Introducere … … … … 3 [630793]

2
CUPRINS:

Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 3
Capitolul I. Considerațiuni introductive privind minoritatea și delicvența juvenilă ……. 5
1.1 Noțiunea de minor ………………………….. ………………………….. ………………………… 5
1.2 Delicvența juvenilă și cauzele acesteia ………………………….. ………………………….. .. 5
1.3 Scurt istoric al reglementării sistemului sancționator aplicabil minorilor în legislația
penală din România ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 7
Capitolul II. Procedura în cauzele cu infractori minori ………………………….. …………. 13
2.1 Reguli generale privind procedura în cauzele cu infractori minori ………………….. 13
2.2 Urmărirea pe nală ………………………….. ………………………….. ……………………….. 14
2.2.1 Urmărirea penală – prima fază a procesului penal ………………………….. ……….. 14
2.2.2 Procedura privind inculpații minori în faza de urmărire penală …………………… 19
2.3 Regulile aplicabile minorilor în faza camerei preliminare ………………………….. …. 23
2.4 Judecata ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 26
2.4.1 Judecata – faza centrală a procesului penal ………………………….. ………………… 26
2.4.2 Condiții pentru aplicarea procedurii speciale în faza de judecată …………………. 31
Capitolul III. Executarea măsurilor educative neprivative de libértate …………………. 36
3.1 Stagiul de formare civic ă ………………………….. ………………………….. ……………… 37
3.2Supravegherea ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 39
3.3 Consemnarea la sfârșit de săptămână ………………………….. ………………………….. 42
3.4 Asistarea zilnică ………………………….. ………………………….. …………………………. 44
Capitolul IV. Executarea măsurilor educative privative de libertate …………………….. 46
4.1 Internarea într -un centru educativ ………………………….. ………………………….. …. 47
4.2 Internarea într -un centru de detenție ………………………….. ………………………….. . 51
4.3 Pluralitatea de infracțiuni comise în minorat și/sau major at ………………………….. 54
Capitolul V. Jurisprudență ………………………….. ………………………….. ……………….. 55
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 60
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 63

3
Introducere

Combaterea și prevenirea infracționalității minorilor a reprezentat și va reprezenta o
permanent preocupare de politică penală a statelor moderne. Specificul fenomen ului
infracțional în rîndul minorilor evocă probleme deosebite de prevenire și combatere pentru că
cauzalitatea acestuia este interacționată cu o mulțime de factori precum: lipsa experienței de
viață a minorului cu consecința necomprehensiunii pe deplin a semnificației sociale, a conduitei
sale periculoase pentru valorile sociale ca și a sancțiunilor aplicabile în acest caz, a influențele
negative exercitate de unii majori ce îi atrag pe minori pe calea infracțională, deficiențele din
procesul educativ din cadrul familiei, școlii etc.1.
Ceea ce caracterizează comportamentul normal al minorului este inhibiția, ca fenomen
de frânare, diminuare sau suprimare a efectelor excitației. Personalitatea minorului este
dependentă de modul în care acesta cunoaște mediul ambiental, cu ajutorul proceselor
intelectuale, voliționale, afective și a particularităților psihice. Violența juvenilă se manifestă
prin atitudini și stări de inadaptare, nesupune, față de normele simple de conduită, urmate de
manifestări agresive2.
Sancționarea minorilor care comit infracțiuni trebuie să corespunsă particularităților
psiho -fizice ale acestora, să asigure educarea și reeducarea acestora. Sistemul sancționator
pentru infracțiunile comise de minori, studiat în lucrarea de față, impune a plicarea unui sistem
aparte de sancțiuni de drept penal, format din măsuri aducative neprivative de libertate și măsuri
privative de libertate. Acestea din urmă, constituind excepția și fiind rezervate ipotezelor de
infracțiuni grave sau de minori care au comis multiple infracțiuni și prin condițiile în care
urmează să fie aplicate și executate, trebuie să conducă însă tot la reeducarea și resocializarea
condamnaților minori
Scopul prezentei teze, este acela de a sublinia necesitatea existenței unei situaț ii
derogatorii de la procedura de drept comun a procesului penal în cazul minorilor, de a analiza,în
ce măsură actuala legislație procesual -penală aplicabilă infractorilor minori poate să satisfacă
cerințele societății actuale, precum și în ce măsură este în ac ord cu dispozițiile noii Constituții
și cu stadardele fixate în documentele adoptate de distincte organisme internaționale, având în
vedere că în procesul penal, urmărirea și judecarea infractorilor minor presupune nenumărate
măsuri procesuale și acte procedurale dublate de garanții judiciare, ce relevă un caracter
pronunțat de protejare a minorului care trebuie să ducă în final la prevenirea delicvenței juvenile
și la recuperarea minorului infractor prin moduri cât mai adecvate vârstei acestuia.
Capit olul întâi al prezentei teze prezintă câteva considerațiuni introductive privind
delicvența juvenilă și minoritatea, precum și un scurt isotirc al reglementării sistemului
sancționator aplicabil minorilor în legislația penală și procesual – penală din Româ nia. Capitol
în care vom constata că încă din cele mai vechi timpuri, legiuitorii au fost preocupați de
adoptarea atât a unui regim sancționator distinct pentru infractorii minori.
Capitolul doi al tezei analizează procedura în cauzele cu infractori minori , respectiv
procedura specială ce se aplică în cauzele în care suspecții sau inculpații sunt minori cu vârsta
cuprinsă între 14 și 18 ani.
Capitolul al III -lea, prezintă măsurile educative neprivative de libertate prevăzute în art.
115 alin. (1) pct. 1 Co d penal, precum și modul de executare a măsurilor educative neprivative
de libertate, iar capitolul al IV -lea analizează măsurile privative de libertate și modul de
executare al acestora.

1 Bulai Constantin., Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, București, 1997, p. 569; Butiuc Ctin,
Răspunderea penală a minorilor, RDP NR. 4/2002, pp. 32 – 37
2 Tănăsescu Camil., Psihologie judiciară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2010, pp. 168 – 169

4
Capitolul V „Jurisprudență”, reprezintă partea practică a tezei, în care vom prezenta și
analiza o speță din practica judiciară a instanțelor judecătorești.
Ultima parte a lucrării este dedicată concluziilor și problemelor privitoare la aplicarea
legii penale în timp, în cazul infracțiunilor comise de minori.

5
Capitolul I. Considerațiuni introdu ctive privind minoritatea și delicvența
juvenilă

1.1 Noțiunea de minor

Minorul este persoana fizică care nu a împlinit vârsta de 18 ani. Ocrotirea minorului
presupune totalitatea normelor juridice de apărare a persoanei ce se află într -o situație specială
datorită vârstei sale3.
Cadrul legal cu privire la ocrotirea minorului, respectarea, promovarea și garantarea
drepturilor acestuia se stabilește prin Codul civil și prin Legea nr. 272/2004 cu privire la
protecția și promovarea drepturilor minorilor4.
Aceste prevederi sunt completate cu alte prevederi interne ce fac referire la minori, dar
și cu reglementări cuprinse în tratatele și convențiile la care țara noastră es te parte5.
Faptul că minorul căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18 ani dobândește capacitatea
deplină de exercițiu sub aspect civil nu atrage aplicare în materie penală a regimului
sancțiionator prevăzut de de legea penală pentru majori.
Minorul c are nu a împlinit vârsta de 14 ani la data săvârșirii infracțiunii nu răspunde
penal (prezumție absolută de incapacitate penală)6; în ipoteza în care minorul comite
infracțiunea chiar în ziua în care împlinește 14 ani, răspunde penal doar dacă se face dov ada
săvârșirii faptei cu discernământ. Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit
vârsta de 16 ani la data comiterii infracțiunii răspund penal doar dacă se face dovada prin
intermediul unei expertize medico – legale psihiatrice că au co mis fapta cu discernământ (
prezumție relativă de incapacitate penală). Minorii care au împlinit vârsta de 16 ani la data
comiterii infracțiunii răspund penal.
Sistemul sancționator pentru infracțiunile comise de minori cu vârsta între 14 – 18 ani
a fost complet restructurat de Noul Cod penal, singurele sancțiuni penale ce pot fi aplicate fiind
măsurile educative, chiar dacă, pe parcursul procesului penal, infrac torul a devenit major.
Astfel, persoanei care a comis infracțiuni în minorat și care răspunde penal I se poate aplica fie
o măsură educativă neprivativă de libertate, fie o măsură educativă privativă de libertate.
Așadar, infractorului care a comis infra cțiuni în perioada în care avea vârsta cuprinsă
între 14 – 18 ani nu îi va mai putea fi aplicată nicio categorie de pedepse, chiar dacă la data
pronunțării hotărârii acesta devine major. Astfel, Noul Cod penal renunță la sistemul penal al
justiției pentru minori, caracterizat prin opțiunea, între pedepse și măsuri educative, adoptînd
sistemul nepenal, unde sancțiunile ce se pot aplica minorilor se cantonează doar în sfera
măsurilor educative7.

1.2 Delicvența juvenilă și cauzele acesteia

3Lupașcu Dan, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București,2012, pp. 367 – 432
4 Publicată în M.Of. nr. 557 din 23 iunie 2004
5 Lupașcu Dan, Dreptul familiei,ediție revizuită și adnotată, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 360 –
422
6 Udroiu Mihail, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, București, 2014, p. 329
7 Udroiu M., op.cit., p. 330

6

Termenul de delicvență juvenilă nu prezintă un conținut foarte evident, acesta fiind
folosit în literatura de specialitate în diferite sensuri. Delicvența este definită ca fiind „totalitatea
crimelor și delictelor pe plan social, iar delictul constiuie un act nepermis de prevederile legale
fiind sancționat printr -o pedeapsă corecțională”8.
Delicvența nu constituie altceva decât o serie de fapte ilicite indiferent dacă au sau nu
un caracter penal și se realizează în: fuga de la domiciliu, absența îndelungat ă și repetabilă de
la școală, abandon școlar, dar și anumite fapte ilicite care nu constituie fapte penale9.
Conceptul de delicvență juvenilă este întâlnit deseori în literatura de specialitate
existând o multitudine de opinii privitoare la fenomenul deli cvenței juvenile. În lucrările de
specialitate se arată că „în sfera delicvenței juvenile ar trebui să se includă doar faptele penale
subliniindu -se eșecul încercărilor de a redefini conceptul dintr -o altă perspectivă decât ceea a
dreptului penal”10. La de licvența juvenilă contribuie factori subiectivi dar și factori sociali.
Delicvența juvenilă reprezintă un fenomen complex, ce definește totalitatea conduitelor
aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Din punct de vedere juridic, aceste
fenomen caracterizează încălcarea normelor ce reflectă cerințele oricărei forme de conviețuire
umană11 .
Delicvența juvenilă constituie o formă a comportamnetului deviant și indică totalitatea
abaterilor și violărilor prevederilor legale ori a normelor soci ale ce sunt sancționate din punct
de vedere juridic și sunt săvârșite de minori.
Delicvența minorilor se poate remarca prin diferiți indicatori precum: atitutidea
indiferentă față de școală, absențe frecvente de la școală, minciuni și furturi frecvente chi ar și
înainte de vârstă de 9 ani, vizionarea frecventă a filmelor cu un conținut necorespunzător din
punct de vedere al vârstei dar și punct de vedere educațional.
Adolescența este foarte importantă pentru fiecare tânăr în parte. În această perioadă au
loc o serie de modificări comportamentale, schimbări de înfățișare, dar poate cel mai important
este relaționarea cu societatea și încrederea de sine. Această etapă mai este denumită și perioada
școlarității mijlocii, dominantă în această perioadă fiind matur izarea și dezvoltarea
personalității. Există unele cazuri când unii minorii nu se integrează în colectiv, fie au o
încredere în sine scăzută, fie au slabe competențe sociale. Cei care sunt pregătiți pentru a se
adpta într -un grup, vor fi frecvent respinși de ceilalți. Aceste situații afectează imaginea de sine,
întărind neîncrederea și nesiguranța. Copiii se vor închide în sine, fie se vor manifesta agresiv
față de ceilalți, pentru a compensa întro oarecare măsură lipsa de atenție. Comportamentul în
frup co nstituie o importantă etapă pentru că se produce spontan prin luarea în seamă a
personalității copiilor și mai puțin a obiectivelor care ar putea sta la baza grupului. Copiii
nepopulari nu sunt acceptați în grup, iar aceștia își manifestă adeseori, o inada ptare afectivă ca
prelungiri ale relațiilor de disconfort din familie aceștia fiind mai interiorizați excesiv, timizi,
retrași ori dimpotrivă certăreți, zgomotoși, indiferenți față de alții. În ciuda tuturor aparențelor,
la acestă vârstă minorul este preoc upat de ceea ce gândesc ceilalți despre el. În această etapă de
tranziție de la moralitatea constrângerii la ceea a cooperării, discuțiile cu privire la reguli, legi
ori etică pot fi extrem de “furtunoase”, cu opinii diferite, și susținute cu încrâncenare12.
Delicvența juvenilă cunoaște înțelusuri extrem de diverse, ce includ deopotrivă atât
manifestările deviante și nonconformiste specifice vârstei adolescentului cât și actele de violare

8 Stănișor Emilian, Delincvența juvenilă, Editura Oscar Print, 2003, p.13
9 Pasca Maria Dorina, Infractorul minor și r eintegrarea sa în comunitate, Editura Ardealul, 2005, p. 16
10 Brezeanu Ortansa, Minorul și legea penală, Editura All Beck, Bucuresti, 1998, p. 3
11 Rădulescu Sorin, Banciu Dan, Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Adolescența între normalitate și
devianță, Editura Medicala, Bucuresti, 1990, p. 42
12 Cosomovici Andrei , Iacob Luminița, Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași, 2008. p. 48

7
a legislației penale comise de minori. Comportamentul infracțional ar e în conținutul său de
manifestare o multitudine de lemente cu un caracter pronunțat patologic13.
Luând în considerare vârsta și persoana tinerilor delicvenți, tipul de delict comis, mediul
social în care au fost crescuți și socializați și realele posibilități de recuperare astfel se poate
realiza o tipologie a distinctelor comportamente ale delicvenței juvenile, astfel14:
• Minori cu comportamente delicvente ocazionale, nestructurate și accidentale, ce
săvârșesc delicte cu un grad scăzut de periculoz itate socială. Asemenea acte deviante
nu au o periculozitate socială deosebită, declansându -se, de multe ori, în mod spontan,
fie din spirit de terebilism ori de solidaritate cu alții minori, fie la incitația altor persoane,
a drogurilor ori a alcoolului e tc. Pentru marea majoritatea a acestora există reale șanse
de recuperare socială, dacă se evită pericolele etichetării răului și inducției negative
existente în timpul perioadei de resocializare a acestora în institutele de profil.
• Minori cu comportamente delicvente organizate și structurate. Asemenea acte deviante
sunt comise de minorii ce prezintă deficiențe serioase de adaptare și integrare socială,
profesională și culturală ca și tulburări de comportament, având deja săvârșite o serie
de fapte cu caract er deviant, precum fuga de acasă ori abandonul școlar.
Minori cu comportamente delicvente reiterative și recurente. Astfel de comportamente
întâlnim la minorii ce provin din familii dezorganizate ori descompletate, unde există modele
comportamentele defini te prin criminalitate, agresivitate, alcoolism, imoralitate. Acte similare
sunt caracterizate printr -o periculozitate deosebit de redicată, fiind comisă de obicei în grupuri
organizate și anume structurate pentru a comite acte anti – sociale. Întrucât acte similare se
comit prin agresivitate și violență sporită, se impune adoptarea unor măsuri speciale de
resocializare a infractorilor minori.

1.3 Scurt istoric al reglementării sistemului sancționator aplicabil minorilor în legislația
penală din România

Distinsul prof. I.Tanoviceanu evidenția în cartea sa că „cei vechi pedepseau pe copii
chiar cu moartea” și oferea ca exemplu mărturiile lui Quintilian, care susținea că Areopagul
Atenei a pedepsit cu moartea pe un copil care scosese ochii unei pă sări15.
Odată cu evoluția societăților, aceste tendințe de pedepsire a infractorilor minori au
suferit modificări substanțiale.
Astfel, din Antichitate legiuitorii au început să își manifeste treptat preocuparea pentru
adoptarea unui regim sancționator pe nal diferențiat pentru delicvenții juvenili. De exemplu,
dreptul roman, prin Legea celor XII table, împărțea minorii în două categorii de vârstă, respectiv
impuberus și puberus, vârsta pubertății fiind de 14 ani pentru băieți și 12 ani pentru fete. Spre
deosebire de puberi, impuberul beneficia de o răspundere penală diminuată, fapt ce atrăgea
sancțiuni mai ușoare. De exemplu, în cazul săvârșirii unei infracțiuni de furt, puberul era bătut
cu nuiele și victima avea dreptul să îl omoare, iar impuberul era ped epsit doar cu bătăia și
obligat la despăgubiri16.

13 Durnescu Ioan, Probațiunea, teorii, legislație și practică, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 102
14 Rădulescu Sorin, Banciu Dan, op.cit., Editura Medicala, Bucuresti, 1990, pp. 31 -32
15 Pușcașu Andrei – Lucian, Sancțiunile aplicabile infractorilor minori, Editur Universul Juridic, București, 2019,
pp. 7 -8
16 Brezeanu O., Din istoria regimului sancționator al minoru lui infractor în România, în Revista de drept penal, nr.
2/1995, p. 85

8
În dreptul românesc, primele prevederi cu privire la infractorul minor le regăsim în
Pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab. Aceste prevederi cuprindeau 16 cauze de micșorare
a pedepsei, una dintre ele fiind și vârsta (copiii până la 7 ani nu răspundeau penal, cei până la
10 ani și jumătate numai pentru fapte grave, iar cei de la această vârstă până la 14 ani răspundeau
penal, pedeapsa aplicată lor fiind mai ușoară).
Astfel, în “Cartea Românească de în vățătură”, a lui Vasile Lupu și în „Îndreptarea
Legii”, a lui Matei Basarab, minoritatea apare ca o cauză de înlăturare sau atenuare a pedepsei
astfel: anterior vârstei de 7 ani minorul nu răspundea penal; între 7 – 14 ani pentru băieți și între
7-12 ani p entru fete minoritatea constituia o cauză de atenuare a pedepsei; între 14 -20 ani pentru
băieți și între 12 – 25 ani pentru fete se instituia un regim sancționator atenuant, cu excepția
faptelor deosebit de grave comise de aceștia.
În România, după pravile le vechi românești și în Codul lui Armenopol, minoritatea se
menține ca o cauză a reducerii pedepsei17.
Un regres l -a constituit „Manual juridic” al lui Donici Andronache (1814, Moldova)
unde se precizicea că „cel de bună voine ucigaș, după lege este pedepsit cu pedeapsa de corp,
indiferent de ce vârstă ar avea”; altfel spus, indiferent de vârstă, chiar dacă făptuitorul era minor,
se putea aplica pedeapsa cu moartea. Se pare că și în cazul altor infracțiuni, conform acestei
prevederi legale, minorii ca re depășeau vârsta de 7 ani suportau aceeași pedeapsă ca și
majorii18.
Legiuirea lui Caragea, care intră în vigoare în Țara Românească aproximativ în aceeași
perioadă, în anul 1818 mai exact, cuprindea în cărțile a V – a și a – VI – a prevederi complexe
ale regimului aplicabil minorilor delicvenți și mult mai nuanțate.
Sub raportul etapelor de vârstă, minoritatea păstrează aceeași structură care se întâlnea
și în celelalte legiuiri, cu o particularitate, și anume că nevîrstincii de la 20 – 25 ani utea să
ceară domnitorului, în condițiile stabilite de lege, iertarea vârstei. Această prevedere a pregătit
terenul unor noi schimbări, conform căreia minoritatea se oprea la numai 20 ani.
Până la 7 ani minorul nerăspunzând penal, iar între 7 – 14 ani „ se osândeș te după
împrejurări, ori la bătaie ori la închisoare în vreo mănăstire, nici mai mult de 5 ani, nici mai
puțin de unul”19. Pentru fiii de boieri de era înlocuită bătaia cu încredințarea lor părinților sau
epitropilor, ceea ce oglindea, evident, inegalitate a minorilor în fața legii.
De la 14 la 20 de ani, pentru faptele penale pedepsite cu moartea sau cu „ocna cu soroc”,
minorii erau trimiși la închisoarea Mărgineni sau Snagov pe o perioadă care nu putea fi mai
mare de 10 ani, nici mai mică de 2 ani. Dacă i nfracțiunea era pedepsită cu bătaia, cu toiege sau
cu biciul, minorului i se dădea a treia parte din lovituri cu nuiele.
Prima operă legislativă ce marchează un important pas spre trecerea la codurile penale
moderne este Condica Criminalicească a lui Ioan Sturdza din 1826 inspirată din Codul penal
austriac de la 1803 care s -a aplicat în Moldova până la Unirea Principatelor.
În Țara Românească intra în vigoare în anul 1852 Condica Criminalistică a lui Barbu
Știrbei. Condica Criminalicească și Condica Crimin ală schimbă limitele răspunderii penale
astfel20: anterior vârstei de 8 ani, minorul nu răspundea penal, între 8 – 15 ani, dacă se dovedea
că a acționat „fără cugetare și pricepere”, minorul era încredințat părinților pentru îngrijire și
supraveghere; dacă însă acționa „cu pricepere și cu cugetare”, „ după mărimea și tipul crimei

17 Crișu A., Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat, Editura C.H.Beck,
București, 2006, p. 46
18 Boroi Al., op.cit., pp. 477 – 478
19 Filiti I.C., Suc hianu D.I., Contribuții în istoria justiției penale în Principatele Române, Revista de drept penal și
știința penitenciară, București, 1928, p. 37 – 45
20 Boroi Al., op.cit., p, 479

9
sau vinei”, era stabilită atât pedeapsa, cât și locul de executare; între 15 – 21 ani minorul
răspundea penal.
Prevederile din Codul penal al lui Știrbei Barbu au fost preluate și introduse în Codul
penal din 1864 intrat în vigoare la 1 mai 1865 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care
prevedea în Titlul VI „Despre cauzele care apără de pedeapsă ori micșorează pedeapsa”21.
Codul penal din 1864, inspirat din legislația avansată a ep ocii, introduce pentru delicvenții
minorii numai pedeapsa, nu și munca silnică sau recluziunea care erau pedepse care se aplicau
numai majorilor.
În anul 1936 a intrat în vigoare un nou Cod penal, al cărui art. 138 prevedea că: „ minor
este acela care nu a împlinit vârsta de 19 ani; copilul este minorul care nu a împlinit vârsta de
14 ani; adolescent este minorul între 14 – 19 ani neîmpliniți”.
Pentru că în faza inițială a redactării Codului penal au apărut unele inadvertențe în ceea
ce privește regimul pe nal al minorilor, prin Legea din 24 septembrie 1938 se schimbă total
redactarea inițială din Codul penal din 1936 prevăzându -se doar faptul că „minor este acela care
nu a împlinit vârsta de 18 ani”, modificându -se în acest mod limita superioară de vârstă d e la
19 ani la 18 ani.
Legea din 1938 aducea următoarele modificări ale Codului penal în materia minorității:
înlocuirea noțiunilor de copil și adolescent cu aceea de minor; coborârea vârstei de la care
răspundea penal de la 14 la 12 ani și a majoratului penal de la 19 ani la 18 ani; între 12 – 15 ani
minorul răspundea penal dacă acționase cu discernământ; între 15 – 18 ani minorul răspundea
penal, dar minoritatea constituia o cauză de atenuare a predepsei.
În acest Cod a fost prevăzut un regim sancționat or mixt, format din pedepse și măsuri
educative numite măsuri de siguranță și prevăzute împreună cu aceasta. Legea prevedea că
minorului care răspundea penal i se putea aplica fie măsuri de siguranță cu caracter educativ,
fie pedepse22.
Ca măsuri de sigur anță educative, legea prevedea libertatea supravegheată și internarea
într-un institut de reeducare morală, iar ca pedepse prevedea mustrarea, ca sancțiunea penală
specifică și închisoarea corecțională ca specie de pedeapsă privativă de libertate ce se apl ica
minorilor în condiții mai facile și cu limite mai reduse decât pedepsele pentru infractorii majori.
Totodată, dacă infractorul minor împlinise 15 ani în momentul săvârșirii faptei și avea avere
proprie ori o profesie, i se putea aplica și pedeapsa ame nzii.
Prevederile speciale referitoare la minori s -au menținut în întregime cu prilejul
republicării, în anul 1948, a Codului penal, și cu unele modificări care au intervenit ulterior, au
reprezentat regimul special aplicabil minorilor până la intrarea în vigoare a noului Cod penal
din 1969.
Prin Decretul nr. 324 din 16 iulie 195723 a fost introdus în Titlul VI intitulat „Crime și
delicte în contra liniștii publice” din Cartea a II -a a Codului penal, un nou capitol, Capitolul V
denumit „Infracțiuni și paraz itism social” – în cadrul căruia se reincriminau infracțiunile de
vagabondaj și cerșetorie după numai 8 ani de la abrogarea incriminării prin Decretul nr. 351 din
20 august 1949.
La 1 ianuarie 1969 intra în vigoare un nou Cod penal, al treilea în legislaț ia penală
românească modernă. Codul renunța la clasificarea în crime și delicte, existent[ în codul
anterior, și adopta conceptul generic de infracțiune pentru orice fapt ilicit penal24.

