Introducere … 3 [611974]

1
Cuprins
Pag.
Introducere …………………………………………………………………………………………………….. 3

CAPITOLUL I – Noțiuni fundamentale despre serviciul public ………………………… 5
1.1. Noțiunea de serviciul public ………………………………………………………………… 5
1. Forma nematerială …………………………………………………………………………. 6
2. Intangibilitatea serviciilor ……………………………………………………………….. . 6
3. Variabilitatea serviciilor …………………………………………………………………. . 6
4. Inseparabilitatea în timp și spațiu a serviciilor ………………………………….. . 6
5. Absența proprietății ………………………………………………………………………… . 6
1.2. Tipologia serviciilor …………………………………………………………… ……………… . 6
1.2.1. Clasificarea serviciilor publice …………………………………………………… 10
1.3. Serviciul public în perioada interbelică ………………………………………………… 14
1.4. Înființar ea și desființarea serviciilor publice ………………………………………… 15
1.4.1. Constituția ……………………………………………………………………………….. . 16
1.4.2. Legislația ……………………. …………………………………………………………… . 17
1.4.3. Alte surse ce conduc la înființarea sau la
organizarea serviciilor publice …………………………………………………… . 17
1.4.4. Desființarea serviciilor publice …………………………………………………… . 19
1.5. Forme de gestiune a serviciilor publice ………………………………………………… 20
1.6. Agenții prestatori de servicii publice în interes local ……………………………. .. 22
1.6.1. Autorități ale administrației publice locale ………………………………….. .. 22
1.6.2. Instituții publice ………………………………………………………………………… . 24
1.6.3. Regiile autonome ………………………………………………………………………. . 25
1.6.4. Societățile comerciale ……………………………………………………………….. . 26
1.6.5. Agențiile econo mice specializate ………………………………………………… . 27

CAPITOLUL II – Principiile serviciilor publice ……………………………………………….. 29
2.1. Principii de organizare și funcționare a servicilor publ ice ……………………… 29
2.1.1. Principiul eficienței și eficacității ………………………………………………… 29
2.1.2. Principiul echității (principiul egalității
de tratament al utilizatorilor) ……………. ………………………………………… 30
2.1.3. Principiul descentralizării serviciilor publice ……………………………….. 32
2.1.4. Principiul continuității serviciului public ……………………………………… 34
2.1.5. Principiul mutabilității (adaptabilitatea) serviciului public …………….. 34
2.1.6. Principiul neutralității ………………………………………………………………… 36
2.1.7. Principiul cuantificării …………… ………………………………………………….. 36

CAPITOLUL III – Principiul continu ității serviciului public …………………………….. 38
3.1. Conturarea principiului continuității în doctrina franceză …………………. …. 38
3.2. Importanța continuității serviciului public ……………………………………………. 39
3.3. Consecințele principiului continuității …………………………………………………. 40
3.3.1. Interdicția dreptului la grevă ………………………………………………………. 41
3.3.2. Teoria impreviziunii …………………………………………………………………… 43
3.3.3. Tipuri de servicii vitale ce impun prestarea lor
în regim de continuitate ………………………………………………………………. 45

2
CAPITOLUL IV – Principiul continuității serviciului public
în legislația României ………………………… ………………………………. 46
4.1. Conturarea prinicpiului continuității în
legislația serviciilor publice vitale ………………………………………………………… 46
4.1.1. Preved eri ale Legii nr. 325/2006 privind servic iul public
de alimentare cu energie termică ……………….. ……………………………… .. 46
4.1.2. Prevederi ale Legii nr. 241/2006 privind serviciul public
de alimentare cu apă și de canalizare …………………… ……………………… 46
4.2. Prevederi ale Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuității
asistenței medicale primare prin centrele de permanență ………………………. 47
4.2.1. Prezentarea centrelor de permanență ……………… …………………………… 48
4.2.2. Asigurarea continuității serviciului de
asistență medicală primară …………………………………………………………. 48

Studiu de caz …………………………………….. …………………………………………………………. …. 50

Concluzii ……………………………………………………………………………………………………….. .. 57

Bibliografie ……………………… …………………………………………………………………………… … 59

3 Introducere

Serviciul public reprezintă o structur ă organizatorică ce este înființ ată prin lege, de către
stat, județ sau municipii, oraș e sau comune sau de către particulari ce are rolul de a satisface în
mod continuu ș i permanent interesele une i comunităț i.
Principi ul continuităț ii serviciului public reprezintă unul din cele mai importante principii
ce stau la baza serviciilor publice deoarece satisfacerea interesului general nu se poate face în
mod discontinuu , acest fapt conducând la grave tulb urări în rândul colec tivităț ii locale.
Principiul continuităț ii are rolul de a sublinia că serviciile publice nu au scopul de a
satisface an umite nevoi trecătoare ale cetăț enilor ci , din contră , au rolul de a satisface nevoi
permanente fără de care o societa te ar funcționa cu dificultăț i.
Alegerea temei de licență a fot determinată de atenț ia care mi -a fost atrasă de anumite
aspecte ale continuităț ii serviciilor publice din diferite domenii.
Se întâmplă deseori în România ca acest principiu să fie încălcat /întârziat datorită
birocraț iei, a lipsei de resurse financiare sau a personalului angajat cu pregătire
necorespunzătoare pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu înscrise în fișa postului .
În realizarea lucră rii am considerat că este util să explic noțiunile de serviciu pu blic,
tipologia și principiile acest uia, dar și să evidenți ez importanța acestora în sporirea încrederii
cetățenilor în organele administrației locale și centrale de stat .
Obiectivul lucrării este acela de a prezenta necesitatea re spectării principiul ui continuității
în funcț ionarea serviciilor publice și, totodată, acela de a scoate în relief prejudiciile morale
aduse cetățenilor c ând sunt tratați uneori cu lipsă de operativitate și interes , aspecte care creează
disconfort și mari înrârzieri în aplicarea acestui principiu în anumite domenii social -economice .
Pentru în ceput am conturat câteva definiț ii ale n oțiunii de serviciu public din prisma mai
multor autori, urmând să evidenț iez clasifi carea acestora. Treptat, am menț ionat tipurile de
servicii publice ș i formele acestora de gestiune. În această primă parte a lu crării am încercat să
definesc ș i „actorii “ implicaț i în procesul serviciului public , rolul acestora fiind de asemenea
unul major.
În partea a doua a lucrării am explicat principii le serviciilor pu blice urmând să mă axez în
partea a treia pe principiul continuității ș i pe câteva aspecte legate de conturarea sa în doctrina
franceză, interdicția dreptului la greva ș i teoria impreviziunii. De asemenea am enumerat tipurile
de servicii vitale pentru soc ietate. Am menț ionat câteva legi care subliniează acest principiu în

4 textul lor , oprindu -mă la Legea nr. 263 din 16 iunie 2004 cu p rivire la asigurarea continuității
asistenț ei medicale pr imare prin centrele de permanenț ă.
În scopul oferirii de răspunsuri l egate de continuitatea serviciului public în România, am
întreprins o cerceta re legată de serviciul medical ș i despre continuitatea acestuia.
Astfel am început prin a contura căteva aspecte legate de cont inuitate ca dimensiune a
calității vieț ii și situaț ia sistemului sanit ar înainte de anii 1990. Am menționat noutăț ile pe care
reforma din anul 1997 le -a adus acestui sis tem și de asemenea am evidenț iat necesitatea
respectării dreptului la un serviciu medical permanent.
Continuitatea serviciului medical în R omânia este un drept care până la ora actuală nu este
respectat în totalitate , în mare parte din lipsa de fonduri, personal me dical specializat sau a
birocraț iei.

5 CAPITOLUL I
Noțiuni fundamentale privind serviciul public

1.1. Noțiunea de serviciu public

Noțiunea de admnistraț ie publică este una complexă ș i a fost definită de-a lungul timpului
de mai mul ți autori de specialitate sau teoreticieni , astfel că există numeroase definiț ii ale acestui
concept.
Antonie Iorgovan definește admin istraț ia publică ca fiind „o categorie de autoritate
publică , care potrivit Constituției ș i legi lor este chemată să execute legea, sau, î n limitele legii să
presteze servicii publice, uzând, î n acest scop, de prerogativele specifice puterii publice. “
Altfel spus noțiunea de admnistraț ie publică nu se rezumă doar la activitatea de control,
ordin și decizie , ci și la cea de prestare a serviciilor pu blice pentru satisfacerea cerințelor
colectivităț ii umane.
Etimologic cuvâ ntul „serviciu “ provine din francezul „service “ sau lat inescul „servitum “
și reprezintă acț iunea, f aptul de a servi, munca prestată î n folosul sau interesul cuiva.
Conform definiției din Dicț ionarul Explicativ al limbii romane, putem afirma că termenul
de servic iu poate fi definit ca o obligaț ie, îndatorire sau servirea unei persoane sau a unui scop.1
De asemenea serviciul poate fi conturat drept activitatea umană, cu caracter specializat, ce
are drept re zultat efecte utile imateriale ș i intangibile, destinate satisfacerii unei nevoi sociale.
Serviciile se cla sifică astfel:
a. Servicii product ive, definite ca fiind activităț i prin care se creează sau se adaugă
valoarea p roduselor sau care ajută la menținerea și conservarea valorii de întrebuinț are a acestora
cum sunt: cercetarea științifică, amb alarea și depozitarea produselor, curățătoriile ș i spălătoriile
chimice, repararea și întreț inerea locuinț elor.
b. Servicii nep roductive, definite ca activități depuse î n ramurile de servire social –
cultural ă, sanitară, etc. utile societății, dar care nu cr eează venit naț ional.2
Acest ă clasificare prezintă anumite trăsături caracteristice ce ajută, pe de o parte, la
identificarea concretă a domeniului , iar pe d e altă parte constituie criteriul de delimitare faț ă de
celelalte domenii ale activităț ii social -economice.

1 Academia Română, Dicționarul explicativ al limbii române, edi ția a III -a, 2009, revăzută și adăugită,
Editura Univers Enciclopedic, p. 854.
2 Iordan Nicola, Managementul serviciilor p ublice locale, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p. 64 -65.

6 Sfera serviciilor este caracterizată ca fiind largă și eterogenă, așa încât a ceste trăsături nu
se regăsesc î n totalitatea lor în fiecare tip de serviciu.
Potrivit teoriei eco nomice, serviciile prezintă urmă toarele trăsături:

1. Forma nematerială
S-a constatat că majoritatea serviciilor nu se con cretizează în bunuri materiale și devin
forme ale unor activităț i sau faze ale unor procese economico -sociale. Există totu și servici i ce au
expresie materială , dar îmbracă o formă specială și au o existenț ă de sine stătătoare ( de exemplu:
benzi magnetice, discuri, softuri etc.) . Acest tip de servicii î n literatura de specialitate sunt
cunoscute sub denumirea de servicii invizibile.

2. Intangibilitatea serviciilor
Această trăsătăra a serviciilor exprimă fap tul că „acestea nu pot fi văzute, prestate,
simțite, auzite sau mirosite înainte de a fi cumpărate “.3
Datorită intangibilităț ii, calitatea unui se rviciu este dificil de evaluat î naintea cumpărării
lui de către client, producerea ș i consumul având loc de re gulă simultan.
În vederea satisfacerii cerinț elor clientului, prestatorul unui serviciu public trebuie să
conceapă un serviciu adecvat.
Principiul intangibilității determină de asemenea per isabilitatea serviciilor, astfel stocarea
sau depozitarea lor nu es te posibilă. În momentul producerii lor ele se consumă.

3. Variabilitatea serviciilor
Constă în faptul că serviciile publice diferă de la un prestator la altul. Înainte de a lua o
decizie finală consumatorii se documentează cu privire la prestator.
În con cluzie „cu cât serviciul este oferit în locuri sau prin intermediul unor agenți diferiți,
cu atât serviciul este mai mult legat de comportamentul persoanelor și cu atât riscul de non –
conformitate este mai mare. “4

4. Inseparabilitaea în timp și spaț iu a se rviciilor
Această caracteristică se concretizează prin faptul că prestarea serviciului se va face o
dată cu consumul. Se remarcă ast fel că un serviciu nu poate exista fără prestatorul lui ș i calitatea
serviciului este inseparabilă de calitatea prestatorulu i.

3 Kotler Ph., Managementul marketingului, Ediția a III -a, Ed. Teora, București, 2003, în Matei L., 2004. p. 636
4 Dragoș Dincă, Managementul serviciilor publice, SNSPA, 2008, p. 11

7 5. Absența proprietăț ii
Presupune că în urma prestă rii ser viciului consumatorul nu va obț ine un transfer de
proprietate, cum s -ar fi întâmplat î n cazul achiziț ionării unui bun tangibil.

1.2. Tipologia serviciilor

Există o serie de modalităț i prin ca re se pot ord ona serviciile.

Astfel, în funcție de natura relațiilor de piață serviciile se împart î n:
a. Serviciile comerciale (market) ce sunt ca racterizate prin acele activități ce fac obiectul
vânzării și cumpărării pe piață și sunt produse de unităț i ale căror venituri provin în mare parte
din vânzarea producț iei de proprii de servicii ;
b. Serviciile necomerciale (non -market). Mai sunt consider ate ca ș i servicii rezistente la
comparare ș i sunt repartiza te prin mecanisme din afara pieț ei. Din această c ategorie fac parte
„serviciile colective furnizate populației sau unor grupe particulare de gospodării cu titlu gratuit
sau cvasigratuit de către administrația publică și instituțiile nonprofit, cum sunt serviciile de
sănătate, învățământ, asistență social ă și consumul colectiv guvernamental “.5

În funcț ie de benefic iarul lor serviciile se împart î n:
a. Servici i intermediare prin care se susține producț ia de bunuri ș i nu pot fi excluse din
acest produs, cum ar fi: stocarea, depozitarea, transportul ;
b. Servicii finale care se adrese ază consumului direct al populaț iei.

În funcț ie de localizarea geografică acestea pot fi:
a. Servicii interne – acele servicii ce sunt furnizate pe teritoriul statului ;
b. Servicii externe – serviciile a că ror furnizare se face î n afara granițel or statului.

Un alt criteriu de clasificare îl reprezintă funcț iile economice îndeplinite :
a. Servicii de distribuție: comerț , transport ;
b. Servicii de producție: asigurări, finanț e;
c. Servicii sociale: educaț ie, sănătate ;
d. Servicii pe rsona le: servicii hoteliere, asistenț ă personală.

5 Ibidem 4, p. 13

8 Clasificarea Internațională Tip Industrii a activităț ilor economice (CITI) , elaborată în anul
1948 sub egida O.N.U , a fost cea care a asigurat un cadru unitar cercetării acestui sector pe plan
internaț ional .
În anul 1989 CITI se restructurează și este prez entată sub o nouă abordare, tot de tip
piramidal, structurată tot pe patru niveluri , dar simbolizate cu litere și numere, astfel:
a. Categorii, codificate prin litere;
b. Diviziuni, codificate prin două cif re arabe;
c. Grupe, codificate prin trei cifre arabe;
d. Clase, codificate prin patru cifre arabe.6

Prin această nouă abordare , serviciile sunt clasificate în următoarele categorii:
G. Comerț cu ridicata și cu amănuntul, reparații de autovehicule, motocic lete ș i bunuri
personale casnice;
H. Hoteluri și restaurante;
I. Transporturi, depozitare și comunicații;
J. Activități de intermediere financiară;
K. Activități imobiliare, de închiriere și de servicii pentru întreprinderi;
L. Administrație publică și apă rare; asigurările sociale obligatorii;
M. Învățământ;
N. Sănătate și asistență socială;
O. Alte activități colective, sociale și personale;
P. Gospodării care folosesc personal casnic;
Q. Organizații extrateritoriale.7
În funcție de nevoil e satisfăcute , se identifică:
a. Servicii private.
b. Servicii publice.

Serviciile private sunt acele servicii ce se axează pe satisfacerea unor nevoi individuale,
servici i ce fac obiectul unei renumeraț ii, servicii specifice unui anumit individ sau grup. Aceste
servicii sunt furnizate de organisme private , dar cu trece rea timpului sectorul privat a început să
furnizeze ș i servicii publice.

6 Iordan Nicola, Managementul serviciilor publice locale, Editura ALL Beck, 2003, p. 70.
7 Grigorescu C., Mihai Șt., Dezvoltarea și specializarea serviciilor, Ed. Academiei Române, București 1992,
p. 10 -12.

