INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………………………. 3 CAPITOLUL I… [621085]

Universitatea din Craiova
Facultatea de Economie și Adiministrarea Afacerilor
Specializarea Finanțe Bănci
GESTIUNEA RISCURILOR BANCARE
Conducător Științific :
Prof. Dr. Oprițescu Marin
Absolvent:
-Craiova 2009-

CUPRINS:
INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………………………. 3
CAPITOLUL I CONTINUTUL ȘI CLASIFICAREA RISCURILOR BANCARE ……….. 6
Conținutul și definiția riscurilor bancare ………………………………………………………………… 6
1.2 Clasificarea riscurilor bancare …………………………………………………………………………. 7
1.2.1 Considerații Privind Criterii Generale ………………………………………………………… 8
1.2.2 Abordări contemporane ale naturii și tipologiei …………………………………………. 8
riscurilor bancare …………………………………………………………………………………………….. 8
1.3 Modalități de gestionare a riscurilor bancare …………………………………………………… 14
1.3.1 Conținutul gestiunii riscurilor bancare ……………………………………………………… 14
1.3.2 Configurația gestiunii riscurilor bancare …………………………………………………… 16
CAPITOLUL II GESTIUNEA RISCURILOR BANCARE PE EXEMPLUL BRD ……… 29
2.1 Arhitectura activității desfășurate de BRD: Impactul noilor provocări ……………….. 29
2.2 Gestiunea riscurilor bancare pe exemplul BRD ……………………………………………….. 34
CONCLUZII ………………………………………………………………………………………………………… 38
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………………… 41
ANEXE ……………………………………………………………………………………………………………….. 41

INTRODUCERE
În ultimele două decenii ale secolului XX, studiul băncilor și activității bancare a
constituit, pentru cercetători, unul dintre cele mai fascinante domenii de exploatare.
Acestui sector i-au fost dedicate numeroase lucrări cu caracter fundamental sau aplicativ.
La acestea se adaugă si prezenta lucrare, care încearcă să pună în evidență aspectele
metodologice și practice privind managementul riscurilor și performanțelor bancare.
Lucrarea de față abordează problematica complexă a riscului specific mediului
economic actual, în conceptul dinamic și diversificat al mecanismelor economice de pe
piață. tratând riscul ca pe o asumare conștientă și calculată a realității. Este adevărat că
cine nu riscă nu câștigă, dar tot atât de adevărat este că asumarea superficială sau parțială
a riscului nu înseamnă întotdeauna garanția câștigului așteptat.
Viața recreează în mod constant incertitudinea și riscul. Însăși vița este în sine
și consolidare a abilității de a accepta și înfrunta realitatea riscurilor. Raționalitatea
este nu atât o problemă de evitare a riscurilor și de eliminare a incertitudinii, cât de
control al riscurilor și de reducere a incertitudinii la niveluri acceptabile în situații date.
Este evident că numai în cazuri cu totul excepționale norocul surâde celor ce se avântă în
afaceri fără să știe unde vor să ajungă. În mod constant, însă, succesul este un corolar
al unor studii susținute privind adaptarea la condițiile pieței.
Intrând în profunzimea riscului economic, lucrarea de față este dedicata riscului
bancar, risc care însoțește ca o umbra dezvoltarea și prosperitatea băncilor de
pretutindeni, aceste uzine financiare cu rol esențial în funcționarea organismului
economic. Trebuie precizat, însă, că în studiul riscului bancar există o „barieră
științifică” generată de confidențialitatea inerentă acestui tip de analiză. De aceea,
intenția de a acoperi toată sfera de cuprindere a riscului bancar s-ar afla în contradicție
cu realitatea.
Primul capitol al lucrării este dedicat prezentării conținutului riscurilor bancare
precum și a modalităților de gestionare a acestora.
Stadiul actual al dezvoltării piețelor financiare și asistemului financiar, precum și
evoluțiile mediului în care acestea operează au impus abordarea dintr-o altă perspectivă a
problematicii riscurilor economice, în general, și a celor bancare, în special. Dacă până în
anii ’70, riscurile bancare se rezumau doar la riscul de creditare în relațiile băncii cu
clienții și în cadrul sistemului de plăți, pe măsură ce instabilitatea a devenit trăsătură
dominantă a mediului economic, băncile se confruntă cu noi riscuri.
Pentru a putea face față noilor provocări se impune identificarea riscurilor și a cauzelor ce
le determină și le influențează, elaborarea procedurilor, tehnicilor și instrumentelor de
măsurare, atenuare și evitare a acestora, știindu-se că riscurile bancare sunt o sursă de
cheltuieli neprevăzute.
Competitivitatea societăților bancare contemporane își are sorgintea în calitatea
strategiilor pe care le adoptă și le aplică, strategii în care managementul riscurilor joacă
un rol esențial. Condiționarea decisivă a performanțelor bancare de conținutul
managementului bancar în general, și a managementului riscurilor financiar-valutare în
special, evidentă pentru cvasitotalitatea băncilor, explică interesul cercetătorilor și
practicienilor pentru acest domeniu. Situarea sa în prim-planul managementului bancar
contemporan este valabilă pentru întregul sistem bancar, inclusiv pentru băncile centrale
care trebuie să dispună de strategii capabile să identifice, comensureze și minimizeze
riscurile bancare globale.

În definirea riscului bancar, cei mai mulți specialiști se rezumă doar la tratarea riscului de
creditare sau de lichiditate, care derivă din funcția clasică a băncilor. Alții se concentrează
asupra identificării unor pierderi potențiale sau efective generate de riscuri aleatoare, ca
de exemplu frauda, catastrofele naturale. Astfel, abordarea secvențială a riscurilor
bancare nu este surprinzătoare, deoarece problematica riscurilor bancare, a
managementului acestora nu a avut importanța pe care o are în prezent, atât
pentru practicieni, cât și pentru teoreticieni. Riscurile bancare trebuie privite global,
analizate dintr-o perspectivă sistemică, evidențiindu-se interdependențele dintre ele,
știindu-se că producerea unuia poate genera în lanț alte riscuri. Indiferent de tipul
instituțiilor bancare – bănci regionale, locale, universale, de investiții sau de retail –
toate și-au ajustat comportamentul ca actori pe piața financiar-bancară, în funcție de
evoluția sistemului bancar marcat de fenomenul globalizării, intensificarea concurenței,
liberalizarea piețelor financiare, apariția inovațiilor financiare.
Practica bancară tradițională, axată pe constituirea de depozite și acordarea de credite,
este în prezent doar oparte din activitatea băncilor, noile orientări către piață și
diversificarea ofertei bancare punându-și amprenta asupra managementului riscurilor în
scopul evitării eventualelor sincope în activitatea băncilor. Astfel, analiza bancară
tradițională plasează instrumentele cantitative de tipul indicatorilor (utilizați pentru
evaluarea băncii, calitatea portofoliului de credite, indicatori de lichiditate, gradul de
adecvare a capitalului sau pozițiile deschise de risc valutar) în centrul evaluării și
gestionării riscului. Deși acest tip de analiză statică este extrem de utilă, nu reprezintă un
indicator adecvat pentru profilul risc al unei bănci.
Un concept relativ nou în literatura de specialitate și în practica bancară o constituie
analiza bazată pe risc a băncilor, care presupune o permanentă revizuire analitică a
activității băncii, asigurându-se menținerea stabilității și încrederii în sistemul financiar.
Această abordare presupune extinderea instrumentelor cu care operează analiza bancară
tradițională, acestea fiind puncte de plecare pentru anticiparea riscurilor și realizarea
simulațiilor, modificarea acestora în timp oferind o imagine dinamică a performanțelor
băncii. Pe de altă parte, indicatorii financiari (referitori la structura bilanțului,
profitabilitate, riscul de piață și riscul de credit, lichiditate sau pozițiile valutare) fac
obiectul supravegherii bancare, fiecare bancă având obligația de a calcula, raporta și
monitoriza nivelurile acestora. Analiza bazată pe risc ia în considerație și alți factori
precum: calitatea și stilul managementului, consecvența și eficacitatea politicilor și
procedurilor bancare, eficiența și exhaustivitatea monitorizării riscurilor și oportunitatea
și exactitatea sistemelor informaționale de management .
Obiectivul managementului riscurilor constă în minimizarea riscurilor cu care se
confruntă banca, astfel încât să fie posibilă maximizarea valorii băncii. Unii economiști
consideră că managementul riscurilor bancare este parte componentă a managementului
financiar, alături de planificare și prognoză financiară, sisteme contabile,
controale interne și trezorerie. Această abordare se dovedește a fi realizată dintr-o
perspectivă îngustă, în realitate managementul riscului trebuind să răspundă la o
serie de provocări. Practicienii consideră că un management adecvat al riscului trebuie să
asigure băncii capacitatea de a identifica, cuantifica și monitoriza profilul risc, cât și de a
le evita și de a le finanța. Aceste elemente se regăsesc de fapt în managementul fiecărui
tip de risc, dar la nivel global capătăo nouă dimensiune. Succesul managementului
riscului depinde și de capacitatea băncii de a anticipa pierderile potențiale, politica
rezervelor, transferul pierderilor, precum și de gradul de integrare al acestuia în sistemul
global de management al băncii.
Identificarea riscurilor bancare depinde de diversificarea liniilor de activitate sau a
gamelor de produse bancare oferite clienților și se concretizează în elaborarea profilului
risc. La stabilirea profilului risc trebuie să avem în vedere faptul că multe riscuri sunt
interdependente, o anumită expunere putând determina riscuri de mai multe tipuri.

Cuantificarea riscurilor presupune utilizarea tehnicilor, instrumentelor și abilităților
necesare băncii pentru a comensura riscurile. Dezvoltarea instrumentelorde modelare
cantitativă permit realizarea simulărilor care sunt utile în analiza efectelor induse de
schimbările ce au loc în mediul bancar asupra profilului de risc al băncii, precum și
impactul acestuia asupra profitabilității și a valorii nete a băncii.
Acordul de la Basel cu privire la adecvarea capitalului atribuie o importanță deosebită
instrumentelor de modelare cantitativă și a capacității băncilor de a le folosi, creânduse
premisele pentru implementarea abordării bazate pe rating- ul intern de evaluare a
gradului de adecvare a capitalului unei bănci. Abordarea pe baza rating-urilor interne
determină o îmbunătățire continuă a practicilor interne de gestionare a riscurilor în
general și a riscului de credit, de piață și operațional în special.
Scopul monitorizării riscurilor este minimizarea cheltuielilor asociate riscurilor aferente
tuturor expunerilor care au fost identificate și cuantificate. De exemplu, pentru
monitorizarea riscului de piață se pot uzita tehnici de gestiune a bilanțului (managementul
activelor și pasivelor) sau de diversificare a portofoliului, iar pentru riscul de lichiditate
titularizarea. În același timp, monitorizarea riscului trebuie să se înscrie în limitele
prudențiale impuse de autoritatea monetară. Monitorizarea specială a
expunerilor la risc ale unei bănci se justifică atunci când se anticipează apariția unor
evenimente cu impact negativ asupra băncii.
Instrumentele, tehnicile sau procedurile utilizate în cuantificarea și monitorizarea
riscurilor nu sunt universale și standardizate, practica demonstrând că acestea sunt
specifice fiecărei bănci, dar în același timp nu se substituie normelor prudențiale și
vizează optimizarea cuplul risc-performanță.
Managementul riscului este parte integrantă a strategiei băncii, acesta răspunzând
vulnerabilității și complexității mediului în care banca operează. Se acceptă faptul că
riscul este o componentă esențială a profilului băncii și, în consecință, evoluția ulterioară
a strategiei bancare va fi atinsă dacă profilul risc actual și de perspectivă sunt
neglijate.
Deoarece unul dintre obiectivele principale ale unei bănci,il reprezintă asigurarea
eficienței activității bancare,în capitolul II, am analizat gesdtiunea riscurilor bancare în
cadrul BRD

CAPITOLUL I CONTINUTUL ȘI CLASIFICAREA RISCURILOR
BANCARE
Conținutul și definiția riscuril or bancare
Prin risc , putem înțelege posibilitatea apariției unor consecințe nedorite,
posibilitatea de a pierde, masură a neconcordanței dintre diferite rezultate posibile ,mai
mult sau mai puțin favorabile sau nefavorabile, într-o acțiune viitoar e.
Etimologic , termenul provine din latinescul „re-secare”, care înseamnă ruptură
într-un echilibru.
Riscurile bancare reprezintă un fenomen care poate să apară pe parcursul derulării
activității bancare și care poate să producă efecte negative asupra activității
respective,prin deteriorarea performanțelor bancare, sau chiar falimentul băncii. Riscul
bancar este probabilitatea ca intr-o tranzacție să nu obțină profitul așteptat și chiar să
apară o pierdere.
De asemenea, se apreciează că „cei mai mulți autori, atunci cand definesc riscul și
gestiunea riscului, se concentrează asupra funcției clasice a băncilor, de intermediere în
sfera riscurilor financiare prin divizarea acestora; din acest punct de vedere este tratată
îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute la activele bancare, pierderi cauzate de
riscuri de piață, de credit și lichiditate”1.
Sintetizând putem spune că riscul bancar reprezintă în primul rând un complex de
evenimente cu consecințe adverse pentru bancă, iar mai apoi un eveniment incert, posibil
și viitor care poate afecta întreaga activitate a unei bănci.
În ceea ce privește activitatea bancară, perioada actuală este caracterizată de era
managementului de risc, literatura de specialitate clasificând riscurile specifice activității
bancare în trei categorii: riscuri financiare, riscuri comerciale și riscuri de mediu.
Riscurile financiare –reprezintă riscurile specifice operațiunilor de creditare,iar
formele sub care se manifestă sunt următoarele:
riscul ratei dobânziii
riscul de lichiditate
riscul de schimb valutar
riscul insolvabilității
riscul de credit
Riscurile financiare sunt strict legate de structura bilanțului contabil al băncii, sunt
foarte sensibile la dezechilibrele care pot să apară în compoziția resurselor și
plasamentelor băncii. Riscurile financiare sunt singurele tipuri de riscuri care pot fi
gestionate, generate , amplificate sau eliminate de către managementul bancar.
Riscurile comerciale- reprezintă riscurile generate de inadaptabilitatea băncii la
noile servicii și produse, ca urmare a unui slab serviciu de marketing și a lipsei de talent
managerial pentru noilr piețe.Riscurile comerciale se manifestă sub următoarele forme:
riscul de produs/serviciu
riscul de piață
riscul de imagine comercială
1 Op.cit. Luminița Roxin , Gestiunea riscurilor bancare

Riscurile de mediu- reprezintă riscurile asupra cărora banca fie nu are control,fie
are un control limitat și se manifestă sub următoarele forme:
riscul de deficit
riscul economic
riscul competițional
riscul de reglementare
1.2 Clasificarea riscurilor bancare
O clasificare succintă a riscurilor este prezentată de Hennie van Greuning și Sonja
Brajovic Bratonovic., care împart riscurile bancare în patru categorii:
I. Riscuri financiare , definite ca un grad de incertitudine privind veniturile viitoare, fiind
de două tipuri:
riscuri pure, care includ riscul de lichiditate, de credit, de solvabilitate și
care pot produce pierderi băncii dacă nu sunt gestionate corespunzător
riscuri speculative , bazate pe arbitraj financiar și care pot produce pierderi
în cazul în care arbitrajul e făcut necorespunzător.Aici regăsim riscul de
rată a dobanzii, riscul valutar, riscul de piată
Riscurile financiare au o mare interdependență și pot induce o creștere a
portofoliuluigeneral de risc al băncii. Astfel băncile care au structura activelor
și pasivelor în mai multe valute sunt expuse riscului valutar, care este corelat
și cu riscul de rată a dobanzii privind atragerea și plasarea unor sume în
diferite valute, ceea ce poate duce la un risc de lichiditate.
II. Riscuri operaționale , care sunt legate de:
•funcționarea sistemelor interne și tehnologia folosită
•respectarea procedurilor și normelor băncii
•managementului defectuos
•fraudă
III. Riscuri de afaceri , care se referă, in principal , la:
•nivelul de dezvoltare macroeconomic
•politica monetară
•factorii legislativi de reglementare
•infrastructura sistemului financiar
•sistemul de plăți
•riscul sistemic general privind operațiunile bancare
IV. Riscuri conjuncturale – se referă la unele evenimente care dacă se materializează pot
produce pierderi băncii:
•risc politic
•risc de contaminare
•risc de criză bancară
•alte riscuri conjuncturale2.
2 Ionescu Lucian, Managementul bancar. Institutul Bancar Român, 2003, vol .II