21 Antoniu G., Daneș Ș., Popa M., Codul penal pe înțelesul tuturor, ediția a VII –a , Editura Juridică, București,
2002, p. 112
22 Brezeanu O., Din istoria regimului sancționator al minorului infractor în România, R.D.P., NR. 1/1996, p. 85
23 Publicat în B.Of. nr. 18 din 16 iulie 1957
24 Barac C., Răspunderea și sancțiunea juridică, Editura Lumina Lex, București, 1997, p. 88;

10
Codul penal din 1969 a fost abrogat prin intrarea în vigoare la 1 februarie 2014 a Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal25, care prevede în art. 113 limitele răspunderii penale a
minorilor în raport cu vârsta și cu discernământul acestora.
Din materialul normativ al vechiul cod reieșea că minoritatea nu mai era considerată ca
o circumstanță personal, ci ca o stare tranzitorie, de devenire a făptuitorului cu o problematică
specifică ce reclama o prevedere superioară și un tratament deosebit. Erau prevăzute trei
categorii de vârstă cu prevederi specifice pentru fie care dintre acestea.
Din prima categorie făceau parte minorii sub 14 ani care, fiind considerați a nu avea
capacitatea psihofizică necesară comprehensiunii consecințelor faptelor sale, nu răspundeau
penal. Această incapacitate apreciată a fi normală, în ra port cu stadiul de maturitate psihică în
care se afla, în general, personalitatea la vârsta menționată, constituia o prezumție absolută și,
ca atare, aceasta nu putea fi înlăturată prin proba contrară oricât de dezvoltați pshici și fizic se
dovedeau unii d intre făptuitorii minori care nu împliniseră vârsta de 14 ani26.
A doua categorie privea minorii cu vârsta între 14 – 16 ani a căror responsabilitate
penală, era condiționată de discernământ, beneficiind de prezumția legală de incapacitate
penală, prezumți e ce putea fi înlăturată dacă, prin proba contrară, se demonstra existența
discernământului în momentul săvârșirii faptei. Așadar, subiect activ al infracțiunii putea fi doar
minorul cu discernământ.
În acest context, prevederea din art. 27 Noul Cod penal, prevede drept cauză a înlăturării
caracterului penal al faptei, implicit al răspunderii penale, minoritatea făptuitorului, găsindu -și
rațiunea la nivelul celor două categorii de minori enunțate anterior. În ambele cazuri,
minoritatea constituie o stare sp ecifică personală, neavând efecte juridice asupra altor
participanți. Drept urmare, cum s -a observat în literatura de specialitate, instigatorii și complicii
la o faptă prevăzută de legea penală comisă de un minor aflat în una din situațiile specificate
anterior vor răspunde pentru participație improprie27, de asemenea, comiterea faptei de către un
major împreună cu un minor reprezintă o circumstanță agravantă pentru major28.
A treia categorie includea minorii cu vârsta între 16 – 18 ani se considera că au, în mod
absolut, capacitate penală. Caracterul absolut era limitat însă doar la efectele prezumției legale,
în baza căreia minorul ce a împlinit 16 ani se socotea având răspundere penală. Acest caracter
nu exclude pentru minor posibilitatea, pe care o au i nfractorii majori de a face dovada că se află
în vreuna din cazurile stabilite în art. 28 – 29 Noul Cod penal, care reprezentând cauze de
înlăturare a capacității penale, înlătură și răspunderea penală.
Drept urmare minoritatea era și este și în actuala pr evedere penală concepută ca o stare
care, în raport cu vârsta persoanei, echivalează cu o incapacitate psihică, între cauzele căreia
sunt excluse cele de natură patologică, incapacitate care creează prezumția absolută de a nu
răspunde penal, până la împlni rea vârstei de 14 ani, prezumție al cărei temei constă în
incapacitatea subiectivă și obiectivă a minorului în vârstă de până la 14 ani de a nu și da seama
de fapta comisă29
În vechiul Cod penal, prin dispozițiile art. 99, era stabilit faptul că răspundere a penală a
minorului începe la 14 ani sub condiția dovedirii că în comiterea faptei penale minorul avea
discvernământ, și în toate cazurile de la vârsta de 16 ani fără nici vreo condiționare30.

25 Publicată în M.Of. nr. 510 din 24 iulie; în vigoare de la 1 februarie 2014, cu excepția prevederilor art. 446 alin.
(2) și (3) intrate în vigoare la 4 zile de la publicare
26 Antoniu G., Vinovăția penală, Ed. Academiei, București, 1995, p. 236
27 A se vedea art. 52 Cod penal
28 A se vedea art. 75 lit. c) Cod penal
29 Barac L., Răspunderea și sancțiunea juridică, Editura Lumina Lex, București, 1997, p. 88
30 Mitrache Cti n, Mictrache C., Drept penal român. Partea generală, ediția VIII -a revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2010, p. 368

11
În Noul Cod penal, prin dispozițiile art. 113, se prevăd limit ele răspunderii penale a
minorului în raport de vârsta și discernământul acestuia.
Potrivit legislației civile, fapt valabil și în legislația penală, limita superioară a vârstei
până la care o persoană se consideră a fi minor este 18 ani .
Sistemul sancți onator prevăzut de Noul Cod penal corespunde specificului pe care
trebuie să îl capete combaterea criminalității juvenile, care impune recurgerea la alte mijloace
de constrângere juridică decât cele destinate infractorilor majori.
În vechea reglementare se prevedea că minorul era sancționat atât cu măsuri educative
cât și cu pedepse. Actuala reglementare optează pentru sancționarea minorului care a săvârșit
fapte penale numai cu măsuri educative, și în consecință, aplicarea pedepselor minorului a
eradicată31. Acest sistem corespunde specificului pe care trebuie să îl capete combaterea
criminalității juvenile, care impune recurgerea la alte mijloace de constrângere juridică decât
cele destinate infractorilor adulți.
Potrivit art. 100 din vechea reglemntare, l uarea unei măsuri educative ori aplicarea unei
pedepse față de un minor pentru infracțiunea săvârșită era lăsată la aprecierea instanței de
judecată. În lege se prevedea de principiu că pedeapsa era aplicată doar dacă se aprecia că luarea
unei măsuri educa tive nu era suficientă pentru îndreptarea minorului.
Măsurile educative care se puteau lua față de infractorii minori, prevăzute în vechea
reglementare erau:
Mustrarea – reprezenta măsura educativă luată de instanță față de minorii ce comiteau
o infracți une, aceasta consta în dojenirea acestora, în arătarea pericolului social al faptei lor,
sfătuindu -I să aibă o conduit bună în viitor, arătând că s -au îndreptat, atrăgându -le deasemenea
atenția că la săvârșirea unei noi infracțiuni va fi luată o măsură mai severă sau li se va aplica o
pedeapsă. Această măsură a fost eradicată din noua reglementare penală.
Libertatea supravegheată, conform art. 103 din vechea reglementare, constituia măsura
educativă care consta în unerea minorului, ce a comis o faptă penală , sub supervizare deosebită
timp de un an. Supervizarea se încredința părinților, părinților adoptive, ori tutorelui, după caz,
iar dacă aceștia nu existau sau nu puteau să asigure supravegherea în condiții bune, instanța
putea să dispună încredințarea su pravegherii minprului, tot pe aceeași perioadă de un an, unei
personae de încredere, de obicei unei rude apropiate la cererea acesteia sau unei instituții legal
însărcinate cu supravegherea minorilor. Conform Noului Cod penal, supravegherea constituie
măsu ră educativă neprivativă de libertate care constă în controlul și îndrumarea minorului în
cadrul programului său zilnic, pentru o perioadă de 2 – 6 luni, sub cordonarea serviciului de
probațiune, pentru a asigura astfel, participarea minorului la cursurile școlare ori de pregătire
profesională și prevenirea desfășurării de activități ori de a intra în legătură cu persoane ce ar
putea să afecteze procesul de îndreptare al minorului32.
Internarea întrun centru de reeducare, potrivit art. 104 din vechea reglementare penlă
reprezenta măsura educativă care consta în internarea minorului infractor într -un centru de
reeducare – centru care se afla în subordinea Ministerului de Justiție – , cu scopul de a reeduca
minorul, căruia I se asigura posibilitatea de a dobândi studiile necesare și o pregătire
profesională conformă cu abilitățile sale. Conform Noului Cod penal internarea întrun centru
educativ reprezintă o măsură educativă privativă de libertate .33
Internarea întru -un institut medical – educative, consta potrivit vechiului Cod penal în
internarea infractorului minor care datorită stării sale psihice ori fizice necesita un tratament
medical și totodată un regim special de reeducare. Această măsură educativă nu mai este
prevăzută de noua prevedere penală.

31 A se vedea art. 114 alin. (2) lit. a) Cod penal.
32 A se vedea art. 118 Cod penal
33 Udroiu M., Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Editura C.H.Beck, București, 2014, p. 349

12
Pedepsele ce se aplicau minorului potrivit vechii reglementări erau închisoarea sau
amenda, ca pedepse principale. Pedepsele complementare nu erau aplicate minorului.
Minorului nu I se aplica nici detențiunea pe viață. Aceste pedepse au fost înlocuite în No ul Cod
penal cu măsura educativă neprivativă de libertate ce constă în internarea într -un centru de
detenție.
Art. 114 alin. (1) Cod penal stabilește cu titlu de principiu că față de minorul care, la
data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 – 18 ani se va lua o măsură educativă
neprivativă de libertate. Prin urmare, în toate cazurile în care sunt incidente prevederile art. 114
alin. (2) Cod penal, instanța de judecată trebuie să aplice o măsură educativă neprivativă de
libertate.
Astfel ,de exemplu, dacă minorul se află la primul conflict cu legea penală, iar pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă este fie amenda sau amenda alternative cu
pedeapsa închisorii de până la 7 ani, fie numai pedeapsa închisorii de până șa 7 ani, instanța
este obligată să dispună o măsură educativă neprivativă de libertate34.
Dispoziții derogatorii de la dreptul comun regăsim și în Codul de procedură penală de
la 1969 în Titlul IV, Capitolul II, intitulat „Procedura în cauzele cu infractori minori” . În acest
sens, art. 480 C.pr.pen (vechiul Cod de procedură penală) statua că în cazul infracțiunilor
săvârșite de minori urmărirea, judecarea și punerea în executare a hotărârilor privitoare la
aceștia se fac potrivit procedurii obișnuite, cu completăril e și derogările reglementate de
Capitolul II.
În faza urmăririi penale, delicventul juvenil, în calitate de învinuit sau inculpat, trebuia
să fie audiat în diferite momente procesuale în scopul exercitării dreptului la apărare.
Dacă infractorul avea vârsta mai mică de 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a lui,
organul de urmărire penală putea dispune citarea delegatului autorității tutelare, precum și a
părinților, iar când era cazul , pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea
căreia se afla minorul.
Această obligație facultativă a organului de urmărire penală devenea imperativă la
momentul procesual al prezentării materialului de urmărire penală, iar absența persoanelor legal
citate nu împiedica efectuarea acelor acte.
Se aprecia ză în literatura de specialitate că „cerința citării persoanelor de mai sus la
prezentarea materialului de urmărire penală se justifică, întrucât respectivele persoane erau în
măsură să ofere explicații suplimentare și puteau invoca apărării și excepții”35.
Este de remarcat faptul că învinuiții și inculpații minori beneficiau de asistență juridică
pe tot parcursul desfășurării urmăririi penale și al judecății, sub sancțiunea nulității absolute.
În mod similar cu prevederile Codului de procedură penală de la 1937, se stabilește în
sarcina organului de urmărire penală sau a instanței de judecată obligația de efectuare a anchetei
sociale.
În ceea ce privește judecata infractorilor juvenili, legiuitorul prevede o competență
exclusivă în sarcina unor instanțe spe ciale compuse din judecători și din asesori populari.
Ședințele aveau un caracter nepublic, putând asista doar persoanele expres prevăzute,
apărătorii părților, precum și alte persoane cu încuviințarea instanței, reușindu -se astfel
protejarea minorilor.
În cazul infracțiunilor săvârșite în participație de infractori cu majori instanța judeca în
compunerea specială și după procedura de drept comun.

34 Gorunescu M., Barbu A.I., Rotaru M., Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2014,
pp. 269 – 270
35 Pușcașu Andrei -Lucian, Sancțiunile aplicabile infractorilor minori, Editura Universul Juridic, București, 2019,
p. 11

13
Dacă inculpatul era mai mic de 16 ani, instanța putea dispune, în scopul protejării lui,
îndepărtarea lui din ș edință, după ascultarea sa, dacă aprecia că cercetarea judecătorească și
dezbaterile puteau avea o negativă influență.
Odată cu intrarea în vigoare a Decretului nr. 218/1977 precum și a Decretului nr.
64/1981, tratamentul procesual penal aplicabil minorulu i prevăzut de Codul de procedură
penală a suferit modificări.
În acest sens, s -a statuat că faptele penale săvârșite de delicvenți juvenili erau judecate
de colectivele în care minorii munceau sau învățau, la care participau reprezentanții colectivelor
de muncă ori ai organizațiilor de tineret, sindicale, școlare și în prezența părinților sau a altor
persoane în îngrijirea cărora se aflau minorii.
Judecata „se efectua de comisia de judecată din unitatea în care minorul era încadrat ori
din unitatea de învăț ământ în care învăța, cu participarea unui judecător. Hotărârea comisiei
putea fi contestată în termen de zece zile la judecătorie”36.
Spre deosebire de comisiile de judecată care beneficiau de o competență generală,
instanțele de judecată deveneau compete nte doar în cazurile în care delicvenții juvenili
comiteau infracțiuni deosebit de grave.
Prin modificările aduse, apreciem că minorul era expus în mod nejustificat colectivității
din care făcea parte, încălcându -se totodată garanțiile sale procesuale.
Prin art. 7 din Legea nr. 194/199237, dispozițiile Decretului nr. 218/1977 și ale Legii nr.
59/1968 au fost abrogate în mod expres, fapt ce a condus la aplicarea prevederilor existente în
Codul penal și de procedură penală.

Capitolul II. Procedura în cauzele cu infractori minori

2.1 Reguli generale privind procedura în cauzele cu infractori minori

36 Pușcașu Andrei -Lucian, op.cit., p. 11
37 Legea nr. 104 din 22 septembrie 1992, publicată în M.Of nr. 244 din 1 octombrie 1992

14
Urmărirea și judecata (inclusiv căile de atac) a infracțiunilor săvârșite de minori, precum
și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se fac potrivit provesurii speciale, care
se completează de drept comun, aplicarea acestei proceduri speciale având caracter obligatoriu.
Procedura specială se aplică în cauzele în care suspecții sau inculpați sunt minori cu
vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani. În situația în care suspectul sau inculpatul a devenit major în
cursul urmăririi penale, regulile procedurale speciale nu mai sunt aplicabile.
Judecata, inclusiv calea de atac a apelului, se realizează conform procedu rii speciale în
toate cazurile în care infractorul era minor la data sesizării instanței – „data înregistrării
dosarului la instanță în vederea parcurgerii fazei camerei preliminare”.
În cazul în care inculpatul a devenit major înainte de data sesizării i nstanței, procedura
de judecată se va desfășura conform procedurilor de drept comun.

2.2 Urmărirea penală

2.2.1 Urmărirea penală – prima fază a procesului penal

Conform legii, urmărirea penală se înfățișează ca o fază obligatorie în marea majoritate
a cauzelor penale. Sunt însă, situații excepționale în care procesul penal are forme atipice, în
sensul inexistenței urmăririi penale. Astfel, conform art. 2781 alin. (8) lit. c)38 instanța sesizată
prin plângerea persoanei ale cărei interese legitime au fost vătămate prin acte de netrimitere în
judecată ale procurorului poate dispune admiterea plângerii și reținerea cauzei spre judecare
prin încheiere.
În Noul cod de procedură pen ală39 urmărirea penală ca primă fază a procesului penal, a
fost regândită și simplificată pentru a răspunde mai bine cerinței de desfășurare cu celeritate și
cu mai multă eficiență a procesului penal.
Regândirea reglementării etapei de urmărire penală în noul cod de procedură penală
introduce mai multe elemente de noutate.
Un prim element de noutate constă în eliminarea etapei actelor premergătoare și
realizarea tuturor activităților în cadrul etapei de urmărire penală care se împarte în două faze
distincte: faza de investigare a faptei și faza de investigare a persoanei.
Faza de investigare a faptei începe prin sesizarea organelor judiciare competente, iar
faza de investigare a persoanei debutează prin actul de începere a urmării penale față de su spect
atunci când din probe rezultă bănuiala rezonabilă că această persoană a săvârșit o infracțiune40.
Conform legislației anterioare41, urmărirea penală are ca obiect străngerea probelor
necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea
răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în
judecată.
Conform art. 285 alin. (1) din Cod de procedură penală42 „urmărirea penală are ca obiect
strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor

38 A se vedea Codul de procedură penală actualizat 2012, republicat în M.Of nr. 78 din 30 aprilie 1997
39Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, privind Codul de procedură penală, Intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014
40 Răileanu R.P., Elemente de noutate în desfășurarea procesului penal aduse prin Noul Cod de procedură penală
– Legea nr. 135/2010, Școala Națională de grefieri, București, 2013, p. 20 și urm
41 A se vedea art. 200 din Vechiul Cod de procedură penală actualizat 2012, republicat în M.Of nr. 78 din 30 aprilie
1997
42 Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, privind Codul de p rocedură penală, Intrată în vigoare la data de 1 februarie 2014

15
care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a a cestora, pentru a se constata
dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată ”.
Prin ,,strângerea probelor necesare,, se înțelege, cum pe bună dreptate s -a subliniat în
literatura de specialitate, atât operația de adunare a probelor, cât și exa minarea și evaluarea lor,
pentru a se constata dacă sunt suficiente în vederea luării hotărârii privind trimiterea sau
netrimiterea în judecată. Referirea făcută de lege cu privire la ,, existența infracțiunilor,, trebuie
înțeleasă ca obligație a organelor judiciare de a avea în vedere infracțiunile, indifferent de faza
de desfășurare a activității infracționale. În acest sens, urmează să se înțeleagă faptul că organele
de urmărire penală vor aduna probe atât atunci când este vorba de o infracțiune consumată , cât
și în cazul în care infracțiunea a rămas în faza de tentativă. Prin expresia ,, identificarea
persoanelor care au săvârșit o infracțiune,, conform Noului cod de procedură penală, legiuitorul
a dorit să precizeze că , în cadrul urmăririi penale, probel e adunate trebuie să ajute la depistarea
celor care au săvârșit fapta penalp, înțelegând prin aceasta atât stabilirea faptului că urmarea
socialmente periculoasă este consecința unei activități umane, cât și aflarea datelor de identitate
ale celui care a s ăvârșit fapta penală. Prin sintagma ,, stabilirea răspunderii penale a acestora se
înțelege faptul că probele adunate în cursul urmăririi penale trebuie să contribuie nu doar la
lămurirea aspectelor privind fapta penală, ci ele trebuie să elucideze și aspe ctele legate de
vinovăția celui ce a săvârșit infracțiunea, dacă acesta poate sau nu să fie subiect al răspunderii
penale.
Pentru a realiza sarcinile impuse de obiectul urmăririi penale alături de administrarea
probelor, organele judiciare pot lua măsuri d e constrângere cu caracter personal sau real, uneori
aceste măsuri având caracter obligatoriu. Măsurile de constrângere cu caracter personal sunt
obligatorii în cazul în care legea prevede acest lucru.
Competența reprezintă criteriul în raport cu care se delimitează sfera atribuțiilor pe care
le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului
penal.
Conform art. 55 alin (1) Cod de procedură penală , organele de urmărire penală sunt:
a) procurorul;
Procurorii sunt constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele judecătorești
și își exercită atribuțiile în cadrul Ministerului Public43.
În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuții44: supraveghează sau
efectuează urmă rirea penală; sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată;
exercită acțiunea penală; exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege: încheie acordul
de recunoaștere a vinovăției, în condițiile legii; formulează și exerci tă contestațiile și căile de
atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești; îndeplin ește orice alte atribuții
prevăzute de lege. Potrivit art. 56 Cod de procedură penală procurorul conduce și controlează
nemijlocit activitatea de urmărire pena lă a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală
speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire
penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale45.
Procurorul poate să efectueze orice act de ur mărire penală în cauzele pe care le conduce
și le supraveghează46. Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror: în
cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți
de Casație și Justiție sau curții de apel; în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188 – 191, art.
279 și art. 289 – 294 din Codul penal; în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care

43 A se vedea art. 55 alin. (2) Cod de procedură penală
44 A se vedea art. 55 alin. (3) Cod de procedură penală
45 Răileanu R.P., Elemente de noutate în desfășurarea procesului penal aduse prin N oul Cod de procedură penală
– Legea nr. 135/2010, Școala Națională de grefieri, București, 2013, p. 20 și urm
46 Gheorghe D., Administrarea și aprecierea probelor în procesul penal, Pro lege nr. 2/2006.

16
au avut ca urmare moartea unei persoane; în cazul infracțiunilor pentru care competența de a
efectua urmărirea penală aparține Direcț iei de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate
Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție; în alte cazuri prevăzute de lege.
Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se efectuează, în mod
obligatoriu, de procurorul militar. Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secțiilor
militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenței parchetului din care
fac parte, față de toți participanții la săvârșirea infracț iunilor comise de militari, urmând a fi
sesizată instanța competentă potrivit art. 44 Cod de procedură penală .
b) organele de cercetare penală ale poliției judiciare;
Conform alin. (4) din art. 55 Cod de procedură penală atribuțiile organelor de cercetare
penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializați din Ministerul
Administrației și Internelor anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul
conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă În alta Curte de Casație și Justiție ori
avizul procurorului desemnat în acest sens . Organele de urmărire penală a poliției efectueză
urmărirea penală pentru orice infracțiune care nu este dată, prin lege, , în competența organelor
de cercetare penală special e sau procurorului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege47.
Organul de urmărire penală este dator să își verifice competența imediat după sesizare. Dacă
organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite
de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului
competent.
Cauzele aflate în cursul urmăririi penale la data intrării în vigoare a legii noi rămân în
competența organelor de urmărire penală legal sesizate, urmând a fi soluționate potrivit
acesteia, cu excepția cauzelor de competența parchetelor militare și a secțiilor militare din
cadrul parchetelor competente.
c) organele de cercetare penală speciale.
Atribuțiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndep linite de ofițeri anume
desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală
speciale își desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea
procurorului.
Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în
condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării s tructurii din care fac parte, în cazul
săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de
serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă
fapta a pus sau a p utut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului48.
Declanșarea activității de urmărire penală este condiționată, în toate cazurile, de
încunoștințarea acestora despre săvârșirea unei infracțiuni. Mijlocul prin intermediul căruia este
informat organul judiciar despre săvârșirea unei infracțiuni poartă denumirea de act de sesizare.
Pentru declanșarea mecanismului procesual se impune ca actul de sesizare să fie întocmit
conform legii49.
Sesizarea organelor judiciare poate fi din afară (externă) și din oficiu (internă). Sesizarea
externă se face prin plângere sau denunț, menționate în literatura de specialitate ca moduri
obișnuite de sesizare, precum și unele moduri speciale de sesizare întâlnite în situațiile în care
anumite perso ane au obligația să informeze despre săvârșirea unei infracțiuni, aceste moduri

47 A se vedea art. 57 alin (1) din Cod procedură penal ă
48 Răileanu R.P., op.cit., p. 20 și urm
49 Pușcașu Andrei – Lucian, op.cit., pp. 45 -51

17
fiind denumite și referințe obligatorii50. Sub acest aspect, sesizarea poate fi primară și
complementară. Sesizarea este primară în ipoteza în care încunoștințarea despre săvâr șirea unei
infracțiuni a ajuns pentru prima oară în fața unui organ de urmărire penală. Sunt sesizări primare
plângerea, denunțul, modurile speciale de sesizare și sesizarea din oficiu. Sesizarea este
complementară în ipoteza în care cauza a trecut anterio r prin fața altui organ de urmărire
penală51.
Conform art. 288 Cod procedură penală o rganul de urmărire penală este sesizat prin
plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se
sesizează din oficiu. Când, po trivit legii, punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege
ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare î n
lipsa acestora. În cazul infracțiunilor săvârșite de militari, sesizarea comandantului este
necesară numai în ceea ce privește infracțiunile prevăzute la art. 413 – 417 din Codul penal.
Începerea urmăririi penale este un moment procesual cu semnificații deosebite. Pe de o
parte, începerea urmăririi penale marchează și declanșarea procesului penal, iar pe de altă parte,
aceasta implică drepturi și obligații specifice atât pentru organele de ur mărire penală, cât și
pentru ceilalți participanți la procesul penal52.
Având în vedere considerațiile menționate anterior, se impune ca începerea urmăririi
penale să fie legată de existența unor date suficiente că s -a săvârșit o infracțiune. În lumina
dispozițiilor procesual -penale anterioare, organul de urmărire penală, sesizat prin plângere sau
denunț, dispune prin rezoluție, începerea urmăririi penale când, din cuprinsul actului de sesizare
sau al actelor premergătoare efectuate, nu rezulta vreunul din cazurile de punere în mișcare a
acțiunii penale.
Conform Codului de procedură penală art. 305 când actul de sesizare îndeplinește
condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică
exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune
începerea urmăririi penale cu privire la faptă.
Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale prevăzute de art.
16 alin (1) sunt:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută
de lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesi zarea organului competent ori o
altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană
fizică sau s -a dispus radierea suspectului ori in culpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un
acord de mediere în condițiile legii;
h) există o cauză de ne pedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii53.

50 Rămureanu V., Sesizarea organelor judiciare în reglementarea Noului Cod de procedură penală, în RRD, nr. 3,
2014, p. 26
51 Boroi Al., Drept Penal și drept procesual – penal, Editura C.H. Beck. 2006,p.87
52 Udroiu M., Procedură penală. Partea specială, Ed. U niversul Juridic, București 2011, p. 190 și urm
53 Pușcașu Andrei – Lucian, op.cit., pp. 45 -51

18
Însă în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) și j), acțiunea penală poate fi pusă în mișcare
ulterior, în condițiile prevăzute de lege. Conform art. 305 alin. (3) când din datele și probele
existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care
s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în
continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect. Iar alin. (4) dispune că față de
persoanele pentru care urmărirea penală este condiționată de obținerea unei autorizații
prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiții preala bile, efectuarea urmăririi penale se poate
dispune numai după obținerea autorizației ori după îndeplinirea condiției.
Din cele expuse putem constata că punerea în mișcare a acțiunii penale a fost regândită
într-o nouă concepție, în lege procesual -penală. Î n acest sens, art. 305 Cod procedura penală
prevede expres ca acțiunea penală se pune în mișcare de procuror de îndată ce se constată că
există probe din care rezultă motive întemeiate de a crede că o persoana a săvârșit o infracțiune
și nu exista vreunul dintre cazurile de împiedicare arătate la art. 16, alin (1).
De asemenea o altă noutate este aceea conform căreia fost eliminată posibilitatea ca
acțiunea penală să poată fi pusă în mișcare prin rechizitoriu și astfel a fost asigurată exercitarea
deplină a dreptului la apărare. Aceasta deoarece conform art. 309 alin. (1) Cod procedura
penală acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi
penale, de îndată ce se constată că există probe din care rezultă presupunerea rezo nabilă că o
persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare, prevăzute
la art. 16 alin. (1) Cod procedura penală .
Punerea în mișcare a acțiunii penale este comunicată inculpatului de către organul de
urmărire penală care îl cheamă pentru a -l audia. Dispozițiile art. 108 Cod procedura penală se
aplică în mod corespunzător, încheindu -se în acest sens un proces -verbal54. La cerere,
inculpatului i se eliberează o copie a ordonanței prin care a fost dispusă măsura. Atunci când
consideră necesar, procurorul poate proceda personal la audierea inculpatului și la comunicarea
prevăzute la alin (2) art. 309 Cod procedura penală . Organul de urmărire penală continuă
urmărirea și fără a -l audia pe inculpat atunci când acesta lipseșt e nejustificat, se sustrage sau
este dispărut.
Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligația
ca, după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența
infracțiunilor și identificar ea persoanelor care au săvârșit infracțiuni, să ia măsuri pentru
limitarea consecințelor acestora, să strângă și să administreze probele cu respectarea
prevederilor art. 100 și 10155 Cod procedura penală .
Organele de cercetare penală au obligația de a efectua actele de cercetare care nu suferă
amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competența de a efectua urmărirea penală.
După începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng și administrează probele,
atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului ori inculpatului. Organul de urmărire penală
se pronunță, prin ordonanță motivată, în condițiile art. 100 alin. (3) și (4), asupra cererilor de
administrare a probelor, în limit a competenței sale.
Când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace
de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse,
în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi și
libertăți, formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele și informațiile care sunt
obligatorii în cadrul acelei proceduri. Referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul
cauzei.
Secretul bancar și cel profesional, cu excepția secretului profesional al avocatului, nu
sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.

