Introducere… … …3 [601623]

1
CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………………………… ………… ….3
Capitolul I . Globalizarea energetică – un fenomen ireversibil …………………………………… ……..5
1.1. Globalizarea energetică – necesitate și realitate ………………………….. …………………………. 5
1.2. Resurse energetice -noul mediu al globalizării ………………………….. ………………………….. . 9
1.2.1. Distribuția geogra fică ………………………….. ………………………….. ……………………….. 11
1.2.2. Marii producători și exportatori ………………………….. ………………………….. ………….. 11
1.2.3. Consumatorii și importatorii majo ri ………………………….. ………………………….. ……. 12
1.2.4. Rețele și conducte de transport ………………………….. ………………………….. …………… 13
1.2.5. Marile compa nii în domeniul energetic ………………………….. ………………………….. .. 13
1.2.6. Fluctuația prețurilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. 14
1.3.Petrolul – o armă redutabil ………………………….. ………………………….. ………………………… 15
1.3.1. Noțiuni introductive ………………………….. ………………………….. ………………………….. 15
1.3.2. Politica țițeiului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 16
1.3.3. Necesitățile energetice ………………………….. ………………………….. ………………………. 18
1.3.4 . Conside rente geopolitice ………………………….. ………………………….. ……………………. 19
1.4. Sărăcia energetic ă…………………………………………………………………………………………….20
1.5.Politica energetică a Uniunii Europene ………………………….. ………………………….. ………. 22
1.5.1. Încercări de definire a unei politici comune de energie ………………………….. ………. 22
1.5.2. Poziții comune p rivind politica energetică a UE ………………………….. ……………….. 23
1.5.3. Un tablou al energiei în uniunea europeană ………………………….. ………………………. 25
1.5.4. Dependența energetică ………………………….. ………………………….. ………………………. 27
1.5.5. Politici energetice ș i instrumente de implementare ………………………….. ……………. 27
1.5.6. Promovarea surselor energetice regenerabile ………………………….. ……………………. 28
1.5.7. Rolul energiei nucleare în Europa ………………………….. ………………………….. ……….. 30
Capitolul II . Problema securității energetice în secolul XXI ………………………….. ……………… 31
2.1.Mediul International al securității la începutul secolului XXI ………………………….. ……. 31
2.1.1. Delimitări conceptuale și tendin țe în evoluția mediului de securitate european în
primii ani ai secolului al XXI – lea ………………………….. ………………………….. ………………. 31
2.1.2. Arhitec tura europeană de securitate la începutul mileniului III ………………………… 32
2.1.3. Obiective strategice pentru securitatea europeană ………………………….. ……………… 36
2.2. Noile dimensiuni ale securității ………………………….. ………………………….. ………………… 38

2
2.3. O nouă strategie -securitate si solidaritate în domeniul energetic ………………………….. .. 41
2.3.1. Securitatea energetic ă ………………………….. ………………………….. ……………………….. 41
2.3.2. Disputele energetic ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 42
2.3.3. Criza gazului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 44
2.3.4. Strategia energetic ă europeană ………………………….. ………………………….. …………… 46
Capitolul III. O nouă ordine mondială: fenomenul globalizării și securitatea energetică ……..51
3.1. Impactul globalizării asupra securității energetice ………………………….. …………………… 51
3.2. Statul și securitatea : între național -internațional -global ………………………….. …………… 58
3.2.1. Dinamica relațiilor dintre state, organizații și organism inter naționale în sistemele
de securitate ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 58
3.2.2. Securitate intre regional -international -global ………………………….. ……………………. 62
3.2.3. Riscuri si amenințări la adresa securității mondiale ………………………….. …………… 66
3.2.4. Terorismul contemporan ………………………….. ………………………….. ……………………. 67
3.2.5. Amenințări de natură politică ………………………….. ………………………….. ……………… 68
3.2.6. Amenințările sociale ………………………….. ………………………….. …………………………. 69
3.2.7. Ameninț ări economice ………………………….. ………………………….. ………………………. 70
3.2.8. Amenințări militare ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 71
3.2.9. Amenințări transfrontaliere ………………………….. ………………………….. ………………… 72
Capitolul IV. Studii de caz ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 73
4.1. Studiu de caz privind sigu ranța și sărăcia energetică…………………………………………….73
4.2. Statistici privind aspecte importante dezvoltării unui viitor emergent…………………….77
Concluzii …………………… ………………………………………………………………………………………. …….82
Bibliografie ……………………………………………………………………………………… ………………….. …..87

3
INTRODUCERE

Sfârșitul Războiului Rece a modificat, fără îndoială, bal anța de putere mondială.
Odată cu prăbușirea comunismului s-a simțit nevoia de schimbare a lumii, devenind tot
mai pregna ntă aspir ația spre instituirea și consolidarea unei noi ordini internaționale
democratice în sistemul relațiilor politice și econ omice dintre țări și popoare. Vechile
probleme ale lumii conte mporane, precum creșterea demografică necontrola tă în unele
regiuni și îmbătrânirea dramatică a populației în altele, reducerea rezervelor de apă, hrană și
resurse energetice, degra darea mediului etc., s-au acutizat și au efecte nebănuite. [1]
În plus, altele noi și-au făcut apariția: terorismul, prolifer area armelor de distruge re
în masă, crima organizată. Intensif icarea conflictelor locale și regionale, determinate, în
princi pal, de cauze de natură etnică, religi oasă, teritorială sau ide ologică, dar cu un puternic
substrat economic, au impus dezvol tarea și perpetuarea mijloacelor non-militare de
soluționare, instrumentul militar constituind ultima măsură dorită.
Globalizarea transcende toate aceste caracteristici ale lumii moderne. Fenomenul
favorizează atât creșterea econ omică și dezvoltarea, prin integrarea economiilor lumii, cât și
aspecte mai puțin dorite, precum accent uarea decalajelor economice și a sărăciei în unele
zone, migrația ilegală, mondializarea criminalității etc. Sporirea gradului de interdependență
și interacțiune în plan econ omic, tehnologic, cu ltural și politic determină o evoluție similară
și în planul securității, cu implicații importa nte în domeniul creșterii stabilității relațiilor
internaționale.
În preze nt, puterea tehnologică, forța econ omică a statelor ș i grupări lor de state au
trecut pe primul plan, stabil ind regulile unei competiții ce face tot mai puțin apel la războiul
clasic. A stfel, securitatea nu mai poate fi analizată doar în termeni tradiționali, ci trebuie
abordată pe multiplele ei dimensiuni de manifestare: politică, socială, econ omică, militară
și ecologică.
În prezen ta lucrare structurată pe introducere, patru capitole, concluzii și bibliografie
se va pune în evidență o caracterizare succintă a mediului de securitate actual și o delimitare
a princi palelor provo cări ce preocupă astăzi comunitatea internațională și a modului cum
acestea afectează securitatea, stabilitatea, prosper itatea și pacea lumii contemporane.
Totodată, lucrarea face o analiză a rolului pe care îl joacă resur sele energetice, în
princ ipal petrolul și gazele naturale, în crizele și conflictele începutului de mileniu, ținând
cont de jocul intereselor actorilor implicați în această „goană după aurul negru”. Un

4
astfel de studiu reprezintă un demers util pentru a înțelege mediul de securitate actual
și provo cările cărora statele trebuie să fie pregătite să le răspundă.
Noile abordări privind asigur area securi tății- naționale, re gionale și globale – arată
că există o strânsă legătură între global izare și securita te. Într-o lume caracteriza tă de
globalizare ( amenințări, piețe, mass-media globale), securitatea națională este marcată
profund de implicațiile acesteia. Globalizarea , ca manifestare a interde pende nțelor
multiple dintre state, a liberaliză rii fluxurilor mondiale de infor mații, servicii, mărfuri și
capital, face ca riscuri le interne și externe să se genereze și potenț eze reciproc, iar
identifica rea unor răspunsuri de securitate, în plan național și nu n umai, la noile
amenințări să pornească de la faptul că acestea din ur mă apar oriunde în lumea
mondializa tă, sunt extre m de dinamice și de complexe.

5
CAPITOLUL 1.
GLOBALIZAREA ENERGETICĂ – UN FENOMEN IREVERSIBIL

1.1. Globalizarea energetică – necesitate și realitate
Un excurs temporal în geneza și impunerea conc eptului de globalizare îl localizea ză,
prin anii ‘60-‘70, ascuns sub noț iunea de „internațional“, pentru ca ultimele decenii să-l
impună prin sintagme ca „econ omie globală“, „guvernare globa lă“ ș.a.m.d., aducându -l
abia după 1990 în sfera globalist – postmodernistă, cu denumirea actuală, atât de intens
dezbătută și mediatizată. Proces prin care lumea tinde să devină un spațiu unic, globalizarea
este fie contestată (de conservatori), promovată cu curaj (de liberali), ca măsură a
prosp erității universal e, păcii și libertății, fie tratată ca pe un peric ol, din unghiul
suprateritorialității și dimensiunii planetare a relațiilor sociale (de critici) [2].
Hiperglo baliștii plasează globalizarea în domeniul econ omicului, tratând -o ca proces
de „denaționalizare“ a econ omiilor, prin dezvoltarea unei econ omii fără granițe, cu
instituirea unor rețele transnaționale de producție, comerț și finan țe, mult mai puternice
decât statele înseși. Se consideră ch iar că globalizarea economică creează și va crea noi
forme de organiz are socia lă ce vor înlocui în final statele-națiune tradi țional e. Adepții
hiperglobalizării, văzute ca fenomen, în pr imul rând, economic, preconiz ează o economie
globală tot mai integrată, cu o polarizare crescândă în plan social, cu ins tituții de
guverna re globa lă și exten sie globală, de fapt o nouă ordine mondială, în care suveranitatea
și autonomia statală se erodează continuu. Scepticii resping ideea subminării puterii
guvernelor n aționale sau a suverani tății statelor de către internaț ionalizarea econ omică [2]
sau guver narea globală, care are o natură iluzorie. Transfo rmativiștii văd în globalizare o
puternică forță transfo rmatoare a societăților, instituțiilor de guvernare și a ordinii
mondiale, un proces istoric de durată, contradictoriu și modelat de factori conjuncturali
[5], care duce la o stratificare globa lă de societăți și comunități tot mai angrenate în
ordinea globa lă și, pe de altă parte, de societăți și comunit ăți tot mai marginalizate, la
ruperea relației dintre suveranitate, teritor ialitate și puterea statală.
Definită ca proces de lărgire, adâncire și grăbire a interconectării glo bale,
globa lizarea este situată într-un cont inuum spațio-temporal al schimbării, cu „legarea și
extinderea activității umane peste regiuni și conti nente“ [6].
O difere nțiere a acestui proces de cele de localizare, naționalizare, regio nalizare și
internaționalizare duce, firesc, la definirea conceptului de globalizare nu ca stare singul ară,

6
ci ca proces sau set de procese ateritoriale de structurare și stratificare globa lă a relațiilor
și tranzacțiilor sociale [7], generator de fluxuri ș i rețele transco ntinentale sau interregio nale
de activitate, in teracțiune și exercitare a puterii. Între definirea globalizării ca fenomen ce
exprimă dezvol tarea relațiilor sociale și economice, care se extind în întrea ga lume, potrivit
lui Anth ony Giddens, deci ca etapă vii toare a procesu lui de dezvolta re socială, politico –
econ omică și culturală a omenirii [8] și ca „ansamblul fenomenelor ce rezultă din
deschiderea crescândă a economiilor spre mărfuri și capitaluri străine“, după Bern ard
Guillochon, distingem similitudini privi toare la impactul globalizării asupra dezvol tării și
integrării în struct urile mondiale și la implicațiile sale profun de în toate domeniile de
activitate umană. Este vorba aici de o deschidere activă și necesară a statelor și
comunităților spre exterior, ca un răspuns util la complexitatea în continuă creștere a
procesel or dintr -o lume tot mai interconectată.
Expr imarea cea mai sintetică a acestui proces complex es te dată de „Strategia de
Securitate Națională a Statelor Unite: O nouă Eră“ (2002), care îl definește ca un
proces „de accele rare a integrării econ omice, tehnologice, culturale și politice, alături de
guvernare democratică, econ omie de piață, respectarea drepturilor omului, dinamism
economic și revoluția comunicațiilor“. Dacă ne-am referi la necesitatea globalizării, din
punct de vedere al granițelor teritoriale, am constata că suveranitatea, puterea statală și
teritorialitatea sunt, azi, complex interrelaționate, prin apariția de forme noi non-teritori ale
de organiz are econ omică și politică în domeniul global – corpor ații multinaționale, agenții
internaționale, mișcări sociale trans naționale –, ce obligă statul-națiune să fie mult mai
dinamic în relațiile sale cu lumea exterioară, să cedeze, cum apr eciază transfo rmativistul J.
Rosenau, unele din atribut ele sale de centru sau formă princi pală de guvernare și autoritate
din lume.
În acest sens, după Elmar Altvater, globali zarea este proces ul de surmontare a
granițelor apărute de-a lungul istoriei, sinon im cu eroziunea (dar nu cu dispar iția)
suveranității statelor n aționale, care se înfățișează ca o „detașare” a economiei de pi ață
de normele morale și legăturile instituționalizate dintre societăți. Legit imată de nevoia
obiectivă de dezvoltare și democrație, dar și aceea de justificare „a schimbărilor dorite la
nivelul politicii și economiei“, de „punere în scenă a transfo rmărilor politice“ [9],
global izarea sistematizează într-un proces în care interdependența duce la implicații
enorme, obligă statele să coopereze pentru a-și atinge scopurile și a-și servi interesele
[10].

7
Privitor la multicauzalitatea globalizării, în cercurile academice americane este
cristalizată ideea că mondializarea s-a declanșat pentru că democrațiile au ieșit victor ioase,
în sec olul XX, în lupta lor prelun gită cu ideologiile totalitare.
Dispariția ordinii bipolare a războiului rece a deschis calea spre un succes al
activității internațio nale, într-un climat în care guvernele reprezentati ve, piețele libere,
dezvoltarea relațiilor c omerciale și a colabo rării multilaterale au devenit etalon al
progre sului în atâtea locuri.
Cauzele globalizării consi stă, în mod conc ret, în opinia lui Robert Gilpin, în
progresul tehn ologic și interacțiunea forțelor pe piață, care cresc nivelul integrării econ omiei
mondiale.
Mai direct spus, cauzele globalizării trebuie căutate în bari erele vamale, costu rile de
trans port, liberul schimb la nivel regio nal, GATT/OMC, progresul tehnolo gic. După R.
Gilpin, globalizarea econ omică a fost determinată de schimbă ri politice, economice și
tehnologice. Compresia timpului și spațiului, datorită progreselo r în comunicații și
transportur i, a redus substa nțial costurile comerțului internațional, de terminând statele
industrial izate și mai puțin industrializ ate să ia măsuri de reducere a barierelor impuse
comerțului și invest ițiilor.
În opinia noastră, între cauzele globalizării trebuie să situăm, în primul rând,
progresul tehnic, valoarea globală a info rmației, caracterul transfron talier al economiei, al
sistemului educațional, al relațiilor sociale, în ofens iva frontierei democratice care
depășește frontierele politi ce limitate, sectari ste și, mai ales, totalitare. Politica democratică
este cea care exprimă cel mai bine interesele democratice ale popul ațiilor, ce devin globale,
planetare. Globali zarea mai rezultă din imperativul combat erii amenințărilor, care ele
însele sunt globale.
Nevoia de solidaritate socială este, în același timp, o cauză ce devine tot mai mult
nevo ie de solidaritate socia lă pentru prote cția mediului, a ființei umane și a societății
umane, în ansamblu. O cauză esențială ar fi și existența fronti erelor-linii care delimitează
și opun socie tățile politice, statele și imperativul transfo rmării lor în linii ce identifică și
unesc identitățile pol itice. Studiul raportului dintre globalizare și recons trucția sau
reconfigu rarea identităților politice, economice, culturale, militare, de alianță,
multinaționale și ale centrelor de putere este extreme de edificator pentru impactul acestui
proces atotcupri nzător într-o lume globalizantă.
Dezvoltarea rețelelor globale determină o interdependență statală în anumite industrii.