9 În vederea satisfacerii intereselor generale ale unei colec tivități umane (hrană, locuinț ă,
transport, cultură, sănă tate), administra ția înființ ează servicii administrative c e au rolul de a
satisface cerinț ele membril or ei. Acest tip de servicii poartă denumirea de servicii publice.

Serviciile publice constituie o parte importantă din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi,
dezvoltare a lor având o influență directă asupra nivelului de trai al populației. În mod cert
serviciile publice sunt organizate pentru a satisface nevoile oamenilor; la originea oricărui
servici u public se găsește o nevoie recunoscută de colectivitate pe care iniți ativa privată nu o
satisface, nevoie care poate fi legată și de garantarea libertăților fundamentale.
De-a lungul timpului au f ost conturate o serie de definiții ale noț iunii de serviciu public.
Economiștii suț in că serviciul public reprezintă o structură organizatorică fundamentată
de către stat, județ sau municipii, oraș sau comună, având anumite atribuț ii ce sunt exercitate cu
ajutorul unui personal specializat ș i dotat cu mijloace fin anciare ș i material e cu scopul realizării
în mod permanent și continuu a unor interese com une ale colectiv ității.
Leon Duguit a defin it serviciul public ca fiind „activitatea pe c are guvernanții sunt
obligaț i să o presteze î n interesul celor guvernaț i.“8
Acesta considera că serviciul public î ntruneș te 3 elemente:
1. O misiun e considerată ca fiind obligatorie pentru stat;
2. Un număr de agenți instituiț i pentru a î ndeplini această misiune;
3. Un număr de bunuri ș i fonduri afectat pentru realizarea acestei misiuni.9
În România , potrivit profesorului Paul Negulesc , serviciul pub lic „este un organism
administrativ , creat de stat, j udeț sau comună, cu o competenț ă și puteri determinate, cu mijloace
financiare procurate din pa trimonial general al Administraț iunii pu blice creatoare; pus la
dispoziț ia publicului pentru a satisface în mod regulat și continuu o nevoie cu caracter general,
căreia iniț iativă privată nu ar p utea s ă îi dea decât o satisfacțiune incompletă ș i intermitentă. “10
Sintetizâ nd, putem spune că serviciile publice sunt considerate ca fiind o structură
organizatorică în ființată pr in lege, dotată cu atribuții ș i personal s pecializat pentru satisfacerea î n
mod continuu a unor interese ale membrilor societăț ii.
Din definiț ie decurg cele două sensuri ale serviciului public:
– cel organic indică realizatorul activităț ii de in teres public ce poate fi reprezentat de un
organism sau o persoană juridic ă publică sau privată ; și

8 Leon Duguit, Revue de droit public et de la scie ne politique en France, Paris, 1907, p. 417
9 Leon Duguit, Les transformations de droit public, Paris, 1913, p, 416.
10 Negulescu Paul, Tratat de drept administrativ, vol I, Editura a IV a, Mârvan, Bucuresti, 1934, p. 123

10 – cel material prin care se desemnează activitatea desfăș urată de realizator.11

Pentru a identifica un serviciu pu blic este necesar să fie luate î n consider are 3 elemente:
a. Elementul material . Serviciul public este o activitate ce are scopul de a satisface
interesul general.
b. Elementul voluntarist sau intenția puterii publice . Fără manifestarea intenț iei de
asumare a acestei activităț i de interes general a puterii publice serviciul public nu va exista.
c. Elemental formal . Activitatea de interes general este supusă unui regim juridic.

1.2.1. Clasificarea serviciilor publice

Din punctul de vedere al administrației publice serviciile pot fi:
a. Servicii pu blice cu caracter exclusiv administrativ ce nu pot fi incredințate și realizate
de către alte persoane cum ar fi: starea civilă, autorizarea construcțiilor sau licențierea
transporturilor, autoritatea tutelară, protecția civilă.
b. Servicii publice ce pot fi realizate de către alte persoane juridice : iluminatul stradal,
serviciile de salubritate etc.

În plan tipologic serviciile publice pot fi:

a. Servicii publice descentralizate ce sunt subordonate ierarhic ministerelor sau altor
instituții guvernamental e care se organizează la nivelul administrativ -teritorial. Acestea se
organizeză și funcționeză ca unități de învățământ, sănătate, cultură, ecologie.

b. Servicii publice locale . Aceste servicii au scopul de a administra bunurile de utilitate
publică sau de a furniza bunuri de necesitate generală și prestare a unor activități de interes
general. Serviciile publice locale sunt orgnizate de autoritățile publice locale.

c. Servicii publice de stat (statale) ce presupun activități organizate de puterea politi că
pentru producerea bunurilor de utilitate publică și pentru asigurarea serviciilor de interes general
cum ar fi: învățământ, protecție socială, apărare.
Autorii de specialitate au analizat și au alcătuit o distincție între serviciul public de
legiferare, judiciar și cel administrativ.

11 Matei Lucica, Servicii publice, E ditura Economică, București, 2004, p. 31

11 Serviciul public de legiferare presupune adoptarea normelor juridice obligatorii care
reglementează raporturile sociale la nivelul țării.
Este realizat de către Parlament.

Serviciul public judiciar are ca scop soluționarea conflictelor juridice și sancționarea celor
care încalcă legea.
Este realizat de către instanțele judecătorești.

Serviciile publice administrative asigură executarea legilor și a hotărârilor judecătorești, și
veghează la menținerea ordinii publice, sigur anței naționale și desfășurarea normală a tuturor
activităților în toate domeniile social -economice.12

După finanțarea bugetară avem:
– servicii publice finanțate din bugetul statului;
– servicii publice finanțate din surse extrabugetare;
– servicii public e finanțate din combinații bugetare și extrabugetare;
– servicii publice finanțate din activitate proprie.

După nivelul de realizare acestea se împart în:13
– servicii publice naționale ce sunt organizate pentru întreaga țară;
– servicii publice locale care sunt create la nivel local în vederea satisfacerii cerințelor
colectivității din respectiva unitate administrativă teritorială.

După modul de cooperare la satisfacerea interesului public14:
– servicii publice ce sunt realizate fară implicarea altor perso ane din rândul beneficiarilor.
Aceste servicii au scop satisfacerea directă și individuală.
– servicii publice ce sunt prestate cu participarea indirectă a altor persoane ;
– servicii publice la realizarea cărora sunt implicate și persoane din afară .

După forma de proprietate serviciile publice pot fi:
– servicii publice monopolizate prestate doar de acele instituții administrative ce dețin
monopolul asupra activității respective;

12 Ioan Alexandru si colectivul, Drept administrativ, Editura Economică, București, 2003, p. 108
13 Ioan Alexandru, Lucica Matei, Servicii publice, Editura Economică, București, 2000, p. 91
14 Armenia Androniceanu, Man agement public, Editura Economică, București, 1999, pag. 56, Oroveanu
M., Tratat de drept administrativ, Editura Cerna, București, 1994, p. 299

12 – servicii pubice furnizate în paralel de către administrația publică și pers oanele
particulare autorizate;
– servicii publice exercitate de persoane private autorizate sub controlul unei autorități a
administrației publice.

După modul de organizare :
– autorități administrative (ministere, departamente, direcții, oficii, servicii din primării și
consiliile județene);
– instituții publice (școli, universități);
– regii autonome de interes public ;
– asociații și fundații .15

După importanța socială16:
– servicii publice vitale (alimentarea de apă, canalizare, distribuție energică).
– servicii publice facultative (amenajarea de parcuri de distracție, centre de informare).

După modul în care se realizează interesul general :
– servicii publice al căror scop este satisfacerea directă și individuală a cetățenilor ;
– servicii publice care of eră avantajele particularilor în mod indirect;
– servicii publice destinate colectivităților în ansamblu.

După gradul de cuprindere , distingem:
– servicii de importanță națională , organizate la scara întregului teritoriu.
– servicii locale , organizate la scara colectivităților teritoriale, județene, municipale,
orășenești sau comunale.17

Potrivit Legii serviciilor publice de gospodărie comunală nr. 326 din 28.06.2001 serviciile
publice sunt clasificate astfel:
– servicii publice de gospodărie comunală – servicii scoase din subordinea autorităților
publice centrale și constituite ca structuri autonome gestionare, atribuindu -li-se patrimoniu
propriu în unitatea administrativ -teritorială respectivă;

15 Dragoș Dincă, Managementul serviciilor publice, SNSPA, 2008, p. 24
16 Parlagi A., Managementul serviciilor pub lice locale, Ed. Economică, București, 2001, p. 12
17 Ion Plumb, Armenia Androniceanu, Oana Abăluță, Managementul serviciilor publice, Editura ASE,
București, 2003, p. 44

13 – servicii publice de gospodărie comunală furnizate/prestate – ansamblu de activități și
acțiuni de interes public, desfășurate sub autoritatea administrației publice locale la realizarea
lucrărilor necesare în gospodăria comunală;
– alimentarea cu apă – totalitatea activităților și lucrărilor efectuate în scopul ca ptării,
tratării, transportării, înmagazinării și distribuirii apei potabile către utilizatori;
– alimentarea cu energie termică – totalitatea activităților și lucrărilor efectuate în scopul
producerii, transportării, transformării și distribuirii energiei termice către utilizatori;
– canalizarea și epurarea apelor uzate și pluviale – totalitatea activităților și lucrărilor
efectuate în scopul colectării, transportării, epurării și evacuării apelor uzate și pluviale într -un
receptor natural;
– salubrizarea, înverzirea localităților – totalitatea activităților și lucrărilor de colectare,
transportare, sortare, prelucrare, tratare, valorificare, neutralizare (incinerare) și depozitare a
deșeurilor menajere, precum și măturatul, spălatul/stropitul străzilor și înverzirea lor, inclusiv
lucrările de dezinfecție, deratizare și ecarisaj;
– asigurarea cu transport public local – totalitatea activităților efectuate în vederea
realizării, la nivel local, a transportului în comun de persoane;
– administrarea fondului lo cativ public și privat – activitate de gospodărire alocuințelor,
avînd drept obiect administrarea, închirierea, repararea și reabilitarea fondului locativ public și
privat, inclusiv alocarea și valorificarea investițiilor în acest domeniu;
– administrarea domeniului public – totalitatea activităților cuprinzînd construcția,
modernizarea și întreținerea străzilor, drumurilor, piețelor publice, târgurilor, oboarelor,
podurilor, viaductelor, pasajelor pentru transport și pietonale, organizarea circulației ruti ere și
pietonale, introducerea unor sisteme moderne de semnalizare și dirijare a circulației rutiere,
asigurarea iluminării localităților, întreținerea zonelor verzi, grădinilor publice și scuarurilor,
terenurilor și sălilor de sport și cabinetelor de fizi oterapie de pe lângă acestea, locurilor de
agrement, deszăpezirea drumurilor și trotuarelor, amenajarea pârtiilor și instalațiilor de schiere,
locurilor de afișaj și publicitate, întreținerea rețelelor de cabluri, întreținerea stațiilor de transport
auto, hotelurilor, monumentelor, înființarea și întreținerea menajeriilor, asigurarea funcționării
băilor publice etc.;
– sisteme publice de gospodărie comunală – ansamblu de construcții, instalații tehnologice,
echipamente funcționale și dotări specifice, prin intermediul cărora se asigură administrarea,

14 întreținerea în condiții de bună funcționare și eficiența tuturor componentelor domeniului locativ –
comunal;
– operatori – agenți economici autorizați să furnizeze/presteze servicii publice de
gospodărie comunală în condițiile stabilite de autoritățile administrației publice locale, în temeiul
prezentei legi;
– utilizatori – persoane fizice și juridice care folosesc serviciile publice de gospodărie
comunală furnizate/prestate pentru necesități proprii și publice p ebaze contractuale;
– intermediari specializați – instituții financiare, întreprinderi municipale sau private care
dețin autorizații pentru perceperea plăților pentru serviciile publice de gospodărie comunală
furnizate/prestate și satisfac următoarele cond iții:
a) efectuează decontările la timp și asigură calitatea acestora (numărul maxim de facturi
cu greșeli nu va depăși 3% din numărul facturilor prelucrate);
b) asigură transparența necesară în alcătuirea facturilor ;
c) oferă confort maxim utilizatorilor (posibilitatea achitării în rate, descifrarea calculului
efectuat etc.);
d) prezintă operatorilor în termen informații privind calcularea plăților.

1.3. Serviciu l public î n perioada interbelică

În perioada interbelică pe fondul dezvoltării economice a a părut ca o necesita te, o nouă
definiț ie a serv iciilor publice, societatea cerâ nd servicii variate, flexibile ș i operative. Datorită
faptului că statul și instituț iile sale nu mai puteau face față cerinț elor sociale, o parte din ser viciile
publice au ajuns să fie prestate de către persoane private. Astfel p rin intermediul unei noi definiț ii
s-a dorit o delim itare î ntre pă rțiile de interes general ș i cele de interes particular accentuând faptul
că obiect ivul major al statului est e acela al interesului general și nu al obț inerii profitului.
În anul 1964 Laub odere susț inea că: „Serviciul public este activitatea de interes general,
prestată de o persoană privată având prerogativele puterii p ublice sub controlul administraț iei.“
Așadar un servi ciu public „poate fi realizat ș i de către o persoană privată , dar p ăstrează
anumite caractere care îl diferenț iază de cel organizat de administrația publică .“18
În România au fost conturate mai multe definiț ii ale termenului de serviciu public,
precum: „ activitate a autorităț ii publice pentru satisfacerea unor nevoi de interes general, care

18 Tiberiu Pavelescu, Tratat elementar de drept administrativ, Editura Sietch, Craiova, 2007.

15 este atât de im portantă, încât trebuie să funcționeze în mod regulat ș i continuu “ 19sau ca „un
organism administrativ , creat de stat, județ sau comună, cu o comp etență ș i puteri determinate, cu
mijloace financiare procurate din patrimoni al general al administraț iei publice care l -a creat, pus
la dispoziț ia publicului pen tru a satisface în mod regulat ș i continuu o nevoie cu caracter general,
căruia iniț iativele p rivate nu ar putea să -i dea dec ât o satisfacție incompletă ș i intermintentă. “20
Din aces te definiț ii se remarcă faptul că un servic iu public fie al statului, județului sau
comunei are urmă toarele trăs ături:
a. Nevoile publice ale statului, județ ului sau comunei sunt realiz ate din bugetul acestor
instituț ii;
b. Există un singur ș ef pentr u activitatea serviciului, funcționarii serviciului fiind supuș i
ierarhiei administrative;
c. Orice lucrare realizată de către serv iciul public se va supune condiț iilor generale de
întreprindere ș i lucrări publice.
d. Serviciul public va trebui sa funcț ionez e regulat ș i continuu;
e. Serviciul public este creat pentru satisfacerea unor interese de ordin general.

1.4. Înființarea și desființ area serviciilor publice

Înființ area servicii lor publice a constitui t o lungă perioadă de timp o sarcină ex clusivă a
autorităț ilor stat ale în statele democratice , dar ș i în cele totalitare, însă din motive diferite.
Statul capitalist avea drept scop principal satisfacerea nevoi lor cu caracter general a
cetățenilor la un ni vel cât mai ridicat cu ajutorul organismelor publice ș i private, pe când s tatul
comunist nu dorea ca agenții privați să aibă această competenț ă.21
Necesitatea înființ ării unui număr tot mai mare de servicii publice , care să satisf acă
interesele publice ale cetățenilor a apărut ca urmare a evoluției vieț ii în statele democratice.
Actua lmente, statul este cel care deț ine monopolul asupra serviciilor publice considerate
de interes național „pe care le înființează și le coordonează centralizat, cum sunt: poliția , starea
civilă, prevenirea și stingerea incendiilor, etc. Este vorba, în special, de crearea acelor servicii

19 Tarangul E.D., Tratat de Drept administrativ român, Cernăuți, Ed. Glasul Bucovinei, 1944, p. 124
20 Negulescu P., Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. a IV -a, Mârvan, București, 1934, p. 123.
21 Iordan Nicola, Managementul serviciilor publice locale, Editura ALL Beck, 2003, p. 90

16 care afectează libertățile fundamentale ale cetățenilor sau care presupun apariția unor categorii de
instituții publice. 22“
Înființarea serviciilo r publice se poate realiza prin acte de autoritate, ale Parlamentului,
Guvernului, autorităților administrative autonome, autorităților locale și celorlalte autorități
publice care au ca atribuții definirea interesului public.