54 A se vedea art. 4 alin.( 3) din Legea nr. 255/2013
55 A se vedea art. 306 alin. (1) Cod procedur ă penală.

19
Organul de urmărire penală este obligat, de asemenea, să strângă probele necesare
pentru identificarea bu nurilor și valorilor supuse confiscării speciale și confiscării extinse,
potrivit Codului penal.
În cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată
fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la
schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea
încadrării juridice. Organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale sau
schimbarea încadrării juridice este obli gat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura
dispusă, propunând, după caz, punerea în mișcare a acțiunii penale . Organul judiciar care a
dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze
pe suspect d espre faptele noi cu privire la care s -a dispus extinderea56.
În cazul în care extinderea urmăririi penale s -a dispus cu privire la mai multe persoane,
organul de urmărire penală are obligația să procedeze față de aceste persoane potrivit art. 307
Cod procedura penală .
Conform art. 202 Cod procedură penală măsurile preventive pot fi dispuse dacă există
probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o
infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al
împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată
ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni (alin (1));nici o măsură preventivă nu poate fi
dispusă , confirmată, prelungită sau menținută dacă există o cauză care împiedică punerea în
mișcare sau exercitarea acțiunii penale (alin (2)); orice măsură preventivă trebuie să fie
proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru
realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia(alin (3)); măsurile preventive sunt:
a. reținerea;
b. controlul judiciar;
c. controlul judiciar pe cauțiune;
d. arestul la domiciliu;
e. arestarea preventivă, conform art 202 alin. (4) Noul Cod de proc edură penală.
Activitățile ce se desfășoară în faza de urmărire penală, au ca moment inițial pornirea
procesului penal, prin începerea urmăririi penale, iar ca moment final, întocmirea rechizitoriului
și trimiterea cauzei spre judecare ori închiderea proce sului penal printr -o soluție de neurmărire:
clasare, scoatere de sub urmărire penală și încetarea urmăririi penale.

2.2.2 Procedura privind inculpații minori în faza de urmărire penală

În ceea ce privește procedura specială în cauzele cu minori, în faza de urmărire penală,
se aplică procedura obișnuită prevăzută de Codul de procedură penală în art. 200 – 286, pe care
am analizat -o mai sus, la care se adaugă completările și derogările procedurii speciale prevăzute
atât în Codul de procedură penală (ar t. 480 – 482) cât și în Legea nr. 304/2004 modificată și
completată, privind organizarea judiciară, și care se referă la competența organelor de urmărire
penală, la persoanele chemate la organul de urmărire penală, la obligativitatea efectuării
referatului de evaluare și la prezentarea materialului de urmărire penală. Totodată, alte aspecte
legate de desfășurarea urmăririi penale face referire la arestarea preventivă a infractorului minor
și la asistența juridică.
Competența de a supraveghea sau efectua ur mărirea penală în cauzele cu infractori
minori aparține procurorilor din cadrul parchetelor de pe lângă instanțele competente să judece

56 A se vedea art. 311 Cod procedura penală

20
cauzele pe fond, cu excepția situațiilor în care s -au înființat Tribunalele pentru Minori și
Familie, competența aparțin ând în acest caz procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă
Tribunalul pentru Minori și Familie.
Primul și unicul până în prezent Tribunal pentru minori și familie s -a înființat în Brașov,
prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 3142/C din 19 noiembrie 2004 și a început să funcționeze
din data de 22 noiembrie 2004, iar Parchetului de pe lângă Tribunalul pentru Minori și Familie
a început să funcționeze din luna februarie 2005. Trebuie însă să precizăm faptul că nu orice
infracțiune săvârșită de minori sau asupra minorilor este de competența Parchetului de pe lângă
Tribunalul de Minori și Familie, ci doar cele ce sunt de competența în primă instanță a
tribunalului, potrivit legislației procesual – penale, celelalte infracțiuni fiind cercetate de către
parchetele obișnuite57.
Acest aspect al competenței Parchetului de pe lângă Tribunalul pentru Minori și Familie
constituie un neajuns, mai ales raportat la ultima modificare care a condus considerabil la
activitatea acestuia. În acest sens, pentru a se da eficiență acestei instituții, se apreciază în
literatura de specialitate , că ar trebui lărgită competența materială, în sensul că toate
infracțiunile săvârșite de minori sau asupra minorilor să fie cercetate de Parchetul de pe lângă
Tribunalul pentru Minori și Familie, de către procurori specializați în instrumentarea cauzelor
cu minori.
Una din condițiile aplicării procedurii speciale prevăzute de legislația procesual –
penală, este ca infractorul să fie minor cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani.
Având în vedere însă majorarea numărului de fapte cu caracter penal comise de minorii
cu vârste mai mici de 14 ani, caracterul prograsiv al dezvoltării psihice a minorilor, gradul de
dezvoltare intelectuală, persoanlitatea acestora, se consideră în literatu ra de specialitate, că „
legiuitorul ar trebui să aibă în vedere coborârea vârstei de la care minorul răspunde penal de la
14 ani la 13 ani”58.
O altă condiție este ceea a discernământului. Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani
răspunde penal doar dac ă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Lipsa de răspundere
a minorului între 14 și 16 ani fiind prezumată, organului de urmărire penală îi revine obligația
de a face proba discernământului.
Minorul ce a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal e, dar chiar nu este prevăzut expres
de textul de lege, și față de acesta trebuie stabilită existența discernământului. În ambele situații,
lipsa discernământului din momentul săvârșirii faptei penale, va înlătura răspunderea penală.
Cu toate că în legisla ție nu este prevăzută modlaitatea în care se poate stabili existența ori
inexistența discernpmântului, în practică se utilizează în mod constant expertiza medico –
legală, psihiatrică, apreciată ca fiind unica probă concludentă în materie.
Odată ce organul de urmărire penală a constat că sunt îndeplinite condițiile legale ale
răspunderii penale ale minorilor, dacă există date și indicii ce conduc la concluzia că s -a săvârșit
o infracțiune (condiția pozitivă) și dacă nu există vreunul din cazurile de împiedi care a punerii
în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 16 Cod procedură penală, se efectuează actele de
urmărire penală, respectiv: ascultarea inculpatului sau suspectului, a celorlalte părți, a
martorilor, etc.
Prin DCC din 6 martie 2018 s -a apreciat că dispozițiile art. 505 alin. (2) Cod procedură
penală , precum și sintagma „care nu a împlinit 16 ani”, din cuprinsul art. 505 alin. (1) Cod
procedură penală sunt neconstituționale59, în urma acestei decizii în ascu ltarea minorului având

57 Crișu Anastasiu, Drept procesual penal. Partea specială. Conform noului Cod de procedură penală, Editura
Hamangiu, București, 2019, pp. 55 -56
58 Crișu Anastasiu, op.cit., pp. 55 -56
59 În argumentarea sol uției de admitere pronunțate, Curtea Constituțională a constatat că în cazul minorilor cu
vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani și care au calitatea de persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor

21
vârsta între 14 și 18 ani care are calitatea de suspect sau inculpat, precum și la confruntarea
acestuia cu alte părți, subiecți procesuali principali ori alți participanți în procesul penal
organele de urmărire penală au obligația p rocedurală pozitivă să procedeze atât la citarea
minorului, cât și a următoarelor persoane:
a. Părinții minorului – se vor cita ambii părinți (dacă exercită împreună drepturile
părintești, indiferent dacă sunt sau nu căsătoriți) sau numai părintele care exerc ită
drepturile părintești sau părinții adoptivi -, dacă niciunul dintre părinți nu exercită efectiv
drepturile părintești, se va cita tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori
supravegherea căreia se află temporar minorul – de exemplu bunic, unch i, mătușă.
b. Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului din localitatea unde se
desfășoară audierea (nu și a serviciului de probațiune) la sediul instituției prin directorul
executiv care asigură reprezentarea în justiție.
Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea suspectului sau
inculpatului minor nu împiedică efectuarea acestor acte.
Citarea părinților minorului, respectiv a tutorelui, curatorului sau a persoanei în
îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum și a Direcției generale de
asistență socială și protecție a copilului nu este obligatorie la efectuarea altor acte de urmărire
penală în afara ascultării sau confruntării minorului sau la ascultarea în procedurile privitoare
la luarea/revocarea/ înlocuirea măsurilor preventive desfășurate în fața judecătorului de drepturi
și libertăți.
Încălcarea acestei obligații poate atrage nulitatea relativă a ascultării ori confruntării
dacă se creează o vătămare a drepturilor și intereselor m inorului care nu poate fi înlăturată altfel
decât prin anularea actului, având ca efect derivat excluderea probei nelegal administrate,
neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea ori confruntarea minorulu nu împiedică
efectuarea acelor acte.
Avân d în vedere că atunci când procurorul intenționează să impună obliații suspectului
ori inculpatului în cazul dispunerii unei soluții de renunțare la urmărirea penală este necesară
consultarea sa prealabilă, se consideră în literatura de specialitate, că „c itarea persoanelor sus –
menționate este necesară și la efectuarea consultării”60.
Asistența juridică a suspectului sau inculpatului minor este obligatorie, lipsa apărătorului
ales sau desemnat din oficiu la efectuarea actelor de urmărire penală atrae nulita tea absolută a
acestora.
În literatura de specialitate s -a constat faptul că „cazul infracțiunilor comise de minorii
cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, efectuarea expertizei medico –legale psihiatrice a
suspectului sau inculpatului este obligatorie”61, și că „în cauzele cu suspecți sau inculpați
minori, organele de urmărire penală pot să solicite, atunci când consideră necesar, efectuarea
referatului de evaluare de către serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărui
circumscripție teritoria lă își are locuința minorul, conform prevederilor legale; efectuarea
referatului de evaluare în cursul urmăririi penale este facultativă”62.

penale, trebuie să li se asigure garanțiile procedur ale specifice, în considerarea situației de vădită vulnerabilitate
în care aceștia se află, pentru că ascultarea și confruntarea efectuându -se la sediul organului de urmările penală,
acestea capătă un grad de oficialitate cu care minorul nu este obișnuit, fapt care ar putea să influențeze în mod
negativ calitatea declarațiilor. De aceea autoritatea competentă trebuie să asigure copiilor dreptul de a fi însoțiți de
titularul răspunderii părintețti ori de un alt adult corespunzător condiționat de interesul su perior al copilului și de
împrejurarea că prezența persoanei respective nu va aduce atingere procedurilor penale. A se vedea în acest sens
pentru detalii Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea specială, Editura C.H.Beck, București, 2018, pp. 589 – 590
60 Udroiu Mihail, Fișe de procedură penală. Partea specială, ediția a III -a, revăzută și adăugită, Editura Universul
Juridic, București, 2018, pp. 289 – 294
61 Udroiu Mihail, op.cit., pp. 289 – 294
62 Neagu Ion (coord.), op.cit., pp.50 și urm.

22
Servicii de probațiune reprezintă servicii publice ce asigură supravegherea modului în
care infractorii menținuți î n stare de libertate își respectă condițiile și îndeplinesc îndatoririle.
În general, scopul acestor servicii este acela de a întări siguranța publică prin reabilitarea
comportamentală a infractorilor. Pentru realizarea acestui scop, consilierii de probați une
desfășoară o serie de activități specifice, precum63:
• Întocmirea referatului de evaluare pentru instanțe sau parchete;
• Supraveghează infractorii în comunitate;
• Asistă și consiliază infractorii în vederea acoperirii necesităților criminogene;
• Pregătesc deținuții pentru eliberare etc.
În funcție de climatul penal din fiecare țară, serviciile de probațiune pun accentul pe una
ori mai multe din aceste activități.
Rolul serviciului de reinserție socială și supraveghere este acela de a reintegra infractorii
și de a supraveghea executarea obligațiilor stabilite de instanță. Prin stabilirea acestui
obiectiv, legiuitorul român a reamintit cele două componente esențiale ale activității de
probațiune, și anume64:
• Asistența socială
• Supravegher ea și consilierea persoanelor condamnate.
Conform actualei legislației, componenta de supraveghere și a obligațiilor și măsurilor
care decurg din aceasta este realizată drept urmare a unei sentințe judecătorești. Pe cale de
consecință, supravegherea este n onvoluntară, iar încălcarea măsurilor și -sau a îndatoririlor de
supraveghere poate conduce la revocarea suspendării executării pedepsei cu închisoarea ori a
libertății supravegheate.
Referatul de evaluare se întocmește și se comunică în termen de 21 zile d e la data
primirii la serviciul de probațiune a solicitării. Referatul de evaluare (a se vedea Anexa nr. 1),
conține:
a. Date privind mediul familial și social al minorului, situația educațională și profesională,
conduita generală a minorului,
b. Analiza comportamentului infracțional, riscul de săvârșire a unor infracțiuni,
c. Referiri la starea de sănătate, la evoluția minorului din punct de vedere fizic, afectiv,
moral și intelectual, în măsura în care acestea au influențat sau pot influența
comportamentul infrațcional,
d. Orice alte date relevante pentru situația minorului;
e. Propuneri mo tívate privind măsura educativă considerată a fi potrivită pentru minor, cu
referiré la natura și durata programelor de reintegrare social, precum și la alte obligații
care pot fi impuse acestuira, în vederea reducerii riscului de săvârșire de infracțiuni.
Pentru obținerea datelor necesare evaluării inculpatului minor, consilierul de probațiune
poate colabora cu asistenți social, psihologi, consilieri școlari, pedagogi, medici sau alți
specialiști; la solicitarea consilierului de probațiune, instituțiile și organizațiile în evidența
cărora s -a aflat sau se află minorul pentru îngrijire, tratament sau protecție social sau educație,
pun la dispoziția consilierului de probațiune, în termen de 7 zile, informațiile ce prezintă
relevanță pentru procesul de evaluar e65.
Evaluarea are un carácter personal și se realizează în baza unei sau mai multor
întrevederi între consilierul de probațiune și inculpatul minor și a datelor obținute din alte surse
de informații; în cazul în care inculpatul minor un colaborează la rea lizarea evaluării, consilierul
de probațiune întocmește referatul de evaluare și menționează în cuprinsul acestuia refuzul de

63 Dumitrașcu Hanib al, Consilierea în asistența socială, Ed. Polirom, Iași, 2012, pp. 204 – 221
64 Durnescu Ioan., Asistența socială în penitenciar, Ed. Polirom, Iași, 2009, pp. 17 – 26
65 Pușcașu Andrei – Lucian, op.cit., pp. 45 -51

23
colaborare al minorului. La referatul de evaluare este atașată declarația minorului cu privire la
refuzul de colaborare. În situaț ia în care inculpatul minor un este găsit, consilierul de probațiune
întocmește o adresă de informare privind imposibilitatea întocmirii referatului de evaluare pe
care o înaintează organului judiciar66.
Atât inculpații minori, cât și și inculpații care au săvârșit infracțiuni în minorat pot iniția
și încheia acord de recunoaștere a vinovăției; în cazul inculpaților minori trebuie să existe
încuviințarea reprezentantului legal. Confrom art. 480 Cod procedură penală, „acordul de
recunoaștere a vinovățiri se poate încheiea doar cu privire la infracțiunile pentru care legea
prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani”, „acordul de recunoaștere a
vinovăției se poate încheia atunci când, din probele administrate, reies suficiente date cu privire
la existența faptei pentru care s -a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția
inculpatului”67.
Față de suspectul și inculpatul minor se pot dispune măsuri preventive în aceleași cazuri
și condiții în care se pot dispune aceste măsuri față de majori. Reținerea și arestarea preventivă
pot fi dispuse și față de un inculpat minor, în mod excepțional, numai dacă efectele pe care
privarea de libértate le -ar avea asupra personalității și dezvoltării acestuia un sunt
disproporționate față de scopul urmărir prin luare măsurii. La stabilirea duratei pentru care se
ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune
asupra luării, prelungirii sau menținerii acestei măsuri. Când s -a dispus reținerea sau arestar ea
preventivă a unui minor, va fi încunoștințat un membru al familiei inculpatului ori o altă
persoană desemnată de acesta, precum și reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, persoana
în îngriirea ori supravegherea căreia se află minorul.

2.3 Regulile aplicabile minorilor în faza camerei preliminare

Necesitatea gândirii unui sistem procesual modern, care să răspundă imperativelor
creării unei justiții adaptate așteptărilor sociale, dar și a creșterii calității acestui serviciu public,
necesitatea înlăturării deficiențelor cu care se confruntă sistemul procedural penal a determinat
legiuitorul să introducă o instituție nouă, inovatoare, ce are drept scop, printre altele, eliminarea
duratei excesive a procedurilor în faza de judecată – procedura de cameră preliminară68.
Prin reglementarea acestei proceduri se are în vedere soluționarea chestiunilor, care țin
de legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor, asigurându -se premisele
pentru soluționarea cu celeritate a cauzei în fond, fiind excluse unele dintre deficiențele ce au
condus la condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru
încălcarea duratei rezonabile a procesului penal69.
Denumită „cameră preliminară” și prevăzută în Titlul II a l Părții speciale a Noului Cod
de procedură penală, în cuprinsul art. 342 – 348, noua instituție în peisajul procesual român
constituie, în sine, o fază preliminară a judecății, ce are principala menire de a bloca dosarele
incorect întocmite să mai ajungă în fața judecătorului.
De remarcat însă că procedura de cameră preliminară are un caracter inedit relativ la
nivelul științei procesual penale române, deoarece fondul legislativ român, a mai cunoscut o

66 Udroiu Mihail, op.cit., pp. 289 – 294
67 A se vedea art. 480 alin. (2) Cod procedură penală
68 Zarafiu Andrei, Procedură penală, Ed. C.H.Beck, București, 2014, pp. 340 – 352
69 Jurisprudența CEDO în cauzele contra României, Ed. Hamangiu, București, 2012, pp. 436

24
astfel de procedură, numită „ședințe pregătitoare”, re glementare introdusă prin Decretul nr.
506/1953 și abrogată prin Decretul nr. 437/195770.
După momentul procesual al trimiterii în judecată, dosarul intră în procedura camerei
preliminare pe o durată de maxim 60 zile de la momentul înregistrării cauzei la instanță,
perioadă de timp în care judecătorul de cameră preliminară, fără citarea părților și fără a
participa procurorul, dispune asupra cererilor și excepțiilorce s -au ridicat de părți ori din oficiu.
În urma repartizării aleatorii judecătorului de came ră preliminară, după sesizarea
instanței prin rechizitoriu, în termen de minim 20 zile de la înregistrarea dosarului, se comunică
inculpatului obiectul procedurii, drepturile pe care acesta le are în această fază procesuală, dar
și termenul în care, de la data comunicării, poate să formuleze în scris cereri, excepții privitoare
la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.
Prevederi speciale sunt prevăzute în situația în care inculpatul este arestat, caz în care
se regl ementează și obligația judecătorului de cameră preliminară de a comunica acestuia la
locul de deținere copie certificată a rechizitoriului și, după caz, treducerea autorizată a actului
de inculpare.
În sarcina judecătorului de cameră preliminară stau și lu area măsurilor pentru a desemna
un apărător din oficiu și stabilirea, în raport de complexitatea cauzei, a termenului în care poate
fi formulate cereri, ridica excepții, dar și îndatorirea de a comunica aceste cereri, excepții
parchetului71.
În ipoteza în care s -au formulat cereri și excepții ori asemenea excepții au fost ridicate
din oficiu, judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra lor printr -o încheiere motivată,
în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a învinuitului, la expir area termenului
de 10 zile prevăzut de prevederile legale pentru ca parchetul să răspundă în scris solicitărilor,
excepțiilor formulate de învinuit.
Dacă judecătorul de cameră preliminară constată că s -au încălcat prevederile legale în
efectuarea actelor d e urmărire penală, că există neregularități ale actului de sesizare sau au fost
administrate în mod nelegal ori neloial probe în cursul urmăririi penale, conturându -se nulități,
fie ele absolute ori relative, în accepțiunea prevederilor art. 280 – 282 Noul Cod de procedură
penală, se va pronunța prin încheiere motivată ce va fi comunicată imediat perchetului emitent
al actului de trimitere în judecată.
Este știut că sancțiunea procesuală în cazul administrării nelegale sau neloiale a unei
probe constă în ex cluderea acesteia din procesul penal, probele obținute în mod nelegal
neputând fi utilizate, iar nulitatea actului prin care s -.a autorizat ori dispus administrarea probei
sau prin care aceasta a fost administrată determinând excluderea, înlăturarea aceste ia.
În cazul în care judecătorul de cameră preliminară nu a fost învestit cu soluționarea unei
cereri ori soluționarea unei excepții sau nu a ridicat din oficiu excepții, la expirarea termenelor
procedurale prevăzute în art. 344 alin. (2) sau (3) Noul Cod de procedură penală, va constata
legalitatea sesizării instanței, precum și a administrării probelor și a efectuării actelor de
urmărire penală și, pe cale de consecință, va dispune începerea judecății publice a cauzei.
În caz contrar, legiuitorul a pus la îndemâna judecătorului de cameră preliminară mai
multe soluții, în funcție de încălcările pe care acesta le constată față de derularea fazei de
urmărire penală.
Astfel, în urma procedurii de cameră preliminară – procedură nepublică, desfășurată în
camera de consiliu și la care nu poate lua parte nici inculpatul, nici procurorul și nici alte
persoane ce are putea avea un interes legitim -, judecătorul va trebui să finalizeze examenul

70 Dongoroz Vintilă, Explicațiile teoretice al codului de procedură penală român, Ed. C.H.Beck, București, 2003,
p. 228
71 Iordache Magdalena, op.cit., pp. 9 și urm

25
legalității trimiterii în judecată, al legalității administrării probelor și a efectuării actelor de
urmărire penală, din perspectiva garantării drepturilor procesuale ale celui acuzat.
Întrun asemenea context procesual se pot constata neregularități care pot să fie
remediate în legătură cu actul de sesizare a instanței de judec ată, ori dimpotrivă, neregularități
ce fac imposibilă accederea în faza următoare a procesului penal – judecata -, și care impun
restituirea cauzei la parchet.
Astfel, sancțiunea restituirii cauzei la parchet intervine în ipoteza în care rechizitoriul a
fost întocmit neregulamentar, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul
prevăzut de prevederile legale, în împrejurarea în care o asemenea neregularitate atrage
imposibilitatea stabilirii obiectului ori a limitelor judecății.
O asemen ea prevedere72 prezintă o semnificație aparte în raport cu obiectul prezentului
studiu, în condițiile în care instituții precum extinderea acțiunii penale la acte materiale,
extinderea procesului penal la alte fapte ori extinderea procesului penal cu privi re la alte
persoane nu se mai regăsesc în faza de judecată, potrivit Noului Cod de procedură penală.
Se identifică, astfel rațiunea pentru care redactorii Noului Cod de procedură penală au
înțeles să renunțe la aceste instituții, în împrejurarea în care pr in filtrul procedurii de cameră
preliminară se asigură rezolvarea tuturor chestiunilor privitoare la obiectul, întinderea, limitele
acestuia, sens în care pentru corecta stabilire a obiectului judecății este prevăzută posibilitatea
restituirii cauzei la pa rchet73.
Restiuirea cauzei la parchet operează atunci când procurorul solicită aceasta, în
împrejurarea în care comunică judecătorului de cameră preliminară că nu mai menține
prevederea de trimitere în judecată, ori când procurorul nu răspunde în termenul prevăzut de
lege la solicitarea de remediere a neregularităților constatate de judecător în cuprinsul actului
de sesizare.
În toate celalalte cazuri, în care a constat neregularități ale actului de sesizare, a procedat
la excluderea unei ori a mai multor p robe administrate ori a sancționat conform art. 280 – 282
Noul Cod de procedură penală actele de urmărire penală efecutate cu încălcarea prevederilor
legale, deci prin nulitatea lor, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății.
Desigur, completul de judecată care va proceda la judecarea cauzei va ține cont de cele
statuate în camera preliminară, probele excluse neputând fi avute în vedere la judecata în fond
a cauzei și, totodată, încălcarea dispoziției legale ce prevede desfășur area procesului penal în
faza urmăririi penale atrăgând nulitatea actului în condițiile prevăzute de prevederile legale,
potrivit celor stabilite în procedura camerei preliminare, de către judecătorul cauzei74.
Mai mult decât atât, legiuitorul a conferit a tribuții specifice judecătorului de cameră
preliminară în a verifica respectarea normelor cu privire la instanța competentă în soluționarea
cauzei, în așa fel încât, dacă apreciază că instanța sesizată prin actul de inculpare nu este
competentă, judecătoru l de cameră preliminară declină competența.
Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de
judecată în cauză. Prevederea enunțată reprezintă unica excepție admisă cu privire la exercitarea
fucțiilor judiciare în pro cesul penal.
Instituția judecătorului de cameră preliminară, ea însăși expresie a principiului separării
funcțiilor judiciare în procesul penal, este compatibilă cu funcția de judecată, spre deosebire de
funcția de urmărire penală, funcția de dispoziție as upra drepturilor și libertăților fundamentale
ale persoanei în faza de urmărire penală, care,sunt în esența și finalitatea lor, incompatibile cu
atributul de a judeca.