8
Piețele financiare se globalizează. Apar alianțele strate gice globale, dar și noi actori ce
doresc să devină competitori globali [11]. Noile identități politice, econ omice, culturale etc.
conduc la conștientizarea tot mai mult a lumii ca un întreg, cum apreci ază Roland
Rober tson, percep la justa d imensiune interdependențele globale. Analiștii acceptă, azi, o
lume multicentrică, potrivit concepției lui Huntington, dar se gân desc și la varianta
postmodernistă nonce ntrică. Plonjăm tot mai adânc într-un spațiu universal al umanității,
dezvoltat pe nivelurile politic, econ omic și socio-cultural, prin democratizare în politică,
liberalizare în economie și univer salizare în cultură [12].
O cultură globală, însă, ca să ne refer im la ultima parte a acestei aserțiuni, va avea o
identitate imprecis definită, fiind constituită artificial. Ea va putea ficonstrui tă, dar va
rămâne, cum vădesc cercetătorii domeniului, „la condiția artificiului“ [13], comunitățile
însele, state-națiuni sau grupuri etnice, opunându-se, într-un spirit identitar activ,
diseminării unei culturi și identități globale [14].
La fel, noua identitate economică globală, rezultată din con vergen ța valorilor,
instituțiilor și politicilor econ omice naționale, practic a sistemelor economice național e,
spre un model unic, doved ește, cum arată analiști de marcă, o omogenizare semnificativă
a instituțiilor econ omice și sociale naționale, ceea ce face ca însuși viitorul econ omiei
globale să apară, la începu tul noului secol, destul de incert, prin prisma instabilității
previzionate, datorate regio nalismului economic, instabilității finan ciare și
protecționi smului comercial, ca și lipsei funda mentelor politice pentru o econ omie
mondială unifica tă și stabilă. Cât privește identitatea politică viitoare a lumii, aceasta
s-ar structura – cu aport ul SUA, unica superputere post război rece, ce poate reprezenta,
potri vit lui Zbigni ew Brzezinski [15], „fie catalizatorul pentru o comunitate globa lă, fie
pentru haos global” -, după o evoluție graduală a puteri i, ca „o comunitate globală cu
intere se convergente, formalizată, cu aranjamente supra naționale care să-și asume
prerogat ivele de securitate ale, până mai ieri statelor naționale”.
Din perspect ivă naționalistă [16], globalizarea crește inegalitatea economică și
șomajul în cadrul economiilor industrializa te, produce restrângerea și chiar prăbu șirea
progr amelor sociale și a statul ui bună stării, în numele competitivității internaționale,
distrugerea culturilor naționale și a autonomiei politice naționale, migrația ilegală,
criminalitatea etc.
După 11 septembrie 2001, am constatat cu toții că globalizarea favorizează apari ția
și prolifer area unor amenințări și riscuri asimetrice ale căror efecte negative sunt resimțite

9
în țări de pe toate continentele. Terorismul devine, brusc, o amenințare globală. Dacă
globalismul anulează, practic, pos ibilitatea unui război între marile puteri, terorismul,
crima organiz ată și prolife rarea armelor de distrugere în masă, extremismul etnic și religios
stau la baza conflic telor armate.
Crima organizată transfronta lieră este apreciată ca fenomen rezidual al procesului
de globaliza re. Din unitatea tensiuni lor globa lizante și localizan te rezultă globalizarea,
termen aparținând lui Roland Robertson. Crima organizată transfrontalieră expri mă foarte
bine noul concept al globalizării: ea speculează oportuni tățile oferite de revoluția în
domeniul comunicațiilor [17], pentru a crește abilitatea rețelelor propri i, a prolifera acțiunile
acestora și a le consolida poziția în diferite stat e. Dacă se pornește de la faptul că civilizația
industri ală, extinsă azi în întreaga lume, este origi nară din Europa, atunci ținta specifică
a europenilor trebuie să fie, cum bine arăta Vaclav Havel, ca Europa unită să reprez inte un
exemplu pentru restul lumii despre modul în care combate diferitele pericole și erori ce
ne asaltează (din unghi ul globalizării, evident), o realizare autentică a responsabili tății
globale a continentului.
Globalizarea energetică se clasează într-o clasa de ipoteze ale unor posibile conflicte
geopolitice, marcând o zona de interes global asupra resurselor energetice. Analiștii
procesului de globalizare conchid că progresul int ens pe care îl aduce în acest domeniu
este neunifo rm. Mai m ult, globalizarea face ca structurile economice și sociale care nu se
adaptează rapid să se tensioneze la extrem, putând cauza confl icte majore. Cei frustraț i
economic, social și de altă natură pot recurge la diverse mijloace de protest, cu sprijinul
tehnologiil or moderne.

1.2. Resurse energetice – noul mediu al globalizării
Accesul diferențiat la resurse afectează relațiile dintre state cu consecințe dintre
cele mai distrugătoare. Asist ăm la o accentuare a dezastrelor naturale, epuizare a
resurselor e nerget ice, creștere demografică corelată cu reducerea resurse lor de apă și
hrană, încălzire a climei etc., fenomene ce cont inuă să influențeze stabilitatea și
securitatea globală. „Prăbu șirea” unor state din cauza proastei guver nări, condiț iilor
econ omice preca re, tulburărilor sociale etc., răspândirea confl ictelor de tip etnico-religios,
precum și inconstan ța relațiilor transatlantice rămân o realitate a mediului de secu ritate
actual ce impune dezvoltarea unor noi parteneriate, a unor noi forme de cooperare
regională și locală.
Un fapt de necontesta t al secolulu i XXI îl reprezintă depend ența din ce în ce

10
mai mare a econo miilor lumii de resursel e energetice . Economia mondială depind e încă
de petro l ca resurs ă central ă de energie, iar lupta pentru resurse d omină geopolitica
secolului XXI [18]. Proble ma resurselor prez intă multe fațete, deficitul acestora având un
rol important î n declanșarea sau amplificarea unor confl icte, de polarizare și/sa u de
catalizare a forțelor . Exemplele mai recent e sunt cele din Cecenia, Angola, Irak, Sudan.
Competiția pentru hidroc arburi pare a domina începutu l de mileniu, cu polari zarea atenției
pe statele Golf ului, bazinul Caspi c, Siberia d e Est și de Vest, Afric a de Vest , Asia de
Sud-Est, nordul Americii de Sud, Canada etc.
Interesant este faptul că și competițiile și confli ctele internaționale se conc entrează
în spațiil e respective. Resursele energetice și de materii prime sunt, în general, limitate și
repar tizate neunifo rm pe întinderea Terrei. De altfel, exi stă și o lege a rarității resur selor,
care constă în aceea că vol umul, structura și calitatea resurselor econ omice și bunurilor se
modifică mai încet decât volumul, structura și intensita tea nevoilor umane. Spectr ul epuizării
în următorii ani a resurse lor energet ice a făcut ca o parte însemnată a politicilor externe,
dar ș i a celor de putere, să fie preocupată, pe de o parte, de acce sibilitatea conductelor și
terminalelor, viitoarele trasee ale rutel or energetice, parteneriate etc [19], iar, pe de altă
parte, de identificarea celor mai eficiente căi de utilizare și a posibilităților de substi tuire
a acestor resurs e, diminuarea dezechilibrelor de mediu determinate de exploatarea,
cond iționarea, preluc rarea și utilizarea resur selor. Poziția unei țări în sistemul economic
și politic internațional depinde, de multe ori, de capac itatea sa de a produce petrol și gaze
naturale, de controlul pe care îl exercită asupra rezerv elor de resurse e nerget ice.
Amplificarea gradului de interde pendență a țărilor privind valori ficarea acestor
resurse duce la noi și complexe probleme cu privire necesitatea asigură rii accesului
tuturor statelor la ele [20]. Cu toate acestea, marile puteri caută să obțină contr olul
asupra celor mai însemnate resurse energet ice ale planetei și, implicit, asupra prețurilor
lor. Astfel, în ultimii ani, în peisajul petrolier, se remarcă câteva direcții: tendința de
reorgan izare a pieței mondiale pe blocuri și alianțe energetico-economice, ce se confrun tă
cu cea de liberalizare completă a lor; tendința de modificare a sistemului de cote
petrol iere și de fixare a prețurilor; tendi nța Federației Ruse de a constitui un nou centru de
prețuri de referință pe piața mondială. Iată cum probl emele energetice devin probl eme
de securitate, iar securitatea alimentării cu energie a devenit o preocupare comună a marilor
actori ai acestei competiții dinamice. Un studiu al ONU [21], făcea următoarea apreciere:
„Importanța energiei pentru industrie în ans amblul său și rolul vital al petrolului ca sursă

11
de energie și ca produs indispensabil pentru activitățile militare par a fi contrib uit la
transfor marea problemelor energi ei într-un element fundamental al securității”.
Pe scena internațională, tendințele economice și politico-militare sunt
interdependente și fără îndoială că există o legătură (nu numai corelativă, dar și cauzală)
între deținerea, aprov izionarea, cererea și utilizarea resurselor energ etice, răspân direa
lor geograf ică și accesul la ele, afacerile regionale și globale privind securitatea.

1.2.1. Distribuția geogra fică
Resursele energetice sunt distribuite extrem de inegal pe s uprafața planetei.
Majoritatea statelor avansate economic dispun de prea puține hidrocarburi pentru a
putea susține o econ omie și un consum în creștere susținută, iar statele mai puțin
dezvoltate, mai ales cele din Orientul Mijlociu, posedă din abunde nță astfel de resurse.
De altfel, este cunoscu tă opinia unor analiști că resursele energetice se găsesc acolo unde
„nu trebu ie” și în posesia „celor care nu le merită” [22].
După unele estimări, [3], cele mai mari rezerve mondiale de hidrocarburi se găsesc
în: zona Golfului Persic; Federația Rusă– Siberi a; zona Mării Caspice – Asia Centrală;
America de Sud–Venezuela–bazinul râului Orinoco; SUA și Alaska; Canada – New Found
Land. Alte rezerve mai puțin importante se află în Marea Nordului, nordul Africii etc.
Marile rezerve de hidrocarburi sunt concentrat e în state/regiuni mai puțin dez voltate ,
care nu au regimuri democratice, frământat e de numeroase dispute, crize și conflicte , zone
unde marii consumatori energetic i ai zilelor noastr e se confrunt ă și coopereaz ă în procesul de
acces, control și exploatar e a acestor resurse.
Astfel, în regiunea Golfului se află peste 70% din rezervele petroliere ale lumii.
Arabia Saudită dispune de 25% ( circa 262 miliarde de barili) din rezervele mondiale,
Irakul de 10% (112, 5 miliarde barili), bazinul Caspic și Asia Centrală de 7%, iar
Federația Rusă de circa 5% (60 miliarde barili). În domeniul gazelo r naturale, clasamentul
resurselor este condus de Federația Rusă cu peste 47.000 de miliarde m3, urmată de
Iran cu 24.000 miliarde m3, Qata r cu 17.000 miliarde m3, Arabia Saudită și Emiratele Arabe
Unite cu 6.000 miliarde m3 fiecare.

1.2.2. Marii producători și exportatori
În domeniul producției și export urilor, grupul statelor membre ale Organizației
Țărilor Exportato are de Petrol (OPEC) d eține supremația. Cele 11 state membre ale
organizației (Arabia Saudită, Irak, Iran, Kuweit, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Venezuela,

12
Libia, Nigeria, Algeria și Indonezia) au un cuvânt greu de spus în asigurarea consumului și
formarea prețurilor mondiale ale resurselor energetice.
Rusia depune eforturi însemnate pentru a-și dezvolta o capacitate similară cu cea a
Arabiei Saudite – la o producție de 10,3 -10,4 milioane barili/zi dispu ne de o rezervă de 3
milioane baril i/zi cucare influențează prețurile petrolu lui. Pentru a avea o imagine cât mai
completă, trebuie să spunem că marea difere nță dintre Arabia Saudi tă și Federația Rusă o
constit uie faptul că, în timp ce Rusia produ ce circa 9 milioane barili/zi, A rabia Saudită
expor tă zilnic aceeași cantitate. În timp ce costurile de produ cție din Rusia sunt similare
celor lalte, costurile de transport ale petrol ului rusesc sunt mult mai mari, ceea ce ar putea
afecta profitul marginal.
În prezent, „centru l de gravitate” al produc ției mondiale de petrol se mută gradual
dinspre țările industrializat e ale Nordului (SUA, Canada, Mexic , Europa și vestul Rusiei)
spre țările în dezvolt are ale Sudului , în specia l Iran, Irak, Arabia Saudită, Angola,
Nigeria și statele din bazinu l Mării Caspice . Potrivit datelor oferite de Departamentul de
Energie al SUA, procentul din producția mondială de petrol ce revine producătorilor majori
ai Nordului va scădea de la 27%, în 2001, la 18%, în 2025, în timp ce partea din producție
a producători lor din Afric a, America Latină și Orientul Mijlociu va crește de la 50% la 61%.

1.2.3. Consumatorii și impo rtatorii majo ri
Cei mai mari consumatori sunt SUA, China și Uniunea Europea nă. Încă de la începu tul
secolului XXI, consu mul mondial de țiței brut tinde spre 85 de milioane barili/zi, cel de
gaze naturale a atins circa 2.700 de miliarde m3/an, iar cel de cărbune solid a evoluat spre
5.000 de milioane tone/an [23]. Desigur, consumul se va axa tot mai mult pe petrol și gaze
naturale, unele analize arătând chiar că gazul va înlocui în curând petrolul în preferințele
consumatorilo r. Consecința acestor fenomene constă în apariția unui sistem transnațional al
resurse lor, cu numeroase ramificații.
Majoritatea marilor consu matori și-au îndreptat atenția spre regiu nile bogate în
resurse din bazinul Mării Caspice, Caucaz, statele CSI și încearcă să-și consolideze
pozițiile în regiu ne: SUA au lansat proie ctul democratizării Marelui Orient, UE promovează
politica vecinătății extinse, iar China și India se bazează pe acorduri și parteneriate speciale.
Ideea conform căreia Occiden tul furnizează securitate și asistență econ omică Estul ui, iar
Estul asigură resurse Vestului „energofag”, cu Ru sia arbitru, pare a fi tendi nța marcantă
a geopoliticii secolului XXI.

13

1.2.4. Rețele și conducte de transport
În prezent, un sistem imens și complicat mută peste 2.673 mld. m3 de gaze naturale
și 80 milioane barili de petrol [24] de la produ cători la consumatori. Fără îndoială că există
o legătură între deținerea, cererea, aprov izionarea și utilizarea resurselor energetice,
răspândi rea lor geografică și accesul la ele. Control ul resurselor energetice – petrol, gaze
naturale și lichefiate, combustibili fosili – a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru
actorii majori ai scenei internaționale (SUA, UE, Federația Rusă), ci și pentru noile
puteri în ascensiu ne (China și India). Astfel, o serie de rețele și conducte de transport
funcționale, precum Drujba, Baku -Ceyhan-Tbili si, Blue Stre am, Nabucco etc.,
aprov izionează deja marii consumatori, iar multe altele se află în fază de proiect sau în
diverse etape de finalizar e.
Accesul la resursele energetice din Est necesită dezvol tarea unei infrastruc turi
adecvate intereselor occidentale: distan ța cât mai scurtă de la sursă la utilizatorul final,
capacitatea de transport al cond uctei, costuri de produ cție cât mai ieftine, costuri de transport
cât mai mici, tranzitarea unor zone stabile, facilități portuare și de transport maritim și
fluvial e tc. Confo rm statisticii celor de la Simdex [25], până în mai 2006 n umărul de
proiecte ale unor conducte la nivel mondial era de 381 cu o lungime totală de circa
195.000 km, din care 174 în America de Nord, 31 în America Latină, 47 în Europa, 16
în Africa, 96 în Orien tul Mijlociu și Asia și 17 în Austral-asia.
Rămâne de văzut câte dintre aceste cond ucte vor ajunge să pompeze resurse, dat fiind
faptul că impedimentele de tot felul fac tot mai dificilă concretizarea acestora.