1.2.1 Considerații Privind Criterii Generale
Domeniul bancar se confruntă în zilele noastre cu „era managementului de risc,
iar managementul de risc connstituie așadar o sarcină extrem de complexă și importantă
a managementului bancar, care acoperă planificarea strategică și a capitalului,
managementul activelor și datoriilor precum și managementul afacerilor.
Componentele cheie ale managementului eficient al riscului care trebuie să existe
într-o bancă și să fie evaluate de specialiști, trebuie să cuprindă următoarele:
-o funcție de conducere întemeiată la cel mai înalt nivel al ierarhiei de conducere a băncii,
care să fie responsabilă de gestionarea riscului și de implementarea operațională a
politicilor și deciziilor formulate de Comitetul pentru active și datorii (ALCO).
-o strategie întemeiată , clară și explicită pentru managementul riscului și un set de
politici aflate în corespondență cu sarcinile operaționale
-existența unui grad corespunzător de formalizare și coordonare a deciziilor strategice în
legătură cu managementul riscului, parametrii acestuia, în scopul exercitării procesului
decizional la nivel operațional necesitând includerea pentru toate procesele de afaceri
relevante
-colectarea de date complete, referitoare la managementul riscului, la toate procesele
funcționale și de afaceri, precum și la alte domeniicum ar fi tendințele macroeconomice și
de piață care pot fi relevante pentru managementul riscului.
Băncile comerciale,trebuie, in condiții de prudență să iși asume riscurile specifice
acestui proces pentru a putea obține profitul dorit și trebuie să aibă în vedere respectarea
cerințelor prudențiale impuse de autoritatea națională de reglementare, justificarea
expunerii la riscul asumat, dimensionarea riscului astfel încât pierderea produsă prin
materializarea acestiua să poată fi considerată normală pentru activitatea și imaginea
internă și externă a băncii. Băncile trebuie să procedeze permanent la monitorizarea
riscurilor și a tuturor pozițiilor din bilanț, reușita băncilor în această activitate depinzând
și de cadrul organizatoric adoptat caresă ușureze monitorizarea și managementul riscului
în general. Orice bancă trebuie să adopte decizii corelate cu nivelul rezultatelor și al
riscurilor pe care dorește să și le asume pentru atingerea acestor niveluri, cunoașterea și
aplicarea unor măsuri cheie pentru adoptarea deciziilor viitoare privind relația profit-risc,
constituind împreună un obiectiv central al amnagementului bancar.
În ceea ce privește literatura de specialitate, aceasta nu stabilește o linie de
demarcație clară între metodele de gestiune și instrumentele de monitorizare a riscurilor
bancare; în principiu ,prin monitorizarea riscurilor bancare se înțelege evaluarea și
controlul politicilor și practicilor privind managementul riscurilor bancare, care permit
detectarea problemelor cu care se cobfruntă o bancă, iar gestiunea riscurilor bancare
constă în ansamblul metodelor de administrare a riscurilor bancare în vederea eliminării,
evitării, devizării și finanțării lor, precum și a diminuării expunerii la risc a fiecărei bănci.
1.2.2 Abordări contemporane ale naturii și tipologiei
riscurilor bancare
În cadrul abordării contemporane a riscurilor bancare, o importanță deosebită
revine cuantificării acestora, pe baza unui sistem de indicatori specifici, care permit

evaluarea statică și dinamică a riscurilor, prin raportarea la standardele internaționale sau
la propria existență istorică a băncii.
Indicatorii riscului de creditare
Riscul de creditare se definește prin pierderile suferite de un agent economic
datorită neîncasării la scadență a fluxului de venituri anticipat, ca urmare a deteriorării
stării financiare a debitorului.
Expunerea băncii la riscul de creditare se poate analiza și monitoriza permanent
prin intermediul unui sistem de indicatori care se pot grupa în trei categorii: indicatori de
structură, indicatori de dinamică și indicatori relativi, de corelare a activelor cu capitalul
bancar.
Indicatorii de structură (de pondere) , exprimă procentual structura activelor
bancare sau a portofoliului de credite; în această categorie intră următoarele rapoarte:
șcredite totale/total active – cu cât ponderea creditelor în total active este mai
ridicată cu atât activitatea bancară este percepută a fi mai riscantă;
șcredite de calitate medie/credite totale – este indicatorul care exprima direct
pondera creditelor de calitate inferioară (din punct de vedere al riscului de creditare) în
total credite. Creditele de calitate medie cuprind creditele în observație plus cele
substandard și îndoielnice;
șpierderi la portofoliul de credite/valoarea totală a portofoliului de credite:
-acest raport trebuie să fie cât mai mic pentru a exprima o gestionare eficientă a
riscului de creditare;
-acest indicator se utilizează m determinarea rezervelor necesare acoperirii pierderilor
la portofoliul de credite.
Trebuie menționat faptul că ,din punctul de vedere al băncii riscul de creditare nu
se limitează la operațiunea de creditare propriu-zisă; sunt purtătoare de risc și
plasamentele în titluri de credit, acordarea de garanții și chiar participarea băncii la
sistemul interbancar de decontări.
Indicatorii de dinamică , exprimă evoluția în timp a unor indicatori valorici a
căror mărime este comparată cu evoluția riscului de creditare. Din această categorie fac
parte indicatorii:
șdinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul decredite:
este un indicator mai ales de uz extern, reprezentând un semnal de alarmă pentru sistemul
bancar;
șdinamica activelor și a creditelor totale, este considerat un indicator al riseului de
creditare atunci când înregistrează o creștere accelerată.
Indicatorii relativi , de corelare a activelor bancare cu capitalul și cu celelalte
fonduri de care banca dispune oferă informații cu privire la raportul dintre expunerea la
risc și sursa de finanțare a acestei expuneri. Acești indicatori pot fi exprimați astfel:
profit net/pierderi înregistrate la portofoliul de credite – raportul trebuie să fie supraunitar,
ceea ce reflectă existența unor resurse acoperitoare;
șfond de rezervă/pierderi la portofoliul de credite – valorile mai mari decât unitatea
ale acestui indicator demonstrează un management al riscului prudent.
Altă modalitate de evaluare a riscului de creditare este prezentată succint prin
intermediul următorilor indicatori, astfel:
șpierderi nete din credite raportate la total credite;
șrezerva pentru pierderi raportată la total credite;
șprovizioane pentru pierderi din credite raportate la total
credite;
șcredite la termen comparate cu totalul creditelor;
șcredite cu scadența depășită raportate la total credite;

șrata anuală de creștere a creditelor.
Așadar, monitorizarea riscului de credit trebuie să reprezinte o preocupare
permanentă pentru managerii băncii deoarece studiul crizelor bancare din diferite țări, dar
și din sistemul bancar românesc, a demonstrat că factorul cel mai frecvent în falimentul
băncilor 1-a constituit calitatea slabă a activelor bancare și, în special, a creditelor.
Figura 1.1
Calitatea creditelor din sistemul bancar rom ânesc3
Indicatorii riscului ratei dobânzii
Riscul ratei dobânzii reprezintă riscul băncilor de a-și vedea rezultatele afectate
defavorabil de către evoluția dobânzilor. Acest tip de risc își are originea în deținerea de
active și pasive cu rată a dobânzii fixă care, în plus, diferă în ceea ce privește scadența și
condițiile de remunerare. Poate decurge, de asemenea, din deținerea de active și pasive cu
rată a dobânzii variabilă, atunci când acestea fie prezintă o anumită neadaptare la
condițiile pieței, fie suferă variații diferite.
Băncile finanțează active pe termen lung pe seama pasivelor pe termen scurt,
obținând un câștig din diferența dintre dobânda mai mare la activele pe termen lung și
dobânda mai mică la pasivele pe termen scurt, însă mișcările ratei dobânzii pot să
conducă la pierderi și chiar la insolvabilitatea băncii. De aceea, prin gestiunea riscului
ratei dobânzii, managerii băncii trebuie să limiteze acest risc pentm a micșora
consecințele negative ce ar putea rezulta din modificările ratei dobânzii.
Odată cu creșterea dobânzilor pe termen scurt crește și costul fondurilor atrase, în
timp ce dobânzile câștigate din activele pe termen lung rămân relativ fixe, situație în care
marja dintre câștigul din active și costul pasivelor poate deveni negativă.
Indicatorii riscului ratei dobânzii utilizați în practica bancară sunt următorii:
•Riscul ratei dobânzii – se calculează ca raport între activele productive și pasivele
purtătoare de dobânzi;
•Marja netă a dobânzii bancare (Net Interest Margin – NIM) exprimă în unități
monetare diferența dintre veniturile din dobânzi aferente activelor valorificabile și
cheltuielile cu dobânzile corespunzătoare:
3 Sursa: BNR.

Marja netă a dobânzii = Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzile
•Marja procentuală brută a dobânzii bancare (spread) – se calculează prin
raportarea marjei nete a dobânzii la total active generatoare de venituri (de la care se
încasează dobânzi).
Băncile de detaliu înregistrează marje nete de dobânzi mai ridicate, în timp ce
băncile mari unele mai scăzute, datorită costurilor mari ale fondurilor. În ceea ce privește
semnificația potențială:
-marja scăzută este expresia unei mari dependențe de dobânzi pe termen scurt și
pasive volatile;
-marja ridicata este expresia succeselor în managementul activelor și pasivelor, dar
poate fi și expresia unui plasament în activele foarte riscante;
-marja constantă arată că banca are dificultăți în obținerea profitului.
•Marja procentuală netă a dobânzii bancare – se calculează ca raport între nivelul
mediu al ratei dobânzii active și nivelul mediu al ratei dobânzii pasive.
•Indicatorul GAP (ecartul) – se calculează ca diferență între activele sensibile la
dobândă (instrumente de credit cu dobânzi variabile) și pasivele sensibile la dobândă
(depozite cu dobânzi variabile, împrumuturi de pe piață sau de la Banca Centrală).
•Rata GAP relativă = GAP / Total active
•Indicele de sensibilitate a băncii la variația ratei dobânzii de pe piață = Active
sensibile / Pasive sensibile. Valoarea orientativă maximă a acestui indicator este 1,
urmărindu-se o scădere cât mai mare a acestuia. Dacă banca analizată are acest indice
peste 1, profitabilitatea băncii va fî mai scâzută dacă ratele dobânzii scad și mai ridicată
dacă ratele dobânzilor cresc. Băncile care își propun să evite acest risc, datorită
dificultăților de previzionale a ratei dobânzii, au acest indicator foarte aproape de 1.
Indicatorii riscului de lichiditate
Riscul lichidității surprinde dificultățile la care se expune și pe care trebuie să le
învingă o bancă pentru a procura resursele necesare spre a face față propriilor
angajamente la un moment dat.
Interpretarea lichidității bancare pe baza situației fluxului de numerar arată
invariabil dacă echipa managerială reușește să procure suficiente fonduri din noile
depozite sau din fondurile de pe piața monetară pentru finanțarea creșterii creditelor pe
care le acordă. În caz că fondurile se dovedesc insuficiente, banca trebuie să renunțe la
oportunitățile respective de plasament sau să le asigure cu titluri de valoare. Situația
fluxului de numerar nu arată dacă este posibil ca banca să fie obligată a plăti dobânzi mai
mari pentru resursele atrase, situație în care banca ar simți că și-a asumat în exces riscuri
de lichiditate sau de capital. Datorită limitelor informaționale ale situației fluxului de
numerar, analiștii bancari utilizează o serie de indicatori pentru măsurarea lichidității.
Lichiditatea este calculată de către bănci sub următoarele forme:
•lichiditatea globală, care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ
de a se transforma pe termen scurt în lichidități, pentru a satisface obligațiile de plăți
exigibile;
•lichiditatea imediată (de trezorerie), care reflectă posibilitatea elementelor
patrimoniale de trezorerie de a face față datoriilor pe termen scurt;
•lichiditatea în funcție de total depozite, care reflectă posibilitatea elementelor
patrimoniale de activ de face față datoriilor reprezentând totalul depozitelor;
•lichiditatea în funcție de total depozite și împrumuturi, care reflectă posibilitatea
elementelor patrimoniale de activ de a face față datoriilor reprezentând totalul depozitelor
și al împrumuturilor.

Trezoreria calculează, de asemenea, și expunerea băncii în funcție de depozitele la
vedere și total depozite, care exprimă tendința de evoluție a depozitelor pe termen
comparativ cu cea a disponibilităților la vedere cu influență asupra stabilității resurselor și
nivelului costurilor.
Pentru estimarea riscului de lichiditate sunt folosiți următorii indicatori:
•poziția lichidității, indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie, care se
calculează pe zile, săptămâni și luni și a cărui optimizare constă în echilibrarea activelor
lichide cu pasivele imediate. Optimizarea poziției lichidității bancare presupune
echilibrarea celor două elemente principale: activele lichide și pasivele imediate, și deci
obținerea unei poziții nule. În cazul unei poziții negative, activele lichide sunt insuficiente
pentru onorarea integrală a obligațiilor, banca trebuind să recurgă la surse urgente de
finanțare, cum ar fi: împrumuturi de pe piața interbancarâ, împrumuturi de la banca
centrală sau lichidarea unor active de portofoliu înainte de termen. Dacă poziția
lichidității este pozitivă, excedentul de lichiditate peste limita admisibilă se plasează pe
termen scurt în depozite pe piața interbancară;
•pasivele nete, respectiv diferența între pasive și active clasificate după scadență,
un indicator care se calculează pentru a semnala perioada de maximă nevoie de
lichiditate. Pasivele nete simple se determină pentru fiecare perioadă, ca diferență între
activele și pasivele cu aceeași scadentă. Pasivele nete cumulate se determină ca diferență
între pasivele și activele cumulate, corespunzătoare fiecărei perioade de timp;
•rata lichidității exprimă evoluția gradului de îndatorare a băncii față de piața
monetară. Aceasta se calculează periodic, în funcție de scadența operațiunilor de
împrumut, potrivit formulei:
Rata lichidității = total credite acordate/total depozite;
Valoarea 1 a acestei rate exprimă o situație normală. O rată scăzută sub 1 exprimă
un exces de lichiditate și un profit diminuat. Dimpotrivă, o rată mai mare decât 1, implică
riscuri sporite pentru bancă, aceasta asigurându-și lichiditatea cu pierderea cu scopul de a
acoperi la nevoie cererile de restituire ale deponenților. Funcția esențială a lichidității este
de asigura creditorii asupra capacității băncii de a-și onora obligațiile asumate. Banca
trebuie să onoreze cu promptitudine toate cererile creditorilor de retragere a fondurilor.
Indicatorii riscului valutar
Riscul valutar exprimă, posibilitatea ca o variație a cursului valutar pe piață să
influențeze negativ marja dobânzii bancare. Originea riscului de schimb o constituie
deținerea de creanțe și datorii în valută, de unde pot rezulta câștiguri sau pierderi în cazul
în care au loc variații ale cursului acestor valute.. Rezultă că expunerea potențială la riscul
valutar depinde de corelația dintre activele și pasivele în valută.
În cazul activelor în valută, riscul apare ca pierdere valorică prin deprecierea valutei
respective, în timp ce pentru pasivele în valută pierderea este provocată de majorarea
datoriei determinată de creșterea valorică a monedei străine. Riscul valutar este, deci, cu
atât mai mare cu cât paritățile și cursurile sunt mai instabile. Astfel, în economiile în care
cursurile valutare sunt fluctuante, formate liber prin jocul cererii și al ofertei, evaluarea și
limitarea riscului valutar devine o problema foarte importantă,
Evaluarea riscului valutar poate fi realizată prin intermediul a doi indicatori de
bază: poziția valutară individuală (pe fiecare valută în parte) și poziția valutară globală.
Poziția valutară individuală se calculează pentru fiecare valută în parte, prin
compararea activelor cu pasivele, rezultând două poziții distincte:
•poziția valutară scurtă, când activele sunt mai mici decât pasivele;
•poziția valutară lungă, când activele sunt mai mari decât pasivele. Situarea unei
bânci pe o poziție valutară scurtă poate fi considerată favorabilă atunci când cursul valutei