72 A se vedea art. 346 alin. (3) lit. a) Noul Cod de procedură penală
73 Iordache Magdalen a, op.cit., pp. 42 – 51
74 Zarafiu Andrei, pp. 340 – 352

26
În fine, se mai impune precizarea că încheierea judecătorului de cameră preliminară,
pronunțată în camera de consiliu și motivată, poate fi atacată în termen de 3 zile de la
comunicare, de către procuror și inculpat, cu contestație cu privire la modul de rezolvare a
cererilor și excepțiilor, precum și cu privire la soluțiile de restituire a c auzei la parchet, potrivit
prevederilor legale, și la prevederea de începere a judecății, dar și la ceea de excludere a unor
probe de la judecata în fond a cauzei.
Contestația se judecă de către judecătorul de cameră preliminară ierarhic superioară, iar
când sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația cade în sarcina completelui
competent,conform prevederilor legale – complet de doi judecători75 . prevederile privind
durata procedurii în camera preliminară, măsurile premergătoare, sar și procedura propriu – zisă
și soluțiile.
O ultimă constatare cu privire la reglementarea camerei preliminare are în vedere
atribuțiile judecătorului în această fază a procesului penal de a se pronunța, la cerere ori din
oficiu, privitor la luarea, menținerea , înlocuirea, revocarea ori încetarea de drept a măsurilor
preventive.
În cauzele în care față de inculpat s -a dispus o măsură preventivă judecătorul de cameră
preliminară verifică temeinicia și legalitatea acesteia, procedând potrivit art. 207 Cod de
procedură penală.
În concluzie, noua instituție de drept procesual penal a camerei preliminare, este
clemată, prin conținutul reglementării, să răspundă exigențelor de legalitate, celeritate și
echitate a procesului penal, reflecâtnd totodată, principiul sepa rației funcțiilor judiciare în
procesul penal.
Odată ce cercetarea penală este încheiată și procurorul decide să trimită cauza instanței,
un judecător de cameră preliminară va examina dosarul și va verifica dacă sunt îndeplinite toate
cerințele legale.
Acest judecător va fi selectat utilizând sistemul aleatoriu de alocare a dosarelor.
Procedura penală trebuie să se desfășoare rapid pentru cazurile cu minori, în special dacă
minorul se află în arest preventiv.
Toate drepturile acordate pentru etapa de urmă rire penală sunt în vigoare pentru faza de
judecată a procedurii. În plus, în cazul în care procurorul nu a solicitat un referat de evaluare,
instanța trebuie să solicite unul din partea serviciului de probațiune.
În acest referat, în afara evaluării deta liate a persoanei și a faptei, consilierul de
probațiune trebuie să recomande o măsură educativă și eventual unele obligații care să faciliteze
reintegrarea socială a persoanei.

2.4 Judecata
2.4.1 Judecata – faza centrală a procesului penal

În cazul săvârșirii unei infracțiuni, având în vedere că răspunderea penală trebuie să
intervină în mod inevitabil, aplicarea sancțiunii corespunzătoare se încredințează de lege în mod
exclusiv instanței judecătorești. Instanța judecătorească reprezintă „una din cele trei puteri ale
statului de drept fiind organizată pe principii ce au menirea să asigure o eficientă, și totodată o
corectă și imparțială înfăptuire a funcției de jurisdicție”76. Instanțele judecătorești își desfășoară
activitatea într -un sistem u nitar, organizat în mod piramidal, pe grade ierarhice, având atribuții
care sunt exercitate de către judecători.

75 Pușcașu Voicu, Ghigheci Cristinel, op.cit., pp.546 – 578
76 Pușcașu Andrei – Lucian, op.cit., pp. 45 -51

27
În acest sens, trebuie să facem distincție între instanța judecătorească, „ca verigă a
sistemului unitar al organelor judecătorești, a cărei j urisdicție se delimitează de a celorlalte prin
competența ce îi este conferită de prevederile legale”77 și instanța de judecată care reprezintă
„organul judiciar care, întro compunere strict prevăzută de lege, este chemat să judece și să
soluționeze o anum ită pricină penală, adusă în fața unei anumite instanțe judecătorești”78.
Distincția este mai mult una de ordin organizatoric, o instanță judecătorească exercitându -și
jurisdicția, prin intermediul uneia ori mai multor instanțe de judecată ce își desfășoar ă
activitatea în cadrul său.
În scopul înfăptuirii justiției penale, instanțele judecătorești au menirea de a „asigura
temeinicia și conformitatea cu prevederile legale a activității procesual penale a celorlalți
participanți la procesul penal, începând cu faza urmăririi penale și până în momentul punerii în
executare a hotărârilor definitive.
Judecata este susceptibilă de două înțelesuri: în sens restrâns, prin judecată înțelegem
operațiunea logică prin care completul de judecată soluționează cauza cu care a fost învestit; în
sens larg, judecata presupune un ansamblu de activități desfășurate, mai ales, de instanța de
judecată, cu participarea activă atât a procurorului, cât și a părților asistate de apărător, având
ca finalitate și scop aflarea adevărului referitor la fapta și la persoana, cu care instanța a fost
sesizată și învestită.
Prin judecată, ca fază a procesului penal, înțelegem aceea etapă procesuală ce se
desfășoară în fața instanțelor penale începând cu momentul sesizării inițiale și terminînd p rin
soluționarea definitivă a cauzei penale.
Stricto sensu, conceptul de judecată79, semnifică operațiunea de logică și practică
juridică prin care un organ cu cometență jurisdicțională rezolvă un conflict de drept cu care a
fost învestit.
Dintre cele trei faze diferite parcurse de procesul penal român, în structura sa tipică –
urmărire penală, judecată și punerea în executare a hotărârii penale – , judecata este singura
activitate prin care se poate pronunța o sancțiune penală care va fi aplicată persoanei ce a comis
o infracțiune.
Altfel spus, înfăptuirea actului de justiție constituie atribuția, prerogativa exclusivă a
instanțelor de judecată, unicele cărora legiuitorul le -a conferit menirea de a aplica sancțiuni.
În doctrină s -a susținut, pe deplin îndre ptăți, că judecata constituie faza centrală și ceea
mai importantă a procesului penal, pentru că în cadrul acesteia se realizează soluționarea
definitivă a cauzei penale, prin intermediul procedurii derulate de instanță devenind posibilă
rezolvarea într -o manieră definitivă a cauzei sale, ceea ce echivalează, concret, cu atingerea
scopului procesului penal80.
Specificul activității de judecată își află consacrarea constituțională printre alte, în art.
126 din Constituția României, care prevede că justiția s e realizează prin ÎCCJ (Înalta Curte de
Casație și Justiție) și celelalte instanțe de judecată prevăzute de lege, prevederi care sunt de
natură a înlătura orice îndoială privitoare la posibilitatea ca normele legale să fie aplicate și de
alte organe jurisd icționale, altele decît instanțele de judecată.
Prevederile constituționale implică, în realizarea scopului procesului penal, în mod
imperativ, desfășurarea unei activități de judecată în fața unei instanțe judecătorești care să
pronunțe o hotărâre definit ivă, o etapă indispensabilă în desfășurarea procesului penal.

77 Udroiu Mihail, op.cit., pp.6 -14
78 Pușcașu Voicu, Ghigheci Cristinel, Proceduri penal. Volumul I, Ed. Universul Juridic, București, 2017, pp.546
– 578
79 Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea specială. Ed. C.H.Beck, București, 2014, pp. 137 – 155
80 Iordache Magdalena, Camera preliminară î n noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București,
2014, pp. 30 – 32

28
Pe de altă parte, dezînvestirea primei instanțe, ca ,de altfel, și a instanței de control
judiciar, se realizează prin adoptarea hotărârii cu valaore de act procesual deliberativ, ce
marchează a ctul final al judecății, prin care se dă o rezolvare conflictului de drept penal dedus
spre soluționare.
În plan terminologic, a judeca semnifică a își forma o opinie despre cineva ori despre
ceva, examinând argumentele, luând în seamă împrejurările, urmăr ile, a aprecia, a califica, a
considera, dar și a examina o cauză ori o persoană în calitate de judecător și a da o hotărâre
judiciară.
Conceptul de „judecată”, în sens larg, are în vedere faza procesului penal, care poate să
parcurgă mai multe grade juris dicționale, în funcțit de existența căilor de atac prevăzute de
prevederile legale în vigoare.
În Codul de procedură penală, procesul penal, în faza de judecată, parcurge două grade
de jurisdicție, cauzele fiind judecate în primă instanță, cu posibilitatea judecării în apel,
exercitarea căii de atac nefiind însă obligatorie.
Judecata penală ca primă fază a procesului penal, este prevăzută în Titlul III din Partea
specială a Cod de procedură penală, art. 349 – 4771.
Dispozițiile cuprinse în art. 349 – 370 Co d de procedură, reprezintă norme de drept care
prevăd aspecte comune pe care le presupune judecarea unei cauze penale, și anume judecata în
primă instanță și judecata în căile de atac. Pe cale de consecință, aceste norme de drept avînd
caracter general în judecarea unei cauze penale, instanța de judecată nu poate deroga de la
aplicarea lor decât cu caracter de excepție, în cazul în care ar interveni vreo normă cu caracter
special.
Judecata în primă instanță este o judecată completă a cauzei, atât în fapt, c ât și în drept,
atât asupra laturii penale cât și asupra laturii civile, atunci când se impune, prima instanță, având
obligația legală de a verifica realitatea conflictului de drept penal, în concret:existența faptei ce
a generat conflictul, împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, precum și existența trăsăturilor
esențiale ale infracțiunii și realizarea conținutului constitutiv.
Noul cod de procedură penală prevede judecata în primă instanță în Capitolul II al
Titlului III din cadrul Părții speciale , art. 371 – 4071, iar prima dintre aceste norme procesual .
penale reglementează obiectul judecății.
Conceptul de „obiect al judecății” îl reprezintă obiectivul urmărit prin desfășurarea
activității de judecată, și anume soluționarea conflictului de drept care se deduce judecății.
Prevederile art. 371 Cod de procedură penală prevăd că judecata se mărginește la
persoanele și faptele care se arată în actul de sesizare a instanței de judecată.
Fazele procesului penal reprezintă activități juridice cu caracter autonom prin obiectivul
pe care fiecare dintre acestea urmează a îș îndeplini, dar și prin autoritățile, organele judiciare
chemate să efectueze totalitatea de acte și măsuri procesuale, precum și prin natura, conținutul
și efectele actelor, măsur ilor procesuale și procedurale pe care le cuprind.
Existența fazei de urmărire penală a fost justitifcată de necesitatea înființării unor organe
specializate în descoperirea infracțiunii, identificarea și prinderea infractorilor în vederea
trimiterii lor î n judecată81.
O etapă a judecății parcurge, indiferent de ciclurile procesuale, 3 stadii procesuale și anume:
• Stadiul pregătirii ședinței de judecată;
• Stadiul de desfășurare propriu – zisă a ședinței de judecată
• Stadiul deliberării și adoptării hotărârii.
Fie că ne raportăm la stadiul judecății în primă instanță, la cel ce vizează judecata în
cale de atac ordinară a apelului ori la ciclul procesual ordinar, pregătirea ședinței de judecată

81 Pușcașu Voicu, Ghigheci Cristinel, op.cit., pp.546 – 578

29
constă în efectuarea unor acte ce asigură buna desfășurare a ședințe i, acte cu caracter
administrativ, și care, situându -se în afara ședinței de judecată, nu reflectă principiile specifice
judecății.
Cel de -al doilea stadiu procesual este reprezentat de ședința de judecată ce se desfășoară
în fața completului de judecată, cu participarea procurorului și a părților, în condiții de
publicitate, oralitate, nemijlocire și contradictorialitae. În fine, un ultim pas al etapei judecății
îl reprezintă deliberarea și adoptarea hotărârii.
În înfăptuirea scopului procesului penal82 – ca orice persoană care a încălcat normele
legii penale, săvârșind o infracțiune, să fie sancționată, urmărirea penală avînd un caracter
preliminar și pregătitor, judecătorul de cameră preliminară răspunzând exigențelor verificării
legalității trimiterii d e judecată constiuie singurul organ judiciar înzestrat cu puteri
jurisdicționale, chemat, menit și apt să aplice, prin activitatea procesuală de judecată penală,
sancțiuni prevăzute de lege inculpaților găsiți vinovați83.
Judecata în primă instanță este o treaptă absolut obligatorie în sistemul fazei de judecată
pentru toate cauzele penale, treaptă ce se poziționează între momentul prin care judecătorul de
cameră preliminară dispune începerea judecății și momentul dezînvestirii, concretizat,
materializat în hotărârea judecătorească prin care instanța soluționează fondul cauzei.
Nici o cauză nu poate fi soluționată în apel fără să fi parcurs în mod necesar etapa
judecății în primă instanță, însă este pe deplin posibil ca hotărârea prin care prima instanță
dezleagă cauza să semnifice unicul act deliberativ, în împrejurarea în care atât procurorul, cât
și părțile nu au înțeles să exercite calea de atac prevăzută de lege.
Importanța judecății în primă instanță privește și aspectul că dezînvestirea primei
instanțe , ca de altfel, și a instanței de control judiciar se realizează prin adoptarea hotărârii, act
procesual deliberativ ce reprezintă actul final al judecății, prin care organul judiciar
soluționează conflictul de drept penal dedus spre rezolvare.
Prevederile art. 371 Cod de procedură penală statuează că obiectul judecății constă în
faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței de judecată mărginindu -se,
limitându -se la acestea, fără ca legiuitorul să mai prevadă instituția extinderii judecăți i, a
procesului penal la alte fapte ori persoane, astfel cum stipulau prevederile art. 317 vechiul Cod
de procedură penală.
Astfel, se poate constata că, potrivit cu noile prevederi procesual – penale, obiectul
judecății este cel stabilit prin actul de tri mitere în judecată, iar, în ipoteza în care, în procedura
de cameră preliminară, judecătorul consideră că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar
neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) Noul
Cod de procedură penală, respectiv în 5 zile de la comunicare, și aceea neregularitate atrage
imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecății, judecătorul de cameră preliminară
restituie cauza la parchet.
Prin urmare, noile prevederi determină im posibilitatea extinderii obiectului judecății, a
limitelor acesteia după debutul judecății în ședință publică, oferind judecătorului de cameră
preliminară controlul exclusiv asupra corectei stabiliri a obiectului judecății prin actul de
inculpare, control pe care acesta îl exercită în contextul verificării, după momentul procesual al
trimiterii în judecată, cu privire la competență și legalitatea sesizării instanței, precum și la
legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organul de urmărire penală.
Neîndoielnic, evaluarea temeinciă a instituției judecății în primă instanță trebuie să
includă cu prioritatea actul de sesizare a instanței de judecată, în concret, actul procedural prin
care procurorul – în împrejurarea constatării respe ctării prevederilor legale care garantează

82 Micu Bogdan, Procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2014, pp. 230 – 238
83 Volonciu Nicolae, (colectiv), Nou l Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, pp. 919
– 935

30
aflarea adevărului, a caracterului complet al urmăririi penale și a existenței probelor necesare
și legal administrate84 – dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală
reiese că fapta exi stă, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal.
În mod imperativ, actul de sesizare a instanței – rechizitoriul – trebuie să cuprindă fapta
care atrage răspunderea penală și, normal, persoana trimisă în judecată. Pe de altă parte, se
impune ca fapta care reprezintă obiectul judecății să fie determinată în cuprinsul actului de
sesizare prin toate elementele sale constitutive, relevând, în mod sigur, vocația la o anumită
încadrare juridică, și, pe cale de consecință, voința expresă ca inst anța să fie sesizată cu
judecarea acelei fapte.
Rechizitoriul se limitează, așadar, la fapta și persoana pentru care s -a efectuat
urmărireapenală și cuprinde, întro manieră corespunzătoare, mențiunile pe care ordonanța – act
de urmărire penală – le conțin e, conform art. 286 alin. (2) Cod de procedură penală, informațiile
cu privire la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia, probele și
mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, mențiunile vizând măsurile preventive sau
asigurătorii, precum și cele privitoare la măsurile de siguranță, prevederea de trimitere în
judecată ori ale mențiuni necesare pentru rezolvarea cauzei.
Judecata în primă instanță reprezintă etapa inițială și obligatorie a judecății, fără de care
nu se poate înfăptui actul de justiție, devenind imposibilă aplicarea sancțiunii prevăzute de
prevederile legale celui care a săvârșit o infracțiune, impunându -se ca procesul penal să
parcurgă, în mod necesar, judecata în primă instanță, nefiind viabilă trecerea direct la judecata
în căile de atac.
Drept urmare, judecata în primă instanță este etapa cu caracter general a judecății care
se desfășoară în fața unei instanțe din cadrul sistemului unitar al instanțelor de judecată cu
deplina aplicabilitate a principii lor și normelor comune prin care este prevăzută judecata,
celelalte etape având un caracter special și eventual85.
Judecata în primă instanță are drept scop soluționarea completă a cauzei penale, chiar
dacă modalitatea de soluționare a acțiunilor penale și civile este susceptibilă de a fi upusă
cenzurii jurisdicționale exercitate ca urmare a promovării căilor de atac, însă ea poate deveni
unica judecată în condițiile în care împotriva unei sentințe nu se exercită nici o cale de atac.
Judecata în primă insta nță este structurată, asemenea oricărei etape a judecății, în 3 stadii
procesuale: măsurile de pregătirea a ședinței de judecată, desfășurarea ședinței de judecată și
deliberarea și darea hotărârii.
Fixarea primului termen la care va avea loc ședința de ju decată se face cu ajutorul
sistemului informatic care va proceda și la repartizarea aleatorie a dosarelor pe completele de
judecată.
În cazul în care dosarul privește inculpați aflați în stare de arest preventiv, judecata se
desfășoară de urgență și cu pr ecădere.
Judecata se poate desfășura în condiții de legalitate numai dacă părțile sunt legal citate
și procedura este îndeplinită. Pentru aceasta, se va dispune citarea părților și a celorlalte
persoane care trebuie potrivit legii să fie chemate la judeca tă.
Dacă partea se înfățișează în instanță personal sau prin reprezentant ori avocat ales sau
avocat din oficiu, iar acesta din urmă a luat legătura cu partea reprezentată, se consideră
acoperită orice nelegalitate survenită în procesul de citare iar părț ii i se acordă termenul în
cunoștință, nemaifiind citată pentru termenele următoare.
Procurorul, nefiind parte în procesul penal nu se citează, el având obligația să participe
la judecată în toate cazurile prevăzute de lege.

84 Pușcașu Andrei – Lucian, op.cit., pp. 45 -51
85 Boroi Al., Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2017, pp.6 -7

31
În cazurile în care potrivit legii este obligatorie desemnarea unui apărător din oficiu,
președintele instanței va lua măsuri pentru desemnarea unui avocat, dacă partea nu are deja
apărător ales. Avocatul desemnat din oficiu are obligația să studieze dosarul până la termenul
de judeca tă și poate lua legătura cu inculpatul dacă acesta este în stare de arest preventiv.
Președintele completului de judecată se va îngriji de întocmirea listei cauzelor care se
vor judeca în ziua respectivă. La întocmirea listei se ține seama de ordinea înre gistrării dosarelor
la instanță, dându -se întâietate celor în care există inculpați arestați și celor în care judecata se
face de urgență. Lista de ședința se afișează cu 24 de ore înaintea termenului de judecată la
intrarea în sala de ședință.
Dacă unele din aceste măsuri pregătitoare nu au fost îndeplinite, înaintea termenului de
judecată președintele completului de judecată va acționa de urgență pentru realizarea lor86.

2.4.2 Condiții pentru aplicarea procedurii speciale în faza de judecată

Cauzele având ca obiect infracțiuni săvârșite de minori se judecă potrivit regulilor de
competență de drept común, de complete specializate, compuse din judecători anume
desemnați . Completul specializat păstrează cauza spre judecare și face aplicarea dispoz ițiilor
procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp pe parcursul judecății inculpatul
a împlinit vârsta de 18 ani.
Necesitatea specializării instanței care judecă infracțiunile săvârșite de minori, cât și
infracțiunile săvârșite asupra minorilor este reflectată și în Legea nr. 304/200487, potrivit căreia
în aceste materia la nivelul judecătoriei, tribunalului sau curții de apel trebuie să existe complete
specializate sau acolo unde este posibil secții specializate, mai mult în acest dom eniu – cauze
cu minori și de familia – au fost înființate tribunale specializate, de exemplu Tribunalul pentru
minori și familia Brașov care funcționează începând cu anul 2004.
Inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor este judecat p otrivit
dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori, dacă la data sesizării primei instanțe un
a împlinit 18 ani – data înregistrării dosarului la instanță în vederea parcurgerii fazei camerei
prelimirare, respectiv rămânerii definitive a înche ierii prin care a fost admisă plângerea
formulată împotriva soluției de netrimitere în judecată și dispusă începerea judecății.
În cazul în care inculpatul era minor la data desizării instanței, atunci, atât în primă
instanță cât și în apel se va desfășura potrivit procedurii speciale.
Dacă inculpatul a comis infrațciunea de care acuzat în minorat, dar la data sesizării
instanței devenise major procedura se va desfășura conform regulilor de drept común, regimul
sancționator fiind însă cel special al minoril or.
În ipoteza în care prin încheiere definitivă judecătorul de cameră preliminară a restituit
cauza la parchet, iar, în urma refacerii actului de sesizare sau a actelor și probelor nelegale,
procurorul decide trimiterea din nou în judecată a inculpatului, procedura specială se va aplica
numai dacă la data noii sesizării a instanței inculpatul era minor88.
În cauzele având ca obiect infracțiuni săvârșite de minori, se vor aplica dispozițiile
procedurale generale referitoare la prezența inculpatului prevăzut e de art. 364 Cod procedură
penală, astfel, judecata cauzei are loc, în principiu, în prezența inculpatului minor, aducerea
inculpatului minora flat în stare de deținere la judecată fiind obligatorie.

86 Volonciu Nicolae (colectiv), op.cit., pp. 919 – 935
87 Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în M.Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005
88 Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea specială. Ed. C.H.Beck, București, 2015, pp. 157 – 165

32
Judecata poate avea loc în lipsa inculpatului minor dacă acesta este dispărut, se sustrage
de la judecată ori și -a schimbat adresa fără să o aducă la cunoștința organelor judiciare, și în
urma verificărilor efectuate, un i se cunoaște noua adres. Judecată poate de asemenea să aibă
loc în lipsa inculpatului minor dacă, deși legal citat, acesta lipsește în mod nejustificat de la
judecarea cauzei.
Pe tot parcursul judecății, inculpatul minor, inclusiv în cazul în care este privat de
libértate, poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fi iind reprezentat de avocatul său ales sau
din oficiu. Dacă apreciază necesară prezența inculpatului minor, instanța poate dispune
aducerea acestuia cu mandat de aducere, neputând cere ca procedura să fie desfășurată în lipsa
Serviciului de probațiune, a pă rinților inculpatului minor sau după a tutorelui, curatorului,
persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se află inculpatul minor89.
La judecarea cauzei cu inculpați minori – indiferent dacă aceștia au împlinit sau un
vârsta de 16 ani – se citează, în afară de părți, Serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în
a cărui circumscripție teritorială își are locuința inculpatul minor, respectiv Serviciul de
probațiune care funcționează pe lângă Tribunalul în circumscripția cpruia se află instanța
sesizată, dacă domiciliul minorului un se află în aceeași circumscripție cu ceea a Tribunalului,
precum și alte persoane a căror prezență este considerată necesară de către instanță. Aceste
persoane au dreptul și obligația de a da lămuriri, de a formula cerer i și de a presenta propuneri
în privința măsurilor care a urma să fie luate. Neprezentarea acestor persoane legal citate un
împiedică judecarea cauzei. Încălcarea acestor dispoziții speciale privitoare la citare poate
atrage incidența sancțiunii nulității relative în condițiile art. 282 Cod procedură penală, care în
concret va putea fi invocată numai de inculpat sau de persoana responsabilă civilmente (de
pildă, părintele care răspunde pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii comise de minor),
un de alți subiecți procesuali.
Cauzele cu inculpați minori se judecă de urgență și cu precădere, instanța urmând să
acorde termene scurte și să le analizeze cu prioritate. Pe perioada vacanței judecătorești se vor
forma complete separate, pentru a se asegura so luționarea cauzelor cu inculpați minori. La
înscrierea dosarelor pe listă, se dă întâietate cauzelor în care sunt inculpați minori, luându -se în
seamă orele fixate pentru prezentarea persoanelor chemate în proces.
Drept urmare a modificărilor operate prin O.U.G nr. 18/201690, procedura abreviată a
recunoașterii învinuirii poate fi parcursă și în cauzele în care sunt acuzați inculpații de comiterea
unor infracțiuni în minorat.
Ședința în care loc judecarea infractorului minor un este publică. La desfășurarea
judecății pot asista reprezentanții serviciului de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărui
circumscripție teritorială își are domiciliul minorul, părinții acestuia, sau după caz, tutórele,
curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, apărătorii părților,
precum și alte persoane cu încuviințarea instanței.
Regula specială a nepublicității ședinței de judecată stipulată de art. 509 alin. (2) Cod
procedură penală va fi avută în vedere și în cazul în care instanța dezbate pe riodic legalitatea și
temeinicia măsurilor preventive la care este supus inculpatul, în acest caz nefiind aplicabile
dispozițiile generale de drept común stipulate de art. 362 Cod procedură penală referitoare la
publicitatea ședinței de judecată.
În cazul în care instanța procedează la judecarea cauzei în ședință publică se poate reține
nulitatea relativă a hotărârii pronunțate, în cazul în care prin încălcarea caracterului nepublic al

89 Pușcașu Andrei – Lucian, op.cit., pp. 45 -51
90 Ordonanța de u rgență nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară

