INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 3 CAPITOLUL I… [617870]

1
CUPRINS

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 3
CAPITOLUL I ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 6
SCURTĂ PREZENTARE A INSTITUȚIEI PREZIDENȚIALE ……………… 6
1.1. Instituția prezidențială. Repere istorice. ………………………….. …………………. 6
1.2. Reglementarea juridică a instituției prezidențiale în Constituția română
din 2003 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 7
CAPITOLUL II ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 14
PREȘEDINTELE ROMÂNIEI ………………………….. ………………………….. …….. 14
2.1.Atribuțiile șefului de stat ………………………….. ………………………….. ………… 14
2.2. Rolul și atribuțiile șefului de stat în sistemele constituționale din alte state
………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 18
2.3. Rolul și atribuțiile Președintelui României ………………………….. …………… 22
2.4. Desemnarea șefu lui de stat ………………………….. ………………………….. …….. 25
2.5. Durata mandatului șefului de stat ………………………….. ……………………….. 27
2.6. Proceduri, solemnități, protocol ………………………….. ………………………….. 28
2.7. Actele șefului de stat ………………………….. ………………………….. …………….. 28
2.8. Funcțiile sefului de stat ………………………….. ………………………….. …………. 30
CAPITOLUL III ………………………….. ………………………….. …………………………. 35
REGIMUL ȘI NATURA DECRETELOR EMISE DE PREȘEDINTELE
ROMÂNIEI ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 35
CAPITOLUL IV ………………………….. ………………………….. ………………………….. 37
RĂSPUNDEREA PREȘ EDINTELUI ROMÂNIEI ………………………….. …… 37
4.1.Răspunderea Președintelui României în Constituția din 2003 …………….. 38
4.2. Noțiuni privind răspunderea politico -juridică și răspunderea penală a
Președintelui României ………………………….. ………………………….. ……………….. 39
5.1 Decizia Curții Constituționale cu privire la suspendarea președintelui .. 41
CAPITOLUL V ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 45

2
REGLEMENTAREA INSTITUȚIEI PREZIDENȚIALE ÎN ȚĂRI ALE
UNIUNII EUROPENE ………………………….. ………………………….. ………………… 45
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 58
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. …………………………. 62

3
INTRODUCERE

Potrivit dreptului public, st atul nu poate fi conceput fără un șef, oricât de simbolic ar fi
rolul acestuia în unele sisteme politice1.
Instituția șefului de stat își are obârșia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale.
Dintotdeauna, colectivitățile umane organizate au avut un șef, recunoscut sau impus, în
contextul împrejurărilor istorice, instituție ce a cunoscut o evidentă evoluție cât privește
formele, structurile, împuternicirile, protocoalele2.
În dreptul public modern, ideea șefului de stat este legată de forma de guvernă mânt,
concept prin care, de regulă, s -a răspuns la intrebarea, cine exercită puterea în stat: o singură
persoană ( monocrația ), un grup de persoane ( oligarhia ) sau poporul în mod direct ( democrația )?
Cu alte cuvinte, privind forma de guvernământ ca modali tatea în care sunt constituite și
funcționează organele statului, o raportăm, de principiu, la trăsăturile definitorii ale șefului de
stat și la raporturile sale cu puterea legiuitoare.
După forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă în două cate gorii: monarhii ,
în care șeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viață, și republici, în care șeful
statului, numit cel mai adesea președinte, este ales pe o perioadă determinată, fie de popor prin
vot direct sau indirect ( republici prezidenți ale sau republici semi -prezidențiale ), fie de
Parlament ( republici parlamentare ).
O analiză din perspectiva dreptului comparat, a modului de reglementare a instituției
Președintelui, în majoritatea statelor Uniunii Europene consacră forma de guvernământ
republicană, restul reprezentând monarhii constituționale, ceea ce ne duce la concluzia că în
majoritatea cazurilor predomină teza unui Președinte de Republică aflat cât mai aproape de un
monarh constituțional, cu rol de reprezentare și de arbitru, dispunând de atribuții destul de
restrânse și adeseori condiționate de intervenția altor autorități publice.
Inițial, șeful statului în România a fost monarhul .
Deși numai Constituția din 1938 a prevăzut în mod expres că „Regele este capul
statului”, din analiza d ispozițiilor constituționale anterioare se poate constata că Regele exercita
atribuțiile specifice unui șef de stat, „puterea executivă fiind încredințată monarhului”. Chiar în

1 Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, București, 2001, p. 282.
2Muraru Ioan., Tănăsescu Simina, Drept constituțional șiinstituții politice, ediția a X -a revăzută și completată, Ed.
Lumina Lex, București, 2002, p. 515.

4
perioada 1940 -1944, când președintele Consiliului de Miniștri a fost învestit c u puteri depline
în conducerea statului român, Regele a continuat să dețină o serie de prerogative specifice
funcției de șef al statului.
După desființarea regimului monarhist, în anul 1948 a fost creat un organ colegiu care
exercită atribuțiileșefului de stat, numit inițial Prezidiul Republicii Populare Române, iar apoi,
Prezidiul Marii Adunări Naționale a R.P.R., înlocuit ulterior, în anul 1961 cu Consiliul de Stat,
ca organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, cubordonat Marii Adunări
Naționale.
Constituția din 1965 a consacrat existența Consiliului de Stat ca organ colegial cu
atribuții de șef de stat, pentru ca în anul 1974, printr -o modificare a acesteia să fie instituită
expres funcția de Președinte al Republicii Socialiste România. Ace sta era ales de Marea
Adunare Naționalăși era răspunzător în fața acesteia, exercitând toate atribuțiile specifice
funcției de șef al statului.
Consiliul de stat a fost menținut, dar și -a păstrat doar o parte din atribuțiile pe care le
exercita până la mod ificarea constituțională din anul 1974.
Începând cu 27 decembrie 1989, se instituie funcția de Președinte al Consiliului
Frontului Salvării Naționale , care primea și atribuțiile de șef de stat. La începutul lunii februarie
a anului 1990, organele centrale ale puterii politice se reorganizează, prin constituirea
Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), al cărui președinte preia și atribuțiile de
șef de stat.
După decembrie 1989, instituția Președintelui a fost menținută, dar prin Decretul – lege
nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României s-a stabilit ca acesta să
fie ales direct de către popor prin vot universal, egal, secret și liber exprimat.
Constituția României din anul 1991 „a proiectat” un Președinte de Republică pent ru a
satisface, pe de -o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altă parte, necesitatea
de arbitraj între „puterile statului”, între „stat și societate”3.
Astfel, dispozițiile susținute determină o reevaluare în ceea ce privește locul șefului
statului în sistemul organelor statului, în sistemul politic, poziția acestuia în raport cu puterile
în stat4.
Persoanele care au deținut funcția de Președinte al României:

3Iorgovan Antonie, op. cit. , p. 289.
4Brezoianu Dumitru, Drept administrativ. Partea specială, Ed. Uni versitații „Titu Maiorescu”, București, 2002,
p. 35.

5
– 28 martie 1974 – 22 decembrie 1989: Nicolae Ceaușescu (președinte al Republicii
Socialiste România)
– 27 decembrie 1989 – 6 februarie 1990: Ion Iliescu (președinte al Consiliului Frontului
Salvării Naționale)
– 6 februarie 1990 – 18 iunie 1990: Ion Iliescu (președinte al Consiliului Provizoriu de
Uniune Națională)
– 18 iuni e 1990 – 11 octombrie 1992: Ion Iliescu
– 30 octombrie 1992 – 29 noiembrie 1996: Ion Iliescu (considerat de Curtea
Constituțională ca "primul mandat constituțional")
– 29 noiembrie 1996 – 20 decembrie 2000: Emil Constantinescu
– 20 decembrie 2000 – 20 dece mbrie 2004: Ion Iliescu
– 20 decembrie 2004 -21 decembrie 2014:(al doilea mandat începându -l în anul 2009)
Traian Băsescu
-21 decembrie 2014 -prezent : Klaus Iohannis
În perioada 20 aprilie 2007 – 23 mai 2007, președintele Senatului, Nicolae Văcăroiu, a
exercitat funcția de președinte interimar, ca urmare a votului Parlamentului de suspendare a
președintelui Traian Băsescu. În urma referendumului din 19 mai 2007, Traian Băsescu a fost
reconfirmat în funcție.
Așadar, potrivit art. 80 din Constituția României, rămas nemodificat atât ca număr, cât
și sub aspectul conținutului:
„(1) Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței
naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.
(2) Președintele României veghează la res pectarea Constituției și la buna funcționare a
autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile
statului, precum și între stat și societate. ”
Dispozițiile acestui articol sintetizează, după cum s -a susținut în primul comentariu al
Constituției, întreaga configurație a funcției prezidențiale de la definirea acesteia la
fundamentarea și legitimizarea acțiunilor Președintelui5.

5Vasilescu Florin, Constantinescu Mihai, Deleanu Ion, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Vida Ioan, Constituția
României – comentată și adnotată, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1992, p.18 0

6
CAPITOLUL I
SCURTĂ PREZENTARE A INSTITUȚIEI PREZIDENȚIALE

1.1. Instituția prezidențial ă. Repere istorice.

Evoluția a instituției șefului de stat în țara noastră o vom explica prin prisma dispozițiilor
constituționale, începând cu prima noastră constituție. Astfel, potrivit Statutului lui Cuza
puterile publice erau încredințate domnului, un ei adunări ponderatice și unei adunări elective.
Termenul domn este folosit și de către Constituția din anul 1866 (art. 82), domnul având
puteri constituționale ereditare, iar puterea legislativă se exercita colectiv de către domn și
reprezentantă națională (art. 32). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului în anul 1881,
textele constituționale au fost puse de acord cu această realitate. Constituția din anul 1923
vorbește de rege (art. 77), arătând că puterea legislația se exercită colectiv d e către rege și
reprezentanta națională (art. 34), puterea executivă este încredințată regelui (art. 39).
Denumirea de rege este menținută și de Constituția din 1938 (art. 34) care -1 declară capul
statului (art. 30) și desigur cuprinde dispoziții similare cu cele din art. 34 și art. 39 ale
Constituției din 1923.
În perioada 1940 -1944 prerogativele regale au fost substanțial restrânse, dar regele
rămâne șef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituției din 1923 repusă în vigoare
prin Decretul nr. 1626 din 1944. Prin Legea nr. 363/1947 atribuțiile de șef de stat sunt
încredințate Prezidiului republicii, care devine șef de stat colegial. Constituția din anul 1948,
încredințează funcția de șef de stat Prezidiului Marii Adunări Naționale, organ centr al,
caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menținut și de Constituția din 1952 până în anul
1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat. Consiliul de Stat, organ colegial, este menținut
și de Constituția din anul 1965. În anul 1974 constitu ția a fost modificată, creându -se funcția
de președinte de republică, îndeplinită de o singură persoană. După revoluția din decembrie
1989, prin Decretul -lege nr. 2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea și funcționarea
Consiliului Frontului Sa lvării Naționale se creează funcția de președinte al consiliului.
Decretul -lege încredințează exercitarea atribuțiilor de șef de stat președintelui consiliului.
Prin Decretul -lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui
României, fun cția de șef de stat este încredințată Președintelui României, ales prin vot universal,
egal, direct, secret și liber exprimat. În afara activitățiilor fundamentale de elaborare a legilor

7
Parlamentul a funcționat și că o adunare constituantă, având atribuți i de a elabora în termen de
cel mult 18 luni de la constituire, nouă constituție.
În dată de 21 noiembrie 1991 se adopta Constituția României care consacră organizarea
statului român pe baza principiului separației puterilor. În mod indubitabil ansamblul
reglementărilor din constituție demonstrează cu prisosință că statul român este organizat și
funcționează pe baza acestui principiu.
Dacă facem abstracție de Constituția S.U.A., care are o structură cu totul aparte, precum
și de faptul că Marea Britanie n u are o constituție scrisă, restul constituțiilor din statele
occidentale cuprind o subdiviziune consacrată șefului de stat, președinte de republică sau
monarh, al cărei loc și pondere variază după natura regimului politic consacrat, după anumite
particula rități naționale sau chiar după tipul Constituției.

1.2. Reglementarea juridică a instituției prezidențiale în Constituția română
din 2003

Instituția prezidențială este consemnată în capitolul II din Constituția României.
Articolul 80 stabilește rolul Pr eședintelui prin care acesta reprezintă Statul Român și garantează
independența națională, unitatea și integritatea teritorială a țării. De asemenea, președintele
veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, având ro l de
mediator între puterile Statului, precum și între Stat și societate.
Articolul 81 tratează problema alegerii președintelui, prin vot universal, egal, direct,
secret și liber exprimat. Președintele poate îndeplini cel mult două mandate, fie ele și succ esive.
Mandatul președintelui începe în momentul depunerii jurământului și durează până în
momentul depunerii jurămâtului de către președintele succesiv. Mandatul are o durată de 5 ani
și poate fi prelungit doar în condiții extreme, de război sau catastrof ă, prin lege organică. În
timpul mandatului, președintele nu poate fi implicat în nicio altă activitate publică sau privată
sau a vreunui partid politic și beneficiază de imunitate.
Conținutul articolului care consacră rolul Președintelui reprezintă rezult atul disputei din
Adunarea Constituantă cu privire la modalitatea de reglementare a instituției șefului de stat,
între cele două curente politice care s -au confruntat cu privire la forma de guvernământ –
curentul republican, majoritar, și curentul monarhic , minoritar6.

6Iorgovan A., Odiseea elaborării Constituției, Ed. Uniunii Vatra Românească, Târgu Mureș, 1998, p.229.

8
După cum s -a relevat la scurt timp după intrarea în vigoare a Constituției, ceea ce este
important pentru definirea funcției de Președinte al României este faptul că el nu dispune de o
putere absolută în realizarea funcțiilor sale, acestea fiind funcții proprii puterii executive, iar
exercitarea lor este partajată între Președinteși Guvern, ambele autorități aflându -se sub control
parlamentar7.
Doctrina românească actuală, pornind de la conținutul art. 80 din Constituție, apreciază
că Preșe dintele României apare într -o triplă ipostază: de șef al statului, de șef al executivului
alături de primul -ministru, și de garant al Constituției și mediator între puterile statului. Această
din urmă ipostază, de mediere sau de arbitraj8 conduce la necesi tatea unui Președinte de
Republică de a fi neutru și echidistant față de partidele politice, motiv pentru care în art. 84 alin.
(1) din Constituție s -a prevăzut expres interdicția de a fi membru al vreunui partid politic, după
dobândirea celei mai înalte f uncții în stat.
De asemenea, experiența dobândită în timpul dictaturii a îndemnat la un exces de
precauțiifață de orice formă de organizare statală ce ar fi putut conduce la concentrarea puterii,
la personalizarea ei, manifestându -se grija de a diminua cât mai mult
competențelePreședintelui, „greutatea” influenței politice a acestuia. S -a articulat astfel un
regim mixt, în care balanța este înclinată în favoarea Parlamentului9.
Rolul Președintelui:
1. Executivul dualist.
Ținând seama de structura executivului , se poate face distincție între "executivul
democratic" și "executivul dualist". În regimul executivului democratic, funcția executivă este
deținută de o singură entitate statală, unipersonală sau, destul de rar, colegială. Monocrația
executivului excelea ză mai ales, în condițiile actuale, în regimurile politice prezidențiale,
adeseori însă conjunctural.
Executivul dualist, specific regimurilor politice parlamentare, se caracterizează prin
faptul că funcția executivă este încredințată șefului statului și u nui organ colegial – Guvernul –
având fiecare atribuții pe care le exercită relativ autonom.
În sistemul constituțional românesc, executivul este dualist. Președintele Republicii (art.
80 din Constițutie) și Guvernul (art.101 din Constituție). Totuși spre deosebire de alte state,

7Vida Ioan, Puterea executivă și administrația publică, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1994,
p. 38.
8Vrabie Genoveva, Rolul șifuncțiilePreședintelui României, Revista de drept public, nr. 2, 1995, p. 69.
9Vrabie Genoveva, Organizarea politico -etatică a României. Drept constituțional și instituții politice, vol. II, ediția
a III-a revăzută și reîntregită, Fundația pentru C ultură șiȘtiință „Moldova” Iași, Ed. Cugetarea, Iași, 1999, p. 214.