1.4.1. Constituț ia

Constitu țiile diferitelor țări din Europa datează din perioade diferite , astfel că se pot
distinge împrejurări diferite:
– constituț iile anterioare primului război mondial pun accent pe reglementarea funcț ionării
serviciilor publice. Se precizează în ele în pr incipal categoriile de autorităț i publice loca le
(exemplu: Austria, Finlanda ș i Irlanda).
– constituț iile posterioare celui de -al doilea război mondial unde „sunt marcate de
ideologia intervenționismului economic și social și recunoașterea drepturilor cetățeni lor, altfel
spus a activităților pe care cetățenii sunt în drept să le solicite autorităților publice spre a fi
furnizate. “23
Sunt încadrat e în această categorie activităț i educative, sociale sau sanitare ce sunt
asigurat e conform unor Constituț ii de către stat.
Un bun exemplu pentru aceste drepturi ale cetățenilor îl reprezintă preambulul
Constituției franceze din 27 octombrie 1946, a cărui valoare constituțională a fost confirmată de
Constituția din 4 octombrie 1958: „Toate bunurile, toate întreprinderile a căror exploatare are
caracteristicile unui serviciu public național sau ale unui monopol trebuie să devină proprietatea
colectivității “.
Constituția Spaniei din 1979 reprezintă un alt exemplu deosebit al acestor drepturi
fundamentale (educație, securita te socială, sănătate, locuințe etc.). În titlul VII intitulat
„Economie și finanțe “ apare noțiunea de serviciu esențial. Există reglementări cu privire la
serviciul public de apărare, poștale, telegrafice, justiție etc.

22 Ion Plumb, Armenia Androniceanu, Oana Abăluță, Managementul serviciilor publice, Editura ASE,
București, 2003, p. 53
23 Dragoș Dincă, Managementul serviciilor publice, SNSPA, 2008, p. 41

17 Constituția Germaniei din 1949 face referiri la servicii publice îndeosebi în partea I,
intitulată „Drepturile fundamentale “, fiind reglementate servicii de educație. Există de asemenea
reglementări cu privire la serviciul public de justiție, apărare, poștă și telecomunicații.24
La articolul 120 din Constituția României se stabileș te că administrația publică din
unitățile administrativ -teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și
deconcentrării serviciilor publice.
Marea Britanie reprezintă singura ț ară din Europa ce nu are o Constituț ie, singurele
documente c e stau la baza ordinii constituționale fiind cutumele ș i o serie de texte fondatoare.
Datorită acestui fapt serviciile publice nu sunt reglementate.

1.4.2. Legislaț ia

Prin legislaț ie se organizează serv iciile publice î n cea mai mare parte a ț ărilor europene,
existând legi care „determină înființarea serviciilor publice sau care determină regimul după care
sunt organizate și funcționează sau modalitățile de control. “25
Anumite acte normative din România su gerează prin tit lul lor că reglementează
înființarea, organizarea și funcț ionarea serviciilor publice (exemple: Ordonanța Guvernului
României nr. 88/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice
comunitare pentru situații de urg ență, Ordonanța Guvernului României nr. 84/2001 privind
înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor,
Ordonanța Guvernului României nr. 32/2002 privind organizarea și funcționarea serviciilor
publice de alimentare cu apă și de canalizare sau Ordonanța Guvernului României nr. 86/2001
privind serviciile de transport public local de călători.)

1.4.3. Alte surse ce conduc la înființa rea sau la organizarea serviciilor publice

Organizarea serviciilor publice nu presupune întotdeaun a o bază legislativă, în multe ț ări
punându -se accent pe libertatea acordată colectivităț ilor locale pentru asigurarea serviciilor
pentru societate. Autorităț iile publice sunt cele ca re decid organizarea sau înființ area unor servici i
publice, fără ca acest fapt să fie prevăzut în lege sau în Constituț ie.
Spre exemplu, în Franț a datorită faptului că „anumite servicii publice sunt constituite pe
baze legislative, statul sau colectivitățile locale sunt autorizate să creeze noi activităț i publice în
condiții precizate de jurisprudența jurisdicțiilor competente: Consiliul Constituțional pentru legi,

24 http://www.cadranpolitic.ro – Cum se aplică în administrația publică comunală legislația
25 Dragoș Dincă, Managementul serviciilor publice, SNSPA, 2008, p

18 Consiliul de Stat și jurisdicțiile administrative pentru reglementările statului și deciziile
colectivităților locale, cu condiția ca aceste i ntervenții să fie motivate de un interes național sau
local și de situații particulare. “26
Conform Legii administrației publice locale nr. 215/2001, în România înființ area
serviciilor publice de interes județ ean sau local se face prin h otărâre de către cons iliul județ ean
sau local. Se prevede astfel la art. 8 că „serviciile publice ale comunei sau orașului se înființează
și se organizează de către consiliul local în principalele domenii de activitate, potrivit specificului
și nevoilor locale, cu respectarea prevederilor legale și în limita mijloacelor financiare de care
dispune “.27
Pentru a ne afla în prezenț a unui serviciu public, acesta trebuie sa fie organizat de către o
autoritate publică. Organizarea constă în stabilirea unor reguli de funcț ionare, în con trolul asupra
condițiilor de exercitare asupra dreptului de exploatare ș i atribuirea acestui drept.
Părțile implicate în organizarea și funcț ionarea serviciilor publice sunt:

a. Administ rația publică centrală :
– este cea care stabilește politica naț ională în domeniu, organizează serviciile publice la
nivel naț ional, furnizează ser vicii publice la nivel central ș i elaborează standarde generale de
evaluare a performanțelor serviciilor publice.

b. Administraț ia publică locală :
– stabileș te de asemenea politi ca locală în domeniu, furnizează servicii publice locale la
nivel local, asigură finanțarea serviciilor publice locale din bugetul local, surse extrabugetare,
aprobă tarife pentru unele servicii și monitorizează modul în care este asigurat serviciul public în
conformitate cu normele legale și principiile și regulile specifice .28

c. Prestatorii de servicii au obligaț ia de :
– a respecta legislația în vigoare;
– a răspunde la solicitările beneficiarilor;
– a asigură serviciile la standardele stabilite de admin istrația publică și respectă obligațiile
contractuale;

26 Ibidem 25, p. 42
27 Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, publi cată în Monitorul Oficial nr. 204 din 23
aprilie 2001
28 http://www.cadranpolitic.ro/?p=2504

19 – a informa beneficiarii cu privire la drepturile și obligațiile acestora în raport cu serviciul
public ;
– dezvolta serviciile în vederea creșterii performanțelor acestora.

d. Consumatori i:
– sunt cei care respectă legislaț ia în vigoare, se informează cu privire la noile reglementări
și se pot implica în furnizarea serviciilor publice.

e. Mass -media :
– este mijlocul prin care sunt informați cetățeni i, administrația centrală , administrația
locală ș i prestatori i.

Pentru a putea înființa servicii publice colectivităț ile locale trebuie să respecte anumite
reguli impuse de lege:
– o primă regulă pentru a fi posibilă înființ area unui serviciu public de int eres local:
trebuie ț inut cont de limitele impuse de lege;
– autoritățile administrației locale au dreptul de a desfășura la nivel teritorial servicii
publice cu caracter statal cu precizarea că răspunderea revine primarului în calitatea sa de
reprezentant al statului.29
– trebu ie respectate cele trei restr icții impuse de lege: stabilirea obiectivului de activitate,
organizarea și funcționarea în baza unui regulament emis de administrație, controlul modului în
care își realizează prerogativele.

1.4.4. Desființ area serviciilor publice

Pentru a fi desființ at un serviciu public se va proceda la fel ca la înființ area lui.
Spre exemplu , dacă acesta a fost înființa t prin hotărârea un ui consiliu local se va desființ a
tot print r-o hotărâre a aceluiaș i consiliu local.
Cauz ele care pot conduce la desființ area unui se rviciu public sunt: inoportunitatea, lipsa
resurselor fi nanciare necesare pentru subvenț ionare, reorganizarea administrativă.30

29 Ion Plumb, Armenia Androniceanu, Oana Abăluță, Managementul serviciilor publice, Editura ASE,
București, 2003, p. 54
30 Iordan Nicola, Managementul serviciilor pu blice locale, Editura ALL Beck, 2003, p. 93.

20
1.5. Forme de gestiune a serviciilor publice

Termenul de gestiune constă în administrarea patrimoniului sau a unor bunuri al e unei
persoane de către către reprezentantul ei sau totalitatea operațiunilor efectuate de un gestionar
privind primirea, păstrarea și eliberarea bunurilor materiale sau a valorilor bănești dintr -o
societate comercială sau instituție.31
În literatura de sp ecialitate sunt identificate următoarele forme de gestionare a serviciilor
publice32:
a. Administrarea prin regii autonome sau instituț ii publice;
b. Contractul de concesionare ;
c. Locaț ia de gestiune;
d. Contractul de inc hiriere;
e. Contractul civil;
f. Contractul comercial.
Autoritatea publică însărcinată cu crearea unui serviciu public poate alege să îl gestioneze
ea însăș i folosindu -se de propriul personal ș i propriile bunuri.
Acest procedeu poartă denumirea de gestiune directă sau gestiune în regie .
Formele gestiunii directe sunt: regia directă, regia depersonalizată, regia autonomă.
În general autoritatea publică însărcinată cu crearea unui serviciu public va încr edința
gestiunea unei întreprinderi publice sau private, păstrându -și în acelaș i timp contr olul asupra
acesteia.33
Această situaț ie poartă denumirea de gestiune delegată sau gestiune indirectă .
În cazul acestui tip de gestiune, autoritatea publică are scopul de a stabili obiectivul
general al întreprinderii ce constă în serviciile cu care aceasta este însărcinată. De asemenea
aceasta trebuie să fixeze obligaț ii precise prin care se va asigura acest serviciu.
Delegarea se realizează printr -o procedură unilaterală, în cadrul c ăreia se fixează pri n lege
sau regulament misiunea și obligaț iile. Un exem plu îl poate reprezenta întrep rinderea publică
unde misiunea și obligaț iile sunt stabilite p rin textul legislativ de înființ are.

31 Dragoș Dincă, Managementul serviciilor publice, SNSPA, 2008, p. 40
32 Iorgovan A., Drept administrativ. Tratat elementar., Ed. Proarcadia, vol.III, București, 1993, p. 69.
33 Dragoș Dincă, Managementul serviciil or publice, SNSPA, 2008, p. 47

21 A doua modalitate a prin care se poate realiza delegarea este prin procedura contractuală
ce constă în faptul că misiunea și obl igațiile trebuie să fie integrate î ntr-o convenț ie ce se va
închei a între colectivitatea publică ș i întreprinderea însărcinată cu prestarea serviciului.
Convențiile de serviciu public, se disting în funcție de natura obligațiilor autorităților și
operatori lor și după modul de remunerare a acestora.34
O primă modalitate o reprezintă cazul în care operatorul efectuează activitatea cu care este
însărcinat asumându -și un risc. Autoritatea publică îi încredințează asigurarea unui serviciu, dar
nu îl remunerează d irect, acest lucru realizându -se prin exploatare, prin perceperea de redevențe
de la utilizatori.35
În acest caz există două modalităț i:
a. Operatorul realizează a tât asigurarea serviciului cât ș i cadrul necesar . Aceas tă
procedură poartă denumirea de concen siune .
b. Auto ritatea publică pune la dispoziție lucrările necesare funcț ionării s erviciului , iar
operatorul plătește o redevență. Acestă tehnică este denumit ă „affermage ” dar nu se deosebeș te
de concesiune.
O diferență majoră între concesiune ș i „affermag e“ o constituie perioada contractului ,
aceasta fiind mai mare pentru concesiune.
O a doua modalitate de delegare presupune ca operatorul să fie renumerat direct de către
colectivitatea publică.
A treia modalitate de gestiune este gestiunea semidirectă care constă în procesul de
administrare mixtă a serviciului public, în sensul exploatării în regie directă alături de prestarea
unei părți a serviciului public de către o întreprindere exterioară (din sectorul privat).36
În România gestiunea se organizea ză în u rmătoarele două modalităț i:
a. Gestiunea directă;
b. Gestiunea delegată.
Gestiune a directă presupune ca autoritățile administrației publice locale sau asociaț iile de
dezvo ltare comunitară, după caz să îș i asume în ca litate de operator toate atribuțiile și
responsabilităț ile ce le revin potrivit textului legii.
Gestiunea delegată este modalitatea de gestiune în care autoritățile administrației publice
locale sau asociațiile de dezvoltare comunitară, după caz, transferă unuia sau mai multor

34 Ibidem 33, p.48
35 Ibidem 33, p.48
36 Ibidem 35, p. 49

22 operatori toate sa rcinile și responsabilitățile cu privire la furnizarea sau prestarea se rviciilor de
utilități publice.

1.6. Agenț ii prestatori de servicii publice de interes local

Printre agenț ii prestatori de servicii publice de in teres local se numeră: autorități ale
administrației publice locale, instituț ii publice, regii autonome, societăți comerciale, asociații și
fundaț ii.
Prin interme diul acestui criteriu se evidenț iază aspectele comune a cestor forme de
organizare , dar ș i ce le este specific din punct de vedere ju ridic, economic sau administrativ, acest
fapt prezentând importanț ă atât pen tru practicienii din administrația publică cât ș i pentru
teoreticienii din diferite domenii.

1.6.1. Autorități ale administraț iei publice locale

Sensul noț iunii de serviciu publi c local este acela de activitate sau organism spec ializat,
organizate de autoritățile administrației publice din comune, orașe, municipii și județ e, în scopul
de a sa tisface cu caracter de permanenț ă interesul general, în regim de putere publică.37
Sub aspe ctul obligativităț ii organizării lor se disting două categorii:
– servicii obligatorii – acestea sunt organizate în temeiul legii.
– servicii facultative – legislația permite autorităților publice locale să organizeze a ceste
servicii ținând cont de condiți ile fiecărei colectivităț i locale.
Art. 68 din Legea nr. 215/2001 precizează faptul că primarul „conduce serviciile publice
locale; asigură funcționarea serviciilor de stare civilă și de autoritate tutelară “.38
În Legea nr . 326/2001 art. 2 se menț ionează fa ptul că servicii le de gospodărie comunală
se înființează prin hotărârea consiliului local în gestiune directă sau în gestiune delegată. Pe de
altă pa rte serviciile de stare civilă ș i autoritate tutelară sunt obligatorii pen tru toate autoritățile
admnistraț iei publice locale.
Serviciile publice al căror obiect de activ itate îl constituie stabilirea și colectarea
impozitelor ș i taxelor locale sunt ob ligatorii pentru toate autoritățile administraț iei publice locale,
nici această activitate neputând fi încredin țată particularilor.39

37 Iordan Nicola, Managementul serviciilor publice locale, Editura ALL Beck, 2003, p. 132
38 Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 23
aprilie 2001
39 Ibidem 37, p. 133

23 Având în veder e principiul autonomiei locale ș i descentralizării, sfera acestor servicii se
măreș te ajungându -se astfel să includă ș i serv iciile comunitare pentru evidența persoanelor,
eliberarea paș apoartelor, situații de urgenț ă.
Sunt considerate servicii publice facultative cele a căror înființ are este hotărâtă de către
autoritățile administrației publice locale în funcț ie de resursele disponibile în fiecare colectivi tate
locală. Gradul de civilizaț ie și bună stare este dat de divers itatea ș i numărul serviciilor publice,
autoritatea administraț iei publice având rolul de a găsi cât mai multe resurse pentru a gestiona
serviciile publice locale.
Serviciile publi ce locale asigurate de autorităț ile admnist rației publice locale sau
comparti mentele de specialitate din cadru l acestora (departamente, direcț ii, servicii, birouri) se
particularizează prin următoarele elemente40:
a. Înființar ea lor se fac e în baza legii, a unei ordonanț e sau a unei hotărâri de guvern, prin
hotărârea consiliului loc al sau județ ean;
b. Au drept scop satisfacerea i nteresului general al statului și al colectivităț ii locale;
a. Prin intermediul bugetelor locale ș i prin venituri proprii se asigură mijloacele financiare
necesare bunei f uncționări a serviciului public;
b. În general activitatea se desfăș oară la cerere sau din oficiu în mod gratuit;
c. Personalul trebuie să aibă pregătire de specialitate în domeniul respectiv, pe crit erii de
competenț ă profesională;
d. Activitatea se va desfăș ura în mod continuu pe tot parcus ul anului i ar programul va fi
adus la cunoștinț a publicului ;
e. Actele administrative vor fi supuse unui control de leg alitate prin intermediul
instanț elor specializate de contencios administrativ;
f. Toți utilizatorii vor fi trataț i în mod egal, fără nic iun fel de discriminare.
Serviciile publice de interes general sunt pres tate de serviciile de scentralizate ale
ministerelor ș i celor lalte organe centrale din unităț ile administrativ t eritoriale (spre exemplu:
direcții, inspecț ii, inspectorate org anizate la nivel județean).
Înființ area lor se va face prin lege sau hotărâre de guvern, cu personalitate juridică. Cei
care le conduc vor fi numiț i de către ministerul de resort, cu avizul consultativ al prefectului.