1.2.5. Marile compa nii în domeniul energetic
La nivelul anului 2012 , venituri le companiilor de petrol și gaze au însumat 1,9
trilioane USD. Într-un clasament ce analizează 250 de companii din domeniul energetic,
întocmit de specialiștii de la Platts, firmele de petrol și gaze monopolizea ză primele 12
poziții [26]. Creșterea prețurilor resurse lor energetice din 20013 -2014 a facilitat spori rea
graduală a profiturilor c ompaniilor de profil.
Surprinde lipsa companiilor rusești din acest top 10, însă limitarea accesului pe
piețele occidentale poate fi o cauză. Fi rme de calibrul LUKoil (loc 16) și Gazprom Rao
(loc 18) nu pot fi omise, opera țiile desfășurate de acestea având un impact puterni c, cel
puțin în Asia, Africa și Europa de Est. Prin urmare, indus tria energeti că tinde să fie
tot mai puțin națională, în condițiile liberalizării și integră rii piețelor energe tice, iar

14
rolul marilor companii energet ice națio nale și al alianțelor bilaterale se amplifică.
1.2.6. Fluctuația prețurilor
Prețurile resurselor energetice sunt extrem de sensibile. Eveni mente diverse din orice
parte a lumii, dar în special din țările importante producătoare și exportat oare de hidrocarburi,
influe nțează prețul de referință al petrolul ui. În ultimii doi ani, am asistat la o creștere a
prețurilor, atât din cauza instabilității din țări precum Irak (atentate), Iran (amenințarea
nucleară), Coreea de Nord (criza rachetelor) sau confl ictul dintre Israel și Liban, cât și a
cererii tot mai mari și a scăderii produc ției. Fluctuațiile prețurilor la petrol sunt notorii.
Acestea au fo st întotdeauna volatile și greu de prezis.
Drept consecinț ă, actorii internaționali s-au organizat în: Organizaț ia Țărilor
Exporta toare de Petrol (OPEC), care gestionează cantitățile produse de țările membre,
și piețe paralele (NYMEX – New York, SIMEX – Singapore, IPE – Londra), pentru a lua
parte la deciz iile de stabilire a prețurilor intern aționale la petrolul brut. Piețele paralele pot
influența prețul internațional al petrol ului și pot contrabalansa deciziile OPE C asupra
strategiei de preț prin produce rea unei cantități mai mari sau mai mici decât e necesar pe
piață. Miniștrii petrolul ui din statele membre se întâlnesc periodic pentru a discuta
prețurile, iar din 1982 și pentru a stabili cotele producției de petrol brut.
Atâta timp cât prețul petrolului se menține în limitele rezo nabile stabilite, OPEC
nu intervine. În ultimii doi ani, poli tica OPEC nu a mai putut ține pasul cu creșterea
vertiginoasă a prețului barilului de petrol, iar deciziile privind prod ucția sunt privi te cu
scepticism.
Pe de altă parte, unul din obiecti vele principale ale pol iticii ruse este să dobân dească
capabilitatea de a avea un cu vânt de spus în formarea prețului, comparativ cu partea sa pe
piața exporturilor, prin înfiin țarea unui așa-zis „OPEC al Mării Caspice”, proiect la care
SUA se opun cu hotărâre. Recent, a fost lansat proiect ul unui „OPEC al gazului” [26],
ce ar putea să inc ludă Rusia, Iran, Algeria, Libia, Turkmenistan, Kazakhstan și Uzbekistan,
ceea ce va avea serioase repercusiu ni asupra prețurilor și aprovizio nării Europei. Spre
deosebire, SUA sunt preocu pate de combaterea oricărei tendințe de monopol energet ic
pe piața internațională, de libera circulație a capitalurilor, forței de muncă și mater iilor
prime și produselor manufacturate. Totuși, se estimează că o creștere cu 1 dolar/baril a
prețului de referință al petrolului rus Blend din Ural aduce c irca 1 mld. dolari câștiguri
suplimentar e, iar o scădere a prețurilor afectează putern ic bugetu l Rusi ei. În consecință,
interesu l Rusiei ar putea fi o menținere a prețurilo r ridicat e ale pe trolului.

15
Control ul asupra resurselor de energie înseamnă contr ol asupra prețurilor lor.
Astfel, cele 11 membre ale OPEC decid asupra strategiei de preț prin producerea unei
cantități mai mari sau mai mici decât e necesar pe piață. Miniștrii petrolului din statele
membre se întâlnesc periodic pentru a discuta prețurile, i ar din 1982 și pentru a stabili cotele
producției de petrol brut. Atâta timp cât prețul petrolului se menține în limitele rezonabile
stabilite, OPEC nu intervine. În ultimii doi ani,politica OPEC nu a mai putut ține pasul cu
creșterea vertiginoasă a prețul ui barilului de petrol, iar deciziile privind producția sunt privite
cu scepticism.
Pe de altă parte, unul din obiectivele principale ale politicii ruse este să dobândească
capabilitatea de a avea un cuvânt de spus în formarea prețului, comparativ cu part ea sa pe
piața exporturilor, prin înființarea unui așa -zis „OPEC al Mării Caspice”, proiect la care SUA
se opun cu hotărâre. Recent, a fost lansat proiectul unui „ OPEC al gazului” [26], ce ar putea
să includă Rusia, Iran, Algeria, Libia, Turkmenistan, Kaza khstan și Uzbekistan, ceea ce va
avea serioase repercusiuni asupra prețurilor și aprovizionării Europei.
Spre deosebire, SUA sunt preocupate de combaterea oricărei tendințe de monopol
energetic pe piața internațională, de libera circulație a capitalurilor , forței de muncă și
materiilor prime și produselor manufacturate. Totuși, se estimează că o creștere cu 1
dolar/baril a prețului de referință al petrolului rus Blend din Ural aduce circa 1 mld. dolari
câștiguri suplimentare, iar o scădere a prețurilor afe ctează puternic bugetul Rusiei. În
consecință, interesul Rusiei ar putea fi o menținere a prețurilor ridicate ale petrolului. [26]

1.3. Petrolul – o armă redutabil ă

1.3.1. Noțiuni introductive
În secolul XX întreaga industrie ș i civilizație s -au bazat pe energia furnizată de petrol.
Secol ul XX a fost secolul petrolul ui așa cum secolul XIX a fost cel al cărbu nelui, iar
secolul XXI va fi un secol al globalizării . Petro lul este o resurs ă epuizabilă, fiind o rocă
sedimentară caustobiol itică. El se prezintă ca un amestec complex de hidroc arburi solide și
gazoase, dizolvate în hidrocarburi lichide. Sub influența presiuni lor mari petrolu l începe
să migreze din zonele de formare spre supraf ață.
Toată industria modernă depinde de petrol și de produsele sale; s tructura materială
și modul de viață în comunitățile din suburbiile care înco njoară marile orașe sunt
rezult atul unei ample și necostisitoare ali mentări cu petrol.

16
Hidroc arburile, sub forma petrolului și a derivatelor sale, au de venit principala sursă
de energie pentru majoritatea pop oarelor globului. Țițeiul este important deoarece este mai
curat și mai ieftin decât cărbunele și mai ușor de transportat decât gazele naturale. El are
nenumărate utilizări. Uneori numit “aurul negru”, și asigură aproape jumătate din energia
utilizata in lume. Fără acesta transporturile s -ar bloca și marile utilajele industriale sau
centralele termice nu ar putea funcționa.
Țițeiul brut este utilizat pentru producerea combustibililor, printre care diferite tipuri de
petrol, motor ină sau kerosen . Petrolul este utilizat și pentru producerea unor lubrifianți uleiuri
și a vaselinelor necesare funcționării utilajelor și mașinilor. Petrolul este utilizat si la
producerea asfaltului necesar șoselelor și o mare varietate de produse din in dustria petro –
chimică. Din produse petrochimice se fabrică cosmetice, medicamente, vopsele, explozibili,
fertilizatori, fibre sintetice cum ar fi nailonul, cerneluri, insecticide, coloranți, mase plastice și
cauciucuri sintetice — utilizate la anvelope.
Rezervele de țiței au dus însă si la conflicte internaționale, iar utilizarea lui a cauzat
poluare și daune mediului înconjurător.
Creșterea prețului resurselor energetice sugrumă procesul de democratizare. Lupta
pentru controlul resurselor energetice se conturează tot mai pregnant drept principalul motor
al relațiilor internaționale, iar o trecere în revistă a celor mai arzătoare conflicte scoate la
iveala aproape in fiecare caz o legătura cu exploatările de petrol si gaze. Teza interesului
american pentru p etrolul irakian dar si pentru întregul Orient Mijlociu a fost amplu comentata
in presa internaționala , interesul Chinei si Rusiei in a apăra poziția Teheranului in actuala
criza nucleara este explicabil si prin afacerile din domeniul energetic pe care le a u cu Iranul,
iar sfidarea Statelor Unite de către o serie de tari sud -americane, precum Venezuela sau
Bolivia, este motivata de încrederea pe care le -o dau acestor state resursele de petrol si gaze.

1.3.2. Politica țițeiului
Producția de țiței a început curând s ă afecteze relațiile internaționale. În 1967, țările
bogate în țiței din Orientul Mijlociu au acordat un ajutor masiv aliaților arabi din Egipt,
lordania si Siria, tari afectate de războiul israeliano -arab.
Țările în curs de dezvoltare exportatoare de țiței au început sa exercite o presiune
politica prin Organizația Tarilor Exportatoare de Petrol (OPEC). OPEC a luat ființa In 1960 și
avea ca membre Iranul, Irakul, Kuweitul, Arabia Saudita și Venezuela. Alte tari, tot in curs de
dezvoltare — Algeria, Ecuador , Gabon, Indonezia, Libia, Nigeria, Quatar si Emiratele Arabe
Unite — au aderat mai târziu.

17
În 1973, anul războiului Yom Kippur, pornit de Egipt și Siria împotriva Israelului,
OPEC a mărit prețul petrolului. Mai multe tari au acceptat sa controleze expor turile de petrol
pentru a mari presiunea asupra unor tari ca SUA, care sprijineau Israelul.
La mijlocul anilor 1970, cele mai multe state din Orientul Mijlociu fie dețineau, fie
controlau propria industrie a petrolului si căutau ca prin intermediul OPEC sa realizeze o
“Noua ordine economica internațională”, oferind astfel tarilor in curs de dezvoltare mult mai
multa influenta in problemele internaționale.
Politicile OPEC au creat tensiuni în economia multor tari importatoare de țiței. Ele au
dus la o c reștere a inflației. După 1980, multe tari dezvoltate si -au mărit producția interna si
au introdus masuri de conservare a rezervelor. Asemenea politici, combinate cu o recesiune
mondiala au micșorat cererea de țiței ducând la o cădere a prețului. De putere a OPEC a fost
efemera, politica ei a conferit multor țări din Orientul Mijlociu o încredere de sine pe care nu
o avuseseră până atunci.
Petrolul a fost un factor important în multe alte conflicte, inclusiv în pretențiile Irakului
asupra Kuweitului. In 199 0 Irakul a susținut ca țara vecina, Kuweitul, extrăgea țiței care, de
drept, ar fi aparținut Irakului, și ca prin vânzarea unei cantități mai mare de petrol decât cea
stipulata în acordul OPEC a dus la micșorarea prețului petrolului. În august 1990, Irakul a
invadat Kuweitul, dar a fost înfruntat de Fontele Aliate astfel fiind nevoit să se retragă, în
1991.
În timpul războiului Irakul a deversat țiței în apele Golfului provocând imense pete de
petrol. Ei au incendiat puțuri petroliere ale Kuweitului. Luni de zile, până la stingerea
incendiilor;cerul a fost acoperit de nori negri.
In următorii 45 de ani, populația omenirii va creste cu 40%, de la 7 la 10 miliarde.
Procesul de industrializare va continua sa se extindă si sa se accelereze. Concurenta globala
pentru acces la resurse naturale si mai ales la zăcăminte de petrol si gaze va deveni progresiv
mai acerba si va influenta din ce in ce mai mult politica externa a statelor. Resursele naturale
ale planetei sunt limitate. Agravarea competiției pentru control ul terenurilor cu minereuri
esențiale si al teritoriilor adiacente necesare pentru transport va crea tensiuni majore si situații
conflictuale intre diferiți protagoniști , va duce la realinieri surprinzătoare intre tarile
exportatoare si cele consumatoare s i va implica direct centrele de putere economica si militara
ale lumii. Ambițiile unor state de a controla bogățiile naturale pot degenera in confruntări
virulente atât intre pretendenții majori, cat si intre diferite grupări "locale". Multe dintre
conflic tele "interne" actuale nu sunt exclusiv rezultatul unor antagonisme etnice, ideologice

18
sau religioase. Facțiuni locale se înfrunta frecvent pentru controlul asupra unor câmpuri
petroliere, surse acvatice, mine sau terenuri arabile. Asemenea conflicte pot f i recunoscute in
multe tari din Africa (Nigeria, Sierra Leone, Liberia, Sudan, Congo, Angola) si din Asia
(Afganistan, Irak, Indonezia). De multe ori, combatanții sunt susținuți , înarmați si incitați din
exterior de state puternice sau de corporații multin aționale cu interese globale. Înainte de cel
de al doilea război mondial, guvernele unor puteri europene si asiatice au adoptat o politica
agresiva de "colonizare" a altor tari, justificata prin "necesitatea" de a exploata bogățiile
naturale din colonii si de a asigura securitatea rutelor comerciale. Concurenta pentru
menținerea accesului la resurse naturale a dus frecvent la războaie intre puterile expansioniste,
la formarea unor alianțe forțate si la masacrarea populațiilor din colonii. In perioada
Război ului Rece confruntarea ideologica a fost considerata mai importanta decât lupta pentru
asigurarea intereselor "economice". In urma dezintegrării Uniunii Sovietice, concurenta
pentru resurse naturale si -a reasumat rolul dominant in definirea politicii exter ne a statelor.
Accesul la zăcămintele de petrol si gaze, deciziile in legătura cu plasamentul conductelor si
asigurarea securității mijloacelor de transport au creat rivalitatea politice, economice si
militare intre puterile majore ale lumii si au produs fluctuații neașteptate in relațiile dintre
state. [1÷30 ]

1.3.3. Necesitățile energetice
Agențiile specializate au prezis ca acoperirea satisfăcătoare a cerințelor globale de
energie va necesita o creștere anuala a producției de petrol de 1,9% si a producției de gaze
naturale de 2,2%. Ceea ce înseamnă că, până î n 2025, extracția zilnica a țițeiului va trebui să
crească de la 80 la 124 milioane de barili pe zi. Corespunzător , producția anuală de gaze
naturale va trebui să crească de la 2,6 la 4,5 miliarde de metri cubi. Deoarece zăcămintele
naturale de petrol si gaze au fost exploatate cu mare intensitate î n ultimul secol, unii experți
sunt convinși că o creștere de o asemenea anvergura a producției este imposibilă . Investițiile
necesare sunt uriașe . Pentru a satisf ace cerințele mondiale de petrol si gaze î n următorii 20 de
ani, companiile de specialitate vor trebui sa facă investiții noi de circa 4.000 de miliarde de
dolari pentru foraje, infrastructura de transport si rafinării . Inițial , terenurile ușor accesibile
din zona Golfului Persic, din Africa si din America de Sud au fost exploatate preferențial . O
mare parte din bazinele respective au fost epuizate.
Capacitatea de producție a terenurilor tradiționale poate fi mărita parțial prin
exploatarea altor câmpuri din zonele respective, de exemplu terenuri care au zăcăminte mai
reduse, care se afla la adâncimi mai mari sau care se afla sub apa. Dar pentru a acoperi

19
satisfăcător cerințele viitoare, nu este suficient sa se extindă exploatarea in regiunile
tradiționale , ci este imperat iv să se dezvolte ș i alte zone geografice cu zăcăminte de
hidrocarburi. În ultima decadă, două regiuni noi producătoare de petrol și gaze au fost
descoperite în jurul Mării Caspice și î n Siberia. Deși aceste zone au rezerve mai mici decât
cele din regiunea Golfului Persic, ele au suficient potențial ca să justifice investițiile necesare
dezvoltării . Din nefericire, aceste rezervoare naturale se afla departe de consumatori si de
porturi maritime comerciale. Hidrocarburile extrase din aceste r egiuni nu pot fi aduse pe piața
internaționala decât prin construirea unor conducte de mare capacitate care sa parcurgă
distante de mii de kilometri, peste obstacole de relief, prin diferite tari mai mult sau mai puțin
stabile politic și î n condiții climat erice vitrege.