9
astfel cum precizează art.81 alin. 1 din Constituție, Președintele R omâniei este ales prin vot
universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
2. Funcțiile Președintelui.
Președintele României – reliezează art.80 din Constituție – reprezintă statul român și este
garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. El veghează la
respectarea Constituțieiși la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele
exercită funcția de mediere între "puterile statului", precum și între stat și societate.
a) Funcția de rep rezentare derivă din caracterul "reprezentativ" al Președintelui
României, în sensul că, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, el are
calitatea de a fi purtatorul de cuvânt al poporului român – titularul suveranității. În a cest sens,
Președintele României este un "organ reprezentativ" – ca și Parlamentul – întrucât legitimarea
sa își are izvorul în voința nemijlocit exprimată de corpul electoral. El este deci un organ direct
și plenar reprezentativ. Într -un alt sens, mai res trâns și mai potrivit interpretării art. 80 din
Constituție, Președintele României este "reprezentantul" statului român, adică, juridic vorbind,
el este împuternicitul statului, și prin aceasta al societatii, să -l reprezinte și să acționeze în
numele lui. El este titularul unui "mandat legal" al cărui conținut este prestabil prin Constituție,
un mandat de durată limitată, care în naștere prin alegere și validarea alegerilor și se stinge
normal sau prin voința uneia dintre părți. Este un mandat de drept cons tituțional și în baza
acestuia Președintele își îndeplinește funcția sa de reprezentare.
Președintele reprezintă statul român atât în interior, cât și în exterior. Și reprezentarea nu are
doar o semnificație ceremonială.Ea se exprimă prin câteva atribuții. Astfel, pe plan extern,
Președintele încheie tratate internaționale în numele României, aprobă înființarea, desființarea
sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, acreditează și recheamă reprezentanții
diplomatici ai României, primește scrisorile de acreditare ale reprezentanților diplomatici ai
altor state (art. 9) Pe plan intern, Președintele, ca ales al Națiunii – prin corpul ei electoral –
participă la exercitarea suveranității naționale (art.2 alin.1), asumându -și totodată raspunderea
pentru ind ependența, unitatea și integritatea teritorială a țării (art. 80 alin.1)
b) Funcția de garant se realizează intr -o dublă direcție: garant al statului și garant al
Constituției. În calitatea sa de garant al statului, Președintele astfel cum s -a mai preciza t, își
asumă răspunderea pentru independența, unitatea și integritatea teritorială a țării. Între
mijloacele sale de acțiune, prevăzute în Constituție, menționăm:
– Președintele este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de Președinte al
Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
– Declară imobilizarea parțială sau generală a forțelor armate;

10
– În caz de agresiune armată împotriva țării, el ia măsuri pentru respingerea agresiunii;
– Instituie starea de asediu sau starea de urgență, în întreag a țară ori în unele localități.
În calitatea sa de garant al Constituției, Președintele veghează la respectarea acesteia.
Cu totul de înțeles, respectarea Constituției constituind, în același timp, premisa și esența
statului de drept, precum și condiția p rimordială a drepturilor și a libertăților cetățenești. Câteva
mijloace practice de acțiune se află la dispoziția președintelui pentru a -și putea îndeplini
misiunea sa de "veghe":
– Sesizarea Curții Constituționale înainte de promulgarea legii, pentru ver ificarea
constituționalității ei (art.144, litera "a" din Constituție);
– Mesajul adresat Parlamentului înainte de promulgarea legii, pentru ca acesta să
procedeze la reexaminarea ei (art. 77, alin.2);
– Numirea în funcție a judecătorilor și a procuroril or, la propunerea Consiliului Superior
al Magistraturii (art. 33, alin.1), sub semnul exigențelor pe care le inculcă – cât privește
judecătorii "independența și inamovibilitatea lor, iar în ce -i privește, în general, pe magistrați,
sub semnul rigorilor sta tului de drept.
c)Funcția de mediere se sprijină, moralmente, pe principiul legitimării larg și autentic
democratice a Președintelui, alegerea lui făcându -se prin sufragiu universal și direct, precum și
pe principiul non -apartanenței Președintelui la vreun partid politic. În calitatea sa de "mediator",
Președintele nu este un "magistrat suprem" ci, o "simplă magistratură de influență", un factor
al "bunelor oficii", iar atunci când se impune, pe baza prerogativelor conferite prin Constituție
și în limitele ei, el este un "factor reglator" în mecanismul statal, precum și în raporturile dintre
stat și societate. În acest scop, pe de o parte, președintele veghează la buna funcționare a
autorităților publice, iar pe de altă, el înlesnește colaborarea autoritățil or publice, aplanează sau
previne relațiile tensionate dintre acestea ori dintre ele și societate. Iată câteva dintre procedurile
constituționale consacrate:
– Președintele României poate solicita convocarea în sesiune extraordinară a Camerei
Deputaților și a Senatului (art.63, alin.2);
– Transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale
națiunii (art. 88);
– Solicită Parlamentului atunci când consideră necesar, reexaminarea legii adoptate,
înainte de a proceda la promulgare a acesteia (art.77, alin.2);
– Sesizează Curtea Constituțională înainte de promulgarea legii, dacă apreciază că legea
sau unele dintre dispozițiile ei sunt neconstituționale (art. 44, litera "a");

11
– Promulgă legile adoptate de Parlament, contribuind astf el la trecerea pragului de la
"dreptul scris" la "dreptul trăit" (art.77, alin.l);
– Dizolvă Parlamentul atunci când, prin refuzul acestuia de a investi Guvernul, sistemul
instituțional a fost blocat (art.89, alin.l)10.
În ceea ce privește alegerea Preșe dintelui, potrivit art. 81 din Constituție rămas
neschimbat: „ (1) Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber
exprimat. (2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea
de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale. (3) În cazul în care niciunul dintre
candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii
doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în prim ul tur. Este declarat ales
candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi. (4) Nici o persoană nu poate îndeplini
funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și
succesive. ”
Prin această modalitate de alegere , Președintele este într -o bună măsură sustras
influenței directe a partidelor politice. În opoziție cu acest mod de desemnare a Președintelui se
situează alegerea sa de către Parlament, situație în care legitimitatea acestuia rămâne în granițele
confruntă rii politice dintre partide, iar exercitarea atribuțiilor specifice funcției este supusă
presiunilor pe care le pot exercita partidele reprezentate în Parlament11.
Prevederea finală a art. 81 stabilește, asemeni altor constituții europene, interdicția
exercitării a mai mult de două mandate prezidențiale de către aceeași persoană cu precizarea că
mandatele pot fi și succesive, preciazare ce înlătură o posibilă interpretare potrivit căreia
președintele în exercițiu nu ar putea candida pentru un nou mandat12.
Potrivit art. 82 din Constituție referitor la validarea mandatului și depunerea
jurământului: „ (1) Rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de
Curtea Constituțională. (2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în fața Camerei
Deputaților și a Senatului, în ședință comună, următorul jurământ: «Jur să -mi dăruiesc toată
puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect
Constituția și legile țării, să apăr democrați a, drepturile și libertățile fundamentale ale
cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să –
mi ajute Dumnezeu!» .”

10Lector Univ. Buta Gheorghe, Curs de drept constitu țional, Facultatea de Studii Europene – IDD, Ed.
Universită țiiBabeș -Bolyai, Cluj -Napoca, 2002, p. 34 – 36.
11Vida I, op. cit., 1994, p. 4 0.
12Vasilescu F, în colectiv, op. cit., 1992, p. 187.

12
Aceste dispoziții constituționale reglementează constatarea legalității desfășurării
scrut inului prezidențial și a procedurii solemne, în urma căruia noul președinte este în drept să
ocupe funcția pentru care a fost ales.
Învestirea în calitate de șef al statului se realizează după o procedură specială și cu
solemnitatea corespunzătoare unui a semenea act13.
Potrivit art. 83 din Constituția republicată, astfel cum acesta a fost modificat:
„(1) Mandatul Președintelui României este de 5 ani și se exercită de la data depunerii
jurământului. (2) Președintele României își exercită mandatul până la de punerea jurământului
de Președintele nou ales. (3) Mandatul Președintelui României poate fi prelungit, prin lege
organică, în caz de război sau de catastrofă. ”
Prin prelungirea duratei mandatului prezidențial de la 4 la 5 ani, cu ocazia recentei
revizuiri, s-a intenționat decalarea alegerilor prezidențiale de alegerile parlamentare, devenită
o necesitate și pentru viața politică românească. S -a urmărit astfel menținerea continuității
instituției prezidențiale în perioada campaniilor electorale parlamentare , aspect ce reprezintă și
un plus de garanție pentru stabilitatea politică a țării.
În perioada exercitării mandatului prezidențial pot interveni unele evenimente care să
determine o imposibilitate temporară sau definitivă a exercitării atribuțiilor. În ac este
împrejurări vorbim de vacanța funcției și de interimatul funcției reglementate de dispozițiile
art. 97, 98 și 99 din Constituție14. Astfel, dacă funcția șefului de stat devine vacantă ori dacă
acesta este suspendat, sau dacă se află în imposibilitatea temporară de a -și exercita atribuțiile,
interimatul se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei
Deputaților.
Pentru executarea de către Președinte a prerogativelor care îi sunt stabilite prin
Constituția României și alte l egi ce organizează șifuncționează Administrația Prezidențială care
cuprinde serviciile publice aflate la dispozițiaPreședintelui pentru îndeplinirea atribuțiilor sale.
Potrivit Legii nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Președintelui României, republicată
în 2001, funcțiile de conducere specifice din cadrul Administrației prezidențiale sunt: consilier
prezidențial, cu rang de ministru și consilier de stat, cu rang de secretar de stat. Numirea sau
eliberarea din funcție a consilierilor prezidențiali se face de către Președintele României.
Personalul Administrației prezidențiale este alcătuit din persoane detașate, la cererea

13Preda Mircea, Drept administrativ. Partea specială, ediție revăzută și actualizată, Ed. Lumina Lex, București,
2001, p. 26.
14Preda Mircea, op. cit., 2001, p. 27

13
Președintelui României, din ministere și autorități publice, precum și din persoane încadrate
direct pe funcțiile sau posturile pe care urmează să le îndeplinească.
Potrivit unor modificări aduse legii în anul 2001, personalul Administrației prezidențiale
poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Președintele României și cu condiția
semnării unui angajament de loialit ate stabilit prin Regulamentul de organizare și funcționare
a Administrației prezidențiale aprobat de Președintele României. Retragerea încrederii are ca
efect revocarea încadrării, precum și încetarea detașării, eliberarea sau destituirea din funcție
ori desfacerea contractului de muncă, după caz. Aceste prevederi se aplică și personalului de
ordine și pază afectat Administrației prezidențiale.
Aceste dispoziții relativ recent introduse în legea privitoare la serviciile din subordinea
Președintelui Românie i nu mai lasă niciun dubiu în privința caracterului „politic” al numirilor
în funcție care se fac la nivelul Administrației prezidențiale. Cu alte cuvinte, „Președintele vine
și pleacă cu întreg personalul său”.

14
CAPITOLUL II
PREȘEDINTELE ROMÂNIEI

2.1.Atribuțiile șefului de stat

În doctrina românească actuală, atribuțiile Președintelui sunt în principal analizate după
două criterii. Astfel, după criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în vedere,
în principiu, atribuțiile pe care Președintele le exercită în raporturile sale cu celelalte autorități,
constituționale care realizează clasicele funcții ale statului.
Față de puterea legislativă sunt analizate atribuțiile sale în ra porturile cu Parlamentul.
Față de puterea executivă, Președintele intrând în componența acesteia, după cum am precizat
deja, sunt analizate atribuțiile sale în raport cu Guvernul și cu alte autorități ale administrației
publice. Față de puterea judecătorea scă sunt analizate atribuțiile sale în raporturile cu justiția și
distinct, datorită naturii juridice speciale a acestei autorități publice, atribuțiile sale în raport cu
Curtea Constituțională.
După criteriul domeniului în care intervin, specialiștii în d rept administrativ evocă, de
regulă, atribuțiile Președintelui în domeniul apărării și în cazuri excepționale precum și în
domeniul politicii externe.
Sub titlul atribuțiile Președintelui în raporturile cu Parlamentul, doctrina administrativă
postdecembri stă a analizat în mod tradițional următoarele atribuții: adresarea de mesaje
Parlamentului, convocarea și dizolvarea Parlamentului și promulgarea legii15.
O prevedere constituțională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către
Președintele României se regăsește și în art. 92 consacrat atribuțiilor în domeniul apărării.
Astfel, potrivit art. 92 alin. (3), măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva țării,
luate de Președintele României, trebuie aduse neîntârziat la cunoștința Pa rlamentului, de către
acesta, printr -un mesaj.
Rolul mesajelor prezidențiale, s -a apreciat în doctrină, este acela de a sensibiliza forul
legislativ cu privire la problemele politice prioritare sau care în optica puterii legiuitoare și a
puterii executive sunt privite în mod diferit, riscând să producă blocaje în activitatea statală sau
convulsii în viața socială16.

15 Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 298.
16 Vida I., op. cit., 1994, p. 50

15
Mesajul constituie un act politic exclusiv al Președintelui pe care Camerele întrunite în
ședință comună au numai obligația de a -l „primi”, mot iv pentru care organizarea dezbaterii
mesajului cu participarea președintelui este în contradicție cu aceste prevederi.
În ceea ce privește convocarea și dizolvarea Parlamentului, în doctrina occidentală s -a
admis în mod tradițional că, de regulă, șeful st atului este cel care convoacă și corespunzător
„concediază” Parlamentul, declarând sesiunea închisă. De aici și dreptul șefului de stat de a
dizolva Parlamentul, de cele mai multe ori după o simplă consultare cu președinții Camerelor
și Primul -ministru17.
A treia atribuție a Președintelui în raporturile cu Parlamentul, promulgarea legii,
reprezintă o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoașterea, în favoarea
șefului de stat, fie monarh constituțional, fie președinte de republică, a drep tului de a învesti
legile adoptate de Parlament cu formulă executorie, obligând autoritățile publice să treacă la
executarea prevederilor lor18. De aici probabil, includerea Președintelui României în sfera
puterii legislative de către unii autori de drept administrativ.
Ca regulă, Președintele promulgă legea în termen de 20 de zile de la primirea ei. Dacă
Președintele are însă îndoieli cu privire la conținutul legii în întregime sau doar cu privire la
anumite prevederi ale ei, fie sub aspectul constituționa lității, fie sub aspectul oportunității ,
Constituția în oferă două pârghii de acțiune. El poate sesiza Curtea Constituțională și
Parlamentul pentru aceeași lege, dar pentru probleme diferite și anume, Curtea Constituțională
pentru probleme de natură consti tuțională, iar Parlamentul pentru probleme de oportunitate.
În domeniul apărării, Președintele României este comandantul forțelor armate și
îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, potrivit art. 92 alin.
(1) din Constitu ție. În exercitarea acestei funcții, prevede art. 92 alin (2) din Constituție, „ El
poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor
armate. Numai în cazuri excepționale, hotărârea Președintelui se supune ul terior aprobării
Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare. ” Regula enunțată prevede că aprobarea
Parlamentului trebuie să fie prealabilă și numai în cazuri cu totul excepționale ea poate surveni
ulterior, în maximum 5 zile.
Cu alte cuvinte, în prim ul caz, oportunitatea și necesitatea luării acestei măsuri și deci
aprecierea situațiilor de fapt care ar justifica -o este lăsată la aprecierea Parlamentului. În al
doilea caz, al unor situații excepționale, această apreciere este lăsată într -o prima etapă la

17 Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 302
18 Muraru Ioan., Tănăsescu Simina, op. cit., 2002, p. 490.

16
îndemâna Președintelui, deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a
Parlamentului, dar sub condiția aprobării ulterioare a acestuia și încă într -un termen foarte scurt,
de cel mult 5 zile.
Constituția nu precizează care sunt aceste cazur i excepționale, dar ele nu ar putea fi
decât situații de o urgență cu totul deosebită, cum ar fi iminența unei agresiuni, amenințarea
indubitabilă a țării cu deschiderea ostilităților împotriva sa, etc.
În ceea ce privește cea de -a doua categorie de atribuții constând în măsuri excepționale,
conform art. 93 din Constituția republicată: „ (1) Președintele României instituie, potrivit legii,
starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ -teritoriale
și solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
(2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la
instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora. ”
Prevederea privind necesitatea încuviințării de către Parlament a măsurii adoptate a fost
apreciată în doctrină ca fiind deosebit de importantă, deoarece în trecut, în practica unor state,
au existat situații în care starea de ase diu sau starea de urgență a dus practic la paralizarea
activității forumului legislativ, întreaga putere concentrându -se la nivelul executivului,
Parlamentul nemaifiind informat în legătură cu măsurile adoptate și uneori, dizolvat chiar în
mod arbitrar19.
Din analiza acestor informații este evident că instituirea stării de asediu sau a stării de
urgență presupune restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți , în condițiile art.
53 din Constituția republicată. De aici problema cu privire la în trebarea cine va putea decide
proporțiile acestei restrângeri, Președintele, prin decretul de instituire a măsurii excepționale
sau Parlamentul, prin lege? Răspunsul nu poate fi decât unul singur, rezultat din coroborarea
art. 73 alin. (3) lit. G) din Cons tituție, care consacră necesitatea adoptării unei legi organice cu
privire la regimul stării de asediu și al celei de urgență și respectiv, dispoziția constituțională
care dispune expres că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns n umai prin
lege20.
Tot din sfera atribuțiilor prezidențiale care necesită intervenția Parlamentului, de data
aceasta în raporturile sale cu poporul, face parte referendumul, Președintele României, după

19 Duculescu Victor, Călinoiu Constanța, Duculescu Georgeta, Constituția României – comentată și adnotată, Ed.
Lumina Lex, Bucur ești, 1997, p.283.
20 Vedinaș Verginia, Drept administrativ și instituții politico -administrative, manual practic, Ed. Lumina Lex,
București, 2002, p.268.

