parentală cu caracter violent
joacă un rol semnificativ în geneza și menținerea comportamentului antisocial în adoles cență
și tinerețe (Doyle și Markiewicz, 2005).
e)lipsa moralității : moralitatea, ca și concept, a fost îndelung dezbătută și teoretizată,
atât din persepctivă psihologică cât și în literatură. Cele două mari idei care converg sunt că
natura umană este orie ntată la bază spre bine, deși poate face și rău, respectiv că binele și răul
fac parte în egală măsură din natura umană ( filozofia Yin -Yang ).
Cele mai importante aspecte ale moralității ca luptă între bine și rău au fost
teoretizate de etologi (K. Lorentz) și de psihanaliști (S. Freud), care au plasat sursa moralei la
nivelul Supraeului, gradul dezvoltării acestuia conducând la ostilitate față de autorități
(Supraeu slab) sau, dimpotrivă, la culpabilitate și autoagresivitate (Supraeu puternic, rigid).
În fa pt, analiza moralității conduce la decelarea aspectelor care țin de
comportamentul moral, de acțiunile persoanei; din acest punct de vedere moralitatea îmbracă
trei mari aspecte: cel cognitiv (raționamentul moral), cel afectiv (simțirea morală) și cel
motivațional -volițional (intenția, voința de a face binele sau răul).
Contribuții importante la studiul moralității ca factor de risc în delincvență au avut J.
Piaget, L. Kohlberg, D. Thornton, Carol Gilligan, Mira Y Lopez, F. Z. Bencheikh.
În opinia majorității criminologilor, infractorul este mai puțin dispus să adere la
normele morale ale societății, însă își formează propriul sistem valoric, considerându -se
victime ale societății dar și, totodată, victime ale propriei vieți, având sentimente de vin ovăție
și de autopuniție.
În fapt, alegerea bine -rău însoțește individul pe toată durata vieții, deciziile fiind
influențate individual, de la caz la caz, de o multitudine de factori (D. Casoni și L. Brunet,
citat de Vasile Alina Sanda, 2010).
În delincv ența juvenilă este extrem de important faptul că adolescenții nu pot
distinge clar binele de rău, prin experiența de viață limitată și gândirea morală nematurată,
astfel că alegerile lor nu sunt pe deplin conștiente.
Tot ca trăsătură de caracter cu potenți al criminogen, cu cca 90% caracter ereditar, dar
și rezultată prin dobândire ș i evoluție ulterioară, unele st udii amintesc și de importanța
temperamentului . Sumă a reacțiilor și manifestărilor individuale, specifice fiecărui om,
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
29
temperamentul constă într -un cumul de trăsături care influențează capacitatea reacțională și de
feed-back a individului: rapiditatea sau, dimpotrivă, lentoarea acțiunii, sensibilitatea mai mult
sau mai puțin pronunțată, impulsivitatea sau stăpânirea de sine, emotivitatea dublată de reacții
fizice sunt caracteristici importante din punct de vedere criminologic ale psihicului uman, din
cauza posibilității de a potența, sau, dimpotrivă, de a diminua, reacțiile unei persoane în
momente de criză.
Principalele tipuri temperamentale , clasificate de Hipocrat conform predominaței
umorilor, sangvinic, coleric, flegmatic și melancolic, au fost completate în psihologie cu
tipurile nervos, pasional, amorf, apatic29, iar în urma cercetărilor asupra legăturii dintre
tipologia umană și delincven ță, fără însă a cădea în capcana generalizărilor periculoase, s -a
constatat că marea majoritate a infracțiunilor este comisă de tipul nervos, urmat de cel apatic.
Putem afirma astfel că un principal factor criminogen de origine psihologică este
caracterul, acceptând prin aceasta faptul că unele persoane sunt pur și simplu temperamental
predispuse spre criminalitate.
2.4. FACTORI DE RISC PSIHOSOCIALI
Mediul în care persoana se dezvoltă și își modelează trăsăturile influențează în mare
măsură devenirea per soanei: familia, habitatul, anturajul, mediul profesional (școala) sau
frecventat în timpul liber (baruri, săli de jocuri), mediul impus (centrele de reeducare,
penitenciare) sunt surse de impact asupra personalității delincventului minor.
Infracționalitat ea juvenilă cunoaște o sumă de factori cu caracter criminogen de
natură psihosocială ca:
-întăritori externi ai comportamentelor deviante de tipul recompensei și pedepsei;
-modelele de comportament negativ;
-controlul social slab asupra comportamentului;
-etichetarea drept persoană “delincventă” și mecanismele care duc la identificarea
acesteia cu eticheta și la perpetuarea și reiterarea comportamentului;
-ingalitățile sociale, pauperitatea, rasismul, xenofobia (factori sociali);
-apartenența la subculturi deviante.
Teoriile care au luat în studiu acești factori au ca loc central:
29 Pătrașcu, Denisa, op. cit. , 2010
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
30
a)învățarea comportamentului deviant prin recompensă și pedeapsă (B. F. Skinner –
mecanismul condiționării operante pentru comportamentul infracțional) sau prin imitație (J.
Rotte r, A. Bandura – teoria învățării sociale);
b)dezvoltarea mecanismelor de control social asupra comportamentului: teoria
abținerii (Reckless, 1961) și teoria atașamentului social (Hirschi, 1969);
c)teoria etichetării persoanei și perpetuarea devianței, care pornește de la premisa că
devianța este un construct social, iar dreptul penal un instrument de control social;
stigmatizarea și etichetarea adolescenților ca “infractori” sau “delincvenți” amplifică, din
păcate uneori chiar cu sprijinul instituțiilor leg ale, al școlii, comunității și familiei,
comportamentul infracțional, prin asumarea etichetei și fenomenul de devianță secundară;
d)culturile și subculturile deviante sau delincvente: grupurile de skinheads –
“capetele rase”, bandele criminale și mișcările de tip “gang” (cartier, semnalate pentru prima
dată în Statele Unite ale Americii) , vagabondajul și toxicomania , fiecare categorie cu propriul
set de reguli și manifestare în conduită. Sociologi ca Sutherland, Cressey sau Cohen au
descris adolescenții se integrează într -o subcultură delincventă și se conformează standardelor
acesteia adoptând conduite infracționale.
Transmiterea culturală și socializarea deficitară a acestor subculturi produc o
dezorganizare socială a zonelor afectate care restricționează posibilitatea instituțiilor locale de
a controla comportamentul rezidenților30.
Familia, pe de altă parte, joacă un rol primordial în delincvența juvenilă și evoluția
copiilor și tinerilor delincvenți, prin modelele comportamentale și de parenting oferite,
valorile morale și suportul material și psihologic acordat în dezvoltarea personalității
individului.
Promiscuitatea în familie , parentalitatea vitregă, i nstituționalizarea copilului, statutul
de copil nedorit, părinți victimizați la rândul lor în familia de origine , sunt tot atâția factori de
creștere a riscului ca minorii crescuți în astfel de familii să dezvolte comportamente deviante
de tip delincvent.
Totodată, nici h iperpermisivitatea din familiile considerate “bune” nu este mai de
preferat, deoarece induce comportamente antisociale de tipul sfidării limitelor, al credinței că
acestor copii li se cuvine tot, care, în contexte situaționale neadecvate, pot degenera în fapte
de natură penală. Deducem, de aici, importanța acelui echilibru , al lui “ce -i prea mult strică”
și în relațiile familiale și paternale, ca și în viața de zi cu zi, necesar pentru creșterea și
educarea unor copii bine adaptați la mediul social.
30 Amza, T., Amza, C. P., op. cit. , p. 415
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
31
Tot consecință principală a neimplicării familiei, dar în care sunt implicate și
instituți ile de învățământ, fenomen ul absenteismului și al abandonului școlar generează
deficiențe funcționale în structura binomului familie -comunitate . Astfel, un studiu condus în
anul 2010 în Republica Moldova31 arăta că d in totalul de minori c are au comis infrac țiuni în
anul analizat , 85,7% erau persoane neîncadrate în sistemul de educație. Dintre acestea, 40,2%
fac parte din familii vulnerabile; circa 22% provin din familii monoparentale; 8% din familii
cu mulți copii; circa 26% sunt din categoria celor rămași fără îngrijirea unui sau a ambilor
părinți, ca urmare a plecării acestora la muncă peste hotare; 4,2% sunt beneficiari ai
instituțiilor rezidențiale.
Dezechilibrele în s tructura și funcționalitatea familiei sunt astfel responsabile în
apariția și repetarea comportamentului deviant, premisă fundamentală a apariției delincvenței
juvenile.
În afara familiei, a organelor judiciare și sistemului de educație, o contribuție
semnificativă poate fi și cea a societății civile, prin diferitele ei forme de exprimare32, care
oferă tinerilor un cadru adecvat pentru promovarea politicilor sociale care urmăresc
combaterea delicvenței minorilor, respectiv forme de reintegrare socială a acestor tineri.
O serie de studii forțează acceptarea opiniei precum că tinerii nu sunt , în acest caz,
infractori în adevăratul sens al cuvântului, ci victime ale unui sistem incapabil de a menține
controlul social prin instituțiile sale abilitate, însă o astfel de abordare pleacă de la o premisă
falsă și este pur contemplativă, nepractică, neglijând aspecte grave ale infracționalității
juvenile.
În concluzie, factorii economici (șomajul, crizele economice, scăderea nivelului de
trai, marginalizarea și sentimentul inutilității sociale), factorii demografici, socio -familiali,
situaționali, fac torii de frustrare și dezorganizare socială, contribuie indiscutabil la originea
delincvenței.
2.5. TEORII CRIMINOLOGICE PRIVIND DELINCVENȚA JUVENILĂ
Până la Congresul Internațional de Criminologie de la Sankt Petersburg, 1890, unde
C. Lombroso a adus î n discuție pentru prima dată examinarea medicală și psihologică a
criminalilor, sistemul penal consta cu precădere în studierea crimei, și nu a criminalului, în
31 Dolea, I., Zaharia, V., Prițcan, Valentina, Fenomenul delincvenței juvenile în Republica Moldova ,
publicat în http://irp.md/media/press_releases/519 -ce-este-delicvena -juvenil -i-care-sunt-motivele –
apariiei -ei.html , 2014
32 Murzea, C. I., Delincvența juvenilă – abordări teoretice , în Acta Universitatis George Bacovia.
Juridica Volume 4. Issue 2/2015
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
32
baza lucrărilor unuia din părinții criminologiei clasice și al penologiei moderne, Cesare
Bones ana-Beccaria (criminologist, jurist și filozof italian) . Lombroso devine astfel părintele
criminologiei clinice, în ciuda deficiențelor de raționament prezente în unele din lucrările sale.
După cum am mai menționat, comportamentul delincvent și etiologia sa sunt
desosebit de complexe, dat fiind însuși enigmaticul obiect de studiu – omul, și au suscitat
imaginația și elocvența a numeroși cercetători care au emis o sumă de teorii, mai mult sau mai
puțin dovedite de practica uzuală și fenomenul real al infra cționalității.
În parte , aceste teorii au fost deja analizate în cadrul subcapitolelor dedicate
factorilor de risc ai delincvenței, însă ne -am propus o trecere sumară în revistă pentru a le
putea inventaria, clasifica și completa, unde este cazul.
Astfel, au fost determinate următoarele categorii:
a)teorii predominant biologice:
-teoriile constituționaliste33 ale lui Kretschmer, Sheldon și Pavlov, adresate tipologiei
umane din punct de vedere al constituției fizice și psihice;
-teoriile endocrinologice, care identifică rolul unor hormoni (de exemplu
testosteronul) în comiterea infracțiunilor de natură sexuală;
-teoriile genetice asupra contribuției factorului ereditar și a cromozomului
suplimentar Y în tipul constituțional al unor infractori;
b)teorii predomi nant psihologice:
-teoria identității Eu -lui și influenței familiei a lui Mailloux, conform căruia și
excesul de gratificații poate aliena individul și poate favoriza apariția unor trăsături
narcisistice și distructive;
-teoria psihomorală a lui Etienne d e Greef: actul delincvent este favorizat de
indiferența afectivă a infractorului, aflat în regresiune morală;
-teoria personalității criminale a lui J. Pinatel (1971): personalitatea infractorului,
caracterizată de egocentrism, impulsivitate și inafectivit ate, este cea care face întotdeauna
trecerea de la cauzele infracțiunii la actul în sine;
-teoria frustrației, completată de varianta psihanalitică a teoriei lui Adler (1931) care
pun comportamentul delincvent pe seama complexelor de inferioritate și a compensării
acestei stări de frustrare de către infractor prin acte agresive;
-teoria conflictelor psihologice (Loward, 1959): indiferent de natura lui, conflictul
care depășește o anumită limită duce la inadaptare și delincvență;
33 Scripcaru, G., Astărăstoiae, V., Criminologie clinică , Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 34
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
33
-teoria caracteriopatiei a lui Mannheim și Heymans (1965): factorii care favorizează
actele penale sunt de natură constituțională, patologică sau morală, iar caracterul joacă rolul
de legătură cauzală între trăsăturile constituționale și mediu;
-teoria asociațiilor diferențiate a lui Sutherland, a învățării comportamentului
delincvent prin asociere sau prin repudiere și izolare;
-teoria secvențelor temporare (Eysenk și Mowrer, 1995): stipulează că acțiunile
individului nu sunt determinate doar de consecințele lor, ci mai ales de ordinea lor de
producere, dat fiind că delincventul are înclinația de a satisface întâi pulsiunea primară
antisocială, negândind mai întâi consecințele;
-teoria etologică a lui Lorentz, care plasează agresivitatea în locul central al factorilor
criminogeni.
c)teorii predominant sociologice:
-teoriile personalității anomice ale lui Canepa, Pinatel, Durkheim sau Merton, care
pun în centr ul conceptului analizat tipul anomic de societate, caracterizat de persoane cu
comportamente antisociale, deficit de socializare, dezechilibre în ierarhia socială și încetarea
temporară a controlului societății asupra indivizilor din cauza unor transformăr i sociale
bruște, generatoare de diminuarea puterii morale și a bunăstării cetățenilor;
-teoria ecologică (mezologică), susținută de școala criminologică din Chicago, pune
creșterea delincvenței pe seama inegalităților sociale, fapt remarcat atât în cazul zonelor
periurbane cu potențial criminogen din marile metropole și nu numai (bidon -ville, favellas),
unde marginalizarea, sărăcia, traficul de droguri și de arme au dus la explozia delincvenței și
creșterea exponențială a ratei criminalității, cât și în de calajul între statele dezvoltate și cele
aflate în curs de dezvoltare în acest sens;
-teoriile economice – Shaw, McKay, conform cărora sărăcia naște disoluție morală,
iar interacțiunea cu alți infractori duce la progresul în învățarea comportamentului deli ncvent,
grupul social vulnerabil funcționând adesea după propri a scară de valori;
-teoria conflictului de culturi a lui Sellin (1938): mediile subculturale, marginale, își
creează o cultură proprie, la care individul e cu atât mai susceptibil a adera cu câ t este de
vârstă mai mică, învățarea făcându -se prin imitație; acest conflict intercultural este des cauza
delincvnței în rândul imigranților;
-teoria subculturilor a lui Cohen (1977) , ca bariere în dezvoltarea economică și
socială a grupurilor sărace și, de aici, apariția criminalității , cu varianta sa dedicată grupurilor
marginale ale străzii ( corner street society ) – Whyte, au aplicabilitate mai ales în rândul
delincvenței infatilo -juvenile ;
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
34
-teoria etichetării – Sheley, Goffman, Becker (1963): comportam entul delincvent este
de fapt o reacție de asumare a etichetei de “delincvent” conferită de justiție sau societate ,
acestea având astfel ocazia să creeze în mod paradoxal devianță și delincvență; cel etichetat,
din lipsa altor opțiuni, este constrâns să caute anturaje care să -l accepte, în care dezvoltă o
contracultură de devianță;
-teoria apăr ării sociale a lui Prins și Liszt, bazată pe concepțiile radicale ale lui
Nietzsche, a determinat în regimul nazist adoptarea unor legi inumane, de eutanasiere și
eradicare din fașă a criminalității, considerate ereditare ;
-teoria strategiilor criminale a lui Cusson concluziona că delincvența ține de
oportunitățile oferite, prin mijloace paralegitime sau chiar ilegitime, deoarece omul, prin
natura sa, își dorește put ere, personală și financiară;
-teoria socializării negative34 constă în adoptarea unor nonvalori comportamentale
încă de la vârste fragede; astfel, socializarea primară deficientă, cauzată de modelele negative
din cadrul familiei, poate genera eșuarea socia lizării secundare, din cadrul școlii, și sociopatia
adolescentului și apoi a adultului, care este tot mai puțin recuperabil.
Minorul delincvent este la origine o victimă a patologiei familiale , în multe dintre
cazuri, și mai apoi a patologiei sociale, el fiind lipsit de posibilitatea de a se sustrage
socializării primare inevitabile (Glueck) și învățând, prin violență, că acesta este modul de a
rezolva diferitele coflicte interumane la care va lua apoi parte.