respective se depreciază, și nefavorabilă în cazul aprecierii cursului. De asemenea,
situarea pe o poziție valutara lungă poate fi favorabilă atunci când cursul valutei se
apreciază și nefavorabilă atunci când cursul se depreciază.
Pentru diminuarea riscului valutar băncile trebuie să urmărească permanenet
corelarea scadenței activelor în valută cu cea a pasivelor în valută în vederea asigurării
echilibrului pozițiilor exprimate într-o valută și sa îsi analizeze permanent pozițiile nete
deschise în toate valutele.
Riscul de insolvabilitate este evaluat prin indicatorul de adecvare a capitalului,
calculat ca raport între capitalul băncii și activele băncii plus activele din afara bilanțului
ajustate în funcție de risc. La nivel european indicatorul se calculează la nivelul bilanțului
consolidat în funcție de nivelul fondurilor bancare totale (capital propriu și capital
suplimentar), cu deducerea participațiilor, pierderilor perioadei curente și acțiunilor
răscumpărate. Ponderile utilizate pentru active și echivalentul elementelor în afara
bilanțului sunt de 0, 20, 50 și 100%, iar nivelul coeficientului de ponderare este
determinat de nivelul riscului de creditare (inclusiv de țară) al unui plasament.
Conform Acordului Basel II, indicatorul de solvabilitate (rata de adecvare a
capitalului) se calculează pe baza principalelor riscuri ce se pot acoperi din capitalul
(fondurile proprii) de care dispune banca, astfel:
%8loperaționa Risc piața de Risc credit de Risc totalCapital icapitalulu a adecvare de Rata ≥++=
Reglementarea prudențială fixează praguri minime pentru fondurile proprii în
funcție de riscurile la care instituțiile bancare sunt expuse. Analizele specifice ale
riscurilor sunt indispensabile pentru definirea adecvării „obiective” a fondurilor proprii ia
riscurile realmente posibile. Sumele de fonduri proprii definite în funcție de măsura
riscurilor sunt numite fonduri proprii economice. Dificultățile de evaluare a fondurilor
proprii economice, adecvate la riscuri, sunt metodologige și practice.
Fondurile proprii economice și măsurarea lor. Fondurile proprii economice sunt
fondurile proprii necesare pentru a face fața riscurilor măsurate cât mai obiectiv posibil și
nu forfetar. Probabilitatea ca pierderile să depășească fondurile proprii economice este
pragul de toleranță. Pragul de toleranță nu este altceva decât probabilitatea de „default” a
instituției, fiind o măsură directă a riscului său de solvabilitate. Alegerea pragului de
toleranță este critică. Din punct de vedere subiectiv, el reprezintă aversiunea față de risc.
Ideal este de a fixa pragul de toleranță la o valoare egală cu rata de „default” statistică
corespunzătoare la rating-ul dorit.
Fondurile proprii economice sunt definite plecându-se de la pierderile care trebuie
absorbite (pierderi medii și pierderi neașteptate care apar în cazul unor evoluții adverse).
În mod natural, este imposibil de acoperit toate pierderile viitoare. Pentru definirea
fondurilor proprii economice pot fi divizate pierderile viitoare posibile în trei categorii:
•Pierderea medie sau speranța de pierdere, reprezintă pierderea statistică medie,
cu atât mai probabilă cu cât numărul operațiunilor este mai ridicat. Depinde de mai mulți
parametri: probabilități medii de „default” a clienților, volumul expunerilor la risc, rata de
recuperare în caz de „default”. Dacă rata de „default” medie pentru angajamente expuse
la risc de 1000 este 1%, pierderea medie este 1% x 1000 = 10. Această pierdere medie
este constituirea provizioanelor. Pierderile medii reprezintă deci provizioane economice.
•Pierderea neașteptată sau maximală este o pierdere suplimentară definită printr-
un prag de încredere sau prag de toleranță. Este vorba de o bornă superioară a pierderilor
ce nu poate fi depistată decât într-un număr mic de cazuri. Intervalele de încredere sunt
simplu de definit în cazul distribuțiilor normale, dar mai delicat de estimat în cazul
distribuțiilor reale.

•Pierderea anormală sau excepțională este pierderea ce depășește pierderea
maximă. Pierderile cu adevărat excepționale sunt prin definiție foarte rare, dar ele pot fi
importante. Este vorba de un risc serios. Probabilitatea de apariție este aproape nulă, dar
dacă un astfel de accident intervine, el poate fi fatal. Este vorba de problema clasică a
riscului de ruinare. Astfel de riscuri sunt luate în considerare cu ajutorul scenariilor
catastrofă. Aceste pierderi excepționale sunt însă dificil de considerat într-o manieră
obiectivă întrucât fiecare poate defini propriul său scenariu extrem. Toate pierderile
viitoare, cu excepția celor anormale, trebuie să fie estimate cu o probabilitate, pe un
orizont fixat. În practică, fondurile proprii economice se exprimă sub forma unui multiplu
al volatilității pierderilor posibile.
Reglementarea prudentială a solvabilității băncii se referă la adecvarea fondurilor
proprii la riscurile asumate, fondurile proprii reprezentând ultimul garant al solvabilității
în fața ansamblului riscurilor. De asemenea, fondurile proprii reprezintă o referință
obligatorie pentru toți indicatorii de performanță, datorită condiției imperative de
remunerare satisfăcătoare a acționarilor. Dacă fondurile nu sunt adaptate la nivelul
riscurilor, pentru un motiv oarecare, nici riscul de solvabilitate, nici alte riscuri, nici
măsurările performanțelor nu sunt bine stăpânite.
1.3 Modalități de gestionare a riscurilor bancare
1.3.1 Conținutul gestiunii riscurilor bancare
Este, desigur evident ca o strategie bancara performanta trebuie sa cuprinda atat
programe cat si paradigma de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt,
minimalizarea probabilitatii producerii acestor riscuri si a expunerii potentiale a bancii.
Sustinem ca este evident deoarece obiectivul principal al acestor politici este acela de
minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de banca, iar obiectivul
central al activitatii bancare il reprezinta obtinerea unui profit cat mai mare pentru
actionari.
Numai ca nu intotdeauna aceste doua obiective – cel general 14aradi sectorial – se
afla in 14aradigm1414. S-ar putea ca, in anumite situatii, costul implementarii si
exploatarii procedurilor care vizeaza gestiunea riscurilor sa fie mai mare decat expunerea
14aradigm14 la risc. Ceea ce nu inseamna decat ca si aceste programe trebuie selectate in
functie de 14aradigm de eficienta. In alte cazuri s-ar putea ca strategia bancii sa implice
asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi. In acest caz decizia trebuie luata
intotdeauna avand in vedere si cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei
protectii corespunzatoare si pierderile potentiale mai mari. Dar daca decizia este de asa
natura, atunci minimalizarea riscurilor bancare nu trebuie in nici un caz sa se transforme
intr-un obiectiv in sine. De altfel, obiectivele managementului bancar sunt trei:
maximizarea rentabilitatii, minimizarea expunerii la risc si respectarea reglementarilor
bancare in vigoare. Dintre acestea nici unul nu are un primat 14aradigm, una din sarcinile
conducerii bancii fiind si aceea de a stabili obiectivul managerial central al fiecarei
perioade.
Importanta gestiunii riscurilor bancare nu se rezuma totusi doar la minimizarea
cheltuielilor. Preocuparea permanenta a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc
are efecte 14aradigm si asupra comportamentului salariatilor care devin mai rigurosi si
mai constiinciosi in indeplinirea sarcinilor de 14aradig, nu este de neglijat nici efectul
psihologic de descurajare a unor activitati frauduloase. Existenta unor programe adecvate

pentru prevenirea si controlul riscurilor bancare contribuie si la impunerea institutiei in
cadrul comunitatii bancare, nu de putine ori experienta unor astfel de programe
conditionand admiterea sau participarea bancii respective la asociatii interbancare
(indeosebi de plati) sau obtinerea unor calificative superioare din partea autoritatii
bancare.
Si, nu in cele din urma, o gestiune eficace a riscurilor bancare isi va pune
amprenta si asupra imaginii publice a bancii. Clientii doresc o banca sigura si actionarii la
fel. Soliditatea unei banci ii atrage 15aradig deponenti in conditiile in care depozitele nu
sunt asigurate in mod obligatoriu. Daca bancile nu sunt obligate sa se asigure de
raspunderea civila fata de deponenti, atunci interesul acestora pentru alegerea celor mai
sigure institutii este diminuat; principalul criteriu devine rentabilitatea plasamentului.
Poate sa apara atunci o selectie 15aradig pentru care este foarte probabil ca bancile cu
cele mai mari 15aradig, in lipsa de lichiditate, sa acorde cele mai ridicate dobanzi. Pentru
evitarea acestei selectii adverse, este preferabil ca asiguratorul sa perceapa prime de
asigurare 15aradigm1515e1515, mai ridicate pentru bancile cu o gestiune deficitara a
riscurilor (cazul SUA) astfel incat sa existe o penalizare explicita pentru acestea.
In Romania bancile au facut fata tuturor factorilor de instabilitate financiara intr-
un context de instabilitate generala 15aradigm de procesul de tranzitie. Tranzitia a
insemnat pentru bancile romanesti modificarea statutelor (ele operand ca societati pe
actiuni), a cadrului legal de operare (legea permitand angajarea intr-o gama larga de
operatiuni financiare), libertatea in alegerea partenerilor interni si externi, concurenta din
partea altor institutii financiare (fondurile de plasament) si altor banci (romanesti, create
dupa 1990 si straine), reducerea refinantarii directe de catre banca 15aradig, schimbarea
permanenta a normelor prudentiale de catre BRD si deteriorarea situatiei financiare a
majoritatii clientilor mari. In aceste conditii, pentru conducerea bancilor, implementarea
unor politici adecvate de gestiune a riscurilor devine o 15aradigm1515e, ca si asimilarea
de catre salariati a unor noi tehnici si instrumente de gestiune a riscurilor.
In sectorul bancar cresterea a devenit un atribut 15aradigm15 al performantei
bancare. Ea nu este un scop in sine ci este impusa de rentabilizarea investitiilor in
tehnologii noi, posibila doar in conditiile “productiei de masa”. Procesul de crestere in
sectorul bancar are doua 15aradigm15: cresterera in domeniul serviciilor bancare
traditionale (creditarea clientilor, efectuarea viramentelor, gestiunea patrimoniului) si
cresterea in zona noilor servicii bancare (gestiunea de trezorerie, operatiuni pe piata de
capital, servicii informatice si de informare, asigurari). El este caracterizat de faptul ca are
lor intr-un context concurential si are drept rezultat prestarea de catre institutia financiara
a unei game largi de servicii. Unele din aceste servicii sunt noi si personalul este lipsit de
experienta, iatr altele presupun operarea pe piete cu care bancile nu sunt 15aradigm si
atunci personalul pare lipsit de 15aradigm1515e1515e15.
Drept urmare imaginea bancilor pe pietele financiare tinde sa fie una deficitara,
pentru ca ele risca sa fie tratate de catre partenerii mai specializati drept conglomerate
formate la voia intamplarii, conduse de 15aradigm ignorante in noile domenii si
inconstiente de capacitatea neta de castig sau riscurile 15aradigm (exemplul bancii
Baring’s).
In conditiile unui management 15aradig, cresterea operatiunilor in cele doua arii
mari – servicii traditionale si servicii noi – ar trebui sa aiba un 15aradi 15aradigm1515.
Insa pierderile suportate de unii actionari si volatilitatea veniturilor duc la diminuarea
valorii de piata a bancilor, ceea ce face 15aradig de scumpa procurarea de capital
suplimentar (necesar pentru protectia generala a institutiei in conditii de crestere).
Deoarece comunicarea bancilor cu publicul si chiar cu actionarii, in ceea ce priveste
gestiunea riscurilor bancare, este 15aradigm15 (in Romania in special) piata tinde sa
trateze toate bancile la fel. Proasta gestiune a catorva banci poate influenta 15aradigm si
imaginea publica a celorlalte.

In concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursa de cheltuieli neprevazute,
gestiunea lor adecvata pentru stabilizarea veniturilor in timp are rolul unui amortizor de
soc. In acelasi timp, consolidarea valorii actiunilor bancare se poate 16aradig doar printr-o
comunicare reala cu pietele financiare si implementarea unor programe adecvate de
gestiune a riscurilor bancare. Toate bancile si institutiile financiare trebuie sa-si
imbunatateasca intelegerea si practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-si putea
gestiona cu 16aradig diferite game de produse in anii ‘90. Daca procesul de gestiune a
riscurilor bancare si sistemul global de management sunt 16aradigm16, atunci banca va
avea 16aradig. Bancile pot gestiona cu 16aradig riscurile bancare daca recunosc rolul
strategic al riscurilor, daca folosesc 16aradigm de analiza si gestiune in vederea cresterii
eficientei.
1.3.2 Configurația gestiunii riscurilor bancare
Managementul riscului de creditare
Orice bancă își asumă, într-o oarecare măsură, riscuri atunci când acordă credite
și, în mod cert, toate băncile înregistrează în mod curent pierderi la portofoliul de credite,
atunci când unii debitori nu își onorează obligațiile. Oricare ar fi însă nivelul riscurilor
asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate dacă operațiile de creditare
sunt organizate și gestionate cu profesionalism.
Operațiunile de credit efectuate de bancă au la bază prudența bancară ca principiu
fundamental de politică bancară ce caracterizează întreaga sa activitate.
Prudența bancară presupune ca, în primul rând, procesul de luare a deciziei de
creditare să se bazeze pe cunoașterea și înțelegerea activității clienților. Cunoașterea
activității desfășurate de client în perioada anterioară, precum și prevederilor pentru
viitor, dau posibilitatea băncii, pe de o parte, să ofere acestuia serviciile și produsele
adecvate, iar pe de altă parte să ia măsuri pentru diminuarea riscului, în vederea
recuperării creditelor și a încasării dobânzilor.
Orice credit acordat presupune asumarea conștienta a unui risc, prin simplul fapt
că, practic, nu există afaceri absolut sigure, în consecință, în vederea protejării fondurilor
care sunt împrumutate, echipa managerială are datoria de a selecționa judicios clienții,
deoarece performanțele băncii depind de eficiența cu care sunt plasate creditele. Atunci
când banca acordă un credit, ea face, pe baza cunoașterii detaliate a clientului, un act de
încredere. Acordarea unui credit poate fi în general descrisă ca fiind procesul prin care o
anumită valoare este împrumutată unei entități sau persoane, acceptându-se un risc
financiar asupra posibilității ca acea entitate/persoană să nu fie capabilă în viitor să-și
achite obligațiile.
Creditarea se referă la procesul de acceptare a unui risc asupra unui potențial
debitor care desfășoară o anumită activitate. Riscul asumat este influențat de capacitatea
reală a debitorului de a-și îndeplini obligațiile în viitor.
În luarea deciziei de asumare a unui risc acceptabil precum și a unei datorii
acceptabile, este foarte important să se înțeleagă modul în care acest risc poate fi micșorat
la maximum. Acest lucru necesită utilizarea unui sistem de investigare a tuturor
componentelor de risc ale activității de creditare, care pot fi împărțite în patru categorii:
-riscul tranzacției, se referă la diferite aspecte funcționale și operaționale ale
riscului afacerii;