40 Iordan Nicola, Managementul serviciilor publice locale, Editura ALL Beck, 2003, p. 133

24 1.6.2. Instituț ii publice

Termenul de institu ție provine din latinescul „«institutio» – așezământ, întemeiere,
înființare, dar și obicei, regulă de purtare, deprindere”41
Instituț ia publică este o persoană juridică de drept public, fiind cr eată de către stat sau
autoritățile administraț iei publice loc ale ce are drept scop satisfacerea unui anumit interes
general. Așadar instituț ia publică are un patrimoniu , de buget , venituri și cheltuieli ș i de
asemenea pot încheia contracte.
În sens restrâns, sunt instituții publice numai persoanele juridice înființa te prin acte de
putere sau de dispoziție ale autorităților administrației publice centrale sau locale în scopul
realizării unor activități fără caracter comercial sau pentru îndeplinirea unui serviciu public
nepatrimonial.42

Caracteristicile instituț iilor publice sunt:

a. Înființarea, organizarea și desființ area se face prin lege de cătr e Parlament, Guvern.
Ministere ș i celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale dar și de către
consiliile județene ș i locale;
b. Au ca scop satisfac erea unor interese generale de specialitate, cu ca racter socio –
cultural, ale cetăț enilor.
c. Bugetul administraț iei centrale de stat sau bugetele locale sunt cele care asigură
mijlo acele financiare necesare desfășurării activităț ii.
d. Activitatea lor este desfăș urată gratuit sau cu plată;
e. Personalul angajat este specializat în serviciul public în care activează;
f. Activitatea se desfăș oară în mod permanent.

Coordonarea și conducerea instituț iilor de interes public și de interes local se poate face în
doua moduri43:
a. Prin intermediul reprezentanț iilor consiliului local sau județ ean în organul de conducere
al instituției (consiliul administraț iei, consiliul directo r).

41 Zamfir C., Vlăsceanu I., Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București, p. 30
42 Dragoș Dincă, Managementul s erviciilor publice, SNSPA, 2008, p. 50
43 Iordan Nicola, Managementul serviciilor publice locale, Editura ALL Beck, 2003, p. 134

25 Beneficiul acestei modalități este acela că reprezentanții colectivităț ii locale pe de o parte
transmit în mod operativ hotărârile c onsiliului care privesc instituț ia, iar pe de altă parte
informează aleș ii locali c u privire la problemele instituț iei.
b. Prin c ontractul de management încheiat cu conducătorul instituț iei publice.
În acest co ntract se includ clauze privind răs punderea, eficacitatea activităț ii sau progamul
minimal de realizat.
Instituțiile publice au aceleași particularități ca și în cazul organelor administraț iei publice.
Există două categorii de instituț ii publice care oferă servicii publice comunitare:
– prima categorie o reprezintă serviciile care trebuie organizate obligatoriu, în temeiul legii ;
– iar cea de -a doua categorie constă în servicii publice facultative organizate în funcție de
interesul local ș i de resursele dis ponibile.
În zilele noast re tendința autorităților publice este de a înființa instituț ii publice cu
caracter administrativ ce au sarcini i ndustriale sau comerciale: agenții, as ociații, camere. Acest
fapt este datorat unor cauze cum ar fi: capacitatea unor instituț ii comerciale de a se organiza mai
bine și de a funcționa mai eficient decât instituț iile administrative, posibilitatea de a sustrage
normele de drept administrativ ce înco rsetează activitatea economic ă și insuficiența resurselor
necesare funcționă rii instituț iilor publice administrative.

1.6.3. Regiile autonome

Primele regi i din România au apărut la sfârș itul secolului XIX -lea fiind influenț ate de
modelul european . În trecut regiile pu rtau denumiri de regii directe, regii publice sau regii
admini strative, ele fiind înființ ate de către stat, județ, oraș sau comună prin i ntermediul organelor
administraț iei publice.
Prin legea din 16 martie 1929 privind organizarea pe baze comerciale a întreprinderilor
publice, acestea au devenit regii comerciale deo arece erau ineficiente.
Cu trecerea timpului s -a constat că nici aceste regii comerciale nu erau benefice
ajungându -se chiar la cr earea unei categorii de favorizaț i politici – membrii consiliilor de
administraț ie sau a con siliului superior al administrații lor întreprinderilor și avuț iilor publice –
care percepeau 1% din veniturile tuturor regiilor.44
Potrivit Legii nr. 15/1990 privind transformarea întreprinderilor de stat în societăți
comerciale , regiile autonome sunt agenți economici reorganizaț i.

44 Ibidem 43, p. 136

26 În art. 3 alin. (7) se definesc regiile autonome ca fiind persoa ne juridice a căror organizare
și funcț ionare se bazează pe principiul gestiunii economice ș i autonomiei financiare.
Art. 2 precizează că acestea se înființ ează prin hotărârea guvernului sa u a consili ilor
locale sau județene, în funcț ie de interesul naț ional sau local al acestora.
În actul de înființ are sunt cuprinse următoarele elemente: obiectul de activitate,
denumirea, sediul, patrimoniul .
Ulterior, prin O.G. nr. 13/1993 s -au stabilit măsuri pentru restructurarea activității regiilor
autonome în vederea eficientizării lor, pentru respectarea disciplinei financiare, gestionarea
bunurilor din domeniul public, precum și pentru reglementarea raporturilor dintre autoritățile
administrației publice și reg ii, iar prin Legea nr. 135/1994 s -au stabilit numărul și obiectul de
activitate al regiilor autonome de interes local, urmând ca, pentru activități ce nu mai fac obiectul
regiilor, consiliile locale să organizeze fie societăți comerciale, fie servicii publ ice.45
Prin adoptarea O.U.G. nr. 30/1997 se preciza că regiile autonome urmau să fie supuse
organizării, având prioritate regiile care prestează servicii de utilitate publică ș i înregistrează
pierderi. De asemenea regiile autonome care nu erau supuse proce sului lichidării trebuiau
transformate în societăți comerciale pe acț iuni.
În urma acestui act normativ o serie de regii autonome din orașe ș i municipii au fost
transformate în societăți comerciale ce urmau să funcț ioneze pe baz a principiilor economiei de
piață.
În prezent numărul regiilor de interes local este foarte redus funcț ionând doar în câteva
municipii mari și la nivel județ ean.

1.6.4. Societăț ile comerciale

O penultimă categorie de agenț i economici prin care se realizează servicii publice de
interes local o reprezintă societăț ile comerciale. So cietățile comerciale pe acț iuni sau c u
răspundere limitată sunt agenț i economici prin intermediul cărora se realizează servicii publice.
Particularitățile acestor societăț i comerciale sunt următoarele:
a. Se înființ ează prin decizia administrativă a consiliul ui local sau județ ean numită
hotărâre, în care trebuie să se stipuleze, în mod obligatoriu următoarele elemente: forma juridică,

45 Dragoș Dincă, Managementul serviciilor publice, SNSPA, 2008, p. 51

27 obiectul de activitate, denumirea ș i sediul principal, capitalul social sub scris și structura acestuia,
modul de constituire a societăț ii.46
b. Actul constitutiv al societăț ii, contractul de societate ș i/sau statul trebuie aprobate tot
prin hotăr ârea consiliului local sau județean. Regulile și dispozițiile care reglementează
funcț ionarea societăț ii comerciale sunt stabilite de către a utoritatea administraț iei publice sub
autoritatea căreia se află societatea comercială.
c. Directorul general sau directorul în adunarea generală a acț ionarilor este numit de către
autoritatea administ rației publice locale.
d. Scopul acestor societăț i comerciale prestatoare de servicii publice este de a satisface un
interes general și nu de a obț ine un profit cât mai mare.
Spre deosebire de instituț iile publice , activitatea societății comerciale desfăș oară contra
cost. În acest fel acestea îș i asigură resursele financia re pentru a funcț iona.
Avantajele furnizării serviciilor p ublice prin intermediul societăț ilor comerciale sunt
următoarele:
a. Prin intermediul resurselor sectorulu i privat se vor asigura investiț ii;
b. Mai mare eficiență și eficacitate în paralel cu reducerea costurilor, datorită existenței
într-un mediu concurențial;
c. O mai mare flexibilitate ș i responsabilitate.

1.6.5 . Agenț iile economice specializate

Agenț iile eco nomice specializate sunt înființate de autorități publice și asigură
funcț ionarea serviciilor publice.
Înființ area lor se face pe baza legislației privind autoritățile publice și cea care vizează
societăț ile comerciale.
Asfel pot exista societăț i pe acțiuni cu un singur acț ionar sau mai există cazul autoritățior
publice care deț in votul de aur (dreptul de v eto indiferent de numărul de acțiuni deț inute).
De asemenea, există posibilitatea ca autoritatea publică să -și desemneze reprezentanții în
consiliul de administrație (indif erent dacă dețin acțiuni sau nu).
Prin actul de înființare se stabilesc denumirea, sediul, forma juridică, organul de
conducere, procedura de adoptare a deciziilor, capitalul și diviziunile sale, clauze speciale de
arbitraj și soluționare a litigiilor, cla uze de încetare a activității.47

46 Iordan Nicola, Managementul serviciil or publice locale, Editura ALL Beck, 2003, p. 138

28 Agențiile sunt specializate î ntr-un anumit domeniu de activitate (energie termi că, drumuri,
canalizări, gaze) și se înființ ează pentru realizarea unor lucrări de interes public .

47 Dragoș Dincă, Managementul serviciilor publice, SNSPA,2008, p. 52

29
CAPITOLUL II
Principiile serviciilor publice

2.1. Principii de organizare ș i func ționare a serviciilor publice

Managementul serviciilor publice ar e la bază o serie de principii și reguli de organizare și
funcț ionare. Aceste principii r eprezintă temelia pentru înființ area serviciilo r publice indiferent de
natura ș i modul lor de gestiune.
Printre principiile fundamentale se numără: principiul eficienței și eficacității, principiul
echității și principiul descentralizării serviciilor publice.

2.1.1. Principiul eficienț ei și eficacității

Principiul eficienț ei presupune că toate cheltuielile necesare se suportă din b ugetul local,
adică din taxele și impozitele cetăț enilor.48 Astfel administraț ia are scopul de a găsi un raport
favorabil între costuri ș i cantitatea/ cali tatea s erviciilor prestate cetățenilor.
Principiul eficienț ei constituie un instrument necesar la etapele de elaborare a capitolelor
de cheltuieli bugetare utiliz ate în vederea funcț ionării serviciilor publice.
Eficienț a presupune obținerea de rezultate maxime cu eforturi minime .
Datorită faptului că eficienț a are drept obiectiv principal satisfacerea cât mai completă a
nevoilor societăț ii se ajunge de multe ori în cazul în care cheltuielile bugetului local nu sunt
îndeajunse pentru satisfacerea acestor nevoi. Este preferabil totuși ca administraț ia să încerce
satisfacerea interesului public , chiar dacă prin aceasta se va ajunge la formarea unor datorii
deoarece rolul ei principal este acela de a asigura o desfășurare normală a vieț ii publice.
Prin această măsură a dministraț ia va demonstra că utilizarea banul ui public a fost una
eficientă ș i nu una ineficace.
Administraț ia locală de asemenea va avea rolul de a sprijini prestatorii d e servicii publice.
Astfel ea își va asuma obligaț ia „de a acorda prioritate unui age nt ec onomic prestator de
servicii făr ă de alt agent economic în vederea acordării de licențe, concesiuni, autorizaț ii.“49

48 Anton Parlagi, Margareta Costea, Ioan Plumb, Radu Dobresu, Managementul administrației publice
locale, Servicii publice, Editura Econom ica, 1999, p. 17
49 Ibidem 48, p. 17

30 S-a demonstrat că eficienț a se măsoară prin comparare a (raportarea) rezultatelor (ieș irilor)
cu eforturile (intrări).50
Eficacitatea are drept obiectiv obținerea de rezultate cât mai apropiate de obiectivele
propuse . Administraț ia prin intermediul efica cității se angajează să satisfacă nece sitățile sociale
cât mai complet, oferindu -i cetaț eanului servicii publice diversificate acest lucru presupu nând un
echilibru între eficiență ș i eficacitate.
În vederea eficientizării și eficacităț ii serviciilor publice s -au luat o serie de măsuri cum ar
fi:
a. Consacrarea legală a principiului autonomiei locale, potrivit căruia fiecare colectivitate
locală își organizea ză serviciile publice necesare ș i oportune;
b. Finanț area se rviciilor publice prin modalităț i diferite, surse bugetare , extrabugetare ș i/
sau mi xte (bugetare ș i venituri proprii);
c. Transformarea regiilor autonome, în marea lor majoritate presta toare de servicii publice
care ș i-au dovedit din plin neviabilitatea, în societăț i comerciale;
d. Privatizarea unor servicii publice cum ar fi colectarea deseurilor menajere, transportul
în comun;
e. Concesionarea unor servicii publice unor agenți pr ivați (persoane fizice sau juridice).51

2.1.2. Principiul echităț ii (principiul egalităț ii de tratament al utilizatorilor)

Principiul echității (egalității) prestărilor de servicii, este un corolar al principiului
egalității tuturor cetățenilor în fața le gii și, ca atare, toți cetățenii trebuie să beneficieze în aceeași
măsură de serviciile publice.
Principiul egalit ății tuturor cetățenilor în fa ța serviciului public reprezintă o consecin ță
necesară ș i evidentă a principiului de egalitate în fa ța legii con sacrat prin Declara ția drepturilor
omului la 1789.
Curtea Constitu țională a României a decis în mod constant că principiul egalităț ii în fa ța
legii, consacrat de art. 16 din Constitu ție, presupune instituirea unui tratament egal pentru situa ții
care, în fu ncție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă,
presupune solu ții diferite pentru situa ții diferite.52

50 Iordan Nicola, Managementul serviciilor publice locale, Editura ALL Beck, 2003, p. 95
51 Iordan Nicola, Managementul serviciilor publice locale, Editura ALL Beck, 2003, p. 97
52 Matei Lucica, Management Public, editia a II-a, editura Economica, 2006, p. 97

31 Principiul echității porneș te de la ide ea că într -un stat democratic toți cetățenii sunt egali
în fața legii ș i au acele ași drepturi și obligaț ii, astfel fiecare individ dintr -o țară trebuie să
beneficieze în aceeași măsură de serviciile publice oferite de stat sau de autoritățile administraț iei
publice locale.
Egalitatea beneficiarilor în raport cu serviciile publice trebu ie privită sub un dublu aspect,
astfel53:
a. Marea majoritate a serviciilor publice au fost prestate în gene ral fără bani de către
organizaț iile publice;
b. Cel de al doilea aspect face referire egalitatea de tratament a beneficiarilor atunci când
serviciul public este prestat în mod oneros.
Serviciile publ ice din cultură, sănătate, învățământ, artă sau asistenț ă socială fac parte din
prima categorie. Finanț area acestor servicii este asigurată de la bugetul de stat sau bugetele
locale, scopul lor fiind acela de satisfacere a nevoilor generale ale membrilor societăț ii. Datorită
fapului că resursele b ugetare sunt restrânse, statul și colectivitățile locale nu reuș esc întotdeauna
să asigure servicii publice adecvate.
Consumatorii plătesc aceleaș i tarife pentru s erviciile publice prestate în mod oneros
indiferent de calitatea serviciului respec tiv sau starea material ă a cetăț eanului (exemp le:
eliberarea de buletine, paș apoarte, gospodărie comunală).
Acest principiu se aplică atât agenților serviciilor publice , cât și utilizatorilor serviciilor
publice.
Principiul echităț ii are două consecințe pentru operatorii de servicii:
– aceștia au obligația de a asigura serviciul pentru toți utilizatorii sau pentru un număr cât
mai mare;
– sunt obligaț i să practice un preț de bază uniform și rezonabil pentru a se asigura accesul
tuturor54.
Agenții serviciilor publice sunt supuși acelorași reguli în ceea ce privește derularea
carierei lor sau accesul la posturi55.
Se garantează aș adar prin acest principiu acce sul legal la posturil e publice ș i nu se permite
discriminarea de ordin religios, filozofic, politic sau rasial.