În concluzie , teoriile etiologice asupra delincvenței în general, și a delincvenței
juvenile în special, aduc în prim plan, în funcție de autor, fiecare dintre factorii criminogeni
analizați în acest capitol, din cele trei grupe – biologici, psihologici și psihosociali, trecând
printr -o gamă largă de interpretări și variații, în funcție de mărimea eșantionului sau a
experimentului social, durata cercetării, mijloacele și metodele folosite, elaborarea premiselor
și multe alte criterii.
Ideea de bază care se poate desprind e de aici este că, în fapt, orice act delincvent
comportă o pluricauzalitate cu variațiuni infinitezimale, diverse de la caz la caz, datorată
complexității fenomenului infracțional și a psihicului uman, și pentru care criminologul
trebuie să fie pregătit din punct de vedere științific, metodologic disciplinar și al legislației în
vigoare.
34 Scripcaru, G., Astărăstoiae, V., Criminologie clinică , Ed. Polirom, Iași, 2003, pp. 53 -54
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
35
CAPITOLUL III
TRATAMENTUL JUDICIAR AL MINORULUI DELINCVENT
3.1. P ROFILUL PSIHOLOGIC
Pentru a alcătui profilul psihologic al minorului delincvent este necesar să luăm în
calcul următoarele variabile35:
a)date demografice:
-vârsta : majoritatea studiilor (Anglia – Quinn, 2004, S.U.A. – Hoge, Guerra &
Boxer, 2008) sunt de părere că media de vârstă la care minorii încep să comită acte
delincvente este în scădere (13,6 ani), iar ulterior, cu înaintarea în vârstă, comportamentul
infracțional devine tot mai complex .
În România, un amplu studiu desfășurat de Ministerul Justiției în perioada octombrie
2003 – martie 2004 asupra a 701 minori inculpați relevă că cea mai numeroasă categorie este
cea de 10 – 14 ani (62%) pentru minorii care nu răspund penal și 16 – 18 ani (66%) pentru
minorii care răspund penal.
Vârsta influențează caracteristicile săvârșirii unor infracțiuni prin elemente inedite –
de exemplu pentru furt: minorii sunt mai ingenioși în ce privește tehnicile de efracție, mai
temerari, se inspiră din filme, nu dovedesc capacitatea sau intenția de a -și ascunde urmele,
sunt de cele mai multe ori prinși încercând să vândă bunurile furate și au tendința de a se as cia
cu majori în comiterea faptelor.
Nivelul de dezvoltare ontogenetică este aici responsabil de toate aceste variații
specifice, ca urmare a specificității modului de gândire și a dezvol tării corticale din
adolescență, cu trăsăturile deja amintite de activism crescut, atracție mare față de
nou, labilitate afectiv ă, instabilitate emoț ional ă, exces de anxietate , impulsivitate , capacitate
scăzută de amânare a caracterizării dorințe lor, incapacitate de inhibi ție36.
-genul : populația infracțională în general, dar și cea delincventă juvenilă este
caracterizată de ponderea mare a genului masculin .
Studiul amintit mai sus (Ministerul Justiției, 2005) arăta că 87,5% dintre minorii care
nu răspund penal și 94% dintre cei care răspund penal sunt băieți, car e sunt mult mai probabil
a fi judecați pentru acte violente.
35 Vasile, Alin a Sanda, op. cit. , pp. 367 -402
36 Pătrașcu, Denisa, op. cit.
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
36
Acest procent indică atât specificitatea dată de deosebirile de gen, cât și tendința de a
folosi, în cazul fetelor, pedepse mai ușoare în termeni juridici – avertismentul, amenda, în
concepția g enerală că ele au mai degrabă nevoie de protecție decât de control social.
Singurul centru de reeducare din România care găzduiește fete este cel de la Găești
(AG) dat fiind numărul mic al minorelor condamnate; de obicei, faptele săvârșite de acestea
sunt grave și au probleme de adaptare psihosocială și devianță comportamentală, lucrul cu ele
fiind mai dificil decât cel cu băieții.
-etnia : o serie de minorități etnice sunt, în majoritatea țărilor, suprareprezentate în
cadrul populației deținuților (afro -americani în S.U.A., rromi în România) , conform studiilor
– în cazul minorilor care nu răspund penal, 21% sunt de etnie rromă, față de 11% din tre cei
care răspund penal, în penitenciarele românești, 17,2% sunt țigani, iar în centrele de
reeducare – 35%, în condițiile în care procentul de acestei etnii în cadrul populației generale a
statului nu depășește 5 -6% (Durnescu, 2001, citat de Vasile Alina Sanda, 2010) ; se pare că
acest lucru se întâmplă din mai multe motive: etnia creează o prevalență a ri scului pentru
delincvență juvenilă (sărăcie, lipsa educației, familii numeroase) prin inegalitățile sociale la
care este supusă, atenția autorităților este îndreptată mai degrabă spre minorii de etnie sau
recidiviști, crescând probabilitatea ca aceștia să fie descoperiți, iar tendința generală a
instanțelor la judecarea faptelor este de a acorda acestor infractori de etnie (rromă) măsuri
privative de libertate, excluzând din start posibilitatea ca aceștia să se reabiliteze în familie
sau în comunitate.
Suprareprezentarea însă a populației majoritare în distribuția muncilor mai ușoare din
penitenciare a dus la organizarea de comitete specializate în analiza cazurilor de potențială
discriminare rasistă.
-mediul de proveniență : în procent majoritar, de 66%, m inorii delincvenți provin din
mediul urban, peste 70% dintre infracțiuni fiind comise tot în orașe; studiile arată că în mediul
urban, minorii infractori tind să se asocieze cu majorii în comiterea faptelor, formând grupuri
mai largi, apare consumul de sub stanțe psihoactive și predomină furtul și tâlhăria, în timp ce
în mediul rural sunt specifice infracțiunile de furt, viol și omor și grupurile mici de infractori,
maxim 2 -3 persoane.
b)factorul recidivei : în general s -a constatat că cei mai mulți dintre minorii
delincvenți săvârșesc un număr redus de fapte , doar un procent de cca 10 -12% fiind recidiviști
(cei mai mulți dintre aceștia au revenit în centrele de reeducare în primele 3 luni de le
liberare).
Profilul recidivistului arată că în cazul infracțiu nilor în care factorii situaționali au
fost majoritari (nevoi materiale, influența grupului, conflictul spontan) , conduita minorului
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
37
fiind bună până atunci, probabilitatea de recidivă scade foarte mult, în timp ce pentru minorii
care prezintă comportamente predelincvențiale frecvente (vagabondaj, chiul, fuga de acasă,
consum de alcool, relații sexuale premature) și trăsături dizarmonice de personalitate
(egocentrism, imaturitate, lipsa cu lpabilității , lipsa atașamentelor familiale ), recidiva devine
centrul unui stil de viață antisocial.
c)familia : în ciuda faptului că familiile dezorganizate, disfuncționale, caracterizate
prin inconsecvență educațională , severitate excesivă, lipsa relațiilor familiale armonioase,
violență etc., sunt considerate a fi factori de risc în delincvența juvenilă, studiile arată că
81,6% dintre minorii care au săvârșit fapte penale (în România) provin din familii legal
constituite și aparent organizate, deoarece nu atât structura efectivă a familiei are potențial
criminogen, cât mai ales carențele afective și educaționale, care pot apărea și în familii așa -zis
organizate din punct de vedere legal (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 2000, citați de Vasile
Alina Sanda, 2010). Statisticile reflectă această realitate, deoarece 55% dintre delinc venții
minori au fost martori sau victime ale unui climat familial violent, fiind alungați de acasă sau
maltratați , în cea mai mare parte din cazuri înregistrându -se atât relații conflictuale între
părinți, cât și între părinte și copil.
d)grupul de priet eni: adolescenții sunt cei mai predispuși, între 12 și 15 ani, la
săvârșirea de fapte infracționale la presiunea grupului, datorită semnif icațiilor deosebite pe
care le î mbracă nevoia de suport social și emoțional din această perioadă.
Delincvența este un proces de “învățare socială” (Cusson) , prin care se transmit mai
degrabă practici și justificări infracționale, prin instigarea, aprobarea, succesul acțiunii și
justificarea faptei, în special în bandele și grupurile organizate. Nivelul de culpabilizare
personală scade , minorul își găsește în grup circumstanțe atenuante (“n-am avut de ales”, “n –
am fost eu primul” , “toată lumea o face” ), iar etichetarea socială negativă crește riscul
reiterării comportamentului infracțional pe baza mecan ismelor psihologice explicate în
capitolul anterior.
În studiul Ministerului Justiției menționat (2005), peste 80% dintre minorii
delincvenți chestionați își duceau existența într -un anturaj necorespunzător (grupuri de cartier,
bande, sau infractori majori ).
e)nivelul de adaptare școlară : inadaptarea școlară , eșecul școlar și delincvența sunt
strâns legate , constatându -se că cca 25% dintre minorii delincvenți au abandonat școala, iar
între 7 și 16% sunt neșcolarizați. Practic, problemele de inadaptare școla ră (deficit de atenție,
comportament agr esiv, slaba capacitate intelectuală , probleme emoționale etc.) creează
repulsie față de școală, absenteism și în final abandon, categoria minorilor delincvenți fiind
susceptibili de a fi etichetați drept “copii dificili”, cu care nu se poate lucra, creându -se un
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
38
cerc vicios pe baza repulsiei reciproce. Ei sunt astfel mai degrabă exmatriculați decât incluși
în planuri de intervenție și ajutați, ceea ce sporește riscul apariției comportamentelor
infracțional e.
În concluzie, factorii care modulează profilul psihologic al minorului delincvent
trebuie analizați cu atenție, fiecare dintre ei conducând la situații particulare pentru fiecare
individ, de unde ar trebui decelate particularitățile procesului de reeducare și reabilitare a
acestora, prin planuri de intervenție specializate și personalizate.
3.2. R ĂSPUNDEREA PENALĂ PE PLAN INTERNAȚIONAL – CONSIDERAȚII
GENERALE
În domeniul justiției pentru minori pe plan internațional , sistemele de drept urmează
două modele: cel tradițional sau penal, conform căruia începând cu o anumită vârstă minorilor
li se aplică pedepse, și cel mai recent, nepenal, care acordă prioritate măsurilor educative, în
ambele modele, minorilor, sub o anumită vârstă, care au săvârșit fapte prevăzute de legea
penală, aplicându -li-se numai măsuri de protecție37.
Modelul tradițional penal rămâne dominant, acesta recurgând atât la pedepse cât și la
măsuri educative, cum este, de exemplu, în dreptul englez, unde minorului îi sunt aplicabile,
în principiu, numai pedepse, însă mai puțin severe în privința duratei și a modului de
executare decât cele aplicabile infractorilor majori. Alte legislații prevăd existența unui sistem
mixt de sancțiuni alcătuit din pedepse și măsuri educative, cum este, de exemplu, cazul
Elveției, unde minorului i se poate aplica fie o pedeapsă, fie o măsură educativă, sau cazul
Germaniei, unde minorului infractor i se aplică, în paralel cu pedepsele, și măsuri educative
(unele cu caracter coercitiv, iar altele disciplin are).
Modelul nepenal pune accent ul pe măsurile educative, cum este de exemplu în
legislația belgiană unde a fost lansat conceptul de „minor aflat în pericol” (Legea din 8 aprilie
1965), concept care include indisciplina, vagabondajul și comiterea de infra cțiuni.
În Franța, de exemplu, vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majoratului, 18
ani, dar poate coborî până la 13 ani, conform art. 122 alin. 8 din Codul Penal aprobat prin
Legea nr. 2002 -1138 din 9 septembrie 2002 art. 11 publicată în Journal Officiel din 10
septembrie 2002 și în Ordonanța nr. 45-174 din 2 februarie 1945 privind minorii delincvenți,
cu modificările și completările ulterioare până în 2002.
37 Brutaru, Versavia, Răspunderea minorului în diferite țări europene , în Revista Universul Juridic –
revistă lunară de doctrină și jurisprudență, 30. iun. 2015, http://revista.universuljuridic.ro
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
39
Înainte de 10 ani, nici o măsură de reținere preventivă sau de reținere nu poate fi
luată, iar de la 10 la 13 ani minorul poate fi plasat sub supravegherea într-o circă de poliție,
după autorizarea emisă de un magistrat, sau sub controlul său (legea Perben I și II)38.
În legislația germană, prevederile Codului penal și ale Legii privind tribuna lul
pentru minori din 1953, cu modificările și completările ulterioare , în vigoare astăzi, vârsta
răspunderii este tot de 18 ani, însă art. 19 din Codul penal prevede lipsa absolută a răspunderii
penale pentru minorii care nu au împlinit 14 ani: „Persoana care în momentul săvârșirii faptei
nu a împlinit încă vârsta de 14 ani este incapabilă de a comite o faptă cu vinovăție”.
În dreptul penal belgian, majoratul penal este actualmente fixat la 18 ani, sub această
vârstă minorii neputând să fie, ca regulă generală, condamnați la o pedeapsă. Principiul
iresponsabilității penale și prezumția de absență a discernământului nu sunt prevăzute într -un
text de lege, art. 36 alin. (4) din Legea din 8 aprilie 1965 cu privire la protecția tineretului
precizând doar că „Tribunalul tineretului este competent cu cererile Ministerului Public
referitoare la persoanele urmărite pentru o faptă calificată ca infracțiune, comisă înainte de 18
ani împliniți”, iar art. 37 dispune că „tribunalul tinerilor poate ordona față de persoanele care
îi sunt deferite, măsuri de paz ă, de prezervare și de educație. Una dintre caracteristicile
modelului belgian cu privire la minorul delincvent este pragmatismul acestuia, întemeiat pe
teoria apărării sociale, antrenarea răspunderii pena le pentru minori fiind posibilă doar în
situații de excepție .
Expresia „faptă calificată ca infracțiune” prevăzută în art. 36 alin. (4) din Legea din
8 aprilie 1965 este interpretată în doctrină ca o prezumție de absență a discernământului,
temelia întregu lui model protecționist belgian în materia minorității. Drept urmare, orice faptă
comisă de un minor va fi considerată ca nefiind imputabilă acestuia din punct de vedere moral
și drept urmare o astfel de faptă nu constituie o infracțiune pentru care minoru l să fie pedepsit;
din acest motiv, legiuitorul folosește expresia generică de „faptă calificată infracțiune” fără a
face distincție între crime, delicte și contravenții, fiindcă clasificarea tripartită a infracțiunilor
se bazează pe clasificarea tripartit ă a pedepselor, în funcție de această clasificare urmând să se
determine și judecătorul competent, pe când în cazul minorilor, competența revine
întotdeauna jurisdicției speciale, respectiv tribunalului tineretului.
Principiul potrivit căruia minorul nu po ate comite o infracțiune a fost întotdeauna
admis în dreptul belgian, în funcție de speța concretă, Legea din 8 aprilie 1965 prevăzând că
este întotdeauna posibil ca ministerul public să trimită pe minor tribunalului tineretului mai
degrabă, în funcție de starea de pericol în care se află acesta decât în funcție de fapta calificată
38 Fraj-Bouslimani, Nora, op. cit. , p. 92
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
40
infracțiune pe care el a comis -o. Din acest motiv, legea belgiană nu prevede un prag minim de
vârstă de la care minorul să răspundă pentru „fapta calificată ca infracțiune”, exis tând situații
în care minori în vârstă de 8 și 9 ani au fost urmăriți și deferiți tribunalului tineretului pentru
că au săvârșit o faptă care avut drept consecință moartea unui om.
În Spania, limita de vârstă pentru angajarea răspunderii penale a fost ridicată prin
noul Cod Penal adoptat în 1995 de la 16 la 18 ani, fiind reglementată expres, în articolul 19,
răspunderea penală a minorilor ca regulă derogatorie de la dreptul comun. Sistemul introdus
în 1992 a rămas provizoriu în vigoare până la aprobare a unei noi legi speciale care reglementa
răspunderea penală a minorilor.
În concordanță cu prevederile art. 19 al noului Cod penal, prin Legea nr. 5/2000
(Monitorul Oficial al Statului, 13 ianuarie 2000) a fost introdus noul sistem spaniol al
răspunderii p enale a minorilor, în care este prioritar scopul educării și resocializării minorilor
și nu cel al apărării sociale caracteristic dreptului penal, subliniindu -se astfel caracterul
derogator al acestor norme. Legea a intrat în vigoare un an mai târziu (ianu arie 2001) după
multiple modificări, cea mai criticată privind sancțiunile penale aplicate minorilor care
săvârșesc infracțiuni cu grad sporit de pericol social, în special acte de terorism (Legea nr.
7/2000).
Legea organică privind răspunderea penală a mi norilor din 12 ianuarie 2000
prevede lipsa absolută a răspunderii penale pentru minorii care nu au împlinit 14 ani și lipsa
relativă a răspunderii penale pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani.
Dintre minori, se diferențiază, două categorii, de la 14 la 16 ani și de la 16 la 18 ani.
Pentru minorii care au împlinit 16 ani, legea prevede o agravare în cazul săvârșirii de
infracțiuni cu violență, intimidare sau punerea în pericol a persoanei.