-riscul de credit, se referă la capacitatea clientului de a-și achita datoriile față de
bancă;
-riscul garanției, se referă la posibilitatea băncii de a recupera creanțele sale din
ultima sursă pe care o are la dispoziție;
-riscul creditării debitorilor unici.4
Riscul tranzacției, riscul de credit, riscul garanției și riscul creditării debitorilor
unici se află într-o strânsă legătură, fiind necesar să fie bine cunoscute în vederea
aprecierii riscului general pe care îl implică creditul respectiv. Înțelegerea în profunzime a
tuturor componentelor identificabile și cuantificabile ale riscului general dă posibilitatea
comparării riscului general în raport cu recompensa viitoare și, în acest sens, echipa
managerială va lua decizia de a acorda sau nu creditul respectiv.
Riscul tranzacției
Acest risc necesită identificarea, înțelegerea și acceptarea tuturor aspectelor
funcționale
și operaționale ale riscului implicat. El cuprinde:
•natura și structura afacerii;
•implicațiile juridice, politice, economice și practice față de împrumutat;
•orice alte circumstanțe care pot afecta sau schimba riscul în sine. Foarte important
în riscul tranzacției este cunoașterea naturii și structurii afacerii propuse de client, și
anume:
•tipul de credit ce se solicită;
•scopul pentru care este solicitat produsul de credit;
•termenul pe care se acordă;
•sursa de rambursare a creditului;
•mecanismul prin care se face plata din sursa de rambursare;
•calitatea sursei de rambursare.
Spre exemplu, banca poate acorda credite, elibera scrisori de garanție sau avaliza
cambii sau bilete la ordin. In fiecare din aceste tranzacții există un risc de credit, este
același, și anume că agentul economic cu care banca a intrat în relație să nu poată plăti la
termenul respectiv. Deosebirea dintre aceste afaceri pe care le face banca, se regăsește în
tipul de tranzacție, în sensul că în cazul creditului, eliberarea fondurilor bancare se face
imediat sau într-un termen foarte scurt, iar în situația eliberării scrisorilor de garanție sau
avalizărilor, eliberarea fondurilor devine efectivă la o dată viitoare și numai în situația în
care clientul nu și-a respectat obligațiile pentru care a solicitat garanția băncii.
Orice credit reprezintă o anticipare a unor încasări viitoare. Din această
perspectivă, ( a fluxului de încasări), orice credit comportă riscul ca aceste încasări să nu
se realizeze deloc sau parțial. Acest risc mai este numit și risc de insolvabilitate a
debitorului; el este esențial în activitatea bancară deoarece principala funcție a unei bănci
o reprezintă acordarea de credite. Aprecierea justă a riscului de credit este,deci, de o
importanță majoră pentru bancă. Pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantă
etapă a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.
Calitatea sursei de rambursare este o componentă de mare importanță în
cunoașterea și comensurarea riscului. Este preferabil ca banca să încheie tranzacții în care
sursa de rambursare să fie identificabilă, deoarece poate fi analizată calitatea acesteia și
urmărit mecanismul prin care debitorii clientului efectuează plățile.
De exemplu, în cazul unui credit pe documente, sursa de rambursare a creditului
este identificabilă și poate, în același timp, să fie măsurată calitatea și urmărită
modalitatea de plată, riscul de credit putând fi astfel determinat. Alta este situația în cazul
unui credit pentru capital de lucru, unde sursa de rambursare este neidentificabilă, ea
4 Nețoiu, L. M, Management bancar, Editura Universitaria, Graiova, 2006, pag. 159

regăsindu-se în rezultatele activității globale a clientului, fiecare creanță având un alt grad
de lichiditate și alt mecanism de plată. Așadar pentru a minimiza riscul asumat de către
bancă, ofițerul de credite trebuie ca, în funcție de performanțele financiare ale clientului,
să propună clientului acel produs care să implice un risc cât mai mic din partea băncii.
Creditele pe obiect sunt de preferat celor pentru capital de lucru tocmai pentru că riscul
poate fi identificat, monitorizat și măsurat.
În ceea ce privește riscul de creditare implicat în cazul tranzacțiilor dintre bancă
și clienții săi, s-a stabilit următoarea clasificare a limitelor de risc aferent tranzacțiilor:
-categoria 1 – sunt tranzacții cu risc de credit 0.
În această categorie se includ toate tranzacțiile care sunt garantate cu:
-depozite colaterale;
– garanții emise de guvernul român sau de guvernele altor țări de categoria A;
-garanții emise de bănci de categoria A.
-categoria a-II-a – cuprinde tranzacții cu risc de credit 100%.
În această categorie se includ toate tranzacțiile comerciale atât cele pe termen
scurt cât și cele pe termen mediu și lung, care sunt garantate cu alte tipuri de garanții
decât cele menționate la categoria I, ca de exemplu ipoteci, gajuri, etc;
-categoria a-III-a – se utilizează numai pentru tranzacțiile încheiate de bancă cu
alte societăți bancare;
-categoria a-IV-a – se includ tranzacțiile de schimb valutar (la vedere și la
termen);
-categoria a-V-a – păstrarea în custodie, nu se utilizează în cazul clienților
comerciali.
Riscul de credit5
Reprezintă riscul asumat de bancă în caz de faliment al unuia dintre clienții sai. O
bancă care este puternic angajată intr-o firmă, atat prin participanții la capitalul său, cât și
prin creditele acordate se va confrunta cu acest tip de risc in cazul falimentului acesteia.
Cauza acestui risc o reprezintă conjunctura economică dificilă; starea financiară
necorespunzatoare a firmelor, absența supravegherii. Pentru bancă efectele se
concretizează în pierderi totale sau parțiale ale capitalului împrumutat în funcție de natura
garanțiilor și de posibilitatea de valorificare a acestora. Băncile pot utiliza și anumite
măsuri pentru gestionarea acestui risc: constituirea de garanții; supravegherea atentă a
limitelor autorizate la acordarea creditelor; existența unui sistem de centralizare a
riscurilor.
Managerul de bancă trebuie să fie convins, în urma analizei pe care o efectuează
asupra datelor istorice și a prognozelor financiare, că debitorul are posibilități să-și achite
obligațiile asumate. Trebuie așadar întelese și evaluate toate componentele referitoare la
client, precum și activitatea desfășurată de acesta.
Riscul de credit apare, într-un context general, sub forma pierderilor determinate
de nerespectarea contractului de către debitor, prin renunțarea la motivația psihologică de
încredere reciprocă. Apare sub forma deteriorării serviciului datoriei prin întârzierea plății
dobânzilor sau ratelor. Este interesant de a nuanța puțin aspectul renunțării la încrederea
reciprocă cauza care face debitorul sâ-și încalce promisiunea făcută inițial la încheierea
acordului de credit.
Ceea ce face părțile angrenate în raportul contractual de credit să coopereze pentru
realizarea intereselor distincte este sistemul prețului la care se recurge în acest caz, adică
nivelul dobânzii, care îndeplinește în principal trei funcții:
5 Spulbăr M. Cristi, Management Bancar, Editura Sitech, Craiova, 2003,p,234.

•transmiterea de informații pentru debitor asupra costurilor sale financiare,
acesta trebuind să compare creșterea cheltuielilor financiare cu nivelul
prețului de vânzare a produselor pe diferite piețe;
•impulsionarea debitorului pentru organizarea producției într-un mod cât
mai puțin costisitor, prin mobilizarea resurselor disponibile, inclusiv a celor
împrumutate, pentru produse de cea mai bună calitate;
•repartizarea venitului, în sensul că debitorul urmărește în permanență cât
din rezultatul muncii sale este distribuit prin dobânda plătită creditorului și,
desigur, cât îi rămâne lui.
Factorii perturbatori care pot duce la apariția acestui risc, în concepția debitorului,
aparțin organizării creditorului, cum ar fi managementul și strategia eronată în domeniul
finanțărilor, când pierderile exercițiilor financiare anterioare ale băncii finanțatoare sunt
aruncate asupra prețului de vânzare a resurselor financiare plasate în afacerea debitorului
nou contractant. Un asemenea procedeu creează dc la începutul relației, premisa
nerambursării, printr-o vădită neputință a factorilor de decizie managerială de a
restructura calitatea portofoliului de credite. Majoritatea debitorilor sancționează astfel
raportul contractual, urmare a reacției de conservare a propriei situații economice, prin
neplata dobânzilor și a ratelor de credit, fiind necesar în acest caz restabilirea relației de
încredere reciprocă, printr-o nouă negociere. Factorii perturbatori
externi, specifici acordului de credit, ce detennină nerespectarea promisiunilor liber
consimțite, rezidă din politica acelei organizații numită stat, care tinde să se interpună în
relația liberă a părților. Un exemplu îl întâlnim în cadrul politicii monetare
antiinflaționiste adoptate de Banca Centrală, entitate a statului, ce stabilește creșterea ratei
rezervei minime obligatorii, motivată la nivel global de necesitatea inhibării creditului,
prin blocarea unui necesar de resurse financiare de către societatea bancară în cont la
Banca Centrală.
Pentru a nu se ajunge la situații în care clienții să nu poată rambursa creditele,
banca utilizează în politica sa de creditare și unele restricții, menite să elimine riscul
acestei activități. Dintre acestea cea mai importantă este decizia de a nu acorda credite:
-agenților economici cu management defectuos, fară perspectivă de redresare;
-agenților economici care nu contribuie cu capital propriu la finanțarea activelor
circulante sau a investițiilor;
-unităților economice în curs de reorganizare sau lichidare.
Tot în etapa de evaluare a portofoliului de credite se poate determina, pe sectoare
de activitate, ponderea împrumuturilor slabe în total împrumuturi acordate de bancă,
ponderea pierderilor din împrumuturile acordate acestor ramuri și categoriile de clienți în
total împrumuturi acordate de bancă, ponderea provizioanelor în total împrumuturi etc.
Managementul riscurilor presupune ca formă de asigurare împotriva riscului
provizionarea. Sistemul de provizionare în cadrul băncilor comerciale, reglementat de
normele în vigoare, este destinat protejării capitalului băncii, protejării depozitelor
persoanelor fizice și juridice, acoperirii eventualelor credite cu incertitudini în recuperare,
stabilindu-se în acest sens un sistem de coeficienți de provizionare aferenți categoriilor de
clasificare a creditelor, prezentați în tabelul următor:
Tabelul 1.1
Coeficienții de provizonare aferenți categoriilor de clasificare6
Categoria de clasificare Coeficientul
Standard 0%
In observație 5%
Substandard 20%
Îndoielnic 50%
6 Sursa: Spulbăr M. Cristi, Management Bancar, Editura Sitech, Craiova, 2003

Pierdere 100%
Cuantumul provizioanelor specifice de risc diferă în funcție de clasificarea
creditelor. Astfel, fiecărei categorii de clasificare a creditului îi corespunde un anumit
coeficient de provizionare. Provizioanele specifice de risc sunt aferente fiecărui credit
aprobat, în curs de derulare la unitățile băncii și sunt destinate acoperirii eventualelor
credite care, în urma analizei serviciului datoriei sau ca urmare a inițierii de proceduri
judiciare, prezintă incertitudine în recuperarea lor. O atenție deosebită se acordă evaluării
corecte și reale a riscului de creditare și a dobânzilor aferente precum și a posibilităților
certe de valorificare a garanțiilor avute în vedere la acordarea creditelor, astfel încât
volumul provizioanelor constituie să fie acoperitor pentru creditele și dobânzile incerte.
În vederea administrării riscului general de credite rezultat din activitatea de
creditare, managementul bancar prevede ca obligație constituirea unei rezerve generale
pentru riscul de credit, în limita de 2% din soldul creditelor acordate, existent la sfârșitul
anului. Ca și în cazul analizei calității portofoliului de credite, activitatea de constituire a
provizioanelor de toate categoriile capătă un caracter continuu și rezultă, implicit, din
evoluția calității creditelor acordate de bancă.
Dezvoltarea unui sistem performant de analiză și evaluare a portofoliului de
credite, precum și de determinare a nivelului optim de provizionare, reprezintă un
domeniu de interes deosebit pentru managementul băncii.
Pe lângă provizionare, banca se poate proteja față de pierderile din credite prin
operațiunea de cedare a riscurilor prin asigurare. Astfel, banca poate încheia asigurări cu
instituții specializate, în vederea acoperirii riscurilor de pierderi la portofoliul de credite.
Riscul garanției
În analiza creditelor cu probleme, de mare importanță sunt garanțiile, respectiv
tipul și mărimea lor. Acestea sunt solicitate de bănci pentru acoperirea creditelor acordate
(în lei și valută) și a altor angajamente (deschideri de acreditive, scrisori de garanție
bancară, avalizări). Garanțiile sunt folosite în caz de insolvabilitate a debitorului, pentru a
acoperi, prin valorificare, debitul neacoperit de beneficiarul facilităților oferite de banca.
Acesta rezultă din incertitudinea băncii asupra posibilității de a-și recupera
creanțele din ultima sursă pe care o are la dispoziție, garanția, după epuizarea tuturor
celorlalte căi. Gestionarea riscului garanției presupune două nivele de analiză:
a)primul nivel este cel al cuantificării valorii garanției înainte de acordarea creditului, în
procesul de elaborare a deciziei de creditare. Modul în care se constituie garanția,
direct de la client sau indirect de la un terț care îl garantează pe acesta, implică forme
diferite de identificare și cunoaștere a riscului. Pentru bancă calitatea girantului este la
fel de importantă ca și calitatea clientului garantat, banca asumându-și în felul acesta
un risc egal cu acela față de clientul care beneficiază direct de credit;
b)al doilea nivel de analiză a riscului garanției se referă la momentul lichidării garanției
în cazul în care banca va trebui să procedeze la executarea acesteia.
Procesul de preluare a controlului asupra garanției necesită timp, iar la sfârșitul
acestui proces, dacă nu va fi posibil că această garanție să fie vândută la un preț care să
acopere datoria, banca va obține foarte puțin sau chiar nimic din executarea ei. În
momentul în care banca ia în garanție active și consideră că s-ar putea să nu fie capabilă
să le execute la un preț care să acopere datoria într-un timp scurt după încheierea
procesului legai, atunci riscul trebuie identificat și evaluat cât mai corect înainte de
acordarea creditului. Garanțiile trebuie să reprezinte ultima sursa de rambursare a
creditului, ele trebuie sâ se utilizeze numai în cazul în care nu mai există alte posibilități
de rambursare a creditului și a plății dobânzii. Este necesar ca la baza analizelor
manageriale să stea un proces de investigare, analitic și interpretativ, care să utilizeze o

varietate de proceduri și tehnici, deoarece numai în acest fel se poate obține înțelegerea
necesară formării unei opinii în legătură cu decizia de creditare.7
Riscul creditării debitorilor unici
Conform Legii bancare un singur debitor reprezintă „orice persoană sau grup de
persoane fizice și/sau juridice față de care banca are o expunere și care sunt legate
economic între ele în sensul că:
-una dintre persoane exercită asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de
control:
-nivelul cumulat al împrumuturilor acordate reprezintă un singur risc de credit
pentru bancă, întrucât persoanele sunt legate într-o asemenea măsură încât, dacă unele
dintre ele vor întâmpina dificultăți de rambursare, alta sau celelalte vor întâmpina
dificultăți similare. In cazul acestor persoane se vor lua în considerare, fără a fi limitative,
următoarele situații:
-suni afiliate aceleiași persoane;
-au aceeași conducere;
-garanții încrucișate;
-„interdependență comercială directă, care nu poate fi substituită într-un termen
scurt”. Tot în baza aceleiași legi8, expunerea este definită ca fiind „orice angajament
asumat de o bancă față de un singur debitor, indiferent dacă este efectiv sau potențial,
evidențiat în bilanțul contabil sau în afara bilanțului, incluzând, fară a se limita ia acestea:
credite, efecte de comerț scontate, investiții în acțiuni și alte valori mobiliare, efecte de
comerț 21aradigm21, garanții emise, acreditive deschise sau confirmate.”
În conformitate cu legislația în vigoare se stabilește modul de reglementare a
creditării debitorilor unici, după cum urmează:
-împrumuturile acordate unui singur debitor să nu depășească 20 % din fondurile
proprii ale băncii;
-suma totală a împrumuturilor mari nu poate depăși de 8 ori nivelul fondurilor
proprii ale băncii.
Regiile autonome pot contracta credite cu băncile comerciale în valoare de cel
mult 20% din veniturile brute realizate în anul precedent. Datorită gradului sporit de risc
pentru bancă, gestionarea împrumuturilor mari, pentru acele angajamente care depășesc
10% din fondurile proprii ale băncii, este de competența exclusivă a Centralei.
Debitorii unici pot fi: regii autonome, societăți comerciale, grupuri (holdinguri);
Identificarea de către bancă a debitorilor unici se poate face:
S-după modul de organizare și funcționare a clientului:
-din regulamentul de organizare și funcționare al regiei;
-din contractul de societate și statutul societății comerciale;
După consultarea documentației de înființare a clientului se pot obține informații
utile despre:
-statutul juridic (societate comercială și tipul acesteia, regie, grup, etc);
-structura și natura capitalului subscris și vărsat;
-numele și calitatea acționarilor;
-structura organizatorică a clientului (de sine stătător, cu unități subordonate);
-atribuțiile unităților subordonate;
-natura capitalului (patrimoniu public, patrimoniu social);
S-prin verificarea documentelor contabile de sinteză: balanța de verificare, bilanț și
contul de profit și pierdere;
7 Nețoiu. L. M.; op. citată, pag. 168
8 Legea Bancară