53 Ibidem 51, p.98
54 Dragoș Dincă, Managementul serviciilor publice, SNSPA, 2008, p. 43
55 Ion Plumb, Armenia Androniceanu, Oana Abăluță, Managementul serviciilor publice, Editura ASE,
București, 2003, p. 78

32 Beneficiarii servicii lor publice se bucură de aceleași reguli. Administraț ia publică nu are
dreptul să ofere unor cetățeni mai multe utilităț i publice decât altora. Discrepanțele care totuș i
apar nu fac obiectul administrației , ci a unor probleme din reț elele tehnice sau organizatorice.
De exemplu, datorită unor condiții tehnice, unele servicii precum serviciul de gaz, de
distribuție a energiei termice, de alimentare cu apă, nu pot fi furnizate în mod egal.
Pentru ca acest principiu să fie aplicat cât mai co rect, administraț ia trebuie să recurgă
sistematic la concurență și să asigure transparența pentru furnizorii de servicii publice.
Cele trei elemente amintite – obiective, mijloace, rezultate, constituie triunghiul performanței.

2.1.3. Principiul descentralizării serviciilor publice

Principiul descentralizării serviciilor publice este prevăzut atât în Constituția României
dar și în Legea Administrației Public e Local e (art. 1) și constă în deplasarea centrului de greutate
al serviciilor publice de la „centru “ către comunitățile teritoriale.
Există o serie de acte normative care consacră acest principiu.
Așadar, art. 119 din Constituț ie, art. 2 din Legea n r. 215/ 2001 privind administraț ia
publică locală, Leg ea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale,
adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, prevăd descentralizarea serviciilor publice, care se
manifestă prin deplasarea serviciilor publ ice de la centru către comunităț ile locale56.
Principiul descentralizării serviciilor publice constă în „transferarea serviciilor de la
„centru” spre comunitățile locale, cu scopul satisfacerii nevoilor sociale “57.
Ținând cont de sensul formal, descentralizarea este cea care permite serviciilor publice să
se administreze singure , dar sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le
permite constituirea unor autorități proprii și le dotează cu resursele necesare58.
Dacă se ț ine cont de obiectivul organizării serviciilor publice , se deduce faptul că
descentralizarea va trebui să realizeze în primul rând acest obiectiv ș i în al doilea rând să
înfăptuiască organ izarea administrativ -teritorială , aceasta din urmă nefiind prioritară.
Descentralizarea re prezintă o acț iune c omplexă de aceea trebuie să se ț ină cont de gradul
de specializare al acestora și de necesitatea continuității lor. Astfel, chiar dacă s-ar dori
descentralizarea unui serviciu public, administrația locală nu va fi capabilă să realizeze acest fapt

56 Iordan Nico la, Managementul serviciilor publice locale, Editura ALL Beck, 2003, p. 99
57 Alexandru Ioan; Matei Lucica. Servicii publice: abordare juridico -administrativă, management,
marketing, Bucuresti: Editura Economică, 2000, p. 99
58 Debbasch C., Institutions Adm inistratives, L.G.D.J., Paris, 1972, p. 160.

33 datorită lipsei specialiștilor necesari acestui serviciu. Este de neconceput ca o comună să -și
înființeze un post de radio fără electroniști sau redactori, o școală fără profesori sau un spital fără
medici59.
În literatura de specialitate se pre cizează că prin d escentralizarea tehnică se oferă
personalitate jurdică serviciului public.
În unele studii de specialitate60, pe lângă descentralizarea politică, administrativă și
bugetară, se vorbește despre dezangajare sau descentralizare prin recurgerea la piaț ă.
Dezangajarea la piaț ă a fost definită ca fiind încredinț area anumitor funcții ale unei
persoane publice, unor instituții private sau non -guvernamentale, în vederea interesului public și
cu participarea persoanei publice. Acest procedeu reprezintă subcontractarea serviciilor,
dereglementarea sau privatizarea integrală61.
În funcție de evoluția istorică ș i politică dintr -o țară s-a constat că gradul de
descentralizare diferă. În America Latină și în numeroase țări în curs de dezvoltare, centralismul
este o tradiț ie care își găsește rădăcinile în lunga perioadă de administrație colonială62.
Spre exemplu , în Africa sau în alte regiuni subdezvoltate din punct de vedere al sectorului
privat , statul a fost cel care ș i-a asumat o mar e parte din sarciniile de orientare a economiei și de
asigurare de servicii publice. În anii ’80 Banca Mond ială ș i FMI au considerat această m ăsură ca
fiind coruptă deoarece puterea se concentra într -o mică elită urbană.
Descentralizarea serviciilor public e a fost luată în vedere de către România în mod
permane nt după anul 1990 luându -se o serie de reglementări.
Pentru ca serviciile publice să fie prestate în condiții de eficiență, este necesar ca
administrația publică să aplice anumite reguli, între care a mintim: regula continuității , regula
adaptării sau flexibilității , regula cuantificării63.
În concluzie , observăm că descentralizarea unui serviciu public constă în dreptul confer it
de puterea centrală autorităților administrației publice locale de a înfiin ța și organiza aceste

59 Ion Plumb, Armenia Androniceanu, Oana Abăluță, Managementul serviciilor publice, Editura ASE,
București, 2003., p. 79
60 Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare – The UNDP role în decentralization and loca l governance,
New York 2000, p. 29.
61 Dragoș Dincă, Managementul serviciilor publice, 2008, p. 46
62 Stein E., Fiscal decentralisation and government în Latin America, Paris, OCDE, 1998, p. 95.
63 Ion Plumb, Armenia Androniceanu, Oana Abăluță, Managementul s erviciilor publice, Editura ASE,
București, 2003., p. 79

34 servicii pe plan local , conducătorii acestora fiind numiț i de către autorit atea delibera tivă a
administraț iei publice locale64.

2.1.4. Principiul continuităț ii serviciului public

În doctrină se susț ine că este cel mai important princ ipiu care guvernează serviciul public,
ca o consecință firească a permanenței statului și a necesităț ii de a asigura satisfacerea nevoilor de
interes general fără întreruperi65.
Așadar întreruperea serviciilor publice conduce la o dereglare și la o primejdu ire a vieț ii
publice. Operatorul ce furnizează ser viciul public are datoria de a -și organiza activitatea în aș a fel
încât să nu existe întreruperi.
Este nece sar ca serviciul public să funcționeze constant ș i regulat.
În acest sens administrația are obligaț ia de a face stocuri de mater ii prime ș i energie, de a
pregăti forme alternative de satisfacere a nevoilor comunită ții în cazuri excepț ionale pent ru a
premedita pericolul prestaț iei din alte cauze.
Aceste servicii vitale pentru orice comunitate trebuie să fie asigurate în mod continuu și
uneori în mod permanent.
De exemplu, spitalele și serviciile de pază contra incendi ilor trebuie să funcționeze non –
stop, în timp ce serviciul stării civile este continuu, fără a fi însă permanent66.
Principiul continuităț ii nu trebuie absolutizat pe considerentul că, o dată înființ at, un
serviciu public este veș nic67. Dacă se ajunge în situația în care acest serviciu nu își mai justifică
funcționarea poate fi desființat, în condiț iile prevăzute de lege.

2.1.5. Principiul muta bilităț ii (adaptabilitatea) serviciului public

Pornind de la ipoteza că nevoia socială este în continuă creș tere atât ca ntitativ cât ș i
calitativ rezultă că orice serviciu public trebuie să se adapteze la aceste noi cerințe prompt ș i
eficient.
Adaptarea s erviciului public la nevoia socială se realizează prin „Statutul de organizare și
funcționare “ a prestatorului de servicii: regie autonomă, societate comercială, instituție publică

64 Iordan Nicola, Managementul serviciilor publice locale, Editura ALL Beck, 2003, p. 100
65 G. Dupuis, J.M. Guedon, Droit administratif, Paris, 1991, p. 444
66 Ion Plumb, Armenia Androniceanu, Oana Ab ăluță, Managementul serviciilor publice, Editura ASE,
București, 2003., p. 79
67 Ibidem 64, p 95

35 etc.68 Autoritățile administraț iei publice locale sunt cele care stabilesc utilitatea înființ ării
serviciului public ș i de asemenea , acestea restrâng sau modifică obiectul de activitate ale
serviciilor publice. Serviciile publice create de administrație rămân sub autoritatea acesteia,
indiferent de modul de organizare și funcționa re a lor69.
Principiul mutabilităț ii obligă operatorii să aibă în vedere două aspecte:
a. Să identifice aș teptările utilizatorilor;
b. Să asigure îmbunătăț irea continuă a serviciului public.
În cazul persoanelor juridice ce nu se află sub autoritatea admini strației locale și au în
competenț a lor pres tări de servicii trebuie să se ț ină seamă de condiț iile contractuale.
În aceste condiț ii adm inistraț ia trebuie să prevadă prin contract condiț ii obliga torii pentru
prestator, precum și posibilitatea adaptabilită ții serviciului la nevoia socială70.
Aceste clauze nu încalcă principiul libertății de voință al părț ilor contractante.
Principiul mutabil ității presupune ș i adapta rea serviciului public la evoluț ia tehnologică.
Din punct de vedere al teh nologiei, sunt două aspecte importante :
– În ce măsură sunt încorporate noile tehnologii în furnizarea serviciului public în
vederea creșterii performanțelor acestora ? și
– În ce măsură noile tehnologii determină apariția unor servicii publice71?
Răspunsul la prima întrebare este dat de către literatu ra de specialitate, autorii susținând
că viteza de inerț ie a noilor tehnologi i este mai mică în sectorul public decât în cel privat.
Prin apariț ia no ilor tehnologii s -au dezvoltat și noi nevoi sociale așadar colectivităț ile
local e au fost nevoite să creeze ca servicii publice activități create de progresul tehnic ce aveau
drept scop întărirea propriilor autorități , asigurarea dezvoltării economice .
În etapa actuală de dezvoltare, progresul tehnic permite consumatorilor să se elibe reze de
puterea publică pentru anumite tipuri de prestații deoarece anumite servicii, create ca urmare a
progreselor tehnice și dezvoltate ca servicii publice, pot să iasă treptat de sub tutela publică
pentru a fi furnizate într -un univers concurențial72.
În România agenț ii prestatori de servicii au încercat să se adapteze în perioada de tranziție
și reformă economică prin următoarele ț inte:

68 Ion Plumb, Armenia Androniceanu, Oana Abăluță, Managementul serviciilor publice, Editura ASE,
București, 2003., p. 80
69 Ibidem 67, p. 101.
70 Anton Parlagi, Ma rgareta Costea, Ioan Plumb, Radu Dobresu, Managementul administrației publice
locale, Servicii publice, Editura Economică, 1999, p. 19
71 Dragoș Dincă, Managementul serviciilor publice, 2008, p. 44
72 Ibidem 71, p. 46

36 a. Degra varea bugetului de stat ș i a bugetelor locale de cheltuieli făcute cu regiile
autonome;
b. Crearea unui climat concurențial pe piaț a serviciilor publice;
c. Cresterea calităț ii serviciilor prestate73.

2.1.6. Principiul neutralităț ii

Principiul neutralităț ii are drept scop sa tisfacerea interesului general ș i nu a celui particular.
Acest principiu decurge din neces itatea de a asigura accesul tuturor la servicii publice și
din caracterul egalitar al administrației publice, în sensul că ea furnizează servicii tuturor, fără a
face distincție de origine, de rasă, de partide politice, principiu care nu este întotdeauna ș i
pretutindeni aplicabil74.

2.1.7. Principiul cuantificării

Acest principiu are două sensuri: în primul rând acest principiu implementează o evaluare
obiectivă a măsurii în care serviciul public satisf ace necesitățile beneficiarilor, acest lucru
conducând la o estimare rapidă a activității serviciului ș i în al doilea rând asigură transparența
față de consumatori ș i echitatea în furnizare.
Cuantificarea serviciilor publice de asemenea permite fundamentarea procesului dec izional
la nivel macro, precum ș i la nivel microeconomic, la nivel național ș i local75.
Pe lângă aceste principii mai putem menționa principiul legalității și principiul dezvoltării
durabile .
Legalitatea constituie acel princ ipiu fundamental că ruia i se subordonează administrația
publică ș i stă la baza întregului proces administrativ.
Legalitatea este sinonimă cu regularitatea juridică și presupune c a acțiunea administrației
să țină seama de două elemente: obligația de conformare față de lege și obligația de inițiativă
pentru a asigura aplicare a legii .
Principiul dezvoltării durabile a fost proclamat în cadrul „Declaraț iei de la R io“ semnată
de majoritatea statelor lumii, printre care și România, în cadrul Conferinței ONU pentru protecția
mediului și dezvoltare din iunie 199276.

73 Iordan Nicola, Managementul serviciilo r publice locale, Editura ALL Beck, 2003, p. 103
74 Alexandru, Ioan; Matei, Lucica. Servicii publice: abordare juridico -administrativa, management,
marketing, Bucuresti, Editura Economică, 2000, p. 133
75 Ibidem 56, p. 104

37 Potrivit acestei Declaraț ii „dreptul la d ezvoltare trebuie conceput în aș a fel încât să
satisfacă echitabil nevoile privind dezvoltarea și mediul înconjurător ale generațiilor prezente și
viitoare “.

76 Dragoș Dincă, Managementul servic iilor publice, 2008, p. 47

38
CAPITOLUL III
Principiul continuităț ii servi ciului public

3.1. Conturarea principiului co ntinuit ății în doctrina franceză

Majoritatea statelor europene au adoptat concepț ia franceză asupra serviciilor publice.
În Franța, noțiunea de serviciu public se conturează pe baza unei decizii a Tribunalului de
Conflicte din 1873, decizia Blanco77, prin care tribunalul consacra pentru prima dată răspunderea
statului pentru prejudicii cauzate de serviciile publice și se stabilește competența sa în astfel de
litigii. Prin Decizia Blanco se consacră pentru prima dată autonomia dreptului administrativ, prin
identificarea p osibilit ății de a pune în discuț ie responsabilitatea statului pentru pagube le cauzate
de diferite activităț i.
În Franț a, conceptul de serviciu public a evoluat o dată cu dezvoltarea administraț iei
publice, caracteristice fiind două fenomene:
a. proliferarea de servicii publice are un obiect economic, cum ar f i servicii publice
industriale ș i comerciale;
b. dezvoltarea participă rii particularilor la sarcinile de interes general (gestiunea
serviciilo r publice de persoane private este ilustrată celmai bine de concesiunea serviciilor
publice).
În prezent noț iunea de serviciu p ublic în dreptul francez se află într-un decli n evident,
provocat de divergenț e mari între teoria abstrac tă a serviciului public și dreptul pozitiv
jurisdicț ional.
În consecință, doctrina franceză , respingând ast ăzi teo ria serviciului public, încearcă să
pună în locul acesteia fie noțiunea de utilitate publică, fie de noț iunea de interes general78.
Continuitatea ser viciului public es te recunoscută pentru prima dată ca având valoare
constituț ională prin Decizia Consiliului Constituțional nr. 79 -105 DC din 25 iulie 1979 privind

77 Pe data de 3 noiembrie 1871, Agnes Blaco, în vârstă de 5 ani și jumătate, mergea pe un drum public, în
fața unui depozit de tutun, exploatat în regie de către Stat, fiind lovită de un vagon împins din interior, fapt ce i -a
provocat răni puternice. Tatăl său, Jean Blanco, a chemat în fața tribunalului civil din Bordeaux muncitorii Adolph
Jean, Henri Bertrand, Pierre Monet, Jean Vignerie, precum și Statul, reprezentat de prefect, considerând acest
accident imputabil muncitorilor ș i Statului, responsabil din punct de vedere civil pentru angajații săi.
78 André de Laubadére, Jean Claude -Venezia, Yves Gaudament, Traité de droit administratif, Tome 1, Droit
administratif general, 15e edition, L.G.D.F., 1999, p. 46

39 Legea de modificare a dispozițiilor Legii nr. 74 -696 din 7 august 1974 cu privire la continuitatea
serviciului public de radio și televiziune în cazul încetării activității.
Potrivit acestei decizii se afirmă că deși principiul continuităț ii este recunoscut ca fiind un
principiu constituț ional are anumite limite. Astfel legiuitorul este însărcinat să asigure un
echilibru între interesele profersionale ș i cele generale. S-au stabilit limitări și condiționări în
exercitarea acestui drept. Asemenea restricționări variază ca întindere și, adeseori, cele mai multe
vizează anumite categorii de lucrători datorită statutu lui lor (servicii publice), atribuțiilor pe care
le îndeplinesc (servicii esențiale), rangului lor ierarhic (staff -ul managerial) ori altor combinații
între acestea.
În unele state, nu există dispoziții legale cu privire la acest subiect, aspect care gener ează
interpretări diferite ale autorităților publice naționale, anume cele care interzic, respectiv recunosc
tacit dreptul la grevă. Mai mult, funcționarii publici din anumite state europene sunt guvernați, în
ansamblul lor, printr -o legislație specială, c are definește, printre altele, și condițiile exercitării
dreptului la grevă79.