1.3.4. Considerente geopolitice
China ș i Japonia își supralicitează forțele ca sa aibă acces la petrolul din Siberia.
Deoarece rezervele petroliere din Siberia nu sunt suficiente pentru a aproviziona ambele tari,
rivalitatea chino -japoneza cu pr ivire la dezvoltarea zăcămintelor si la construcția conductelor
de transport a contribuit substanțial la deteriorarea relațiilor politice dintre cele doua puteri
asiatice. Umilit de insistentele SUA si UE de a rectifica rezultatele electorale din Ucraina,
Putin s -a revanșat printr -o reapropiere ostentativa de China si prin participarea la asocieri de
state care se opun "hegemoniei" americane. In loc sa accepte ofertele de investiții ale
companiilor petroliere occidentale, Putin a acordat chinezilor dreptul de a participa la
dezvoltarea terenurilor petroliere din Siberia. Recent, Moscova a acceptat sa participe la
manevre militare comune ruso -chineze. Rusia si Iranul au decis sa se consulte si sa colaboreze
in probleme energetice. China a inițiat incursiuni d iplomatice, politice si economice in zona
Golfului Persic si in America Latina, regiuni care, tradițional , au exportat petrol in Statele
Unite. Simțindu -se amenințat de Israel si de SUA, Iranul a stabilit un parteneriat strategic cu
China. Detestat la Wash ington, președintele Venezuelei, Hugo Chavez, in vizita sa la Beijing,
in decembrie 2004, s -a oferit sa vândă Chinei țițeiul pe care înainte îl exporta in Statele Unite.
Surprinzător , Canada, o tara vecina si aliata cu SUA, a acceptat sa negocieze cu China in
vederea importului de petrol canadian. Considerând ca Statele Unite nu au capacitatea de a -si
susține extinderea internaționala , unele tari importante precum China, Rusia, India, Iranul,
Venezuela si Brazilia au început sa-si coordoneze politica extern a ca sa stăvilească dominația
globală a Americii .

20
1.4. Sărăcia energetică [47 ÷50 ]
Sărăcia energetică este tot mai des invocată și a devenit un subiect permanent la nivelul
multor țări. Chiar dacă acest concept ia în considerare mai mult sărăcia consumatorulu i
rezidențial, el afectează și consum atorul non -casnic. Combaterea sără ciei energetice ar e un
caracter sinergic, cele mai importante caracteristici fiind: eficiența energetică , veniturile
consumatorilor, te hnologii noi, prețul energiei si disponibilitatea.
Acestea trebuie abordate în mod unitar și echilibrat. Neglijarea unora și accentuarea
altora conduce în aparență la unele rezultate bune, dar, în fapt, rez ultatul este o adâncire a
sărăciei pe termen lung.
Prețurile energiei electrice, a gazului ș i a alt or combustibili a crescut c ontinuu în ultimii
ani determinâ nd creșterea să răciei energetice ș i a consumatorilor vulnerabili. Obiectul
avizului Comitetului Economic și Social European privind sărăcia energetică în contextul
liberalizarii și al crizei econom ice nu constă în a determina cauzele creșterii preț urilor energiei
electrice, ci în a sublinia necesitatea de a -i proteja pe consumatorii vulne rabili, pentru a se
evita situațiile de sărăcie energetică .
Lupta împotriva sărăciei energetice trebuie să reprez inte o prioritate strategică, care
trebuie abordată la toate nivelurile. Conceptul de sărăcie energetică poate fi abordat atâ t la
nivel macro, cât și microeconom ic. Accesul la energie electrică și gaze naturale suficiente ș i
de calitate pentru industrie, a gricultura și restul sectoarelor este esențial pentru prosperitatea și
competitivitatea unei ță ri. Lipsa acesteia poate conduce la cr ize economice, la somaj și la
săracie .
Sărăcia energetică a consumatorului rezidențial poate fi definită ca fiind dificult atea sau
incapacitatea de a menține condiții adecvate de temperatură în interiorul locuinței, precum ș i
imposibilitatea de a dispune d e alte servicii energetice esențiale la un preț rezonabil. Având în
vedere dificultăț ile cu care se pot confrunta persoane le cu venituri reduse trebuie să se
stabilească mă suri de eficientizare a consumului de energie la consumatori, reducerea p rețului
gazelor la consumatorii finali și sprijinul financiar al clienț ilor.
Situația de sărăcie energetică rezultă din combinarea a t rei factori principali: nivelul
scăzut al veniturilor, consumul (eficiența) de energie ș i preț ul energiei.
Nivelul ridicat al prețului gazelor naturale ș i al energiei electrice constituie cauza
principală a sărăciei energetice, l a nivelul UE . Astfel, pretu l mare al gazelor naturale este
cauza pentru existenta a 50% din consumatorii considerati vulnerabili în UE. Aceasta cauză

21
este urmată de eficiența energetică , care ge nerează un consum ridicat. Pe ultima poziț ie se află
venitul membrilor familiei.
În Român ia, apreciem cauza principală a sără ciei energetice ca fiind generată de
pierderile energetice ridicate la ni velul imobilelor, completată de ineficiența investiționala ș i
inefica citatea exploatarii resurselor ș i a echipamentelor energetice, urmată de venit urile
scăzute ș i pret ul gazelor .

Figura 1.1.Analiza comparativă a situației sără ciei energetice la nivelul UE și în Romania
Sursa: Analiza pe baza dat elor disponibile în 2014

În vederea protecției în mod real al consumatorilor vor trebui întreprinse mă suri de
diminuare a cauzelor prim ordiale, astfel încat efectul să fie cu adevarat resimț it la nivelul
consumatorilor. Eficientizarea ș i reducerea consum ului d e gaze naturale, coroborat cu măsuri
de creștere economică și, implicit, a veniturilor consumatorilor, ar permi te reducerea la mai
mult de jumătate față de situația actuală a ponderii costului gazelor în bugetul familiei.
Conform Comitetului Economic și Social European, grupurile sociale cele mai
vulnerabile sunt cele cu veniturile cele mai scăzute, cum ar fi persoanele cu vâ rste de peste 65
de ani, familiile monoparentale, persoanele aflate în somaj sau persoanele care beneficiază de
alocaț ii sociale . Mai mult, în majoritatea cazuril or, persoanele cu niveluri scă zute de venit
locuie sc în cladiri cu izolare termică inadecvată, ceea ce nu face decât să agraveze situația de
sărăcie energetică cu care se confruntă .
Strategia energetică trebuie concepută, așa încât să ofere posibilitate a de identificare a
unor soluții concrete de diminuare a sără ciei energetice.

22
1.5. Politica energetică a Uniunii Europene

1.5.1. Încercări de definire a unei politici comune de energie
In istoria Comunităților Europene, politica de en ergie a fost mai degrabă
nesemnificativă, deși, paradoxal, două dintre tratatele de bază, Tratatul de constituire a
Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și Tratatul de constituire a
Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom), se refe ră la energie.
O deschidere spre unele clarificări s -a făcut în 1964, când a fost încheiat un Protocol de
Înțelegere între tarile membre UE pe probleme de energie.
Documentul atrăgea atenția asupra caracterului global al problemelor de energie și
asupra faptului că Tratatele Comunităților Europene acoperă acest sector într -o manieră ne –
coordonată. Prima încercare de coordonare a făcut -o Comisia Europeană în 1967, printr -o
Comunicare către Consiliul Miniștrilor, unde indica primele măsuri în construcția u nei politici
comune în acest domeniu.
Actul Unic European (1987) a marcat un punct de turnură pentru piața unică, dar
energia nu s -a bucurat de un interes special, pentru că, la acea vreme, guvernele nu erau
dispuse să cedeze o parte din controlul lor asup ra monopolurilor naționale de energie în
favoarea deschiderii către piață.
Tratatul de la Maastricht încheiat în 1992 și cunoscut sub numele de Tratatul UE, a
adus unele completări la definirea conceptului de piață internă a energiei (PIE), fără să includă
un Capitol de Energie. Comisia Europeană a pregătit o propunere de capitol, care ar fi trebuit,
între altele, să o investească cu anumite competențe în domeniu. Trei țări sau opus vehement
acestei inițiative : Marea Britanie, Olanda și Germania. Aceeași s oartă a avut și o altă
propunere a Comisiei, referitoare la administrarea Cartei Energiei de către Direcția de Energie
din cadrul CE. Propunerea de includere a Capitolului Energie a fost repusă pe agenda
următorului Tratat de la Amsterdam, din 1997, dar a fost încă o dată respinsă. Este interesant
că Parlamentul European a fost un susținător puternic al Capitolului de Energie, adversarii ei
fiind chiar Statele Membre.
Tratatul de la Amsterdam (1995) a consfințit pentru prima dată o inițiativă
comunitară din domeniul energiei, anume Rețelele de Energie Trans -Europene (TENs),
proiect care urmărește extinderea rețelelor de transport, telecomunicații și infrastructuri
energetice pan -europene, dincolo de cadrul strict al Uniunii. Scopul acestor programe este de
a mări capacitatea de interconectare și inter -operabilitatea rețelelor naționale, ca și accesul la

23
acestea, și de asemenea , să lege zonele izolate și periferice cu regiunile centrale ale Uniunii.
Pentru administrarea acestor programe există o linie bugetară specială în bugetul Uniunii.

1.5.2. Poziții comune privind politica energetică a UE:
a) La Consiliul European de la Dublin din 1990 s -a lansat idea că refacerea economică în
fostul spațiu comunist, ca și siguranța în alimentarea cu energie a țărilor din spațiul co munitar,
ar putea fi întărite printr -o colaborare în domeniul energiei. Așa s -a născut Carta Europeană
a Energiei , al cărui document final a fost semnat la Haga de către 51state,în decembrie 1991.
O parte importantă a Tratatului se referă la eficiența ener getică și problemele de mediu .
Comerțul cu energie între părțile semnatare este guvernat, conform Tratatului, de procedurile
GATT, ceea ce înseamnă că țările semnatare trebuie să aplice aceste proceduri chiar dacă nu
sunt parte a Acordului GATT sau OMC. Su nt prevăzute articole care stabilesc condițiile de
concurență,transparență, suveranitate, taxare și mediu, ca și articole dedicate protecției
investițiilor,tranzitului de energie și tratamentului aplicat disputelor. Tratatul a intrat în
vigoare în anul 199 8.
b) Publicarea, la 8 martie a.c. , a Cărții Verzi a Comisiei Europene "O politică energetică
europeană sigură , competitiv ă si sustenabil ă" . Cartea Verde a Comisiei Europene , propune
liniile directoare generale ale unei politici energetice comune si lanseaz ă o dezbatere public ă
pe aceast ă temă la care sunt invitate s ă participe atât statele membre, cât si societatea civil ă,
mediul academic si ONG -urile naționale si europene.
Cartea verde a energiei este primul studiu energetic cu adevărat important realizat
după anii ’70 în spațiul european și reprezintă baza unei strategii energetice pe termen lung a
Comunităților Europene. Raportul final asupra Cărții Verzi a Energiei, rezultat în urma unei
dezbateri publice de o amploare fără precedent în ultimii 30 de an i, a fost prezentat de
Comisia Europeană la 27 iunie 2002. Dezbaterea lansată de Cartea Verde a conturat câteva
direcții de acțiune, după cum urmează: -Managementul cererii de energie electrică. Consumul
de energie va trebui să fie controlat și dirijat, în deosebi prin monitorizarea atentă a eficienței
energetice și prin diversificarea surselor de energie primară.
-Stocurile de combustibil . În 2014 , Uniunea lărgită a consumat peste 20% din producția
mondială de petrol. Pentru siguranța în alimentarea cu com bustibili energetici, este necesară
asigurarea de stocuri strategice de petrol și coordonarea utilizării acestora, ca și solidaritatea
între S/M pe timp de criză. O abordare similară există pentru stocurile de gaz.
-Siguranța alimentării . Pentru asigurarea siguranței în alimentare cu energie primară în

24
Europa, s -a convenit crearea unui nou parteneriat energetic EU – Rusia, care va conține
prevederi legate de siguranța rețelei, protecția investițiilor, proiecte majore de interes comun.
Conceptul global de s iguranță în alimentare . Acest deziderat impune un efort de anticipație pe
termen lung și relații întărite cu terțe țări. Decuplarea consumului de creșterea economică, este
o tendință a politicii comune de energie, prin care se încearcă reducerea sau stopar ea
influențelor negative ale sectorului de energie asupra mediului și vieții sociale. Instrumentul
recomandat este folosirea eficientă a energiei.
-Surse de energie noi ș i regenerabile . Acestea reprezintă în prezent doar 6 % din balanța
energetică a UE. Da că se păstrează trendul, ele vor acoperi numai 9 % din totalul consumului
până în 2030. Directiva privind promovarea energiei produse din surse de energie
regenerabilă , face un pas important spre atragerea interesului pentru investiții în surse
alternative . Actul legislativ conține prevederi ce fac referire la programe de sprijin naționale
pentru producătorii de energie pe baza de surse energetice regenerabile, în condițiile acordării
unor garanții de origine a electricității produse din aceste surse și sup ortarea costurilor tehnice
pentru racordarea la rețea a producătorilor de energie.
-Energia nucleară . Temerile legate de încălzirea planetei au schimbat percepția asupra
energiei nucleare. Este un fapt recunoscut acela că folosirea energiei nucleare și a c elor
regenerabile, împreună cu eficiența energetică crescută, conduc la limitarea efectului de seră
al gazelor emise de combustibilii fosili. Abandonarea totală a energiei nucleare ar însemna ca
35 % din producția de energie electrică să fie acoperită din alte surse. De aceea, opțiunea
nucleară rămâne deschisă statelor europene care o doresc. Totuși, procesarea și transportul
deșeurilor radioactive rămâne o chestiune încă nerezolvată. Noile țări membre care au
reactoare vechi trebuie să le închidă sau să l e modernizeze, așa cum este cazul grupurilor
nucleare de la centrala Dukovany din Cehia sau Kozlodui din Bulgaria. Fiind un subiect de
interes major, siguranța nucleară va face obiectul unor raportări regulate,se va elabora un
standard de practici comune ș i un mecanism european de control și peer -review. Statele vor
trebui să -și construiască sisteme naționale de depozitare a deșeurilor radioactive.
-Piața internă de energie . Este singura care poate asigura competiția sănătoasă și garanta
siguranța alimentăr ii cu energie, întărind competitivitatea economiei europene, dar necesită
capacități trans -frontaliere îmbunătățite. – Comerțul cu energie în UE . Comerțul acoperă doar
8% în cazul energiei electrice, și are încă nevoie de capacități de interconectare. Exis tă un
plan de dezvoltare a infrastructurii de gaz și rețele electrice, și au fost identificate mai multe
proiecte de interes european.

25
c) Un moment important care a dat semnalul unei accelerări în dezvoltarea politicii de energie
comună s -a petrecut la Consi liul European de la Barcelona (martie 2002), unde s -a decis
liberalizarea totală a pieței de energie electrică pentru consumatorii industriali și comerciali
începând cu anul 2004.