17
consultarea Parlamentului, putând cere poporului să -și exprime, prin referendum, voința cu
privire la probleme de interes național. (art. 90 din Constituție)
2. Acte și răspundere:
Potrivit art. 100 din Constituția republicată:
“(1) În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României emite decrete care se publică
în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența decretului. (2) Decretele
emise de Președintele României în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute în articolul 91
alineatele (1) și (2), articolul 92 alineatele (2) și (3), articol ul 93 alineatul (1) și articolul 94
literele a), b) și d) se contrasemnează de primul -ministru. ”
Deși art. 100 din Constituție (fost art. 99), are ca titlu marginal “Actele Președintelui” ,
în realitate sunt avute în vedere doar actele juridice ale șefului statului, numite decrete, a căror
publicare în Monitorul Oficial al României este obligatorie, sub sancțiunea inexistenței.
În exercitarea atribuțiilor sale constituționale, Președintele poate fi însă și autorul unor
acte cu caracter politic, care nu se concretizează în decrete, deci în acte producătoare de efecte
juridice. Un exemplu îl reprezintă mesajele adresate Parlamentului, potrivit art. 88 din
Constituție. Prin urmare, Președintele emite decrete, ca acte juridice, care pot avea însă și o
conotație politică, precum și mesaje, declarații, etc., ca acte exclusiv politice21.
În ceea ce privește regimul juridic aplicabil decretelor Președintelui, în principiu, ele
sunt supuse regulii contrasemnării de către primul -ministru. Contrasemnarea este cerută expres
pentru decretele prin care Președintele: înaintează Parlamentului spre ratificare, tratatele
internaționale pe care le -a încheiat; acreditează sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
declară mobilizarea totală sau parțială a forțelo r armate sau ia măsuri de respingere a unei
agresiuni armate declanșate împotriva țării, intituie starea de asediu sau de urgență; conferă
distincții, face avansări în gradele superioare ale armatei și acordă grațierea individuală. Dacă
aceasta constituie regula, excepția o constituie doar decretele care concretizează atribuții
inerente Președintelui, ca de exemplu, desemnarea candidatului la funcția de prim -ministru,
dizolvarea Parlamentului, numirea în funcții publice.
Contrasemnarea decretelor Președintelui contribuie, în esență, la angajarea
răspunderii șefului Guvernului pentru conținutul actului, atestând conformitatea acestuia atât
cu prevederile legale, cât și cu voința organului pe care primul -ministru îl reprezintă.
Totodată, în doctrin a recentă s -a exprimat și opinia conform căreia contra -semnătura
premierului este o condiție formală esențială de valabilitate a decretului, fără de care actul este
lovit de nulitate absolută – antrenând concomitent și răspunderea solidară a acestuia, ală turată

21 Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 321

18
șefului statului, cu atât mai necesară pentru a se evita un eventual abuz al puterii prezidențiale
– certificând legalitatea actului care, de cele mai multe ori, produce efecte pe planul dreptului
administrativ22.
În cea mai mare parte, d ecretele care nu sunt contrasemnate de primul -ministru
intră în sfera relațiilor Președintelui României cu Parlamentul, emiterea acestora fiind
condiționată de consultarea sau încuviințarea Parlamentului, iar o altă categorie de decrete, în
special cere de numiri în funcții , sunt supuse unor condiții stabilite de lege, majoritatea fiind
condiționate de propunerile altor autorități publice.
Lipsa contrasemnăturii atrage nulitatea decretului Președintelui.
În ce privește natura juridică a decretelor Președint elui, acestea sunt calificate de toți
autorii de drept administrativ ca fiind acte administrative, producătoare de efecte juridice. Prin
urmare, decretele pot fi atacate în instanța de contencios administrativ, potrivit legii speciale în
materie, cu excepț ia decretelor care intră în sfera actelor excepționale de la controlul în
contencios administrativ23.

2.2. Rolul și atribuțiile șefului de stat în sistemele constituționale din alte state

Instituția șefului statului constituie una dintre cele mai vechi au torități politice, ea
apărând odată cu statul, cunoscând o evoluție continuă, atât în ceea ce privește forma, structură,
cât și preorgativele și atribuțiile. Orice colectivitate, indiferent de mărimea ei, de nivelul său de
organizare și dezvoltare, a avut în fruntea sa un șef, fie ales, fie impus. Astăzi această instituție,
sub diferite forme, structuri, atribute și prerogative este prezentă în societate.
Analiza instituției șefului statului impune precizarea categoriei de putere căreia îi
aparține. Includerea acestei instituții în cadrul puterii executive sau legislative tine în mare
măsură de principiul pe care aceasta se fundamentează, al separației ei sau al unicității. Dacă
puterea se fundamentează pe principiul separației, instituția șefului sta tului aparține sferei
executivului, de aceea ea apare sub numele de “șeful puterii executive” sau “șeful executivului”.
Acolo unde însă statul este întemeiat pe principiul unicității, aceeași instituție este aparținătoare
categoriei de putere similară cu c ea a parlamentului, adică a legislativului.

22 Santai Ioan, Drept administrativ și știința administrației, vol. I, ediție revizuită pentru uzul studenților, Ed.
Risoprint, Cluj.Napoca, 2002, p.170.
23 Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 322.

19
În decursul vremii, instituția șefului statului a îmbrăcat două forme de organizare și
manifestare: uni -personala (rege, împărat, sultan, domn, principe sau președinte), de regulă
numită, dar în vremurile modern e și aleasă; colegiala – aceasta a purtat și poarta diverse
denumiri: Prezidiu, Consiliul de stat, Consiliul prezidențial.
1.Desemnarea, alegerea șefului statului
Desemnarea sau alegerea șefului statului, atribuțiile și prerogativele acestei instituții țin
de o serie de factori:
-natura sistemului politic;
-sistemul constituțional și formă de guvernământ;
-anumite tradiții istorice și naționale.
Nu în toate cazurile și în mod automat modul de desemnare al șefului statului determina
locul și rolul acestuia î n societate în stat. Cuantumul și extensiunea acestei funcții este în raport
cu celelalte puteri, în principiu cu executivul și legislativul, dar și de categoria puterii în care
este încadrată.
Practică social -istorica de până astăzi a relevat patru mari moduri, căi de desemnare a
șefului statului:
a) Pe cale ereditară
Este prima și cea mai veche modalitate de desemnare a șefului statului. Ea a fost și este
caracteristica regimurilor monarhice, constituționale.
După anumite reguli constituționale, monarhu l ascede la funcția de șef al statului pe cale
ereditară că în Anglia, Olanda, Suedia sau el însuși își poate desemna un succesor din cadrul
casei regale, că în Spania, Belgia, Măroc, Iordania. Prin aceasta modalitate de desemnare a
șefului statului, parla mentul sau altă instituție nu au nici un rol sau unul minor, cel mult de a
veghea la respectarea regulilor constituționale de desemnare a acestuia, sau în caz de stingere a
dinastiei, la numirea unui succcesor la tron sau participă la alegerea acestuia.
b) Alegerea de către parlament
Aceasta modalitate de desemnare a șefului statului este o consecință, un rezultat al
revoluției burgheze, al luptei acesteia împotriva absolutismului, fiind în același timp și un mod
eficient de control al parlamentului asupra acestei instituții.
În practică politica aceasta modalitate cunoaște două forme:
-parlamentul desemnează direct prin votul membrilor săi pe șeful statului, de regulă pe
președinte, așa cum este situația în Grecia, Israel, Republica Sud Africană. În acest c az,
instituția șefului statului îmbraca forma uni -personala;

20
-parlamentul alege organe colegiale, ca șefi de stat, situații întâlnite în fostele tari
socialiste, dar și în state că Elveția.
c) Desemnarea șefului de stat de către un colegiu electoral
În pri ncipiu, parlamentul și adunările landurilor în Germania, adunările legislative ale
statelor federale în India, și adunările regionale în Italia desemnează membrii care împreună
formează colegiul electoral și care vor desemna pe șeful statului.
O situație m ai aparte se petrece în S.U.A. și Coreea de Sud unde membrii colegiului
electoral care îl vor alege pe președinte, sunt desemnați prin vot universal.
d)Alegerea șefului statului prin vot universal
Aceasta modalitate de alegere a șefului statului este o con secință a adâncirii
democratismului vieții politice, dar și o măsură de asigurare a echilibrului între executiv și
legislativ. Alegerea șefului statului prin vot universal îi conferă acestuia o sporită autoritate și
respect, care se pot materializa prin at ribuții și prerogative. O asemenea situație întâlnim în
România, Rusia; Franța, Indonezia, etc.
Una din problemele mereu discutate privește împuternicirile șefului de stat. În practică
răspunsul depinde de foarte mulți factori, precum structura, funcțiile și raporturile dintre
puterile publice, garanțiile constituționale, durata mandatului organelor reprezentative, modul
de desemnare a șefului de stat (ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia. De aceea o succintă
incursiune în alte sisteme constituțio nale prezintă interes.
În Franța, președintele republicii veghează la respectarea Constituției. El asigură, prin
arbitrajul său, funcționarea regulată a puterilor publice, precum și continuitatea statului. El este
garantul independenței naționale, al integ rității teritoriului, al respectării acordurilor comunității
și al tratatelor (art. 5 al Constituției Franței) Președintele de republică în Franța exercită atribuții
care au un anumit specific dată fiind poziția sa în sistemul constituțional.
Astfel, potri vit Constituției Franței, președintele de republică: numește și revocă pe
primul ministru, iar la propunerea acestuia pe miniștri; prezidează Consiliul de Miniștri;
promulgă legile în termen de 15 zile. El poate, înaintea expirării acestui termen, să ceară
parlamentului o nouă deliberare, iar această nouă deliberare nu poate fi refuzată; poate supune
referendumului, în condițiile prevăzute de Constituție, anumite proiecte de lege, poate dizolva
Adunarea Națională; semnează ordonanțele și decretele emise de Consiliul De Miniștri;
numește în funcțiile civile și militare; acreditează ambasadorii, primește scrisorile de acreditare;
poate lua măsurile necesare în situațiile prevăzute de art. 16 din Constituție; acordă grațierea
etc.24

24 Ioan Muraru, Drept constituțional și Instituții politice, Editura Actami București 1998, pag. 443

21
Unele acte ale președintelui francez (vezi art. 19) trebuie contrasemnate de către primul
ministru sau de miniștri. Analizându -se competența președintelui de republică în Franța, se
consideră că trei sunt funcțiile prezidențiale și anume: o funcție de reprezentare, o funcție de
apăra re (ocrotire, protecție); o funcție de arbitraj. Funcția de reprezentare se manifestă atât pe
plan intern, cât și pe plan extern și se exprimă prin multiple atribuții. Funcția de apărare
(protecție) cunoaște două sensuri, primul corespunde tuturor ipotezel or în care constituția îl face
pe președinte „garant”, iar al doilea este definit prin art. 5 al Constituției Franței, unde se spune
că președintele „veghează la respectarea Constituției”. Funcția de arbitraj rezultă tot din art. 5
al Constituției, în sens ul căruia președintele asigură, prin arbitrajul său, funcționarea regulată a
puterilor publice, precum și continuitatea statului.
În Statele Unite ale Americii, republică prezidențială, președintele este considerat prin
Constituție organ al administrației de stat. Potrivit art. 2, § 1, din Constituția americană
„Puterea Executivă va fi exercitată de Președintele Statelor Unite ale Americii”. Deși
Constituția adoptată în 1787, nu a fost modificată într -o măsură „relevantă” pentru competența
Congresului și a președintelui, în cele două secole de existență a acestei instituții a avut loc un
proces de întărire continuă a rolului președintelui în sistemul american. Astăzi unii consideră
că deținătorul funcției de președinte a ajuns să fie considerat drept cel ma i puternic om din
lume. Dealtfel, președintele Harry Truman spunea odată că însuși Genghis – Han s -ar înverzi
de invidie. Aceasta și explică atribuțiile deosebite pe care le are președintele american.
Potrivit art. 2 din Constituție, președintele: încheie tratate, numește ambasadori,
miniștri, consuli, judecători la Curtea Supremă, anumiți funcționari superiori, acordă mandate
de senatori în condițiile prevăzute de Constituție; poate, în cazuri extraord inare, să convoace
ambele camere sau una din ele și, în caz de dezacord între ele cu privire la data suspendării
sesiunii, el le poate suspenda până la data pe care o socotește corespunzătoare. Atribuții
deosebite are președintele american în elaborarea le gilor, el având atribuția de a aproba și
semna.
Potrivit art. 1,și 7,punctul 2, orice proiect de lege votat de Camera Reprezentanților și
de Senat este înaintat Președintelui Statelor Unite ale Americii, înainte de a fi promulgat ca
lege; dacă acesta îl ap robă, îl semnează, iar dacă nu -l aprobă, îl returnează împreună cu
obiecțiile sale Camerei de unde provine proiectul care va menționa în detaliu în registrul său
obiecțiunile și va proceda la reconsiderarea lui.
În Suedia, șeful de stat nu dispune de nici o putere, nu participă la luarea deciziilor, nu
desemnează și nu revocă miniștrii. Funcțiile sale sunt eminamente de ordin ceremonial.

22
Din prezentarea unora din dispozițiile constituționale care stabilesc atribuțiile șefului de
stat se poate desprinde că e xistă multe asemănări, dar și multe deosebiri între sistemele
constituționale. Câteva asemenea deosebiri au relevanță deosebită. În acest sens este plină de
semnificații juridice poziția șefului de stat în sistemul statal și desigur raporturile sale cu
principalele organe de stat și anume cu parlamentul, guvernul și cu organul judecătoresc
suprem.
Nuanțări importante se pot observa și în ce privește atribuția de semnare a legilor. Dacă
uneori semnarea legilor nu este o condiție de valabilitate a legii, în u nele state ea este
condiționată de aprobarea prealabilă a legii și de posibilitatea retrimiterii legii spre rediscutare
în parlament (Franța de exemplu), sau se poate refuza semnarea în temeiul dreptului de veto
(S.U.A. de exemplu) Dreptul de veto folosit frecvent de unii șefi de state nu este folosit de alții,
deși îl au. Astfel în Canada niciodată un guvernator general n -a refuzat semnarea unei legi, iar
în Marea Britanie sancțiunea regală n -a mai fost refuzată din 1707.
Unele nuanțări pot fi semnalate ș i cât privește atribuțiile de conducere în politica
externă, gama acestora întinzându -se de la reprezentarea puterii de stat, până la ratificarea
tratatelor internaționale (în Maroc și Franța, de exemplu) Există chiar și posibilitatea delegării
de atribuți i. Astfel, potrivit art. 3, pct. 15 din Constituția anterioară a Algeriei, șeful statului
putea delega o parte din puterile sale vice -președintelui republicii sau primului ministru sub
rezerva dispozițiilor art. 116.
În unele sisteme constituționale șeful statului are inițiativă legislativă (Algeria), în altele
poate dizolva parlamentul (Algeria, Maroc), iar în altele poate ratifica tratatele internaționale
(Maroc, art. 31 din Constituție, Franța, art. 52 din Constituție)
Evidențiind sintetic împuterniciril e șefului de stat, reținem următoarele: reprezentarea
statului; semnarea tratatelor; aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe de stat,
semnarea legilor și altor acte în vederea publicării; prezidarea ședințelor unor organe de stat;
acordar ea unor calități și titluri; numiri în funcții superioare; acordarea grațierii; proclamarea
stării de asediu sau de urgență; primirea scrisorilor de acreditare etc.

2.3. Rolul și atribuțiile Președintelui României

23
Explicarea rolului și atribuțiile șefului de stat în România trebuie să pornească de la
dispozițiile clare și explicite ale Constituției. Astfel, din art. 80 (1) din Constituție se desprinde
următoarea caracterizare a Președintelui României25:
A) Reprezintă statul român
– Acesta însea mnă că în relațiile interne și internaționale, statul este reprezentat de
șeful de stat.
B) Este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.
– Din aceasta rezultă marea responsabilitate pe care șeful de stat o are în ocrotirea
acestor valori. Această trăsătură fundamentează unele atribuții ale Președintelui României,
precum cele în domeniul apărării.
C) Veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice.
– Această carac terizare are un conținut complex în semnificații juridice, dar și
politice. Constituția adăugând că în acest scop Președintele exercită funcția de mediere între
puterile statului, precum și între stat și societate.

De asemenea potrivit art. 92 (1) din Con stituție, Președintele României este
comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de
Apărare a Țării.
Caracterizându -l astfel Constituția stabilește ce atribuții îndeplinește Președintele
României. Pe criteriul c onținutului aceste atribuții pot fi grupate astfel:
a) Atribuții privind legiferarea
Șeful de stat are importante atribuții în acest domeniu. Astfel, Președintele României:
– promulgă legile (art. 77), având dreptul de a cere, o singură
dată, reexaminarea legii;
– semnează legile în vederea publicării lor în Monitorul Oficial;
– poate sesiza Curtea Constituțională în legătură cu
neconstituționalitatea legilor, potrivit art. 114 lit. a.
b) Atribuții privind organizar ea și funcționarea puterilor publice
Președintele României exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între
stat și societate. Ca atare, șeful de stat se află în raporturi constituționale, clar definite, cu
autoritățile publice, multe d in atribuțiile sale privind organizarea și funcționarea acestora.
Aceste atribuții sunt:

25 I. Muraru, Drept constit uțional și Instituții politice, vol. II, Editura Proarcadia, București 1993, pag. 207

24
 prezentarea de mesaje Parlamentului, cu privire la principalele probleme politice
ale națiunii (art. 88);
 consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită
(art. 86);
 participarea la ședințele Guvernului și prezidarea acestor ședințe în condițiile
art. 87;
 organizarea referendumului în probleme de interes național, după aprobarea
prealabilă a Parlamentului (art. 90)
c) Atribuții privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor
autorități publice.
Atribuțiile ce revin președintelui României în acest domeniu sunt:
 dizolvarea parlamentului în condițiile art. 89;
 desemnarea unui candidat pentru funcția de pr im-ministru,
 numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament,
 revocarea și numirea unor miniștrii în caz de remaniere guvernamentală sau
vacanță a postului, la propunerea primului ministru (art. 85 din Constituție);
 numirea a trei judecători la curtea Constituțională, potrivit art. 140 (2) din
Constituție;
 numirea în funcție a magistraților în condițiile art. 124 și 133 din Constituție;
numiri în funcții publice potrivit art. 94 lit. „c” din Constituție; acordarea
gradelor de mareșa l, de general și de amiral.
d) Atribuții în domeniul apărării țării și asigurării ordinei publice
În cadrul acestor atribuții includem: declararea cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, a mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate. În situații excepționale
Președintele României poate lua această măsură, hotărârea fiind supusă aprobăr ii Parlamentului
în cel mult 5 zile de la adoptare; luarea de măsuri pentru respingerea oricărei agresiuni armate
îndreptate împotriva României.
Printr -un mesaj se aduce neîntârziat la cunoștința Parlamentului această situație;
instituirea stării de asedi u sau stării de urgență, parțiale sau totale.
Președintele va solicita Parlamentului, încuviințarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile
de la luarea acestor măsuri.
e) Atribuții în domeniul politicii externe
În această categorie cuprindem:

25
– încheierea, în numele României, a tratatelor negociate de Guvern și supunerea lor
spre ratificare Parlamentului în termen de 60 zile;
– acreditarea și rechemarea, la propunerea Guvernului a reprezentanților diplomatici
ai României;
– aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice;
– acreditarea în România a reprezentanților diplomatici ai altor state.
f) Alte atribuții
În această categorie se includ:
 conferirea decorațiil or și titlurilor de onoare;
 acordarea grațierii individuale.