Datorită legăturilor specifice existente între diverși clienți, dificultățile întâmpinate
de unul pot antrena greutăți și la ceilalți. În funcție de natura legăturilor existente între
clienți, care se constituie ca debitori unici, trebuie să efectueze o astfel de analiză care să
permită luarea unei decizii bazată pe cunoașterea și asumarea riscului real de către bancă.
Acest risc trebuie urmărit sub următoarele aspecte:
în cazul regiilor și societăților comerciale:
-riscul băncii este dat de expunerea totală față de regie sau societate comercială,
care se constituie într-un debitor unic;
-referatul de credite trebuie să conțină informații despre angajamentele financiare
ale clientului și ale debitorului unic;
-garanția creditului să fie asigurată de către regia sau societatea comercială, titulara
patrimoniului, direct sau prin împuternicirea dată unității subordonate;
în cazul grupurilor:
-riscul băncii este dat de expunerea totală față de grup, care se constituie îndebitor
unic;
-necesitatea deținerii de informații financiare despre client și despre grup. Riscul pe
care și-1 asumă banca este dat de expunerea totală pe care o are față de debitorii unici.
Managementul riscului de dobândă
Se mai numește și riscul de transformare; corespunde unei pierderi sau unei
absentățe a câștigului, fiind determinat de evoluția ratei dobânzii. Gestiunea acestui risc
se poate realiza prin mai multe tehnici, mai importante fiind: măsurarea marjelor
previzionate și a sensibilității la variațiile de rata a dobânzii, atât prin operațiuni
bilantiere, cât și a celor extrabilantiere; utilizarea instrumentelor financiare derivate cu
scopul acoperirii riscurilor: contracte futures, contracte pe baza de optiuni, swapuri pe rata
dobânzii
Prin riscul dobânzii se subliniază posibilitatea diminuării veniturilor bancare (și
deci a profiturilor) ca urmare a variației (în timp) a ratei dobânzii.
Riscul de variație a ratei dobânzii este reprezentat de modificarea cu efecte
negative pentru bancă a fluxului de numerar la schimbările ce survin în nivelul ratelor
dobânzii. Fluctuația prețului activelor financiare și a pasivelor, datorată schimbării ratei
dobânzii într-o perioadă de timp, poate transforma diversele riscuri, cum ar fi riscul de
creditare, într-o amenințare majoră la adresa unei bănci. De aceea, este necesară o
prognozare bazată pe criterii riguros acceptate a modificărilor ce pot interveni în nivelul și
structura ratei dobânzilor, și în plus, aceasta trebuie corelată cu evoluția indicatorilor
macroeconomici.
Riscul dobânzii, aferent activității în monedă națională, este în cea mai mare
măsură preluat de clienții băncilor. Aceasta se datorează faptului că dobânda la credite
precum și la resursele atrase se modifică continuu datorită cotațiilor fluctuante ale pieței,
excepție făcând doar certificatele de depozit pentru care se utilizează o dobândă fixă.
Trebuie permanent avută în vedere o analiză a structurii resurselor atrase și a
plasamentelor, precum și o supraveghere a acestora.
De asemenea se are în vedere o minimizare a riscului ratei dobânzii în funcție de
raportul din activele purtătoare de dobânzi și pasivele purtătoare de dobânzi, valoarea
raportului trebuie să fie cât mai aproape de unu.
Sensibilitatea băncii la variația dobânzii pe piață este caracterizată de măsura în
care marja dobânzii bancare este afectată de creșterea sau scăderea nivelului dobânzii pe
piață.
Prin marja dobânzii bancare înțelegem diferența dintre veniturile încasate din
dobânzi și cheltuielile cu plata dobânzilor. Marja dobânzii este principalul indicator de
rentabilitate pentru intermediarii financiari. Gestiunea marjei dobânzii bancare devine
obiectiv de gestiune a riscului.

În vederea gestionării acestui risc se are în vedere crearea unei anumite stări în
cadrul unității bancare, stare denumită imunizare. Imunizarea băncii la variația dobânzii
pe piață reprezintă acea modalitate de structurare a activelor și pasivelor bancare ce va
garanta stabilizarea marjei dobânzii bancare indiferent de sensul și amplitudinea
modificării dobânzilor pe piață. Sensibilitatea unei bănci neimunizate la variația dobânzii
pe piață este diferită ca urmare a acțiunii factorilor endogeni și exogeni.
Factorii endogeni sunt importanți pentru gestiunea riscului de piață deoarece ei
pot fi gestionați și acționându-se asupra lor se poate minimiza expunerea la risc.
Principalii factori endogeni sunt: structura activelor și pasivelor bancare, calitatea și
eșalonarea scadențelor creditelor, scadența fondurilor atrase.
Factorii exogeni sunt determinați de evoluția condițiilor economice care se
reflectă în nivelul ratelor dobânzii pe piață. Aceștia nu pot fi controlați sau influențați de o
bancă dar pot fi anticipați cu destul de multă precizie.
Riscul ratei dobânzii are două componente și anume:
•riscul venitului, adică riscul de a realiza pierderi m ce privește venitul net din
dobânzi, ca urmare a faptului că mișcarea ratelor dobânzii la împrumuturile luate nu este
bine sincronizată cu mișcarea ratelor dobânzii la cele acordate;
•riscul investiției, adică riscul unor eventuale pierderi în patrimoniul net.
Sensibilitatea unei bănci la variația ratei dobânzii pe piață este o problemă pentru
managementul acesteia, și este supravegheată cu ajutorul unui număr de indicatori
de diverse complexități și sensibilități.
Determinarea indicatorilor globali de risc se bazează pe gruparea elementelor de
activ cât și a celor de pasiv în funcție de sensibilitatea veniturilor/cheltuielilor implicate la
variația ratei dobânzii; se calculează ca diferență de dobândă, ca o sumă absolută.
Pozițiile sensibile sunt cele pentru care fluxul de venituri/cheltuieli corespunzător
activului/pasivului se modifică în același sens și cu aceeași amplitudine ca și ratele
dobânzii pe termen scurt.Acoperirea riscului presupune implementarea unei structuri
dezechilibrate a activelor și pasivelor cu scopul de a profita de variația ratei dobânzii.
Există riscul ca piața să nu evolueze în sensul prevăzut de bancă. În acest caz acoperirea
riscului presupune protecția activelor și pasivelor sensibile și se realizează prin folosirea
unor instrumente derivate.
Mărimea riscului ratei dobânzii unei societății bancare este determinată în
principal de modul în care activele și pasivele sale reacționează la variația riscului.În ceea
ce privește o bancă comercială, dobânda pasivă se stabilește mai repede decât dobânda
activă când pe piață dobânda este fluctuantă pentru că banca nu acceptă să plătească
dobânzi mai mari decât cele active, care să-i asigure o marjă acceptabilă a profitului.
Măsuri de protecție împotriva riscului de dobândă . Producerea riscului de
dobândă se poate preveni într-o oarecare măsură chiar de către bănci. Nivelul dobânzii la
depozitele bancare nu este negociabil și, în plus, întotdeauna este inferior celui pretins
pentru credite. În aceste condiții, băncile calculează și realizează anumite marje de profit.
Iar, dacă avem în vedere că scadențele la pasivele bancare sunt cunoscute sau au un mare
grad de predictibilitate, se poate reduce și riscul generat de discrepanțele dintre datele de
rambursare a activelor și pasivelor, printr-un management atent al ratei dobânzii.
O procedură accesibilă de protecție împotriva riscului de dobândă este alegerea
duratei creditului, respectiv a plasamentului, în funcție de faza ciclului de afaceri. Când
rata dobânzii pe piață este înaltă, se întrevede că în perioada următoare ea va scădea,
pentru că rata inflației urmează să se micșoreze, ca urmare a măsurilor luate în acest sens
de factorii de decizie macroeconomică, în astfel de împrejurări, este de dorit ca
plasamentele (creditele) să se facă la o dobândă fixă și pe termen lung, iar împrumuturile
(pasivele) să se accepte cu dobândă variabilă și pe termen scurt. Neajunsul acestui
procedeu derivă din imposibilitatea modificării tennenilor contractului după ce el s-a
încheiat, dacă anticipările privind evoluția ratei inflației nu se adeveresc.

O altă variantă de prevenire a riscului de dobândă este încheierea unor contracte ce
conțin clauza posibilității de a putea rambursa împrumutul înainte de termen sau de a fi
divizat în două tranșe egale indexate invers.
În medii economice cu o inflație ridicată, instituțiile financiar-bancare încearcă să-și
protejeze portofoliul și valoarea sa de pe piață prin adoptarea unor măsuri specifice
caracteristicilor unui asemenea mediu:
S-în cazul activelor:
•reducerea maturității creditelor și a portofoliului de investiții;
•ajustarea ratelor de dobândă activă la niveluri real pozitive;
•utilizarea cu precădere a ratelor de dobândă variabile;
•aplicarea unor rate de dobânzi indexate pentru compensarea, măcar în parte, a
eroziunii prin inflație a puterii investițiilor.
S-în cazul pasivelor:
•atragerea de fonduri, pe cât posibil, la rate de dobânzi fixe;
•plata dobânzilor la depozitele atrase în corelație cu modul de calcul al dobânzilor
active ce au fost fmanțate prin aceste resurse;
•structurarea marjei de dobândă (profitul aferent resurselor atrase și apoi plasate) în
funcție de maturitatea creditelor și de ratinguî de risc.
Managementul riscului de lichiditate
Riscul de lichiditate pentru o bancă constituie expresia însăși a probabilității
pierderii capacității de finanțare.În scopul menținerii credibilității față de clienți și
comunitatea financiară, băncile trebuie să probeze în permanență un grad corespunzator
de lichiditate. Pentru a răspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrărilor și a
iesirilor de fonduri trebuie realizată în așa fel încât să existe în permanență suficiente
lichidități la nivelul instituției bancare.
Riscul lipsei de lichidități se manifestă în urma necorelarii scadențelor dintre
posturile de activ si cele de pasiv. În practică se manifestă fenomenul prelungirii
scadențelor la active și al reducerii scadențelor la pasive. Dacă creditele și dobânzile nu
sunt rambursate conform planului, banca se confruntă cu nevoi de lichiditate pe termen
scurt care trebuie finanțate. Efectele sunt similare și când clienții retrag sume importante
din depozitele constituite la bancă.
Asigurarea lichidității constituie una dintre preocupările permanente incluse în
managementul global al unei instituții financiar-bancare. Obligativitatea menținerii unei
lichidități corespunzătoare rezidă din importanța satisfacerii necesităților de finanțare
neașteptate, la costuri acceptabile, ca urmare a solicitărilor clienților de a efectua plăți ce
conduc la ieșiri de fonduri în afara sistemului instituției financiar-bancare respective.
O bancă este considerată că are lichiditate dacă are acces imediat la fondurile
necesare, cu costuri rezonabile. Aceasta înseamnă că banca fie dispune de sumele
respective, fie le poate procura prin împrumuturi sau vânzarea de active.
Lichiditatea este o proprietate generală a activelor, care exprimă capacitatea
acestora de a fi transformate rapid și cu o cheltuială minimă în monedă lichidă. Riscul de
lichiditate exprimă probabilitatea ca banca să nu obțină resursele necesare pentru a face
față propriilor angajamente la un moment dat.
Problemele cu care se confruntă conducerea unei bănci în asigurarea lichidității,sunt, în
primul rând, cererea de lichiditate rareori este egală cu oferta de lichiditate la un moment
dat, banca înregistrând exces sau deficit de lichiditate, și în al doilea rând, existența
obligatorie a unui echilibru între lichiditate și profitabilitate. Cu cât mai mari vor fi
fondurile menținute disponibile pentru a satisface necesarul de lichiditate, cu atât mai
mică va fi profitabilitatea băncii.

Dualitatea profit – lichiditate. Toate strategiile de atingere a nivelului de
lichiditate considerat optim implică o serie de costuri pe care fiecare instituție trebuie să și
le asume, deoarece nici o bancă din lume nu atrage resurse într-o structură din punct de
vedere al maturităților identică cu cea a plasamentelor, ceea ce conduce la concluzia că
riscul de lichiditate poate fi diminuat, dar niciodată anulat.
Din punct de vedere al profitabilității unei instituții, situația ideală (maximizarea
profitului) ar constitui-o atragerea de resurse la termen de o săptămână (depozite
interbancarc) și plasarea, spre exemplu, în credite la termen de 5 ani. Nivelul ratelor de
dobândă pentru plasamente s-ar situa cu mult peste cel al resurselor la termen foarte scurt,
ceea ce ar genera o marjă substanțială între dobânda activă și pasivă și, implicit, un profit
maxim.
Acest mod de abordare nu ține cont dc riscurile inerente activităților bancare și, în
special, de riscul de lichiditate. Chiar dacă performanța clienților beneficiari dc credite ar
fi excelentă și nu s-ar înregistra credite restante, nu se poate asigura permanent
lichiditatea necesară până la scadența finală a plasamentelor, în plus, fluctuațiile ratelor de
dobândă pe o perioadă atât de îndelungată pot conduce chiar la înregistrarea de pierderi,
în special în situația în care reevaluarea ratei de dobândă la credit se face mai rar.
Din punct de vedere al lichidității, maximizarea acesteia ar conduce la atragerea
de resurse cu orice preț și o scadență cât mai îndelungată, și plasarea tuturor acestor
fonduri în active lichide cu scadență redusă (de exemplu – de până la o săptămână), în
acest mod, vor exista în permanență active scadente care acoperă integral necesarul de
fonduri pentru resursele ce vor ajunge la scadență.
Ambele extreme ale abordării izolate de maximizare a lichidității sau a profitului
nu pot conduce la o dezvoltare sănătoasă a unei bănci, similar principiului matematic
conform căruia atingerea unor maxime locale nu garantează obținerea unui maxim global
la nivelul sistemului. În concluzie, atingerea optimului profit-lichiditate este extrem de
greu de realizat. Arta de a gestiona acest optim nu se poate dobândi decât prin acumularea
unei experiențe vaste în domeniu, îmbinată cu o activitate susținută de analiză, cercetare
și simulare a evoluției indicatorilor instituției financiar-bancare respective.
În cadrul managementului riscului de lichiditate, o atenție deosebită trebuie
acordată următoarelor elemente principale:
-cunoașterea structurii maturității fondurilor atrase, care asigură un nivel superior
al calității prognozelor privind fluxurile nete de fonduri;
-complexitatea procesului privind managementul riscului de lichiditate, datorită
interconexiunilor cu alte riscuri aferente activității bancare;
-volatilitatea fondurilor atrase, dependența, printre altele, de structura clienților
băncii;
-diversificarea surselor de fonduri și a maturității acestora, care poate conduce la
evitarea dependenței de anumiți clienți și la diminuarea riscului de pierderi de resurse
importante pe termen foarte scurt.
În cadrul managementului lichidității bancare, o importanță deosebită este
acordată rezervei minime obligatorii constituite la BNR. Sistemul rezervelor minime
obligatorii, constituit din grija de a asigura lichiditate minimală, constă în obligația băncii
care primește depozite să consemneze în conturile sale deschise la banca naționala o sumă
dimensionată, de regulă, prin aplicarea unei cote procentuale asupra depozitelor și
surselor asimilate.
Rezerva minimă obligatorie (RMO) constituie o pârghie intens utilizată de către
BNR în vederea atingerii obiectivelor politicii monetare aplicate de banca centrală.
Influența modificării rezervelor minime obligatorii asupra băncilor comerciale este
prezentă m tabelul de mai jos:
Tabelul 1.2