1.5.3. Un tablou al energiei în uniunea europeană
Statele Membre ale UE se pot împ ărți, din punct de vedere al surselor de energie
primară , în trei categorii: net producători, net importatori și categoria specială a țărilor
coeziunii.
Țările net producătoare sunt Olanda, Danemarca și Marea Britanie .
Danemarca este un exportator net de g az natural, dar într -o cantitate mult mai mică
decât Olanda. Necesarul de petrol și -l acoperă în proporție de 98 % din resurse interne.
Marea Britanie este un alt mare producător și exportator de energie. Ca unul dintre
actorii principali în politica euro peană, alături de Germania, Franța și Italia, Marea Britanie
necesită o privire mai atentă asupra sectorului său de energie. Intre anii 1980 – 1990, acest
sector, ca de altfel întreaga economie , au suferit schimbări majore. Industria de petrol, gaze și
cea producătoare de energie electrică au intrat într -un vast program de privatizare, în ciuda
opoziției extrem de puternice manifestate de companiile de stat sau publice care dețineau
monopolul absolut al acestor activități. O demonopolizare totală, urmată de înființarea
instituțiilor de reglementare, au creat cea mai liberă piață a energiei din Europa. Singurul
domeniu care a rămas încă în monopolul statului este energia nucleară. Obiectivul politicii
guvernamentale în domeniul energiei a fost încurajarea com petiției, iar guvernul a intervenit
numai pentru a stabili regulile jocului.
Țările net importatoare sunt Germania, Franța si Italia. Germania este un mare
importator de gaz (78% din necesar în 1994) adus mai ales din Rusia, și petrol (99% din
necesar). G ermania este, în același timp, un important producător și un transportator de
energie în UE. Producția de cărbune a scăzut în ultimii ani, în timp ce producția de energie
nucleară crește relativ încet. Diversificarea surselor de energie și siguranța în ali mentare sunt
două din preocupările majore ale statului german. Politica de energie nu este uniformă în ce
privește organizarea și implicarea autorităților guvernamentale. In sectorul cărbunelui și al
energiei nucleare, statul are un rol major, în timp ce s ectorul petrolului este guvernat de
regulile pieței libere. In domeniul gazului, piața este „împărțită” pe secțiuni dominate de
diferite companii (așa numita „piață organizată”). Energia nucleară nu este privită cu prea
mult entuziasm, iar industria cărbun elui, care se bucură încă de subvenții aspru criticate de

26
oficialii CE, este în continuu declin. Începând cu anii `80, protecția mediului a devenit
obiectiv prioritar a guvernului și o preocupare majoră în domeniul energiei. Așadar, Germania
nu urmează o p olitică de energie articulată și omogenă, una din motivele importante fiind
structura sa federală, care acordă landurilor o largă autonomie. .
Franța este un importator net de energie. Importă aproape în totalitate petrolul și gazul
de care are nevoie și p este 75 % din cărbune. Dezvoltarea puternică a sectorului nuclear a fost
rezultatul firesc al dependenței excesive față de importul de combustibili clasici. Deși Franța
deține rezerve de petrol și gaz, producția internă se menține la un nivel scăzut. Surse le de
importuri sunt Rusia și Algeria, urmate de Norvegia. Franța are o veche tradiție în ce privește
companiile de stat în domeniul energiei. Electricite de France și Gaz de France sunt companii
monopoliste prin tradiție. Privatizarea sectorului de energi e se află pe agenda politicii
guvernamentale, dar ei i se opun, fără vehemența celei înregistrate în Marea Britanie,
sindicatele și companiile însele. Protecția mediului, ca o componentă integrată a politicii de
energie, este încă la început.
Italia este săracă în resurse energetice și importă din Algeria cea mai mare parte din
gazul necesar, fiind de altfel și țara de tranzit a gazului algerian spre Europa. Nu există sector
nuclear, ca rezultat al moratoriului impus prin referendumul din 1987. Sectorul de energie este
tradițional de stat ca și în Franța. Holdingul energetic ENI a început să fie privatizat pe
componente, iar ENEL, compania de electricitate, este și ea pe cale de a fi complet
privatizată, pe baza unui plan de restructurare pe activități. Fii nd foarte dependentă de
importurile energetice, Italia este preocupată în special de creșterea eficienței energetice, dar
și de protecția mediului.
Țările mici net importatoare de energie sunt Austria, Belgia, Finlanda, Suedia și
Dependența României față de resursele energetice din import este, conform surse iEurostat, de
21,9 % (statisticile românești indică procente cuprinse între 30 – 40 %).
Intrarea in Uniunea Europeana a înscris România în politica energetică comunitară .
România are trei obiective de îndeplinit: creșterea competitivității , securizarea alimentarii si
reducerea impactului asupra mediului. Irlanda , Grecia, Spania și Portugalia, țări care au
beneficiat de un masiv suport financiar din partea țărilor mai bogate ale UE prin Fondul de
Coeziun e Socială, sunt net importatoare de energie
Tabloul energiei în UE ne arată că statele membre ale Uniunii Europene diferă mult în
structura energetică națională. Interesele țărilor net exportatoare diferă de cele ale țărilor net
importatoare. In plus, niv elurile diferite de dezvoltare economică influențează atitudinea

27
guvernelor față de o politică a energiei în spațiul european. Dacă țările Nordului bogat sunt
intens preocupate de descentralizare și demonopolizare fără a se interesa prea mult de o
politică comună, cele mai puțin dezvoltate ale Sudului caută surse de dezvoltare a sectorului
de energie în interiorul UE. De aceea, nu există grupuri de state cu o viziune comună asupra
politicii de energie dincolo de clasificarea mai sus -menționată – importator/ exportator. In
schimb există o diferență clară pe axa Nord -Sud în ce privește nivelul de dezvoltare al
sectorului energetic, infrastructura și utilitățile de energie.

1.5.4. Dependența energetică
Aproximativ 50% din energia consumată în cadrul U.E. provine din țări care nu sunt
membre ale U.E. Fără schimbarea nivelul ui producției energetice și ținând cont de creșterea
previzibilă a consumului, această dependență va ajunge la 70% până în 2030.
Dependența față de țările Orientului Mijlociu, care dețin 65% din rez ervele actuale de
petrol va crește. Începând cu 2020 -2030, tensiunile economice și politice pot determina
diminuarea resurselor fosile ușor de exploatat și concentrarea lor în zone instabile politic, care
dăunează securității aprovizionării țărilor Uniunii Europene.

1.5.5. Politici energetice ș i instrumente de implementare
Factorii de decizie din Europa si sectorul energetic se confrunta in prezent cu trei
provocări majore :Asigurarea securității furnizărilor de energie, stabilizarea sau reducerea
emisiilor de g aze cu efect de sera si menținerea competitivității economice prin menținerea
preturilor la un nivel acceptabil.
În ceea ce privește securitatea alimentarii cu resurse energetice, UE se așteaptă ca
dependenta de importul de gaze naturale să crească de la 57% la ora actuala, la 84% in anul
2030 iar pentru petrol, de la 82% la 93% pentru aceeași perioadă.
În ceea ce privește dezvoltarea durabilă, trebuie remarcat faptul că, în anul 2007,
sectorul energetic este, la nivelul UE, unul din principalii producător i de gaze cu efect de seră.
În cazul neluării unor măsuri drastice la nivelul UE, î n ritmul actual de ev oluție a
consumului de energie ș i la tehnologiile existente în anul 2007, emisiile de gaze cu efect de
sera vor creste la nivelul UE cu circa 5% și la nivel global cu circa 55% pana in anul 2030.
Energia nucleara reprezintă in acest moment in Europa una dintre cele mai mari surse de
energie fără emisii de CO 2. Centralele nucleare asigură in anul 2007 o treime din producția de
electricitate din Uniunea Eu ropeana,având astfel o contribuție reală la dezvoltarea durabilă. In
ceea ce privește competitivitatea, piața internă de energie a UE asigură stabilirea unor prețuri

28
corecte și competitive la energie, stimulează economisirea de energie și atrage investiții în
sector.
Pe pie țele internaționale de energie, UE este tot mai expusă la instabilitatea și creșterea
prețurilor precum și la consecințele faptului că rezervele de hidrocarburi ajung treptat să fie
monopolizate de un număr restrâns de deținători. Efecte le posibile sunt semnificative : de
exemplu, în cazul în care prețul petrolului ar crește până la 100 USD/baril în anul 2030,
importul de energie în UE -27 ar costa circa 170 de mld. EUR, ceea ce înseamnă o valoare de
350 EUR/an pentru fiecare cetățean al UE .
Bazându -se pe procesul de consultare legat de Cartea sa verde publicată în 2006, Comisia
a înregistrat deja progrese către o politică externă coerentă în domeniul energetic, astfel cum
arată crearea unei rețele de corespondenți însărcinați cu securitatea în sectorul energetic.
Comisia propune o întreagă serie de măsuri concrete menite să consolideze acordurile
internaționale, cum ar fi Tratatul privind Carta energiei, regimul privind schimbările climatice
de după Kyoto și extinderea programului de comerci alizare a emisiilor către partenerii mondiali,
precum și extinderea acordurilor bilaterale cu țări terțe pentru ca energia să devină o parte
integrantă a tuturor relațiilor externe ale UE, îndeosebi a Politicii europene de vecinătate.
Ca noi inițiative ma jore, Comisia propune dezvoltarea unui parteneriat Africa -Europa și a
unui acord internațional privind eficiența energetică.

1.5.6. Promovarea surselor energetice regenerabile
Dacă î n anii ’70 energia verde era considerată o utopie si tratată ca un vis al
cerce tătorilor, situația s -a schimbat de -a lungul anilor și viziunea unui “viitor solar” a devenit
un subiect de dezbatere. Sursele de energie noi si regenerabile ( biomasa , energia solară,
energia vântului, hidroenergia, pila fotovoltaică etc.) au devenit deja, pentru țările
industrializate, obiective naționale în structura producției lor de energie2. Aceasta s -a
întâmplat mai ales ca urmare a două evenimente. Primul a fost publicarea in 1972 a raportului
“The Limits to Growth” a Clubului de la Roma, iar al doil ea l-a reprezentat prima criză a
petrolului și criza energetică din 1973/1974. Raportul prevedea încă de atunci o reducere
dramatică a resurselor energetice clasice și o creștere rapidă a poluării mediului. Concurența
celor două evenimente a adus în discuț ie chestiunea siguranței în alimentarea cu energie.
În acest context, energia regenerabilă a fost privită pentru prima oară ca o posibilă
soluție alternativă la petrol. Când prețul petrolului a scăzut brusc în anii 80, viziunea “solară”
și-a pierdut din no u atractivitatea. Și totuși, evoluțiile ulterioare au confirmat concluziile
Clubului de la Roma, iar problemele de mediu au început să se discute la scară planetară, mai

29
ales după Conferințele de la Rio (1992) și Kyoto (1997). Protecția mediului și nevoia
asigurării unei dezvoltări durabile (concept lansat la Rio), au fost argumentele reconsiderării
energiilor noi si regenerabile pentru producția la scară industrială.
Evaluarea CE realizată în 2007 privind progresele făcute în dezvoltarea SRE a ajuns la
următoarele concluzii:
• La nivel comunitar, s -a stabilit ca, până în 2010, un procent de 21% energie electrică
produsă în statele membre UE să provină din surse regenerabile de energie. Acest obiectiv a
fost prevăzut de Directiva nr. 2001/77/EC privind promo varea energiei electrice produse din
surse regenerabile de energie, care stabilește obiective naționale diferențiate. Având în vedere
politicile și eforturile realizate, s -a preconizat atingerea unei ponderi de 19% până în a nul
2010. În acest context, UE ș i-a atins obiectivele privind energia regenerabilă stabilite pentru
anul 2010.
• Hidrocentralele de mică și mare capacitate reprezintă încă cea mai importantă sursă de
producere de energie electrică din surse regenerabile, contribuind cu 10% la consumul to tal de
energie electrică în anul 2012 .
• UE rămâne liderul mondial în ceea ce privește energia eoliană, deținând 60% din
producția mondială de energie electrică din această sursă. Din anul 2 007 până în anul 2014 ,
capacitatea de producere a energiei electr ice din sursă eoliană a crescut cu mai multe 150% în
UE.
• Energia din biomasă constituie 2% din consumul total de energie electrică al UE.
Producția totală de biomasa a crescut cu 18% în 201 2, 13% în 2013, 19% în 2014 și
23% în 201 5.
• Puterea fotovoltai că totală instalată în UE a înregistrat o continuă creștere în ultimii
cinci ani, cu o rată de creștere anuală medie de 70%.
• În privința progreselor înregistrate de Statele – Membre (UE 25) în utilizarea surselor
regenerabile de energie, 9 State -Membre a u înregistrat progrese semnificative în domeniu , iar
11 State -Membre nu au realizat țintele propuse.
• Raportul cuprinde de asemenea un număr de 8 acțiuni recomandate de Comisie,
printre care implementarea Directivei privind energia electrică produsă din s urse regenerabile
de energie, înlăturarea barierelor administrative, îmbunătățirea schemelor -suport,
implementarea Planului de Acțiune privind Biomasa, elaborarea unui nou cadru legislativ
pentru promovarea surselor regenerabile de energie.

30
1.5.7. Rolul energie i nucleare în Europa
Atunci când vorbim despre viitorul energetic și climatic al Europei, există un aspect de
care nu putem face abstracție, problema energiei nucleare. Consiliul European a dorit să
lanseze o dezbatere deschisă, structurată și fără tabuur i pe tema avantajelor și pericolelor care
derivă din utilizarea energiei nucleare. Această dezbatere va începe la Bratislava, cu ocazia
lansării primului forum european privind energia nucleară.
În prezent, energia nucleară reprezintă aproximativ 30% din t otalul de energie electric ă
furnizată î n Europa . Cele mai mari capacitați de gene rare a energiei nucleare se află î n
următoarele țări: Franța (63 GW), Rusia (22 GW), Germania (20 GW), Ucraina (13 GW),
Regatul Unit (12 GW) si Suedia (9 GW). Ca urmare a accidentului de la Cernobîl din 1986, o
serie de ță ri din Europa au închis capacitați le de producere a energiei nucleare. In același
timp, toate scenariile viitoare sugerează ca cererea de energie va creste masiv in întreaga
lume, si se așteaptă ca creșterea c ompetiției pentru resursele de energie, însoțită de creșterea
prețului la energie, sa schimbe scena energetica pe plan global si rolul Europei pe aceasta.
Procesul politic este in desfășurare . Europa ( fără Rusia) importa in prezent 50% din
energia folosit a si se așteaptă ca aceasta cifra sa crească pana la aproximativ 70%pana in
2030.
Studiul CME demonstrează ca multe tari europene arata un interes major pentru energia
nucleara, ca un mod de abordare a acestor provocări si ca un mijloc de introducere in mi xul de
energie a surselor de energie cu emisii scăzute de carbon. In ceea ce privește alegerile viitoare
in domeniul energiei, Europa se afla in prezent la o răscruce : mai mult de 80% din capacitatea
instalata (in prezent mai mult de 1000 GW) va fi mai vec he de 30 de ani pana in anul 2020.
Aceasta înseamnă ca un număr mare de centrale electrice vor fi dezafectate in perioada 2010 –
2030; aceasta este o provocare majora, dar si o oportunitate unica, din moment ce alegerile
făcute astăzi vor trasa viitorul en ergiei in Europa in următoarele decenii.
Uniunea Europeana are ca obiectiv, in cadrul noii politici energetice, diminuarea
emisiilor de gaze cu efect de sera cu cel puțin 20 % pâna î n anul 2020.

31
CAPITOLUL 2.
PROBLEMA SECURITĂȚII ENERGETICE ÎN SECOLUL XXI

2.1. Mediul Internaț ional al securității la începutul secolului XXI

2.1.1. Delimitări conceptuale și tendin țe în evoluția mediului de securitate european în
primii ani ai secolului al XXI – lea
Sintag ma „mediul de securitate” definește, după părerea unor analiști, la care ne
asociem, tot alitatea factorilor, co ndițiilor și relațiilor exi stente în do meniile funda mentale
ale societă ții omenești și comunității internaționale, la un mo ment dat, pe o anu mită arie
geografi că de referin ță. În funcție de aria de referință, mediul de securitate poate fi global,
continental, regional, zonal, național sau, mai restrâns, distinge m: mediul internațional de
securitate sau mediul int ern de se curitate. Con ținutul mediului de securitate este exprimat
prin natura, calitatea și dimensiunea rel ațiilor care se dezvoltă în domeniile: politic,
diplo matic, econo mic, militar, social, ecologic, juridic, inform ațional, etc., considerate ca
domenii ale vi eții internaționale.
Mediul internațional de securitate subsu mează mediile contine ntal, regional, zonal
și na țional de securitate. Mediul intern de securitate se referă la mediul de securitate al unui
stat. D eși. Nu totdeauna de o manieră expli cită, când se abordează mediul internațional de
securit ate, acesta este asimilat mediului global de securitate. Privit prin prisma raportului
dialectic general -particular, mediul intern ațional exprimă dimensiunea general ă, iar mediul
european de sec uritate co nstituie ele mentul partic ular. Se apreciază că mediul european de
securitate reflec tă complexitat ea factorilor, cond ițiilor și relațiilor existe nte la un moment
dat, în plan politic, militar, econ omico- social, ecologic, cultural etc., pe o arie geografică
ce cuprinde Europa, de la Oceanul Atlantic pâ nă la Mu nții Urali.
Mediul de securitate european nu se prezintă ca un tot unitar, el are anu mite
particularități în funcție de regiunea și zona geografi că, suportă anumite influen țe din
partea mediilor regionale și zonale de s ecuritate, u neori chiar lo cale. Sunt medii regionale de
securit ate stabile care au o influență poziti vă asupra mediului de securitate european. Aici,
avem în vedere mediul de securitate euroatlantic care cupri nde ca supraf ață geografică,
teritoriul statelor europene membre NATO plus SUA și Canada, de pe continentul nord –
american. [29÷46 ]
Acestuia i se alătură mediul regional al Europei Occidentale, deter minat de natura
și calitatea rel ațiilor și instituțiilor statelor Uniunii Europene. În schimb, sunt medii regionale

32
și zonale care creează proble me pentru securitatea europeană. În atenție sunt evoluțiile din
regiunea de Sud Est a Europ ei, în special zona Balcanilor de Vest, dar și din regiunea
Europei de Est și chiar a Europei Centrale. Aceste evoluții au afectat și România, deoarece
„crizele și viole nțele care s-au manifest at în vecin ătate au dus la pierderea unor le gături
economice tradiționale, au provocat României pierderi financiare grele, au împiedicat
elaborarea și promovarea unor strat egii de dezvoltare pe termen lu ng” [28]
După primirea în NATO a României, Bulgariei, Slovaciei, Sloveniei și a Țărilor
Baltice, în aceas tă zonă europeană au avut loc schimbări funda mentale din punct de
vedere al securit ății. Deși sunt semne că nivelul de insecuritate regională din ultimul
deceniu al secolului al XX -lea este pe cale de a fi depășit, totuși se mențin încă focare de
criză în Macedonia și mai ales în Serbia, ca ur mare a di sputei pentru statutul regiunii Kosovo.
La aprecierea că „identificarea unei politi ci de rezolv are democrati că și durabi lă a
problemei succesiu nii iugoslave va fi examenul cruci al al ONU și OSCE în această zonă a
Europei ” [2], noi am mai adăuga și aportul tot mai consistent al Uniunii Europe ne și NATO.
Această realitate evidențiază interdependen țele dintre evoluțiile din mediul intern și
cel internațional. Toc mai de aceea, României nu îi este indiferent cum se proiectea ză
dinamica acestor interdepende nțe la nivel ul continentul ui european.