2.4. Desemnarea șefului de stat

Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat,
pentru un mandat de 5 ani. Până la revizuirea Constituției durata ma ndatului președintelui era
de 4 ani. Prin legea de revizuire, mandatul șefului de stat a fost prelungit cu un an față de cel al
Parlamentului, soluție care era necesară pentru a asigura continuitatea instituției prezidențiqale
în perioada campaniilor elect orale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus de garanție pentru
stabilitatea politică a țării.
Mandatul se exercită de la depunerea jurământului, până la depunerea jurământului
președintelui nou ales. El poate fi prelungit numai prin lege organic și numa i în caz de război
sau catastrofă.
Desemnarea șefului de stat este una din problemele direct legate de forma de
guvernământ.Ea reprezintă un mare interes în precizarea atât a funcțiilor (prerogativelor,
împuternicirilor) șefului de stat, cât și a raporturi lor acestuia cu celelalte „puteri” din stat,
îndeosebi cu legislativul și executivul
Putem observa că astăzi s -au conturat patru moduri de desemnare a șefului de stat și
anume: pe cale ereditară; alegere de către parlament; alegere de către un colegiu elec toral și
alegere prin vot universal.
A) Cât privește desemnarea șefului de stat pe cale ereditară ea se referă la monarhii,
unde moștenitorul devine șef de stat, sau unde eventual monarhul numește pe cel ce -i va succeda
la tron. Este știut c ă ordinea de succesiune dinastică se supune în general, regulilor
constituționale sau cutumiare și că rolul parlamentului este nesemnificativ, cu excepția
Poloniei, unde regii erau aleși.

26
În asemenea sisteme constituționale (vezi Belgia, Danemarca, Spania, Kuweit,
Norvegia, Țările de Jos) parlamentul are rolul de a garanta respectul acestor reguli. Aici
parlamentul numește un succesor la tron sau participă la această numire dacă dinastia se stinge.
În aceste sisteme constituționale monarhia ereditară coexis tă împreună cu parlamentul. Acest
sistem se regăsește în multe state (vezi și Anglia, Suedia, Japonia)
B) Alegerea șefului de stat de către parlament, pune desigur parlamentul într -o poziție
supraordonată executivului. Statele care folosesc acest sistem sunt de regulă grupate în trei
categorii: state în care șeful de stat este ales direct de către parlament (Grecia, Israel, Republica
Sud Africană); state în care parlamentele aleg organe colegiale ca șefi de stat (fostele state
socialiste); Elveția, ca exemplu unic. În Elveția, puterea executivă aparține Consiliului Federal,
ales pe patru ani, de către Consil iul Statelor și Consiliul Național reunite în Adunarea Federală.
Unul din membrii Consiliului federal este ales în aceeași manieră, numai pentru un an,
președintele confederației. Președintele confederației îndeplinește funcția de șef de stat însă nu
dispu ne de nici o autoritate asupra colegilor săi din consiliu. El este doar primus inter pares într –
un guvernământ colegial.
C) Desemnarea șefului de stat prin intermediul unui colegiu electoral este și ea folosită.
Astfel în Germania preș edintele este ales de către Convenția Federală compusă din
membrii Bundestagului și dintr -un număr egal de membri aleși pentru aceasta de către adunările
reprezentative ale landurilor.
În India, președintele este ales de către un colegiu electoral compus d in membrii aleși
de către parlament și de către adunările legislative ale statelor federale.
În Italia colegiul electoral este compus din membri ai parlamentului și din reprezentanți
ai consiliilor regionale.
În Statele Unite ale Americii, Coreea, președin tele este ales de către un colegiu electoral,
el însuși ales prin vot universal. În SUA electorii se aleg marțea următoare primei zile de luni
din noiembrie, iar președintele se alege luni, după a doua miercuri din decembrie.
D) Alegerea șe fului de stat prin vot universal este folosită în republicile prezidențiale,
dar nu numai aici. Ea este practicată în țările unde executivul are o structură dualistă, care
permite conservarea unor aspecte de regim parlamentar și mai ales responsabilitatea guvernului
în fața uneia din camerele parlamentului sau amândouă (exemplu Finlanda, Franța, Irlanda, țări
care au un șef de stat ales prin vot universal și un șef de guvern)
E) Alegerea șefului de stat în România
Alegerea Președintelui Ro mâniei se realizează în două tururi de scrutin. Dacă un
candidat obține în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi a alegătorilor înscriși în listele

27
electorale, este declarat ales ca Președinte. Dacă nici unul dintre candidați nu obține această
major itate se realizează al doilea tur de scrutin. La acesta participă numai primii doi candidați
stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. Va fi declarat ales Președinte,
candidatul care obține cel mai mare număr de voturi.

2.5. Durata mandatului șefului de stat

Dacă avem în vedere desemnarea șefului de stat vom constata că în ceea ce privește
sistemele monarhice, aici mandatul este pe viață. În celelalte sisteme, în care șeful de stat este
ales, mandatul șefului de stat este limitat.
Mandatul cel mai scurt este de un an (Elveția), iar cel mai lung este de 7 ani (Franța,
Gabon, Irlanda, Italia, Somalia, etc.) Guvernatorii generali din Bahamas, Fidji, Maurice, Saint
Vincent și Grenadine, sunt numiți pe o perioadă nedeterminată, în timp ce guvernatorii generali
din Australia, Canada și Noua -Zeelandă sunt desemnați pentru 5 ani.
Privitor la mandatul șefului de stat o altă problemă este cea a numărului mandatelor.
Este vorba desigur de sistemele în care șeful de stat este ales. De regulă aceeași persoană poate
ocupa funcția de șef de stat pentru cel mult două mandate. Această regulă s -a impus în timp.
Astfel Constituția americană de la 1787 nu a prevăzut numărul mandatelor, dar George
Washington care a fost primul președinte al Statelor Un ite (1789 – 1797), a refuzat un al treilea
mandat, creând o cutumă constituțională.
Cu toate acestea Franklin Rooswelt, a obținut patru mandate consecutive (1933 – 1945)
Un amendament la Constituția americană (nr. 22 din anul 1947 și aplicabil din anul 195 1) a
restabilit regula impusă de Washington, interzicând pe viitor ca un președinte să poată obține
mai mult de două mandate. Regula a maximum două mandate se aplică și în alte state.
În România durata mandatului șefului de stat este de cinci ani și se exe rcită de la data
depunerii jurământului de către Președintele nou ales. În caz de război sau de catastrofă,
mandatul poate fi prelungit, dar numai prin lege organică. Aceeași persoană poate îndeplini
funcția de Președinte al României cel mult două mandate, care pot fi și succesive.
În caz de vacanță a funcției prezidențiale, care poate interveni în situațiile de deces,
demisie, demiterea din funcție sau imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor, precum și
în cazul suspendării din funcție sau al imposibilității temporare de exercitare a atribuțiilor,
interimatul este asigurat în ordine, de președintele Senatului, sau de președintele Camerei
Deputaților. Persoanele care asigură interimatul funcției președințiale sunt cei doi președinți ai
Camerelor parlamentare întrucât și ei, sunt aleși ca și Președintele, prin vot direct de alegători.

28
În acest caz, nu se pierde calitatea de parlamentar deoarece se exercită prerogativele
președințiale în mod temporar.
În perioada interimatului nu pot fi exercitat e atribuțiile prevăzute la art. 88 – 90 din
Constituție, adică adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului și organizarea referendumului.
Aceste situații sunt catalogate ca fiind împrejurări „naturale” (imposibilitatea definitivă a
exercitării atribuțiil or și decesul) și împrejurări „voluntare”, apărute ca urmare a inițiativei
instanțelor îndreptățite să hotărască (demiterea din funcție) ori la inițiativa Președintelui
(demisia) 26. Mandatul prezidențial este incompatibil cu calitatea de membru al unui part id
politic, precum și cu orice altă funcție publică sau privată.

2.6. Proceduri, solemnități, protocol

Investirea unei persoane cu calitatea de șef de stat sau proclamarea alegerii sale se
realizează potrivit unor anumite proceduri, cu solemnitatea neces ară unui asemenea act și după
un protocol anume. Din punct de vedere juridic cel mai important act este jurământul pe care
cel ales sau desemnat șef de stat trebuie să -l depună.
Astfel, potrivit art. 2, § 1, pct. 7 din Constituția S.U.A. jurământul președi ntelui are
următorul conținut : „Eu jur (sau declar) în mod solemn că voi îndeplini cu cinste funcția de
Președinte al Statelor Unite și că, din toate puterile mele, voi păstra, proteja și apăra Constituția
Statelor Unite”.
Potrivit Constituției României a legerea Președintelui se validează de către Curtea
Constituțională. Apoi candidatul a cărei alegere a fost validată depune în fața Camerei
Deputaților și Senatului, în ședința comună, următorul Jurământ: „Jur să -mi dăruiesc toată
puterea și priceperea pent ru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect
Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale
cetățenilor, suveranitatea, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să -mi ajute
Dum nezeu”. Depunerea Jurământului are ca efect juridic începerea exercitării mandatului
prezidențial.

2.7. Actele șefului de stat
Actele prin care șeful statului își exercită atribuțiile sale sunt de regulă denumite decrete.
Ele pot fi cu caracter normativ sau cu caracter individual. Decretele trebuie contrasemnate de

26 I. Deleanu – Op. Cit. Vol. II, pag. 214

29
către primul ministru. Contrasemnarea actelor șefului de stat s -a practicat și se practică în
sistemele constituționale. Se au în vedere următoarele atribuții :
Încheierea tratatelor internaționale în numele României. Este o atribuție specifică
șefului de stat, reglementată diferit în legislația internațională;
Tratatel e în România sunt negociate de Guvern și supuse ulterior ratificării
Parlamentului, în termen de 60 zile. Tratatele nu produc efecte juridice dacă nu sunt ratificate
de Parlamentul reunit, conform procedurii de adoptare a legii.
Acreditarea sau rechemarea reprezentanților diplomatici ai României, la propunerea
Guvernului, și aprobarea înființării, desființării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice;
Prin această atribuție președințială se asigură organizarea relațiilor diplomatice ale țării
noastre. Atât acreditarea și rechemarea, cât și înființarea, desființarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice se exercită de Președintele României la propunerea Guvernului, întrucât
acesta este autoritatea care asigură și realizează politica externă a R omâniei. Declararea
mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate;
D) Luarea măsurilor necesare în vederea respingerii agresiunii armate declanșată
împotriva țării;
Instituirea stării de asediu sau a stării de urgență, în întreaga țară ori în unele localități
sau regiuni;
Conferirea decorațiilor și a titlurilor de onoare;
G) Acordarea gradelor de mareșal, general și de amiral;
H) Acordarea grațierii individuale;
Cuprinse în art. 94 al legii fundamentale, aceste ultime trei atribuții se exercită de
Președinte în calitatea de șef al statului și se manifestă în domeniul relațiilor interne.
Prin aceasta, se dă actului respectiv o motivație mai solidă și se antrenează, de regulă,
răspunderea juridică a celui care a contrasemnat actul. Contrasemnarea este ș i o măsură
împotriva depășirii de către șeful de stat a împuternicirilor conferite de constituție și legi,
contrasemnarea fiind o condiție de valabilitate a actului. Constituția României prevede și ea
asemenea reguli, cu precizarea că obligația contrasemnă rii decretelor de către primul ministru
nu privește toate aceste decrete, ci numai cele expres menționate prin art. 99(2) Decretele
Președintelui României se publică în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând
inexistența decretului.
Decretele prezintă următoarele trăsături distinctive:
-ele reprezintă manifestări unilaterale de voință în vederea producerii de efecte juridice;
-apar ca urmare a exercitării atribuțiilor reglementate în Constituție și legi;

30
Unele dintre ele trebu iesc să fie contrasemnate de primul ministru;
-este obligatorie publicarea lor în Monitorul Oficial al României, îndeplinirea acestei
clauze determinând existența actului;
-au caracter executoriu;
Fiind emanația voinței Președintelui, decretele emise în ex ercitarea atribuțiilor
reglementate de Constituție sunt toate acte de autoritate și nu sunt susceptibile de control prin
instituția contenciosului administrativ27.

2.8. Funcțiile sefului de stat

Așa cum este cunoscut, și alte republici au instituționalizat modelul semiprezidențial,
constituind, astfel, un punct de reper pentru Adunarea Constituantă aleasă în alegerile din mai
1990. Evident, între regimul politic semiprezidențial consacrat în Constituția României și alte
regimuri politice se miprezidențiate există pe lângă asemănări, o serie de deosebiri. Aceste
deosebiri rezultă tocmai din formele concrete de echilibrare ale celor trei puteri în Constituția
României, îndeosebi din raportul între puterea legislativă și puterea executivă.
Președintele României face parte din puterea executivă și întrunește, în această calitate,
prerogativele esențiale ale acestei puteri ce revin, prin definiție, șefului statului.Ca model de
organizare a puterii executive, constituantul român a instituțional izat modelul Executivului
bicefal sau dualist. Potrivit acestui model, puterea executivă este repartizată echilibrat între
șeful statului și Guvern. între atribuțiile acestei din urmă autorități publice și cele ale instituției
prezidențiale, există demarca ții clare. Și sub acest aspect, sunt unele deosebiri între regimul
politic semiprezidențial din România și cel din alte republici semiprezidențiale.Deosebirile apar
în legătură cu puterile constituționale ale Președintelui și Premierului și cu raporturile între ele.
Astfel, în unele republici semiprezidențiale, principalele prerogative executive revin
Președintelui republicii, iar în altele, Primului -ministru.
În sistemul constituțional românesc, instituția prezidențială și Guvernul au legitimități
diferite și provin din voințe politice diferite. Astfel, Președintele României beneficiază de o
legitimitate populară – rezultat al alegerii sale direct de către corpul electoral – iar Guvernul, în
ansamblul său, este numit de șeful statului pe baza votului de înv estitură acordat de Parlament.
Constituția României conferă Președintelui, în calitatea pe care o are ca șef al statului,
patru funcții principale:

27 Ion Rusu – Președintele României, Ed. Lumina Lex, București 1996, pag. 54

31
– funcția de reprezentare [art. 80 alin. (1)];
– funcția de garant al independenței naționale, al unității și al
integrității teritoriale a țării [art. 80 alin. (1)];
– funcția de a veghea la respectarea Constituției [art. 80 alin];
– funcția de mediere [art. 80 alin. (2)].
Presedintele Romaniei – reliefeaza art.80 din Constitutie – reprezinta statul rom an și este
garantul independentei nationale, al unitatii și al integritatii teritoriale a tarii. El vegheaza la
respectarea Constitutiei și la buna functionare a autoritatilor publice. În acest scop, Presedintele
exercita functia de mediere intre "puterile statului", precum și intre stat și societate28.
Din cuprinsul acestor prevederi, precum și din economia celorlalte dispozitii
constitutionale, credem ca pot fi conturate trei functii presedintiale: functia de reprezentare,
functia de garant, functia de med iere.
1. Functia de reprezentare deriva din caracterul "reprezentativ" al presedintelui
Romaniei, în sensul ca, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, el are
calitatea de a fi purtatorul de cuvant al poporului roman – titula rul suveranitatii. În acest sens,
Presedintele Romaniei este un " organ reprezentativ " – ca și Parlamentul – intrucat legitimarea
sa isi are izvorul în vointa nemijlocit exprimata de corpul electoral. El este deci un organ direct
și plenar reprezentativ. Intr-un alt sens, mai restrans și mai potrivit interpretarii art. 80 din
Constitutie. presedintele Romaniei este " reprezentantul statului roman, adica, juridiceste
vorbind, el este imputernicitul statului – și prin aceasta al societatii – sa-l reprezinta și sa
actioneze în numele lui. El este titularul unui " mandat legal ", al carui continut este prestabil
prin Constitutie, un mandat de durata limitata, care în nastere prin alegere și validarea alegerilor
și se stinge normal sau prin vointa uneia dintre p arti. Este un mandat de drept constitutional și
în baza acestuia Presedintele isi indeplineste functia sa de reprezentare.
Presedintele reprezinta statul roman atat în interior,cat și în exterior. Si reprezentarea nu
are doar o semnificatie ceremoniala. Ea se exprima prin cateva atributii. Astfel, pe plan extern,
Presedintele incheie tratate internationale în numele Romaniei, aproba infiintarea, desfiintarea
sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, acrediteaza și recheama reprezentantii
diplomatici a i Romaniei, primeste scrisorile de acreditare ale reprezentantilor diplomatici ai
altor state (art. 9) Pe plan intern, Presedintele, ca ales al Natiunii – prin corpul el electoral –
participa la exercitarea suveranitatii nationale (art.2 alin.1),asumandu -și totodata raspunderea
pentru independenta, unitatea și integritatea teritoriala a tarii (art. 80 alin.1).