Influența modificării rezervelor minime obligatorii asupra băncilor9
Rezerva minimă obligatorie SCADE CREȘTE
1. Depozite bancare la BNR scad cresc
2. Posibilități de creditare ale cresc scad
3. Gradul de lichiditate al băncii scade crește
4. Profitul băncii comerciale crește scade
Trebuie remarcat faptul că BNR bonifică dobândă la rezervele minime obligatorii
(18 % la data actuală, nivel destul de ridicat, datorită inflației ridicate), excedentul nefiind
purtător de dobândă. În cazul în care banca înregistrează deficit de rezervă, banca centrală
va aplica una din următoarele sancțiuni: avertisment scris, amenda egală cu 1% din
capitalul social al băncii, limitarea operațiunilor băncii.
În vederea monitorizării și sporirii eficienței controlului lichidității bancare, BNR
a emis Normele nr. 1/2001 și 1/2002 privind lichiditatea băncilor. Ideea de ansamblu a
acestor norme o constituie corelarea maturităților reziduale ale activelor și pasivelor unei
bânci, apropiind analiza lichidității bancare de cea aplicată pe piețele financiar-bancare
internaționale.
Normele au definit noțiunile de risc de lichiditate față de o singură persoană,
durata rămasă de scurs, perioada de observare, deficit de rezerve. De asemenea, s-a
stabilit că supravegherea riscului de lichiditate se realizează atât de către băncile
comerciale, cât și de către Banca Națională a României. In acest scop, s-a reglementat un
indicator de lichiditate, calculat ca raport între lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară,
a cărui limită minimă prevăzută este 1. Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea
pe fiecare bandă de scadență a activelor bilanțiere și a angajamentelor primite evidențiate
extrabilanțier, iar lichiditatea necesară se determină prin însumarea pe fiecare bandă de
scadență a obligațiilor bilanțiere și a angajamentelor asumate.
Managementul riscului valutar
Riscul valutar este riscul pe care și-l asumă un imprumutat care contractează un
împrumut în altă monedă decât moneda in care obține veniturile.
Riscul reprezintă un pericol la care este expusă orice operațiune a cărei executare se
prelungește în timp, susceptibilă să genereze 26aradigm anumite inconveniente pentru
debitor în procesul aducerii la indeplinire a obligațiilor de plată pe care acesta la are fată
de creditor, inconveniente ce se materializează în pierderi.
Astfel, in afara cheltuielilor cu dobană, în cazul împrumuturilor în valută pot
aparea cheltuieli suplimentare cauzate de diferențele de curs dintre momentul în care se
contractează creditul și momentul (sau momentele) rambursarii acestuia. Expunerea la
acest tip de evenimente, unele cu 26aradigm26 imprevizibil, poartă numele de risc
valutar.
Modalitățile de evitare a riscului valutar au fost dezvoltate pe piața produselor
derivate prin utilizarea unor instrumente de hedging (de neutralizare, de compensare a
riscului), din ce în ce mai des utilizate pe piața valutară de către băncile comerciale.
Pentru acoperirea riscului valutar sunt utilizate: contractele forward și operațiunile swap.
Prin contractul forward se limitează efectele riscului, dar și efectele câștigului. De
aceea, s-a conceput o formă a contractului forward care să elasticizeze posibilitatea
riscului și profitului, ajungându-se la contractele forward options. Acesta este un contract
9 Sursa: www.bnr.ro

obligatoriu, de vânzare sau de cumpărare a unei sume în valută la o dată viitoare și ia un
curs de schimb fixat în momentul încheierii contractului, afectat de o condiție suspensivă
(se stabilește o perioadă m interiorul câreia urmează să fie definitivată tranzacția).
În concluzie, gestiunea riscului valutar presupune, pe de o parte, neutralizarea
riscului prin ajustarea zilnică a pozițiilor valutare ale băncii pentru a suprima pozițiile
lungi sau scurte, iar pe de altă parte, dacă neutralizarea nu este posibilă, banca trebuie să-
și acopere riscul valutar prin utilizarea instrumentelor prezentate anterior sau a altora, în
funcție de strategia și concepția de management.
Managementul riscului operațional
Concept intens vehiculat în cadrul problematicii Acordului Basel II, riscul
operațional se regăsește la nivelul mediului bancar românesc anterior adoptării noului
Cadru de adecvare a capitalului (International Convergence of Capital Measurement and
Capital Standards – a Revised Framework), cunoscut sub numele de Acordul Basel II.
Mai precis, conceptul de risc operațional este definit în principalul act normativ emis de
Banca Națională a României prin care sunt stabilite reperele administrării riscurilor
semnificative bancare Alături de riscul de credit și de piață, riscul operațional este
considerat o categorie de risc semnificativ bancar.
Riscul operațional este definit ca fiind riscul înregistrǎrii de pierderi sau nerealizǎrii
profiturilor estimate, determinat de factori interni (neadaptarii sau deficiențelor
reglementǎrilor interne, persoanelor, sistemelor interne) sau de factori externi (condiții
economice, schimbǎri in sistemul bancar, catastrofe, incendii, agresiuni, etc.).
Participanții la procesele investiționale și operaționale sunt cu toții de acord cǎ riscul nu
poate fi eliminat complet și cǎ activitatea trebuie sǎ fie condusǎ de asa naturǎ, incat
rezultatele ei negative sǎ fie cat mai mici. Elementele principale ale riscului operațional
cuprind riscuri de personal, procesual, al tranzacției, tehnologic și de control în care se pot
desfǎșura fapte ca: eroarea, incompetența, frauda, depǎsirea de limite, defecte de sistem,
informare și comunicații afectând în final rezultatele întregii entitǎți.
Provocările aduse de aceste riscuri sunt demne de a fi tratate cu toată atenția:
impactul unui astfel de risc se propagă în întreaga bancă și poate afecta relația cu clienții
și satisfacția lor, fară ca implicațiile cantitative, valorice să poată fi măsurate cu
exactitate. Riscurile operaționale nu sunt încă bine inventariate, nu sunt obiectul unei
înregistrări istorice a evenimentelor (arhivare) și a consecințelor lor, dar au audiență din
ce în ce mai mare în bănci și există preocupări pentru gestionarea lor corespunzătoare.
Măsurarea riscului operațional este realizată direct de către bancă, iar un prim pas
esențial este inventarierea lor pe categorii și crearea unor metodologii care să identifice,
planifice și asume planuri de evitare a acestor riscuri, ca și planuri de criză și remediere a
efectului riscului operațional, odată ce un eveniment din această categorie a avut loc.
Gestionarea riscului operațional, ca de fapt a tuturor riscurilor, presupune
identificarea și cuantificarea pierderii probabile și compararea ei cu costul necesar pentru
evitarea producerii pierderii (acoperirea riscului).
Managementul riscului operațional presupune o mai bună cunoaștere a clienților și
a comportamentului lor, pe de o parte, iar pe de altă parte, o mai bună cunoaștere a
organizației proprii și a proceselor ei.
Riscurile operaționale sunt legate de:
funcționarea sistemelor interne (în special cel informatic) și de tehnologia
folosită;
respectarea procedurilor și normelor băncii;
managementul defectuos;
fraudă.
Referitor la sistemul informatic:
colectarea datelor, partajarea datelor, arhivarea, înregistrarea ca operațiuni

ce respectă acuratețea, consistența și integritatea datelor trebuie sâ preocupe intensiv
instituțiile financiare;
implementarea unor programe de avertizare timpurie cu privire la riscuri
(„early-warning”), care sunt legate de cerințele AMA (Advanced Measurement
Approach) precizate la Pilonul 1 al Acordului Basel II;
constituirea de rezerve pentru echipamentul important;
alimentarea dublă, prin baterii de acumulatori, pentru sistemele electronice
importante trebuie să fie în atenția instituțiilor de credit.
Referitor la managementul defectuos – acesta ar trebui corectat prin planificarea
corectă a activităților.
Referitor la respectarea procedurilor și normelor băncii:
documentația privitoare la tranzacții, la clauzele lor contractuale, la garanțiile
asociate trebuie să fie suficient cunoscută și bine întocmită;
este necesară respectarea circuitului documentelor;
trebuie utilizate proceduri de cunoaștere a clientelei, care stipulează filtre
graduale de acceptare a clientelei (în funcție de riscul asociat diferitelor categorii de
clienți), cum ar fi verificarea înregistrării clienților persoane juridice la Oficiul Național al
Registrului Comerțului, consultarea bazei de date a Centralei Incidentelor de Plăți, a bazei
de date a Centralei Riscurilor Bancare și altele;
trebuie soluționate reclamațiile, sesizările, cererile, propunerile formulate dc
clienți, atât la nivelul unităților teritoriale, cât și al Centralei, pentru asigurarea unui bun
feed-back.
Referitor la fraudă, aceasta reprezintă un risc operațional specific, provocat fie de
personalul băncii, fie de persoane din afara băncii, care nu poate fi eliminat în totalitate.
În Marea Britanie s-a estimat că 60% din fraude sunt comise dc personalul firmei.
Cauzele nu sunt întotdeauna de natură financiară. Există cazuri când ele se produc
pentru a proteja reputația unor anumite persoane sau pentru a acoperi anumite
incompetente. Fraudele au un caracter mai mult spontan, decât premeditat. Ele devin mai
frecvente acolo unde nu sunt depistate de la început și unde nu sunt luate măsurile
necesare pentru a fi prevenite.
Dintre aceste măsuri se pot aminti:
-împărțirea adecvată a responsabilităților, astfel încât fiecare angajat să fie
răspunzător numai de una din următoarele activități: încheierea unei tranzacții, efectuarea
unei plăți, înregistrarea tranzacției în contabilitate etc. Acest lucru este necesar deoarece
fraudele sunt comise, de obicei, de o singură persoană;
-existența unui sistem de control eficient. Cei care, potențial, ar dori să comită
nereguli trebuie descurajați de existența unui sistem de control adecvat;
-parcurgerea cu atenție a procedurilor și a sistemelor de securitate și identificarea
punctelor slabe care ar putea reprezenta un risc de fraudă;
-comunicarea și informarea clară a procedurilor ce trebuie aplicate în anumite
situații. Personalul trebuie să cunoască foarte exact gradul de competență și riscul pe care
și-1 asumă.

CAPITOLUL II GESTIUNEA RISCURILOR BANCARE PE
EXEMPLUL BRD
2.1 Arhitectura activității desfășurate de BRD: Impactul noilor provocări
BRD – Groupe Société Générale acordă o atenție deosebită gestionării prudente a
riscurilor 29aradigm29 activității sale, în efortul de a asigura creșterea stabilă a
profitului.În vederea eficienței acestui 29aradig, a fost necesară promovarea unor măsuri
uniforme de monitorizare a riscurilor, în 29aradigm cu elaborarea de 29aradigm29 de
lucru, puse de 29aradi cu prevederile legislative și strategia băncii în domeniu.
La 1 decembrie 1990, Banca Românã pentru Dezvoltare a fost înființatã ca bancã
29aradigm2929e cu statutul juridic de societate pe acțiuni, ce a preluat activele și pasivele
Bãncii de Investiții, cu autorizație completã de desfãșurare de activitãți bancare. Banca
Românã pentru Dezvoltare a fost înregistratã în februarie 1991 ca societate pe acțiuni cu
capitalul social deținut de Statul 29arad.
În martie 1999, Société Générale a achiziționat un pachet de acțiuni ale Bãncii
Române pentru Dezvoltare de la Fondul Proprietãții de Stat și, în același timp, a majorat
capitalul social al Bãncii Române pentru Dezvoltare, ajungând astfel sã deținã 51% din
acțiuni. Din ianuarie 2001, acțiunile Bãncii au fost admise la tranzacționare și cotate în
Categoria I (First Tier) a Bursei de Valori Bucurețti. În 2004, Société Générale a
achiziționat și restul participației Statului 29arad în Banca Românã pentru Dezvoltare,
majorându-și astfel acțiunile deținute la 58,32%.În data de 27 mai 2004, denumirea
29aradigm29 de Banca Românã pentru Dezvoltare a fost schimbatã în BRD-Groupe
Société Générale SA.
Profilul BRD — Groupe Société Générale
BRD – Groupe Société Générale este a doua bancã din România, cu o cotã de
piațã la 31 decembrie 2008 între 16% și 21%, în funcție de segmentul de clientelã și de
produse. La sfârșitul anului 2008, BRD este al doilea emitent de la Bursa de Valori
București, cu o capitalizare de aproximativ 6.25 miliarde euro.
Banca numãrã aproximativ 2.400.000 clienți, peste 8.500 salariați și deține o rețea
teritorialã de peste 800 unitãți.Société Générale a fost înființatã în 1864 ca societate
bancarã înregistratã în Franța. Sediul sãu social se aflã în 29 Boulevard Haussmann,
75009, Paris, Franța, iar acțiunile sale sunt listate la Bursa de Valori din Paris.
Société Générale este unul dintre principalele grupuri financiare din lume și a
șaptea companie francezã, ca mărime, dupã capitalizarea bursierã (46,2 miliarde EUR la
31 decembrie 2007). Société Générale are aproximativ 151.000 de angajați și este
prezentã în peste 82 de țãri.
Société Générale se concentreazã pe urmãtoarele trei linii de activitate
complementare:
Banca de retail și servicii financiare;
Gestionarea activelor și «private banking»;
Banca pentru corporații și de investiții.
Société Générale are peste 27 milioane de clienți în întreaga lume ( 29aradigm29
în Rusia, dupã achiziționarea Rosbank). Société Générale este una din cele mai mari bãnci
din Franța, ca mãrime, având douã rețele de distribuție, Société Générale și Crédit du
Nord, cu 9,4 millioane de clienți 29aradigm fizice și aproape 3.000 de unitãți.

Société Générale este al patrulea gestionar de active din zona euro, cu un
portofoliu de 435 miliarde EUR în gestiune la 31 decembrie 2007, și a treia bancã
europeanã, ca mãrime, dupã activele în custodie, active care la 31 decembrie 2007
totalizau 2.583 miliarde EUR. Société Générale este a treia bancã de finanțare și investiții,
din zona euro, dupã venitul net bancar. Este prezentã în peste 45 de țãri din Europa, Asia
și pe 30aradigm3030e 30aradigm. În 30aradig, ratingul pentru Société Générale dat de
principalele agenții de rating este:
Standard and Poor’s : AA- ( 30aradigm3030e 30aradigm)
Moody’s : Aa2 (30aradigm3030e 30aradig)
Fitch IBCA : AA- ( 30aradigm3030e 30aradig)
Société Générale este prezentã în România din 1980, fiind singura bancã
semnificativã din Europa de Vest care a fost prezentã în România în perioada comunistã.
BRD face parte din rețeaua internaționalã a Société Générale, gestionatã de Divizia
internaționalã de Retail Banking, o structurã 30aradi în martie 1998 pentru a coordona
activitãțile internaționale de retail banking ale Société Générale din strãinãtate și din
teritoriile franceze. BRD este o bancã universalã, oferind servicii atât persoanelor fizice
cât și companiilor. Strategia BRD constã în dezvoltarea pe toate segmentele de piațã,
menținând în același timp un nivel de rentabilitate durabilã.
Activitatea comercialã10
BRD și-a continuat în 2007 dezvoltarea susținutã a rețelei, prin deschiderea a
peste 200 de agenții, completând astfel acoperirea orașelor mari și mijlocii, dar și a
zonelor rurale cu potențial ridicat.
Activitățile desfășurate cu persoanele fizice :
Creditele în sold acordate persoanelor fizice reprezintã aproape 13,6 miliarde
RON (+46% fațã de decembrie 2006).
Din cifra de mai sus, BRD Finance, 30aradi specializatã în acordarea de credite la
locul de vânzare, a înregistrat un sold de 608 Milioane RON (+25%).
BRD Fond de Pensii, 30aradi a SOGECAP ( 30aradi a SG specializatã în
asigurãrile de viața) și a BRD, și-a început activitatea în 2007 odatã cu lansarea
pilonul II (pensii obligatorii).
Activitățile desfășurate cu persoanele juridice :
Creditele cãtre persoane juridice reprezintã peste 15,3 miliarde RON (+ 44% fațã
de decembrie 2006).
Factoring: Lider pe piața româneascã cu o cotã de piațã de peste 40%.
BRD Sogelease: printre primele 5 societãți de leasing, filiale ale unor bãnci sau
instituții financiare, cu o cotã de piațã de 11%.
ALD Automotive: gestionarea unui parc de peste 2 600 de automobile, dupã 18
luni de activitate.
Activitățile de investitii:
BRD Corporate Finance: Servicii de consiliere pentru fuziuni – achiziții și
privatizãri
BRD-Securities: societate de brokeraj
BRD Asset Management: 30aradi a BRD, în domeniul gestiunii activelor.
În afara de rețeaua sa de agenții, care este cea mai densã din sistemul bancar, BRD
dezvoltã și ameliorează în permanențã canalele alternative de bancã la distanțã: Centrul
de apel Vocalis, serviciile de Mobile Banking, E-Commerce și Mobile Banking.
10 Conform raportului pe 2007.