2.1.2. Arhitectura europea nă de securitate la începutul mileniului III
În cond ițiile în care lumea devine tot mai co mplexă și interde pendentă, sistemul
securit ății naționale nu este viabil atâta timp cât nu răspunde evolu țiilor din mediul
internațional ș i nu este integrat siste mului de securitate european.
Început ul secolul ui al XXI-lea este marcat de transfor mări profunde, unele
contradictorii, ale mediului de securitate european. Pe de -o parte, va exista tendin ța unei
evoluții po zitive a sec urității europene datorate unui cadru organiza țional tot mai activ și
adapta bil, care să pună în valoare dialogul instit uționalizat și să dinamizeze rolul mai
vechil or sau noilor organizații int ernaționale.
În plus, vom asista la creșterea complexit ății procesului de luare a deciziilor în materie
de securit ate datorită multiplicării continue a numărului de entități care acționează pe scena
europeană prin afirmarea actorilor nonstatali, dar și a influenței tot mai mari a tehnopolelor
regionale, corpora țiilor, a băncilor și organiz ațiilor neguverna mentale ( Greenpeace, Medici
fără Frontiere, Banca Mondia lă, Fondul Monetar Interna țional etc.) în această direcție. Pe de
altă parte, vom asista și la o evoluție a spectr ului de riscuri și vulnerabilit ăți, a gamei de
manifest ări ale acestora, în special din zona tensiunilor etnice și religioase, a tero rismului,

33
criminalit ății organizate, traficului de droguri, substa nțe radioactive și ființe umane,
instabili tății politice a unor regiuni etc. Apreciem că se vor accentua discrepan țele la nivelul
de dezvoltare pe fondul progreselor tehno logice explozive, al acces ului discri minatoriu la
educ ație și apărare a sănăt ății, la resur sele esențiale ale vieții, la in formație și la cuno aștere.
Aceste posibile evoluții ale mediului econo mic european vor putea genera frustrări
și nemulțumiri care, la rândul lor pot provoca grave crize sociale și identitare. Lărgirea
Uniunii Europene, prin aderarea în 2004 a zece state și în 2007 a încă două (România și
Bulgari a) și-a propus să di minueze substa nțial a ceste discrepanțe. Din alt punct de vedere,
mediul de securitate european al primilor ani ai secolul ui al XXI- lea va fi definit, în
principal, de evoluția celor trei poli de putere UE, SUA și Federa ția Rusă, susținută de
polul asiatic format din China și Japonia. Toți acești poli de putere, relativ echivale nți s-ar
putea supraveghea, controla și eventual c ompensa reciproc, menținând stabilitat ea și buna
funcționare a edificiului planetar și europ ean. Special iștii apreciază că „prin acțiunea
celorlal ți poli de putere, s-ar depăși actualul hegemonism american care riscă să plaseze
lumea la dispoz iția unei singure puteri prin trecerea de la unipluritate la un nou echilibru, pe
care îl poate asigura numai un pluralism real. ” [4]
Un rol important în starea de securit ate a contin entului, îl va juca procesul de aderare
a cvasitotali tății statelor europene mai multor state în structurile Uniunii Europene, dar și
echilibr ul și stabili tatea asigurate de nucleul Germania – Franța – Anglia , pe de o parte și
Rusia de mocratică, pe de al tă parte. Sigur că se poate lua în calcul și alte previziuni cu
privi re la centrii regionali de putere cu impact asupra mediului de securitate european la
încep ut de secol XXI. O astfel de previziune vizea ză Germania care este o reală putere
econo mică și a început să-și definească rolul pe continent și în lume. Obținând mai multă
libertate de expri mare, ea este vital interes ată în acest proces, până va veni și o eventuală
desprindere din „corsetul” NATO. Noua ordine mondială îi conferă un statut privilegiat și
o protejea ză de suspiciu nea și nelin iștile europe nilor, în cadrul unui sistem de securitate
echilibr at, bazat pe garanții colective. Raportu rile cu Rusia vor continua însă să rămână
speciale, între cele două puteri regionale, prefigur ându-se chiar o anume afinitate, care are
deja forma unei alia nțe elastice, în special pe proble me econo mice, Feder ația Rusă,
succesoarea foste i U.R.S.S., neputând rezista competiției cu Occi dentul se găsește încă în
faza de reflux dinspre toate punctele cardinale și de retragere în cercul său istoric, fiind în
imposibilit ate de a se mai angaja în acțiuni de anvergură care să-i confere statutul de
superp utere mondială. Ea ră mâne vădit incomodată de insucc esul vizibil al strategiei sale

34
de revigorare econo mică, devenind tot mai dependentă de Occident și SUA. Încă multă
vreme, ea va fi nevoi tă să accepte regresul său ca pe o situație obiecti vă, poate chiar ca un
sacrificiu. Șansa de a supravi ețui (a se relansa și manifesta, totuși, ca o putere mondia lă,
împreună cu celelalte puteri europene), pare nu numai onorabi lă, dar îi conferă și suficiente
avantaje.
De sublini at că, chiar și în această situație, Rusia contin uă să acționeze, atunci
când cond ițiile îi permit, sau este „incomodată”, ca o forță și, de ce nu, viitoare putere
mondială, amintind și de arsenalul nuclear de care dispune. Anul 2002 confir mă acest
punct de vedere. Al treilea centru de putere europeană, for mat din posibila deplasare
compensatorie a Fran ței către Anglia, ar deveni suficient de puternic și competitiv în relațiile
cu tandemul ruso – german (resurse materiale/putere econo mică), putând beneficia și de
sprijinul nord a merican, pentru a contrac ara la nevoie, dezechilibrul creat de eventualele
aranjamente (politic o-militare) ale celor două. Deși nu e ste imposibi lă o regrupare a
puterilor regionale atunci când intere sele politice, econ omice și militare o vor cere. În
opinia noastră, în funcție de existența unor interese mai apropiate sau mai depărtate, nucleele
de putere v or putea marca o nouă rea șezare.
În acest context, nu este exclu să o deplasare a Franței spre tande mul ruso-german
pentru a echili bra o eventua lă aliniere a poziției Angliei la politi ca SUA. Ideal ar fi o
Europă unită, echilibrată și stabilă, recunoscută ca superputere mondială (politică, econo mică,
militară), care ar atenu a nelini știle tutur or celorl alte țări componente în fața unipluralismului
[2], american și a convenției asiatice. Ea nu va reprezenta o amenințare pentru SUA, care
aparțin aceleia și civilizații ci ar dispune, prin intermediul Angliei, de o pârghie eficientă,
pentru a interveni și influența în caz de peric ol, raporturile dintre cei trei poli europeni,
estompând și ținând sub control eventualele rivalități americano – europene.
Pe termen mediu, aderarea Rusiei la Uniu nea Europea nă (posi bilă într-un viitor mai
îndepărtat) ar fi profitabi lă și pentru asiatici, întrucât s -ar decla nșa un proces de dezangajare
în zonă, care ar întări pozițiile Chinei și Japoniei, asigurându -le spațiul geopolitic
necesar a se manifesta împreu nă ca a treia superputere. La nevoie, creșterea potențialului
chino -japonez ar putea fi controlată și compensată prin relațiile privilegiate ale celorla lți doi
poli mondiali (SUA și Uniunea Europea nă). În noua structu ră europea nă, în jurul celor trei
poli ar gravita, într-un sistem de transpare nță a frontierelor și de inte grare a econo miilor,
entități naționale care au renunțat, prin proprie decizie (sau silit) la unele atribute care le
confereau o suveranitate și independe nță deranjante. Se consider că viitoarea tendi nță

35
contine ntală ar repreze nta – o autono mizare a țărilor mici și inte grarea acesto ra într-o
Confederație a Europ ei, simultan cu contur area tot mai precisă, recunoa șterea și preluarea
decisi vă a jocului politic de către cei trei centri de putere. În aceste condiții, există
posibilitat ea ca pe lângă sistemul transpare nt, să apară și unele inițiative unilaterale, gen
Transnist ria. Toto dată, este posibil ca Rusia să oscileze de partea unuia sau altuia dintre
polii de putere, în funcție de interesele sale, de eficiența refor melor sale în planul democrati zării
societ ății și de evoluția mediului de securitate int ernațional.
Din această perspecti vă, considerăm că Rusia ar putea juca, fie un rol pozitiv,
acționând ca factor de echili bru, fie un rol negativ, constituind un factor destabilizat or
sau de confruntare. Tot ca o previziu ne, credem că este posibil ca procesul de fărâmițare
statală, gen Balcanii de Vest, să continue sub forma federalizării unor state unitare, a
autono mizării și secesiunii altora. Unii analiști militari, sunt chiar mai radi cali în previziuni,
apreciind că, „unele dintre actualele entități politico -statale vor continua să dispară sau fie
modificate în diferi te forme. ” [5]
Proiectată și transpusă în politi că, în spațiul sud-est european, divizarea spațiilor
naționale se manifestă ca o tendi nță contradictorie în geopolitica europea nă prin modelul
politic asimetric pe care-l promovea ză marea politică mondială. Fiind că cine și-ar putea
imagina în vest, Franța fără Corsica, Marea Brita nie fără Irlanda de Nord, Spania fără Țara
Bascil or, sau Italia fără a utointitulata Repu blica Pada nia? Experi mentul din fosta Iugoslavie a
dus la dezintegr area unei feder ații și a reaprins fitilul „butoiului cu pulbere”, pentru stingerea
căruia se depun încă eforturi, pe toate planurile și la to ate nivelele. In această idee,
conside răm că mediul de securitate european va marca o evoluție pozitivă datorită procesel or
de integrare europea nă și euroatlanti că prin extinderea comunității statelor care împărtășesc
și promovează valorile democrației și econo miei de piață prin adâncirea colabor ării
regionale și zonale. Aici trebuie să subliniem că România este parte acti vă la toate aceste
procese, ceea ce îi confe ră statutul de factor de stabilitate regional și zonală.
Un rol în stabilitat ea și echilibrul mediului de securitate european și-l vor asuma în
continuare SUA, aspect evide nțiat de strategia SUA pentru secolul următor. Importa nța
acest ui document rezidă în ideile pe care le propagă, idei care se regăsesc în demersurile
practice, concrete ale SUA, în domeniul securității și cooperării intern aționale, în general și
europe ne – în spe cial.
Demnă de subliniat este în acest sens, opinia potrivit căreia „stabilitatea Europei
este vit ală pentru propriile interese americane. Pentru realizarea lor sunt vizate două scopuri

36
strategice: construirea unei Europe integrate, democratice, prospere și pașnice: conlucrarea
cu ali ații și partenerii pentru contracararea provo cărilor globale. ” [5] Este de reținut și faptul
că strate gia de securitate a SUA aprecia ză ca majoră necesitatea prefigur ării mediului de
securitate internațional, formulării de răspunsuri la crize și pregătirii pentru pericolele
posibile ale viitorului.
Spre deoseb ire de alte state, „datorită potențialul ui său economic, militar, politic,
tehnologic, informa țional SUA au la dispoziție mijloace prin care să prefigur eze mediul de
securitate internațional (european) și o serie de metode prin care să asigure configurarea
cadrului intern ațional într-o manieră favorabilă intereselor proprii și securității globale: ”
[6] Activi tățile din acest domeniu urmăresc stabilitatea securit ății regionale și preve nirea sau
contracararea unor amenințări trans naționale (terorism, crimă organiza tă intern ațională) și se
realizea ză prin acțiuni desfășurate pe multi ple planuri: diplomati ce, asistență
internaționa lă, controlul armamentelor, inițiative de neproliferare, activi tăți militare,
cooperarea intern ațională în domeniul legisl ativ, inițiative privind mediul înconju rător.
Aten ția SUA se îndreap tă și către pregătirea preze ntă a forțelor sale pentru un viitor
imprevizibil. „Viito arele ameni nțări sunt fluide și greu de prevăzut, acoperind un spectru larg:
de la interzicerea accesul ui forțelor în zone critice, războiul urban și inform ațional, până la
atacuri cu ANM” [6] și ter orismul inte rnațional, am adăuga noi.
Conștiente că echili brul mediului de securitate internațional este asigurat pe lângă alți
factori, de stabilitatea și asigurarea democrației și a drepturilor omului, SUA acționează
intens și pentru promovarea prosperită ții și democrației pe plan mondial. În privi nța
întăririi securității internaționale, SUA conside ră că „NATO rămâne pilonul angajamentului
american în Europa și vârful de lance al securi tății transatla ntice. Pregătit pentru a
răspunde noilor provocări, NATO trebuie să joace un rol condu cător în promovarea unei
Europe mai sigure și mai inte grate. Vor fi me nținuți aproximativ 10.000 de militari americani
în Europa pentru a asigura îndepli nirea angajamentelor față de Alian ță, a descuraja
agresiunea, a contribui la stabilitatea regională, a răspunde la crize. ” [6]
În ace st sen s, între Ro mânia și SUA func ționează Parten eriatul str ategic care „are la
bază valorile democratice și obiectiv ele stabilității și prosperității în spațiul central și sud-est
european pe care ambele păr ți le împărtășesc. ” [7]

2.1.3. Obiective strategice pentru securitatea europeană
La Salonic, Înaltul Reprezentant UE pentru PESC și secretar general al UEO Javier
Solana a prezentat, la 20 iunie 2003, docum entul intitulat „O Europă mai sigură într-o

37
lume mai bună” (A secure Europe in a better World ), care s-a constituit în prima schiță
a unui concept strategic al viitoarei Uniuni Europene extinse [9].
Documentul procedează la o analiză a mediului de securitate, identifică obiective
strategice și propune politici menite a răspunde principalelor provocări și amenințări la
adresa securității. În această din urmă categorie sunt incluse conflictele regionale, sărăcia,
foamea, epidemiile, refugiații și migrația masivă, corupția, dictaturile, schimbările
climaterice și dependența energetică, precum și „noile amenințări” reprezentate de
terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, „statele eșuate” (failed
states ) și criminalitatea organizată.
Obiectivele strategice pe care le propune Uniunea Europeană sunt în număr de trei:
– „contribuția la stabilitatea și buna guvernare în vecinătatea noastră imediată”;
– edificarea „unei ordini internaționale bazate pe multilateralism eficace”;
– un răspuns adecvat vechilor și noilor amenințări.
În raport cu acestea din urmă, documentul subliniază că „prima linie a apărării” va fi
adesea în afara ariei UE și că europenii „trebuie să fie gata de a acționa înainte de
producerea unei crize” – formulări ce înscriu conceptul strategic european în logica
abordării preventive enunțată, în septembrie 2002, de noua Strategie Națională de Securitate
a SUA, chiar dacă nu se mențion ează explicit posibilitatea atacului preventiv, ca în cazul
documentului american.
Nu în ultimul rând, conceptul subliniază necesitatea ca Europa să-și asume un
spectru mai variat de misiuni care să includă, pe lângă sarcinile Petersberg, opera ții
comune de dezarmare, sprijin pentru țări terțe în combaterea terorismului și reforma
sectorului de securitate. Față de noile provocări la adresa securității, Europa poate aduce,
atât direct, cât și indirect, un plus de stabilitate , deoarece riscurile apariției unei confruntări
militare tradiționale pe continentul european s-au diminuat semnificativ.
Explicația acestei evoluții rezidă în două aspecte:
– interesele și obiectivele de securitate actuale ale statelor europene nu sunt
generatoare de stări conflictuale, dimpotrivă ele favorizează cooperarea și solidaritatea;
– mediul de securitate internațional este influențat pozitiv de procesele de integrare
europeană și euroatlantică, în fapt de extinderea comunității statelor care împărtășesc și
promovează valorile democrației și economiei de piață, în contextul adâncirii colaborării
regionale.
Față de amenințările de tip nou la adresa securității, Uniunea Europeană poate

38
răspunde prin trei obiective strategice: [2]
– asigurarea stabilității și bunei guvernări în vecinătatea imediată ;
– crearea unei ordini internaționale bazate pe un multilateralism eficace ;
– pregătirea unui răspuns la amenințările de tip nou .
Pentru ca politica de securitate și apărare a Uniunii Europene să defină mai eficace este
necesar ca Uniunea Europeană să devină mai activă în urmărirea obiectivelor sale prin
mijloace civile sau militare, mai coerentă prin unirea eforturilor și prin asigurarea unității
de comandă în caz de criză, mai capabilă prin alocarea unor resurse mai mari, evitarea
duplicărilor, coordonarea mai bună a resurselor existente. În realizarea obiectivelor sale de
securitate și apărare Uniunea Europeană nu va putea face abstracție de necesitate a
menținerii unor relații privilegiate cu SUA. În același timp însă, Uniunea Europeană va trebui
să își dezvolte colaborarea cu alți actori importanți de pe scena mondială. În acest sens se
vor dezvolta relații strategice cu Rusia, Japonia, China, Canada și India, fără ca vreuna din
aceste relații să aibă un caracter de exclusivitate.
Totodată, Uniunea Europeană va trebui să manifeste deschiderea necesară pentru
dezvoltarea unor parteneriate active cu orice țară care îi împărtășește scopurile și valor ile și
care e gata să acționeze pentru apărarea acestora. Prin această abordare Uniunea Europeană
poate contribui semnificativ la realizarea unei sistem de securitate multilateral care să permită
edificarea unei lumi mai prospere, mai echitabile și mai sigure. De asemenea, este necesară
o Strategie Europeană de Securitate cu o atenție sporită pe capacitatea UE de a-și asuma
misiuni de tip strategic în funcție de intensitatea conflictelor.