3.3. R ĂSPUNDEREA PENALĂ PE PLAN NAȚIONAL
În ce privește delincvența juvenilă, legislația în România reflectă în mare măsură
prevederile internaționale, prin documentele intern aționale pe care le -a ratificat: Pactul
internațional cu privire la drepturile copilului (Decretul nr. 212/1974), Convenția ONU cu
privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite
la 20 noiembrie 1989, ratifica tă prin Legea nr. 18/1990, republicată (M. Of. nr. 314 din 13
iunie 2001).
Pe plan național, se impune a se deosebi cele două mari categorii în ce privește
statutul minorului în jurisprudență – cel de făptuitor și cel de victimă.
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
41
Minoritatea în toate aspe ctele ei juridice este reglementată de o serie de documente:
Constituția României, republicată în M.O. nr. 767/31 oct 2003 în urma revizuirii , Noul Cod
Penal în vigoare, adoptat prin Legea 286/2009, cu modificările și completările ulterioare
(Partea genera lă, Titlul V: Minoritatea, art. 11 3 – 134); acesta vine să înlocuiască Codul Penal
adoptat prin Legea 15/1968, intrat în vigoare la data de 1.01.1969, care a fost aproape 40 de
ani baza justiției în materie penală.
Noul Cod Penal, actu alizat în 2017 prin m odificările aduse de O.U.G. nr. 13/2017
pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 92 din 1 februarie 2017 ,
a intrat în vigoare cu 01 februarie 2014 și stipulează foarte clar condițiile în care minorul
este răspunzător penal39: CAPITOLUL I , Regimul răspunderii penale a minorului , Art. 113
Limitele răspunderii penale (1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răs punde penal.
(2) Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a
săvârșit fapta cu discernământ. (3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal
potrivit legii.
La acestea se adaugă Noul Cod de Procedură P enală, actualizat prin Legea nr.
135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din
15 iulie 2010, în vigoare din 1 februarie 2014: OUG nr. 3/2014 – pentru luarea unor măsuri de
implementare necesare aplicării Legii n r. 135/2010 privind Codul de procedură penală și
pentru implementarea altor acte normative Monitorul Oficial 98/2014 și Legea nr. 255/2013 –
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru
modificarea și completa rea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual
penale Monitorul Oficial 515/2013.
Cuprinde secțiunile: Partea generală, Titlul V: Măsuri preventive și alte măsuri
procesuale, Capitolul I, Secțiunea VIII: Dispoziții speciale privind măsurile pre ventive
aplicate minorilor, art. 244 -245, Partea specială, Titlul IV: Proceduri speciale, Cap. III:
Proceduri în cauzele cu infractori minori, art. 498 -513.
Codul Penal adoptat în 1969 a fost completat în 1977 prin Decretul nr. 218, care
prevedea alt siste m de pedeapsă pentru minori, mult mai blândă, în urma căruia s -au înființat
Școlile speciale de muncă și reeducare (Găești, Tichilești etc.); în 1992, acestea au fost
transformate în centre de reeducare minori, sancțiunile vechiului cod penal din 1969 reve nind
în vigoare.40
39 http://legeaz.net/noul -cod-penal/art -113
40 Vasile, Alina Sanda, op. cit. , p. 421
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
42
În mod curios, reglementările noilor codur i penal și de procedură penală au modificat
din nou regimul pedepselor, fiind criticate de o serie de ONG -uri ca fiind “cel mai permisiv
regim din Europa pentru infractori”41.
Justiția juvenilă în România este formată din următoarele instituții:
-Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, care instrumentează
și monitorizează cazurile minorilor delincvenți care nu răspund penal, având sub 14 ani sau
între 14 și 16 ani dar lipsiț i de discernământ; aceștia sunt cei care corespund sintagmei
juridice de minor în dificultate , amintită la începutul lucrării, iar ca reprezentate ale sistemului
de protecție a copilului în țara noastră, aceste direcții adoptă cel mai frecvent măsuri ca:
reintegrarea minorului în familia naturală sau plasamentul (în familia extinsă/asistată/centre
de zi etc.), fără a asigura însă un sistem unitar și bine pus la punct la nivel național;
răspunderea penală limitată și lipsa unui cadru instituțional adecvat cr eează însă o categorie
neacoperită juridic, a acelor minori sub 14 ani care săvârșesc fapte penale fără a li se
“întâmpla ” mare lucru (Ministerul Justiției, 2005).
-Tribunalele pentru minori: deși legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004
prevedea înființarea până în 2007 a unor instanțe speciale pentru minori, singurele Tribunale
pentru minori și familie sunt astăzi cele de la Brașov și Oradea42, Ministerul Justiției
argumentând lipsa de resurse umane și financiare pentru a continua cu înființarea a cestora și
în alte mar i orașe, în condițiile în care prezența permanentă a unor specialiști în cadrul mult –
doritelor tribunale ar putea preveni infracționalitatea puerilă, prin combaterea înstrăinării
dintre copil și părintele nerezident, abuzurile părinților sau abandonarea copiilor, soluționând
termenele într -un timp mai rezonabil dacă n -ar mai avea spețe de altă natură, cu consecințe
favorabile pentru viitorul adult.
Totuși, în cadrul tribunalelor din mai toate orașele din țară , își desfășoară act ivitatea
complete de judecată specializate pentru cauzele cu minori și de familie43.
În cazurile când minorii sunt victime în sistemul de justiție, nevoile și particularitățile
lor sunt diferite de cele ale adulților , deoarece prezintă un “potențial de rece ptivitate
victimal ă” (B. Mendelsohn, citat de Vasile Alina Sanda) semnificativ mai ridicat, din cauza
incompletei maturizări fizice și cognitive, care îi fac e vulnerabili în fața riscului și incapabili
41 Pulbere, V., http://www.e -juridic.ro/index.php?pag=a&aid=2195
42 Cudrici, S., Tribunalul pentru minori București – o necesitate imediată , editorial în Lumea Justiției,
revistă online de drept, 16 mai 2015, https://www.luju.ro/opinii/editorial/tribunalul -pentru -minori –
bucuresti -o-necesitate -imediata
43 Consiliul Suprem al Magistraturii – Starea Justiției în 2011 , http://www.csm1909. ro/
ViewFile.ashx?guid=969ba399 -bdb7 -4f61-a875 -d794f33c6462|InfoCSM
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
43
de a anticipa anumite consecințe , respectiv experiența de viață insuficientă și naivitatea în fața
relelor intenții sau acțiunea factorilor de risc ai delincvenței juvenile.
Fără a face referire directă la categoria minorilor, Legea nr. 211 din 27 mai 2004, cu
completările ulterioare aduse prin OUG 113/2007 – pentru modificarea și completarea Legii
nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea prote cției victimelor infracțiunilor,
publicată în 26 octombrie 2007 în Monitorul Oficial 729/2007 , reglementează aspectele
tratamentului judiciar pentru victime, respectiv informarea, consilierea psihologică, asistența
juridică gratuită și acordarea compensațiilor financiare de către stat44.
Infracțiunile asupra minorilor sunt însă și greu de depistat, deoarece aceștia nu au
curajul de a raporta o serie de abuzuri l a care sunt supuși (violență în familie, școală, fizică
sau de limbaj, pedepse, bătaie, muncă la negru, abuzuri sexuale sau emoționale , traficul de
ființe umane sau consumul de droguri și alte situații ), ceea ce face ca această categorie de
minori -victime să fie una extrem de vulnerabilă la riscul de a deveni, la rândul său,
delincventă, “făcând ceea ce învață”.
În acest sens s -au sem nalat, pe lângă cadrul strict legislativ, apariția mai multor
inițiative: campanii anti-violență domestică ale Poliției Generale și a unor ONG -uri (Salvați
Copiii de exemplu), deschiderea unor hotlines pentru denunțarea cazurilor de abuz asupra
copiilor ș.a.m.d. cu scopul de a ridica gradul de conștientizare a opiniei publice în această
problemă.
3.3.1. R EGIMUL SANCȚIONATO R
Vechiul cod penal, în art. 109 prevedea amenda și închisoarea ca pedepse pentru
minori, care sunt oricum judecați cu regim special de sancționare.
Noul cod penal reglementează regimul sancționator al minorilor sub forma măsurilor
educative și a pedepse lor, privative sau neprivative de libertate, cu suspendare sau cu
executare, astfel45:
CAPITOLUL I , Regimul răspunderii penale a minorului :
Art. 114 – Consecințele răspunderii penale :
(1) Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14
și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.
(2) Față de minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua o măsură educativă privativă de
libertate în următoarele cazuri:
44 http://legeaz.net/legea -211-2004 -protectie -victime -infractiuni/
45 http://legeaz.net/noul -cod-penal/art -114
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
44
a) dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s -a aplicat o măsură educativă ce a
fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care es te
judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este
închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.
Art. 115 – Măsurile educative :
(1) Măsurile educative sunt neprivative de libertate sau privative de libert ate.
1. Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârșit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
2. Măsurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea într -un centru educativ : unități speciale de deținere aflate în subordinea
Administrației Naționale a Penitenciarelor – Centre de reeducare , pe o perioadă de 1 – 3 ani ;
b) internarea într -un centru de detenție : unități speciale din subordinea ANP –
Penitenciarele de Minori și Tineret, în care însă doar un procent mic îl reprezintă minorii ;
măsura se poate lua pe un termen între 2 și 15 ani, conform art. 125 din Noul Cod Penal.
(2) Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată față de minor se face, în
condițiile art. 11 4, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74.
Un studiu al ANP din 201346 arată că Penitenciarele de minori și tineri de la Bacău,
Craiova, Târgu Mureș și Tichilești au 1.999 de locuri și peste 2.150 de deținuți, din care
aproximativ 12 la sută sunt minori, iar în toate unitățile ANP erau, în decembrie 2013,
aproximativ 500 de minori, 40 0 dintre aceștia fiind condamnați definitiv.
Penitenciarul de minori și tineri Bacău are 846 de locuri, iar în 28 ianuarie erau
ocupate 842 (99,53 la sută), 57 dintre deținuți fiind minori. La Penitenciarul de minori și tineri
Craiova sunt 504 locuri, din care erau ocupate 485 (96,23 la sută), 80 dintre cei încarcerați
fiind minori. În Penitenciarul de minori și tineri Târgu Mureș sunt 258 de locuri, iar la 28
ianuarie erau 465 de persoane private de libertate, din care 56 minori. Unitatea avea la
sfârșitu l lunii ianuarie un indice de ocupare de 180,23 la sută. Penitenciarul de minori și tineri
Tichilești (județul Brăila) are 391 de locuri, din care erau ocupate 367 (93,86 la sută), 65
dintre cei aflați în detenție fiind minori.
46 http://www.mediafax.ro/social/penitenciarele -de-minori -si-tineri -au-1-999-de-locuri -si-peste -2-150-
de-detinuti -doar-12-sunt-minori -12018561
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
45
De asemenea, Administrația N ațională a Penitenciarelor (ANP) deține două centre de
reeducare, la Buziaș (județul Timiș) și la Târgu Ocna (județul Bacău), care sunt aproape
pline. Centrul de Reeducare Buziaș are 108 locuri, din care 97 erau ocupate la sfârșitul lunii
ianuarie, iar Ce ntrul de Reeducare Târgu Ocna are 98 de locuri, din care 72 erau ocupate.
Câteva dintre problemele ridicate de regimul sancționator al minorilor ar putea fi,
conform studiului desfășurat de Ministerul justiției în 2005:
-dezavantajele centrelor de reeducar e este numărul lor redus, lipsa legăturilor cu
familia și durata de minim un an a internării;
-inexistența instituțională a centrelor medicale educative, în ciuda prevederilor legale
și a numărului mare de deținuți minori cu forme de tulburări psihice;
-internarea în centre de reeducare sau libertatea supravegheată nu mai pot fi aplicate
minorilor care au împlinit 17 ani deoarece ambele măsuri se iau pe minim un an;
-aplicarea măsurilor educative este strict limitată de vârsta majoratului, dacă la
pronunțar ea sentinței inculpatul mai este minor, în caz contrat putând primi doar pedepse ;
termenele prelungite ale cercetărilor judiciare conduc în cazul acestor delincvenți juvenili
aflați la limită, la imposibilitatea de a beneficia de măsuri de reeducare care poate ar face
diferența în viața lor ca adulți.
3.3.2. P ROCEDURI JUDICIARE
Conform art. 21 , pct (3) din Constituția României, revizuită, “părțile au dreptul la
soluționarea cauzelor într -un termen rezonabil”47, respectiv o rice caz trebuie să respecte
principiul celerității, judecarea operativă, la fel cum prevede și legea 304/200448 și art. 6 pct. 1
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului , cu atât mai mult cauzele cu minori, din cauza
riscurilor și vulnerabilităților asociate categoriei de delincvenți juvenili.
Noul Cod de Procedură Penală , în vigoare de la 01 februarie 2014 conform legii nr.
135/2010 publicată în MO nr. 486 din 15 iulie 2010, prevede, pentru instrume ntarea cazurilor
47 CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției
României nr. 429/2003, ARTICOLUL 21 – Accesul liber la justiție – (1) Orice persoană se poate
adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu
poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părțile au dreptul la un pro ces echitabil și la soluționarea
cauzelor într -un termen rezonabil. (4) Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite.
http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=2#t2c1s0sba21
48 Legea nr. 304/2004 privind organiza rea judiciară, M.Of. al României, în vigoare de la 27 septembrie
2004, Capitolul II, Accesul la justiție – Art. 6. (1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru
apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime în exercitarea dreptu lui său la un proces
echitabil.
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
46
în care sunt implicați minori, o serie de norme derogatorii care aduc completări regulilor de
competență și procesual -penale generale .
Lege a nr. 255/2013 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul
de procedură penală ș i pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind
dispoziții procesual penale din 19 iulie 2013 , Monitorul Oficial 515/2013 prevede următoarele
secțiuni ale NCPP :
SECȚIUNEA a 8 -a
Dispoziții speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor
Art. 243
Condiții speciale de aplicare față de minori a măsurilor preventive :
(1) Față de suspectul și inculpatul minor se pot dispune măsuri preventive potrivit
dispozițiilor prevăzute în secțiunile 1 –7 din prezentul capitol, cu derogările și completările
prevăzute în prezentul articol.
(2) Reținerea și arestarea preventivă pot fi dis puse și față de un inculpat minor, în
mod excepțional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le -ar avea asupra
personalității și dezvoltării acestuia nu sunt disproporționate față de scopul urmărit prin luarea
măsurii.
(3) La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere
vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menținerii acestei
măsuri.
(4) Când s -a dispus reținerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoștințarea
prevăzută la art. 210 și 228 se face, în mod obligatoriu, și către reprezentantul legal al acestuia
sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.
Art. 244
Condiții speciale de executare a reținerii și arestării prevent ive dispuse față de minori
Regimul special de detenție al minorilor, în raport cu particularitățile vârstei, astfel
încât măsurile preventive luate față de aceștia să nu prejudicieze dezvoltarea lor fizică, psihică
sau morală, va fi stabilit prin legea pri vind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal.
De asemenea, capitolul III din noul cod de procedură penală49, “procedura în cauzele
cu infractori minori” , de la art. 504 până la art. 520, cuprinde dispozi țiile referitoare la
principalele etape ale unei cauze:
49 Noul Cod de Procedură Penală , adoptat prin Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură
Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările aduse de O.U.G. nr.
13/2017 pentru modificarea ș i completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr.
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
47
a)reținerea și a restarea preventivă a minorilor : măsurile preventive care pot fi
aplicate sunt reținerea, interdicția de a părăsi localitatea de domiciliu/țara, arestarea
preventivă.
Regimul special de care se bucură minorii presupune respectarea particularităților lor
de vârstă și indicația de a nu prejudicia dezvoltarea lor fizică, psihică și morală, cuprinzând
obligativitatea asistenței juridice gratuite, înștiințarea părintelui/tut orelui/serviciului de
probațiune, separarea minorilor de majori în spațiile de reținere/arest preventiv.
Termenul pentru care se poate dispune reținerea sau arestarea preventivă diferă în
funcție de vârsta minorului și gravitatea faptelor: sub 10 ore pentr u minorii de 14 -16 ani,
respectiv 20 de zile pentru cei peste 16 ani, cu posibilitatea prelungirii în cazuri excepționale.
De asemenea, potrivit art. 117 din Legea nr. 254 din 19 iulie 201350 privind
executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal – regimul aplicabil minorilor arestați preventiv, în condițiile în care nu
este împiedicată buna desfășurare a procesului penal, minorului i se asigură posibilitatea
menținerii legăturii cu persoanele cu care are relații familiale sau puternice legături afective,
prin suplimentarea dreptului la vizite, convorbiri telefonice sau on -line.
Noua formă a codului penal, intrată în vigoare la 01 februarie 2014 prin dispozițiile
legii 286/2009, elimină aproape în totalitate, pentru minori, pedeapsa cu închisoarea, fiind
propuse noi măsuri educative, cele mai multe dintre ele neprivative de libertate: stagiul de
formare civică (maxim 4 luni) , supravegherea (zilnică, pe 2 -6 luni) , consemnarea la sfârșit de
săptămână, asistarea zilnică (art. 115 alin. 1, citat anterior) , sub supravegherea Serviciului de
Probațiune.