3.2. Impo rtanța continuităț ii serviciului public

Înființ area unui serviciu public constituie conștientizarea autorităț ilor publice cu privire la
soluționarea unei nevoi sociale . Așadar acestea acceptă să asigure pe viitor satisfacerea acestei
nevoi, mergând pe considerentul că aceasta prezintă un caract er imperios necesar în plan naț ional
sau local, după caz. În consecinț ă, este de neconceput ca serviciul public să funcț ioneze c u
întrerupere, el trebuind să funcț ioneze în mod continuu80.
Așa cum am arăta t mai sus principiul continuităț ii este considerat în doctrină ca fii nd cel
mai important principiu ș i se bazează pe ideea că preluarea unei activități de către autoritățile
admini strației publice implică existenț a unei nevo i sociale ce trebuie satisfacută . Continuitatea
serviciului impune ca serviciul să funcționeze și să nu cunoască î ntreruperi brutale.
Există o serie de servicii publice care prin natura interesului public asigura t nu se pot
întrerupe fără r iscul de a pune în pericol însăși viaț a pub lică (asigurarea cu apă a cetăț enilor,

79 http://www.umk.ro/fr/buletin -stiintific -cercetare/arhiva -buletinstiintific/156 -buletin -stiintific -nr-18-2009/
264-certain -aspects -regarding -the-right -of-public -servants -in-the-european -union -to-strike -positive -statutory –
regulation -of-the-right -to-strike -in-romanian -law-.html
80 Iordan Nicola, Managementul serviciilor publice locale, Editura ALL Beck, 2003, p. 94

40 asigurarea cu căldură , salubrizarea )81. De a ceea este necesară prestarea neîntreruptă a acestor
servicii vitale pentru orice comunitate.
Este neapă rat ca unele servicii public să fu ncționeze în mod permanent.
Spre exemplu , serviciile publice spitalicești, poliția, apa, serviciile de luptă contra
incendiilor trebuie să funcționeze zi și noapte a.
De asemenea , sunt servicii publice ce funcț ionează în mo d continuu , dar nu sunt
permanente.
Serviciile pu blice din următoarele domenii își desfăș oară activitatea în mod continuu:
a. Apa (furnizarea apei ș i apa reziduală);
b. Armata;
c. Asistenț a socială;
d. Deșeurile menajere (gestionarea lor);
e. Electricitate a (furnizarea de energie electrică);
f. Gazul natural (furnizarea de gaze naturale);
g. Poliția;
h. Pompierii ;
i. Protec ția consumatorilor;
j. Radioul național (canalele de radio cu acoperire mare );
k. Sănăta tea (asistenț a sanitară);
l. Telecomunicaț iile;
m. Televiziunea naț ională;
n. Transport ul public ;
În concluzie , principiul continuității impune autorităților publice obligaț ia de a asi gura
funcț ionarea regulată a servicii lor publice și are semnificaț ia de a asigura utilizatorilor accesul
liber ș i egal la serviciul publi c, după un program ad us la cunoștiinț a publicului82.

3.3. Consecințele principiului continuităț ii

În practică au existat o serie de consecinț e ale principiului continuită ții printre care amintim:
a. Interdicț ia dreptului la grevă;
b. Teoria impreviziunii;

81 Anton Parlagi, Margareta Costea, Ioan Pl umb, Radu Dobresu, Managementul administrației publice
locale, Servicii publice, Editura Economică, 1999, p. 20
82 Iordan Nicola, Managementul serviciilor publice locale, Editura ALL Beck, 2003, p. 98

41 c. Prin inte rmediul principiului continuităț ii se explică de ce un guvern demisionar sau, în
general o autoritate a administraț iei publice a cărei mandat expir ă, continuă să se ocupe de
soluț ionarea afacerilor curente.83

3.3.1. Interdicț ia dreptului la grevă

Principiul conti nuităț ii a justificat o lungă perioadă de timp interdicț ia sau limit area
dreptului la grevă în funcția publică prin existența unei legislații îngrăditoare în domeniu.
În une le categorii de servicii publice, agenț ilor prestat ori li s -a interzis chiar dreptu l la grevă.
Marea Britanie este țara în care nu se regăseș te nicio reglementare cu privire la nivelul
minim în serviciile publice, singurul mijloc de a asigura continuitatea acestora fiind limitarea
legală generală a recurgerii la grevă și rechiziția84.
În Germania salariații din serviciile cu impact asupra publicului, sub contract de muncă
de drept privat, pot face grevă cu condiția să nu aducă prejudicii intereselor cetățenilor și să se
asigure că sunt luate măsuri pentru acest fapt.
În Italia , Legea nr. 1 46 din 12 iunie 1990 are ca obiectiv concilierea între exercitarea
dreptului la grevă în serviciile publice esențiale și ocrotirea drepturilor persoanelor protejate prin
Constituție. În acest scop, în această lege sunt enunțate regulile ce trebuie respecta te în caz de
conflict colectiv pentru „a asigura realitatea conținutului esențial al drepturilor stabilite “85.
Constituția Spaniei optează pentru continuitatea serviciului public esențial pentru
comunitate.
În Portugalia prin Legea din 1977 asupra dreptului de grevă s -a schimbat regimul
acesteia și , în particular , s-au introdus măsuri specifice în serviciile care asigură nevoile sociale
absolut necesare .
În România potrivit art. 30 din Legea nr. 188/1999: „Funcționarilor publici le este
recunoscut dreptul la grevă, în condițiile legii. Funcționarii publici care se află în grevă nu
beneficiază de salariu și alte drepturi salariale pe durata grevei “86.
Inițial, legea prevedea exercițiul dreptului la grevă „cu respectarea continuității și
celerității serviciului public “, text eliminat prin Legea nr. 251/2006. În literatura juridică s -a
considerat că ar fi fost mai oportun să se mențină o atare circumstanțiere a dreptului la grevă, cel

83 Ibidem 82, p. 95
84 Dragoș Dincă, Managementul servicii lor publice, 2008, p. 43
85 Dragoș Dincă, Managementul serviciilor publice, 2008, p. 43
86 Legea nr. 188/ 08.12.1999 privind Statutul functionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 365 din 29.05.2007.

42 puțin în ceea ce privește continuitatea. Într -adevăr, continuitatea este conside rată o trăsătură de
bază a serviciului public, ea neputând fi afectată nici pe timpul grevei87.
Art. 41 din Legea nr. 168/1999 prevede că o grevă poate fi declanșată doar dacă se ține
cont de două condiții:
a. doar după ce au fost utilizate toate posibilită țile de soluționare a conflictului de interese
prin modalitățile prevăzute de lege;
b. după ce au fost avizați conducătorii unității de către organizatori cu 48 de ore, se poate
declanșa grevă.
Una dintre problemele cele mai importante care însoțesc orice analiză a dreptului la grevă
o constituie limitele exercitării acestuia. În sistemul nostru de drept, funcționarii publici
beneficiază, ca regulă, de dreptul la grevă. De un atare drept beneficiază și 56 funcționari publici
parlamentari (în temeiul art. 35 alin. 2 din Legea nr. 7/2006)88. Consacrarea dreptului la grevă
drept normă generală în materia funcționarilor publici, merge dincolo de impunerea
constituțională89 și chiar de limitele impuse de jurisprudența Comitetului pentru Libertate
sindicală a Organi zației Internaționale a Muncii.
Comitetul pentru Libertate Sindicală susține că funcționarii publici care exercită
autoritatea în numele statului pot avea dreptul la grevă restricționat. Există sisteme de drept în
care dreptul la grevă este chiar restricți onat. Câteva exemple le constituie țări precum Belgia,
Danemarca, Germania și Portugalia.
Cu toate aceste a, legiuitorul român a optat pentru a consacra un drept la grevă mai larg în
cuprinsul art. 30 din Legea nr. 188/1999 decât acela la care l -ar fi oblig at Constituția și
Convențiile Organizației Internaționale a Muncii. Cu timpul s -a renunțat la condiția asigurării
celerității și continuității serviciului public. S -a considerat că exercițiul dreptului la negocieri
colective și a celui la asociere sindica lă (ambele consacrate constituțional, de această dată nu
numai pentru salariați) capătă mai mult sens și substanță în prezența dreptului la grevă90.
Printre excepțiile dreptului la grevă al funcționarilor publici se numără și cazul polițiștilor.
Potrivit ar t. 45 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului , acestora
le este interzis să declare sau să participe la greve. Curtea Constituțională a statuat în sensul

87 Raluca Dumitriu, Particularități ale dialogului social în cadrul autorităților și instituțiilor publice, Revista
Transilvană de Științe Administrative nr. 3 (27)/2010, p. 41 -60
88 Raluca Dumitriu, Particularități ale dialogului social în cadrul autorităților și instituțiilor publice, Revi sta
Transilvană de Științe Administrative nr. 3 (27)/2010, p. 41 -60
89 Constituția consacră în art. 43 alin. 1 doar dreptul salariaților la grevă.
90 Ibidem 88, p. 41 -60

43 constituționalității acestui text91, pornind de la faptul că art. 43 alin. 1 din Constituție consacră
dreptul la grevă numai pentru salariați, fără să facă referire expresă la funcționarii publici,
precum și de la aprecierea că această categorie de personal (polițiștii) își desfășoară activitatea în
sprijinul persoanelor, al com unității și al instituțiilor statutului, activitatea lor putând fi subsumată
conceptului de „servicii esențiale “.
În dreptul comparat, posibilitatea polițiștilor de a declanșa greva este foarte diferit
reglementată.
Astfel, în țări ca Irlanda, Marea Britan ie, Bulgaria, Ungaria, Germania, Franța sau
Polonia, polițiștilor le este interzis dreptul la grevă92.
Este permisă condiționat greva polițiștilor î n state precum Belgia sau Olanda , iar în
Austria dreptul la grevă al acestora nu este restricționat deloc.
Dincolo de interdicția grevei pentru aceste categorii de funcționari publici, tuturor
funcționarilor publici le este interzisă declanșarea grevei cât timp un acord colectiv este în
ființă93.

3.3.2. Teoria impreviziunii

Pe baza principiului continuității s -a formulat în jurispudență teoria impreviziunii potrivit
căreia este necesară continuitatea prestării serviciului public chiar și în cazul unor dificultăți
financiare neprevăzute de către concesionar.
Modificarea unui contract în dreptul civil poate fi doar rezultatul voinței exprese a
părților. Intervenția cazului de forță majoră sau a cazului fortuit are drept efect imediat
suspendarea, întreruperea executării contractului de către partea care este împiedicată să -și
îndeplinească obligațiile sale, datorită apariției împrejurărilor exterioare și mai presus de voința
lor și care nu puteau fi prevăzute.

Teoria impreviziunii din dreptul administrativ are dou ă forme:
a. Teoria hazardului (riscului economic) sau teoria impreviziunii propriu -zise;
b. Teoria hazar dului administrativ.

91 Prin Decizia nr. 1225/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 100 din 8 februarie 20 08
92 Ibidem 88
93 Raluca Dumitriu, Particularități ale dialogului social în cadrul autorităților și instituțiilor publice, Revista
Transilvanăde Științe Administrative 3 (27)/2010, p. 41 -60

44 Teoria impreviziunuii a fost conturată în timpul primului război mondial, în Franța, fiind
una din cele mai importante teorii din dreptul administrativ.
Izvorul acestei teorii l -a constituit Decizia Consiliului de Stat francez din 30 martie 1916,
în cauza „Campagnie General d ’eclairage de Bordeaux “. Astfel Consiliul de Stat francez a
soluționat cererea Companiei generale de iluminat din Bordeaux privind posibilitatea majorării
tarifelor pentru prestările de servicii de iluminat cu gaz, datorită creșterii prețului cărbunelui, ca
urmare a războiului. Concedentul a trebuit să suporte creșterea prețului cărbunelui (materie primă
pentru fabricarea gazului) pentru a putea asigura continuitatea serviciului public de iluminat94.
Astfel, conceden tul este obligat să ajute financiar cocontractantul să -și execute datoriile
contractuale, atunci când apare un eveniment neprevăzut și străin de voința părților ce pertubă
executarea contractului.
Trăsătura fundamentală a impreviziunii o reprezintă imposib ilitatea părților de a prevedea,
la încheierea contractului, apariția unor evenimente care să afecteze echilibrul financiar al
acestuia.
Un exemplu poate fi urcarea prețului avut în vedere la încheierea contractului, ca urmare a
apariției unor situații imp revizibile.
Situațiile imprevizibile pot fi naturale ca, de exemplu, seisme, inundații, perioade
îndelungate de secetă, toate fiind susceptibile să ridice costurile prestațiilor ce revin
contractantului sau să determine scăderea cifrei de afaceri.
De aseme nea, aceste cauze pot fi generate de fapta omului sau exterioare voinței părților,
cum este, spre exemplu, starea de război95.
Pentru a exista impreviziunea trebuie îndeplinite trei condiții:
a. Existența unui contract administrativ deja încheiat;
b. Să int ervină un eveniment imprevizibil ce nu putea fi prevăzut de părți la incheierea
contractului de concesiune.
c. E necesar ca evenimentul să fie independent de voința părților.

Efectele impreviziunii

Starea de impreviziune îl obligă pe concensionar la cont inuarea executării contractului și
nu îl absolvă pe acesta de îndatoririile sale.

94 Belecciu Liliana, Contractul de concesiune. Chisinau, 2007, dispo nibil la
http://www.scribd.com/doc/51597328/liliana -belecciu -thesis -contractul -de-concesiune
95 Ibidem 94

45 Obligației acestuia de a continua, pe timpul acțiunii evenimentului imprevizibil,
executarea contractului, îi corespunde, dreptul corelativ al acestuia de a percepe și de a o bține o
indemnizație96 cu titlu de impreviziune , de la autoritatea publică concedentă, care are obligația de
a asigura continuitatea serviciului public97.

3.3.3. Tipuri de servicii vitale ce impun prestarea lor î n regim de continuitate

În analiza continuit ății se pleacă de la faptul că serviciul public satisface un interes
general calificat, imperios necesar pentru populație.
De aceea, funcționarea continuă a serviciului public se impune98.
Legea mai precizează că dreptul la grevă în sfera serviciilor de uti lități publice vitale,
precum alimentarea cu apă, canalizarea și epurarea apelor uzate, salubrizarea, alimentarea cu
energie termică, iluminatul public și transportul public, este supus restricțiilor aplicabile
ramurilor de activitate în care nu se poate d eclara greva cu întrerupere totală a activității.
Tipuri de servicii vitale:
– Canalizare;
– Alimentare cu apă;
– Transport public;
– Iluminat public;
– Alimentare cu energie termică;
– Serviciul medical;
– Serviciul de pompieri;
– Salubrizarea;
– Alimenta rea cu gaze naturale.