2.2. Noile dimensiuni ale securității
Necesitatea edificării unei securități de nivel global a apărut, sunt de părere autorii
„operei funda mental asupra globali zării“ [41], în condițiile războiului industrializat, când
nici un stat nu se simțea capabil, de unul singur, să dispună de resur sele necesare obținerii
victoriei sau evitării înfrângerii. În acest context, doar alianțele militare au fost capabile
să facă față amenințărilor grave la adresa securi tății,coagulând eforturile statelor
componente în organizarea și ducerea ră zboiului.
În perioada războiului rece, cele două superput eri, SUA ș i URSS, care au controlat
pattern-ul relațiilor militare globale și de securitate postb elice, au realizat numeroase
acorduri bi și multilaterale de securitate și cooperare militară cu alte state de pe
mapamond. Practic, vreme de aproape cinci decenii, geopolitica lumii a fost dominată de
două sisteme opuse de alianțe militare și pacte de securitate regională, care au sporit de la

39
an la an amploarea forțelor armate desfășurate la scară mondială.
Transfo rmările globale care au loc în sfera securității includ și: opoziția la
regionalizare a unor forțe centripete care se orientează spre apărarea comună și
aranjamente de securitate multilaterale (în cadrul NATO, ASEAN, ONU, angajamentelor
globale ale SUA), consol idarea reciprocă a proceselor de regio nalizare și globalizare
a relațiilor militare și de securitate, nevoia funcționării continue a unor mecanisme de
coordonare ș i cooperare în combaterea amenință rilor difuze la adresa secu rității,
factori sistemici care influențează securitatea națiunilor.
Securitatea globală este cond iționa tă, în prezent, de revolu ția militar-tehnologică (ce
a dus la accelerar ea dinamicii globale a armamentului), globalizarea transferurilor de
armament, pattern -urile actuale ale produc ției globale de teh nică și tehnologie militară,
noile concentrări de putere militară.
Pe lângă u rmărirea acestor procese, pe agenda relațiilor internațio nale un loc
principal este ocupat si de alte probleme de securi tate. Nu este vorba numai despre
terorism, ci și despre sărăci e, șomaj, crimă organiza tă, proliferarea armelor de distrugere în
masă, imigrație ilegală, dezastre ecologice și competiție acerbă pentru resurs e natu rale.
Redefinirea conceptului de securitate se desfășoară într-un context în care actorii
statali și nonstatali au viziuni diferite asupra provocărilor la adresa securității, în
confo rmitate cu trad iționala distincție între nord și sud din relațiile internaționale:
nordul și-a centrat atenția pe terorism și armele de distrugere în masă, în timp ce sudul
este preocupat de săr ăcie și subdezvolta re. Elabo rarea unei viziuni comune asupra
securității este posibilă numai prin conștientizarea faptului că multe dintre actualele
provo cări sunt, de fapt, rezultatul exi stenței unor riscuri și vulnerabilități comune ce
necesită soluții de aceeași natură. De aceea, au apărut concepte de genul securitate
colectivă, securitate comună sau securitate prin coo perare.
Omul reprezintă elementul esențial al oricărei forme de organizare socială, iar gradul
de realizare a securității acestuia se reflectă în securitatea grupu lui din care face parte. În
opinia noastră [2], securitatea și, în special, securitatea umană reprezintă o stare ce
exprimă percepția absenței riscurilor, pericolelor și amenințărilor la adresa ex istenței,
valorilo r și intereselor indiv izilor umani (în orice for mă de constituire), dar și procesele
de gestionare a acestei perce pții și a formare a sa.
Realizarea stării de securit ate, indiferent de nivelul și domeniul la care ne raport ăm,
este îngreu nată de uriașa varietate a valorilor și intereselor oamenilor, ce, adesea, intră

40
în contradicție, creând temer asupra securității individuale, grupal e, naționale, statale,
suprastatale. Totuș i, trebuie accentuat faptul că existența individului uman nu se poate
desfășura în afara sistemului global. Din altă perspectivă [14], sistemul global poate fi
văzut ca o jux tapunere a cinci subsisteme majore: -subsist emul politic, -subsist emul
econ omic, -subsist emul social (mai exact, socio-demografic, fără componenta culturală),
– subsist emul cultural și subsist emul ecolo gic.
Subsist emele sunt interrelaționate și, în același timp, fie care reflec tă natura specifică
a elementelor sale constitutive (contex t, cultură, structuri, procese, efecte):
Fiind date aceste componente ale sistemului global, analiza lor pune accentul pe unul
sau altul dintre elemente, în fun cție de cadrul teoretic folos it. În analiza de securitate există
două teorii contemporane ce s-au afirmat: neoreali smul și postmodernis mul. Neorealismul
accentuează importanța rolului statul ui ca furnizor de securitate, în timp ce postmodernismul
accentuează interde pendențele dintre actorii nonstatali.
Neorealiștii, reprezen tanți de Barry Buza n [43], afirmă că abordarea securității doar
din punct de vedere al dimensiunii militare, promovată în timpul Războiului Rece, nu
a făcut altceva decât să prejudicieze dezvoltarea conceptului. Din acest motiv, sfera sa de
cuprindere a fost lărgită prin introducerea în analiză a noi dimensiuni ale securității –
politică, econ omică, socială și ecologică-, cu mențiunea că statul suveran rămâne princi palul
obiect de referință al analizei de securitate.
Postmoderniștii (Ken Booth) [44] sunt și ei de părere că este nevoie de lărgirea
sferei de definire a securit ății, însă că nu statul deține princi palul rol în realizarea stării
de securitate, ci actorii nonstatali, precum indivizii, grupurile culturale și etnice, blocurile
econ omice regio nale, corpor ațiile multinaționale, organiza țiile nonguvernamentale etc.
Conceptul de securita te este lărgit atât pe vertica lă, cât și pe orizontală, având în centru
ideea confo rm căreia securitatea umană este diferită de secu ritatea statului și cu mult
mai importantă decât ea. Postmoderniștii și, în special Booth, consideră că statele și
guvernele nu constit uie princ ipalele obiecte de refer ință ale secu rității întrucât, deși se
presupu ne că ar trebui să reprezinte furnizorii de securitate pentru cetățeni, ele au devenit
surse de insecuri tate pentru oamenii de care sunt responsa bile.
Ambele abordări se adresează în special dimensiunilor no nmilitare ale securității, iar
diferența principală dintre ele cons tă în natura obiect ului de referință identificat în analiza
de securitate. Punctul de vedere neorealist plasează securitatea umană alături de cea a
statulu i, ca obiect de referință identic în teoria și practica de securi tate: analiza de securitate

41
[2] este preocu pată de „soarta” colectivităților umane; acestea sunt constit uite din cetățeni
ai statului, astfel că statul devine obiectul de referință al securității. În același timp,
postmoderniș tii afirmă că ideea de securitate a statului era folosi tă de guverne pentru a
camufla realitatea și a ascunde adevăratele probleme de securitate, care, de fapt, erau
probl emele regimului și ale partizani lor săi, din acest motiv, abordarea promovând conceptul
de securitate umană.
Securitatea umană necesită, în acest caz, contracararea unei largi game de amenință ri
la adresa oamenilor, grupate astfel:- securitatea economic ă (asigu rarea unui venit minim
necesar fiecărui individ); securitatea hranei (garantarea accesului fizic și econ omic la hrana
de bază); securitatea din punct de vedere al sănătății (garantarea prote cției minime față de
boli și un stil de viață nesănătos); securitatea ecologică (protejarea oamenilor față de
deteriorarea mediului și dezastrele natural ); securitatea personal (protejarea oamenilor de
violența fizică, oricare ar fi sursa acesteia); securitatea comunității (protejarea oamenilor de
pierderea relațiilor și valorilor tradiționale, de violență etnică și sectară); securitatea politică
(furnizarea unui mediu de viață bazat pe respectarea în societate a dreptur ilor omului).
În ansamblu, cadrul în care ONU promovează securitatea umană este definit de
rapoartele Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare ce sunt implementate în
diverse domenii de a cțiune, în special prin menținerea păcii, intervenț ia umanitară,
sprijinul acordat refugiaților etc. Cu toate acestea, se pare că oficial ii ONU au pierdut din
vedere în ultimii ani problema secu rității umane, întrucât conceptul nu a fost utilizat
nici în cursul Summit-ului Mileniului, nici în Declarația Mileniului. Probabil că motivul
princi pal constă în caracterul eterogen al conceptului, dar și în lipsa de entuziasm manifestată
de țările care au promovat agenda de securitate umană în contextul reformelor generale
inițiate în cadrul Organizației. Analizând aceste curente existente în domeniul studiilor de
securitate, alături de componentele sistemului global, pot fi sin tetizate următoarele
dimensiuni ale securității:- dimensiunea militară;dimensiunea politică; dimensiunea
econ omică; dimensiunea socia lă; dimensiunea cultura lă; dimensiunea ecolo gică.

2.3. O nouă strat egie de securitate ș i solidaritate în domeniul en ergetic

2.3.1. Securita tea energetic ă
Pentru cei mai mulți specialiști, securitatea energetică înseamnă producerea energiei
necesare în propria țară și o dependență cât mai redusă de importurile externe. Securitatea
energet ică vizează trei dimensiuni: asigurarea unor surse a lternative de aprov izionare,

42
identificarea unor rute energetice alternative și securizarea surselor și rutelor de transport
existente. Însă, realitățile epocii actuale au demonstrat că marii consumatori ar trebui să
renunțe la utopia independenței energet ice și să accepte interdependența energet ică [10].
Marii actori ai „scenei energetice” au percepții diferite asupra securității energetice.
Pentru SUA, termenul înseamnă în pr imul rând reducerea dependenței de resursele din
Golful Pers ic. Euro pa poate avea securitate energetică doar în cond ițiile în care Rusia se
obligă să asigure hidroc arburile nec esare, iar Rusia înțelege prin aceasta acces pe piețele
occidentale. Tematica secur ității energetice este intens dezb ătută în cadrul summit-urilor
G8, în încercarea de a ajunge la un numitor comun, mai ales în ceea ce privește
liberalizarea pieței occidentale în schimbul recun oașterii de către Rusia a princi piilor
economice inter naționale și accesul investitor ilor străi ni pe piața energetică internă.
NATO, prin vocea secret arului său general, Jaap de Hoop Scheffer, a recunosc ut
necesitatea de a include tema securității energet ice pe agenda Alian ței: „În prezent, din
motive evidente, inc lusiv posibilitatea ca teroriștii să atace resursele noastre energet ice,
este rezonabil ca aliații să discute acest aspect” [11]. De altfel, Conceptul Strat egic al
NATO prevede protejarea rute lor vitale de aprovizio nare ca fiind una dintre probl emele
critice pentru secur itatea membrilor organ izației. Prin urmare, secu ritatea energetică nu
mai este doar o proble mă econ omică, ci devine una mult mai profun dă, cu implicații
politico-militare.
Desigur că securitatea energet ică nu este amenințată doar de terorism, tulbură ri
politice, conflicte armate, piraterie, ci este vulne rabilă și la uragane, inundații, cutre mure
sau distrugeri provocate de „mâna omului”. De exemplu, o explozie produsă pe un câmp
petroli fer din China va determina guvernul chinez să cumpere mai mult petrol, ceea ce
va duce la creșterea pr ețului intern ațional al petrol ului și, implicit, și al benzinei în SUA.
Prin urmare, securitatea energetică trebuie să țină cont de provo cările pe care le aduce cu
sine procesul de globalizare, orice disfuncționalitate sau vulnerabilitate dintr-o parte a
mapamondului (a unei surse energetice) afectând consumatorii din întreaga lume.

2.3.2. Disputele energetic e
„Aurul negru” înseamnă adesea dificultăți și mizerie pentru societățile unde acesta este
descoperit. Majoritatea țărilor producăt oare de hidrocarburi, mai ales cele din Est, sunt
conduse de regimuri autorit are și corupte, marcate de o dezvol tare econ omică nesust enabilă
și conflicte violente. Principalele puteri și marile companii multinaționale apelează tot mai
des la diferite metode clandestine pentru a controla câmpurile bogate în resurse energetice

43
și chiar la intervenția militară. Mai mult, diferite facțiuni de rebeli acțio nează împotriva
propri ilor guverne în speranța obținerii unei părți din veni turile industriei petroliere. [2] De
asemenea, disputele teritor iale asupra rezervelor de hidrocarburi reprezintă o altă veri gă a
legăturii dintre aceste resurse și violență.
De-a lungul istoriei, sunt cunoscute destule cazuri de crize și conflicte generate de
neînțelegeri p rivind resursele energetice. Atacul japonez de la Pearl Harbor a fost, în parte,
consecința deciziei SUA, din 1941, de a limita exporturile de petrol către insulele nipone,
drept urmare a invadării Chinei. Operațiile din Angola și Cecenia au la bază putern ice
motivații economice, știut fiind faptul că dețin importante rezerve energetice de o calitate
superioară. Intervenția SUA și aliaților ăi din 1991 în Kuweit a fost motivată, în principal, de
necesitatea de a securiza petrolul din zonă și de a -l împiedic a pe Saddam Hussein să -și
extindă controlul asupra lui. De asemenea, numeroase crize energetice au avut loc din 1970
până astăzi:
• criza petrolului din 1973 -1974, cauzată de embargoul impus OPEC -ului de majoritatea
statelor arabe producătoare de petrol, ca răspuns la sprijinul acordat Israelului de către
Occident în războiul de Yom Kippur [11];
• criza energetică din 1979, ca urmare a revoluției iraniene;
• explozia prețurilor petrolului din 1990, cauzată de Războiul din Golf;
• creșterile importante ale prețurilor resurselor energetic (2001 -2006 [12]), pe fondul
stagnării producției mondiale de petrol corelat cu creșterea cererii în SUA, China și India.
Conform datelor oferite de același studiu al Centrului de Informații de Apărare [10],
conflictele maj ore aflate în derulare la începutul anului 2006 (15) au scăzut ca număr față de
2005, când se înregistrau 23 de astfel de dispute. Cu toate acestea, numărul crizelor și
conflictelor ce implică țările bogate în resurse energetice se pare că a crescut. Legăt ura strânsă
dintre resursele energetice și conflict derivă din două caracteristici esențiale ale acestora:
importanța vitală pentru puterea economică și militară a națiunilor și distribuția geografică
inegală.
Riscul unor conflicte având la bază accesul, c ontrolul și exploatarea resurselor
energetice se va menține, în continuare, destul de ridicat. Un astfel de conflict poate lua
diverse forme, de la un război clasic ce implică forțele militare ale marilor puteri (precum în
războiul din Golful Persic), până la lupte interne pentru putere între diferite facțiuni politice,
etnice sau tribale. În unele cazuri, conflictele în desfășurare sunt intensificate de descoperirea
unor rezerve energetice, iar în altele acestea au fost declanșate de problematica resurselo r