33
ședinței se produce o vătămare a drepturilor procesuale ale părților car e un poate fi înlăturată
altfel decât prin anularea hotărârii, în condițiile art. 282 Cod procedură penală/
Asistența juridică a inculpatului minor – inclusiv atunci când s -a dispus disjungerea
soluționării acțiunii civile și constituirea unui dosar disti nct – și participarea procurorului sunt
obligatorii, sub sancțiunea nulității absolute91.
Spre deosebire de faza de urmărire penală, în faza de judecată instanța are obligația să
dispună efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probațiune d e pe lângă tribunalul
în a cărui circumscripție își are locuința inculpatul minorul, cu excepția cazului în care referatul
de evaluare a fost efectuat în cursul urmăririi penale, când dipsunerea referatului de cătra
instanță este facultativă.
Referatul de evaluare reprezintă un document oficial, confidențial, preponderent
necifric92, scris de asistentul social, la solicitarea judecătorului ori a procurorului, având rolul
de a introduce informația socială în (posibile) decizii juridice.
Instituțiile – instan ța de judecată sau parchetul – se adresează Serviciului de probațiune;
șeful serviciului desemenază un asistent social sau consilier de probațiune responsabil de
întocmirea referatului de evaluare; după analizare și semnare, de către șeful serviciului, ref eratul
de evaluare se înaintează instituției solicitante93.
Referatul de evaluare poate fi solicitat înainte de hotărârea judecătorească ori după
aceasta .
Termenele referatului sunt următoarele: asistentul social desemnat să întocmească
referatul de evaluare stabilește imediat, dar nu mai târziu de 5 zile de la data primirii solicitării
poliției / parchetului sau instanței de judecată, locația, data și ora primei întrevederi cu persoana
pentru care se solicită referatul de evaluare; prima întrevedere trebuie să aibă loc în termen de
7 zile de la momentul primirii solicitării; consilierul/asistentul social desemnat cu întocmirea
referatului de evaluare îl înaintează instituției solicitante în termen de 14 zile de la primirea
solicitării. Se poate intrep reta că aceste termene orientează realizarea oricărui tip de referat de
evaluare, indiferent dacă este solicitat sau după pronunțarea hotărârii judecătorești.
Forma referatului de evaluare este standardizată, fiind prezentată în Anexa Hotărârii de
Guvern n r. 1239/2000. Se poate interpreta că aceasta este de folosit atât pentru referatele
solicitate înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești, cât și după pronunțare, pentru cele
solicitate în cazul persoanelor aflate în supravegherea serviciilor de probaț iune.
Potrivit art. 9 din H.G nr. 1239/2000, referatul de evaluare cuprinde părțile următoare:
introducere; sursele de date folosite la întocmirea lui; informații cu privire la persoana pentru
care s -a solicitat; factorii ce influențează ori pot influența conduita generală a persoanei pentru
care s -a solicitat; perspectivele de reinserție în societate.
Dacă discutăm despre trăsăturile generale ale referatului de evalaure, potrivit H.G
1239/2000, acesta trebuie să fie concis, obiectiv, concret, coerent și cl ar. În plus, referatul are
caracter consultativ și de orientare pentru instituția solicitantă. În privința conținutului datelor
privind persoana pentru care s -a solicitat, din referatul de evaluare, se fac distincțiile următoare,
după cum acestea se referă la inculpați ori la persoanele prevăzute la art. 1 din O.G nr. 92/2000
și în funcție de vârsta persoanei evaluate (având ca și reper vârsta majoratului – ceea de 18
ani)94:
/ Inculpați Supravegheați
Majori a. trecut infracțional;
b. mediu social și familial; a. Mediu familial și social;

91
92 Toate părțile referatului de evaluare, mai puțin Introducerea, se recomandă a fi completate într -o formă narativă
93 Schiacu V., Canton R., Manual de probațiune, Ed. Euro Standard, București, 2008, pp. 131 – 154
94 Chelcea Septimiu, op.cit., pp. 207 și urm

34
c. nivelul instrucției școlare și al
pregătirii profesionale;
d. comportamentul persoanei înainte
și după săvârșirea faptei penale;
e. factorii ce au favorizat
comportamentul infracțional;
f. dacă este cazul, modul în care au
fost îndeplinite anterior obligațiile
stabilite de instanța de judecată;
g. atunci când se consideră necesar,
asistentul social va include
informații cu privire la starea
fizică și psihică, precum și la
dezvoltarea intelectuală și morală
a inculpatului, furnizate de
specialiș ti în acest scop. b. Evoluția persoanei din punct de vedere
profesional și educațional;
c. Comportamentul pe perioada
supravegherii;
d. Modul în care au executat obligațiile
stabilite de instanța de judecată;
e. Atunci când se consideră neces ar,
asistentul social furnizează informații
privind starea psihică și fizică, precum
și dezvoltarea morală și intelectuală a
persoanei aflate în supraveghere,
furnizate de specialiști desemnați în
acest scop.
Minori h. Condițiile în care au crescut și au
trăit;
i. Modul în care părinții, cei ce i -au
adoptat ori tutorele își îndeplinesc
îndatoririle ce le revin. f. Modul în care părinții, cei ce i -au
adoptat ori tutorele își îndeplinesc
îndatoririle ce le revin.
g. După caz, modul de colaborare dintre
Serviciul de p robațiune și persoana sau
instituția legal însărcinată cu
supravegherea minorului ori cu
instituția publică la care minorul
execută obligația prevăzută de Noul
cod penal privind libertatea
supravegheată.

Întocmirea referatelor de evaluare ocupă un loc important în acticitatea asistentului
social, însă aceasta reprezintă doar un punct de pornire, pentru ca, în final, asistentul să își
îndplinească obiectivul de a media relația dintre cei doi actori sociali: persoana condamnată
penal și comunitatea.
În ipoteza în care referatul de evaluare nu a fost întocmit nici în cursul urmăririi penale
și nici cu ocazia judecății în primă instanță, iar împotriva sentinței pronunțate s -a declarat apel,
instanța de apel are obligația de a dispune efectuarea referatului d e evaluare neputând desființa
sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare pentru acest motiv având în vedere prevederile
art. 421 pct. 2 lit. b) Cod procedură penală care reglementează limitativ cazuile în care se poate
dispune o asemenea soluție.
Chiar dacă inculpatul care a comis o infracțiune în minorat devine major, se impune
efectuarea referatului de evaluare (dacă nu a fost efectuat în cursul urmăririi penale), având în
vedere considerente de ordin practic care țin de individualizarea măsurilor educative sau
neprivative de libertate care urmează a fi aplicate minorului, precum și prevederile art. 116 Cod
procedură penală.
Același referat de evaluare nu poate fi utilizat în mai multe cauze penale succesive, fiind
necesar ca instanța să dispună efe ctuarea în fiecare cauză nouă a câte unui referat de evaluare
pentru a avea o perspectivă cât mai actualizată cu privire la persoana minorului.

35
Instanța de judecată poate dispune citarea consilierului de probațiune care a întocmit
referatul de evaluare pen tru a fi audiat95. Consilierul de probațiune din cadrul serviciul de
probațiune prezent la judecarea minorului poate oferi instanței de judecată informații și lămuriri
suplimentare față de conținutul referatului de evaluare întocmit; în fațăa instanței de judecată,
consilierul de probațiune poate formula cereri pentru solicitarea de informații suplimentare
instituțiilor, organizațiilor sau persoanelor fizice care dețin informații considerate necesare
pentru clarificarea situației minorului și c ompletarea evaluării. Dacă apreciază necesar,
consilierul de probațiune prezintă instanței de judecată propunerile privind măsurile care pot fi
luate față de minor, așa cum au fost formulate în conținutul referatului de evaluare, sau
formulează completări, atunci când este cazul96.
Ascultarea inculpatului minor de către instanța de judecată va avea loc o singură dată în
vederea evitării unor repercursiuni negative asupra acestuia care ar putea decurge din audiere.
Prin derogare de la dispozițiile art. 378 a lin. (6) Cod procedură penală reascultarea inculpatului
minor va fi admisă de judecător doar în cazuri temeinic justificate.
Pe parcursul cercetării judecătorești, când inculpatul este minor cu vârsta mai mică de
16 ani, instanța, după ce îl ascultă, poate dispune îndepărtarea lui din ședință, dacă apreciază că
administrarea anumitor probe poate avea o influență neativă asupra sa. În aceleași condiții pot
fi îndepărtați temporar din sala de judecată și părinții sau tutorele, curatorul ori persoana în
îngrij irea sau supravegherea căreia se află temporar minorul. După administrarea probelor care
ar putea avea o negativă influență, persoanele îndepărtate vor fi rechemate de îndată. La
rechemarea în sală, președintele completului le aduce la cunoștință actele es ențiale efectuate în
lipsa lor. Nu este posibilă îndepărtarea din sală a acestor persoane în etapa procesuală a
dezbaterilor97.
În situația în care în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, dintre unii minori și alții
majori și nu se dispune disjungerea î n vederea judecării separate a acestora, cauza se judecă în
ședință publică de către un complet specializat pentru minori, după procedura de drept comun,
aplicând însă cu privire la inculpații minori dispozițiile procedurale speciale.
Dispozițiile privito are la judecata în primă instanța în cauzele privitoare la infracțiuni
săvârșite de minori se aplic în mod corespunzător și la judecata în apel. Aceasta va avea loc
potrivit regulilor procedurii speciale dacă la data sesizării primei instanțe ( nu a intenț ei de apel),
inculpatul era minor.
Soluția procesuală prin care instanța de judecată aplică minorului o măsură educativă –
privativă sau neprivativă de libertate – este una de condamnare.

95 Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea specială. Ed. C.H.Beck, București, 2017, pp. 217 – 225
96 Pușcașu Andrei – Lucian, op.cit., pp. 45 -51
97 Paraschiv C. Silvia, Drept procesual penal. Partea specială. Note de curs, Editura Pro Universitaria, București ,
2017, pp. 258 – 259

36

Capitolul III. Executarea măsurilor educative neprivative de libértate

Sediul materiei măsurilor educative neprivative de libertate îl reprezintă capitolul al II –
lea din Titlul IV al Codului penal care le reglementează în ordine crescătoare în raport de
gravitatea lor.
Art. 115 alin. (1) pct. 1 Cod penal enumeră măsurile educative neprivative de libertate
în ordinea crescătoare a gravității lor după cum urmează:
a. Stagiul de formare civică;
b. Supravegherea;
c. Consemnarea la sfârșit de săptămână;
d. Asistarea zilnică.
Măsurile educative neprivat ive de libertate se execută în comunitate98, pe durata
executării acestora asigurându -se menținerea și întărirea legăturilor minorului cu familia și
comunitatea, dezvoltarea liberă a personalității minorului, precum și implicarea acestuia în
programele derulate, în scopul formării sale în spirit de responsabilitate și respect pentru
drepturile și libertățile celorlalți.
Minorului aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate i se asigură,
conform principiului interesului s uperior al copilului, respectarea drepturilor și libertăților
fundamentale prevăzute de Constituție, convențiile internaționale la care România este parte și
de legislația specială, în măsura în care exercitarea acestora nu este incompatibilă cu natura și
conținutul măsurii.
Organizarea, supravegherea și controlul executării măsurilor educative neprivative de
libertate se desfățoară sub coordonarea Serviciului de probațiune. Serviciul de probațiune poate
încredința supravegherea executării măsurilor educati ve neprivative de libertate prevăzute în
Codul penal unor instituții din comunitate abilitate.
Măsurile educative neprivative de libertate se pun în exe cutare după rămânerea
definitivă a hotărârii prin care au fost aplicate, iar nu la momentul rămânerii a hotărârii
judecătorești99. Astfel, după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s -a luat față de minor o
măsură educativă neprivativă de libertate, judecătorul delegat cu executarea (nu instanța de
executare) fixează un termen, dispunând aducerea minoru lui și citarea reprezentantului legal al
acestuia (părinții naturali sau adoptivi ori, după caz, tutorele), a reprezentantului serviciului de

98 Potrivit glosarului Recomandării Consiliul de Miniștri al Consiliului Europei R nr. 16/1992 privind regulile
europene asupra măsurilor și sancțiunilor comunitare, măsuri educative neprivative de libertate sunt considerate a
fi măsur i comunitare fiind întrunite cele trei standarde europene rezultate din recomandare: 1. Măsura educativă
neprivativă de libertate se execută în comunitate; 2. Măsura educativă neprivativă de libertate are asociat un control
judiciar constând din una sau ma i multe obligații de supraveghre impuse de către instanță; 3. Măsura educativă
neprivativă de libertate se execută sub autoritatea de implementare a Serviciului de probațiune. A se vedea în acest
sens pentru detalii Udroiu Mihail,op.cit., pp. 592 -593
99 Paraschiv C. Silvia, op.cit., pp. 258 – 259

37
probațiune pentru punerea în executare a măsurii luate și a persoanelor desemnate cu
supravegherea acesteia100; împ reună cu citația, serviciului de probațiune i se comunică și o
copie de pe hotărârea instanței.
Dacă minorul nu este adus sau nu se prezintă la termenul stabilit conform art. 511 Cod
procedură penală, se va dispune stabilirea unui nou termen, neputându -se considera că hotărârea
a fost pusă în executare în lipsa sa. Noțiunea de aducere prevăzută de art. 511 Cod procedură
penală trebuie interpretată că se poate realiza fie prin citarea minorului, fie prin emiterea unui
mandat de aducere în cazul în care acest a nu se prezintă de bunăvoie. Chiar dacă prevederile
art. 265 Cod procedură penală nu prevăd posibilitatea emi terii unui mandat de aducerea
minorului de către judecătorul delegat cu executarea, se apreciază în literatura de specialitate
„că față de termino logia folosită de legiuitor este stipulat un caz special în care judecătorul
poate emite mandatul de aducere”101. Această soluție este compatibilă cu prevederile art. 5
paragraf 1 lit. b) Convenția europeană, mandatul fiind emis de un judecător în vederea a ducerii
minorului la procedura de punere în executare a unei hotărârii judecătorești, fiind astfel
propoțională cu scopul urmărit. În cazul în care se constată că minorul legal citat nu se prezintă
la data stabilită judecătorul delegat cu executarea poate proceda și la introducerea unei
semnalări în Sistemul Informatic Național de Semnalări conform art. 6 lit. c) raportat la art. 14
lit. c) din Legea nr. 141/2010, republicată, minorul fiind o persoană căutată în vederea
participării la o procedură judiciar ă pentru a ise comunica o hotărâre judecătorească.
În cazul care minorul nu are domiciliu în raza instanței de executare, judecătorul delegat
cu executarea din cadrul instanței de executare poate delega unele atribuții judecătorului delegat
cu executarea de la instanța corespunzătoare în grad instanței de executare în circumscripția
căreia locuiește minorul.
În situația în care, prin hotărârea definitivă prin care s -a aplicat măsura educativă
neprivativă de libertate a supravegherii, respectiv, a consemnării la sfârșit de săptămână nu a
fost desemnată de instanță persoana care asigură supravegherea minorului în executarea măsurii
educative, desemnarea acesteia se va face de judecătorul delegat cu executarea, după
consultarea consilierului de prob ațiune, anterior datei întâlnirii pentru care va fi citată și această
persoană.
În cadrul întâlnirii „judecătorul delegat le prezintă minorului prezent și persoanei
desemnate cu supravegherea acestuia, scopul și conținutul sancțiunii aplicate, precum și
consecințele nerespectării a acesteia, întocmind în acest sens un proces – verbal. În cazul în care
minorul nu este prezent, neprezentarea persoanelor legal citate nu depinde de momentul de
început al curerii termenelor de exercitare a supravegherii minorului , executarea măsurii
educative a supravegherii, de începere a executării măsurii educative a consemnării la sfârșit de
săptămână și pentru stabilirea programului pentru executarea măsurii educative a asistării
zilnice, care cel al datei la care fost stabil ită întâlnirea cu judecătorul delegat cu executarea”102

3.1 Stagiul de formare civică

100 Dacă pentru supravegherea minorului pe durata stagiului de formare civică sau, după caz, a măsurii educative
a asistării zilnice, a fost desemnată până la termenul stabilit de judecătorul delegat o persoană di n cadrul instituției
din comunitate, se va proceda și la citarea acesteia; în ipoteza în care față de infractorul minor a fost dispusă
măsura educativă a supravegherii ori a consemnării la sfârșit de săptămână, se vor cita ca persoane desemnate cu
suprave gherea acesteia părinții minorului, cei care l -au adoptat sau tutorele, respectiv persoana majoră cu care
locuiește minorul ori orice altă persoană majoră desemnată de către instanța de judecată; A se vedea în acest sens
pentru detalii Udroiu Mihail,op.cit ., pp. 592 -593
101 Pavaleanu Vasile, Drept procesual penal, Editura Pro Universitaria, București, 2016, pp. 688 – 691
102 Pavaleanu Vasile, op.cit., pp. 688 – 691

38
Măsura educativă a stagiului de formare civică este prevăzută de art. 117 Cod penal și
constă în obligația minorului de a lua parte la anumite programe civice cu o dura tă de minim
patru luni, însă nu mai puțin de două luni, pentru a îl ajuta să înțeleagă consecințele legale și
sociale la care se expune în situația săvârșirii de fapte penale și pentru a îl responsabiliza privitor
la comportamentul său viitor.
Prevederile legale dispun doar limita maximă de timp pentru care se poate dispune
această măsură, nu și o durată minimă a măsurii; drept urmare, instanța poate să stabilească
orice perioadă de timp pentru stagiul de formare până la maxim patru luni.
Toate activitățil e minorului se organizează și supraveghează îndeaproape de Serviciul
de probațiune, ce asigură participarea minorului la acțiunile de formare civică. Organizarea
acestor activități trebuie să desfășoare în afara programului professional ori școlar al minor ului
pentru a nu îi perturba acestuia dezvoltarea culturală și intelectuală specific vârstei sale.
Cursurile de formare civică sunt elaborate în baza programei cadru aprobate prin ordinal
comun al ministrului de justiție și al ministrului educației, ce se public în Monitorul Oficial al
României.
Consilierul de probațiune ori, după caz, persoana ce a fost desemnată de acesta din
cadrul instituției din comunitate stabilite de acesta, efectuează și organizează demersurile
necesare în vederea participării și su pervizează minorul pe durata măsurii. Includerea minorului
întru curs de formare civică se realizează în maxim 60 zile de la punerea în executare a hotărârii.
Stagiul de formare civică se organizează sub forma unor sesiuni periodice ori continue,
derultate pe perioada a maxim patru luni, incluzând unul ori mai multe module cu caracter
practic ori teoretic, adaptate vârstei și personalității minorilor incluși în stagiul respective și
ținând cont, pe cât posibil, de natura faptei săvârșite. În desfășurarea st agiului stabilit de instanța
de judecată, se are în vedere un număr de opt ore de formare civică lunar, fără să afecteze
programul professional ori școlar al minorului.
Consilierul de probațiune din cadrul serviciului de probațiune în a cărei circumscripție
își are domiciliul minorul ce trebuie să frecventeze cursul de formare civică decide, în baza
evaluării inițiale a minorului, instituția din comunitate unde urmează a avea loc, comunicând
instituției respective o copie de pe dispozitivul hot ărârii împreună cu decizia sa.
Instituția din comunitate ori serviciul de probațiune, după situație, adaptează conținutul
concret al măsurii, conform programei cadru, în funcție de trăsăturile minorului, cu aprobarea
consilierului de probațiune. Desfășurar ea cursului se efectuează de un reprezentant al instituției
stabilită de către consilierul de probațiune.
Stagiul de fomare civică constă în evidențierea gradului de pericol social al faptei
comise de minor, având un impact asupra psihicului acestuia și de terminându -l să-și îndrepte
comportamentul. Această măsură educativă se ia, de obicei, în situația faptelor extrem de
ușoare ori chiar pentru fapte pentru care, chiar dacă nu se socotesc a și ușoare, făptuitorul este
minorul care se află încă sub influenț a subdezvoltării psihice adecvate vârstei sale.
În situația în care minorul nu se îndreaptă, nerespectând cu reacredință cerințele de
executare a stagiului de formare civică, instanța de judecată poate să dispună prelungirea
măsurii educative, fără a putea depăși maximul de patru luni, ori înlocuirea acestei măsuri cu o
altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă. Totodată, poate să impună obligații
noi din cele revăzute în art. 121 Cod penal în sarcina minorului ori mări condițiile de executa re
a celor existente.
Această măsură prezintă un caracter preventiv postinfracțional, deoarece determină
conștientizarea acțiunilor ilegale comise de minor și asigură îndreptarea comportamentului
antisocial al acestuia după comiterea faptei incriminate de legea penală103.

103 Rusu I., Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2014, pp. 352 – 357

39
În situația în care minorul comite două ori mai multe fapte concurente de gravitate
scăzută, judecate împreună, pentru care instanța de judecată consideră că este suficientă
aplicarea acestei măsuri, va aplica o unică măsură educativă a sta giului de formare civică
privitoare la toate faptele comise104.
Atunci când în cadrul pluralității de infracțiuni regăsim și o faptă comisă după
împlinirea vârstei de 18 ani, atunci instanța de judecată aplică normele prevăzute prin art. 129
alin. (2) Cod p enal.
Dacă măsura stagiului de formare civică s -a dispusă pentru o infracțiune judecată
definitiv, iar în cadrul termenului de executare a măsurii, minorul este judecat pentru o faptă
concurentă sau comite o infracțiune nouă, înainte de majorat, instanta d e judecată va putea,
potrivit art. 123 alin. (3) Cod penal:
a. Să prelungească durata de efectuare a stagiului de formare civică, până la durata maximă
a măsurii;
b. Să înlocuiască măsura stagiului cu o altă măsură neprivativă de libertate;
c. Să înlocuiască măsura stagiului cu măsura internării într -un centru educativ ori într -un
centru de detenție. Aceasta înlocuire poate fi dispusă direct, fără parcurgerea etapelor
prevăzute de lit. a) și b).
Conform art. 511 Cod procedură penală, după rămânerea definitivă a hotă rârii de
condamnare la executarea unei măsuri neprivative de libertate, se fixează un termen pentru care
se dispun aducerea minorului, chemarea reprezentantului legal al acestuia și a reprezentantului
Serviciului de Probațiune.
Chiar dacă legiuitorul proce sual penal omite să identifice organul judiciar care fizează
termenul pentru convocare persoanelor de mai sus, conform art. 65 alin. (1) din Legea nr.
253/2013105, această procedură va fi îndeplinită de către judecătorul delegat cu executarea.
Astfel se con sideră că punerea efectivă în executare a măsurii educative coincide cu data la care
judecătorul delegat cu executarea fixează termenul106 și drept urmare, se recomandă evitarea
inserării în hotărârea judecătorească a mențiunii că executarea măsurii are loc la data rămânerii
definitive a acesteia.
Conform art. 66 alin. (4) din Legea nr. 253/2013 , în maxim 60 zile de la punerea în
executare a hotărârii, consilierul de probațiune trebuie să întocmească toate demersurile
necesare pentru antrenarea minorului în desfășurarea unui curs de formare civică.
Se apreciază, în literatura de specialitate că „termenul prevăzut de legiuitor este unul de
recomandare și nu imperativ, neexistând o sancțiune propriu –zisă în caz de nerespectare a
acestuia”107.
Măsura educativă de formare civică este sistematizată sub forma unor sesiuni continue
sau periodice și se concretizează prin programe ce conțin elemente d e educație moral -civică și
juridică, precum și prin proiecte în beneficiul comunității.

3.2 Supravegherea

Termenul de supraveghere derivă din limba latină, prin compunerea cuvintelor super –
„deasupra” și videre – „a vedea”, semnificând așadar „a nu scăpa din vedere”, „a ține

104 Boroi Al., op.cit., pp.489 – 491
105 Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M.Of nr. 513 din 14 august 2013
106 Volonc iu Nicolae (coord.) Noul Cod de procedură penală comentat. Ediția a II -a revăzută, Editura Hamangiu,
București, 2015, p. 1331
107Lorincz Anca – Lelia, Drept procesual penal. Volumul II, Editura Universul Juridic, București, 2016, pp. 204 –
205

40
evidența”108. Această largă perspectivă asupra a ceea ce semnifică supravegherea, raportată la
activitatea de probațiune, poate fi completată cu sensuri multiple,astfel: modalitate de executare
a pedepsei cu închisoarea prevăzută de Codul penal; activitate specifică serviciului de
probațiune ce constă, mai ales, în supravegherea modului în care persoana sancționată respectă
măsurile și execută una ori mai multe obligații stabilite de instanța judecătorească în sarcina sa;
metodă d e lucru cu persoanele ce au săvârșit infracțiuni, menținute în stare de libertate.
Deși toate aceste aspecte sunt importante din perspectiva activității de reintegrare
socială a persoanelor ce au comis infracțiuni, ceea ce interesează cu precădere este
supravegherea privită ca activitate specifică serviciilor de probațiune, cu referire atât la relația
ce se consolidează între asistentul social și persoana supravegheată, cât și la procesul în cadrul
căruia aceasta se dezvoltă109.
Scopurile supravegherii sunt: reabilitarea juridică și socială a persoanelor ce au săvârșit
infracțiuni; scăderea riscului de a mai comite infracțiuni și prevenirea recidivei; protecția
publicului și a victimelor/majorarea nivelului de siguranță socială; repararea prejudiciului față
de societate.
Obiectivele supravegherii sunt: asigurarea unui control asupra persoanei sancționate
prin supravegherea modului în care aceasta respectă măsurile și execută una ori mai multe
obligații ce i -au fost impuse de către instanța de judecată; identif icarea acurată a necesităților
criminogene ale persoanelor supravegheate; motivarea persoanelor supravegheate pentru a se
angaja în procesul de schimbare comportamentală; oferirea de suport pentru a menține
comportamentul dezirabil obținut prin intervenție ; asigurarea unui management al riscului
adecvat rezultatelor obținut prin evaluare; facilitarea posibilității persoanei sancționate de a
recompensa societate vătămată prin infracțiune.
Măsura educativă a supravegherii este prevăzută în art. 118 Cod penal, constând în
controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic. Măsura este temporară
durata sa variind între 2 – 6 luni.
Supravegherea ține de esența acestei măsuri și se realizează sub coordonarea strict a
serviciului de probațiu ne, pentru a asigura participarea la cursurile școlare ori de pregătire
profesională și prevenirea desfășurării unor activități ori intrarea în legătură cu anumite
persoane ce ar putea să afecteze procesul de îndreptare a minorului. Astfel, minorul aflat s ub
supraveghere este ținut să desfășoare alte activități infracționale ori să contacteze anumite
anturaje ce ar putea să influențeze în mod negative comportamentul său ori afecta procesul de
îndreptare al acestuia110.
Supravegherea și îndrumarea minorului î n executarea măsurii este realizată de către
părinții minorului, cei care l -au adoptat ori tutore. Dacă aceștia nu pot să asigure supravegherea
în condiții satisfăcătoare, instanța va dispune încredințarea supravegherii minorului, pe același
interval de ti mp, unei persoane de încredere, de preferință unei rude mai apropiate a minorului,
la cererea acesteia.
Controlul executării măsurii educative a supravegherii și a controlului îndeplinirii
atribuțiilor de către persoana ce exercită supravegherea este exerc itat de către consilierul de
probațiune111, așadar nu intră în competența serviciului de probațiune stabilirea programului
zilnic al minorului, acesta monitorizând doar modul în care minorul își respectă programul
zilnic.