Diferența dintre regimul adulților și cel al minorilor constă și în accentul pus pe
prevenție, atât antede lictuală, cât și postdelict uală, în cazul celor din urmă51.
Pedepse le privative de libertate – internarea în centre educative sau centre de
detenție, au loc doar pentru infracțiuni grave (pedepsite cu minim 7 ani de închisoare sau
detenție pe viață) sau pluralitatea de infracțiuni (art. 115 – art. 116).
În toate cazurile enumerate, minorul este obligat să participe la stagii de formare,
cursuri sau activități cu profil civic, cu scopul de a-l face să înțeleagă consecințele faptelor
135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 92 din 1 februarie 2017 – Titlul IV
– Proceduri speciale, Capitolul III – Procedura în cauzele cu infractori minori , http://legeaz.net/noul –
cod-procedura -penala -ncpp/
50 Legea nr. 254/2013, http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/150699
51 Brutaru, Versavia, Măsuri educative privative de libertate aplicate minorului. Prevederile Noului
Cod Penal , în Revista Unive rsul Juridic – revistă lunară de doctrină și jurisprudență, 4 iulie 2016,
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
48
sale și să -și revizuiască, pe viitor, comportamentul antisocial, pentru a -i facilita reintegrarea în
viața socială.
O serie de probleme care țin de reținerea preventivă, semnalate de studiul
Ministerului Justiției citat (2005), sunt prelungirea termenului de arest preventiv până la
intrarea în instanță, întreruperea școlarizării, trecerea prin mai multe unități de deten ție care
traumatizează în plus minorul, nesepararea efectivă de majori în arest.
b)urmărirea penală a minorilor: în această primă fază a procesului penal are loc
strângerea probelor care dovedesc infracțiunea, audierea martorilor și părților implicate,
identificarea făptuitorilor și stabilirea trimiterii sau nu în judecată (art. 200 CPP).
Din momentul declanșării ur măririi penale , persoana bănuită devine “învinuit”, iar
apoi, dacă există suficiente motive, demonstrate prin audieri, percheziții, cercetări la fața
locului, învinuitul capătă statu t de “inculpat”, față de care se vorbește de “urmărire cu acțiune
penală p usă în mișcare” (art. 258 -260 CPP).
Acte ale urmăririi penale sunt: audierea, luarea garanțiilor, întocmirea raportului de
expertiză medico -legală psihiatrică și pentru stabilirea discernământului (model de raport în
Anexa nr. 1 ), efectuarea referatului de evaluare și altele, care cuprind dispoziții speciale
pentru minori, respectiv asistența juridică gratuită și obligatorie la audiere (din oficiu) și
citarea obligatorie a părinților/tutorelui/serviciului de probațiune pentru minori i sub 16 ani
(art. 499 NCPP), toate cu scopul deja menționat al protecției suplimentare a acestora.
Câteva din aspectele problematice cuprind întârzierea plăților către instituțiile
medico -legale responsabile cu stabilirea discernământului minorului, caz î n care procedurile
pot fi blocate și luni de zile sau inexistența spațiilor speciale pentru audierea minorilor52
c)judecata minorilor: art. 504 din noul cod de procedură penală53 și art. 483 alin. 1 al
CPP conțin toate dispozițiile și derogările pentru judecata cauzelor cu minori .
Condițiile speciale pentru minori față de majori presupun regula unei singure
ascultări (art. 509 alin. 5 NCPP54), realizarea judecății numai în prezența minorului, citarea
obligatorie a părinților/tutorelui, caracterul separat și nepublic al ședințelor de judecată (art.
485 alin. 1 -2 CPP) pentru a nu expune suplimentar și prejudicia psihicul minorului.
52 Vasile, Alina Sanda, op. cit ., pp. 498 -499
53 Noul Cod De Procedură Penală , actualizat 2017, Titlul IV – Proceduri speciale , Capitolul III –
Procedura în cauzele cu infractori minori , Art. 504 – Dispoziții generale Urmărirea și judecarea
infracțiunilor săvârșite de minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se
fac potrivit procedurii obișnuite, cu completările și derogările prevăzute în prezentul capitol și în
secțiunea a 8 -a a cap. I din titlul V al părții generale.
54 Noul Cod De Procedură Penală , actualizat 2017, Titlul IV – Proceduri speciale , Capitolul III –
Procedura în cauzele cu infractori minori Art. 509 – Desfășurarea judecății (5) Ascultarea minorului
va avea loc o singură dată, iar reascultarea sa va fi admisă de judecător doar în cazuri temeinic
justificate.
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
49
Cele mai întâlnite probleme în judecata cauzelor cu minori apar din lipsa specializării
magistraților pe linie de minori sau a t ribunalelor specializate (doar la Brașov și Oradea) ,
neprezentarea persoanelor citate, nesepararea ședințelor pentru minorilor de celelalte din
cauza supraaglomerării instanțelor cu cazuri și încălcarea în consecință a principiului
nepublicității .
Toate a ceste vicii de procedură provoacă, de obicei, amânarea termenelor în repetate
rânduri, ceea ce duce la durate de timp mari, de aproape un an, de la săvârșirea faptei până la
condamnare.
d)executarea hotărârilor judecătorești: tot noul cod de procedură penală citat prevede
condițiile de revocare, înlocuire, prelungire, amânare sau întrerupere a executării pedepselor
primite de minori , prin art. 502 – 512.
La acestea se adaugă Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a
măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal , publicat ă în Monitorul
Oficial nr. 627 din 20.7.2006 , ultima dat ă actualizat ă prin Lege a nr. 83/2010 , care conține
dispoziții speciale pentru minori și tineri55.
Problemele specifice se referă la greutatea supravegherii în comunitate, lipsei
asistenței postpenale sau a unui sistem de monitorizare a minorilor condamnați și a evoluției
lor după condamnare, precum și o serie întreagă de aspecte specifice pedepselor privative de
libertate.
3.3.3. P RIVAREA DE LIBERTATE
Sentințele cu privare de libertate se execută în unitățile de detenție ale Administrației
Naționale a Penitenciarelor (ANP), aflat ă în subordinea Ministerului Justiției din 1991. Cadrul
juridic și legislativ pentru activitatea acestora este format din acte normative:
55 Legea 275/ 2006: Capitolul II, Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate , Art. 28
Individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de liberta te în cazul minorilor și
tinerilor (1) Minorii și tinerii aflați în executarea unei pedepse privative de libertate sunt incluși, pe
durata executării pedepsei, în programe speciale de consiliere și asistență, în funcție de vârsta și de
personalitatea fiecă ruia. În sensul prezentei legi, se consideră tineri persoanele condamnate care nu au
împlinit vârsta de 21 de ani. (2) Programele speciale prevăzute în alin. (1) sunt realizate de serviciile
de educație, consiliere psihologică și asistență socială din cadr ul penitenciarelor, cu participarea
consilierilor de protecție a victimelor și de reintegrare socială a infractorilor, a voluntarilor, a
asociațiilor și fundațiilor, precum și a altor reprezentanți ai societății civile. (3) Dispozițiile art. 39 se
aplică î n mod corespunzător în cazul persoanelor condamnate prevăzute în alin. (1). Detalii:
http://legeaz.net/legea -275-2006 -executarea -pedepselor/art -28-individualizarea -regimului -de-
executare -a-pedepselor -privative -de-libertate -in-cazul -minorilor -si-tinerilor
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
50
-interne: Hotărârea nr. 1849/200456 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile
Administrației Naționale a Penitenciarelor , publicat ă în M .Of. al României, î n vigoare de la
16 noiembrie 2004 până la 25 octombri e 2016, fiind abrogat ă și înlocuit ă prin Hotărârea nr.
756/201657, Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal , publicat ă în Monitorul Oficial nr. 627 din
20.7.2006 , actualizat ă prin Lege a nr. 83/2010 , care conține dispoziții speciale pentru minori și
tineri, Noul Cod Penal și Noul Cod de Procedură Penală ;
-internaționale: Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Consiliul Europei,
1950), Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților (ONU, 1957), Declarația
Universală a Drepturilor Omului (ONU, 1975), Ansamblul de reguli minime cu privire la
administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing, ONU; 1985) etc.
Câteva prevederi importante referitoare la regimul de detenție al minorilor din
România sunt , conform legii 275/2006 :
-neaplicarea regimului de maximă siguranță (art. 21 alin. 1 lit. c) sau a izolării (art.
71 alin. 6)
-interzicerea transferării în penitenciare pentru adulți (art. 31 alin. 5)
-separarea minorilor de majori (art. 32, a lin. 2)
ANP cuprindea, la data de 06 iunie 201758, următoarele categorii de unități:
-penitenciare cu regim de maximă siguranță, închis și secții de arest preventiv: 16
unități (dintre care 1 pentru femei, la Ploiești -Târgșorul Nou)
-penitenciare cu regim semideschis și deschis: 19 unități
-centre de deținere (penitenciare pentru minori și tineri) : 2 unități (Craiova și Brăila –
Tichilești)
-spitale penitenciar : 6 unități (București -Rahova, București -Jilava, Constanța -Poarta
Albă, Dej, Mioveni, Tg. Ocna)
-centre educative : 2 unități (Buziaș, Tg. Ocna)
Principalii indicatori ai situației efective din toate unitățile de detenție a u fost
reglementați prin OMJ 433/C/201059 (efectivele existente, capacitatea la 4 mp, indicele de
56 https://lege5.ro/Gratuit/gq4tqmzz/hotararea -nr-1849 -2004 -privind -organizarea -functionarea -si-
atributiile -administratiei -nationale -a-penitenciarelor
57 https://lege5.ro/Gratuit/geztenjvguyq/hotararea -nr-756-2016 -pentru -organizarea -functionarea -si-
atributiile -administratiei -nationale -a-penitenciarelor -si-pentru -modificarea -hotararii -guvernului -nr-
652-2009 -privind -organizarea -si-functionar
58http://anp.gov.ro/documents/10180/14489685/Capacitatea+de+cazare+a+unitatilor+si+efectivele+ac
estora+la+data+de+06.06.2017.pdf/c2797a73 -e1f2-4e0d -8a2f-09ad53dccc85
59 Ordinul Ministerului Justiției nr. 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind
conditiile de cazare a persoanelor private de libertate, publicat în Monitorul Ofici al, Partea I nr. 103
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
51
ocupare, numărul de paturi instal ate etc.), iar ANP are obligația legală de a furniza pe site -ul
său dinamica în timp real a efectivelor și capacității de detenție; pentru data de 06 iunie 2017,
aceasta era (tabel ul nr. 3.1) :
Tabelul nr. 3.1 . – Capacitatea de cazare a unităților de detenț ie la data de 06.06.2017
Nr.
crt. Tipul unității Efectiv existent Indicele de
ocupare
%
(la 4 mp) Număr
paturi
instalate Total deținuți Minori
1 penitenciare 25247 40 140,03 30778
2 centre de deținere 486 168 62,15 830
3 spitale penitenciar 959 4 –
(nu se
calculează) 1293
4 centre educative 345 146 116,55 372
TOTAL 27037 358 141,5 33273
(sursa: http://anp.gov.ro/documents/10180/14489685 )
Se remarcă, conform situației prezentate în tabelul de mai sus, suprapopularea
actuală a închisorilor, dar și procentul relativ mic, de 1,32%, de minori din totalul deținuților
în evidența și supravegherea ANP. Tabelul nr. 3.2. prezintă s ituația efectivelor de minori care
era, la 06 iunie 2017, următoarea:
Tabelul nr. 3.2. – Efectivele de minori din unitățile de detenție la 06.06.2017
Nr.
crt. Unitatea Efectiv
existent
Minori Indicele de ocupare
%
(la 4 mp) Număr paturi
instalate
1 C.D. Cra iova 95 51,79 477
2 C.D. Brăila -Tichilești 73 80,94 353
3 C.E. Buziaș 75 95,65 184
4 C.E. Tg. Ocna 71 150,89 188
5 spitale penitenciar 4 – 1293
6 penitenciare pentru adulți 40 140,03 30778
(sursa: http://anp.gov.ro/documents/10180/14489685 )
În urma aplicării HG 756/2016, penitenciarele pentru minori și tineret (PMT) au
devenit centre de deținere (C.D.), iar centrele de reeducare (CR) – centre educative (C.E.).
Între cele 3 categorii principale de unități de detenție există diferențe de regim și condiții în
ce privește: rutina zilnică, activitățile desfășurate, programele derulate și problemele cu care
se confruntă.
din 15 februarie 2010 , http://www.dreptonline.ro/ legislatie/ ordin_433_2010_
norme_minime_obligatorii_conditii_cazare_persoane_private_libertate.php
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
52
În unitățile de deținere, minorii au și dreptul, și obligația, conform art. 64 din legea
275/200660, să desfășoare activități de reeducare și resocializare, sub supravegherea
Serviciului de Intervenție și Asistență Psihosocială: activități de școlarizare, ca lificare
profesională, de muncă și gospodărești, cultural -recreative, sportive, recreaționale,
terapeutice.
Există, de asemenea, numeroase programe și proiecte, derulate cu sprijin intern sau
internațional, de către diferite ONG -uri, care vizează nevoile identificate ale minorilor privați
de libertate (de exemplu programul BOR “Reabilitare prin credință” ), în cadrul cărora se
organizează activități educative (sănătate, viața de familie, cultură generală), cercuri de
creație, de informatică, serbări, concur suri și competiții sportive, etc.
Intervenția recuperativă se referă la ansamblul structurat de programe și activități ce
oferă minorilor din centrele educative diferite ocazii de invățare, prin intermediul cărora
aceștia să dobândească acele competențe de viață care să le determine un comportament
constructiv, autonom și responsabil în cadrul comunității.
Oferta de programe și activități a C.E. Tg. Ocna, de exemplu, cuprinde61:
-programe de achiziționare a unor abilități și competențe sociale: formarea
deprinderilor pentru viața cotidiană, deprinderi pentru viața în societate, educație pentru o
societate democratică.
-programe de echilibrare și optimizare psihocomportamentală: autocunoaștere,
relaționare interpersonală, managementul conflictelor, diminuarea agresivității, identificarea
resurselor personale, imaginea și stima de sine, etc.
-programe intructiv -formative (școlarizare și inițiere într -o meserie): inițierea /
completarea nivelului de școlarizare în concordanță cu cerințele sistemului de învățământ
public, formarea profesională în acord cu interesele, aptitudinile individuale și evoluția pieței
forței de muncă.
-programe educative: alfabetizare, îmbogățirea nivelului de cultură generală, inițiere
în informatică, cerc literar, educație pentru sănătat e, educație pentru viața de familie.
60 Legea 275/2006, actualizată prin legea 83/2010: Capitolul VI, Activitățile educative, culturale,
terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, instruirea școlară și formarea profesională
a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate , Art. 64 Activitățile educative, culturale,
terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială (1) Activitățile educative, culturale,
terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială se organizează în fiecare penitenciar și au ca
scop reintegrarea socială a persoanelor condamnate la pedepse privative de l ibertate. (11) Condițiile
privind organizarea și desfășurarea activităților prevăzute la alin. (1) se stabilesc prin ordin al
ministrului justiției.(2) În fiecare penitenciar funcționează o bibliotecă. Fondul de carte este asigurat de
Administrația Naționa lă a Penitenciarelor, din venituri proprii, sponsorizări și donații.
http://legeaz.net/legea -275-2006 -executarea -pedepselor/art -64-activitatile -educative -culturale –
terapeutice -de-consiliere -psihologica -si-asistenta -sociala
61 http://anp.gov.ro/web/centrul -educativ -targu -ocna/interventia -recuperativa
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
53
-programe și activități sportiv -recreative și artistice: sporturi de echipă, competiții și
campionate, spectacole, cercuri de pictură, desen, muzică, ateliere ocupaționale, expoziții în
centru și comunitate.
Oferta educ ațională a centrului este completată de activitățile desfășurate în mediul
deschis: excursii, drumeții, tabere, vizite la obiective turistice, vizionare de spectacole,
competiții sportive, participarea la slujbe religioase, activități de ecologizare, dezba teri pe
diverse teme specifice adolescenților, etc.
Printre problemele legate de privarea de libertate a mino rilor se numără:
-abandonarea cursurilor de calificare sau alfabetizare după punerea în libertate;
-amestecarea, în unele cazuri, cu deținuții majori;
-suprapopularea și lipsa de personal calificat a centrelor de detenție;
-adaptarea la viața în mediul corecțional, care îmbracă două mari aspecte:
comportamentul instituțional (formarea ierarhiilor de grup, rivalitatea dintre grupuri, apariția
fenomenului “sclaviei sau homosexualității”, bătăile dintre deținuți) și adaptarea emoțională
(la diverse nivele de control al furiei, ostilității, anxietății și altor emoții cauzate de lipsa
libertății).