28 Maria Harbata – Introducere în drept ,Editure Al. I. Cuza, Iasi 2004 -2005 ,pag 78

32
2. Functia de garant se realizeaza intr – dubla directie: garant al statului și garant al
Constitutiei. În calitatea sa de garant al statului, Presedi ntele astfel cum s -a mai precizat, isi
asuma raspunderea pentru independenta, unitatea și integritatea teritoriala a tarii. Intre
mijloacele sale de actiune, prevazute în Constitutie, mentionam:
a) Presedintele este comandantul fortelor armate și indep lineste functia de Presedinte
și Consiliul Suprem de Aparare a Tarii;
b) Declara imobilizarea partiala sau generala a fortelor armate;
c) În caz de agresiune armata impotriva tarii, el ia masuri pentru respingerea agresiunii;
d) Instituie starea d e asediu sau starea de urgenta, în intreaga tara ori în unele localitati.
În calitatea sa sa garant al Constitutiei, presedintele vegheaza la respecarea acesteia.
Cu totul de inteles, respecarea Constitutiei constituind, în acelasi timp, premisa și esenta
statului de drept, precum și conditia primordiala a drepturilor și a libertatilor cetatenesti. Cateva
mijloace practice de actiune se afla la dispozitia presedintelui pentru a -și putea indeplini
misiunea sa de " veghe ":
a) Sesizarea Curtii Constitution ale, inainte de promulgarea legii, pentru verificarea
constitutionalitatii ei (art.144, litera "a" din Constitutie);
b) Mesajul adresat Parlamentului, inainte de promulgarea legii, pentru ca aceasta sa
procedeze la reexaminarea ei (art. 77, alin.2);
c) Numirea în functie a judecatorilor și a procurorilor, la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii (art. 33, alin.1), sub semnul exigentelor pe care le inculca – cat priveste
judecatorii " independenta și inamovibilitatea lor, iar în ce -i priveste, în general, pe magistrati,
sub semnul rigorilor statului de drept.
3. Functia de mediere se sprijina, moralmente, pe principiul legitimarii larg și autentic
democratice a Presedintelui, alegerea lui facandu -se prin sufragiu universal și direct, precum și
pe principiul nonapartanentei Presedintelui la nici un partid politic. În calitatea sa de
"mediator", Presedintele nu este un "magistrat suprecm", ci, cum s -a spus și în alte locuri, o
"simpla magistratura de influenta", un factor al "bunelor oficii", iar atunci cand se impune, pe
baza prerogativelor conferite prin Constitutie și în limitele ei, el este un "factor reglator" în
mecanismul statal, precum și în raporturile dintre stat și societate. În acest scop, pe de o parte,
presedintele vegheaza la buna fu nctionare a autoritatilor publice, iar pe de alta, el inlesneste
colaborarea autorilor publice, aplaneaza sau previne relatiile tensionate dintre acestea ori dintre
ele și societate. iata cateva dintre procedurile constitutionale consacrate consacrate în a cest
scop:

33
a) Presedintele Romaniei poate solicita convocarea în sesiune extraordinara a Camerei
Deputatilor și a Senatului (art.63, alin.2);
b) Transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale
natiunii (art. 88);
c) Solicita Parlamentului, atunci cand considera necesar, reexaminarea legii adoptate,
inainte de a proceda la promulgarea acesteia (art.77, alin.2);
d) Sesiunea Curtea Constitutionala, inainte de promulgarea legii, daca apreciaza ca
legea sau unele dintre dispozitiile ei sunt neconstitutionale (art. 44, litera "a");
e) Promulga legile adoptate de Parlament, contribuind astfel la trecerea pragului de la
"dreptul scris" la "dreptul trait" (art.77, alin.l);
f) Dizolva Parlamentul atunci cand, prin refu zul acestuia de a investi Guvernul,
sistemul institutional a fost blocat (art.89, alin.l)
În literatura noastră de specialitate se apreciază că Președintele României îndeplinește
trei funcții. Pentru motive pe care le vom expune mai jos, considerăm că rolul (funcția)
Președintelui de garant al respectării Constituției diferă din punct de vedere al conținutului și al
modalităților de înfăptuire, de funcția de mediere. De altfel, stabilirea și caracterizarea unei
anumite funcții prezidențiale sunt, în par te, convenționale și relative, răspunzând mai mult unu
scop didactic decât unuia practic.
Un ultim aspect ai problemei funcțiilor Președintelui României, l -ar putea constitui
aparenta deosebire semantică între funcțiile prezidențiale și atribuțiile prezide nțiale.În fond,
cele două concepte au aici același conținut. Fie că ne referim la funcțiile Președintelui României
sau la atribuțiile acestuia, avem practic în vedere același lucru.
Președintele României este organul de vârf al puterii executive și, în ace astă calitate,
ocupă demnitatea de șef al statului.Ca șef al statului, Președintele reprezintă statul român și este
garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.
Deși Constituția nu face nici o mențiune în acest sen s, activitatea de reprezentare a
statului român de către Președinte se referă atât la raporturile interne ale acestuia, cât și la
relațiile internaționale ale României.
Această concluzie rezultă, de altfel, din uzanța constituțională internațională.
Preșe dintele exercită autoritatea statală la fel ca și alte autorități publice, cum ar fi, de pildă,
Parlamentul și Guvernul. Spre deosebire însă de aceste autorități publice, Președintele
personifică autoritatea statală.Altfel spus,

34
Președintele României – ca șef al statului – se identifică cu statul român. în practica
politică internă și internațională a României pot fi identificate diverse modalități prin care
Președintele reprezintă, pe plan intern și extern statul român.
Pe plan intern, putem menționa în acest sens, de pildă, promulgarea legilor, acțiune prin
care legea este învestită cu autoritate statală, sau garantarea independenței țării. Pe plan extern,
menționăm acreditarea ambasadorilor, primirea scrisorilor de acreditare, semnarea unui acord
intern ațional în numele României șa.
Evident, și Parlamentul sau Guvernul reprezintă în formă specifică statul român și se
manifestă ca atare. Mai mult, reprezentanții Guvernului pot semna în numele României un
acord internațional. Acest tip de reprezentare est e însă inferior, ca importanță, reprezentării
prezidențiale.
Parlamentul nu este învestit cu prerogativa de a reprezenta statul român, ci numai
poporul, pe când Președintele este învestit cu această prerogativă în mod expres, prin
Constituție. La rândul să u, Guvernul are o bază socială restrânsă față de baza socială a instituției
prezidențiale. Ne referim, în acest sens, la faptul că Președintele României este ales prin vot
universal direct, Guvernul fiind, în general, expresia unui partid politic care și -a împărțit
voturile electoratului, cu alte formațiuni politice.
În calitate de șef al statului, Președintele României este garantul independenței
naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Pentru a -și îndeplini rolul de garant al
valorilor menționate, președintele dispune de importante prero¬gative: prezidează Consiliul
Suprem de Apărare a Țării; este comandantul forțe¬lor armate; poate declara, cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate; instituie, potrivit
legii, starea de asediu sau starea de urgen ță ș.a.
Președintele este și garantul integrității teritoriale a țării. În această calitate, președintele
acționează, prin excelență, în virtutea art. 92 din Constituție: este comandant suprem al forțelor
armate și poate declara, în condițiile stipulate î n alin. (2) al art. 92, mobilizarea generală sau
parțială a forțelor armate.

35
CAPITOLUL III
REGIMUL ȘI NATURA DECRETELOR EMISE DE
PREȘEDINTELE ROMÂNIEI

În conformitate cu articolul 100 din constituție, în exercitarea atribuțiilor sale
președintele emite decrete. Textul nu trebuie interpretat în sensul că orice atribuție a
președintelui s -ar concretiza printr -un decret. Pot fi identificate mai multe modalități prin
intermediul cărora președintele își realizează atribuțiile constituționale și anume:
-prin diferite fapte materiale și operațiuni administrative, cum ar fi consultări, participări
la activitatea altor autorități publice (spre exemplu ședințele Guvernului, CSM -ului)
-prin acte politice, cum ar fi luările de poziție, mesajele, declarațiile, chiar consultările
care au caracter politic
-prin acte juridice care poartă denumirea de decrete și care au următorul regim juridic
(constituțional):
Un prim aspect este acela că ele sunt acte administrative care au, în general, caracter
individual.
Caracterul individual și normativ se determină în funcție de întinderea efectelor pe care
le produc, cele individuale producând efecte față un subiect determinant de drept, pe când cele
cele normative produc efecte general obligatorii ce sunt opozabile erga omnes).
În doctrina există două opinii cu privire la caracterul actelor președintelui din punct de
vedere al efectelor pe care acestea le produc și anume:
-opinia conform căreia decretele președintelui pot avea exclusiv caracter individual
-opinia conform căreia u nele din decretele președintelui pot avea și caracter normativ,
atunci când concretizează atribuții care vizează un număr nedeterminat de subiecte de drept
care cad sub incidența actului, cum ar fi cele prin care își exercita atribuțiile în domeniul apărăr ii
sau în situații extraordinare.
Al doilea aspect este că în calitatea lor de acte administrative se supun controlului de
legalitate realizat de instanțele contecios administrativ în baza artcolului 52 și articolului 126,
alineatul 6, raportate la prevederile legii conteciosului administ rativ, numărul 554/2004.
Acestea garantează controlul de legalitate asupra actelor administrative, exercitat de puterea
judecătorească cu anumite excepții și limitări cum ar fi actele care privesc raporturile cu
Parlamentul și actele de comandament cu cara cter limitat care nu pot fi niciodată atacate,
precum și alte categorii de acte administrative care pot fi atacate doar pentru exces de putere

36
(atunci când sunt emise sau adoptate cu încălcarea limitelor de competenta – diferența între
emitere și adoptare are la baza faptul că organele unipersonale, prefectul, primarul, președintele,
emit acte juridice, pe când organele colegiale sau pluripersonale adopta acte juridice.
În conformitate cu articolul 100, alineatul 2, unele din decretele președintelui, respe ctiv
cele prin care se exercita atribuții în domeniul politicii externe, al apărării, în situații
excepționale, precum și cele prin care se oferă decorații, grade militare sau se acordă grațirea
individuală sunt contrasemnate de primul ministru. În acest f el se realizează un control indirect
din partea Parlamentului asupra activității guvernului, deoarece Guvernul răspunde politic
exclusiv în fața Parlamentului pentru întreaga activitate, inclusiv pentru decretele președintelui,
contrasemnate de premier.
Decretele se publică în mod obligatoriu în Monitorul Oficial al României, nepublicarea
atrăgând cea mai drastică sancțiune, menționată expres de articolul 100, alineatul 1, Teza a II –
a și anume inexistenta actului.

37
CAPITOLUL IV
RĂSPUNDEREA PREȘEDINTELUI ROM ÂNIEI

Putem admite faptul că ceea ce caracterizează mai bine funcția de șef al statului în
România este răspunderea și responsabilitatea. Deși aproximativ sinonime la o primă vedere
(răspundere, răspunderi, s.f.=faptul de a răspunde; obligația de a răspu nde de îndeplini o
acțiune, sarcină etc.; responsabilitate; responsabilități , s.f.=obligația de a efectua un lucru, de a
răspunde, de a da socoteală la ceva, de a accepta și suporta consecințele; răspundere), cele două
substantive pot fi diferențiate. Avâ nd în vedere unele nuanțări de sens, din punct de vedere
juridic, termenul de răspundere poate fi considerat ca o consecință rezultată din neîndeplinirea
unei obligații legale. Prin urmare, șeful de stat este pasibil de răspundere atât politică în fața
Parlamentului și a poporului care l -a votat, cât și juridică pentru infracțiuni comise în timpul
mandatului.
Cu toate acestea, șeful de stat se bucură de imunitate la fel ca senatorii și deputații; în
art. 84 alin. 2 („Președintele României se bucură de imu nitate”) stabilește tocmai acest lucru.
Însa ideea de bază pe care se fundamentează această imunitate constă în faptul că șeful de stat
nu răspunde pentru actele săvârșite în calitatea sa de șef de stat. Prin urmare, Președintele „nu
poate fi tras la răsp undere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului”, „poate fi urmărit și trimis în judecată penală pentru faptele sau opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu poate fi percheziționat, ares tat sau reținut”
decât după o prealabilă ascultare a lui.
Se observă că se asigură principiul liberei exprimări și în cazul în care se solicita
percheziționarea, arestarea sau reținerea se va avea în vedere prezumția de nevinovăție, cel
acuzat având drep tul de a se apăra sau justifica. Chiar dacă președintele îndeplinește o funcție
înaltă în stat și se poate considera la o primă vedere că este susceptibil legii, imunitatea șefului
de stat este limitată. Atât timp cât Președintele țării nu se rezumă doar l a a-și exprima liber
opiniile în interviuri, declarații, discursuri etc. și își dovedește iresponsabilitatea producând
efecte juridice prin decretele emise, încălcând atribuțiile care îi revin conform cu articolele
Constituției și chiar săvârșind acte ileg ale în afara atribuțiilor care îi revin, el va raspunde pentru
faptele sale.

38
4.1.Răspunderea Președintelui României în Constituția din 2003

Constituția din 1991(revizuită) a consacrat răspunderii Președintelui României două
texte distincte acestei intituții [art. 84 alin. (3) și art. 95], soluție tehnică ce a determinat o serie
de consecințe sub aspectul naturii și a regimului juridic aplicabil fiecărei forme de răspundere.
Această deficiență de redactare inițială a reg imului constituțional consacrat răspunderii
Președintelui României a fost remediată prin legea de revizuire, prin deplasarea fostului art. 84
alin. (3) referitor la punerea sa sub acuzare, imediat după textul constituțional consacrat
suspendării sale din f uncție, cu rezolvarea aspectelor sesizate de doctrină, rezultate din analiza
comparativă a celor doua reglementări.
Art. 95 din Constituția republicată (rămas nemodificat și cu același număr, după
revizuire) prevede suspendarea din funcție privită ca o răspundere politică a Președintelui,
urmată de sancțiunea demiterii prin referendum, fiind vorba deci față de formele răspunderii
administrative, de o răspundere administrativ -disciplinară. Nu se poate vorbi de imunitate
completă a Președintelui pe plan polit ic, dar nici de caracterul exclusiv politic al răspunderii
reglementate de art. 95 din Constituție, se susține pe aceeași linie de idei, în doctrina de drept
constituțional.
Art. 84 alin. (3) din Constituția din 1991, devenit art. 96 în Constituția republi cată, cu
unele modificări și completări, primind titlul marginal „punerea sub acuzare” instituie
posibilitatea înlăturării imunității Președintelui și a punerii sale sub acuzare pentru o faptă
deosebit de gravă, acuzarea de înaltă trădare, consacrând o for mă de răspundere penală a
acestuia.
Pentru actele sale administrative, se admite în mod obișnuit în doctrina actuală,
Președintele poate fi tras la răspundere administrativ -patrimonială, în baza art. 21 ( accesul liber
la justiție ), și art. 52 ( dreptul pers oanei vătămate de o autoritate publică ) din Constituția
republicată, asemeni oricărei autorități a administrației publice, în baza Legii privind
contenciosul administrativ.
Pentru faptele care nu au legătură cu prerogativele funcției de președinte al țării , acesta
va răspunde ca orice cetățean, potrivit dreptului comun.
În ce privește regimul răspunderii politice a Președintelui României , Constituția leagă
procedura acesteia de inițiativa parlamentară, de poziția autorității ce exercită jurisdicția
constitu țională și, în final, de votul poporului29.

29 Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 328.

39
Procedura tragerii la răspundere, în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care
Președintele încalcă prevederile Constituției, poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul
deputaților și al senatorilor și trebuie adusă neîntârziat la cunoștință Președintelui. Abia după
primirea avizului, se poate trece la dezbaterea propunerii de suspendare. Potrivit Constituției,
Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută, aspect lăsat
la latitudinea șefului de stat, la libera sa apreciere, Președintele neavând însă o obligație în acest
sens.
Președintele, asemeni parlamentarilor, se bucură de imunitate , de unde concluzia
necesității unui regim special al răspunderii pentru faptel e comise în exercitarea prerogativelor
funcției sale, ce intră sub incidența legii penale. Prin urmare, în ceea ce privește regimul
răspunderii penale a Președintelui, acesta este consacrat, ca urmare a revizuirii, în art. 96 din
Constituția republicată.

4.2. Noțiuni privind răspunderea politico -juridică și răspunderea penală a
Președintelui României

1.Răspunderea politică a președintelui
Răspunderea politică a șefului de stat își are temeiul în art. 95 și menționează că: „în
cazul săvârșirii unor fapte g rave prin care încalcă prevederile Constituției, Președintele
României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședința comună,
cu votul majorității”30. Sancțiunea răspunderii politice este suspendarea din funcție și apoi
demiter ea prin referendum.
Problema principală care se pune în dezbaterea unei decizii de suspendare a
președintelui este definirea „faptelor grave” de încălcare a Constituției și dacă acuzațiile care
se aduc pot fi considerate fapte grave. Prin urmare, pentru că în literatura de specialitate și în
Constituție nu sunt date explicații clare în ceea ce privește încălcarea gravă a Constituției,
Curtea Constituțională a apreciat în urma unui aviz consultativ pe care l -a dat că nu orice faptă
de încălcare a Constituț iei reprezintă și o încălcare gravă a acesteia. În acest sens, au fost date
câteva explicații cu privire la ce înseamnă acte de încălcare gravă a Constituției: actele de
decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Președintele
României ar împiedica funcționarea autorităților publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile

30 Constituția României,art. 95

40
și libertățile cetățenilor, ar tulbura ordinea constituțională ori ar urmări schimbarea ordinii
constituționale sau alte fapte de aceeași natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare.
Așadar, deoarece opiniile șefului de stat, apartenența sa politică la un partid sau altul și
intervențiile acestuia fără vreun efect juridic nu pot fi sancționate, acestea nu pot fi considerate
ca încălcări a le Constituției. Mai mult, actele de iresponsabilitate ale președintelui săvârșite în
calitatea sa de președinte nu îi pot fi imputate acestuia, bucurându -se de imunitate. Dacă însă
șeful statului ar fi săvârșit fapte grave de încălcare a Constituției, ace sta ar fi trebuit să răspundă
politic sau chiar juridic pentru ele.

2.Răspunderea penală a șefului de stat
Răspunderea penală a președintelui se face pentru crimă de înalta trădăre și poate fi
atribuită doar șefului de stat, conform art. 96 din Const ituția României („Camera Deputaților și
Senatul, în ședința comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputatilor și
senatorilor, pot hotarî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înalta trădare”)
După ce punerea sub acuzare este hotărâtă prin votul a două treimi din numărul deputaților și
senatorilor, președintelui i se dă dreptul la replică pentru a -și motive fapta.