108 Schiacu V., Canton R., op.cit., pp. 155 -179
109 R. Canton, D.Hancock, Dictionay of probation and offender management, 2007, p. 304
110 Rusu I., op.cit., pp. 352 – 357
111 Lorincz Anca – Lelia, op.cit., pp. 204 – 205

41
Supravegherea și îndrumarea minorul ui în cadrul programului său zilnic presupune
verificarea modului în care acesta ăși respectă îndatoririle ce decurg din statutul său școlar,
familial ori profesional.
Exercitarea supravegherii începe în maxim 30 zile de la data prezentării minorului și
persoanei desemnate cu supravegherea în fața judecătorului delegat cu executarea măsurii.
Potrivit art. 121 Cod penal minorul trebuie să respecte anumite obligații specifice pe
durata supravegherii dispuse de instanță, precum: participarea la cursuri de preg ătire școlară ori
formare profesională, la programe de consiliere ori alte programe de reintegrare socială, să nu
părăsească fără acordul serviciului de probațiune teritoriul stabilit de instanța de judecată, să nu
frecventeze anumite locuri ori să partici pe la anumite manifestări sportive, culturale sau la alte
adunări publice stabilite de instanța de judecată, să nu comunice cu persoana vătămată ori cu
familia acesteia, cu participanții la comiterea faptei sau cu alte persoane stabilite de instanță, să
se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta, să se supună îngrijirilor ori
tratamentului medical.
Dacă în cursul intervalului în care minorul se află sub supraveghere continuă să aibă
purtări rele ori comite o altă infracțiune, instanța va revoca măsura supravegherii și va lua față
de minor prelungirea supravegherii fără să depășească maxim 6 luni, înlocuirea acestei măsurii
cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă, ori înlocuirea măsurii cu măsura
internării într -un centru educativ potrivit art. 123 alin. (2) Cod penal.
În situația în care minorul comite două ori mai multe fapte concurente, judecate
împreună, pentru care instanța consideră că este suficientă aplicarea acestei măsuri educative,
va aplica o singură mă sură educativă cu privire la toate faptele, potrivit art. 129 alin. (1) Cod
penal.
Atunci când în cadrul pluralității de infracțiuni este regăsită și o faptă comisă după
împlinirea majoratului, instanța aplică normele prevăzute de art. 129 alin. (2) Cod p enal.
Dacă măsura supravegherii a fost dispusă pentru o infracțiune judecată definitiv, iar în
cadrul termenului de executare a măsurii, minorul este judecat pentru o faptă concurente ori
comite o infracțiune nouă înainte de majorat, instanța va putea, pot rivit art. 123 alin. (3) Cod
penal:
a. Să prelungească durata de supraveghere până la limita superioară de 6 luni;
b. Să înlocuiască supravegherea cu o altă măsură neprivativă de libertate;
c. Să înlocuiască măsura supravegherii cu măsura internării într -un centru educativ sau
într-un centru de detenție. Această din urmă înlocuire se poate dispune direct, fără
parcurgerea etapelor prevăzute de lit. a) și b)112.
Executarea măsurii educative supuse analizei se desfășoară sub coordonarea Serviciului
de Probațiune , fapt care implică un control periodic al activităților derulate de către delicventul
juvenil. Se consideră în literatura de specialitate „că supravegherea efectivă poate fi extinsă și
asupra diferitelor activtiăți profesionale desfășurate în mod obișnuit , remunerate sau
neremunerate, dacă instanța apreciază că astfel se oferă o imagine completă a procesului de
reeducarea minorului”113. Spre exemplu, în situația în care minorul îndeplinește activități
lucrative zilnice, în condițiile prevăzute de Codul Munc ii, lipsa unei supravegheri active
favorizează crearea de posibilități pentru comiterea de noi infracțiuni.
Dacă instanța apreciază că se impune luarea măsurii educative a supravegherii, conform
art. 404 alin. (2) Cod procedură penală, are obligația de a i dentifica prin dispozitiv persoana
care realizează supravegherea și îndrumarea minorului. Deși dispozițiile procesual penale
invocate au, în opinia literaturii de specialitate, „caracter imperativ, prin art. 67 alin. (3) din
Legea nr. 253/2013 se statuează că judecătorul delegat cu executarea va desemna o persoană

112 Boroi Al., op.cit., pp.489 – 491
113 Lorincz Anca – Lelia, op.cit., pp. 204 – 205

42
care să se ocupe cu supravegherea minorului ori de câte ori instanța omite să o stabilească prin
hotărâre”114. Totodată, judecătorul delegat cu executarea va numi o altă persoană care să se
ocupe c u supravegherea dacă persoana desemnată nu mai poate exercita, permanent sau
temporar, supravegherea.

3.3 Consemnarea la sfârșit de săptămână

Conform art. 119 Cod penal, măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână
constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică . Se ia, în
principal, ca măsură de reeducare a minorilor ce au comis fapte penale de o gravitate anume,
dar aceasta funcționează și ca măsură înlocuitoare în situația în care măsurile educative iniț iale
(supravegherea sau/și stagiul de formare) au dat rezultat, pentru că minorul nu a respectat
condițiile de executare ori obligațiile impuse.
Conform art. 20 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod penal115, pedeapsa
amenzii executabilă, aplicată pe ntru infracțiuni săvârșite în timpul minorității în baza vechiului
Cod penal și neexcutată în tot ori parte până la intrarea în vigoare a Noului Cod penal este
înlocuită cu măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână, ținând cont și de partea
care a fost executată din amendă116.
Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână are ca scop evitarea contactului
minorului cu anumite persoane ori a prezenței acestuia în anumite locuri care să îl predispună
pe minor la manifestarea unui comportam ent infracțional.
Interdicția impusă minorului de a părăsi locuința operează începând cu ora 0.00 a zilei
de sâmbătă și până la ora 24.00 a zilei de duminică, inclusiv pentru minorii care, datorită
cultelor religioase legale din care fac parte, au alte zil e de repaus decât cele de sâmbătă și/sau
duminică.
Măsura educativă este executată pe durata unor sfârșituri de săptămână consecutive,
afară de cazul în care instanța ori judecătorul delegat cu executarea, la propunerea consilierului
de probațiune, a dispu s altfel, de obicei, sub supravegherea persoanei majore cu care locuiește
minorul ori a altei persoane majore desmnate de instanța de judecată117.
Minorul, pe lângă obligația de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică,
urmează a respecta și c elelalte îndatoriri adiționale dispuse de art. 121 Cod penal, și anume:
– Participarea la un curs de pregătire școlară ori de formare profesională;
– Interdicția de a depăși, fără accordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită
de instanță, interdicția de a se afla în anumite locuri ori la anumite manifestări sportive,
culturale sau la alte adunări publice, stabilite de instanță;
– Interdicția de a se apropia și de a comunica cu persoana vătămată ori cu membri de
familie ai acesteia, cu participanți la comiterea infracțiunii ori cu alte persoane stabilite
de instanță;
– Obligația de a se prezenta la serviciul de probațiune la datele fixate de către acesta;
– Obligația de a se supune măsurilor de control, îngrijire medicală ori tratament.

114 Olariu Mihai, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Pro Universitaria, București, 2013, pp. 198 – 199
115 Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legea nr. 187/2012
pentru pu nerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 757
din 12 noiembrie 2012. Prezenta formă cuprinde rectificarea publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 117 din 1 martie 2013, precum și modificările aduse prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care
cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial n r. 515 din 14 august 2013.
116 Udroiu M., op.cit., pp. 337 – 338
117 Boroi Al., op.cit., pp.489 – 491

43
Supravegherea executării obligațiilor impuse de instanță se realizează de părinții
minorului ori de persoana cu care locuiește de bunăvoie minorul, sub coordonarea serviciului
de probațiune. Ca atare, măsura educativă este reflectată și asupra familiei mino rului, dar și
asupra consilierului de probațiune, ce trebuie să desfășoare activități în zilele de sâmbătă și
duminică.
Instanța de judecată poate să stabilească și o altă persoană, ce îndeplinește cerințele de
garanții morale, autoritate asupra minorului, și nu în ultimul caz, care stă mai mult tim cu
minorul în aceeași locuință.
Consilierul de probațiune, ce are în competență măsura educativă, se mai denumește
consilier manager de caz, și are, drept atribuții, formularea propunerilor referitoare la:
încre dințarea supravegherii minorului; întocmirea planului consemnării la sfârșit de săptămână
în baza evaluării minorului, cu implicarea persoanei desemnate cu consultarea și supravegherea
minorului; colaborarea cu persoane desemnate cu supravegherea, cu insti tuțiile din comunitate
pentru verificarea respectării măsurii.
Consemnarea se pune în executare în maxim 15 zile de la data prezentării minorului și
a persoanei desemnate cu supravegherea în fața judecătorului delegat cu executarea, în
condițiile art. 68 C od de procedură penală.
Dacă s -a impus participarea minorului la un curs școlar ori de formare profesională ori
alte activități, consilierul colaborează cu instituțiile unde are loc derularea acestora, asigurându –
se de respectarea programului de consemnare . Poate stabili, prin decizie, ca verificarea să se
realizeze de o instituție din comunitate. Consilierul de probațiune controlează procesul de
supraveghere atât cu privire la executarea măsurii de către minor, cât și privitor la îndeplinirea
atribuțiilor de către persoana care exercită supravegherea, prin vizite regulate ori neașteptate la
domiciliul minorului.
Măsura consemnării se ia pe o perioadă determinată cuprinsă într 4 – 12 săptămâni dar
în situația în care minorul nu respectă, cu reacredință, ceri nțele de executare a măsurii ori a
obligațiilor impuse, instanța poate să dispună prelungirea măsurii educative, fără să depășească
maximul prevăzut de prevederile legale pentru aceasta ori înlocuirea acesteia cu măsura
educativă a asistării zilnice.
Conse mnarea presupune existența unui grad mai ridicat de coerciție, deoarece minorul
este ținut să nu părăsească incinta locuinței sale în zilele de sâmbătă și duminică. Unicele
excepții prevăzute de prevederile legale ce oferă posibilitatea minorului de a pără si locuința în
perioada de timp în care acesta execută măsura sunt prilejuite de participarea la anumite
programe ori activități impuse de instanță118.
În cazul în care minorul comite două ori mai multe fapte concurente, judecate împreună,
pentru care insta nța consideră că este suficientă aplicarea acestei măsuri educative, va aplica o
unică măsură educativă cu privire la toate faptele, potrivit art. 129 alin. (1) Cod penal.
Atunci când în măsura pluralității de infracțiuni se regăsește și o faptă săvârșită după
împlinirea vârstei de 18 ani, atunci instanța va aplica normele prev ăzute de art. 129 alin. (2)
Cod penal.
Dacă măsura consemnării la sfârșit de săptămână a fost dispusă pentru o infracțiune
judecată definitiv, iar în cadrul termenului de executare a măsurii, minorul este judecat pentru
o faptă concurentă ori comite o infracțiune nouă înainte de împlinirea a 18 ani, instanța va putea,
potrivit art. 123 alin. (3) Cod penal:
a. prelungirea măsurii până la durata maximă de 12 săptămâni;
b. înlocuirea măsurii c u o altă măsură neprivativă de libertate;

118 Rusu I., Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2014, pp. 352 – 357

44
c. înlocuirea măsurii cu măsura internării întru -un centru educativ sau de detenție. Această
din urmă înlocuire se poate dispune direct, fără parcurgerea etapelor prevăzute la lit. a)
și b)119.
Dispozițiile penale se îmbină în mod armonios cu cele execuționale penale, iar pentru o
mai bună înțelegereva măsurii supuse analizei este absolut necesară examinarea prevederilor
existente în Legea nr. 253/2013. Astfel , conform art. 68 din Legea nr. 253/ 2013, prin impunerea
măsurii consemnării la sfârșit de săptămână se urmărește realizarea unui dublu scop ce satisface
efectul preventiv al măsurilor educative, respectiv evitarea contactului minorului cu anumite
persoane sau a prezenței acestuia în anumite locuri care să îl predispună la manifestarea unui
comportament infracțional. În acest sens, se apreciază că pentru realizarea unei continuități și,
implicit pentru o eficiență mai mare a măsurii este necesar ca instanța de judecată să dispună și
obligații le prevăzute de art. 121 alin. (1) lit. c) și d) Cod penal120.

3.4 Asistarea zilnică

Această măsură este prevăzută de art. 120 Cod penal , constând în obligația minorului
de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune, ce conține orarul și cerințele de
desfășurare a activităților, dar și a interdicțiilor minorului. Se dispune, mai ales, ca măsură
educativă față de minorul ce a săvârșit o faptă penală cu un grad de periculozitate socială scăzut.
Totodată, instanța mai poate să dispu nă acestă măsură în situația revocării altei măsuri educative
neprivative de libertate mai facile ca urmare a neîndeplinirii cu rea voință de către minor a
acesteia din urmă ori a obligațiilor impuse.
Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o perioad ă cuprinsă între 3 – 6 luni, iar
supravegherea se efectuează sub coordonarea serviciului de probațiune.
Comparativ cu măsura supravegherii, care nu presupune o directă implicare a serviciului
de probațiune în realizarea activităților din programul minorulu i, rolul acestuia fiind doar de
monitorizare a modalității în care minorul își respectă programul obișnuit (frecventarea
cursurilor, activități sportive, recreative etc.), asistarea zilnică presupune o intervenție activă a
serviciului de probațiune, care î ntocmește programul zilnic al minorului, incluzând în acest
program orice activitate necesară realizării obiectivului măsurii ( de pildă, participarea la acțiuni
sociale și/sau educative menite să faciliteze integrarea socială a minorului), alături de
elem entele obișnuite în raport de vârsta și situația școlară ori profesională a minorului
(frecventarea cursurilor școlare) și cele impuse d e instanță conform art. 122 Cod penal.
Prin intervenția directă a serviciului de probațiune în organizarea programului z ilnic al
minorului, asistarea zilnică este ceea mai severă dintre măsurile educative neprivative de
libertate prevăzute de Noul Cod penal. Astfel, minorul nu are posibilitatea de a își desfășura
activitățile cotidiene, obișnuite, ci este ținut să respecte un program prestabilit ce se bazează pe
participarea la anumite acțiuni, respectarea anumitor obligații, dar și impunerea unor interdicții.
Stabilirea programului zilnic se realizează în termen de maxim 30 zile de la momentul
prezentării minorul ui în fața judecătorului delegat cu executarea, iar asistarea zilnică începe cel
mai târziu în 5 zile de la stabilirea programului121.
Dacă, pe parcursul supravegherii, au intervenit motive ce justifică fie impunere unor
obligații, fie sporirea ori scăderea cerințelor de executare a celor existente, instanța dispune
modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate
posibilități mari de îndreptare.

119 Udroiu M., op.cit., pp. 338 – 339
120 Olariu Mihai, op.cit., pp. 198 – 199
121 Olariu Mihai, op.cit., pp. 198 – 199

45
Instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le -a impus, câ nd
apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară122.
Sesizarea instanței se poate realiza de către serviciul de probațiune ori de judecătorul
delegat cu executarea.
În cazul în care minorul nu respectă, cu reacredință, cerințele de desfășurare a măs urii
ori obligații le impuse potrivit art. 121 Cod penal, instanța poate: să prelungească durata de
executare până la durata maximă de 6 luni; să înlocuiască asistarea zilnică cu măsura internării
într-un centru educativ123.
În cazul în care minorul comite în timpul minorității două sau mai multe fapte
concurente, judecate împreună, pentru care instanța consideră că este suficientă aplicarea
acestei măsuri educative, va aplica o unică măsură educativă privitoare la toate faptele potrivit
art. 129 alin. (1) Cod penal.
Atunci când în cadrul pluralității de infracțiuni se regăsește și o faptă săvârșită după
împlinirea vârstei de 18 ani, atunci instanța va aplica normele prevăzute de art. 129 alin . (2)
Cod penal.
Dacă măsura asistării zilnice s -a dispusă pentru o infracțiune judecată definitiv, iar în
cadrul termenului de executare a măsurii, minorul este judecat pentru o faptă concurentă ori
comite o infracțiune nouă în timpul minorității, instanța va putea, p otrivit art. 123 alin. (3) Cod
penal: să prelungească măsura până la durata maximă de 6 luni; să o înlocuiască cu măsura
internării într -un centru educativ ori de detenție. Această din urmă înlocuire se poate dispune
direct, fără a se parcurge etapa prevăzută la lit. a).
Potrivit art. 69 din Leg ea nr. 253/2013, consilierul de probațiune trebuie să întocmească
programul zilnic al delicventului juvenil în cel mult 30 zile de la momentul punerii în executare
a măsurii, iar asistarea zilnică începe cel mai târziu în cinci zile de la stabilirea progra mului.
De asemenea, este de reliefat faptul că, pe parcursul executării, consilierul de probațiune
poate reintegra minorul în diferite programe de reintegrare socială sau cursuri școlarea sau de
formare profesională, chiar dacă instanța nu a impus asemenea obligații în conținutul măsurii
educative.

122 A se vedea art. 122 Cod penal
123 A se vedea art. 123 alin. (1) lit. c) Cod penal

46
Capitolul IV. Executarea măsurilor educative privative de libertate

În raport cu gravitatea faptelor săvârșite, minorului i se poate aplica măsuri educative
privative de libertate pentru infracțiunile care prezintă un grad de pericol social ridicat.
Art. 114 alin. (2) Cod penal prevede expres că față de minorul care, la data săvârș irii
infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 – 18 ani se poate lua o măsură educativă privativă de
libertate în cazurile următoarele124:
a. dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s -a aplicat o măsură educativă ce a fost
executată ori a cărei exec utare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care a
fost judecat;
b. atunci când pedeapsa prevăzută de prevederile legale pentru infracțiunea săvârșită este
închisoarea de 7 ani ori mai mare sau detențiune pe viață.
Art. 115 alin. (1) pct. 2 Cod p enal enumeră măsurile educative privative de libertate în
ordinea crescătoare a gravității acestora, astfel:
a. internarea într -un centru educativ;
b. internarea într -un centru de detenție.
Durata executării măsurii educative privative de libertate se socotește din ziua în care
infractorul a început executarea hotărârii definitive de condamnare, ziua în care începe
executarea măsurii educative privative de libertate și ziua în care încetează se socotesc în durata
executării. Perioada în care infractorul, în cursu l executării măsurii educative privative de
libertate și ziua în care încetează se socotesc în durata executării. Perioada în care infractorul,
în cursul executării măsurii educative privative de libertate, se află bolnav în spital intră în
durata executăr ii, în afară de cazul în care și -a provocat în mod voit boala, iar această
împrejurare se constată în cursul executării măsurii educative privative de libertate125.
Conform art. 127 Cod penal raportat la art. 72 alin. (1) Cod penal, perioada în care o
persoană a fost supusă unei măsuri preventive de libertate privative de libertate se scade din
durata pedepsei măsurii educative privative de libertate pronunțate. Scăderea se realizează și
atunci când infractorul a fost judecat/urmărit, în același timp sa u în mod separat, pentru mai
multe infracțiuni concurente, chiar dacă i -a fost aplicată o măsură educativă privativă de
libertate pentru o altă faptă decât ceea care a determinat dispunerea măsurii preventive.
În cazul infracțiunilor săvârșite în străinăta te pentru care este aplicabilă legea penală
română, partea din măsura educativă privativă de libertate, precum și durata măsurilor
preventive privative de libertate executate în afara teritoriului țării sunt scăzute din durata
măsurii privative de libertat e aplicate pentru aceeași infracțiune în România126.
Măsurile educative privative de libertate pot face obiectul unei legi de grațiere.
Când, la data pronunțării hotărârii prin care s -a luat o măsură educativă privativă de
libertate, infractorul a împlinit vârsta de 18 ani, instanța, luând în considerare posibilitățile sale
de îndreptare, de vârsta acestuia, precum și de celelalte criterii generale prevăzute în art. 74
alin. (1) Cod penal, poate dispune executarea măsurii educative într -un penitenciar.
Sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de libertate, prin părăsirea
fără drept a centrului educativ sau de detenție ori prin neprezentarea după expirarea perioadei
în care s -a aflat legal în stare de libertate, constituie infracțiunea de neexecutarea sancțiunilor
penale, prevăzută de art. 288 alin. (2) Cod penal127.

124 Boroi Alexandru, op.cit., Editura C.H.Beck, București, 2014, pp. 492 – 493
125 Udroiu Mihail, op.cit., Editura C.H.Beck, București 2014, p. 348
126 Pașca Viorel, Drept penal. Partea generală, ediția a IV -a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic,
București, 2015, pp. 498 – 501
127 Chiș Ioan, Chiș Al. Bogdan, Executarea sancțiuni lor penale, Editura Universul Juridic, București, 2015, pp.
289 – 295

47

4.1 Internarea într -un centru educativ

Reprezintă măsura educativă privativă de libertate ce constă în internarea minorului
întro instituție specializată în recuperarea minorilor (centru educativ), unde va urma un program
de pregătire școlară și formare profesională conform abilităților sale, precum și programe de
reintegrare socială.
Măsura internării într -un centru educativ se poate dispune atunci când, în r aport cu
gravitatea infracțiunii comise și cu periculozitatea infractorului, evaluată conform criteriilor
generale prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) – g) Cod penal, instanța apreciază că se impune
privarea de libertate a infractorului care, la data să vârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între
14 – 18 ani și care a mai comis o infracțiune pentru care i s -a aplicat o măsură educativă ce a
fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este
judecat sau a comis o infracțiune pentru care legea dispune pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai
mare ori detențiunea pe viață128.
Se va prevede pe o perioadă determinată, cuprinsă între 1 – 3 ani, care se va stabili în
funcție de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 alin. (1) Cod penal,
executându -se fie înainte, fie după împlinirea vârstei de 18 ani, fie înainte cât și după împlinirea
vârstei de 18 ani, în funcție de data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, așadar, instanța
de judec ată nu va menționa în minută că internarea într -un centru educative se dispune până la
împlinirea vârstei de 18 ani.
Punerea în executarea a internării într -un centru educativ se face prin trimiterea unei
copii de pe hotărâre organului de poliție de la loc ul unde se află minorul, după rămânerea
definitivă a hotărârii. Organul de poliție ia măsuri pentru internarea minorului, cu ocazia punerii
în executare a măsurii educative a internării într -un centru educative, organul de poliție poate
să pătrundă în domi ciliul ori reședința unei persoane, fără învoirea acesteia, precum și în sediul
unei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia129. Dacă minorul față de
care s -a luat măsura nu este găsit, organul judiciar constată aceasta printr -un proces – verbal și
sesizează de îndată organele competente pentru darea în urmărire, precum și pentru darea în
consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al procesului – verbal este înaintat
centrului educativ unde se va face internarea, cop ia de pe hotărâre se predă, cu ocazia executării
măsurii, centrului educativ unde minorul este internat, conducătorul centrului comunicând de
îndată instanței ce a dispus măsura despre efectuarea internării.
Conform art. 188 din Legea nr. 254/2013130, la da ta internării în vigoare a prezentei
legii, penitenciarele pentru minori și tineri și centrele de reeducare au fost reorganizate în centr
educative și de detenție.
Dacă în perioada internării într -un centru educativ, minorul comite o nouă infracțiune
ori e ste judecat pentru o infracțiune concurentă comisă anterior, instanța dispune una din
soluțiile următoare131:
• menținerea măsurii internării într -un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără să
depășească maximul de 3 ani, permis de lege;
• înlocuirea măsurii internării într -un centru educativ cu măsura internării într -un centru
de detenție.