3.3.4. P ROBAȚIUNEA
Activitatea serviciilor de probațiune62 este reglementată de Legea nr. 252/2013
privind organizarea și funcțio narea sistemului de probațiune, Legea nr. 211/2004 privind
unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor și Legea nr. 286/2009
privind Codul penal, pus în aplicare prin Legea nr. 187/2012. De asemenea, în această materie
a fost adoptată H.G. nr. 1079/2013 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a
dispozițiilor Legii nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune.
Legea 2 5263, publicat ă în Monitorul Oficial, Partea I nr. 514 din 14 august 2013 ,
cuprinde dispozi ții privind persoanele evaluate, atribuțiilor consilierilor de probațiune și
raportul și referatul întocmite de către aceștia.
Serviciile de probațiune au fost înființate începând cu data de 1 septembrie 2001 ca
organisme specializate, fără personalitate j uridică, aflate sub autoritatea Ministerului Justiției,
având drept obiective reintegrarea socială a persoanelor ce au comis fapte penale, creșterea
gradului de siguranță în comunitate, prin supravegherea persoanelor condamnate la sancțiuni
62 http://legeaz.net/dictionar -juridic/organizare -functionare -servicii -probatiune
63 http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_252_2013_sistemul_de_probatiune.php
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
54
neprivative de libertate, reducerea riscului recidivei și oferirea de asistență specializată în
vederea diminuării impactului psihologic al anumitor infracțiuni asupra victimei.
În prezent, din perspectivă administrativă, serviciile de probațiune sunt organizate și
funcț ionează în fiecare municipiu reședință de județ și în municipiul București, prin
reorganizarea serviciilor de probațiune de pe lângă tribunale, coordonarea și controlul
activității lor realizându -se de Direcția Națională de Probațiune din cadrul Ministerul ui
Justiției.
Față de majoritatea sistemelor juridice europene, unde rolul și resursele acestor
servicii, cu diferitele lor denumiri, sunt valorificate inclusiv în faza de urmărire penală,
jurisprudența română relevă preferința organelor judiciare de a uti liza aceste servicii cu
predilecție în faza de judecată (sub forma referatelor/rapoartelor de evaluare solicitate cu
privire la inculpați sau persoane condamnate) și în faza de executare a hotărârilor penale (prin
trimiterea în supravegherea acestor servic ii a minorilor/ persoanelor condamnate).
Referatul de evaluare este întocmit în situația în care pe rsoana în cauză este un
minor. Î n cazul majorilor, serviciul de probațiune, la cererea organelor competente,
întocmește rapoarte de evaluare.
Conform textulu i legislativ, capitolul II secț iunea 1 – “evaluarea inculpaților minori ”
a legii 252/2013 cuprinde articole de la 32 la 37 în care se arată cum trebuie întocmit acest
referat și pe baza căror indicatori (date de mediu familial, școlaritate , anturaj, situația locativă
și financiară, sănătatea mentală, comportamentul infracțional trecut și prezent, eventuale
dependențe, recomandări cu privire la cea mai potrivită măsură etc.).
Pentru cazul minorilor care nu răspund penal , se întocmesc rapoarte referitoa re la
copil conform legii nr. 272/2004 privind promovarea și protecția drepturilor copilului ,
reactualizată și republicată 2016, art. 2 alin. 664, unde se face analiza dezvoltării și condițiilor
de viață a copilului, precum și propuneri pentru plasamentul la asistenți maternali sau familie
extinsă (art. 5865).
64 Legea nr. 272/2004 privind promovarea și protecț ia drepturilor copilului , reactualizată și
republicată 2016, Capitolul I, Art. 2 (6) In determinarea interesului superior al copilului se au in
vedere cel putin urmatoarele: a) nevoile de dezvoltare fizica, psihologica, de educatie si sanatate, de
securita te si stabilitate si apartenenta la o familie; b) opinia copilului, in functie de varsta si gradul de
maturitate; c) istoricul copilului, avand in vedere, in mod special, situatiile de abuz, neglijare,
exploatare sau orice alta forma de violenta asupra cop ilului, precum si potentialele situatii de risc care
pot interveni in viitor; d) capacitatea parintilor sau a persoanelor care urmeaza sa se ocupe de cresterea
si ingrijirea copilului de a raspunde nevoilor concrete ale acestuia; e) mentinerea relatiilor personale cu
persoanele fata de care copilul a dezvoltat relatii de atasament.
65 Legea nr. 272/2004 privind promovarea și protecția drepturilor copilului , reactualizată și
republicată 2016, Capitolul III: Protectia speciala a copi lului lipsit, temporar sau definitiv, de
ocrotirea parintilor sai , Art. 59 Masurile de protectie speciala a copilului sunt: a) plasamentul; b)
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
55
Printre atribuțiile consilierilor de probațiune se numără, de asemenea, supravegherea
minorilor aflați în comunitate în cazul sentințelor cu libertate supravegheată sau cu
suspendarea executării pedeps ei, pentru care se întocmesc planuri de supraveghere
individualizate, și acordarea asistenței și consilierii minorilor care au fost condamnați, cu
principalul obiectiv de a facilita reintegrarea și prevenția prin motivarea pentru schimbare
comportamentală.
Noul cod penal a adus schimbări importante pentru serviciile de probațiune, deoarece
a introdus noi măsuri alternative, sub supraveghere, la pedeapsa cu închisoarea (art. 114 alin.
1 NCP), toate neprivative de libertate.
Pentru funcționarea eficientă însă este nevoie ca acest capitol al justiției să fie supus
unei îmbunătățiri, eliminâ nd aspectele problematice:
-neinformarea corectă a publicului asupra măsurilor neprivative de libertate;
-acordarea consilierii doar la cerere, nu obligatoriu;
-insuficiența resurselor umane și a dotărilor materiale;
-inexistența infrastructurii necesare pentru implementarea pedepselor neprivative de
libertate și a măsurilor/sentințelor comunitare (munca în folosul comunității);
-lipsa de interes general a comunității și autor ităților pentru acest tip de servicii, fiind
mai importantă realizarea referatelor și a supravegherii decât resocializarea minorilor
condamnați.
3.4. STRATEGII MODERNE DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A DELINCVENȚEI
JUVENILE
Activitatea de prevenire și combatere a delincvenței este formată dintr -un ansamblu
de “acțiuni colective necoercitive asupra cauzelor infracțiunilor, pentru a le reduce
probabilitatea sa gravitatea”66 (Florian G., Institutul Național de Criminologie, 2005) .
Cele mai folosite metode de prevenire sunt astăzi clasificate în două mari categorii:
prevenirea socială (cu rolul de a împiedica apariția comportamentelor antisociale și neadaptate
ale indivizilor) și prevenirea situațională (protejarea persoanelor sau a bunurilor materiale prin
diferite programe sau dispozitive, cu ajutorul poliției sau a altor specialiști în domeniu).
Alți autori (Amza T.67) clasifică metodele de prevenire după 4 criterii principale:
plasamentul in regim de urgenta; c)supravegherea specializata.
http://www.euroavocatura.ro/print2.php?print2=lege &idItem=1223
66 http://criminologie.org.ro/wp -content/uploads/2015/08/Prevenirea -criminalitatii -teorie -si-practica –
Rezumat.pdf
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
56
-dezvoltarea prevenției
-prevenirea comunității
-prevenirea justiției
-prevenirea situațională
Considerăm însă că prevenirea socială implică primele 2 criterii menționate mai sus,
iar cea situațională pe ultimele 2, fapt susținut și de un studiu al Ministerului Afacerilor
Interne (MAI) în colaborare cu Ministerul Educației Naționale (în 2010 MECTS) privind
prevenirea delincvenței juvenile în sistem integrat în unitățile de învățământ.
Studiile și practica în criminologie arată că doar prevenirea socială este eficientă pe
termen lung, deoarece funcționeaz ă pe baza modificării mecanismelor de adaptare socială a
individului, acționând pe două mari căi spre obținerea acestui deziderat: asupra individului și
a competențelor sale de viață, pe de o parte, și asupra comunității în care trăiește acesta, pe de
altă parte (familie, școală, grup de prieteni, cartier etc. ).
Reechilibrarea și readucerea la rang de cutumă a valorilor și normelor morale în
societatea delincvențială de astăzi se poate realiza prin programele de dezvoltare a prevenției
realizate de persona l specializat ca (Amza T., 2011):
-vizite intensive în familie: mai ales la familiile tinere, cu mame cu istoric
delincvențial, înainte și după naștere, care să le ajute să ofere cel mai potrivit climat de viață
copiilor lor;
-programe de îmbunătățire a in telectului preșcolar și a abilităților de instruire : pentru
a suscita interesul copilului pentru școală și a preveni eșecul și abandonul școlar se cheltuie
anual milioane de euro, fiind dovedită legătura dintre insuccesul școlar și delincvența
juvenilă ; aceste programe școlare urmăresc să dea mai multă libertate elevilor în luarea
deciziilor, să îmbunătățească climatul școlar și să crească performanțele academice
(programul “Pathe”, de acțiune pozitivă prin educație, Carolina SUA68) și altele.
-studii asupra influenței conjuncturilor asupra infracționalității minorilor, pentru
implementarea de programe care să diminueze influența prietenilor delincvenți;
-ridicarea nivelului de trai și a bunăstării cetățenilor;
-prevenirea infracțiunilor în comunitate – Proie ctul Ariei Chicago (SUA) , care
coordonează resursele comunității și facilitează acticitățile recreaționale ale tinerilor,
descurajând practicile și comportamentele antisociale.
67 Amza, T., Criminologie – anul II, Suport de curs pentru învățământul la distanță , Universitatea
“Hyperion”, București, 2011, pp. 101-102
68 Amza, T., Criminologie – anul II, Suport de curs pentru învățământul la distanță , Universitatea
“Hyperion”, București, 2011 , p. 104
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
57
Larga răspândire a serviciilor de internet și a rețelelor sociale este un fact or de risc
pentru delincvență, dar, în același timp, și un uriaș avantaj în lupta împotriva ei, deoarece
servește diseminării practicilor și programelor antiviolență, a conturării unui trend în rândul
adolescenților, de a fi “cool” fără a fi violent și res pectându -ți mediul natural și comunitatea
din care faci parte.
Din acest punct de vedere, instituțiile de învățământ au un foarte mare rol în
prevenirea și combaterea delincvenței juvenile , prin specificul activităț ilor derulate. La data
de 20 februarie 2013 a fost încheiat un protocol de colaborare între MEN și MAI, privind
prevenirea și combaterea delincvenței juvenile în incinta și zona adiacentă unităților de
învățământ preuniversitar69, cu caracter permanent, care vizează atât prevenirea criminalităț ii
cât și a victimizării elevilor, prin proiecte/programe/campanii cu conținut specific,
antiviolență.
De asemenea, au fost prevăzute procedurile pentru situațiile de absenteism, violență
din partea/asupra minorilor, sancțiunile și pedepsele pentru fiecare caz, într -un sistem unitar,
raportat periodic către compartimentele dedicate ale inspectoratelor școlare70.
Rolul prevenirii situaționale a delincvenței îmbracă aspecte mai pragmatice, legate
strict de protejarea bunurilor și a persoanelor de infractori, f ie ei minori sau nu ; în acest scop a
fost folosită prevenirea situațiilor favorizante (Anglia, “Proiectul Kirkholt de prevenire a
tâlhăriei”): utilizarea cec -urilor ca metode de plată, securizarea locuințelor jefuite, vizite ale
asistenților sociali comunitari , un proiect cu succes real.
Legat de această categorie este și cadrul legislativ favorabil sau nefavorabil,
respectiv acele inițiative care asigură, prin respectarea lor, diminuarea factorilor de risc pentru
delincvența juvenilă (a abuzurilor și violenței asupra copiilor, muncii la negru, traficului de
persoane etc.).
De asemenea, elaborarea strategiilor de prevenire a criminalității de către instituțiile
abilitate și ONG -uri și punerea lor în practică, este un alt factor important în lupta împotriva
delincvenței. Deși parte a structurilor europene, u nde în prezent 17 state implementează astfel
de strategii71, România nu are în prezent o modalitate unitară de a organiza prevenirea și
combaterea delincvenței.
În concluzie, strategiile de prevenire și combatere a delincvenței juvenile trebuie să
țină cont de toate aspectele etiologice ale fenomenului, cu componente care să îmbine, într -un
69 http://isj -db.ro/wp_isjdb/wp -content/uploads/protocol -de-colaborare_MEN_MAI_20_02_2013.pdf
70 MAI, MEN, Manualul pentru prevenirea delincvenței juvenile în sistem integrat în unitățile de
învățământ preuniversitar și zona adiacentă acestora , Ed. Expert, București, 2010
71 Strategia de prevenire a criminalității pentru municipiul București, 2011 -2016,
http://www.grigo recerchez.ro/strategia%20de%20prevenire%20a%20criminalitatii_537ro.pdf
Cojocaru Armand -Allain Tratamentul j udiciar al minorului d elincvent
58
tot unitar, direcțiile principale de acțiune prentru reducerea acestuia , în ciuda complexității
sale. Este nevoie deci de o analiză a factorilor de risc cei mai susceptib ili la schimbare în
vederea modelării acelor strategii care produc efecte vizibile, măs urabile cantitativ și calitativ
și de front comun al tuturor instituțiilor statului în atingerea acestui obiectiv.
Cojocaru Armand -Allain Studiu de caz. Practică j udiciară
59
CAPITOLUL IV
STUDIU DE CAZ . PRACTICĂ JUDICIARĂ
4.1. ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND MINORUL -INFRACTOR ÎN
PROCESUL PENAL
Am ales un studiu de caz cu 2 inculpați minori , cu vârsta de 14 ani, trimiși în
judecată de Complet ul specializat pentru judecarea cauzelor cu minori al Judecătoriei Bacău,
județul Bacău, pentru comiterea a câte două infracțiuni de tâlhărie prevăzute de ar t. 23372 din
Codul penal, cu aplicarea art. 3873 alin.1, art.77 lit.a74 și art. 11375 alin. 2 din Codul penal , în
dosarul nr. 2416/193/2015, pentru a analiza condițiile de soluționare și cauzele lor .
4.1.1. URMĂRIREA PENALĂ
a)Situația celor doi minori la data săvârșirii faptei, relevată de ancheta dispusă în
cauză:
Minorul VP, în vârstă de 14 ani, de etnie rromă, provine dintr -o familie
dezorganizată, tip uniune consensuală a mamei, din care au rezultat 4 copii, toți minori,
locuind în tr-un imobil alcătuit din 2 camere, mobilate și întreținute corespunzător.
Din punct de vedere financiar situația familiei este modestă, având venituri provenite
din alocațiile de stat, alocație complementară, ajutor social și remunerația ocazională a
părinților fără ocupație.
72 Noul Cod Penal, actualizat 2017: Capitolul II, Tâlhăria și pirateria , Art. 233 – Tâlhăria : Furtul
săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență
sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru
păstrarea bunului furat sau pentru înlă turarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să -și asigure
scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
73 Noul Cod Penal, actualizat 2017: Capitolul V, Unitatea și pluralitatea de infracțiuni , Art. 38 –
Concursul de infracțiuni (1) Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au
fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna din ele. Există co ncurs real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a
fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.
74 Noul Cod Penal, actualizat 2017: Capitolul V, Individualizarea pedepselor , SECȚIUNEA a 2 -a
Circumstanțele atenuante și cir cumstanțele agravante, Art. 77 – Circumstanțe agravante : Următoarele
împrejurări constituie circumstanțe agravante: a) săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane
împreună;
75 Noul Cod Penal, actualizat 2017: Capitolul I, Regimul răspunderii penale a minorului , Art. 113 –
Limitele răspunderii penale (2) Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă
se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.
Cojocaru Armand -Allain Studiu de caz. Practică j udiciară
60
Minorul nu este supravegheat de mama sa, deși aceasta este casnică, motiv pentru
care acesta are o atitudine aparentă de conformare la autoritatea părinților, însă în realitate a
adoptat o conduită antisocială în compania anturajulu i la care a aderat.
A absolvit 4 clase, iar în anul 2012 -2013 a fost înscris în clasa a 5 -a, nefinalizată din
cauza abandonului școlar. Absența nemotivată îndelungată și lipsa de interes față de actul
educațional, a fost semnalată și anchetată de Școala Gi mnazială nr. 22 Bacău în colaborare cu
serviciile de asistență socială.
Minorul inculpat CB, în vârstă de 14 ani, de etnie rromă, provine dintr -o familie
alcătuită din 8 copii, care locuiește într -un imobil format din 2 camere cu condiții improprii.
Părinț ii nu au ocupație, muncesc cu ziua, iar veniturile familiei constau în alocațiile de stat,
alocația complementară și sumele obținute ocazional.
CB a absolvit 2 clase, a abandonat cursurile și a urmat ulterior cursurile programului
“a doua șansă” din cadrul Școlii Gimnaziale nr. 22 Bacău, în perioada 2011 -2013, finalizând
clasele a III -a și a IV -a.