96 Astfel s -a admis, în Franța, de către Consiliul d e Stat, în 1916, o indemnizație pentru compania de gaz din
Gournaz; în România s -a admis, de la 1919, sporirea taxelor la tramvai.
97 Ibidem 95
98 Oroveanu, Mihai T., Tratat de drept administrativ, București, 1994, p. 299.

46
CAPITOLUL IV
Principiul continuității serviciulu i public în legislația României

4.1. Conturarea principiului continuității în legislația serviciilor publice vitale

Fiind unul dintre cele mai importante principii ale serviciul ui public, principiul
continuității este stipulat în textul legislației serviciilor publice vitale. Prin această măsură se
recunoaște necesitatea funcționării continuue a anumitor servicii astfel încât să nu se creeze
tulburări grave în societate.

4.1.1. Prevederi ale Legii nr. 325/2006 privind serviciul public de alimentare cu energie termică

Legea reglementează desfășurarea activităților specifice serviciilor publice de alimentare
cu energie termică utilizată pentru încălzirea și prepararea apei calde d e consum, respectiv
producerea, transportul în vederea utilizării optime a resurselor de energie și cu respectarea
normelor de protecție a mediului99.
În art. 4 al legi i sunt specificate obiectivele acesteia printre care se numeră și asigurarea
continuități i serviciului public de alimentare cu energie termică , iar în art. 12 se menționeaz ă că
în cazul în care se reziliează contractul de delegare a gestiunii, operatorul are obligația de a
asigura continuitatea serviciului public de alimentare cu energie termi că pe o perioadă
determinată urmând a fi stabilită de autoritatea administrației publice locale sau de asociația de
dezvoltare comunitară, după caz, cu condiția, să nu depășească 12 luni.

4.1.2 . Prevederi ale Legii nr. 241/2006 privind serviciului public de alimentare cu ap ă și
de canalizare

Serviciul public de alimentare cu apă și de canalizare face parte din catego ria serviciilor
publice vitale Legea nr. 325/2006 fiind cea care îi stabilește cadrul juridic unitar privind
înființ area, organizarea, gestio narea, finanț area, exploatarea, monitori zarea și controlul
funcț ionării.

99 Legea nr. 325 din 14 iulie 2006 p rivind serviciul public de alimentare cu energie termică, publicată în
Monitorul Oficial 651 din 27 iulie 2006

47 Prevederile acestei legi se aplică serviciul ui public de alimentare cu ap ă și de canalizare al
comunelor, ora șelor și municipiilor, indiferent de mă rimea acestora100.
Acest serviciu are drept scop asigurarea alimentării cu apă, canalizarea ș i epurarea apelor
uzate pentru toț i utiliz atorii de pe teritoriul localităț ilor prin intermediul autorității administrației
publice locale.
Art. 7 al legii prevede principiile după care se organizează și funcționează serviciul de
alimentare cu apă și canalizare, printre care se numără și principiul continuității.
La art. 11 este stipulat faptul că pentru asigurarea continuității serviciului și funcționării
sistemului de alimentare cu apă și de canaliza re în condiții de siguranț ă și la parametrii ceruți prin
normele și prescripț iile tehnice, autoritățiile administrației publice locale și asociațiile de
dezvoltare comunitară au datoria de a planifica și urmări excuția lucrărilor de investiții.
În vederea realizării acestui scop se vor î ntocmi programe directoare privind obiectivele
de investiț ii, ba zate pe planificarea multianuală a investițiilor și ținâ ndu-se seama de eta pele
procesului bugetar, în conformitate cu reglementă rile legale101.

4.2. Prevederi a le Legii nr. 263 /2004 privind asigurarea continuității asistenței
medicale pr imare prin centrele de permanență

Serviciul public de sănătate constă în efortul organizat al societății în vederea protejării și
promovării sănătății populației, având drept pri ncipal obiectiv atât prevenirea îmbolnăvirilor cât
și îmbunătățirea calității vieții.
Accesul la acest serviciu este recunoscut prin Constituție și este un drept de care trebuie
să beneficieze toți cetățenii unui stat.
Este o necesitate ca acest serviciu s ă funcționeze în mod continuu, înt reruperea lui putând
cauza grave tulburări la nivelul sănătății populației. Î n vederea aplicării acestui deziderat,
Parlamentul României a adoptat la data de 16 iunie 2004 Legea nr. 263 privind asigurarea
continuității asi stenței medicale primare prin centrele de permanență.
Această lege reglementează asigurarea continuității asistenț ei medicale primare a
colectivităț ilor local e arondate, denumite în continuare centre de permanență102.

100 Legea 241 din 22 iunie 2006 privind serviciul de apă și de canalizare, publicată în Monitorul Oficial 562
din 29 iunie 2006
101 Ibidem 100
102 Lege a 263 din 16 iunie 2004 privind asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de
permanență, publicată în Monitorul Oficial nr. 568 din 28.06.2004, moficată și completată prin Ordonanța nr. 11/2008

48 4.2.1 Prezentarea centrelor de permanen ță

Centrele de permanență reprezintă forme de organizare a activității medicale în sistemul
sanitar, fixe sau mobile care funcționează fără personalitate juridică .
Acestea funcționeză în afara programului de activitate a cabinetului medicinei de familie ,
stabilit și prevăzut î n contractul de furnizare de servicii medicale în asistența medicală primară
încheiat cu casa de asigurări de sănă tate.
Centre le de permanență fixe sunt unită ți sanitare cu sediul stabil ce nu au personalitate
juridică, în cadrul că rora se asigura continuitat ea asistenț ei medicale primare în regim de gardă
pentru pacienții din zona arondată astfel:
– la sediul centrelor de permanență;
– la sediul centrelor de permanență, precum și la domiciliul pacienților, în situația în care
acestea au la dispoziție autospeciale de consultații la domiciliu.
Centrele de permane nță mobile sunt forme de organizare a activității medicale în cadrul
cărora se asigura continuitatea asistenței medicale primare în regim de gardă pentru pacienții din
zona arond ată, prin deplasarea medicului de familie la domiciliul pacientului, cu autospeciale de
consultatii la domiciliu103.
Centrele de permanență sunt organizate în condițiile prevăzute de lege și asigură
continuitatea asistenței medicale primare. Acestea se înfi ințează în zone izolate sau greu
accesibile sau în localitățile ce nu dispun de mijloace pentru asigurarea continuității serviciului
medical.

4.2.2. Asigurarea continuității serviciului de asistență medicală primară

În vederea asigurării continuității ac estui serviciu medicii de familie asociaț i din mai
multe lo calități î n centre de permanență vor funcționa în regim de cameră de gardă, în
conformitate cu reglementările legale în vigoare și vor rezolva situațiile de urgență acordând
solicitanților din teri toriu servicii medicale de bază.
Se va mai asigura continuitatea serviciului de asistență prin intermediul med icilor de
familie care domiciliază în localitatea respectivă în zonele în care nu există posibilitatea asocierii

103 Ibidem 102

49 medicilor în vederea organizării unui centru de permanență, precum localităț i izol ate, greu
accesibile, cu un număr mic de locuitori și cu numă r redus de medici104.
E necesar ca aceste centre de permanență să funcționeze cu un număr de minim 5 medici
de familie care să își desfășoară activi tatea în cabinetele medicale din teritoriul arondat centrului
respectiv. Dacă există situații în care medicii de familie nu pot fi asigurați din unitățile
administrativ -teritoriale respective pot participa la asociere medici din unitățile școlare și/sau de
la unitățile administrativ -teritoriale, altele dec ât cele arondate centrului.
Obligația medicilor de familie asociați în centre de permanență este de a afișa la cabinetul
medical individual date despre:
1. Centrul de permanență care asigură rezolvarea sit uațiilor de urgență în afara
programului de activitate;
2. Numărul de telefon al centrului de permanență;
3. Programul mediciilor asociați;
4. Numărul de telefon al substației serviciului județean de ambulanță.
În cazul în care nu există spațiu disponibil pentru înființarea unui centru de permanență
independent, se va asigura rezolvarea situațiilor de urgență în afara programului de activitate prin
rotație de către medicii de familie asociați în acest scop, la sediul fiecărui cabinet individual.
Continuitat ea, una dintre cele mai importante dimensiuni ale calității serviciilor medicale,
constă în capacitatea de a furniza servicii de înaltă calitate și ingri jiri în mod neîntrerupt.
Asigurarea continuității asistenței medicale reprezintă un fapt indispensabil.

104 Ibidem 102

50
Studiu de caz privind continuitatea serviciului medical în România

Continuitatea, una dintre dimensiunile calității serviciilor medicale, reprezintă capacitatea de
a furniza îngrijiri sau servicii neîntrerupt, în mod coordonat. În toate speci alitățile medicale există
trei tipuri de continuitate: informațională, a managementului bolii și relațională105.
Continuitatea informațională reprezintă înscrisuri medicale cum ar fi: biletul de internare în
spital eliberat de medicul de familie, scrisoarea medicală.
Managementul bolii este dreptul pacientului de a primi îngrijiri medicale permanente până la
îmbunătățirea stării de sănătate sau până la vindecare.
Continuitatea relațională se realizează în relația medic -pacient.
Sănătatea populației din Români a reprezintă nu numai o problemă de asistență medicală , ci
și una de politică guvernemantală.
Sistemul sanitar român până în anul 1990 s -a caracterizat prin lipsa resurselor necesare
oferirii unui serviciu de înaltă calitate și în mod permanent. Spitalele din România la vremea
respectivă se aflau în deficit de personal specializat și aparatură pentru laboratoare.
Reforma sistemului sanitar a fost luată în calcul o dată cu căderea regimului comunist.
În anul 1997 a fost adoptată Legea Asigurărilor de Sănătat e care înlocuia vechiul sistem cu
unul nou în care sistemul de finanțare era bazat pe impozitarea separată pe statutul de plată (ca
asigurare socială) și administrată de către fonduri sanitare regionale (județene).
Reforma în sistemul sanitar a adus de ase menea și alte elemente noi cum ar fi: introducerea
medicului de familie și schimbarea sistemului de fonduri.
În România în prezent dreptul la ocrotirea sănătății este asigurat prin Constituție.
Principiile sistemului de sănătate sunt: solidaritatea, libert atea alegerii de către asigurat al
furnizorului de sănătate, asigurarea calității și continuității serviciilor, respectarea pacientului și
garantarea confidențialității actului medical.
În anul 2005 Guvernul a adoptat 14 acte normative de reglementarea în domeniul sanitar
printre care Legea Farmaciei, Legea Spitalelor, Legea privind programele naționale de sănătate.
În urma acestei reforme s -a decis construirea a 28 de spitale noi (20 de spitale județene de
urgență și 8 spitale regionale de urgență). Prin acest proces de modernizare , Ministerul Sănătății

105 Antoneata Drăgoescu, Studiu privind continuitatea, ca dimensiune a calității serviciilor medicale la
nivelul secțiilor de medicină internă din spitalele orășănești, sursa AMT, vol. II, nr. 1/2011, p. 8

51 Publice a avut ca principal scop creșterea accesului populației la servicii medicale performante și
permanente ce au rolul de a acoperi nevoile acest eia și să se ridice la standarde europene.
Modificările a duse de aceste reforme nu au rezolvat toate problemele din domeniul sănătății.
România se confruntă și în prezent cu problema asigurării continuității serviciului medical în
principal datorită lipsei de fonduri, personal calificat și de utilizarea mai efic ientă a resurselor.
Alocarea de resurse financiare a între anii 1990 -2005 a fost deficitară în sistemul de sănătate
în comparație cu necesitățile acesteia. Dotarea la nivelul unităților sanitare cu aparatură medicală
modernă a fost făcută la nivel slab. De asemenea salariile mici acordate personalului angajat au
condus la o migrare a acestuia către alte state europene. Implicit acest fapt a avut efecte asupra
calității serviciilor medicale de care a beneficiat populația.
Imaginea pe care a avut -o personalul medical asupra condițiilor de muncă pe care le oferă
sistemul și insatisfacția financiară a determinat personalul medical să perceapă extra -plăți pentru
a presta actul medical. Astfel s -a ajuns la situația în care populația săracă să considere drept
necesa ră plata suplimenară. Este încălcat așadar atât principiul echităț ii cât și cel al continuității ,
elementul financiar reprezentând un obstacol în îndeplinirea acestor principii.
În afara problemelor legate de resursele financiare mai există și alte cauze c e conduc la
limitarea echității, calității și accesibilității serviciului cu efect asupra întârzierii rezolvării
problemelor de sănătate ale populației.
Conform unui studiu realizat de ICCV și Facultatea de Sociologie106 în România au fost
segmente de popul ație defavorizate din punct de vedere social și economic:
a. Un segment din populație care este neasigurat datorită neplății contribuției la asigurările
de sănătate sau are un acces limitat datorită veniturilor insuficiente pentru costurile medicale.
b. Un segment din populație chiar dacă este asigurat nu reușește să acceseze complet
serviciile medicale, în special cele preventive datorită unei educații insuficiente.
c. Un segment din populație deși este asigurat nu poate beneficia de serviciile medicale
necesare, datorită inexistenței sau insuficienței furnizorilor în aria geografică de domiciliu.
Regula continuității în acest caz este înc ălcată existând astfel zone geografice în care
serviciul medical nu este asigurat permanent, populația fiind nevoită să se deplaseze către alte
unități medicale. Timpul utilizat în vederea transportului conduce la o deteriorare a stării
pacientului.

106 Ioan Mărginean, Polarizarea serviciilor de sănătate și educaț ie ca sursă a sărăcirii în viitor, 2003.,
disponibil la http://www.revistacalitateavietii.ro/2005/CV -3-4-05/11.pdf

52 Accesul populației la serviciile medicale se face în prezent prin plata unei cotizații lunare.
Există unele cazuri în care seg mente de populație nu beneficiază decât de servicii medicale de
urgență , deoarece nu sunt asigurate. Se încadrează în aceste categorii persoanele cu un venit mic
din mediul urban sau rural (familii care își obțin subzistența din agricultură), liber profesi oniști,
persoane ce nu sunt încadrate pe piața muncii.
Deși sunt asigurate, multe persoane pe fondul insuficienței financiare au acc es limitat la
asistența medicală . Acestea nu își permit efectuarea unor co -plăți în vederea achiziționării de
medicamente sa u achitarea unor costuri de transport în situația în care nu au nicio unitate sanitară
specializată în zona de domiciliu.

Percepția populației asupra accesului la asistența medicală secundară și terțiară

Următoarele aspecte reprezintă sau nu o problemă, în privința accesului la serviciile
medicale oferite de alte instituții decât medicul de familie ?
Întrebarea și procentul din rândul
populației care a răspuns cu „Da“ „Da“ __ %
din total
populație „Da“ __%
din populația
urban ă „Da“ __%
din populația
rura lă
Posibilitatea de transport până la
instituție 25 17 34
Costul transportului 31 21 45
Programul medicilor 25 22 28
Timpul de așteptare 38 41 37
Atitudinea cadrelor medicale 22 26 19
Costul consultației, al tratamentului 52 56 48
Faptul că trebuie să dau bani, cadouri 39 39 39
altele 7 7 7

Sursa: Barometrul de opinie privind serviciile de sănătate, realizat în rândul populației din
România, 2003, Centrul pentru politici și servicii de sănătate.