128 Udroiu M., op.cit., Ed. C.H.Beck, București, 2014, pp. 350 – 364
129 Pașca Viorel, op.cit., Editura Universul Juridic, București, 2015, pp. 498 – 501
130 Legea 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal.Publicată în M.Of. nr. 514 din 1 4 august 2013
131 Chiș Ioan, Chiș Al. Bogdan, op.cit., Editura Universul Juridic, București, 2015, pp. 289 – 295

48
Una din soluțiile de mai sus vor putea fi dispuse și în cazul în care, în perioada internării
într-un centru educativ, monorul a comis un concurs (real ori ideal) de infracțiuni132 ori este
judecat pentru un concurs (real ori ideal) de infracțiuni comise anterior.
Chiar și în ipoteza în care măsura internării într -un centru educativ a fost dispusă ab
initio pe durata ei maximă, legea nu impune instanței obligația de a înlocui această măsură cu
ceea a internării într.un centru de detenție, putându -se dispune doar menținerea măsurii inițiale
( de exemplu, în ipoteza comiterii din nou a unei infracțiuni din culpă, ce are un pericol social
foarte redus).
Art. 124 Cod pen al nu dispune posibilitatea ca din durata măsurii internării într -un
centru de detenție să se deducă perioada în care minorul s -a aflat într -un centru educativ.
În cazul în care, pe durata internării minorului într -un centru educativ, minorul a dovedit
interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese
evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata
internării, instanța poate să dispună (măsură facultativă)133:
a. înlocuirea inte rnării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu
durata internării executate, dar nu mai mult de 6 luni.
Este nevoie pentru a se dispune înlocuirea internării într -un centru educativ cu măsura
asistării zilnice ca minorul să fi execut at minim jumătate din durata internării într -un centru
educativ și să nu fi împlinit vârsta de 18 ani la data pronunțării hotărârii rămase definitive.
Conform art. 179 din Legea nr. 254/2013, consiliul educativ134, cu participarea judecătorului de
supraveghere a privării de libertate la centrul educativ, în calitate de președinte, și un consilier
de probațiune din cadrul Serviciului de probațiune de pe lângă tribunalul în circumscripția
căreia se află centrul, stab ilește dacă minorul a dovedit interes constant pentru însușirea
cunoștințelor profesionale și/sau școlare și a făcut progrese în vederea reintegrării sociale, în
prezența acestuia, și formulează propunerea de înlocuire a internării într -un centru educativ cu
măsura educativă a asistării zilnice. La formularea propunerii se ia în seamă și perioadele de
internare anterioare.
Dacă se apreciază că se impune înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării
zilnice, propunerea cuprinsă într -un proces – verbal motivat, împreună cu documentele ce atestă
mențiunile consemnate în acesta, se înaintează instanței în a cărei circumpscripție teritorială se
află centrul educativ, corespunzătoare în grad instanței de executare; în cazul în care comisisa
constată că minorul nu întrunește cerințele pentru a fi dispusă înlocuirea măsurii internării într –
un centru educativ cu acea a asistării zilnice, în procesul – verbal, este fixat un termen pentru
reexaminarea situației acesteia, care nu poate fi mai mare de 4 luni. D e asemenea, comisia
comunică procesul – verbal minorului, care are posibilitatea, ca în termen de 3 zile de la
aducerea la cunoștință, sub semnătură, să se adreseze cu cerere de înlocuirea a măsurii internării
în centrul educativ cu măsura educativă a asis tării zilnice instanței în a cărei circumscripție
teritorială se află centrul educativ, corespunzătoare în grad instanței de executare135.
Așadar, înlocuirea măsurii internării în centrul educativ cu măsura educativă a asistării
zilnice se poate dispune de către instanța din circumscripția teritorială în care se află centrul,

132 A se vedea art. 38 alin. (1) Noul Cod penal
133 Udroiu M., op.cit., Ed. C.H.Beck, București, 2014, pp. 350 – 364
134 Potrivit art. 145 din Legea nr . 254/2013, în fiecare centru educativ este constituit un centru educativ al cărui
obiectiv este individualizarea regimului de executare a măsursii educative a internării într -un centru educativ, prin
stabilirea asistenței educaționale, psihologice și soci ale acordate fiecărei persoane internate. Consiliul educativ
este format din directorul centrului, directorul adjunct pentru educație și asistență psihosocială, educatorul
responsabil de caz, învățătorul ori dirigintele, un psiholog, un asistent social și șeful serviciului supraveghere,
evidență și acordare drepturi persoane internate.
135 Udroiu M., op.cit., Ed. C.H.Beck, București, 2014, pp. 350 – 364

49
corespunzătoare în grad instanței de executare, fie la propunerea consiliului educativ, fie la
cererea minorului internat.
Instanța sesizată poate consulta dosarul individual al minorul ui sau poate solicita copii
ale actelor din acesta; când instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru înlocuirea
măsurii internării în centrul educativ cu măsura educativă a asistării zilnice, prin sentința de
respingere a sesizării comisiei educative sau cererii minorului internat, fixează termenul după
expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînoită, care nu poate fi mai mare de 4 luni.
Sentința instanței poate fi atacată cu contestație la instanța din circumscripția teritorială
în care se află centrul, corespunzătoare în grad instanței care a avut competența să judece apelul
împotriva hotărârii prin care s -a aplicat mpsura educativă, în termen de 3 zile de la comunicare.
Contestația formulată de procuror fiind „suspensivă de exe cutare”.
Procedura de judecată a contestației se desfășoară conform prevederilor art. 514 Cod
procedură penală, o copie de pe hotărârea rămasă definitivă prin care s -a dispus înlocuirea
mpsurii internării se comunică serviciului de probațiune și organelor de poliție competente.
În cazul comiterii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni, respectiv
a unui concurs (real ori ideal) de infracțiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18
ani față de care s -a dispus înlocuirea m ăsurii internării într -un centru educativ cu aceea asistării
zilnice, instanța căreia îi revine competența să judece noua infracțiune comisă de minor revine
asupra înlocuirii (măsură obligatorie, iar nu facultativă) și dispune una din soluțiile
următoare136:
– executarea restului rămas din durata măsurii internării inițiale, cu posibilitatea
prelungirii duratei acestei până la maximul prevăzut de lege;
– internarea într -un centru de detenție.
Codul penal nu mai utilizează instituția revocării în acest caz, ci p e ceea a revenirii,
care în esență are aceeași logică de funcționare ca și revocarea.
b. Liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Liberarea dintr -un centru educativ nu se poate dispune înainte de împlinirea vârstei de
18 ani. Conform art. 180 din Legea nr. 254/2013, consiliul educativ, cu participarea
judecătorului de supravegherea privării de libertate de la centrul educativ, în calitate de
președinte, și a unui consilier de probațiune din cadrul Serviciului de pro bațiune de pe lângă
tribunalul în circumscripția căruia se află centrul, stabilește, în prezența acesteia, dacă persoana
internată a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și/sau profesionale și
a făcut progrese în vederea reintegr ării sociale și formulează propunerea de liberare din centrul
educativ.
La formularea propunerii se ia în considerare și perioadele de internare anterioare;
propunerea cuprinsă într -un proces – verbal motivat, împreună cu documentele ce atestă
mențiunile consemnate în acesta, sunt înaintate instanței în a cărei circumscripție teritorială se
află centrul educativ, corespunzătoare în grad instanței de executare.
Dacă se apreciază că minorul nu întrunește cerințele pentru a fi dispusă liberarea sa, în
proces ul – verbal este fixat un termen pentru reexaminarea situației acesteia, ce nu poate fi mai
mare de 6 luni. De asemenea, comisia comunică procesul – verbal minorului, ce are posibilitatea
ca, în termen de 3 zile de la aducerea la cunoștință sub semnătură, să se adreseze cu cerere de
liberare din centrul educativ, instanței în circumscripția căreia se află centrul educativ.
În cazul săvârșirii după liberare a unei infracțiuni noi, respectiv a unui concurs real ori
ideal de infracțiuni până la împlinirea dur atei măsurii internării, sun incidente prevederile art.
129 alin. (2) lit. b) – d) Cod penal, care prevăd pluraltatea de infracțiuni, atunci când una din

136 Chiș Ioan, Chiș Al. Bogdan, op.cit., Editura Universul Juridic, București, 2015, pp. 289 – 295

50
infracțiuni este săvârșită în minorat, iar cealaltă după împlinirea vârstei de 18 ani, iar nu
instituț ia revocării liberării, noile infracțiuni fiind comise de un major.
Odată cu înlocuirea internării într -un centru educativ cu măsura asistării zilnice ori odată
cu dispunerea liberării din centrul educativ, instanța trebuie să impună respectare uneia ori m ai
multora din obligațiile următoare, până la împlinirea duratei măsurii internării137:
a. Obligații de „a face”: să urmeze un curs de pregătire școlară sau de pregătire
profesională; să se prezinte la Serviciului de probațiune la datele fixate de acesta; să se
supună măsurilor de control, îngrijire medicală ori tratament.
b. Obligații de a „nu face”, astfel: să nu depășească, fără acordul Serviciului de probațiune,
limita teritorială stabilită de instanță; să nu se afle în locuri anume ori la anumite
manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice stabilite de instanță; să nu se
apropie și să nu comunice cu victima ori cu membri de familie ai acesteia, cu
participanții la comiterea infracțiunii sau cu alte persoane stabilite de instanță.
Având în vedere calitatea minorului de persoană supravegheată, prevederile art. 122
Cod penal privitoare la modificarea ori încetarea obligațiilor este aplicabil în mod corespunzător
și în cazul în care obligațiile sunt impuse cu ocazia înlocuirii internării într-un centru educativ
cu măsura asistării zilnice ori odată cu dispunerea liberării din centru educativ.
Dacă minorul nu respectă cu rea – credință, cerințele de executare a măsurii asistării
zilnice ori obligațiilor impuse, instanța care a judecat cauza în primă instanță, la sesizarea
procurorului ori a consilierului de probațiune, revine asupra înlocuirii ori liberării (măsură
obligatorie) și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într –
un centru educativ.
Noul Cod pen al nu mai utilizează instituția revocării în această ipoteză, ci pe ceea a
revenirii care, în esență, are aceeași logică de funcționare ca și revocarea.
Dacă în cursul executării măsurii, persoana internată care a împlinit vârsta de 18 ani are
un comportam ent prin care influențează negativ ori împiedică procesul de recuperare și
reintegrare a celorlalte persoane internate, instanța poate dispune continuarea executării măsurii
educative într -un penitenciar.
Prin schimbarea regimului de executare, măsura edu cativă privativă de libertate nu își
schimbă natura juridică, nefiind vorba de o transformare a acesteia întro pedeapsă, ci se
modifică doar locul unde urmează a se executa.
Nu se va putea dispune modificarea regimului de executare, dacă persoana internată este
încă minoră138.
Conform art. 182 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, prin comportament care influențează
negativ ori împiedică procesul recuperatoriu și de resocializare a celorlalte persoane internate,
înțelegem:
• Inițierea de acțiuni ce conduc la nefre cventarea ori refuzul său constant, precum și a
altor persoane internate, de a participa la cursuri de pregătire școlară și formare
profesională, la programe educative, de asistență psihologică și asistență socială
specifică;
• Introducerea, deținerea ori tr aficul de arme, materiale explozive, droguri, substanțe
toxice ori alte obiecte și substanțe ce pun în pericol siguranța centrului, a persoanelor
ori misiunilor acestuia;
• Nerespectarea interdicțiilor dispuse de art. 82 lit. a) – c) Legea nr. 254/203139;

137 Antoniu George, Toader Tudorel, Explicațiile noului Cod penal, Volumul II. Art. 53 – 187, Editura Universul
Juridic, București, 2015, pp. 364 – 372
138 Udroiu M., op.cit., Ed. C.H.Beck, București, 2014, pp. 350 – 364
139 Potrivit art. 82 lit. a) – c) din Legea nr. 254 /2013 se interzic: exercitarea ori încercarea de exercitare de acte de
violență asupra personalului, persoanelor ce execută misiuni în penitenciar cu care se află în vizită, asupra

51
• Nerespectarea în mod repetat a interdicțiilor prevăzuter de art. 82 lit. f) și h) din Legea
nr. 254/2013140.
Consiliul educativ, cu participarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate,
în calitate de președinte, și a asistentului social, din ofi ciu ori la sesizarea comisiei de disciplină,
analizează situația persoanei internate ce a comis una din faptele menționate anterior, în
prezența acesteia, și poate propune continuarea executării măsurii privative de libertate în
penitenciar. Procesul – verbal care conține propunerea motivată de continuare a executării
măsurii educative privative de libertate în penitenciar, împreună cu documentele ce atestă
mențiunile consemnate în acesta, este înaintat instanței din circumscripția teritorială în care se
află centrul, corespunzătoare în grad instanței de executare competente, după ce acesta a fost
comunicat persoanei internate141.

4.2 Internarea într -un centru de detenție

Constituie măsura educativă privativă de libertate ce constă în internarea minorului întro
instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere (centru de
detenție), unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de
pregătire școlară și pregătire profesională conform abilităților sale142.
Măsura internării într -un centru de detenție poate fi dispusă atunci când, în raport cu
gravitatea infracțiunii comise și cu periculozitatea infractorului, evaluată conform criteriilor
general e prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) – g) Noul Cod penal, instanța apreciază că se impune
privarea de libertate a infractorului care, la data săvârșirii apreciază că se impune privarea de
libertate a infractorului, care, la data comiterii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 – 18
ani și care a mai comis o infracțiune, pentru care i s -a aplicat o măsură educativă ce a fost
executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este
judecat, ori a comis o infracțiun e pentru care prevederile legale prevăd pedeapsa închisoarii de
7 ani ori mai mare ori detențiunea pe viață.
Este dispusă pe o perioadă determinată cuprinsă între 2 și 5 ani, dacă pentru infracțiunea
săvârșită legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de 20 ani, respectiv între 5 – 15 ani, în
situația în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă este închisoarea de 20
ani ori detențiunea pe viață. Instanța va avea în vedere la individualizarea duratei internării într –
un centru de detenție criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 alin. (1) Noul
Cod penal.
Internarea într -un centru de detenție se mai poate dispune și în cazul în care instanța
decide înlocuirea măsurii internării într -un educativ cu ceea a internării într -un centru de
detenție, dacă în perioada internării într -un centru educativ comite o infracțiune nouă ori este
judecat pentru o infracțiune concurentă comisă anterior143.
Măsura internării într -un centru de detenție se va executa fie înainte, fie după împlinir ea
vârstei de 18 ani, în funcție de data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Așadar instanța

celorlalte persoane condamnate, precum și asupra oricăror alte persoane; or ganizarea, participarea ori sprijinirea
de revolte, răzvrătiri, acte de nesupunere pasive ori active ori alte acțiuni violente în grup, de natură să pericliteze
ordinea, disciplina și siguranța penitenciarului; inițierea ori participarea la acte de sustrag ere de la executarea
pedepselor privative de libertate
140 Conform art. 82 lit. f) din Legea nr. 254/2013 este interzisă instigarea altor persoane condamnate la comiterea
de abateri disciplinare, iar potrivit art. 82 lit. h) din Legea nr. 254/2013 se interzi ce distrugerea ori sustragerea unor
bunuri ori valori de la locul de muncă ori aparținând penitenciarului, personalului, persoanelor ce exercită activități
în penitenciar ori se află în vizită, precum și a bunurilor ce aparțin altor persoane, inclusiv cel or condamnate.
141 Chiș Ioan, Chiș Al. Bogdan, op.cit., Editura Universul Juridic, București, 2015, pp. 289 – 295
142 Udroiu M., op.cit., Ed. C.H.Beck, București, 2014, pp. 350 – 364
143 Antoniu George, Toader Tudorel, op.cit., Editura Universul Juridic, Bucureș ti, 2015, pp. 364 – 372

52
de judecata nu va menționa în minută cp internarea într -un centru de detenție se dispune până
la împlinirea vârstei de 18 ani.
În principiu, măsura int ernării într -un centru de detenție urmează să se aplice în
ipotezele în care instanța se orietna, în baza vechiului Cod penal, către aplicarea pedepsei
închisorii cu executare în regim de detenție.
Punerea în executare a măsurii educative a internării mino rului într -un centru de detenție
este realizată prin trimiterea unei copii a hotărârii definitive prin care s -a luat această măsură
organului de poliție de la locul unde se află minorul, când acesta este liber, ori comandantului
locului de deținere, când a cesta este arestat preventiv. Odată cu punerea în executare a măsurii
educative a internării minorului într -un centru de detenție, judecătorul delegat va emite și
ordinul prin care interzice minorului să părăsească țara.
Nu se emite mandat de executare, în să odată cu punerea în executare a măsurii educative
a internării minorului într -un centru de detenție, judecătorul delegat va emite și ordinul prin
care interzice minorului să părăsească țara, iar în situația în care minorul se află în stare de
libertate organul de poliție ia măsuri pentru internarea minorului.
Cu ocazia punerii în executare a măsurii educative a internării într -un centru de deținere,
organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia
(fie în domiciliul sau reședința minorului față de care s -a dispus măsura educativă privativă de
libertate, fie în domiciliul sau reședința altei persoane unde se bănuiește că s -a afla minorul),
precum și în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentan tului legal al acesteia și fără
a fi necesară prezentarea unui mandat de percheziție domiciliară sau de vreo încuviințare din
partea judecătorului delegat cu executarea sau a instanței de executare. Legea nu prevede (ca în
cazul percheziției domiciliare) u n interval orar în care organele de poliție pot pătrunde în
domiciliul sau reședința persoanei fizice, respectiv în sediul persoanei juridice, aceasta putându –
se realiza oricând, nu doar în intervalul orar 6:00 – 20:00.
Dacă minorul față de care s -a luat m ăsura educativă a internării într -un centru de
deținere nu este găsit, organul de poliție constată aceasta printr -un proces -verbal și sesizează de
îndată organele competente pentru darea în urmărire, precum și pentru darea în consemn la
punctele de trecere a frontierei.
În situația în care există presupunerea rezonabilă că minorul a părăsit teritoriul României
se poate emite de către instanța de executare un mandat european de arestare.
Copia de pe hotărâre se predă cu ocazia executării măsurii centrului d e detenție în care
minorul este internat. Conducătorul centrului de detenție comunică de îndată instanței care a
dispus măsura despre efectuarea internări..
Regimurile de executare a măsurii educative a internării într -un centru de detenție se
bazează pe s istemele progresiv și regresiv, persoanele internate trecând dintr -un regim în altul,
în condițiile prevăzute de lege. Regimurile de executare a măsurii internării într -un centru de
detenție sunt diferențiate în raport cu gradul de limitare a libertății de mișcare a persoanei
internate, precum și cu mod alitatea și locul de organizare și desfășurare a activităților. Legea
prevede următoarele regimuri de executare a măsurii internării într -un centru de detenție144:
a. Regimul închis se aplică persoanei internate pentru o perioadă mai mare de 3 ani. În mod
excepțional, natura și modul de săvârșirea a infracțiunii, persoana internatului, precum
și comportarea acestuia până la stabilirea regimului de executare pot să determine
includerea în regimul deschis. Persoanel e internate ce execută măsura educativă în regim
închis sunt cazate, de obicei, în comun, desfășoară activități de instruire școlară și
pregătire profesională, educative, culturale, morale, religioase, de asistență psihologică
și socială, și prestează munc ă în grupuri, în interiorul centrului, sub supraveghere, iar în

144 Udroiu M., op.cit., Ed. C.H.Beck, București, 2014, pp. 350 – 364

53
exteriorul centrului,sub pază și supraveghere continuă, cu aprobarea directorului
centrului.
b. Regimul deschis este aplicat persoanei internate pentru o perioadă mai mică de 3 ani. În
mod excepț ional, natura și modul de comitere a infracțiunii, persoana internatului,
precum și comportarea acestuia până la stabilirea regimului de executare pot să
determine includerea în regimul închis. Persoanele intenrate ce execută măsura în regim
deschis sunt c azate în comun, se pot deplasa neînsoțite în zone din interiorul centrului
stabilite prin regulament de ordine interioară, desfășoară activități de instruire școlară,
pregătire profesională, educative, culturale, morale, religioase, de asistență socială și
psihologică specifică și prestează muncă în spații din interiorul centrului care rămân
deschise în timpul zilei, iar în afara centrului, însoțite de personal al centrului, cu
aprobarea directorului.
Dacă în perioada internării într -un centru de detenție, minorul comite o infracțiune nouă
ori este judecat pentru o infracțiune concurentă comisă anterior, instanța dispune prelungirea
măsurii internării ( măsură obligatorie)145, fără a depăși maximul prevăzut în art. 125 alin. (2)
Cod penal, determinat în rapor t cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru
infracțiunile săvârșite.
De exemplu, în cazul în care minorul ce se afla în executarea măsurii internării într -un
de detenție dispusă pentru o perioadă de 2 ani comite o nouă infracțiune pent ru care legea
prevede pedeapsa închisorii de 2 ani, comite o nouă infracțiune pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de la 3 – 10 ani, prelungirea internării se va putea dispune până la limita
maximă de 5 ani, iar dacă pedeapsa prevăzută de lege est e închisoarea de la 10 – 20 ani,
prelungirea se va putea dispune până la limita de 15 ani; tot astfel, în cazul în care minorul care
se afla în executarea măsurii internării într -un centru de detenție dispusă pentru o perioadă de
6 ani comite o infracțiune nouă pentru care prevederile legale prevăd pedeapsa închisorii de la
3 – 10 ani, prelungirea internării de va putea dispune până la limita maximă de 15 ani, care va
fi dată de maximul special al pedepsei închisorii prevăzut de lege pentru infracțiunea pen tru
care se dispusese anterior internarea într -un centru de detenție146.
În cazul în care, pe durata internării într -un centru de detenție, minorul a dovedit interes
constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și/sau profesionale și a făcut evidente pro grese
în vederea reintegrării sociale, , după executarea a cel puțin jumătate din durata internării,
instanța poate să dispună (măsură facultativă)147:
a. Înlocuirea internării într -un centru de detenție cu măsura educativă a asistării zilnice pe
o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni;
Este necesar pentru a se dispune înlocuirea internării într -un centru de detenție cu
măsura educativă a asistării zilnce ca minorul să fi executat cel puțin jumătate din durata
internării într -un centru de detenție și să nu fi împlinit vârsta de 18 ani la data pronunțării
hotărârii rămase definitive.
Conform art. 179 din Legea nr. 254/2013 „comisia pentru stabilirea, individualizarea și
schimbarea regimului de executare a măsurii in ternării”, cu participarea judecătorului de
supraveghere a privării de libertate la centrul de detenție, în calitate de președinte, și a unui
consilier de probațiune din cadrul serviciului de probațiune de pe lângă tribunalul în
circumscripția căruia se af lă centrul, stabilește dacă minorul a dovedit interes constant pentru
însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese în vederea reintegrării sociale,
în prezența acestuia și poate formula prin proces -verbal motivat propunerea de înlocu ire a

145 Antoniu George, Toader Tudorel, op.cit., Editura Universul Juridic, București, 2015, pp. 364 – 372
146 Antoniu George, Toader Tudorel, op.cit., Editura Universul Jur idic, București, 2015, pp. 364 – 372
147 Udroiu M., op.cit., Ed. C.H.Beck, București, 2014, pp. 350 – 364

54
internării într -un centru de detenție cu măsura educativă a asistării zilnice sau poate stabili un
termen pentru reexaminarea situației minorului, care nu poate fi mai mare de 4 luni.
b. Liberarea din centrul de detenție, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Odată cu înlocuirea internării într -un centru de detenție cu măsura asistării zilnice sau
odată cu liberarea din centrul de detenție instanța trebuie să impună respectare uneia ori mai
multora din obligațiile următoar e, până la împlinirea duratei măsurii internării148:
c. Obligații de „a face”: să urmeze un curs de pregătire școlară sau de pregătire
profesională; să se prezinte la Serviciului de probațiune la datele fixate de acesta; să se
supună măsurilor de control, îngr ijire medicală ori tratament.
d. Obligații de a „nu face”, astfel: să nu depășească, fără acordul Serviciului de probațiune,
limita teritorială stabilită de instanță; să nu se afle în locuri anume ori la anumite
manifestări sportive, culturale ori la alte adu nări publice stabilite de instanță; să nu se
apropie și să nu comunice cu victima ori cu membri de familie ai acesteia, cu
participanții la comiterea infracțiunii sau cu alte persoane stabilite de instanță.

4.3 Pluralitatea de infracțiuni comise în minora t și/sau majorat

În caz de concurs de infracțiuni săvârșite în timpul minorității se stabilește și se ia o
singură măsură educativă pentru toate fazele, în condițiile art. 114 Cod penal, ținând cont de
criteriile prevăzute în art. 74 Cod penal.
În cazul s ăvârșirii a două infrațciunii, dintre care una în timpul minorității și una după
majorat, pentru infracțiunea comisă în timpul minorității se ia o măsură educativă, iar pentru
infrațciunea săvârșită după majorat se stabilește o pedepseasă, după care149:
a. Dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se excută numai pedeapsa;
b. Dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se
aplică pedeapsa închisorii, ce se majorează cu o durată egală cu cel puțin ¼ din
durata măsu rii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârșirii
infracțiunii comise după majorat;
c. Dacă pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită după majorat este detențiunea
pe viață, se execută numai această pedeapsă;
d. Dacă măsura educa tivă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se
execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu maxim 6 luni, fără a depăși
maximul prevăzut de lege pentru aceasta.
În cazul prezentat anterior la lit. b) din durata pedepsei aplicate se scade ceea ce s -a
executat din momentul săvârșirii infracțiunii comise după majorat până la data judecării.
În cazul săvârșirii după majorat a două sau mai multor infracțiuni concurente se aplică
mai înti normele privitoare la concursul de infracțiuni , după care se face aplicarea prevederilor
art. 129 alin. (2) Cod penal.
Pedeapsa stabilită conform prevederilor art. 129 alin. (2) lit. b) Cod penal nu poate face
obiectul amânării aplicării pedepsei ori al suspendării executării sub supraveghere150 .

148 Antoniu George, Toader Tudorel, op.cit., Editura Universul Juridic, București, 2015, pp. 364 – 372
149 Antoniu George, Toader Tudorel, op.cit., Editura Universul Juridic, București, 2015, pp. 364 – 372
150 Udroiu M., op.cit., Ed. C.H.Beck, București, 2014, pp. 350 – 364

55

Capitolul V. Jurisprudență

Conform doctrinei și jurisprudenței în materie,astfel cum vom observa în următoarea
speță din practica judiciară, fundamentul sau temeiul obligării unui inculpat la plata către stat a
cheltuielilor judiciare, în aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) Cod procedură penală, o
reprezintă culpa sa infracțională, ce subzistă și în situația inculpatului minor căruia i se aplică
o măsură educativă. Așa fiind, prin prisma prevederiilor art. 504 alin. (1) Cod procedură penală
– ce fac trimitere la normele generale în materia judecății, vizând prin urmare inclusiv regimul
cheltuielilor judiciare – și în condițiile în care derogările și completările prevăzute de acest text
de lege nu are în ved ere prezenta instituție, se impune obligarea inculpatului minor ce a săvârșit

56
o infracțiune și căruia i s -a aplicat o măsura educativă la plata către stat a cheltuielilor judiciare,
în baza art. 274 alin. (1) Cod procedură penală.
Hotărâre :
Prin sentința p enală nr. 812 din data de 30 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Suceava
în dosarul nr. 1343/413/2016, în baza art. 120 Cod penal raportat la art. 114 alin. (1), art. 115
alin. (1) pct. 1 lit. d) Cod penal, raportat la art. 134 Cod penal și cu aplicarea art . 396 alin. (10)
Cod procedură penală, s -a aplicat inculpatului A.A., măsura educativă a asistării zilnice pe o
durată de 4 luni pentru săvârșirea infracțiuni de conducere a unui vehicul fără permis de
conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 113 alin. (3) Cod penal.
Inculpatul a fost obligat să respecte programul stabilit de Serviciul de Probațiunea al
municipiului Suceava.
În baza art. 121 Cod penal, pe durata executării măsurii educative inculpatul a avut
obligația de a re specta obligațiile următoare:
– Să se prezinte la Serviciul de Probațiunea al municipiului Suceava la datele fixate
de acesta.
În baza art. 123 Cod penal, s -a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării
obligațiilor impuse și a săvârșirii d e noi infracțiuni în cursul executării măsurii educative.
În baza art. 398 Cod procedură penală raportat la art. 274 alin. (1) teza I Cod procedură
penală, inculpatul a fost obligat la plata către stat a sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli
judiciare av ansate de state, din care suma de 500 lei din cursul urmăririi penale.
Pentru a hotârâ astfel, a reținut prima instanță că prin rechizitoriul nr. 316/P/2016 din data
de 28 noiembrie 2016 al Parchetului de pe lângă judecătoria Suceava, s -a dispus trimiterea în
judecată a inculpatului (minor la data comiterii faptei) A.A pentru săvârșirea infracțiunii de
conducerea a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) Cod penal,
cu aplicarea art. 113 alin. (3) Cod penal.
În actul de sesizare a instanței s -a reținut în esență că, la data de 02.02.2016, în juru l orelor
23:50, inculpatul A. a condus pe strada … din municipiul X, autovehiculul marca „…”, cu nr. de
înmatriculare yyy, fără a deține permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule.
Prin încheierea pronunțată de judecătorul de cameră pre liminară la data de 08.0 2.2017 în
dosarul asociat nr. dosarul nr. 1343/413/2016 /a1 s-a constatat competența și legalitatea sesizării
instanței cu rechizitoriul nr. 316/P/2016 din data de 28.11.2016 al Parchetului de pe lângă
Judecătoria Suceava, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de
urmărire penală și s -a dispus începerea judecății.
La termenul din data de 22 martie 2016, inculpatul a solicitat instanței ca judecata să aibă
loc conform procedurii recunoașterii învinuirii. A vând în vedere poziția sa procesuală, de
recunoaștere în totalitate a faptei imputate, instanța a admis solicitarea acestuia.
Analizând ansamblul probator administrat în cursul fazei de urmărire penală și în cursul
judecății, instanța a reținut în fapt că la data de 02 februarie 2016, în jurul orei 23:50, în timp
ce efectua serviciul de supraveghere și control al traficului rutier pe strada … din municipiul X,
un echipaj de poliție din cadrul Poliției Municipiului X – Biroul Rutier a efectuat semnal
regul amentar de oprire conducătorului autovehiculului marca „..” cu nr. de înmatriculare yyy.
Autoturismul se deplasa pe direcția strada … spre strada …și era condus de către o persoană
despre care existau indicii că nu posedă permis de conducere. Conducăto rul auto nu s -a
conformat și a accelerat autoturismul către strada …, unde, după ce a parcurs aproximativ 100
m, a oprit și a fugit printre blocurile din zonă. În jurul orelor 01:00, lângă autoturismul în cauză
a fost identificat inculpatul A., în vârstă de 17 ani și B., de 18 ani, iar în interiorul autoturismului
a fost identificat numitul C., de 18 ani.