Părinții manifestă dezinteres în supravegherea minorului, astfel că acesta s -a
cunoscut cu minorul VP, au frecventat împreună același cerc de prieteni și au fost antrenați în
comiterea de fapte antisociale, distrugeri de bunuri materiale, furt de fier vech i, pe fondul unui
consum ocazional de alcool.
Ambii minori nu au alte antecedente penale.
b)Faptele incriminate :
În data de 16.04.2015, in jurul orelor 17.00, inculpații VP și CB s -au întâlnit cu
minorii AL și CD, în vârstă de 12, respectiv 13 ani, în zona Parcului Cancicov din municipiul
Bacău, unde au luat de comun acord hotărârea infracțională de a sustrage bunuri de la alți
minori, care ar putea fi victime sigure, pe care să le poată valorifica ulterior pentru a -și
asigura un venit suplimentar.
Premeditatea a fost în acest caz prezentă. În acest scop, aceștia au ales ca zonă de
tâlhărie o alee mai retrasă a parcu lui menționat, unde au identificat victima, în persoana
minorului LC, în vârstă de 14 ani, care traversa aleea. Minorul CD i -a distras atenția victimei,
cerându -i să-i împrumute telefonul mobil, în timp ce ceilalți 3 autori i -au înconjurat și,
folosind ame nințări cu acte de violență asupra victimei, i -au creat acesteia o stare de temere
prin superioritate numerică.
La refuzul victimei de a preda telefonul, autorii au lovit -o cu pumnii și picioarele
peste cap și corp, inculpatul VP i -a smuls telefonul marca Samsung S4 din mână și au
abandonat persoana vătămată lângă un gard, părăsind în fugă locul faptei.
Cojocaru Armand -Allain Studiu de caz. Practică j udiciară
61
Telefonul a fost vândut unei persoane necunoscute, contra sumei de 200 de lei pe
care i -au împărțit în mod egal.
Victima LC a fost examinată de medicii leg iști din cadrul Serviciului Județean de
Medicină Legală Bacău în data de 17.04.2015, unde s -a constatat că prezintă echimoze
cauzate de lovire cu mijloace contondente, ce ar putea data din 16.04.2015, leziuni traumatice
ce au necesitat pentru vindecare un număr de 1 zi de îngrijiri medicale.
La distanță de 5 zile, în data de 21.04.2015, orele 11.00, inculpații VP și CB s -au
întâlnit în zona insulei de agrement cu aceiași minori, AL și CD, ca în cazul tâlhăriei
precedente, și s -au deplasat în zona Parcului Cancicov cu aceeași intenție de a tâlhări.
Aici au acostat pe minorul CM, în vârstă de 13 ani, procedând cu același mod de
operare: minorul CD a distras atenția victimei cu rugămintea de a -i împrumuta telefonul pe
care îl folosea pentru a suna pe cineva, timp în care, la refuzul acesteia, ceilalți 3 autori l -au
înconjurat și l -au deposedat prin violență de smartphone -ul marca Lenovo A2, de culoare
neagră.
Au părăsit apoi în fugă locul faptei și au vândut telefonul mobil martorului MG, în
schimbul sumei de 380 de lei, care l -a vândut la rândul său unei persoane necunoscute, după
cum a declarat cu ocazia audierii efectuate în cauză.
Banii au fost împărțiți în mod egal între autori și cheltuiți în interes personal.
Cea de -a doua victimă, minorul CM, a fost co nsultată de Serviciul de Medicină
Legală Bacău în data de 21.04.2015, constatându -se echimoze cauzate de lovire, care nu
necesită îngrijire medicală spitalizată.
c)Desfășurarea anchetei :
Ambele victime au depus plângeri penale la Inspectoratul Județean de Poliție Bacău
– Serviciul Cercetări Penale, iar în urma reținerii de către organele de poliție din data de
25.04.2015, s -a dispus la efectuarea cercetărilor premergătoare urmăririi penale76.
Autorii faptelor au fost recunoscuți fără nici un dubiu pe parcursul cercetărilor
desfășurate, pe baza planșelor fotografice.
Au fost audiați părțile vătămate, martorii și studiate documentele puse la dispoziție.
Judecătoria Bacău a admis propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău și a
dispus, în baza ar t. 22677 Cod procedură penală raportat la art. 223 alin. 278 și art. 243 Cod
76 Noul Cod de procedură penală, actualizat 2017: Capitolul XI, Înscrisurile, Art. 200 – Comisia
rogatorie (1) Când un organ de urmărire penală sau instanța de judecată nu are posibilitatea să asculte
un martor, să facă o cercetare la fața locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze
orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanțe, care
are posibilitatea să le efectueze. (2) Punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea măsurilor preventive,
încuviințarea de probatorii, precum și dispunerea celorlalte acte procesuale sa u măsuri procesuale nu
pot forma obiectul comisiei rogatorii.
Cojocaru Armand -Allain Studiu de caz. Practică j udiciară
62
procedură penală (condițiile speciale de aplicare față de minori a măsurilor preventive),
arestarea preventivă pe o durată de 30 de zile a inculpaților VP și CB, începând cu data de
26.04.2015.
Din probatoriul dosarului s -a reținut suspiciunea rezonabilă că minorii au comis
faptele pentru care sunt cercetați și că lăsarea acestora în libertate prezintă un pericol concret
pentru ordinea publică, fapt rezultat și din modul de săvârșire a infracțiunii (prin acte de
violență, care ar fi putut avea urmări mai grave, în loc public, pe timp de zi, pentru
satisfacerea imediată a nevoii de bani, cu o mare îndrăzneală și manifestând dispreț față de
lege și față de victime).
Contestațiile formu late și depuse de inculpați au fost respinse ca nefondate prin
încheierea nr. 8 din 29 aprilie 2015.
În cauză au fost întreprinse cercetări și asupra minorilor AL și CD, față de care s -a
dispus însă clasarea cauzei neavând vârsta legală pentru a răspunde p enal.
În cursul urmăririi penale cei doi inculpați au fost expertizați din punct de vedere
psihiatric, constatându -se că ambii au comis faptele cu discernământ.
În ce privește pe CB s-au concluzionat în raportul de expertiză că prezintă „tu lburare
de cond uită socializată, abandon școlar. Problemă socială.” Referitor la inculpatul VP se
menționează în raportul întocmit de SML B acău că prezintă „tulburări de conduită socializată.
Delincvență juvenilă. TCC în antecedente (traumatism cranio -cerebral) . Problemă socială” .
77 Noul Cod de procedură penală, actualizat 2017: Capitolul I, Măsurile preventive , SECȚIUNEA a
6-a, Arestarea preventivă, Art. 226 – Admiterea propunerii de arestare preventivă în cursul urmări rii
penale (1) Judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de
lege, admite propunerea procurorului și dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere
motivată. (2) Arestarea preventivă a inculpatu lui poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile. Durata
reținerii nu se deduce din durata arestării preventive.
78 Noul Cod de procedură penală, actualizat 2017: Capitolul I, Măsurile preventive , SECȚIUNEA a 6 –
a, Arestarea preventivă, Art. 223 – Condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive (2)
Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea
rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s -a cauzat
vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de
Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de
persoane, acte de terorism, spălare a banilo r, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire
de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită
prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea pre vede pedeapsa
închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de
comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a
altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară
pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Cojocaru Armand -Allain Studiu de caz. Practică j udiciară
63
4.1.2.JUDECATA
a)Preliminarii :
În data de 4.05.2015 a fost trimis instanței dosarul înregistrat cu nr. 2416/193/2015,
unde minorii VP și CB sunt judecați pentru comiterea a câte două infracțiuni de tâlhărie
prevăzute de art. 233 din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin.1, art.77 lit.a și art. 113 alin. 2
din Codul penal . La aceeași dată, judecătorul de cameră preliminară a dispus menținerea
arestării preventive a inculpaților, apreciind că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea
măsurii.
Judecătorul de cameră preliminară a dispus în baza art.207 alin.479 din Codul de
procedură penală menținerea arestării preventive a celor doi inculpați.
Conform art. 344 alin. 2 din Codul de procedură penală s -au comunicat inculpaților
copii certificate ale rechizitoriului și li s -au comunicat că au la dispoziție un termen de 20 zile
pentru a formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a
efectuării actelor de organele de urmărire penală.
Același te rmen de 20 zile s -a stabilit și în ce privește pe apărătorii acuzaților pentru a
formula cereri și a invoca excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării
actelor de organele de urmărire penală (potrivit art. 244 alin. 3 din Codu l de procedură
penală).
Prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din 8.05.2015 , în baza art. 346
alin. 2 Cod procedură penală80 s-a constatat legalitatea administrării probelor și a efectuării
actelor de urmărire penală, legalitatea sesizării ins tanței cu privire la rechizitoriul Parchetului
de pe lângă Judecătoria Bacău prin care s -a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest
preventiv, a inculpaților minori CB și VP, s-a dispus începerea judecății cauzei privind pe cei
doi inculpați și s -a sesizat instanța de judecată pentru a verifica, potrivit art. 208 alin. 1, 281
din Codul de procedură penală, dacă subzistă temeiurile arestării preventive.
79 Noul Cod de procedură penală : Capitolul I, Măsurile preventive , SECȚIUNEA 1, Dispoziții
generale, Art. 207 – Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară (4) Când
constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin sau există temeiuri noi care justifică
o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin înche iere menținerea măsurii
preventive față de inculpat.
80 Noul cod de procedură penală, Capitolul VII, Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire
penală , Art. 346 – Soluțiile (2) Dacă nu s -au formulat cereri și excepții ori nu a ridicat din oficiu
excepții, la expirarea termenelor prevăzute la art. 344 alin. (2) sau (3), judecătorul de cameră
preliminară constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de
urmărire penală și dispune începerea judecății.
81 Noul cod de procedură penală, Capitolul I, Măsurile preventive , SECȚIUNEA 1, Dispoziții
generale, Art. 208 – Verificarea măsurilor preventive în cursul judecății (1) Judecătorul de cameră
preliminară înaintează dosarul instanței de judecată cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea măsurii
Cojocaru Armand -Allain Studiu de caz. Practică j udiciară
64
Instanța a procedat potrivit art. 208 alin. 2, art. 207 alin. 4 Cod pr ocedură penală la
verificare a stării de arest preventiv a inculpaților, dispunând menținerea acesteia.
Au fost audiate persoanele vătămate C M și LC, în prezența apărătorilor și a
părinților.
b)Sentința penală:
La apelul nominal făcut în ședință nepublică au răspuns inculpatul VP asistat de
avocat din oficiu FA, inculpatul CB asistat de avocat ales AA, reprezentantul părții civile LC
LM, avocat LS ce substituie pe avocat ales GDI , reprezentantul părții civile C M CC asistat de
avocat desemnat din oficiu PO, părțile responsabile c ivilmente CM, CA și VF, lipsă fiind
părțile civile LC și CM, prin p rocedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, apărătorii părților arată că nu au alte cereri de
formulat. Văzând că nu sunt de formulat alte cereri ori probe d e administrat, instanța constată
cauza în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri în conformitate cu prevederile art.
38882 Cod procedură penală.
Dezbaterile orale din timpul ședinței au fost înregistrate audio potrivit dispozițiilor
art. 369 ali n.1 Cod procedură penală83.
Reprezentantul parchetului arată că menține concluziile de la termenul anterior și
solicită aplicarea față de inculpații minori a măsurii internării într -un centru educativ, pentru
săvârșirea de către aceștia a câte două infracț iuni de tâlhărie, asupra două părți vătămate tot
minore, comise pe fondul lipsei de supraveghere a familiei și a unei educații precare. În latură
civilă, se arată de către procuror că inculpații au fost de acord ca în solidar cu părțile
responsabile civilm ente să achite prejudiciile create părților civile, astfel că aceștia vor fi
obligați la plata de despăgubiri în sumă de 900 lei către partea civilă LC și în sumă de 1 000 lei
către partea civilă C M.
Avocat LS pentru partea civilă LC, lasă la aprecierea ins tanței modalitatea de
soluționare a laturii penale a cauzei, și solicită admiterea cererii de constituire parte civilă așa
cum a fost formulată, prejudiciul fiind dovedit iar inculpații și -au manifestat disponibilitatea
achitării sumei solicitate.
preventive. (2) Instanța de judecată verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat
luarea, prelungirea sau menținerea măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea
inculpatului.
82 Noul cod de procedură penală, Capitolul II, Judecata în primă instanță , SECȚIUNEA 1,
Desfășurarea judecării cauzelor, Art. 388 – Dezbaterile și ordinea în care se dă cuvântul (1) După
terminarea cercetării judecătorești se trece la dezbateri, dându -se cuvâ ntul în următoarea ordine:
procurorului, persoanei vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente și inculpatului.
83 Noul cod de procedură penală, Capitolul I, Dispoziții generale , Art. 369 – Notele privind
desfășurarea ședinței de judecată (1) De sfășurarea ședinței de judecată se înregistrează cu mijloace
tehnice audio.
Cojocaru Armand -Allain Studiu de caz. Practică j udiciară
65
Avocat PO pentru partea civilă C M solicită condamnarea inculpaților, din probe
rezultând vinovăția acestora în comiterea infracțiunilor de tâlhărie cu aplic. art. 113 Cod
penal. În latura civilă, se solicită în art. 397 Cod procedură penală să se dispună obligar ea
inculpaților la plata sumei de 1200 lei cu titlu de daune materiale, sumă cu care inculpații au
fost de acord.
Reprezentantul părții civile LM arată că este consternat de cele spuse de apărători și
că fiul său a fost lovit cu pumnii și picioarele de căt re inculpați. Reprezentantul părții civile
CC lasă la aprecierea instanței soluționarea cauzei.
Avocat AA pentru inculpatul minor CB arată că menține în totalitate concluziile de la
termenul precedent și solicită aplicarea măsurii educative a asistării zilnice prev. de art. 11084
Cod penal așa cum opinează și membrii comisiei de evaluare a minorului. Se apreciază că
luarea unei măsuri n eprivative de libertate este suficientă iar stabilirea unei măsuri educative
privative de libertate este foarte dură.
Solicită totodată conform art. 399 Codului de procedură penal ă85, punerea în
libertate a inculpatului.
Avocat FA pentru inculpatul minor VP menține concluziile anterioare. Arată că
inculpatul a petrecut o perioadă îndelungată de arest preventiv, ce -l poate afecta negativ.
Referatul de evaluare este eronat trebuind să se țină seama de faptul că inculpatul are doar
vârsta de 14 ani iar inter narea într -un centru educativ ar conduce la dereglare a sistemului
emoțional. Măsura propusă de parchet și prin referatul de evaluare este prea dură.
Inculpatul a înțeles gravitatea faptelor iar în cadrul unei măsuri neprivative de
libertate se pot impune inculpatului obligații legate de pregătirea școlară, reeducare. În
temeiul art. 399 Cod penal solicită ca inculpatul să fie pus în libertate.
Inculpatul VP având cuvântul, solicită să fie lăsat în stare de liberate, regretând cele
întâmplate. Inculpatul CB având cuvântul, de asemenea solicită să fie lăsat în stare de
liberate, regretând cele întâmplate, dorind să urmeze cursurile școlare.
84 Noul Cod penal, actualizat 2017: Capitolul II, Regimul măsurilor de siguranță , Art. 110 –
Internarea medicală Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive
sau suferă de o boală infectocontagioasă și prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura
internării într -o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoșire sau până la obținerea unei
ameliorări care să înlăture starea de pericol .
85 Noul cod de procedură penală, Capitolul II, Judecata în primă instanță , SECȚIUNEA a 2 -a,
Deliberarea și hotărârea instanței, Art. 399 – Dispozițiile cu privire la măsurile preventive (3) De
asemenea, instanța dispune punerea de îndată în libertate a in culpatului arestat preventiv atunci când
pronunță: a) o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive; b) o
pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării sub supraveghere; c) o pedeapsă cu amendă, care nu
însoțește p edeapsa închisorii; d) o măsură educativă.
Cojocaru Armand -Allain Studiu de caz. Practică j udiciară
66
Inculpații au recunoscut faptele reținute în sarcina lor prin rechizitoriu și și -au
exprimat disponibilitatea de a des păgubi părțile civile cu sumele pretinse.
Cererile inculpaților cu privire la modalitatea de judecare a cauzei au fost admise de
instanța de judecată care a constatat că sunt îndeplinite condițiile art.374 alin.486 din Codul de
procedură penală pentru aplicarea procedurii simplificate. La soluționarea cererilor instanța a
avut în vedere pozițiile procesuale ale acuzaților care au recunoscut faptele reținut în actul de
sesizare și nu au solicitat administrarea de pr obe. De asemenea, s -a avut în vedere materialul
probator din dosarul de urmărire penală pe care instanța l -a apreciat ca fiind complet
permițând stabilirea faptelor deduse judecății.
Din probele administrate în cursul urmăririi penale instanța reține vino văția celor doi
inculpați în săvârșirea faptelor imputate, ce au fost comise în modalitatea prezentată în actul
de trimitere în judecată.