3.Aprecieri cu privire la responsabilitatea și iresponsabilitea șefului de stat
După opinia profesorului Ion Deleanu, fapta de înaltă trădare, nefiind menționată în
Codul Penal, implică ideea de răspundere politică a Președintelui. Prin punerea sub acuzare,
Parlamentul nu califică fapta de care este acuzat Președintele ca infracțiune și nici nu se decide
asupra vinovăției acestuia, până la condamnarea definitivă, Președintele bucurându -se de
prezumția de nevinovăție. Înalta Curte de Justiție și Casație este cea în măsură să dea verdictul
final și să califice fapta.
Profesorul Tudor Drăganu apreciază că Președintele se bucură numai de inviolabilitate
daca sunt avute în vedere faptele săvârșite în timpul mandatului, dar săvârșite în afara
atribuțiilor sale. Pot fi considerate fapte săvârșite sub temeiul iresponsabilității faptele comi se
în timpul mandatului, dar care nu sunt în afara atribuțiilor sale. Cele din urmă îi asigură
imunitatea și după ce mandatul său a expirat, însă dacă ne aflăm în fața unor inviolabilități,
atunci Președintele poate fi anchetat, reținut, percheziționat sau trimis în judecată după
terminarea mandatului.
Ioan Muraru vede iresponsabilitatea ca pe o imunitate de fond (deoarece aceasta are în
vedere doar actele intrinseci mandatului) și una funcțională (deoarece privește exercițiul

41
acesteia) Totodată, iresponsab ilitatea se referă la orice răspundere penală, civilă,
contravențională etc. chiar dacă unele dintre aceste acțiuni ar putea fi considerate infracțiuni.
4.Reguli de natură procedurală care trebuiesc urmate în cazul suspendării din funcție a
șefului de sta t
Funcția de control a Parlamentului este după părerea multora principala îndatorire
a unei adunări parlamentare. Acest control poate fi făcut fie fără sancțiune (considerat a fi cel
mai apt pentru a remedia eventualele erori ale guvernanților), f ie cu sancțiune, fie colectiv
(moțiunea de cenzură sau ancheta parlamentară), fie individuale și secvenționale (întrebarea
sau interpelarea) Ancheta parlamentară se organizează sub forma unei comisii ad -hoc sau
printr -o comisie permanentă, care urmează să se pronunțe cu privire la acuzațiile aduse
persoanei în cauză. Mai mult, comisia de anchetare trebuie să respecte principiul separației
puterilor în stat și în acest sens nu trebuie să se substituie competenței unui organ de jurisdicție;
ea trebuie doar s ă culeagă informații și să prezinte un raport cu privire la acuzațiile aduse, având
la dispoziție sprijinul autorităților prin prezentarea informațiilor și documentelor necesare.
Raportul comisiei de anchetă trebuie depus la Birourile Permanente ale Parla mentului.
Acestea urmează să trimită documentul la Curtea Constituțională, care va da un aviz consultativ
(potrivit art. 146 alin. h) din Constituție Curtea Constitutională „dă aviz consultativ pentru
propunerea de suspendare din funcție a Președintelui Ro mâniei”) în decurs de 20 de zile cu
privire la rezultatul anchetei. Deși avizul este unul consultativ iar Parlamentul nu este obligat
să îl aplice, acesta are un rol foarte important deoarece stabilește clar, în funcție de prevederile
Constituției și de pr actica judiciară și literatura de specialitate, care sunt faptele care pot fi
considerate ca fiind încălcări ale Constitutiei și care nu.
Următorul pas în procedura de suspendare din funcție a Președintelui este organizarea
unui referendum în urma caruia c etățenii cu drept de vot urmează să se pronunțe cu privire la
suspendarea din funcție a șefului de stat. Dacă acesta este suspendat, urmează să se organizeze
alegeri anticipate pentru funcția de președinte, în cazul în care poporul nu se va prezenta la vot
sau va vota pentru rămânerea în funcție a Președintelui suspendat, Parlamentul poate fi
considerat sancționat de către alegători prin votul dat. Mai mult, activitatea Parlamentului cu
privire la suspendarea din funcție a șefului de stat este limitată, înc heindu -se odată cu
organizarea referendumului.

5.Suspendarea din mai 2007
5.1 Decizia Curții Constituționale cu privire la suspendarea președintelui

42
Problema principală care s -a pus în dezbaterea deciziei de suspendare a președintelui a
fost definirea „faptelor grave” de încălcare a Constituției care i se imputau președintelui. Prin
urmare, pentru ca nu este dată o explicație clara în ceea ce privește încălcarea gravă a
Constituției, Curtea Constituțională a apreciat că nu orice faptă de încă lcare a Constituției
reprezintă și o încălcare gravă a acesteia. În acest sens, Curtea dă și câteva exemple de încălcare
gravă a Constituției: actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie
obligatorii, prin care Președintele Rom âniei ar împiedica funcționarea autorităților publice, ar
suprima sau ar restrânge drepturile și libertățile cetățenilor, ar tulbura ordinea constituțională
ori ar urmări schimbarea ordinii constituționale sau alte fapte de aceeași natură care ar avea sau
ar putea avea efecte similare.
În ceea ce priveste acuzațiile aduse președintelui cu privire la neconsultările cu partidele
politice și/sau Guvernul, Curtea a concluzionat că rămâne la latitudinea președintelui să
stabilească „care sunt problemele urgente și de importanță deosebită cu privire la care urmează
să consulte Guvernul, precum și forma în care urmează să aibă loc consultarea”.
Acuzațiile aduse președintelui cu privire la atitudinea de partizanat politic în favoarea
Partidului Democrat, la atitudin ea și exprimările domnului Traian Băsescu la adresa unor
personalități publice și la scopul politic urmarit au fost demontate de Curtea Constituțională,
aceste atitudini fiind considerate ca opinii politice exprimate și deci, neconsistând în încălcări
ale Constituției. Mergând tot pe aceasta idee, Curtea a respins și acuzația conform căruia șeful
statului s -ar fi implicat în domeniul jurisdicțional; Curtea Contitutionala a apreciat ca în acest
caz au fost exercitate funcțiile de veghere și garanție care îi revin conform Constituției șefului
de stat.
Comisia de anchetare a președintelui a hotărât și că acesta din urmă nu și -a respectat
întru totul rolul, funcțiile și activitatea Parlamentului și a membrilor Parlamentului și ca a
încercat inițierea unor pachet e de legi și organizarea unui referendum pentru aprobarea unui
Parlament unicameral. Deoarece nici una dintre aceste acțiuni ale președintelui nu a avut
finalitate, Curtea consideră că nu au fost încălcate prevederile Constituției. Tot ca neproducând
efect e juridice sunt văzute și intervențiile făcute la fostul ministru al economiei și la ministrul
transporturilor și nerespectare a politicii externe promovate de Guvern.
Acuzațiile conform cărora președintele a săvârșit acte de încălcare a secretului
convor birilor telefonice au fost respinse pe motiv că nu există probe care să demonstreze acest
lucru; la fel s -a considerat și în cazul acuzației de neexercitare a funcției de mediere. În ceea ce
privește petiția transmisă de către primul -ministru în care solic ită președintelui să intervină la

43
Parchet într -un dosar de urmărire penală, acuzația care i se impută președintelui este respinsă
deoarece nu a existat o plângere din partea petiționarului și deci nu sunt probe nici în acest sens.
Prin urmare, Curtea Const ituțională a dat un aviz negativ deciziei de suspendare a
președintelui. Deși avizul este unul consultativ iar Parlamentul nu este obligat să îl aplice, acesta
are un rol foarte important deoarece stabilește clar, în funcție de prevederile Constituției și de
practică judiciară și literatura de specialitate, care sunt faptele care pot fi considerate ca fiind
încălcări ale Constituției și care nu. Acuzațiile aduse de către Comisia de anchetare
președintelui nu sunt fondate fie din lipsă de probe, fie din moti ve de constituționalitate.
Așadar, deoarece opiniile șefului de stat, apartenența lui politica la un partid sau altul și
intervențiile acestuia fără vreun efect juridic nu pot fi sancționate, acestea nu pot fi considerate
ca încălcări ale Constituției. M ai mult, actele de iresponsabilitate ale președintelui săvârșite în
calitatea sa de președinte nu îi pot fi imputate acestuia, bucurându -se de imunitate. Dacă însă
șeful statului ar fi săvârșit fapte grave de încălcare a Constituției, acesta ar fi trebui t să răspundă
politic sau chiar juridic pentru ele.
În concluzie numai cetățenii au dreptul de a -l demite din funcție pe șeful statului, acesta
fiind ales de către popor prin vot universal, direct, egal, secret și liber exprimat. Prin urmare,
am putea c onsidera că singurul în măsură să îl sacționeze pe șeful statului și să îl facă
răspunzător de faptele comise este electoratul.
Problema suspendării Președintelui ridică alte probleme, cum ar fi: dacă Președintele,
odată suspendat din funcție va mai avea dreptul să candideze la viitoarele alegeri prezidențiale;
dacă o Românie cu un Președinte suspendat nu va avea de suferit pe plan economic prin
blocarea investițiilor străine, dacă electoratul este de acord și susține această suspendare, dacă
Parlamentul va respecta limitele impuse de Constituție etc.
O modificare la legea de funcționare și organizare a Curții (Legea nr. 47/1992,
modificată prin Legea nr.177/2010), dă dreptul judecătorilor constituționali să decidă nu numai
asupra regulamentelor celor două Camere și a legilor, dar și asupra hotărârilor celor două
Camere, asupra cărora Parlamentul era până acum suveran. „Curtea Constituțională se pronunță
asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei
Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două Camere reunite
ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup
parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau 25 de senatori”, se arat ă în legea
publicata în : Monitorul Oficial Nr. 672 din 4 octombrie 2010.
Pe baza acestui articol, eventuala hotărâre a Parlamentului de a -l suspenda pe președinte
va putea fi atacată direct la Curte, unde, teoretic, șeful statului are majoritate. După hot ărârea

44
judecătorilor, nu va mai fi nevoie de referendum pentru suspendare, Parlamentul fiind obligat
să accepte decizia Curții, ca în cazul oricărei legi.
Problema de fond care se pune însa este aceea a stabilirii dacă într -adevar faptele
Președintelui sun t contrare Constituției și deci dacă este necesară o răspundere juridică și/sau
politică a acestuia. În orice caz, dacă se concluzionează că șeful de stat trebuie să răspundă
pentru faptele ce i se impun, acesta riscă să fie judecat după demiterea din fun cție, imunitatea
de care dispune nemaicontând în acest caz.

45
CAPITOLUL V
REGLEMENTAREA INSTITUȚIEI PREZIDENȚIALE ÎN
ȚĂRI ALE UNIUNII EUROPENE

Aspecte comparative privind instituția președintelui în câteva state europene
(Franța, Italia, Germania)

Instituția șefului statului este una din cele mai vechi instituții politico -juridice. Astăzi,
această instituție cunoaște o mare diversitate, atât sub aspectul denumirii și modului de
desemnare, cât și sub cel al rolului și atribuțiilor în cadrul sistemului constituțional. În sistemele
constituționale moderne, marcate de rolul crescând al Parlamentului, instituția șefului de stat
atrebuit, în mecanismul separației puterilor să -și găsească echilibrul față de legislativ, deși, în
doctrină, se vorbește tot mai mult de o „slabire” a instituției șefului de stat în majoritatea
democrațiilor europene contemporane (C. Grewe, H. Ruiz -Fabriz ). Rolul și locul șefului de
stat diferă în regimurile consituționale contemporane. Astfel, în regimurile pa rlamentare , șeful
statului, fie că este monarh, fie președinte, are un rol restrâns. În regimul prezidențial,
președintele este principalull titular al exercițiului puterii executive aflându -se pe o poziție de
egalitate cu legislativul, în cadrul separați ei stricte a puterilor aplicată prin așa -numitul
mecanism de „frâne și contragreutăți”. Sistemul intermediar semi -prezidențial conferă
președintelui statului un rol mai crescut în raport cu parlamentul.
În vederea unui demers comparativ în ceea ce privește instituția șefului statului în cele
două sisteme constituționale nu putem să nu remarcăm gradul înalt de similitudine în
reglementarea instituției prezidențiale ca, de altfel, a intregului model constituțional , principala
sursă de inspirație a legiuitoru lui constituant românesc de la 1991 fiind Constituția Franței din
1958. De aceea sistemul consituțional românesc a fost caracterizat de unii autori ca fiind semi –
prezidențial, în timp ce alții, ținând cont de atribuțiile mai restrânse ale președintelui Rom âniei
față de omologul său francez, precum și de atribuțiile mai largi ale guvernului, au calificat acest
sistem ca fiind semi -parlamentar (Antonie Iorgovan) Exemplull francez ca și cel românesc este
o dovadă a dificultății de încadrare tipologică a regimu rilor contemporane. Inițiatorii actualei
constituții franceze au fost preocupați de două idei fundamentale pe care le -au transpus, de
altfel, în cuprinsul acesteia : configurarea unui parlament raționalizat ale cărui funcții să fie
limitate la controlul gu vernului și votarea legilor în anumite domenii ale vieții sociale și, nu în
ultimul rând, necesitatea întăririi puterii executive, îndeosebi a prerogativelor constituționale

46
ale șefului statului căruia îi revine, pe de -o parte, rolul de arbitru între toate forțele politice, între
cetățeni și organele statului, iar, pe de altă parte, misiunea de a fi garantul independenței
naționale, al integrității teritoriale , al respectării acordurilor comunității și a tratatelor (art. 5
din C -ție)
În ceea ce privește mi siunea șefului statului articolul 80 din constituția noastră
sintetizează rolul președintelui României în ordinea constituțională într -un mod asemănător.
Astfel președintele României reprezintă statul român, exercitând funcția de reprezentare. De
asemenea președintele României este garantul independenței naționale, al unității și al
integrității teritoriale a țării, exercitând așa -numita funcție de apărare a șefului statului
comparabilă cu cea a omologului său francez. Unul dintre cele mai importante roluri ale sale
este de a veghea la respectarea constituției și la buna funcționare a autoritățiilor publice, în acest
scop exercitând funcția de mediere între puterirle statului, precum și între stat și societate.
Această funcție este considerată, în doctrină, ca fiin relativ redusă în practică. În privința
primului aspect -cel al respectării constituției – președintele Franței este în mod similar un
adevărat „garant” al legii fundamentale, sediul acestei atribuții fiind articolul 5 din C -ția Franței.
Astfel, pre ședintele are la dispoziție toate instrumentele legale pentru a -și îndeplini această
atribuție. Sfera de atribuții prezidențiale în acest domeniu este largă (președintele poate sesiza
Consiliul Constituțional în legătură cu neconstituționalitatea unei legi ordinare, poate considera
că,print -o emisiune de televiziune s -au încălcat libertățile publice etc.). Constituția României
conferă și ea președintelui posibilitatea de a sesiza Curtea Constituțională, în temeiul art. 146
atunci când consideră că că legea care i se prezintă spre promulgare nu respectă prevedreile
constituției. Vorbind despre celălalt aspect, arbitrajul prezidențial nu este o construcție
constituțională nouă și nici originală. C oncepția potrivit căreia, șeful statului trebuie „să
împace”int eresele opuse ale unor forțe politice și sociale rivale și să găsească rezolvarea tuturor
conflictelor a inspirat numeroase modele de guvernare, îndeosebi monarhice. Constituantul
francez a avut în vedere o separare netă, cvasiabsolută a celor trei puteri și realizarea unui
echilibru stabil între ele. La confluența acestor forțe se situează președintele republicii care,
prin arbitrajul său (deși element al puterii executive) asigură continuitatea obiectivelor politice
și economice naționale, respectarea ang ajamentelor luate în numele Franței, primatul
intereselor naționale sau generale fără a ceda presiunilor exercitate prin intermediul
parlamentului de către diferite grupuri parlamentare sau ale guvernului rezultat din confruntarea
electorală a partidelor p olitice. Referindu -ne la consacrarea expresă în cadrul funcției de
reprezentare a rolului de garant al angajamentelor luate în numele statului constituției române
îi lipsește o stfel de prevedere, însă aceasta nu înseamnă deposedarea șefului statului de un

47
asemenea rol. Aceasta se poate explica, în cazul Franței, prin angajamentele ce urma să și le
asume în cadrul Pieței Comune, organism creat în anul 1958, și care impuneau o nouă concepție
privind strategia progresului economic în centrul căreia era așez ată intervenția și implicarea
directă a executivului.
În ceea ce privește funcția de mediere, aceasta este considerată,în doctrină, ca fiind
relativ redusă în practică. Oricum importanța socială a acestei funcții prezidențiale este pusă în
evidență, cu de osebire, în condițiile moderne de guvernare, caracterizată printr -o mare
diversitate de interese economice, sociale, militare, politice, de opțiuni, de strategii mai mult
sau mai puțin efemere care ar fi disputate de partidele puternice în propriul inter es ți
manipulate în defavoarea unor largi categorii de cetățeni. Fundamentul teoretic al puterilor
moderatoare ale președintelui constă într -o sșa -numită putere de reprezentare de către acesta a
voinței generale exprimate de membrii aceleiași societăți d e atrăi în comun și într -un de consens
și armonie socială.
În cadrul funcției de apărare, președinții celor două state sunt comandanții supremi ale
forțelor armate și îndeplinesc funcția de președinți ai consiliilor de apărare a țării.
Alegerea președinte lui este o chestiune relevantă, desemnarea șefului de stat fiind
criteriul esențial care distinge marile forme de guvernământ. În România, președintele este ales
prin vot universal, egal, direct și liber exprimat, potrivit legii electorale. În cazul Franțe i, c-ția
din 4 oct. 1958 a prevăzut alegera președintelui republicii de către un colegiu electoral format
din membrii celor două camere la cre se adăugau membrii consiliilor generale și ai adunărilor
teritoriale de peste mări, ca și reprezentanții aleși a i consiliilor municipale. După reforma
constituțională, însp, propusă de președintele De Gaulle în 1962 și aprobată prin referendum,
președintele republicii a fost desemnat pentru un mandat de 7 ani prin sufragiu universal direct.
În 2001 durata mandatului prezidențial s -a redus la 5 ani. Anterior, printr -un referendum
național, organizat la 24 sept. 2000, 73,2 % dintre alegători și -au exprimat acordul cu privire la
reducerea mandatului prezidențial. Ca mod de scrutin în ambele state se folosește scrutinul
majoritar ci două tururi. Astfel, dacă un candidat obține la primul tur de scrutin majoritatea de
votuir a alegătorilor înscriși în listele electorale, va fi declarat ales în funcția de președinte. Dacă
nici unul dinter ei nu obține această majoritate, se va organiza al doilea tur de scrutin, la care
participă doar primii doi candidați în ordinea descrescătoare a numărului de voturi obținute la
primul tur. În urma celui de -al doilea tur de scrutin, ținându -se cont de orice retragere, va fi
declarat ales can didatul care obține cel mai mare număr de voturi. Alegerea în funcția de
președinte în cele două țări este validată de instanța constituțională. În cazul Franței există o
procedură preliminară a depunerii candidaturilor la funcția de președinte menită să î mpiedice