57
Prin adresa cu nr. 652 4 din 16 februarie 2016, Serviciul Public Comunitar Regim Permise
de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor Suceava a comunicat că inculpatul A. nu figurează
în evidențe ca fiind posesor de permis de conducere.
Situația de fapt reținută anterior rezultă din probele administrate în faza de urmărire
penală, respectiv: procesul -verbal de constatare a infracțiunii flagrante (filele 10 -11 d. u.p.),
declarația suspectului/inculpatului (filele 13-18 d. u.p.), adresa nr. 652 4 din 16 februarie 2016
emisă de către Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a
Vehiculelor X (fila 19 d. u.p.), declarațiile martorilor (filele 20 -22 d. u.p.).
Având în vedere ansamblul probator administrat în cauză și procedând la evaluarea
acestuia, instanța a apreciat că fapta pentru care s -a dispus trimiterea în judecată a inculpatului
A. există și a fost săvârșită de acesta cu vinovăț ia prevăzută de lege, împrejurare care a fost
dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, astfel încât prezumția de nevinovăție a fost
răsturnată.
În drept, fapta inculpatului care, la data de 02 februarie 2016, în jurul orelor 23:50, a
condus pe strada … din municipiul X. autovehiculul marca „…”, cu nr. de înmatriculare yyy,
deși nu deținea permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule, întrunește, atât din
punct de vedere obiectiv cât și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiu nii de conducere
a unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin. 1 Cod pe nal, cu aplicarea art.
113 alin. (3) Cod penal.
Totodată, judecătoria a reținut ca fiind întrunite și cerințele prevăzute de art. 113 alin. 3
Cod penal, inculpatul av ând vârsta de 16 ani la data săvârșirii faptei.
Potrivit art. 114 Cod penal „(1) Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea
vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. (2) Față de
minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în
următoarele cazuri: a) dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s -a aplicat o măsură
educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiu nii
pentru care este judecat; b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită
este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață”.
La individualizarea măsurii educative aplicată inculpatului, instanța a avut avute în ve dere
criteriile generale prevăzute în art. 74 Cod penal, text normativ la care face trimitere art. 115
alin. (2) Cod penal.
Din punctul de vedere al gravității infracțiunii deduse judecății, aceasta este una ridicată,
având în vedere că inculpatul a condus pe drumurile publice cu nerespectarea celor mai
elementare norme de circulație, fără a poseda permis de conducere, punând în pericol siguranța
circulației într -un mod evident, întrucât fapta sa putea să aibă drept rezultat concret un accident
rutier solda t cu pagube materiale ori chiar cu victime omenești.
Din punctul de vedere al periculozității infractorului, acesta are 18 ani și conform
propriilor declarații este înscris la cursurile școlare „A doua șansă”. Din fișa sa de cazier rezultă
că aceasta se af lă la primul contact cu legea penală. Din cuprinsul referatului de evaluare nr.
6329/SP/SV/27.04.2017 întocmit de Serviciul de Probațiune S. rezultă că provine dintr -o
familie organizată, în care preocupările principale ale părinților au fost educația și a sigurarea
unui trai decent celor doi copii. Tatăl inculpatului muncește în străinătate în domeniul
construcțiilor, iar în prezent desfășoară activități lucrative în calitate de șofer transport persoane
și marfă în comunitate, iar mama sa lucrează la S. S -a mai arătat că tatăl inculpatului se
consideră parțial responsabil de comportamentul infracțional al fiului său întrucât a fost
preocupat de problemele administrative ale casei și deplasările periodice în străinătate.
Așa fiind, judecătoria a considerat op ortună dispunerea măsurii educative neprivative de
libertate a supravegherii pe o perioadă de 4 (patru) luni, constând în supravegherea tânărului de
către părinții săi, sub coordonarea Serviciului de Probațiune S.

58
Având în vedere atitudinea procesuală de r ecunoaștere a faptei, manifestată de inculpat, a
dat eficie nță prevederilor art. 396 alin.( 10) Cod procedură penală.
Măsura educativă neprivativă de libertate satisface necesitatea reeducării inculpatului și
totodată are un rol preventiv pentru persoanele care s -ar afla în situații asemănătoare.
Pentru aceste motive , în baza art. 120 Cod penal raportat la art. 114 alin. (1), art. 115
alin. (1) pct. 1 lit. d) Cod penal, raportat la art. 134 Cod penal și cu aplicarea art. 396 alin. (10)
Cod procedură penală, s-a aplicat inculpatului A.A., măsura educativă a asistării zilnice pe o
durată de 4 luni pentru săvârșirea infracțiuni de conducere a unui vehicul fără permis de
conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 113 alin. (3) Cod pe nal.
Totodată, l -a obligat să respecte programul stabilit de Serviciul de Probațiune, iar în
temeiul art. 121 Cod penal, pe durata executării măsurii educative, să se prezinte la prezenta
instituție, la datele fixate de aceasta.
În baza art. 123 Cod penal, a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării
obligațiilor impuse și a săvârșirii de noi infracțiuni în cursul executării măsurii educative.
Reținând culpa sa procesuală, în baza art. 398 Cod procedură penală rap. la art. 272 și ar t.
274 alin. (1) teza I Cod procedură penală instanța l -a obligat pe inculpat la plata către stat a
sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 500 lei din cursul urmăririi
penale.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Ministerul Public – Parchetul de pe lângă
Judecătoria Suceava, criticând -o pentru nelegalitate.
În motivarea scrisă a căii de atac, parchetul a arătat că greșit instanța fondului a dispus
obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, reținând culpa sa
procesuală, deși acestuia i -a fost aplicată o măsură educativă. Dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod
procedură penală nu acoperă această situație. Prin urmare, devin incidente prevederile art. 275
alin. (3) Cod procedură penală, aceste cheltuieli urmând a răm âne în sarcina statului.
Astfel, hotărârea prin care se dispune aplicarea unor măsuri educative nu constituie o
soluție de condamnare și nici nu poate fi asimilată ei.
Un prim argument în acest sens îl reprezintă împrejurarea că, spre deosebire de pedepse,
unde caracterul coercitiv se situează pe primul plan, măsurile educative au caracter
preponderent educativ și nu lasă să subziste nicio consecință penală.
Un alt argument îl constituie dispozițiile art. 239 din Legea nr. 187/2012, conform cărora
„termenul condamnare utilizat în cuprinsul art. 80 alin. 2 lit. a Cod penal se referă și la hotărârile
prin care, față de inculpat, s -au luat, în timpul minorității, o măsură educativă, în afară de cazul
în care au trecut cel puțin 2 ani de la data executării stau considerării ca executată a acestei
măsuri”.
A extinde textul de lege dincolo de prevederile sale ar reprezenta o încălcare a principiului
legalității care guvernează procesul penal. În plus, prin aceasta s -ar ajunge și la o extindere
nepermisă a atribuții lor judecătorului care în mod indirect legiferează în încercarea de a acoperi
o eventuală omisiune a legiuitorului.
Chiar dacă s -ar lua în considerare ipoteza că legiuitorul a omis să enumere printre soluțiile
de la art. 274 alin.( 1) Cod procedură penală ș i pe cele prin care se aplică măsuri educative (deși
dispozițiile art. 239 din Legea nr. 187/2012 contrazic această premisă), instanța de judecată nu
poate suplini această eventuală omisiune.
Simpla împrejurare că s -ar constata o culpă procesuală în sarcin a unei părți nu este
suficientă pentru a permite instanței de judecata să dispună dincolo de dispozițiile legale, în
condițiile în care legiuitorul a prevăzut în mod detaliat în cuprinsul art. 274 și 275 Cod
procedură penală persoanele care vor fi obligate la plata acestor cheltuieli, cu indicarea exactă
a ipotezelor.

59
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, precum și cauza sub toate aspectele de
fapt și de drept, în conformitat e cu prevederile art. 417 alin.( 1) și ( 2), art. 420 Cod procedură
penală , curtea constată că acesta este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
Prin sentința penală atacată, în aplicarea dispozițiilor art. 120 Cod penal rap. la art. 114
alin. (1) Cod penal și după stabilirea vinovăției sale sub aspectul comiterii faptei pentru care a
fost trimis în judecată, s -a aplicat inculpatului (minor la data cantonării sale în sfera ilicitului
penal în modalitatea imputată) A. măsura educativă a asistării zilnice pe o durată de 4 (patru)
luni pentru săvârșirea infracțiunii de condu cere a unui vehicul fără permis de con ducere, prev.
de art. 335 alin.( 1) Cod penal, cu aplic. art. 113 alin. 3 Cod penal.
În fapt, s -a reținut în sarcina sa că la data de 02.02.2016, în jurul orelor 23:50, acesta a
condus pe strada … din municipiul X, au tovehiculul marca „,..” cu numărul de înmatriculare
yyy, fără a deține permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule.
Totodată, dată fiind culpa sa procesuală, în baza art. 398 Cod procedură penală rap. la art.
272 și art. 274 alin. (1) teza I Cod procedură penală instanța fondului l -a obligat pe inculpat la
plata către stat a sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 500 lei din
cursul urmăririi penale.
A arătat parchetul prin motivele de apel invocate, în esență, că dispozițiile normative în
materie nu permit obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare din prima instanță, în
condițiile în care soluția pronunțată (aplicarea unei măsuri educative) nu este una de
condamnare, astfel cum impun prevederile art. 274 alin. (1) Cod procedură penală, și care sunt
de strictă interpretare, neputând fi extinse în cazul infractorilor minori. Or, aceste susțineri nu
vor fi primite.
Astfel, într -adevăr, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) Cod procedură penală, inculp atul
este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat „în caz de renunțare la urmărire
penală, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunțare la aplicarea pedepsei”,
nefăcându -se aici nicio trimitere la situația în care s -au aplicat a cestuia măsuri educative.
Prevederile alineatului 3 al aceluiași articol, și care au în vedere exclusiv situațiile în care
soluția dispusă de instanță este una dintre cele reglementate la alineatul 1, stipulează că „Partea
responsabilă civilmente, în măsur a în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea
pagubei, este obligată în solidar cu acesta și la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat”.
Potrivit dispozițiilor 86 Cod procedură penală, partea responsabilă civilmente este
„persoana care , potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în
întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este
chemată să răspundă în proces”.
Analizând dispozițiile normative precizate, curt ea observă că obligația reglementată la
alineatul 3 se referă, fără excepție, atât la inculpatul minor cât și la cel major. Or, interpretând
per a contrario acest text de lege, rezultă că, în situația în care inculpatul (fie el minor ori major),
nu va fi o bligat în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor civile, el va
fi singurul ținut să răspundă de plata către stat a cheltuielilor judiciare.
Nu în ultimul rând, în cazul inculpaților minori se impun a se avea în vedere și dispoziț iile
art. 504 alin. (1) Cod procedură penală, conform cărora „Urmărirea și judecarea infracțiunilor
săvârșite de minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se fac
potrivit procedurii obișnuite, cu completările și derogările prevăzute în prezentul capitol și în
secțiunea a 8 -a a cap. I din titlul V al părții generale”.
În prezentul context, sunt aplicabile, printre altele, și prevederile art. 396 alin. (2) Cod
procedură penală, rezultând astfel că, în ce privește aplicarea une i măsuri educative inculpatului
minor, aceasta poate fi dispusă numai dacă fapta există, a fost comisă de el și întrunește, sub
aspectul laturii obiective și a celei subiective, elementele constitutive ale unei infracțiuni.

60
În consecință, și în cazul acest ei categorii de inculpați tragerea la răspundere penală, deși
are loc prin aplicarea unei măsuri educative, intră în conceptul de „condamnare” vizat de
dispozițiile arătate în paragraful precedent, chiar dacă prevederile titlului V din Codul penal nu
opere ază cu respectiva noțiune.
La aceeași concluzie conduc și dispozițiile art. 239 din Legea nr. 187/2012, care stipulează
că „Termenul condamnare utilizat în cuprinsul art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal se referă
și la hotărârile prin care, față de in culpat, s -a luat, în timpul minorității, o măsură educativă”.
Potrivit doctrinei și jurisprudenței în materie, fundamentul (temeiul) obligării unui
inculpat la plata către stat a cheltuielilor judiciare, în aplicarea prevederilor art. 274 alin. (1)
Cod pro cedură penală, o constituie culpa sa infracțională, care subzistă și în cazul inculpatului
minor căruia i se aplică o măsură educativă. Așa fiind, prin prisma dispozițiilor art. 504 alin. (1)
Cod procedură penală (care fac trimitere la normele generale în m ateria judecății, vizând prin
urmare inclusiv regimul cheltuielilor judiciare) și în condițiile în care completările și derogările
reglementate de acest text de lege nu vizează prezenta instituție, se impune obligarea
inculpatului minor care a comis o infr acțiune și căruia i s -a aplicat o măsură educativă la plata
către stat a cheltuielilor judiciare, în temeiul art. 274 alin. (1) Cod procedură penală
Pentru considerentele arătate, curtea, constatând că hotărârea atacată este legală și
temeinică, în conform itate cu prevederile art. 421 pct. (1) lit. b ) Cod procedură penală, va
respinge, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria
Suceava.

Concluzii

Persoanele aflate în stare de minoritate sunt considerate ca fiind insuficient dezvoltate
din punct de vedere psihofizic, astfel că normele juridice privind tragerea la răspundere penală
a minorilor se caracterizează prin grija deosebită pentru reeducarea acestora și prevenirea
săvârșirii de noi infra cțiuni.

61
Legea penală menționează în mod expres că minorii sub 14 ani nu răspund penal, iar în
privința celor care comit infracțiuni se iau măsuri speciale de ocrotire. Minorii care au vârsta
între 14 și 16 ani răspund penal numai dacă se dovedește că au s ăvârșit fapta cu discernământ.
Minorii care au împlinit vârsta de 16 ani răspund penal.
Practic, urmărirea și judecata infractorilor minori se fac potrivit procedurii obișnuite,
cu completările și derogările prevăzute în art. 504 -520 din Codul de procedur ă penală.
În cazul oricărui suspect sau inculpat minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare
sau confruntarea a minorului, organul de urmărire penală citează părinții acestuia, iar când este
cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea căr eia se află minorul, precum și direcția
generală de asistență socială și protecție a minorului. Dacă suspectul sau inculpatul minor a
împlinit 16 ani, citarea acestor persoane se va dispune numai dacă organul de urmărire penală
consideră necesar. Neprezent area persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea
minorului nu împiedică efectuarea acelor activități. În această fază, organele de urmărire penală
pot să dispună efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probațiune de pe lângă
tribunalul în a cărui circumscripție teritorială își are locuința minorul. Pentru efectuarea lui vor
fi strânse date cu privire la comportarea minorului în mod obișnuit, la starea lui fizică și profilul
psihologic, la condițiile în care a crescut și a trăit, la mediul familial și social în care a crescut
și s-a dezvoltat, dezvoltarea intelectuală și morală, factorii care influențează conduita minorului
și care au favorizat comiterea faptelor, comportamentul minorului, înainte și după comiterea
faptei. În vede rea întocmirii referatului de evaluare, serviciul de probațiune de pe lângă tribunal
poate consulta medicul de familie al minorului, profesorii acestuia și orice alte persoane care
pot furniza date despre persoana minorului. Prin referatul de evaluare, se rviciul de probațiune
solicitat poate face propuneri motivate cu privire la măsurile educative ce pot fi luate față de
minor.
Judecarea infractorilor minori se face de către instanțele judecătorești cu aplicarea
procedurii obișnuite care se completează cu dispozițiile din procedura specială cuprinsă în art.
504-520. Judecătorii care judecă infractorii minori sunt anume desemnați, potrivit legii. Dacă
infractorul minor devine major în timpul judecării cauzei, instanța rămâne competentă să judece
cauza și fa ce aplicabile dispozițiile procedurale privitoare la minori. Inculpatul care a comis
infracțiunea în timpul cât era minor și nici la data sesizării instanței nu devenise major va fi de
asemenea judecat potrivit procedurii speciale privitoare la infractorii minori. Per a contrario,
dacă la data sesizării instanței inculpatul minor a împlinit 18 ani va fi judecat potrivit procedurii
obișnuite.
La judecarea cauzei se citează în afară de părți, serviciul de probațiune și părinții, iar
dacă este cazul, tutorele , curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află
minorul.
Participarea procurorului la judecarea infractorilor minori este obligatorie. În faza
judecății, instanța are obligația să dispună efectuarea referatului de evaluare de către serviciul
de probațiune, cu excepția cazului când referatul a fost deja întocmit în cursul urmăririi penale,
situație în care dispunerea efectuării sale de către instanță este facultativă. Judecarea cauzelor
cu inculpați minori se realizează de urgență și cu precădere. Ședința în care are loc judecarea
minorului se desfășoară separat de celelalte ședințe și nu este publică.
Regula aceasta se aplică și atunci când inculpatul minor la data săvârșirii faptei a devenit
major în cursul judecării cauzei. Dacă î n aceeași cauză sunt judecați atât infractori minori cât și
infractori majori, iar disjungerea cauzei nu este posibilă, instanța va judeca în compunerea
necesară cauzelor cu infractori minori (judecători anume desemnați) și după procedura
obișnuită (deci î n ședință publică), respectând însă cu privire la inculpații minori dispozițiile
derogatorii prevăzute de lege.

62
Când inculpatul este un minor sub 16 ani, instanța poate dispune îndepărtarea lui din
ședință după ce este audiat, dacă apreciază că cercetarea judecătorească și dezbaterile ar putea
avea o influență negativă asupra minorului. Judecarea cauzelor privind infractorii minori în apel
și în contestație se face corespunzător, după aceleași reguli aplicabile infractorilor minori.

63
Bibliografie
1. Bulai Constantin., Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, București,
1997
2. Tănăsescu Camil., Psihologie judiciară, Editura Didactică și Pedagogică, București,
2010
3. Lupașcu Dan, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București,2012
4. Lupașcu Dan, Dreptul familiei,ediție revizuită și adnotată, Editura Universul Juridic,
București,2011
5. Udroiu Mihail, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, București, 2014
6. Stănișor Emilian, Delincvența juvenilă, E ditura Oscar Print, 2003
7. Pasca Maria Dorina, Infractorul minor și reintegrarea sa în comunitate, Editura
Ardealul, 2005
8. Brezeanu Ortansa, Minorul și legea penală, Editura All Beck, Bucuresti, 1998
9. Rădulescu Sorin, Banciu Dan, Introducere în sociologia delincvenței juvenile,
Adolescența între normalitate și devianță, Editura Medicala, Bucuresti, 1990
10. Cosomovici Andrei , Iacob Luminița, Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași, 2008
11. Durnescu Ioan, Probațiunea, teorii, legislație și practică, E ditura Polirom, Iași, 2011
12. Rădulescu Sorin, Banciu Dan, op.cit., Editura Medicala, Bucuresti, 1990
13. Pușcașu Andrei – Lucian, Sancțiunile aplicabile infractorilor minori, Editur Universul
Juridic, București, 2019
14. Brezeanu O., Din istoria regimului sancționat or al minorului infractor în România, în
Revista de drept penal, nr. 2/1995
15. Crișu A., Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat,
Editura C.H.Beck, București, 2006
16. Filiti I.C., Suchianu D.I., Contribuții în istoria justiți ei penale în Principatele Române,
Revista de drept penal și știința penitenciară, București, 1928
17. Antoniu G., Daneș Ș., Popa M., Codul penal pe înțelesul tuturor, ediția a VII –a , Editura
Juridică, București, 2002
18. Brezeanu O., Din istoria regimului sancți onator al minorului infractor în România,
R.D.P., NR. 1/1996
19. Barac C., Răspunderea și sancțiunea juridică, Editura Lumina Lex, București, 1997
20. Antoniu G., Vinovăția penală, Ed. Academiei, București, 1995
21. Mitrache Ctin, Mictrache C., Drept penal român. Part ea generală, ediția VIII -a revăzută
și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010
22. Udroiu M., Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Editura C.H.Beck, București,
2014
23. Gorunescu M., Barbu A.I., Rotaru M., Drept penal. Partea generală, Editur a Universul
Juridic, București, 2014
24. Pușcașu Andrei -Lucian, Sancțiunile aplicabile infractorilor minori, Editura Universul
Juridic, București, 2019
25. Răileanu R.P., Elemente de noutate în desfășurarea procesului penal aduse prin Noul
Cod de procedură penală – Legea nr. 135/2010, Școala Națională de grefieri, București,
2013
26. Gheorghe D., Administrarea și aprecierea probelor în procesul penal, Pro lege nr.
2/2006.
27. Rămureanu V., Sesizarea organelor judiciare în reglementarea Noului Cod de procedură
penală, în R RD, nr. 3/2014
28. Boroi Al., Drept Penal și drept procesual – penal, Editura C.H. Beck. 2006
29. Udroiu M., Procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București 2011

64
30. Crișu Anastasiu, Drept procesual penal. Partea specială. Conform noului Cod de
procedură penală, Editura Hamangiu, București, 2019
31. Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea specială, Editura C.H.Beck, București, 2018
32. Udroiu Mihail, Fișe de procedură penală. Partea specială, ediția a III -a, revăzută și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2018
33. Dumitrașcu Hanibal, Consilierea în asistența socială, Ed. Polirom, Iași, 2012
34. Durnescu Ioan., Asistența socială în penitenciar, Ed. Polirom, Iași, 2009
35. Zarafiu Andrei, Procedură penală, Ed. C.H.Beck, București, 2014
36. Dongoroz Vintilă, Explicațiile teoretice al codului de procedură penală român, Ed.
C.H.Beck, București, 2003
37. Pușcașu Voicu, Ghigheci Cristinel, Proceduri penal. Volumul I, Ed. Universul Juridic,
București, 2017
38. Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea specială. Ed. C.H.Beck, București, 2014
39. Iordache Magdalena, Camera preliminară în noul Cod de procedură penală, Ed.
Universul Juridic, București, 2014
40. Micu Bogdan, Procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2014
41. Volonciu Nicolae, (colectiv), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu,
București, 2014
42. Boroi Al., Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2017
43. Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în M.Of. nr. 827 din 13
septembrie 2005
44. Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea specială. Ed. C.H.Beck, București, 2015
45. Ordonanța de urgență nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009
privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și
pentru completarea art. 31 alin. (1) din Lege a nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
46. Schiacu V., Canton R ., Manual de probațiune, Ed. Euro Standard, București, 2008
47. Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea specială. Ed. C.H.Beck, București, 2017
48. Paraschiv C. Silvia, Drept procesual penal. Partea specială. Note de curs, Editura Pro
Universitaria, București, 2017
49. Pavaleanu Vasile, Drept procesual penal, Editura Pro Universitaria, București, 2016, pp.
688 – 691
50. Rusu I., Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2014
51. Legea nr. 253/201 3 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,
publicată în M.Of nr. 513 din 14 august 2013
52. Volonciu Nicolae (coord.) Noul Cod de procedură penală comentat. Ediția a II -a
revăzută, Editura Hamangiu, București, 2015
53. Lorincz Anca – Lelia, Drept procesual penal. Volumul II, Editura Universul Juridic,
București, 2016
54. R. Canton, D.Hancock, Dictionay of probation and offender management, 2007
55. Olariu Mihai, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Pro Universitaria,
București, 2013
56. Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul pen al
a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Prezenta formă
cuprinde rectificarea publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 1
martie 2013, precum și modificările aduse prin Legea nr. 255/2013 pentru punere a în
aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea

65
și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată
în Monitorul Oficial nr. 515 din 14 august 2013.
57. Rusu I., Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2014
58. Pașca Viorel, Drept penal. Partea generală, ediția a IV -a revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2015
59. Chiș Ioan, Chiș Al. Bogdan, Executarea sancțiunilor penale, Editura Universul Juri dic,
București, 2015
60. Legea 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.Publicată în M.Of. nr. 514 din
14 august 2013
61. Antoniu George, Toader Tudorel, Explicațiile noul ui Cod penal, Volumul II. Art. 53 –
187, Editura Universul Juridic, București, 2015
62. Legea nr. 104 din 22 septembrie 1992, publicată în M.Of nr. 244 din 1 octombrie 1992
63. Butiuc Ctin, Răspunderea penală a minorilor, RDP NR. 4/2002
64. Legea nr. 135 din 1 iulie 2 010, privind Codul de procedură penală, Intrat în vigoare la
data de 1 februarie 2014