BRD are încheiate acorduri de colaborare ce faciliteazã plãțile de facturi cãtre
furnizorii de electricitate, gaz și alte utilitãți folosind diverse alte canale precum
bancomatele, ROBO BRD, rețeaua de comercianți parteneri sau serviciile de debit direct,
internet sau mobile banking.
În cursul anului 2007 oferta de credite de consum a fost structuratã în funcție de
perioadele de creditare. În urma noilor condiții de creditare aprobate de BNR, noua ofertã
de credite imobiliare/ipotecare a dus la relansarea apreciabilã a producției și în consecințã
la creșterea acestui tip de credite în portofoliul bãncii.
În domeniul economisirii, gama largã de produse BRD permite adaptarea la toate
categoriile de clienți, 31aradigm3131e de vârsta și venitul acestora.
În 2007, BRD a lansat o ofertã de pachete de produse și servicii, diferențiatã pe
segmente de 31aradigm31. Astfel, în prima parte a anului 2007 au fost create Pachetele
«Clasic» și «Select», care au înregistrat un mare 31aradig 31aradigm3131. De asemenea
BRD a lansat cardul Gadget, primul card proprietar menit sã încurajeze plãțile de utilitãți
prin intemediul cardului (în 2007 fiind emise 170.000 de astfel de carduri, dintre care
80% pentru clienți noi) .
Tinerii, și în special studenții, au reprezentat in continuare un segment prioritar
pentru BRD. Astfel, in 2007, dezvoltarea parteneriatelor cu universitatile, completarea
ofertei cu noi produse ți servicii ți acțiunile de animare comercială realizate în colaborare
cu partenerii, au permis atragerea a peste 180.000 de noi clienți tineri. Clientela de
«private banking» / patrimonialã beneficiazã de o atenție deosebitã din partea bãncii prin
agenția sa specializatã de Private Banking, prin rețeaua internaționalã a Grupului Société
Générale și consilierii sãi de 31aradigm31 dedicați, repartizați în toatã țara, dar și prin
serviciile și produsele adaptate la nevoile sale 31aradigm.
Românii din strãinãtate reprezintã un alt segment de clienți pentru care BRD și-a
dezvoltat în 2007 oferta de produse 31aradigm, formatã din pachete de servicii dedicate,
transferuri internaționale, finanțare simplificatã a proiectelor lor imobiliare din România,
precum și serviciul de asistențã Vocalis International — celula 31aradigm de bancã la
distanțã.
În ceea ce privește produsele pentru pensionari. ,profitând de apariția legislației
privind domicilierea pensiilor în conturi bancare, BRD a lansat în 2007 produsele pentru
noul segment de piațã reprezentat de pensionari.
Finantarea persoanelor fizice11
Finanțarea la locul de vânzare: BRD Finance IFN BRD Finance a fost 31aradi în
2004 de BRD și Franfinance, unul dintre principalii actori europeni în domeniul creditului
de consum.
Din dorința de a menține calitatea serviciilor, BRD Finance și-a adaptat oferta și
creeazã în permanențã noi produse flexibile, personalizate, adaptate partenerilor sãi. Pe o
piațã 31aradig de concurențialã, creditele acordate au crescut cu 25%, iar BRD Finance a
acordat o atenție specialã unei oferte adaptate la situația financiarã a fiecãruia dintre
clienții sãi.
În 2007 au fost lansate, împreunã cu parteneri de referințã în domeniile lor
respective, douã noi programe de carduri co-brandate, bazându-se pe rețeaua de
acceptanți Mastercard: una dintre ele cu Staer, în aprilie, iar cealatã cu Carrefour, în
septembrie. Aceste carduri permit celui care le deține sã beneficieze de formule de
finanțare exclusive și de reduceri în magazinele partenere.
Deși împrumuturile acordate în 31aradigm au reprezentat în continuare
31aradigm31 activitate a BRD Finance, cu peste 4.000 de magazine partenere, vânzãrile
de celealte tipuri de credite s-au dublat și au reprezentat peste un sfert din volumele
realizate în 2007.
11 www.brd.ro

Societatea și-a crescut numãrul de acorduri cu dealerii auto, lãrgindu-și în
32aradigm gama de produse, servicii și asigurãri. De asemenea, BRD Finance a dezvoltat
un card de credit propriu și un credit de nevoi personale oferite direct clienților.
Clientela de 32aradigm fizice autorizate
În condițiile unei concurențe tot mai puternice, BRD și-a continuat dezvoltarea pe
aceastã piațã datoritã unei organizãri și unei oferte special concepute pentru profesiile
liberale, comercianți și alte categorii de 32aradigm fizice autorizate și asociații, dar și
pentru micro-intreprinderi.
Paleta de credite de investiții dedicate profesiunilor liberale a fost completatã
pentru a rãspunde nevoilor 32aradigm ale clienților noștri (finanțarea activitãții curente,
de lucrãri sau de investiții, credit imobiliar).
De asemenea, BRD s-a dotat cu o nouã aplicație informaticã de evaluare prin
scoring pentru profesiunile liberale și IMM-uri.
Clientela intreprinderi
Una din prioritãțile noastre în 2007 a continuat sã fie susținerea dezvoltãrii
intreprinderilor mici și mijlocii care constituie o 32aradigm32 majorã a fondului 32aradig
de comerț.
Dispozitivul de exploatare este astfel organizat încât sã ne 32aradi menținerea
proximitãții geografice fațã de aceastã 32aradigm32 și, în același timp, aducerea
expertizei specialitaților de la nivelul grupurilor teriroriale și Centralei (factoring, leasing,
internațional, etc.). De asemenea, am cãutat sinergiile cu piața persoanelor fizice, fie
acestea sunt salariații sau managerii de intreprinderi.
BRD a lansat în cursul anului 2007 mai multe produse menite sã completeze
oferta pentru intreprinderile mici și mijlocii: Creditul InvestissIMO — achiziție de bunuri
imobiliare, Creditul Investissimo Plus pentru construcții viitoare, achiziție teren inclus
într-un proiect imobiliar, modernizare, extindere, terminare imobil sau BRD Office –
internet banking adaptat micilor intreprinzãtori. De asemenea, BRD s-a dotat cu o nouã
aplicație de scoring pentru profesiuni liberale și IMM-uri.
Oferta pentru Agricultori a continuat sã se diversifice prin dezvoltarea gamei de
produse 32aradigm acestei piețe, precum creditele pe termen scurt, creditele sezoniere,
creditul de investiții, finanțãri ale campaniilor agricole, consiliere etc.
Marii Clienți Corporativi
Pentru marii clienți 32aradigm3232e, anul 2007 a fost marcat de o creștere
puternicã a producției de credite, consecințã a acțiunii comerciale realizate în cursul
anului în sectorul imobiliar, în sectorul public local și național, precum și a valorii
investițiilor strãine directe. BRD beneficiazã și în aceastã direcție de sinergia cu liniile de
afaceri ale
Société Générale.
Activitatea de plãți internaționale a cunoscut în 2007 o creș tere a volumului cu
48% fațã de 2006, la 23,7 miliarde EUR, reflectând interesul special al BRD pentru
32aradigm32 activând în comerțul exterior (IMM-uri și mari companii).
Printr-o ofertã completã de servicii comerciale (acreditive, incasso, garanții
internaționale, ordine de platã condiționate, acreditive standby, cecuri și avaluri) și
servicii de transferuri de fonduri Western Union (atât inboud cât și outbound), BRD pune
la dispoziția clienților sãi profesionalismul echipei sale de specialtăti și relații cu peste
900 de bãnci corespondente din 100 de țãri.
Vasta rețea de corespondenți din lumea întreagã și sprijinul Grupului Société
Générale reprezintã un real avantaj 32aradigm3232e, aducând un plus de calitate și
promptitudine serviciilor dedicate pieței internaționale.
Factoring

În 2007, valoarea creanț elor derulate prin factoring a crescut cu 54%, atingând
506 milioane EUR, BRD consolidându-și astfel poziția de lider pe piața româneascã, cu o
cotã de piațã de aproape 40%.
Servicii financiare
ALD Automotive —le asing operațional full service și administrare de flote
auto
Operaționalã din iulie 2005, ALD Automotive este 33aradi BRD specializatã în
leasing operațional full service de flote auto, produs ce permite companiilor sã
externalizeze parțial sau complet gestiunea flotei lor de autovehicule.
ALD Automotive este deținutã în proporție de 80% de ALD Internațional, a doua
societate europeanã de leasing operațional de parcuri auto, și 20% de BRD.
De la 1.550 de vehicule gestionate în decembrie 2006 pentru 65 de clienți, ALD
Automotive gestiona la sfârșitul lui 2007 o flotã de peste 2.600 de vehicule pentru 135 de
de clienți.
La sfârșitul lui 2007 ALD Automotive avea o echipã de 42 de personae și o rețea
de peste 700 de furnizori pe tot teritoriul țãrii ( 33aradi auto, service-uri, asiguratori,
asistențã rutierã, furnizori de combustibil, pneuri și vehicule de înlocuire). ALD
Automotive și-a continuat dezvoltarea teritorialã în colaborare cu rețeaua BRD printr-un
program de acțiuni 33aradig, 33aradig care se numãrã organizarea pe parcursul anului a
unor întruniri de afaceri cu companiile locale din diverse regiuni ale țãrii.
ALD Automotive a lansat trei servicii noi: «Autovehicul prerunner», «Minilease»,
«Car wash» și a demarat activitatea de vânzare a autovehiculelor de ocazie.
Activitatea de brokeraj
BRD Securities este o societate de brokeraj, prezentã atât pe Bursa de Valori
București cât și pe Bursa de Produse Derivate de la Sibiu. BRD Securities oferã consiliere
în investiții și capacitãți de execuție, structurând și executând oferte publice inițiale,
emisiuni de obligațiuni pentru clienți 33aradigm juridice și municipalitãții.
Operațiuni de Piațã
În cursul anului 2007 BRD și-a 33aradigm3333e prezența pe piețele financiare.
Astfel, cota de piață în funcție de volumul tranzacțiilor de schimb valutar a crescut de la
15 % în 2006 la 15,7% în 2007.
Promovarea activã a produselor derivate a permis creșteri importante de volume la
operațiunile de schimb valutar la termen și introducerea tranzacțiilor de swap pe rata
dobânzii.
O performanțã de excepție a fost obț inutã odatã cu implementarea platformei de e-
trading pe internet pentru operațiunile de piațã – TRADirect. Aplicația permite un acces
facil și rapid al clienților la cotațiile actualizate în timp real pentru tranzacțiile de schimb
valutar și pentru piața monetarã.
Gestiunea Activelor
Aceastã activitate este desfãș uratã prin intermediul unei societãți 33aradigm33 de
administrare a activelor, BRD Asset Management. Fondul de investiții Simfonia I a
cunoscut o scãdere ușoarã a activului net de 7,4%, interesul investitorilor fiind în special
orientat cãtre fondurile diversificate și acțiuni. Simfonia I rãmâne totuși 33aradig cele mai
mari fonduri de pe piața româneascã, cu un 33aradi net de 83 MRON (23 MEUR).
Fondul diversificat Concerto, lansat în 2006 pentru a rãspunde nevoilor
investitorilor individuali a cunoscut în 2007 o creștere a activului net de 15,4%. Fondul a
înregistrat la sfârșitul anului 2007 un 33aradi net de 17,7 MRON (4,9 MEUR).
Servicii de consultanț ã
Cu zece ani de experiențã pe piața româneascã a consultanț ei în privatizare și
fuziune — achiziții, BRD Corporate Finance completeazã gama de servicii puse de bancã
la dispoziția clienților sãi. Filiala le oferã, în cazul unor operațiuni transfrontaliere

importante, întreaga expertizã a SG Corporate & Investment Banking în sectorul lor
economic, precum și sprijinul echipelor de fuziuni – achiziții ale Grupului.
2.2 Gestiunea riscurilor bancare pe exemplul BRD
Fiecare unitate bancară acordă o importanță deosebită gestiunii riscurilor cu care
se confruntă în activitatea lor, urmărind reducerea acestore prin diferite tehnici denumite
general managementul riscurilor. Ca orice altă bancă comercială, BRD – Groupe Société
Générale acordă o atenție deosebită gestionării prudente a riscurilor 34aradigm34
activității sale, în efortul de a asigura creșterea stabilă și sustenabilă a profitului său.
Pentru a asigura o bună gestionare a riscurilor, în principal cele legate de credite, o
echipă dedicată specializată în audit realizează, periodic, un control aprofundat al
activității agențiilor BRD. Au fost realizate analize asupra impactului riscului de schimb
valutar asupra activității de creditare a băncii, istoricul și principalele tendințe de evoluție
a unor sectoare –comerțul de retail sau industria textilă în România, impactul integrării în
Uniunea Europeană asupra diferitelor sectoare economice.
În vederea eficienței acestui 34aradig, a fost necesară promovarea unor măsuri
uniforme de monitorizare a riscurilor, în 34aradigm cu elaborarea de 34aradigm34 de
lucru, puse de 34aradi cu prevederile legislative și strategia băncii în domeniu.
În 2008, echipa de control a riscurilor din cadrul BRD s-a întărit șl și-a extins aria de
acoperire. Subordonată direct Președintelui Director General, ea are rolul de a superviza
toate riscurile băncii:
•politica de lichiditate și de solvabilitate, gestionată în coordonare cu Direcția
financiară.
•riscurile de credit cu obiectivul menținerii unui portofoliu echilibrat pe fiecare
sector economic. Direcția Risc are sarcina de a asigura formarea responsabililor
de credite și controlează aposteriori riscurile asumate de agenții.
•riscurile de piață care, având în vedere dezvoltarea operațiunilor de piață și
schimb valutar, necesită un control mult mai 34aradigm34.
•riscurile operaționale, a căror gestiune se bazează pe un control permanent, pe
metodologii 34aradigm riscurilor operaționale și pe un control periodic, atât în Rețea cât
și la Sediul Central al Băncii.
În 2008, principalele acțiuni realizate au vizat implementarea unui dispozitiv
uman și metodologic de gestiune a riscurilor operaționale în conformitate cu exigențele
reglementare locale (Norma 17 BNR/2003) și cele din Acordul Basel II.Pentru a reduce
riscurile, banca dezvoltă o cultură a riscurilor operaționale și pune în aplicare măsuri
pentru sensibilizarea și formarea personalului.
Documentele normative sunt adaptate în permanență reglementărilor și condițiilor
de piață, procedurile, aplicațiile informatice și sistemele de securitate ale băncii sunt
dezvoltate și consolidate pentru a controla, preveni aceste riscuri și a reduce efectele
incidentelor riscurilor operaționale identificate.
S-a eleborat de asemenea, un Plan de Continuitate a Activității (PCA), care
vizează Centrala și Rețeaua de agenții a fost implementat; în cazul situațiilor neprevăzute,
care ar împiedica continuarea activității în spațiile actuale au fost puse în aplicare și
testate centre de repliere dotate cu mijloace de comunicare și beneficiind de 34aradigm34
adecvate.
În 34aradigm3434 implementării Acordului Basel II în cadrul Grupului Société
Générale, echipa riscuri participă la lucrările de îmbogățire și actualizare a aplicațiilor
34aradigm și a bazelor de date interne.

Managementul riscurilor de către BRD.
Cadrul general
Banca abordeazã riscul in mod prudent, în conformitate cu strategia sa pe termen
lung. Politicile și activitãțile de management al riscului sunt în concordanțã cu practicile
Société Générale, și se concentreazã asupra identificãrii și evaluãrii riscurilor într-un
stadiu incipient. Banca implementeazã aceastã abordare, prin intermediul funcției de
management al riscului, funcție 35aradigm3535e de structurile comerciale.
Riscul de credit
Gestionarea riscului de credit se bazeazã pe câteva 35aradigm35 importante,cum ar fi:
•analizarea și aprobarea lansãrii de noi produse și activitãți generatoare de risc de
cãtre conducerea bãncii;
•utilizarea de 35aradigm bine definite de acordare a creditului, în funcție de tipul
de 35aradigm35, implicând atât cunoașterea detaliatã a debitorului, cât și a
destinației și structurii creditului, precum și a sursei de rambursare, solicitarea de
garanții reale sau personale pentru diminuarea riscului de credit la niveluri
acceptabile;
•procese bine formalizate pentru aprobarea creditelor, incluzând un 35aradi clar de
competențe de aprobare;
•monitorizarea 35aradigm a expunerilor, la nivel individual, 35aradigm3535 la
nivel de grup de expuneri, unde este cazul;
•monitorizarea și raportarea periodicã, cãtre conducerea bãncii, a calitãții
portofoliilor de credit;
•verificarea periodicã a activitãții de creditare, de cãtre funcția de audit intern;
•utilizarea unui 35aradi pentru identificarea și gestionarea creditelor neperformante
și a diferitelor 35aradi rezultate din aceastã activitate, utilizând indicatori
obiectivi.
Obiectivul managementului riscului de credit este menținerea unui portofoliu
echilibrat pe sectoare economice, categorii de 35aradigm35 și zone geografice.Pentru a
menține o bună diversificare a portofoliului de credite, banca a pus în aplicare un 35aradi
de urmărire 35aradigm a expunerii sectoriale.
La 31 decembrie 2008, această repartizare sectorială era următoarea:
Figura 2.1
Repartizarea sectorială a creditelor acordate de BRD12
12 Sursa: Raportul anual BRD.