Conform studiului o mare parte din populație nu est e informată cu privire la drepturile și
obligațiile privind asigurarea medicală.
Există de asemenea diferențe majore între mediul urban și cel rural în privința
infrastructurii. În anumite zone rurale populația nu are acces la dispensare pentru servicii

53 medicale primare, sau dacă aceste dispensare există nu au medici permanenți care să asigure
continuitatea serviciului medical sau nu au dotări adecvate și moderne. Astfel de zone sunt în
necesitate mai mare pentru funcționarea permanentă a acestui serviciu p ublic.
Numărul medicilor atrași de aceste zone defavorizate este tot mai mic.
Există în acest sens discrepanțe majore între județele sărace și bogate, în ceea ce privește
medicii și de asemenea fondurile provenite din colectarea caselor de asigurări din ju dețele sărace
sunt mult mai mici. Insuficiența financiarăa conduce la o scădere a calității serviciului public
medical, locuitorii nefiind tratați corespunzător sau la timp.
În vederea ameliorării acestei situații au fost constituite centrele de permanență .
Asigurarea asistenței medicale în centrele de permanență este o necesitate în mediul rural unde
acoperirea cu asistență medicală este deficitară.
Aceste centre au fost înființate și datorită faptului că Ministerul Sănătății a decis
închiderea a zeci de s pitale din țară. Această decizi e a generat nemulțumiri în rândul cetățenilor
care au fost nevoiți să facă naveta în alte orașe pentru a fi consultați de un medic. Unele spitale au
fost închise permanent, în timp ce altele așteaptă avizul pentru a fi transf ormate în centre de
permanență sau în azile de bătrâni.
Un caz concret îl reprezintă cele două centre de permanență din județul Timiș, unde
unitățile sanitare Buziaș și Ciacova au fost închise. Astfel centrul de sănătate din Ciacova a fost
transformat în c entru de permanență. De asemenea , spitalul din Buziaș a devenit punct de lucru
pentru Urgențe. Spitalul deservea aproximativ 20.000 de persoane din orașul Buziaș și din satele
și comunele apropiate.
Potrivit ziarului Opinia Timișoarei107 primarul din locali tate a declarat următoarele: „S -a
închis doar Centrul de Sănătate, nu și punctul de lucru al Urgențelor, care are gardă permanentă.
La etaj am deschis o Policlinică. “
Astfel, deși au fost desființate cele două spitale, populației i -a fost respectat dreptul la un
serviciu medical continuu . Singurul dezavantaj este că cetățenii comunelor și satelor nu dispun în
localitatea lor de un centru de permanență.
În anul 2011 Ministerul Sănătății a alocat 21 de milioane pentru funcționarea centrelor de
permanență. Cele mai multe centre de permanență au fost deschise în județul Botoșani (7) și Satu
Mare (6). În Teleorman au fost înființate 4 centre în timp ce în județele Hunedoara, Brașov și

107 http://www.opinia timisoarei.ro

54 Vâlcea au fost organizate câte 3. În Mureș, Galați și Sălaj câte 2, iar în Giur giu, Brăila, Cluj,
Argeș si Bihor câte 1.
În România există până acum 100 de centre de permanență în care activează 775 de
medici . Urmează să se mai înființeze încă 60.
Au fost suplimentate și veniturile medicilor și a asi stenților medicali care asigură
continuitatea asistenței medicale primare în regim de gardă.
Centrele de permanență funcționează între orele 18:00 și 07:00 și de asemenea în fiecare
week -end și de sărbătorile legale există personal non -stop. Aceste centre vin cu o noutate în
privința pacie nților tratând atât asigurații cât și neasigurații sistemului de asigur ări de sănătate și
tratamentele de urgență se oferă în mod gratuit.
Înființarea centrelor de permanență în vederea asigurării continuității serviciilor medicale
este o soluție ce nu a f uncționat în toate județele. Dacă în anumite județe activitatea centrelor de
permanență a reprezentat un succes , altele au ajuns să fie închise sau să funcționeze doar pe
hârtie.
Un astfel de exemplu îl reprezintă centrul de permanență de la Bălcești care a fost închis
în câteva zile de la înființarea sa. Acesta deservea o populație de 45.200 locuitori și a fost înființat
la data de 1.06.2011 în acte, fiind suspendat la c âteva zile .
Centrul de permanență Bălcești figurează pe hartă ca centru de permanență f ix, în
localitatea Bălcești aparținând primăriei. Rolul acestui a era de a deservi 14 localități din mediul
rural. Primăria din oraș a achiziționat în acest sens aparatură în valoare de 4 miliarde de lei vechi,
prin Banca Mondială și de asemenea , a investit 6 miliarde de lei vechi în reabilitarea clădirii.
Pașii pentru deschiderea acestui centru au fost parcurși, s -au obținut toate avizele de funcționare ,
dar f uncționarea lui a fost blocată de ordonanța ce prevedea blocarea angajărilor. Astfel s -a ajuns
ca înființarea centrului să fie suspendată din lipsa personalului specializat.
Populația celor 14 localități a fost nevoită să se adreseze centrului de permanență din
Galicea și al celui din Băile Govora. Până în prezent centrul de la Bălcești nu a fost deschi s
cetățenilor din această localitate , fiindu -le încalcat dreptul la un serviciu medical permanent.
Un al doilea caz îl reprezintă centrele de permanență din Bistrița Năsăud. La această
situație s -a ajuns datoriă faptului că medicii și asistentele me dicale nu și-au mai primit salariile de
câteva luni de zile și sunt hotărâți să demisioneze. În acest caz locuitorii din zona rurală a
județului vor rămâne d in nou fără asistență medicală.

55 Dar continuitatea serviciului medical nu reprezintă doar existența unor sp itale sau centre
de permanență. Ea mai constă și în acordarea tratamentului necesar bolnavului atâta vreme cât
acesta este asigurat.
Un caz concret îl reprezintă Ștefan Panaițescu, românul care a decedat deoarece statul
român nu i -a recunoscut acestuia dre ptul la tratament gratuit. În anul 2002 instanțele din România
au recunoscut dreptul lui Panaițescu la medicamente și accesul prioritar la servicii medicale
pentru că se încadra în categoria persoanelor persecutate etnic între anii 1940 -1945. În anul 2005
acesta a fost diagnosticat cu cancer, fiind operat. În urma operației pacientul a fost tratat numai cu
vitamine și o soluție standard , deși statul era obligat să î i asigure tratamentul. Acestuia i s-a
sugerat să plătească tratamentul din venituri proprii , astfel fiindu -i încălcat dreptul asigurării
continuității serviciului medical.
În anul 2005 Ștefan Panaițescu a dat în judecată sistemul de sănătate român pentru
rambursarea cheltuielilor făcute și pentru asigurarea tratamentului. Dar instanțele se opun
executării deciziei instanței.
În decizia pronunțată pe 10 aprilie 2005 , la Strasbourg, CEDO reamintește faptul că,
potrivit art. 2 din Convenție – dreptul la viață, statele au obligația nu doar de a se abține de a
provocarea intenționată a morții unei perso ane, ci sunt obligate totodată, să ia toate măsurile
necesare pentru protejarea vieții persoanelor aflate sub jurisdicția lor108.
Astfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că statul român trebuie să plătească
20.000 de euro daune materiale în cazu l lui Ștefan Panaițescu care a murit în anul 2006 din cauza
autorităților care nu au recunoscut dreptul acestuia la tratament gratuit109.
Pentru îmbunătățirea sistemului de sănătate în România sunt necesare o serie de politici
care să țintească prin implicar e financiară crescută, rezolvarea principalelor puncte slabe ale stării
de sănătate.
Continuitatea serviciului medical este o dimensiune a calității serviciului ce nu trebuie
ignorată. Delăsarea sau ignoranța pot conduce la grave tulburări în rândul popula ției.
Accesul nelimitat la serviciul medical reprezintă un drept al cetățeanului ce nu poate fi
amânat sau încălcat.

108 http://asdcdo.org/blog/?p=585
109 http://www.adevarul.ro/adevarul_europa/CEDO -sistemul_sanitar -cancer -spitale_Romania -CNAS –
asigurari_de_sanatate -dreptul_la_viata -drepturile_omului -tratament_medical_UE -Strasbourg –
Adevarul_euro pa_0_680332128.html

56 Asigurarea continuității asistenței medicale primare prin centrele de permanență a
reprezentat o soluție optimă în special pentru zonele ru rale unde populația nu beneficia de
asistență medicală permanentă.
În opinia mea acest drept va fi pe deplin respectat în momentul în care fiecare zonă
urbană sau rurală va beneficia de un spital sau cel puțin de un centru de permanență .

57
Concluzii

Prin înființarea unui serviciu public, autoritățile publice recunosc existența unei anumite
nevoi a cetățenilor și prin urmare asigură satisfacerea acesteia în mod permanent.
În doctrina de specialitate se susține că principiul continu ității este unul din cele mai
importante principii deoarece acesta conduce la satisfacerea fără întreruperi a nevoii sociale.
În România i s -a dat valoare constituțională pentru prima dată în anul 1979 printr -o
decizie, urmând ca în anul 1981 să fie recuno scut și de Tribunalul de Mare Instanță.
În lucrarea de față mi -am propus să conturez și să exemplific importanța funcționării
acestui principiu pentru cetățenii unui stat. Societatea are nevoie ca într -un serviciu public vital să
nu existe dereglări și fun cționarea acestuia să fie permanentă.
În partea teoretică am pornit de la definițiile clasice ale noțiunii de serviciu public și am
continuat prin a explica principiile unui serviciu public oprindu -mă prin a analiza principiul
continuității serviciului pub lic.
Studiul de caz conține o analiză a aspectelor sistemului sanitar din România și o
prezentare a principiului continuității a serviciului medical. Am început prin a explica cele trei
tipuri de continuitate: informațională, relațională și cea a managemen tului bolii.
În continuarea studiului am prezentat ce modificări au adus reformele din sistemul sanitar
și cum au afectat acestea continuitatea serviciului medical. M -am folosit în acest scop și de un
studiu efectuat de către Facultatea de Sociologie și IC CV cu privire la segmentele de populație
defavorizate din punct de vedere social și economic. În urma acestuia am putut observa că
reformele din acest sistem nu au adus modificări majore și că populația , deși în multe cazuri este
asigurată , nu poate benefi cia de serv icii medicale deoarece nu există sau sunt insuficienți
furnizori în aria de domiciliu.
Am evidențiat de asemenea , că există o diferență majoră între zonele de mediu urban și
cele de mediul rural, cele din urmă fiind defavorizate. Aici populația nu dispune de un serviciu
medical permanent din cauza lipsei dispensarelor sau a personalului medical specializat care este
tot mai puțin atras de aceste zone. De asemenea , un alt factor ce a condus la înființarea centrelor
de permanență a fost desființare a a zeci de spitale din țară. Astfel, populația din zonele rurale, în
special, s -a vazut nevoită să apeleze la serviciile medicale oferite de alte localități.
Lipsa unui serviciu medical în zona geografică de domiciliu poate reprezenta în multe
cazuri un d ezavantaj, starea pacientului fiind posibil să se agraveze datorită timpului utilizat

58 pentru transport. Asigurarea continuității serviciului medical reprezintă un drept al populației ce
trebuie respectat.
Ca o soluție la aceaste probleme actuale în anul 20 11 au fo st înființate 11 centre de
permnență ce au rolul de a asigura continuitatea serviciului medical.
Deși aceste centre au reprezentat o soluție optimă , pentru anumite zone înființarea lor
reprezentând un succes, în alte zone acestea au eșuat datorită lipsei de fonduri, a birocrației sau a
lipsei personalului specializat.
De asemenea multe din spitalele desființate nu au fost transformate în centre pentru
bătrâni sau centre de permanență datorită faptului că nu au primit avizele nici până în prezent.
Așadar zone din țară sunt în continuare lipsite de un serviciu medical permanent.
Există cazuri de centre de permanență care la câteva luni de la deschidere au fost
desființate datorită lipsei resursei financiare. Medicii de familie care își prestau servicii le
medicale în centrele de permanență au demisionat nesatisfăcuți de salariu.
În opinia mea sistemul sanitar din România este în continuare un sistem ce necesită o
nouă reformă și acordarea unor fonduri financiare pentru a putea motiva personalul medical
financiar și pentru a asigura continuitatea serviciului prin spitale sau centre de permanență.
Astfel problemele legate de asigurarea funcționării permanente a servciului medical în
România nu sunt pe deplin satisfăcute.

59
Bibliografie
Academia Română, Dicționarul explicativ al limbii române, ediția aIIIa, revizuită și
adăugită, editura Universul Enciclopedic, 2009.
Alexandru, Ioan și Matei Lucica, Servicii publice, editura Economică, București, 2000.
Alexandru, Ioan și Matei Lucica, Servicii pu blice: abordarea juridico -administrativ.
Management. Marketing, editura Economică, București, 2000.
Alexandru, Ioan și colectivul, Drept administrativ, editura Economică, București, 2003.
Androniceau, Antonia, Management public , editura Economică, Bucureșt i, 1999.
Belecciu, Liliana, Contractul de concesiune, Chișinău, 2007.
Debbasch, Charles, Institutions Administratives, Paris, 1972
Dincă, Dragoș, Managementul serviciilor publice, SNSPA , 2008.
Drăgoescu, Antoneata, Studiu privind continuitatea, ca dimensiu ne a calității serviciilor
medicale la nivelul secțiilor de medicină internă din spitalele orăsănești, București, 2011.
Dumitriu, Raluca, Particularități ale dialogului în cadrul autorităților și instituțiilor
publice, Revista Transilvană de Științe Admini strative 3 (27)/2010
De Laubadére, André și Claude -Venezia, Jean și Gaudament, Yves, Traité de droit
administratif, Tome 1, Droit administratif general , 15-e edition, L.G.D.F., 1999
Duguit, Leon, Les transformations de droit public, Paris, 1913.
Dupuis, G. și J.M. Guedan, Droit administratif, Paris, 1991.
Grigorescu, Constantin și Mihai, Ștefan, Dezvoltarea și specializarea serviciului, editura
Academiei Române, București, 1992
Kotler, Philip, Managementul marketingului, ediția aIIIa, editura Teora, 2003.
Iordan, Nicola, Managementul serviciilor publice locale , Editura All Beck, Bucuresti, 2003.
Iorgovan, Anton, Tratat de drept administrativ , vol. II, Editura Nemira, București, 1996
Iorgovan, Anton, Drept administrativ, Tratat elementar , Editura Proarcadia, vol. III,
București, 2003.
Matei Lucica, Management Public , ediția a II -a, Editura Economică, 2006.
Matei Lucica, Servicii publice , Editura Economică, București, 2004.
Negulescu Paul, Tratat de drept administrativ , vol.I, Editura a IV a, Mârvan, București, 1934.
Oroveanu, Mihai, Tratat de drept administrativ, Editura Cerna, București, 1994.

60 Parlagi Anton, Plumb Ioan, Managementul administrației publice locale – Serviciile
publice , Editura Economică, București, 2001
Parlagi, Anton, Margareta Csotea, Ioan Plu mb, Radu Dobrescu, Managementul
administrației publice, Servicii publice, editura Economică, 1999.
Pavelescu Tiberiu, Tratat elementar de drept administrativ , Editura Sitech, Craiova, 2007.
Plumb Ion, Androniceanu Armenia, Managementul serviciilor publice , Editura ASE,
București, 2003
Programul Națiunilor Unite pentru dezvoltare , New York, 2000.
Revue de droit public et de la sciene politique en France , Paris, 1907 .
Stein, Ernesto Hugo, Fiscal descentralisation and government in Latin America , 1998
Tarangul Erast Diti, Tratat de drept administrativ român, Cernăuți, Editura Glasul
Bucovinei, 1944.
Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr, Dicționar de sociologie , Editura Babel, București.

Legea nr. 188/1999, 08.12.1999 privind Statutul functionarilor publici, republi cata in
Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 29.05.2007.
Legea nr. 325 din 14 iulie 2006 privind serviciul public de alimentare cu energie termică,
publicată în Monitorul Oficial 651 din 27 iulie 2006.
Legea 241 din 22 iunie 2006 privind serviciul de ap ă și de canalizare, publicată în
Monitorul Oficial 562 din 29 iunie 2006.
Legea 263 din 16 iunie 2004 privind asigurarea continuității asistenței medicale primare
prin centrele de permanență, publicată în Monitorul Oficial nr.568 din data de 28.06.2004,
moficată și completată prin Ordonanța nr.11/2008.
Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, publicată în Monitorul Oficial
nr.204 din 23 aprilie 2001.
Decizia nr. 1225/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 100 din 8 februarie 2008.
www.cadranpolitic.ro
http://www.opiniatimisoarei.ro
http://www.umk.ro/fr/buletin -stiintific -cercetare/arhiva -buletinstiintific/156 -buleti n-
stiintific -nr-18-2009/264 -certain -aspects -regarding -the-right -of-public -servants -in-the-european –
union -to-strike -positive -statutory -regulation -of-the-right -to-strike -in-romanian -law-.html
http://www.revistacalitateavietii.ro/2005/CV -3-4-05/11.pdf

61 http://asdcdo.org/blog/?p=585
http://www.adevarul.ro/adevarul_europa/CEDO -sistemul_sanitar -cancer –
spitale_Romania -CNAS -asigurari_de_sanatate -dreptul_la_viata -drepturile_om ului-
tratament_medical_UE -Strasbourg -Adevarul_europa_0_680332128.html