48
candidaturile fanteziste sau neserioase. Astfel, potrivit legii electorale , lista candidațiilor se
stabilește de Consiliul Constituțional. Candidaturile trebuie să fie prezentate de cel puțin 500
de cetățeni care au calitatea de parlamentari, mem brii ai consiliilor regionale, consiliilor
generale , ai consiliului Parisului, ai adunărilor teritoriale ale teritoriilor de peste mări sau să fie
primari ori membri aleși ai Consiliului Superior al francezilor rezidenți în străinătate. Se
înțelege că, da torită responsabilitățiilor ce le incumbă în calitatede parlamentari sau membrii ai
unor autorități administrative, persoanele care susțin o candidatură prezidențială, vor ști dacă
acel candidat la funcția de președinte al republicii prezintă garanții de s eriozitate.
Mandatului președintelui României îi corespunde și lui un mandat de 5 ani. Constituția
României stabilește momentul de la care începe exercitarea de drept a mandatului – cel al
depunerii jurământului (art. 82) după cum la depunerea jurământulu i de către președintele nou
ales acesta încetează de drept. Oricum acesta încetează la împlinirea termenului sau în caz de
demisie, deces ori împiedicare definitivă a exercitării funcției. În cazul Franței mandatul poate
fi reînnoit fără condiții restrict ive ceea ce nu e cazul României. Articolul 81 alin. 4 din c -ție
impune regula potrivit căreia nicio persoană nu poate îndeplini funcția de președinte al
României decât pentru cel mult două mandate, care pot fi succesive. Mandatul președintelui
poate fi pre lungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă. În constituția Franței se
prevede o astfel de prelungire. De asemenea ea nu face referire la incompatibilități care în cazul
președintelui României înseamnă că pe perioada exercitării mandatului nu poate fi membru al
unui partid politic și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată. Vacanța funcției
de președinte poate interveni în următoarele situații prevăzute de art. 97 din constituție :
demisie, demitere din funcție, imposibili tate definitivă a exercitării atribuțiilor, deces. În termen
de trei luni de la dat la carea intervenit vacanța funcției guvernul va organiza alegeri pentru un
nou președinte. Constituția Franței prevede un termen mai restrâns între 20 -30 zile. În ambele
sisteme, în perioada de vacanță a funcției, interimatul se asigură cu prioritate de președintele
senatului.
În îndeplinirea rolului său constituțional președintele exercită o serie de atribuții care
pot fi clasificate în mai multe categorii, după criteriul obiectului sau conținutului lor. De
asemenea se disting atribuții exercitate de președinte cu sau fără concursul altor
autorități.Atribuțiile președintelui sunt largi, în special cele decurgând din art.5 al C -ției Franței,
respectiv, art. 80 din cea român ă.
În cadrul atribuțiilor privind legiferarea în cazul președintelui României cea mai tipică
este promulgarea legilor, potrivit art. 77 din constituție. În exercitarea acestei atribuții,
președintele are dreptul de a cere parlamentului, o singură dată, ree xaminarea legii înaintată

49
spre promulgare. Președintele semnează legile, în vederea publicării lor în Monitorul Oficial.
Atribuțiile șefului de stat francez sunt similare, la fel cum sunt și sesizarea instanței
constituționale atunci când consideră că leg ea care i se prezintă spre promulgare nu respectă
prevederile constituției. O diferență majoră privind legiferarea constă în necesitatea semnării
de către președintele francez a actelor Consiliului de Miniștri.
Atribuțiile privind organizarea și funcționar ea puterilor publice decurg, în principal, din
funcția sa de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. Astfel prezentarea
de mesaje parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii este
reglementată de art. 88 din Constituția României. În cadrul sistemului francez președintele
comunică cu cele două adunări ale parlamentului prin aceeași modalitate. De asemenea,
consultării guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită în baza art. 86
din constituție de către președintele României îi corespunde consultarea primului -ministru și a
altor autorități de către omologul său francez în condiții similare (art. 66 din constituția
franceză). Președintele României poate lua parte la ședințele guvernu lui în care se dezbat
probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice
și la cererea primului -ministru în alte situații. El prezidează ședințele guvernului la care
participă. O diferență majoră se înregistr ează în sistemul francez unde șeful statului prezidează
de drept executivul Consiliul de Miniștrii. În cazul românesc opinia președintelui în cadrul
acestor ședințe nu are decât valoarea unui vot consultativ.
De asemenea, șefii celor două state au posibi litatea de a cere convocarea celor două
camere în sesiuni extraordinare și de a sesiza instanțele constituționale privind conflicte juridice
de natură constituțională.
Organizarea referendumului în probleme de interes național este o importantă
prerogativă a șefului statului. Potrivit constituției României aceasta se realizează după
consultarea parlamentului (art. 90) fără a impune un termen înăuntrul căruia parlamentul să se
pronunțe asupra cererii de organizare a referendumului ceea ce ar putea duce la pa ralizarea
exercitării acestei atribuții a președintelui. Trebuie precizat, de asemenea, că, în temeiul art.61
alin.1 din constituție care stabilește că parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, nu
este posibilă organizarea de către președinte a unui referendum legislativ adică, a unui
referendum care să aibă ca obiect adoptarea unei legi prin ocolirea procedurii legislative
prevăzute de constituție. Un astfel de referendum ar putea totuși avea ca obiect, în opinia
profesorului Tudor Drăganu, co nfirmarea sau infirmarea unei legi deja adoptate de parlament.
Această posibilitate ar rezulta din prevederile art. 2 alin. 1 din constituție, potrivit căruia
suveranitatea națională se poate exercita și direct prin referendum. Făcând notă discordantă

50
președintele republicii franceze are dreptul, doar la propunerea guvernului, în timpul duratei
sesiunilor sau la propunerea comună a celor două camere, să supună unui referendum popular
orice proiect de lege privind organizarea autorității de stat sau care co mportă aprobarea unui
acord de către Comunitate ori vizează autorizarea ratificării unui tratat care, fărăr a fi contrar
constituției, ar avea unele consecințe asupra funcționării instituțiilor politice (art. 11 din
constituția Franței ). Dacă se are în ve dere poziția predominantă a președintelui republicii, a
puterii executive în general, observă importanța majoră a acestei prerogative constituționale. Pe
această cale, președintele ar putea să se impună, într -o manieră decizională autoritară, un
obiectiv p olitic apelând la votul popular electoral, fiind mai ușor de convins decât parlamentarii
după ce a obținut propuneri fictive din partea primului ministru. Uzând de prerogativă
președintele De Gaulle a impus revizuirea constituției (schimbarea modalității d e alegere a
președintelui Franței) deși legea fundamentală prevedea o altă procedură pentru revizuire.
Dreptul de veto este o prerogativă definitorie a sistemelor prezidențiale însă între aceste
prerogative constituționale din diferite sisteme constituționale nu se poate pune semnul
egalității. În sistemul constituțional francez dreptul de veto al președint elui este circumscris
dreptului acestuia de a cere parlamentului o nouă deliberare asupra unei legi ordinare sau numai
asupra unor articole ale acestora sau după caz, de a sesiza Consiliul Constituțional în legătură
cu neconstituționalitatea unei legi ordi nare, înainte de a promulga. Cum și șefului de stat român
îi revine această posibilitate se poate considera că și el are un astfel de veto legislativ.
Atribuțiile președintelui privind formarea unor autorități publice includ, în primul rând,
convocarea fo rmală în prima sesiune a parlamentului nou ales. Apoi urmează importanta
posibilitate de a dizolva parlamentul care în cazul Franței se reduce numai la dizolvarea camerei
inferioare, a Adunării Naționale. În condițiile art. 89 din constituția României, dup ă consultarea
președinților celor două camere și a grupurilor parlamentare, președintele poate să dizolve
parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea guvernului în termen
de 60 de zile de la prima solicitare ș inumai după resp ingerea a cel puțin două solicitări de
învestitură. Constituția Franței impune consultarea prealabilă și a primului -ministru însă
motivele dizolvării sunt lăsate la libera apreciere a președintelui francez al cărui decret nu
trebuie contrasemnat. Constitu ția României mai impune și alte restricții de dizolvare. Astfel în
cursul unui an parlamentul poate fi dizolvat o singură dată și nu poate fi dizolvat în ultimele 6
luni ale mandatului președintelui și nici în timpul stării de mobilizare, de război, de as ediu sau
de urgență. Constituția franceză interzice în același mod o nouă dizolvare a Adunării Naționale
decât după 12 luni. De asemenea dizolvarea nu poate fi decisă în situația în care președintele a
recurs la puterile sale excepționale potrivit art. 16 din constituție.

51
În privința formării guvernului există o diferență esențială. Astfel, președintele
României, în temeiul art. 88 din constituție desemnează un candidat pentru funcția de prim –
ministru și numește guvernul pe baza votului de încredere acor dat de parlament. Coroborând
acest text cu art. 103 din constituție rezultă că desemnarea candidatului pentru funcția de prim –
mistru se face în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în parlament ori, dacă
nu există o asemenea majoritate , a partidelor reprezentate în parlament. Șefului de stat francez
îi revine unilateral dreptul de aforma guvernul numind prim -ministrul și ceilalți membrii ai
guvernului însă la o propunere a acestuia. Din acesta rezultă că revocarea și numirea noilor
memb rii ai guvernului se realizează în același mod. Constituția României impune, în cazul unei
modificări a structurii politice în caz de remaniere guvernamentală, aprobarea parlamentului.
Potrivit art. 107 alin. 2 din constituție președintele nu îl poate rev oca pe prim -ministru. Șefului
statului îi revine numirea și a altor autorități publice, în cazul României, numirea prim –
ministrului interimar (art. 107), numirea a trei judecători la Curtea Constituțională (art.142),
numirea în funcție a magistrațiilor (ar t. 125),numirea în alte funcții publice (art. 94 lit. c ). De
asemenea el acordă gradele de mareșal, general și amiral (art. 94 lit. b). Art. 13 din constituția
Franței conferă președintelui francez dreptul de a face numirile, la rândul său, în posturile c ivile
și militare ale statului.
Atribuțiile președintelui în domeniul apărării și asigurării ordinii publice se exercită în
calitatea sa de comandant suprem al forțelor armate, de președinte al Consiliului de Apărare a
Țării. În această privință funcțiile celor doi șefi de stat sunt similare. Constituția Franței nu
consacră expres aceste atribuții care, în cazul României, sunt : declararea cu aprobarea
prealabilă a parlamentului, a mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate, luarea de
măsuri pentr u respingerea unei agresiuni armate împotriva țării, instituirea stării de asediu sau
a stării de urgență. Asigurarea autorității de stat constituționale este o prerogativă prezidențială
de o importanță majoră pentru stabilirea locului președintelui repub licii franceze în procesul
conducerii sociale : „ Atunci când instituțiile Republicii Franceze, independența națiunii,
integritatea teritoriului sau îndeplinirea a ngajamentelor internaționale sunt amenințate în mod
grav și imediat și când funcționarea leg ală a autorității de stat constituționale este întreruptă,
președintele republicii ia măsurile cerute de circumstanțe după consultarea oficială a primului –
ministru, a președinților celor două camere și a Consiliului Constituțional”(art. 16). Adunarea
Națio nală nu poate fi dizolvată în timpul exercitării acestor puteri excepționale. Articolul 16
constituie, în fapt, sursa preeminenței președintelui față de alte organisme constituționale.
Atribuțiile președintelui în domeniul politicii externe decurg, în prin cipal, din funcția sa
de reprezentare. Astfel, el încheie tratatele internaționale (în cazul Franței el fiind un adevărat

52
garant al acestor acorduri ), acreditează și recheamă, la propunerea guvernului, reprezentanții
diplomatici, acreditează reprezentanți i diplomatici ai altor state. Alte atribuții, similare în
ambele sisteme, sunt acordarea de decorații și titluri de onoare și acordarea grațierii individuale.
Răspunderea președintelui este reglementată de o serie de dispoziții constituționale
privind imun itatea și răspunderea politică și penală. Potrivit art. 68 din constituția Franței,
președintele nu este responsabil de actele săvârșite în exercițiul funcțiilor sale decât în caz de
înaltă trădare. Imunitatea este, și în cazul președintelui României, o fo rmă de protecție a
acestuia împotriva oricăror presiuni. Imunitatea președintelui este reglementată de art. 84 din
constituție, într -un mod similar cu imunitatea parlamentară sub forma independenței opiniilor
politice exprimate în timpul mandatului (art. 8 4 trimite la art. 72 din constituție referitor la
imunitatea parlamentară. Din textul art. 84 alin. 2 ar rezulta, însă, că imunitatea președintelui
este doar una parțială, raportată la imunitatea parlamentară. Astfel, acest text trimite doar la art.
72 ali n. 1 din constituție, și nu la paragrafele art. 72 prin care se reglementează inviolabilitatea
parlamentarilor față de măsurile preventive de percheziție, reținere sau arestare. Însă aceste
dispoziții sunt aplicabile și președintelui pentru aceleași consid erente ca și în cazul
parlamentarilor. Așadar, imunitatea președintelui îl scutește pe acesta de răspunderea juridică
de orice fel, pe perioada exercitării mandatului, pentru fapte săvârșite în această perioadă, cu
excepția răspunderii politice prevăzute d e art. 95 și a celei penale prevăzute de art. 96. Pentru
faptele săvârșite în timpul mandatului, dar care nu au legătură cu atribuțiile ce revin
președintelui în exercitarea acestuia, se aplică numai inviolabilitatea, astfel încât după încetarea
mandatului , președintele va putea fi supus percheziției, reținerii sau arestării pentru acele fapte.
Competența de punere sub acuzare în caz de înaltă trădare revine potrivit ambelor sisteme
constituționale celor două camere ale parlamentului. În Franța acestea deci d printr -un vot
identic în scrutin public și cu o majoritate absolută a membrilor care le compun, în timp ce în
sistemul nostru punerea sub acuzare a președintelui poate fi hotărâtă de camera deputaților și
de senat în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputațiilor și
senatorilor.Inițiativa punerii sub acuzare poate aprține majorității deputaților și senatorilor.
Aceasta propunerede punere sub acuzare se aduce neîntârziat la cunoștiința președintelui pentru
a putea da explicații c u privire la faptele ce i se impută. Dacă această propunere este aprobată
de parlament președintele va fi suspendat de drept pânî la data eventualei demiteri. Competența
de judecată revine în cadrul ambelor sisteme înaltelor curți de justiție. În cazul în care acestea
pronunță o hotărâre de condamnare președintele va fi demis de drept la dat rămânerii definitive
a acestei hotărâri.

53
Deși în regelementarea instituției prezidențiale, principala sursă de inspirație a
legiuitorului constituant român de la 1991 a fost constituția Franței din 1958, sistemul
constituțional românesc a fost caracterizat de mulți autori ca fiind semiprezidențial, în timp ce
alții, ținând cont de atribuțiile mai restrânse ale președintelui României față de omologul său
francez, precum ș i de atribuțiile mai largi ale guvernului, au calificat acest sistem ca fiind
semiparlamentar. Astfel, din dispozițiile constituționale franceze rezultă pe lângă o separație
aproape strictă a celor trei puteri, o preponderență a puterii executive față de c ea legislativă,
concentrarea puterii de decizie statală la nivelull președintelui republicii, neresponsabilitatea
politică a șefului statului, numirea membrilor guvernului de acesta la propunerea premierului
fără consultarea parlamentului.Ar trebui să cara cterizăm deci regimul politic francez ca pe un
regim prezidențial.
Conform Constituției, fiecare stat este guvernat de către un lider care este desemnat
pentru a reprezenta statul respectiv numit printr -o convenție generală – Șeful Statului. Fiecare
stat conform constituției proprii desemnează câte o denumire proprie pentru termenul de “șef
al statului” față de celelalte state – de exemplu : conform Constituțiilor României, Ungariei și
Italiei șeful statului este – Președintele (țării sau republicii). Con form Constituției Spaniei Șeful
Statului este – Regele.
Conform constituțiilor României, Ungariei și Italiei, există atât asemănări cât și
deosebiri referitoare la Șeful Statului celor trei state. Din prevederile constituțiilor celor trei
state mai sus me nționate, putem desprinde anumite asemănări între șeful statului fiecărei țări
în parte :
– în primul rând denumirea prevăzută în constituția acestor trei state este aceea de
Președinte, care în cazul României este de Președinte al Statului, iar în cazul Un gariei și Italiei
este de Președinte al Republicii.
– are rolul de a reprezenta statul său republica și este cel care deține puterea
supremă în stat, fiind reprezentantul națiunii.
– este comandantul șef al forțelor armate;
– funcția președintelui este incompat ibilă cu orice altă funcție publică sau privată,
președintele neavând voie să îndeplinească altă funcție decât cea de șef al statului.
– este cel care are inițiativa referendumului;
– este cel care încheie tratatele internaționale în numele țării pe care o r eprezintă;
– are dreptul de grațiere individuală și de comutare a pedepselor;
– persoană președintelui este inviolabilă;

54
– nu răspunde pentru acțiunile sale cât timp este la conducerea statului decât în
cazurile de înaltă trădare sau atentat contra Constituției statului;
– are dreptul să confere decorații și onoruri conform prevederrilor legale;
– are dreptul de promulgare a legi lor.
– trebuie să depună jurământul de credință față de statul pe care îl reprezintă inante
de a fi numit în funcție;
– este îndepărtat de la guvernare în următoarele cazuri : când i se revoca mandatul
în caz de expirare a termenului, în cazul decesului, când este declarat incompatibil, în caz de
demisie și de destituire.
– se bucura de imunitate.
– este ales prin tur de scrutin secret.
– poate fi destituit din funcție în cazul încălcării în mod grav a constituției.
– beneficieaza de indemnizație și celelalte drepturi ce îi revin prin lege.
După ce am analizat asemănările care există între șefii celor trei state conform
constituției fiecărui stat în parte, trebuie analizat și faptul că, pe lângă atribuții comune, există
multe deosebiri între atribuțiile, modul de guver nare și îndatoririle unui șef de stat.
Jurământul de credință de exemplu, deși este un lucru comun și este obligatoriu a fi
depus de către șeful statului înainte de numirea în funcție, este depus în mod diferențiat în cele
trei state astfel :
– președintele României depune jurământul de credința în fața Camerei
Deputaților și a Senatului în ședință comună;
– președintele Italiei depunde jurământul de credința în fata Parlamentului reunit
în ședință comună;
– președintele Ungariei depune jurământul de credința în fața Adunării Naționale;
Regăsim o asemănare între durata mandatului de guvernarea a șefului staului care este
de cinci ani în cazul României și Ungariei,spre deosebire de Italia în care mandatul șefului
statului este de 7 ani.
Conform constituției Ro mâniei, nu este prevăzută o vârstă minimă pe care care
candidatul la președenție trebuie să o aibă îndeplinită pentru a putea candida la șefia statului,
fapt care este clar determinat în constituția Italiei, în care este specificat faptul că pentru a pute a
fi ales președinte al republici, orice cetățean care se bucura de drepturile sale civile și politice
care dorește să candideze la șefia staului trebuie să aibă îndeplinită vârsta de 50 ani, În cazul
Ungariei, poate fi ales șef al staului orice cetățean c are are drept de vot și care, în ziua alegerii
are împlinită vârsta de 35 de ani.