Din declarațiile persoanei vătămate LC, declarațiile inculpaților, certificatul medico –
legal emis victimei în urma e xaminării de către medicul legist, procesele verbale de
prezentare spre recunoaștere, procesul – verbal de indicare la fața locului și din datele
obținute prin intermediul unității teritoriale de analiză a informațiilor din cadrul IPJ B acău, în
baza autor izațiilor date de judecător rezultă că numiții V și C sunt cei care, prin folosirea
actelor de violență și a amenințărilor, au deposedat pe minorul LC de telefonul mobil pe care
acesta îl avea asupra sa. Declarațiile acesteia se coroborează cu cele ale inc ulpaților în care
prezintă în mod detaliat modalitatea de săvârșire a faptelor.
În drept, fapta minorilor VP și CB întrunește elementele constitutive a le infracțiunii
de tâlhărie ce este prevăzută de art. 233 din Codul penal.
Aceeași infracțiune va fi reți nută în sarcina celor doi și în ce privește fapta săvârșită
la data de 2 1.04.2015 când aceștia au deposedat -o pe partea vătămată C M, în vârstă de 1 3 ani
de telefonul mobil marca L enovo A2 .
Săvârșirea faptei în modalitatea prezentată este confirmată atât de persoana vătămată
cât și de cei doi inculpați minori, declarațiile lor coroborându -se și cu celelalte mijloace de
probă. În cursul cercetărilor penale VP și CB au indicat organelor de anch etă locul comiterii
faptei precum și direcția de deplasare înainte și după săvârșirea tâlhăriei.
86 Noul cod de procedură penală, Capitolul II, Judecata în primă instanță , SECȚIUNEA 1,
Desfășurarea judecării cauzelor, Art. 374 – Aducerea la cunoștință a învinuirii, lămuriri și cereri (4) În
cazurile în care ac țiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață,
președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza
probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentat e de părți, dacă recunoaște în
totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându -i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10).
Cojocaru Armand -Allain Studiu de caz. Practică j udiciară
67
În consecință, se vor reține în sarcinile celor doi inculpați câte două infracțiuni de
tâlhărie ce sunt prevăzute de art. 233 din Codul penal. În cazul ambelo r infracțiuni este
aplicabilă circumstanța agravantă prevăzută de art. 77 lit. a Cod penal constând în săvârșirea
faptelor de trei sau mai multe persoane împreună.
La individualizarea sancțiunilor ce vor fi aplicate celor doi minori instanța are în
vedere criteriile generale prevăzute de art. 7487 din Codul penal precum și dispozițiile
referitoare la răspunderea penală a minorilor. Atât CB cât și VP aveau la data comiterii faptei
vârste până în 16 ani astfel că aceștia se află în situația prev ăzută de art. 113 alin. 2 din Codul
penal, text ce prevede că minorul cu vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se
dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ, fapt dovedit de expertiza psihiatrică.
Conform art. 114 alin. 1 din Codul penal, față de minor ul care la data comiterii
infracțiunii avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de
libertate. Aliniatul 2 al aceluiași articol prevede că se poate lua și o măsură educativă
privativă de libertate în situația în care mino rul a comis o infracțiune pentru care i s -a aplicat
măsura educativă ce a fost executată sau a cărei executare a început înainte de comiterea noii
infracțiuni sau în situația în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este
închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.
În speța de față instanța consideră că se impune aplicarea unor măsuri educative
privative de libertate, fiind îndeplinite condițiile art. 114 alin. 2 din Codul penal.
Infracțiunile reținute în sarcina celor doi inculpați sunt sancționate cu pedeapsa
închisorii cuprinse între 2 și 7 ani, iar în raport de modalitatea de comitere a faptelor, de
persoanele victimelor și de circumstanțele personale ale autorilor se apreciază că pentru
reeducarea inculpaților se i mpune aplicarea celei mai severe măsuri educative. Din
probatoriul dosarului în special de referatele de evaluare întocmite de Serviciul de probațiune
Bacău rezultă că ambii inculpați prezintă tulburări de conduită, sunt lipsiți de supravegherea
părințilo r și provin din familii cu situații materiale precare.
În concluziile referatului de evaluare a inculpatului CB se arată că reintegrarea
socială a minorului este condiționată de o supraveghere adecvată, de implicarea în activități
pro-sociale, reluarea stu diilor școlare, renunțarea la vechiul anturaj. În raport de aceste a și de
87 Noul Cod penal, actualizat 2017: Capitolul V, Individualizarea pedepselor , Secțiunea II,
Circumstanțele atenuante și agra vante, Art. 74 – Împrejurări care pot constitui circumstanțe atenuante
Următoarele împrejurări pot fi considerate circumstanțe atenuante: a) conduita bună a infractorului
înainte de săvârșirea infracțiunii; b) stăruința depusă de infractor pentru a înlătur a rezultatul
infracțiunii sau a repara paguba pricinuită; c) atitudinea infractorului după săvârșirea infracțiunii,
rezultând din prezentarea sa în fața autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea
descoperirii ori arestării participan ților. Împrejurările enumerate în prezentul articol au caracter
exemplificativ.
Cojocaru Armand -Allain Studiu de caz. Practică j udiciară
68
gravitatea faptelor comise s -a recomandat de către consilierul de probațiun e aplicarea măsurii
educative a asistării zilnice.
Recomandarea consilierului de probațiune pentru inculpat ul VP este de a se aplica
inculpatului măsura educativă a internării într -un centru educativ unde acesta poate beneficia
de intervenție specializată în procesul de educare și formare profesională.
Față de cele consemnate în referatele de evaluare cu privir e la atitudinile
preinfracționale ale inculpaților, față de stilul de viață dezorganizat adoptat de minori și de
lipsa de supraveghere a părinților instanța consideră că în vederea diminuării riscului de
reiterare a comportamentului infracțional se impune internarea celor doi inculpați într -un
centru educativ.
Aplicarea unor măsuri neprivative de libertate, așa cum s -a solicitat de apărători, este
lipsită de eficiență în condițiile în care inculpații nu au respectat autoritate a părinților, au
adoptat un st il de viață libertin și nu manifestă interes pentru propriul lor viitor.
Menținerea lor în familii nu constituie un factor favorizant în reeducare ași
reintegrarea socială în lipsa unor modele și a unor preocupări constante din partea membrilor
familiei p entru situațiile inculpaților.
În consecință se va dispune în baza art. 114 alin. 2 din Codul penal, art. 129 alin. 188
Cod penal aplicarea măsurii educative a internării într -un centru educativ prevăzută de art.
124 din Codul penal89. Măsură constă în inter narea celor doi inculpați pe timp de un an într -o
instituție specializată pentru recuperare a minorilor – Centrul de reeducare Tg. Ocna.
Inculpații vor fi avertizați asupra disp. art. 124 alin. 3 din Codul penal ce prevăd
consecințele comiterii unei noi infracțiuni în perioada internării.
VP și CB au fost judecați în stare de arest preventiv . În cursul judecății măsura a fost
menținută de instanță, iar în conformitate cu prevederile art. 127din Codul penal90 raportat la
88 Noul Cod penal, actualizat 2017: Capitolul IV, Dispoziții comune , Art. 129 – Pluralitatea de
infracțiuni (1) În caz de concurs de infracțiuni săvârșite în timpul minorității se stabilește și se ia o
singură măsură educativă pentru toate faptele, în condițiile art. 114, ținând seama de criteriile
prevăzute în art. 74.
89 Noul Cod penal, actualizat 2017: Capitolul III, Regimul măsurilor educative privative de libertate,
Art. 124 – Internarea într -un centru educativ (1) Măsura educativă a internării într -un centru educativ
constă în internarea minorului într -o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un
program de pregătire școlară și formare profesională pot rivit aptitudinilor sale, precum și programe de
reintegrare socială. (2) Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între unu și 3 ani. (3) Dacă în
perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune
concurentă săvârșită anterior, instanța poate menține măsura internării într -un centru educativ,
prelungind durata acesteia, fără a depăși maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura
internării într -un centru de detenție.
90 Noul Cod penal, actualizat 20 17: Capitolul III, Regimul măsurilor educative privative de libertate ,
Art. 127 – Calculul duratei măsurilor educative În cazul măsurilor educative privative de libertate,
dispozițiile art. 71 -73 se aplică în mod corespunzător.
Cojocaru Armand -Allain Studiu de caz. Practică j udiciară
69
art. 7291 din Codul penal, se va dis pune ca din duratele măsurilor educative aplicate
inculpaților minori să se scadă perioadele în care aceștia au fost reținuți și arestați preventiv
respectiv de la data de 26.04.2015 la zi.
În speța de față, inculpații se află în stare de arest preventiv l a acest moment măsură
care subzistă așa cum s -a menționat anterior până la data de 8 august 201 5 inclusiv, urmând
ca la data expirării preventive să se dispună punerea lor în libertate.
S-a apreciat că față de perioada de aproape 4 luni de când inculpați i se află în stare
de arest nu se mai impune menținerea măsurii privative de libertate și după această dată, până
la data rămânerii definitive a sentinței. La acel moment se va proceda la punerea în executare
a măsurilor educative aplicate minorilor.
Din p unct de vedere civil instanța constată că în cadrul procesului penal s -au
formulat pretenții financiare de ambele persoane vătămate care au solicitat plata contravalorii
telefoanelor mobile sustrase de inculpați. Persoana vătămată LC a solicitat plata sume i de 900
lei iar persoana vătămată C M a cerut să fie despăgubită cu suma de 1 000 lei.
În condițiile în care autorii faptelor cauzatoare de prejudicii au recunoscut daunele
cauzate, inculpații fiind de acord cu plata sumelor solicitate, instanța urmează a dispune
obligarea lor la repararea pagubelor prin plata contravalorii telefoanelor însușite în mod ilicit.
Articolul 1357 Cod Civil prevede că acela care cauzează altuia un prejudiciu printr -o
faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repa re.
Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Raportat la aceste
dispoziții și față de prevederile art.23 din Codul de procedură penală (care prevăd că în cazul
recunoașterii pretențiilor civile instanța obligă la despăgubiri în măsura r ecunoașterii)
inculpații VP și CB vor fi obligați la plata sumei de 900 lei către partea civilă LC (prin
reprezentant legal LM) și a sumei de 10 00 lei către partea civilă C M (prin reprezentant legal
CC).
Plata despăgubirilor se va face de către cei doi m inori în solidar cu părțile
responsabile civilmente respectiv părinții lor, a căror răspundere civilă este antrenată alături
91 Noul Cod penal, actualizat 2017: Capitolul IV, Calculul duratei pedepselor , Art. 72 – Computarea
duratei măsurilor preventive privative de libertate (1) Perioada în care o persoană a fost supusă unei
măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii p ronunțate. Scăderea se
face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru
mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a
determinat dispunerea măsurii p reventive. (2) Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri
preventive privative de libertate se scade și în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea
în tot sau în parte a zilelor -amendă. (3) În cazul amenzii care însoțește pedeapsa închisorii, perioada în
care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei
închisorii.
Cojocaru Armand -Allain Studiu de caz. Practică j udiciară
70
de cea a inculpaților. Astfel, VP va despăgubi părțile civile în solidar cu VF iar CB va achita
daun ele în solidar cu părinții săi CM și C A.
În baza art.7 din Legea 76/2008, având în vedere natura și gravitatea faptelor comise,
instanța va dispune prelevarea probelor biologice de la inculpații VP și CB în vederea
introducerii profilelor genetice în Sistemul Național de Date Genetice J udiciare.
În temeiul art. 274 alin. 2 și 392 Cod procedură penală cei doi inculpați vor fi obligați,
în solidar cu părțile responsabile civilmente, la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de
soluționarea cauzei în sumă de câte 780 lei, sume în care nu vor fi incluse onorariile
avocaților din of iciu ce se suportă de stat.
4.1.3.EXECUTAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI
Sentința penală pronunțată în cazul celor doi minori a rămas definitivă prin
neapelare, iar măsura educativă s -a pus în executare prin aducerea la cunoștința minorilor și a
părinților acestora a dispozițiilor hotărârii, respectiv a obligați ilor și îndatoririlor fiecăruia,
conform dispozițiilor legale în vigoare.
Minorii condamnați se află internați în centrul de reeducare Tg, Ocna până la data de
08.08.2017.
4.2.ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND MINORUL -VICTIMĂ ÎN PROCESUL
PENAL
În cursul urmăririi penale minor ii-victime au fost aduși la Serviciul de Medicină
Legală Bacău pentru examinare și obținerea certificatului medico -legal.
La solicitarea organelor de poliție, victim ele au fost evaluate din punct de vedere
psihologic de către specialiști din cadrul unui ONG, realizându -se un număr de două întâlniri
cu fiecare minor , toate întrevederile având loc la cabinetul psihologic al organizației.
92 Noul cod de procedură penală, Capitolul III, Cheltuielile judiciare , Art. 274 – Plata cheltuielilor
avansate de stat în caz de renunțare la urmărirea penală, condamnare, amânarea aplicării pedepsei
sau renunțarea la aplicarea pedepsei (2) Când sunt mai mulți inculpați, procurorul sau, după caz,
instanța hotărăște partea din cheltuieli le judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei părți se ține
seama, pentru fiecare dintre inculpați, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.(3) Partea
responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la r epararea pagubei, este
obligată în mod solidar cu acesta și la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Cojocaru Armand -Allain Studiu de caz. Practică j udiciară
71
Cu privire la trauma suferită, s -a constata t de către psihologi că victimele manifestă
simptomele unor evenimente traumatizante de nivel mediu: umilința, înșelarea încrederii ,
respectiv manifest ă un sindrom acut de stres, c aracterizat de tulburări de somn, anxietate.
Ulterior, minor ii nu au mai pre zentat aceste simptome, datorită adaptării la traumă
prin intrarea în acțiune a mecanismelor de apărare ( nu își amintesc toate detaliile și evită
subiectul ) și a rezultatelor favorabile ale cercetării penale (prinderea și pedepsirea
infractorilor) .
Cojocaru Armand -Allain Concluzii și p ropuneri
72
CON CLUZII ȘI PROPUNER I
Pe parcursul capitolelor lucrării, noțiunea de delincvență juvenilă a fost analizată în
toate aspectele sale, de la sens strict terminologic la implicațiile sociale și juridice ale
fenomenului , conturându -se imaginea stării de fapt a aspectelor ce interesează criminolo gia ca
știință.
Am consultat, în acest scop, o multitudine de lucrări, studii și cercetări în domeniu,
care, cu mici excepții, se limitează la a oferi anumite situații constatate la un moment dat, fără
a face evaluări sau predicții asupra evoluției fenomen ului, sau făcându -le doar din anumite
perspective.
Sigur că un studiu complet, care să asigure aproape în totalitate bazele cunoașterii
delincvenței juvenile, este doar o utopie, din cauza complexității fenomenului și a dinamicii
sale în timp și spațiu.
În lucrarea de față am căutat să nu prevaleze, ca importanță, o componentă sau alta a
delincvenței, deoarece considerăm că fiecare fațetă sub care poate fi studiată își aduce
contribuția la înțelegerea și cuprinderea cauzalității acesteia care, alături de circumstanțele
generale și specifice care caracterizează faptele penale concrete, determină în mare măsură
stabilirea optimă a strategiilor de prevenție și combatere.
Legăturile cauzale multiple între delincvența juvenilă și factorii biologici, psihologici
și psihosociali amintiți conduc la o diversitate a comportamentelor delincvente în rândul
minorilor care este greu de combătut fără sprijinul și coordonarea instituțiilor statului
(Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiției, Ministerul Educației Naționale, Biserica
Ortodoxă Română ș.a.), respectiv a unui cadru legislati v intern și internațional clar și ușor de
aplicat.
În practică însă, experiența ne -a arătat că, în ciuda unor tentative mai mult sau mai
puțin reușite , punctuale sau nu , fenomenul delincvenței juvenile a scăpat de sub control pe
plan global, și este în creștere, mai ales din cauza tranziției la nivel economic și al structurilor
sociale în tot mai multe țări. Fenomene de magnitudine socială ca valul de imigranți abătut
asupra Europe i în ultimii 2 ani și terorismul au destabilizat ușor climatul societății, iar mass –
media și rețelele de socializare nu fac decât să întărească și să perpetueze ideea de
“amenințare” care plutește în aer.
Fără a avea în mod dovedit o legătură directă cu delincvența juvenilă, putem totuși
considera că acest fapt, starea de spirit a unei națiuni poate fi suficient de negativă încât să
permită reacții la nivel personal, de tipul justificărilor auto -induse ( “ce contează dacă fur o
Cojocaru Armand -Allain Concluzii și p ropuneri
73
sticlă, alții detonează bomb e și tot nu sunt prinși” ), alături de comportamentul și soluționarea
oficială ineficientă a situațiilor prezentate.
Sărăcia, lipsa de educație, consumul de alcool și perenitatea mentalităților abuzive
conduc astfel la conturarea unui stil de viață delincve nt din care faptele penale nu pot lipsi.
Ca factor pozitiv, este însă salutară apariția pe plan național a tot mai multe ONG –
uri și asociații de profil care, pe lângă consilierea oferită în domeniul delincvenței juvenile și a
violenței în toate manifestăr ile ei, inițiază campanii de interes național și creează cadrul a tot
mai multe evenimente de conștientizare a nevoii de implicare socială în combaterea și
prevenirea ei.