Riscul de credit corporate
•Caracteristicile principale ale creditarii clientilor comerciali sunt urmatoarele:
Consolidarea expunerilor catre un singur debitor: consolidarea tuturor expunerilor
directe și 36aradigm catre o anumita contrapartida, mai intai la nivelul Romaniei
si apoi la nivel global (SG);
• Utilizarea sistemului de rating intern: sistemul de rating intern al bancii este o
versiune a sistemului de rating al SG, adaptat si ajustat la mediul economic local;
• Transferul clientilor neperformanti catre o divizie 36aradigm3636e de functia
comerciala.
Riscul de credit din activitatea de retail
Creditarea persoanelor fizice si a anumitor intreprinderi mici si mijlocii este
abordata intr- un mod standardizat, dezvoltand produse in linie cu necesitatile identificate
ale pietei. Astfel, produsele de creditare au un segment de 36aradigm36 tinta identificat si
sunt insotite de un set de 36aradigm de acceptare a clientilor implementate prin
intermediului sistemelor de scoring. BRD monitorizeaza riscul acestui portofoliu in mod
continuu, utilizand 36aradigm obiective si verificabile, precum serviciul datoriei. Imediat
ce un client a atins un anumit numar de zile intarziere, intra in atentia unei 36aradigm36
de recuperare bine echipata si 36aradigm3636e de structurile comerciale.
Riscurile de rata a dobanzii si de curs de schimb din banking book (riscuri
36aradigm3636)
Riscurile de rata a dobanzii si curs de schimb generate de activitatile comerciale si
de cele in nume propriu (tranzactii privind fondurile proprii, investitii si emiteri de
obligatiuni) sunt acoperite, in masura in care este posibil, pe baza individuala sau prin
utilizarea de tehnici de macro-acoperire, partea neacoperita este mentinuta in limite
prestabilite la niveluri prudente. Principalul instrument utilizat in monitorizarea riscului
ratei dobanzii este analiza gap combinata cu o masura a senzitivitatii bilantului la miscari
in ratele de piata ale dobanzii. Acestei senzitivitati I se aplica un set de limite, iar
incadrarea in aceste limite este monitorizata lunar de CGAP. Pentru pozitia de schimb

(activitatea comerciala si tranzactionare in nume propriu), Banca are un set de limite
stabilite la niveluri prudente, monitorizate zilnic de catre DCCR.
Riscul de lichiditate
Riscul de lichiditate este asociat cu incapacitatea de a face fata obligatiilor sale de
plata la scadenta acestora cu costuri rezonabile. Managementul lichiditatii bancii are 2
componente majore:
•Monitorizarea pozitiei de lichiditate, 37aradigm3737 estimarea necesarului
de finantare al bancii pe termen scurt, mediu si lung, pe baza previziunilor
si identificarea solutiilor de finantare corespunzatoare;
• Planurile de criza 37aradigm37 o evaluare continua a potentialelor
tendinte, evenimente si incertitudini care ar putea impacta lichiditatea
bancii. In ceea ce priveste asigurarea lichiditatii in moneda straina,
managementul lichiditatii bancii este bine integrat cu cel al Societe
Generale.
CGAP valideaza principiile de baza pentru organizarea si managementul riscului
de lichiditate, valideaza programele de finantare ale Bancii, examineaza rapoartele de
monitorizare a pozitiei de lichiditate, 37aradigm3737 estimarile privind pozitia de
lichiditateviitoare, examineaza scenariile de criza si propune actiunile adecvate
Comitetului de Directie.
Riscul operational
Riscul operational reprezinta riscul de pierderi rezultate din 37aradigm37 interne
inadecvate sau nerespectate, erori umane, erori legate de sisteme, dar si din evenimente
externe. Banca utilizeaza urmatoarele trei metodologii de administrare a riscului
operational: Autoevaluarea riscurilor si controalelor (RCSA); Colectarea informatiilor
privind pierderile (OLDC) si Indicatorii de risc (KRI). RCSA este o abordare structurata
37aradigm3737 pentru identificarea si evaluarea riscurilor si implementarea actiunilor
necesare pentru a preveni riscurile care au fost identificate si evaluate ca inacceptabile,
avand in vedere 37aradigm Bancii fata de risc. OLDC este o metodologie care permite
colectarea sistematica a pierderilor de risc operational care depasesc un anumit prag,
urmate de raportarea catre managementul superior. KRI utilizeaza un set de indicatori (pe
zone evaluate ca avand risc ridicat) a caror monitorizare indica posibile schimbari
nefavorabile in profilul de risc operational, declansand astfel actiuni adecvate. Pe langa
aceste metodologii de management al riscului, Banca atenueaza anumite riscuri
operationale prin polite de asigurare.
Riscul de piațã
Controlul și gestionarea riscurilor de piațã au fost întãrite, ținând cont, pe de o
parte, de influența crizei “subprime” și de turbulențele de pe piețele internaționale, și pe
de altã parte, de dezvoltarea tranzacțiilor cu instrumente de piațã în România.BRD are o
abordare 37aradig, banca orientându-se spre acoperirea nevoilor clienților, fãrã sã-și
37aradi poziții în nume propriu.
Riscul operațional
Riscul operațional reprezintã riscul de pierderi rezultate din 37aradigm37 interne
inadecvate sau nerespectate, erori umane, erori legate de sisteme, dar și din evenimente
externe.

Banca utilizeaza urmãtoarele trei metodologii de administrare a riscului
operațional: Autoevaluarea riscurilor și controalelor (RCSA); Colectarea informațiilor
privind pierderile (OLDC) și Indicatorii de risc (KRI). RCSA este o abordare structuratã
38aradigm3838 pentru identificarea și evaluarea riscurilor și implementarea acțiunilor
necesare pentru a preveni riscurile care au fost identificate și evaluate ca inacceptabile,
având în vedere toleranța Bãncii fațã de risc. OLDC este o metodologie care permite
colectarea sistematicã a pierderilor de risc operațional care depãșesc un anumit prag,
urmate de raportarea cãtre managementul superior. KRI utilizeazã un set de indicatori (pe
zone evaluate ca având risc ridicat) a cãror monitorizare indicã posibile schimbãri
nefavorabile în profilul de risc operațional, declanșând astfel acțiuni adecvate. Pe lângã
aceste metodologii de managementul al riscului, Banca atenueazã anumite riscuri
operaționale prin polițe de asigurare.
Planul de continuitate a activitãții
Pentru a reduce riscurile operaționale, BRD a elaborat, de mai mulți ani, planuri și
a implementat dispozitive de continuitate a activitãții, care sunt supuse în mod periodic la
teste.
Soluții de back-up au fost dezvoltate cu parteneri specializați în IT și
telecomunicații. BRD dispune de un centru de back-up informatic și de centre de repliere
dotate cu posturi de lucru dedicate și funcționale.
Punerea în funcțiune a unui centru de repliere nou și modern reprezintã cea mai
importantã evoluție înregistratã de bancã în 2008.
Tot în 2008, organizarea și planul de gestionare a situațiilor de crizã au fost
ameliorate și detaliate.
CONCLUZII
Caracteristica lumii contemporane este incertitudinea. Mediul economic,
cel 38aradigm, cel financiar bancar sunt permanent supuse unei concurențe acerbe. Astăzi
băncile sunt 38aradig de către specialiști, și nu numai, ca fiind acele instituții care
administrează riscul. Această caracterizare dată băncilor se datorează în special faptului
că orice operațiune financiar-bancară pe piața internă și internațională este supusă acțiunii
unui ansamblu de factori de risc independenți.
Riscurile au facut dintotdeauna obiectul studiilor societatilor bancare. Activitatea
bancara privita ca o activitate organizata in scopul obtinerii de profit nu se poate delimita
de 38aradigm unor factori de risc. Noutatea in gestiunea riscurilor vizeaza intensificarea
activitatii de prevenire a pierderilor si incercarile de a face din risc, ca marime abstracta,
intangibila, un element ce poate fi cuantificat. Se trece astfel de la decizia luata din
inspiratie la decizia luata pe 38aradigm3838e.
Pentru gestiunea riscurilor bancare este necesara in primul rand definirea individuala a
acestora. Odata definite, ele pot fi masurate, urmarite si controlate.

Conform abordărilor 39aradi, riscul este considerat o noțiune obiectivă,
39aradigm3939e de obiectul sau subiectul analizat și de metoda de anagement
aplicată.Însă criteriile de clasificare a riscurilor, deseori sunt dependente de obiectul de
39aradi și de metoda de evaluare aplicată, fapt ce clasifică riscul drept o o noțiune
39aradigm39 de o serie de elemente și tehnici.
Abordările contemporane ale noțiunii de risc pun în prim plan natura
39aradigm39-matematică a riscului ce permite modelarea situațiilor de risc și în același
timp 39aradig că riscul ca noțiune este exogen pentru obiectul și subiectul de studio
precum și metoda de management aplicată.
În consecință,uneori survine afirmția că riscul nu poate fi gestionat ,deoarece este
independent de voința noastră,sau mai frecvent că rscurile trebuie clasificate în riscuri
39aradig(care nu pot fi influențate prin anumite metode de management al riscului),și
riscuri active pentru care poate exista un management al riscului.
Metodele de evaluare a riscului în activitatea bancară sunt pe cât de bogate și
variate pe atât de complexe. Managementul riscului în banca comercială este influențat de
trei puteri principale: managementul băncii,societatea,proprietarul băncii.Fiecare dintre
aceste puteri,pentru 39aradigm mici de timp sau în anumite condiții 39aradigm,pot avea
scopuri difrite și aceasta explica diferența metodologiilor recomandate și aplicate în
gestiunea riscurilor bancare
Scopul principal al reglementării bancare si al recomandărilor Comitetului Basel
în domeniul gestiunii riscului,este de a apropia maximum posibil suma capitalului bancar
de suma riscurilor asumate de bancă.
Elaborarea metodelor aplicative privind administrarea riscului de credit în banca
comercială este extrem de actuală atât pentru sistemul bancar național cât și pentru
sistemul bancar maondial.
Riscul de credit este considerat principalul risc pe piața financiară. O dată cu
creșterea societăților bancare,vechile sisteme de management al riscurilor devin
neadecvate,iar expunerile la riscuri(ex:fraudă, erori umane etc.) cresc semnificativ.
Astfel aplicarea concepției de management integral al riscului în băncile
comerciale presupune implementarea unui sistem de evaluare capabil să măsoare și să
consolideze toate riscurile aferente activității de o manieră consistentă, luând în
considerare toate interrelațiile existente și posibile și să prezinte expunerea și
sensibilitatea băncii sau a oricărei celule de afceri la oricare factori de risc în orice
moment.
Managementul integral al riscului ajută banca să furnizeze actionarilor actuali și
potențiali ,precum și investitorilor o mai bună influență relativă ariscurilor la care este
expusă.
Banca poate raporta pozițiile sale de risc de o manieră mai completă și astfel va
permite părților interesate să fundamenteze decizii în condiții optime.
Gestiunea riscurilor bancare este funcția cheie a băncilor 39aradi axate pe
activitatea de piață. Managementul riscurilor poate fi considerat ca o instituție 39aradi a
economiei. Etica economiei de piață se referă într-o formă cât mai echilibrată a
gestionării riscurilor. Modul în care sunt gestionate riscurile se 39aradig în distribuția
acestora, care atunci când este inegală demonstrează că în economia respectivă există
constrângeri extraeconomice care creează distorsiuni. Cele mai mari distorsiuni de acest
fel sunt 39aradigm39 de monopoluri, fie că este vorba de monopolul de stat, fie că
este vorba de alte tipuri de monopol.
Gestionarea riscurilor bancare are o importanță deosebită pentru bunul mers al
tranzacției către economia de piață , urmărindu-se, pe de o parte, luarea măsurilor
asigurătorii cu privire la rambursarea creditului, iar pe de altă parte protejarea
substanței creditului de rata inflației. În primii ani ai tranziției(1991-1993)sistemul bancar
românesc a fost expus ambelor categorii de riscuri menționate. În această perioadă. Cu

o foarte scurtă întrerupere , au fost practicate dobânzi real negative, care au dus la
decapitalizarea băncilor. Implicarea 40aradigm4040e4040e în direcționarea creditului a
condus la creșterea volumului creditelor neperformante . Începând cu anul 1994, sistemul
40aradig bancar s-a confruntat în principal cu riscul de credit. Pe parcursul acestor ani,
băncile și-au îmbunătățit mecanismele de protecție, fapt care a condus , în cele din
urmă, la un credit 40aradigm4040e.
Odată cu relansarea economiei și îmbunătățirea mediului de afaceri din România,
sistemul bancar a cunoscut o dezvoltare accelerată – mult mai accentuată decât a
celorlalte sectoare economice – atât din punct de vedere cantitativ cât mal ales din punct
de vedere calitativ(concepte moderne implementate, management performant, legislație
aliniată la standardele U.E.).
În concluzie importanța deosebită pe care reglementarea și supravegherea pe baze
prudențiale a principalelor 40aradigm40 ale sistemului bancar o prezintă pentru asigurarea
sănătăți 40aradigm-financiare a unei țări.
Pentru aceasta este nevoie însă ca, reglementările internaționale în domeniu, să se
plieze pe specificul activităților desfășurate de diferitele instituții financiare precum §I pe
infrastructura financiara aflata la dispoziția unei țări.
O analiza în acest sens demonstrează faptul ca adoptarea 40aradigm40 a
prevederilor Acordului Basel II de către România (conform Directivei Europene de
Adecvare a Capitalului România trebuie să adere la Basel II începând cu anul 2007) ar
putea declanșa efecte 40aradigm-financiare nefaste care să anuleze orice eventual
beneficiu inițial adus de aplicarea acestor reglementari la nivel național.
Scopul de baza al oricărei reglementari prudențiale consta în asigurarea protecției
clienților, acționarilor și creditorilor unei bănci prin definirea unui nivel 40aradigm4040
al capitalizării bancare. Un bun indicator al necesarului de fonduri destinate asigurării
unui nivel optim de protecție l-ar constitui ,,capitalul economic”. Aceasta noțiune a fost
introdusa 40aradigm recent în practica financiara și definește acel nivel al capitalului
necesar acoperirii pierderilor normale, peste cele medii estimate ale unei bănci. Cu alte
cuvinte, nivelul optim de protecție se asigura prin absorbirea din timp a oricăror pierderi
neprevăzute care pot să apară pe parcursul activității de creditare a unei bănci, ceea ce va
permite o diminuare a probabilității de faliment a băncii respective și creșterea implicita a
gradului de încredere al populate în sistemul bancar național.
Totuși, pentru a tine cont de modificările care au avut loc în plan 40aradigm-
financiar și, în principiu, de incertitudinea și gradul ridicat de risc care domina la ora
40aradi realității financiar-bancare, a fost necesara o ajustare a gradului de adecvare a
capitalului băncilor cu riscurile la care acestea se expun în calitate de 40aradigm4040e40
financiari. Acordul Basel II vine să limiteze în acest sens unui dintre neajunsurile
reglementarilor anterioare în domeniu prin instituirea obligației determinării nivelului
fondurilor proprii ca o funcție de dubla senzitivitate a acestora la riscul asocial diferitelor
tipuri de active avute în vedere (credite, linii de credit, împrumuturi ipotecare, etc.)
precum și la diferitele clase de risc în care sunt încadrați inițial debitorii.
Capitalul ajustat cu expunerea la risc a unei banci reprezintă, așa cum s-a putut
demonstra, o măsura cu mult mai bună de determinare a eficientei economice (prin
calculul RAROC – Risk Adjusted Return on Capital) a unei bănci decât indicatorii
40aradi folosiți până în 40aradig (ROE- Return on Equity). În acest scop lucrarea a căutat
sa determine, sub ipotezele Acordului Basel I și 40aradigm4040 II, necesarul de capital și
40aradigm4040, venitul ajustat la risc al unei bănci. Practica nu face altceva decât sa
confirme teoria conform căreia creșterea nivelului riscurilor 40aradigm40 portofoliului de
credite al unei bănci va impune cu 40aradigm4040e stabilirea unui nivel mai ridicat al
capitalizării acelei instituții, în vederea acoperirii eventualelor pierderi generate de
declanșarea riscurilor.

De asemenea, așa cum era de așteptat, condițiile mai restrictive impuse băncilor
de către Basel II în ceea ce privește nivelul capitalurilor proprii, prin luarea în calcul și a
riscurilor 41aradigm41 debitorilor, se vor repercuta 41aradigm și la nivelul profitabilității
lor mergând până la anularea beneficiului inițial si chiar pana la obținerea unor venituri
reale negative.
În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute,
gestiunea lor adecvată pentru stabilizarea veniturilor in timp are rolul unui amortizor de
șoc. În același timp, consolidarea valorii acțiunilor bancare se poate 41aradig doar printr-
o comunicare reală cu piețele financiare și implementarea unor programe adecvate de
gestiune a riscurilor bancare. Toate băncile și instituțiile financiare trebuie să-și
imbunătățească ințelegerea și practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-și putea
gestiona cu 41aradig diferite game de produse in anii ‘90. Dacă procesul de gestiune a
riscurilor bancare și sistemul global de management sunt 41aradigm41, atunci banca va
avea 41aradig. Băncile pot gestiona cu 41aradig riscurile bancare dacă recunosc rolul
strategic al riscurilor, dacă folosesc 41aradigm de analiza și gestiune in vederea creșterii
eficienței.
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Anexa 1
Anexa 2
Calitatea Creditelor în sistemul bancar românesc