55
În cazul României și Ungariei, șeful statului nu poate îndeplini mai mult de două
mandate în funcția de președinte – care pot fi sau nu succesive, lucru care nu este însă pre văzut
în constituția Italiei.
Una dintre “puterile” șefului statului este aceea ce el poate să divolve în cazul României
Parlamentul, dar numai după consultarea președinților celor două camere, pe când în cazul
Italiei poate să dizolve ambele Camere ale Pa rlamentului, pe când, în cazul statului Ungar,
președintele republicii poate să dizolve Adunarea Națională.
În caz de război însă, conform prevedirilor constituției, regăsim o asemănare între cele
trei state, mai exact faptul că Parlamentul (în cazul Român iei și Italiei) și Adunarea Națională
(în cazul Ungariei)nu pot fi dizolvate și își prelungesc mandatul și atribuțiile până la finalizarea
războiului, ele neputând fi înlăturate de la condure în acest caz.
De asemenea o altă cauză conform căreia Parlament ul nu poate fi dizolvat (cauza care
se aplică doar pentru România și Italia ), este atunci când Președintele statului mai are rămase
6 luni din mandatul de conducere, precum și în stare de urgență, asediu, stare de mobilizare.
Regăsim o asemănare între pre vederile constituționale în cazul Italiei și Ungariei în care
sunt prevăzute maxim trei tururi de scrutin pentru alegerea președintelui republicii, iar în cazul
României, constituția nu prevede mai mult de două tururi de scrutin pentru alegerea șefului
statului.
O altă asemănare regăsim în cazul prevederilor constituționale pentru statul Român și
cel Italian, conform cărora, președintele nu este numai comandantul forțelor armate, el este și
președintele Consiliului Superior de Apărare, spre deosebire de pre vedirile în cazul statului
Ungar care stipulează numai faptul că șeful statului este comandant șef al forțelor armate.
Distingem o asemănare între constituțiile celor trei state cu privire la faptul că : șeful
statului deține puterea în stat, și beneficiea za de imunitate, dar și că el poate fi însă și acuzat în
cazul săvârșirii unor fapte grave prin calca prevederile Constituției.În ciuda faptului că în toate
cele trei țări este prevăzut faptul că președintele poate fi pus sub acuzare,observăm o deosebire
de la un stat la altul legat de care organ al statului are dreptul instituie acuzarea după cum
urmează:
– Conform Constituției României, șeful statului în cazul încălcării legii poate fi
pus sub acuzare de către Camera Deputaților și Senatul, în ședință comun ă, cu votul a cel puțin
două treimi din numărul deputaților și senatorilor, în caz de înaltă trădare. Propunerea de punere
sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea deputaților și senatorilor și se adduce, neîntârziat, la
cunoștință Președintelui Români ei pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se

56
împută. De la data punerii sub acuzare și până la data demiterii Președintele este suspendat de
drept, competența de judecată aparținând Înaltei Curți de Casație și Justiție
– Conform Constituție i Ungariei, președintele republicii poate fi pus sub acuzare
în cazul în care în timpul exercitării funcțiilor sale violează în mod intenționat Constituția sau
o altă lege. O cincime din numărul deputaților poate propune punerea sub acuzare a
Președintelui Republicii pentru violarea Constituției sau a altor legi în timpul exercitării
funcțiilor sale. Procedura punerii sub acuzare este angajată printr -o hotărâre luată cu o
majoritate de două trimi din numărul deputaților. Votul este secret. Din momentul ado ptării
hotărârii de către Adunarea Națională și până la încheierea procedurii de punere sub acuzare,
Presedintele nu își poate exercita puterile. Calificarea actului ține de competența Curții
Constituționale.
– Conform Constituției Italiei președintele repub licii poate fi pus sub acuzare
decât în cazurile de înaltă trădare sau atentat împotriva Constituției. În aceste cazuri, el este pus
sub acuzare de către Parlament, reunit în ședință comună, cu majoritatea absolută a menbrilor
săi.
În urma suspendării din funcție, incapacității de executare a funcției sau dacă funcția de
Președinte rămâne vacanță, la condurerea statului este asigurat un intermediar până la
soluționarea acestei probleme. În acest caz găsim o asemănare și deosebire între statul Român
și cel Italian cu privire la faptul că : funcțiile Președintelui republicii sunt exercitate de
președintele Senatului în cazul Italiei, fapt care se regăsește și incazul statului Român, funcția
de intermediere fiind asigurată în ordine de președintele Senatului s au președintele Camerei
Deputaților. Când vorbim despre Ungaria, înlocuitorul președintelui republicii la conducere va
fi Președintele Adunării Naționale.
Există și o serie de deosebiri în ceea ce privește atribuțiile președintelui statului de
numire în di ferite funcții, atrbutii care diferă de la un stat la altul. Astfel :
• Constituția României prevede că Președintele acorda gradele de mareșal, de general și
de amiral cadrelor militare; numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege;
la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai
României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice.
• Constituția Italiei prevede că Președintele poate să numească funcționarii în stat, în
cazurile prevăzute de lege; după o autorizare prealabilă a Camerelor acreditează și
primește reprezentanții diplomatici și ratifica tratatele internaționale.

57
• Constituția Ungariei prevede că președintele republicii numește și primește ambasadorii
și min iștrii plenipotențiar; conform dispozițiilor stabilite printr -o lege specială, numește
secretarii de stat și îi revoca din funcție; la propunerea unei persoane sau a unor organe
stabilite printr -o lege specială, numește și revocă din funcție pe președin tele și pe
vicepreședintele Băncii Naționale a Ungariei și pe profesorii universitari; numește
rectorii universităților și îi revoca din funcție; numește și înaltă în grad generalii; îl
confirma în funcție pe președintele Academiei de Științe a Ungariei .
În concluzie, conform contituțiilor României, Italiei și Ungariei, șeful statului se
numește președinte, el este cel care deține puterea supremă în stat, se bucura de imunitate în
timpul exercitării atribuțiilor prezidențiale, este comandantul supreme al apărării, poate să
numească în diferite funcții și să acorde grade militare precum și multe alte atribuții care diferă
de la un stat la altul. Deși nu poate fi tras la răspundere pentru greșelile sale în timpul executării
mandatului, el poate însă fi tras la răspundere și judecat pentru faptele sale în cazul în care
încalcă cu constita prevederile Constituției sau alte legi în acest sens.

58
CONCLUZII

Sintetizând aspectele și considerațiile constituționale care rezultă din modul de
desemnare a șefului statu lui, rolul și atribuțiile Președintelui României, trăsăturile caracteristice
ale raporturilor acestuia cu autoritățile publice și popor, așa cum au fost ele prezentate în
capitolele anterioare, putem concluziona în următorul mod:
1. Președintele României este ales prin vot universal egal, direct, secret, liber exprimat.
Este reglementarea care, alături de cea privind organizarea alegerilor prezidențiale în două
tururi de scrutin, se regăsește în republicile semiprezidențiale, constituind singura asemănare
cu aceasta. Deși Parlamentul este ales tot prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat
bucurându -se de aceeași reprezentativitate ca și Președintele României, legea fundamentală l -a
calificat ca “organul reprezentativ suprem al poporului rom ân”31.
2. Președintele României nu are drept de inițiativă legislativă, acest drept aparține
Guvernului, parlamentarilor și unui număr de 250000 de cetățeni cu drept de vot (art. 73 alin 1
Constituție)32.
3. Deși Președintele este unul din subiectele care ar e inițiativa revizuirii Constituției, nu
poate exercita acest drept din proprie inițiativă, ci numai la propunerea Guvernului.
4. O singură dată, Președintele poate refuza promulgarea unei legi (art.77 alin.2) În urma
reexaminării de către Parlament, promu lgarea devine obligatorie în cel mult 10 zile de la
primirea legii adoptate (art.77 alin.3)
5. Președintele încheie tratatele internaționale în numele României acestea fiind
negociate de Guvern și pentru a produce efecte juridice trebuie să le supună spre ratificare
Parlamentului, în termen de 60 de zile (art.91 alin.1)
6. La propunerea Guvernului, Președintele acreditează și recheamă reprezentanții
diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice (a rt. 91 alin.2)
7.Președintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea
parțială sau generală a forțelor armate. Hotărârea Președintelui se supune ulterior aprobării
Parlamentului, numai în cazuri excepționale și în cel mult 5 zil e de la adoptare (art.92 alin.2)

31 Constitu ția Rom âniei art. 58, alin.1
32 Președintele Italiei, republică parlamentară, autorizează prezentarea în Camere a proiectelor de lege, venite de
la Guvern

59
8. Președintele ia măsuri pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țării,
dar le aduce la cunoștința Parlamentului, printr -un mesaj (art.92 alin.3)
9. Potrivit legii, Președintele instituie starea de asediu sau starea de urgență, în întreaga
țară ori în unele localități, însă solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate în cel mult
5 zile de la luarea acesteia (art.93 alin.1)
10. Președintele emite decrete în exercitarea atribuțiilor sale, care le p ublică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea decretelor atrage inexistența acestora.
11. Decretele emise de Președinte pentru exercitarea atribuțiilor referitoare la:
– încheierea de tratate, acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici, declararea
mobilizării forțelor armate, respingerea agresiunii armate, instaurarea stării de asediu sau a stării
de urgență, conferirea decorațiilor și a titlurilor de onoare, acordarea gradelor de mareșal,
general și amiral și acordarea grațierii individ uale, se contrasemnează de Primul -ministru
(art.99 alin.2)
12. Președintele poate să dizolve Parlamentul dar după consultarea celor două Camere
și a liderilor grupurilor parlamentare, precum și dacă Parlamentul nu a acordat votul de
încredere pentru formar ea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare. De
asemenea Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată pe timp de un an calendaristic și
dizolvarea nu poate avea loc în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui și nici în timpul
stării d e asediu sau a stării de urgență (art.89)
13. Președintele României poate fi suspendat din funcție de Parlament (art.95 alin.1 -2)
14. Președintele poate fi demis de popor, în urma organizării referendumului (art.95
alin.3)
15. Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Președintelui pentru înaltă trădare
(art.84 alin.3)
16. Președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim -ministru și numește
Guvernul dar pe baza votului de încredere acordat de Parlament (art.85 alin.1)
17. În caz de remani ere guvernamentală sau de vacanță a postului Președintele revocă
și numește pe unii membrii ai Guvernului, dar la propunerea Primului -ministru (art.85 alin.2)
18. Guvernul în întregul său și fiecare membru al său solidar cu ceilalți membrii, răspund
politi c numai în fața Parlamentului (art.108 alin.1)
19. Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul
funcției lor, poate fi cerută nu numai de Președintele României ci și de Camera Deputaților și
Senat. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului, obligă Președintele României să -l
suspende din funcție.

60
20. Președintele României poate cere poporului să -și exprime prin referendum, voința
cu privire la probleme de interes național, numai după consultarea Parlamentului (art.9 0)
Prin urmare reglementările constituționale au dorit o îngrădire a atribuțiilor
Președintelui României, legea fundamentală din 1991 adaptată soluției caracteristice
republicilor parlamentare. De alt fel chiar Antonie Iorgovan33 este de părere că “suntem m ai
aproape de un sistem parlamentar decât de unul semiprezidențial, suntem în prezența unui
sistem semiprezidențial atenuat sau parlamentarizat”.
Un exemplu reprezentativ pentru regimul semiprezidențial este cel francez unde rolul
politic al Președintelui republicii este foarte important. În comparație cu rolul președintelui
francez rolul Președintelui României este mai atenuat. În această ordine de idei făcând referire
la articolul 11 din Constituția Franței unde se stipulează că Președintele “poate supune
referendumului orice proiect de lege asupra organizării puterilor publice, asupra reformelor
politica economică sau socială a națiunii și privind sarcinile publice care contribuie la acesta,
sau vizând autoritatea ratificării unui tratat care, fără a fi a l constituției, ar avea implicații asupra
funcționării instituțiilor”34, s-ar putea aduce completări la articolul 90 din Constituția României
cu privire la referendum, astfel încât Președintele să poată propune referendum în mai multe
probleme de interes na țional fără o prealabilă aprobare a Parlamentului. Tot în comparație cu
Franța unde Președintele poate participa la toate ședințele Guvernului propunem o completare
în acest sens la articolul 87 din Constituția României unde la primul aliniat se stipulează că
Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de
interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și la cererea
primului ministru, în alte situații. Și în această situație putem propune o extindere a
prerogativelor Președintelui României și anume participarea la toate ședințele Guvernului nu
numai în anumite situații strict prevăzute în Constituție.
Făcând aceste comparații este ușor de remarcat că rolul politic al Președint elui României
este mult diminuat, toate atribuțiile sale politice majore sunt supuse unui sistem de îngrădiri și
condiționări specifice regimului parlamentar și uneori mai excesive ca în orice regim
parlamentar. În acest sens putem menționa cu titlul de ex emplu atribuția de dizolvare a

33 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol II, Editura Nemira, București, 1996, pag. 384 -387
34 art.90 “Președintele Rom âniei, după consultarea Parlamentului poate cere poporului să -și exprime prin
referendum, voin ța cu privire la probleme de interes na țional”

61
Parlamentului35 și cele menționate mai sus. Și la acest articol s -ar putea aduce completări în
sensul că Președintele ar putea dizolva oricând Parlamentul asemeni Președintelui Franței.
Considerăm că pentru a se stabili un reg im politic semiprezidențial deplin în România
și nu unul atenuat ca cel existent36, o condiție necesară și suficientă în acest sens este
augmentarea prerogativelor Președintelui. În încercarea de a extinde sfera prerogativelor
Președintelui României și pent ru a dovedi rolul important al acestuia, considerăm că cele câteva
sugestii menționate mai sus și -au găsit justificarea.

35 În Rom ânia Parlamentul poate fi dizolvat numai în anumite condi ții prezentate în articolul 89 Constitu ție, pe
care le-am amintit în lucrarea prezentă în capitolul 2.1
36 A. Iorgovan, “Tratat de drept administrativ”, Editura Nemira, București, 1996, pag. 384 -387

62
BIBLIOGRAFIE

Tratate,cursuri,manuale

1.Albu E.(coordonator),Cristina Banu, Traian Popescu,Bogdan
Georgescu., -Drept admnistrativ,Partea I și a II a, Ed.Fudației România de
Mâine,București 2008
2.Brezoianu D., -Drept Administrativ.Partea Specială,Ed. Universității
Titu Maiorescu,București,2002
3.Buta Gh., -Curs de drept constituțional,Facultatea de Studii Europene -IDD,Ed.
Universității Babeș – Bolyai,Cluj -Napoca,2002
4.Deleanu I.,Instituții și proceduri constituționale –în dreptul comparat și
în dreptul român, Editura CH Beck, 2008
5.Drăganu T.,Drept constituțional și instituții polit ice. Tratat elementar,
vol. I, Editura Lumina Lex, 2008
6. Iorgovan A., -Tratat de drept administrativ,vol I,Ed. All Beck,București
2001
7. Ioan A.,Drept administrativ comparat, ed a II -a, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 200 9
8.Muraru I., Tănăsescu S., -Drept constituțional și institușii politice , ediția a X -a
revăzută și completată, Ed. Lumina Lex, București, 2002
9. Tofan D., –Drept administrativ -curs universitar , vol. I, Ed. All Beck, București, 2003

Legislație, reviste, publicații:
• Constituția României, 1965
• Constituția României, 1991
• Constituția României 2003
• Revista Dreptul
• Revista Studii de Drept Românesc
• Revista de drept public

63
• www.juridice.ro
• www.dreptonline.ro
• www.euroavocatura.ro
• www.monitoruloficial.ro