De aceea, având în vedere etiologia delincvenței juvenile și tratamentul judiciar al
minorului în România, și fără a avea pretenția că am epuizat întreaga gamă a aspectelor
criminologice vizând domeniul, concluzionăm următoarele:
-în studierea cauzelor delincvenților minori este necesară abordarea pluridisciplinară;
-din perspectivă social ă minorul trebuie să fie protejat, indiferent de statutul său de
victimă sau făptuitor ;
-racordarea României la cadrul legislativ internațional în domeniu trebuie susținută și
pe plan intern prin măsuri în justiție care să fie aplicate și faptic, nu doar scriptic;
-familia, școala, biserica, consiliile locale, organizațiile de tineret, autoritatea
tutelară, intituțiile din rețeaua MAI și MJ trebuie să -și coordoneze eforturile în vederea
elaborării celor mai eficiente strategii de prevenire, gestionare și c ombatere a delincvenței
juvenile.
Cojocaru Armand -Allain Anexe
74
ANEXE
Anexa nr. 1
RAPORT DE EXPERTIZĂ MEDICO -LEGALĂ PSIHIATRICĂ
(model )
Comisia de primă expertiză medico -legală psihiatrică format ă din:
Dr. ………………………………………………………… , medic primar legist la Institutul
Național de Medicină Legală “Mina Minovici” București,
Dr. ………………………………………………………….. , medic primar / specialist psihiatru la
Spitalul Prof. Alexandru Obregia București/ la Ins titutul Național de Medicină Legală “Mina
Minovici” București,
și Dr……………………………………………………., medic primar/ specialist psihiatru/
Spitalul Prof. Alexandru Obregia București/ la Institutul Național de Medicină Legală “Mina
Minovici” București, în baza adresei dosar nr ……………………….. din………………………..
a………………………………………………….. , lucrare primită spre soluționare la data de ………………. ,
am examinat la datele …………………………………. …………….. pe numitul (a)
………………………………………………………………………………….. în vârstă de ………………. ani,
din…………………………….. , fiul/fiica lui ………………………….. și ……………………………. , născut la
data de …………………………….. în……………………………………………. , cu domiciliul actual în
……………………………… …………………………………… , CNP …………………………………….. , BI/CI
seria ………. nr ………………………………. La examinare pacientul a fost însoțit de
………………………………………………… .. legitimat cu ……………………………………………………………..
Expertizarea s -a facut prin examinarea/examinări succesive in cadrul comisiei.
Comisia a/nu a avut la dispoziție dosarul/acte din dosarul cauzei, respectiv
………… ……………………………………………………………… precum și urmatoarele acte juridice,
medicale și medico -legale ………………………………………………..……………….
…………………………………………………………………………………………………………….. ……………………..
………………………………………………………………………………………….. ……………………. ………………….
…………………………………………………………………………………………………………….. ……………………..
Raportul vizează cauza de …………………………. ………………………………………..,
relaționată cu data/datele de ………………………………………………………….
Raportul de expertiză (prin analiza actelor corelate cu examinarea psihiatrică) a fost
încheiat la data de . ……………………. și redactat la data de ………………. , expertiza fiind efectuată
cu respectarea drepturilor individuale ale persoanei, respectiv dreptul la asistență medicală, la
Cojocaru Armand -Allain Anexe
75
aparare, la intimitate și la protejarea datelor personale, cu r espectarea drepturilor bolnavului
psihic și ale deținutilor precum și cu respectarea drepturilor experților, prevăzute de normele
legale interne și de cele internaționale derivate din Convențiile la care România este parte.
I. DATE DIN DOCUMENTAȚIA ÎNAINT ATĂ DE INSTITUȚIA SOLICITANTĂ
1. Obiectivele și motivarea expertizei medico -legale psihiatrice
1.1. Prin adresa mai sus menționată se solicită să se stabilească:
1.2. Se motivează solicitarea prin /astfel / Nu se motivează solicitareaXXXXXXX
2. Istoric conform datelor înaintate de instituția solicitantă
2.1. Se rețin din datele de istoric privind cauza urmatoarele :
(faptă, comportament antefaptic, mod de comitere a faptei, comportament postfaptic)
3. Alte date (consum de alcool/droguri, arestat la data de ……………………. , elib erat la data de
…………………….. , alte date ce pot fi re ținute)
4. Antecedente penale
5. Informații oficiale privind aspecte de sociopsihogeneză (din dosar și din an chetă
socială)
6. Alte informații
II. CONSTATĂRILE COMISIEI DE EXPERTIZĂ MEDICO -LEGALĂ
PSIHIATRICĂ
3.1.Date de personalitate premorbidă/ anamnestice, relevante în cauza, sub aspect medico –
legal psihiatric
3.1.1.Date generale (cetățenie, sex, vârstă, stare civilă, etnie, religie):
3.1.2. Elemente de sociopsihogeneză (mediu, nivel economic familial, familia, climat
intrafamilial, relații afective intrafamiliale, ruta educațională, rută profesională, relații la locul
de muncă):
3.1.3. Antecedente per sonale fiziologice (menarha, cicluri, nașteri, avorturi):
Cojocaru Armand -Allain Anexe
76
3.1.4. Antecedente personale patologice nonpsihiatrice (somatice – inclusiv neurologice și
Trr. C.C., toxice):
3.1.5. Antecedente personale patologice psihiatrice (la nevoie se va folosi anexă):
3.2. Examenul stării psihice actuale (Aspect exterior, Atitudine, Contact psihic; Conștiență,
Orientare , Conștiința bolii , Percepția , Atenția , Memoria, Gândire, Limbaj, Intelect,
Imaginația, Afectivitate, Voința și activitatea voluntară, Viața instinctuală, Ritm nictemeral ,
Personalitate modificată, Nivel de îndeplinire a rolurilor social -profesionale)
4. Consulturi interdisciplinare
5. Investigații complementare:
5.1. Ex. psihologic (se va atașa integral, se notează nr., nume psiholog ):
5.2. xxxx
6. Discuția cazului (la nevoie se poate folosi anexă)
7. Alte specificații necesare
8. Concluzii (diagnostic reconstituit și prezent, codificări ICD – 10, răspunsuri punctuale la
obiective)
REDACTAT DE DR.: xxxxx
DACTILOGRAFIAT:
COMISIA (semn ăturile membrilor comisiei)
Cojocaru Armand -Allain Bibliografie
77
BIBLIOGRAFIE
I. CĂRȚI, TRATATE, MANUALE
1. Amza, T., Criminologie – anul II, Suport de curs pentru învățământul la distanță ,
Universitat ea “Hyperion”, București, 2011
2. Amza, T., Amza, C. P., Criminologie – tratat de teorie și politică criminologică , Ed.
Lumina Lex, București, 2008
3. Bart, Cyrill, The young delinquent , University of London Press LTD, London, 1925
4. Cusson, M., Devianța , în Boudon Raymond (coord.), Tratat de sociologie , Ed.
Humanitas, București, 1997
5. Fraj-Bouslimani, Nora, Delincvența juvenilă și crizele periferiilor , în Criminologie –
Criminalistică – Penologie, repere bibliografice , vol . II, coord. de Stănoiu Rodica –
Mihaela, Stănișor, E., Teodorescu, V., Ed. Uni versul Juridic, București, 2015
6. Hollander, Bernard, The psychology of misconduct , G. Allen & Unwin, London, 1922
7. MAI, MEN, Manualul pentru prevenirea delincvenței juvenile în sistem integrat în
unitățile de învățământ preuniversitar și zona adiacentă acestora , Ed. Expert,
București, 2010
8. Oancea, I., Probleme de criminologie , Ed. All, B ucurești, 1998
9. Scripcaru, G., Astărăstoiae, V., Criminologie clinică , Ed. Polirom, Iași, 2003
10. Stănoiu, Rodica Mihaela, Stănișor, E., Teodorescu, V., Criminologie – criminalistică
– penologie, repere bibliografice , vol. II, Ed. Un iversul Juridic, București, 2015
11. Ștefu, I., Criminologie – note de curs , Ed. Universității “Spiru Haret” , 2015
12. Ștefu, I., Criminologie , Ed. Psihomedia, Sibiu , Ediția a III -a, 2016
13. Tănăsescu, C., Criminologie – curs universitar , Ed. Universul Juridic, București, 2012
14. Tănăsescu, I., Tănăsescu, G., Tănăsescu, C., Metacriminologie , Ed. C. H. Beck,
București, 2008
15. Vasile, Alina Sanda, Psihologia delincvenței juvenile, Ed. Universul Juridic,
București, 2010
II. REVISTE, ARTICOLE, SITE -URI
1. Brezeanu, O., Minorul delincvent în legislația penală comparată , R.D.P. nr. 4/1997, p.
2, citat de http://www.creeaza.com/legislatie/drept/Aspecte -criminologice –
psiholog868.php , 2016
Cojocaru Armand -Allain Bibliografie
78
2. Brutaru, Versavia, Măsuri educative privative de libertate aplicate minorului.
Preved erile Noului Cod Penal , în Revista Universul Juridic – revistă lunară de
doctrină și jurisprudență, 4 iulie 2016, http://revista.universuljuridic.ro
3. Brutaru, Versavia, Răspunderea minorului în diferite țări europene , în Revista
Universul Juridic – revistă lunară de doctrină și jurisprudență, 30. iun. 2015,
4. Consiliul Suprem al Magistraturii – Starea Justiției în 2011 ,
http://www.csm1909.ro/ViewFile.ashx?guid=969ba399 -bdb7 -4f61-a875 –
d794f33c6462|InfoCSM
5. Cudrici, S., Tribunalul pentru minori București – o necesitate imediată , editorial în
Lumea Justiției, revistă online de drept, 16 mai 2015, https://www.luju.ro
/opinii/editorial/tribunalul -pentru -minori -bucuresti -o-necesitate -imediata
6. Dolea, I., Zaharia, V., Prițcan, Valentina, Fenomenul delincvenței juvenile în
Republica Moldova , publicat în http://irp.md/media/press_releases/519 -ce-este-
delicvena -juvenil -i-care-sunt-motivele -apariiei -ei.html , 2014
7. http://anp.gov.ro/documents/10180/1 4489685/Capacitatea+de+cazare+a+unitatilor+si
+efectivele+acestora+la+data+de+06.06.2017.pdf/c2797a73 -e1f2-4e0d -8a2f-
09ad53dccc85
8. http://anp.gov.ro/web/centrul -educativ -targu -ocna/interventia -recuperativa
9. https://archive.org/details/psychologyofmisc00holl
10. https://archive.org/details/youngdelinquent001158mbp
11. http://criminologie.org.ro/wp -content/uploads/2015/08/Prevenirea -criminalitatii –
teorie -si-practica -Rezumat.pdf
12. http://criminologie.org.ro/wp -content/uploads/2015/08/justitie_juvenila_romana
13. http://isj -db.ro/wp_isjdb/wp -content/uploads/protocol -de-
colaborare_MEN_MAI_20_02_2013.pdf
14. https://lege5.ro/Gratuit/gq4tqmzz/hotararea -nr-1849 -2004 -privind -organizarea –
functionarea -si-atributiile -administra tiei-nationale -a-penitenciarelor
15. http://legeaz.net/legea -275-2006 -executarea -pedepselor/art -28-individualizarea –
regimului -de-executare -a-pedepselor -privative -de-libertate -in-cazul -minorilor -si-
tinerilor
16. http://legeaz.net/legea -211-2004 -protectie -victime -infractiuni/
17. http://legeaz.net/lege a-275-2006 -executarea -pedepselor/art -64-activitatile -educative –
culturale -terapeutice -de-consiliere -psihologica -si-asistenta -sociala
18. http://legeaz.net/noul -cod-penal/art -233
Cojocaru Armand -Allain Bibliografie
79
19. http://legeaz.net/legea -275-2006 -executarea -pedepselor/art -28-individualizarea –
regimului -de-executare -a-pedepselor -privative -de-libertate -in-cazul -minorilor -si-
tinerilor
20. http://legeaz.net/monitorul -oficial -849-2016/hg -756-2016 -organizare -functionare –
atributii -anp
21. http://legeaz.net/noul -cod-penal/art -27
22. http://legeaz.net/dictionar -juridic /activitati -programe -integrare -sociala -minori –
condamnati
23. http://legeaz.net/noul -cod-procedura -penala -ncpp/
24. http://legeaz.net/dictionar -juridic/stagiu -formare -civila
25. http://legeaz.net/dictionar -juridic/organizare -functionare -servicii -probatiune
26. http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/150699
27. http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=2#t2c1s0sba21
28. http://www.creeaza.com/legislatie/drept/Aspecte -criminologice -psiholog868.php
29. http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_sanatatii_m intale.php
30. http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_252_2013_sistemul_de_probatiune.php
31. http://www.dreptonline.ro/legislatie/ordin_433_2010_norme_minime_obligatorii_con
ditii_cazare_persoane_private_libertate.php
32. http://www.euroavocatura.ro/print2.php?pri nt2=lege&idItem=1223
33. http://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta -vtvzloy/
34. http://www.mediafax.ro/social/penitenciarele -de-minori -si-tineri -au-1-999-de-locuri –
si-peste -2-150-de-detinuti -doar-12-sunt-minori -12018561
35. http://www.ugb.ro/Juridica/Issue8RO/1._Delincventa_juvenila –
Abordari_teoretice.Murzea_Cristinel.RO.pdf
36. Murzea, C. I., Delincvența juvenilă – abordări teoretice , în Acta Universitatis George
Bacovia. Juridica Volume 4. Issue 2/2015 http://www.creeaza.com/
legislatie/drept/Aspecte -criminologice -psiholog868.php
37. Pătrașcu, Denisa, Studiu criminologic privind cauzele delincvenței juvenile ,
13.02.2010, https://denisapatrascu.wordpress.com/2010/02/13/studiu -criminologic –
privind -cauzele -delicventei -juvenile/
38. Pulber e, V., http://www.e -juridic.ro/index.php?pag=a&aid=2195
39. Strategia de prevenire a criminalității pentru municipiul București, 2011 -2016,
http://www.grigorecerchez.ro/strategia%20de%20prevenire%20a%20criminalitatii_53
7ro.pdf
Cojocaru Armand -Allain Bibliografie
80
III. LEGISLAȚIA ÎN VIGOARE PRI VIND DELINCVENȚA JUVENILĂ
1. CONSTITUȚIA ROMÂNIEI , modificată și completată prin Legea de revizuire a
Constituției României nr. 429/2003
2. Hotărârea nr. 1849/2004 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile administrației
naționale a penitenciarelor, text publicat în M.Of. al României, în vigoare de la 16
noiembrie 2004 până la 25 octombrie 2016, fiind abrogat și înlocuit prin Hotărâre
756/2016
3. Hotărârea nr. 7 56/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației
Naționale a Penitenciarelor și pentru modificarea HG nr. 652/2009 privind organizarea
și funcționarea Ministerului Justiției, publicată în Monitorul Oficial nr. 849 din 26
octombrie 2 016
4. Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor
infracțiunilor, text publicat în M.Of. al României nr. 505 din 4 iunie 2004, în vigoare
de la 01 ianuarie 2005
5. Legea 252/2013 privind organizarea si functio narea sistemului de probaț iune,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 514 din 14 august 2013
6. Legea 254/2013 privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate
dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 514 din 14 august 2013
7. Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 159 din 05.03.2014, reactualizată prin Legea nr.
52/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și
promovarea drepturilor copilului, text publicat în M.Of. al României, în vigoare de la
08 aprilie 2016
8. Legea 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal, a ctualizată prin Legea 83/2010, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I nr. 329 din 19 mai 2010, în vigoare de la 18 octombrie
2006 până la 31 ianuarie 2014, fiind abrogată și înlocuită prin Legea 254/2013
9. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în M.Of. al României nr.
827 din 13 septembrie 2005 , modificată prin O.U.G. nr. 6/2016 , publicată în M. Of.
nr. 190 din 14 martie 2016
10. Legea 487/2002 : Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări
psihice, republicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 652 din 13 septembrie 2012
Cojocaru Armand -Allain Bibliografie
81
11. Noul Cod Penal , conform Legii nr. 286/2009, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie
2009 , cu modificările aduse de O.U.G. nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea
Legii nr. 286/2009 privin d Codul penal și a Legii nr. 135/2010 pr ivind Codul de
procedură penală, publicată î n M. Of. nr. 92 din 1 februarie 2017
12. Noul Cod de Procedură Penală , adoptat prin Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de
Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010 , cu
modificările aduse de O.U.G. nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr.
286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 pr ivind Codul de procedură
penală, publicată î n M. Of. nr. 92 din 1 februarie 2017
13. Ordinul M inisterului Justiției nr. 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime
obligatorii privind conditiile de cazare a persoanelor private de libertate, publicat
în Monitorul Oficial, Partea I nr. 103 din 15 februarie 2010
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: INTRODUCERE ………………… ………………………………………… ………………… …….. …………………3 I…. [609455] (ID: 609455)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.