44
energetice din zonă. Prin urmare, motivele sunt numeroase, iar consecințele dintre cele mai
dezastruoase:
 dispute teritoriale – neînțelegeri asupra zonelor de graniță și a celor maritime, care
brusc devin foarte valoroase ca urmare a descoperirii unor i mportante rezerve de hidrocarburi.
Exemple de astfel de zone sunt cele din: Marea Caspică, mai ales cele revendicate atât de
Azerbaidjan, cât și de Iran; sudul Mării Chinei, pretinse de China, Vietnam, Filipine și
Malaiezia precum și peninsula Bakassi din vestul Africii, reclamată de Nigeria și Camerun;
 lupte ale separatiș tilor – atunci când veniturile obținute din produ cția de petrol
dintr-o zonă locuită mai ales de o minoritate etnică sunt acaparate de guvern. Membrii
minorității încearcă adesea să se separe și să-și facă propriul stat, astfel încât să obțină toate
veniturile din petrolul respectiv. Astfel de sit uații se întâlnesc în Indonezia (regiunea
Aceh), Irak (regiunea kurdă) și partea de sud a Sudanului. În alte cazuri, prec um regiunea
Delta din Nigeri a, minoritățile etnice luptă pentru a obține o mai largă autonomie și, astfel,
un procent mai mare din veniturile din petrol;
 ciocniri ale diferitelor facțiuni și dinastii datorită faptul ui că oricine controlează
guvernele statelor producătoare de petrol, controlează totodată și alocarea veniturilor.
Astfel, cei care dețin acest control caută să-și mențină puterea cât mai mult posibil,
apelând la orice mijloace, inclusiv represiune, iar cei excluși de la putere sunt interesați să
uziteze de orice mijloace, inclusiv rebeliune armată, teror ism sau lovitură de stat, pentru
a câștiga controlul. Arabia Saudită și Nigeria sunt e xemplele cele mai cunoscute. În alte
țări, precum Venezuela, disputele asupra distribuției veniturilor din petrol au căpătat
accente de violență politică.
Competiția pentru resurse energetice în lumea conte mporană rămâne încă o sursă
importantă de crize și confl icte atâta timp cât cererea crește mult mai rapid decât oferta, iar
rezervele majore de hidrocarburi sunt localizate în zone caracter izate de profunde
dezechilibre politico -econ omice și instabilitate.

2.3.3. Criza gazului
„Terorismul energetic” declanșat de Rusia a generat o replie re a princi palilor
beneficiari ai resurse lor rusești. Refuzul U crainei de a plăti prețul de 250 USD /m3 cerut
de companiile rusești, față de 60 USD/m3 cât practică Rusia pe plan intern, decizie urmată
de sistarea livrărilor, a declanșat o întreagă dezbatere internațională. Teoretic, consumul
Occide ntului ar putea fi acoperit din alte surse și, astfel, Rusia ar deveni un „depoz it” de

45
resurse energetice mult prea mari pentru sa tisfacerea doar a cererii interne și a aliaților săi
apropi ați. Practic, însă, interesele Rusiei nu pot fi ignorate, iar menținerea influenței și
chiar conso lidarea acesteia în zonele adiacente (Ca ucaz, țărmul estic al Mării Negre și
parțial Asia Centrală) îngreu nează planurile traseelor de transport energetic ce o oco lesc.
Mai mult, infrastructura rusă de distrib uție spre Europa, precum și ofensiva companiilor
energetice rusești, ce au dobândit poziții-cheie pe piața sud-est europeană, ar putea ușura
aprovizio narea Occi dentului. Se pare că totul nu este decât o negociere a oportuni tăților
și avantajelor, astfel încât NATO și UE să penet reze spațiul de influență al fostelor
republici sovietic e, iar Rusia să ocupe poziții cât mai avantaj oase pe piețele europene. Ca
urmare a acestei crize energetice, Uniunea Euro peană a adoptat, la data de 8 martie 2006,
un nou proiect de strategie e nerget ică europ eană, respectiv Strateg ia Europea nă pentru
Energ ie Suste nabilă, Competitivă și Sigură [12].
Cele șase direcții de acțiune vizate de UE în vederea asigurării sustenabilității,
competitivității și secur ității energetice sunt:
 asigurarea integri tății pieței interne de gaz și curent elect ric, prin adoptarea unor
standarde și reguli comune, dar prin construirea unor rețele comune sau
interconectarea celor deja existente;
 garantarea securității fluxului energetic și consolidarea în acest sens a solidarității
între statele membre, prin revizuirea legislației privito are la stocurile naționale de gaz
și petrol;
 diversificarea surselor de energie;
 protec ția mediului și promovarea unor politici de economisire a acesteia, într-o
manieră compatibilă cu obiecti vele de la Lisabona;
 crearea unui plan tehnologic strategic în privința energie i;
 formularea unei politici externe comune pentru toate state le Uniunii Europene, care să
identifice prioritățile Uniunii Europene pentru construirea unei noi infrastr ucturi de
protecție a sistemului energetic adoptar ea unui Tratat Energet ic European, adopt area
unui nou parteneriat energetic cu Rusia, cre area unui mecanism de reacție în cazul
unor crize det erminate de scurtcircuitări ale aprov izionării energetice a Europei.
În ultima perioadă, Germania, Austria, Italia, Spania și Irlanda au încep ut un program
de închidere a centralelor at omoelectrice. În contextul reducerii dependenței de importul de
resurse energe tice, UE dezapro bă această tendință a celor cinci state membre și recomandă
diversific area surselor de energie, inclusiv solare, eoliene, biocombustibili, hidrogen etc.,

46
precum și creșterea capacităților de înmagazinare și stocare, a petrol ului și gazelor, pentru
atenuarea eventualelor șocuri (crize) temporare.

2.3.4. Strategia energetică european ă
O dezbatere politică de actualitate vizează Strategia de Securitate Națională a
României. Cu toate acestea, relația dintre securitatea națională, securitatea energetică și
strategia de dezvoltare durabilă abia dacă s-a pus în discuție publică. În Occident, orientările
strategice prioritare de nivel politico-militar sunt sistematic mediatizate și analizate cu
argumente pro și contra. Cultura politică a liderilor și electoratului în orice societate
modernă, include în mod obligatoriu teme majore de securitate și diplomație. Cetățenii
sunt încurajați să-și asume responsabilități în cadrul angajamentelor externe ale statelor
democratice și acționează în aceste state ca factori de presiune asupra nivelului
guvernamental. Astfel de comportamente democratice sunt absolut necesare și în România.
În momentul de față, ca document oficial, dispunem de Strategia de Securitate Națională,
aprobată de CSAT la 17 aprilie 2006. Aceasta identifică drept vulnerabilități: dependen ța
accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; tendințele negative persistente în plan
demografic; nivelul ridicat al stării de insecuritate socială; proporția redusă, fragmentarea și
rolul nesemnificativ al clasei mijlocii; insuficienta dezvoltare a societății civile și a spiritului
civic; slăbiciunile infrastructurii strategice; starea precară de sănătate a populației;
disfuncționalitățile sistemului de învățământ; organizarea inadecvată a sistemului situațiilor
de criză, etc. S-ar mai putea enumera și ritmul lent de recuperare a decalajelor economico-
sociale față de UE, calitatea guvernării, decalajul dintre complexitatea problematicii politico-
economice actuale și cultura managerială a conducătorilor, slăbiciunea capitalului național,
nivelul mediocre al auto-conducerii în cadrul societății, adoptarea preponderent formală a
unor valori europene, etc.
Principalele amenințări sunt: terorismul internațional; proliferarea armelor de
distrugere în masă; conflictele regionale; criminalitatea transnațională organizată; proasta
guvernare; amenințări de mediu, etc.
Securitatea națională este definită ca o condiție fundamentală a existenței națiunii și
statului român. Politica și strategia de securitate națională figurează printre drepturile
imprescriptibile ce derivă din suveranitatea poporului. Securitatea națională se realizează în
contextele regionale, euroatlantic și global.
La categoria interese naționale fundamentale figurează: integrarea deplină în
structurile euroatlantice; menținerea integrității, unității, suveranității, independenței și

47
indivizibilității statului; economia de piață competitivă; modernizarea radicală a sistemului
de educație; creșterea bunăstării generale; afirmarea și protejarea culturii, identității naționale
și vieții spirituale.
Scopul Strategiei rezidă în „mobilizarea națiunii” pentru accelerarea proceselor de
modernizare și integrare, în vederea construirii unui viitor mai sigur și prosper, într-o democrație
matură, consolidată și deplin integrată în comunitatea euroatlantică.
Obiectivele majore se corelează cu promovarea libertăților economice, politice, sociale,
a respectului pentru demnitatea umană, cu acțiuni constante de dezvoltare și securitate alături
de națiunile aliate și partenere. Strategia de securitate promovează o atitudine de contracarare
pro-activă a riscurilor și amenințărilor, prevenirea conflictelor, managementul eficient al
situațiilor de criză, participarea activă la promovarea democrației și la construcția securității
și prosperității în vecinătatea României și în alte zone de interes strategic, etc.
Strategia identifică drept tendințe în relațiile internaționale: extinderea democrației și
cooperarea instituționalizată; coexistența și confruntarea unor tendințe pozitive majore cu
altele care generează amenințări și pericole; se manifestă conflicte pentru resurse, piețe și
ciocniri identitare de natură religioasă, etnică, ideologică și culturală; mediul internațional
de securitate se află într-o perioadă de schimbare rapidă, cu semnale de pericol și de
incertitudine; noile amenințări asimetrice amplifică vechile aspecte de insecuritatea ale
mediului global; se întrevede construcția unui nou echilibru global în următorii ani; se
accelerează procesele de globalizare și integrare regională, dar și procese de fragmentare
statală.
Un rol important în cadrul procesului de cooperare la Marea Neagră trebuie să revină
dimensiunii economice a cooperării și pentru sprijinirea demersurilor de integrare e uropeană
ale R. Moldova. În același timp, România va desfășura o politică externă și de cooperare
economică marcată de pragmatism și de folosire a instrumentelor oferite de formatele
bilaterale și multilaterale pentru participarea la proiectele economice cu impact major în
consolidarea democrației, securității și stabilității.
Eforturile vor viza, cu prioritate, dezvoltarea coridoarelor energetice și de transport
capabile să conecteze economic și comercial regiunea pontică la statele comunității
euroatlantice și să permită o valorificare superioară a potențialului oferit de porturile maritime
și fluviale din regiune, concomitent cu o atenție sporită acordată protecției mediului și
restabilirii echilibrului ecologic al Mării Negre.
Regiunea Mării Negre este un conector de importanță primordială situat pe coridorul

48
ce leagă comunitatea euroatlantică (în calitate de furnizor de securitate și consumator de
energie) de arealul strategic Orientul Mijlociu – Regiunea Caspică – Asia Ce ntrală (în
calitate de furnizor de energie și consumator de securitate). Din punct de vedere energetic,
regiunea Mării Negre este principalul spațiu de tranzit și – într-o măsură importantă – o
sursă majoră pentru energia ce se consumă în Europa.
Din punct de vedere al politicii și securități energetice, remarcăm noile abordări
oficiale după 2005-2006. Astfel, în 2005 s-a elaborat un document intitulat Politica ener getică
a României în perioada 2006-2009. Guvernul a pregătit ulterior un Proiect de Strategie
energetică pentru perioada 2007-2020 (2025), aprobat la 5 septembrie 2007. Trebuie
remarcat, din capul locului, că acest document guvernamental a fost aliniat principalelor
scopuri și obiective energetice ale UE.
Autorii Strategiei energetice apreciază că sistemul energetic național are o serie de
vulnerabilități (deficiențe), cum ar fi: instalații de producere, transport și distribuție a energiei
parțial învechite și depășite tehnologic, cu consumuri și costuri mari de exploatare mari;
instalații și echipamente utilizate pentru exploatarea lignitului uzate moral și fizic, cu costuri
ridicate de exploatare și performanțe scăzute.
Se adaugă lipsa echipamentelor pentru implementarea tehnologiilor performante în
sectorul de extracție a huilei și o eficiență energetică redusă pe lanțul producție- transport-
distribuție-consumator final. De asemenea, sectorul de producere a energiei electrice este
organizat pe filiere tehnologice mono-combustibil. Companiile miniere nu sunt, în general,
performante.
Există și o capacitate redusă de cercetare-dezvoltare-diseminare în sectorul energetic și
cel minier. Lipsește o strategie clară privind modernizarea sistemelor de alimentare cu energie
termică din sisteme centralizate, în condițiile opțiunilor crescânde ale populației pentru
încălzirea individuală a locuințelor în mediul urban. Multe dintre unitățile de producere a
energiei electrice nu respectă cerințele privind protecția mediului din Uniunea Europeană,
alinierea la aceste cerințe necesitând fonduri importante.
Se impun eforturi serioase pentru internalizarea costurilor de mediu și pentru
dezafectarea unităților miniere. Sunt rămâneri în urmă în angajarea desfacerii producției de
cărbune pe termen mediu și lung pe baza unor contracte care să garanteze cantitățile și
prețurile. Se consumă foarte mult timp pentru dezvoltarea de noi capacități de producție a
cărbunelui și uraniului. Concomitent, se evidențiază sporirea dependenț ei de importurile de
petrol și gaze naturale, deși România își asigură din resurse interne 60% din necesarul de

49
materii prime. Rezervele exploatabile economic de țiței, gaze naturale și uraniu sunt tot mai
limitate. Prețurile externe la hidrocarburi pe piețele internaționale sunt volatile.
La nivel european, pot apărea efecte negative asupra concurenței în sectorul energetic
datorită tendințelor de concentrare din industria energetică.
Acestor vulnerabilități li se adaugă: lipsa unor instrumente fiscale eficiente pentru
susținerea programelor de investiții în eficiența energetică, utilizarea resurselor regenerabile
și dezvoltarea serviciilor energetice; blocarea activității de exploatare a huilei ca urmare a
nerestructurării financiare a operatorului; blocarea activității de exploatare a lignitului ca
urmare a lipsei unei reglementări specifice care să asigure valorificarea în interes de utilitate
publică a rezer velor de lignit cu o dreaptă și justă despăgubire a deținătorilor de terenuri;
selecția, reținerea și motivarea în condiții de piață liberă a capitalului uman necesar
implementării strategiei și operării în siguranță a sistemului energetic național; modificări
semnificative ale nivelului apei în Dunăre, datorită schimbărilor climatice, care conduc la
neasigurarea apei de răcire la amplasamentul Cernavodă pentru funcționarea în siguranță
a două unități nuclearo- electrice; potențialul limitat al resurselor naționale de uraniu,
ceea ce conduce la neacoperirea necesarului de uraniu natural din resurse interne pentru
funcționarea a două unități nuclearo-electrice la Cernavodă, începând cu anul 2017
(resursele s-ar epuiza în 2017).
Totuși, se conturează și oportunități pentru dezvoltarea energeticii, deoarece: România
are o poziție geografică favorabilă pentru a participa activ la dezvoltarea proiectelor de
magistrale pan-europene de petrol și gaze naturale; existența piețelor fizice și financiare
de energie, precum și accesul la piețe regionale de energie electrică și gaze naturale, cu
oportunități de realizare a serviciilor de sistem la nivel regional;climatul investițional este
atractiv atât pentru investitorii străini, cât și autohtoni, inclusiv în procesul de privatizare
a diferitelor companii aflate în prezent în proprietatea statului; se înregistrează creșterea
încrederii în funcționarea pieței de capital din România, ceea ce permite listarea cu
succes la Bursă a companiilor energetice; liberalizarea totală a piețelor de energie și
gaze naturale în anul 2007; crear ea de oportunități crescute de investiții în domeniul
eficienței energetice și al resurselor energetice regenerabile neutilizate; accesarea
Fondurilor Structurale ale UE pentru proiecte în domeniul energiei; existența unui
important sector hidroenergetic capabil să furnizeze volumul necesar de servicii
tehnologice de sistem; experiența îndelungată și existența unor infrastructuri pentru
exploatarea resurselor energetice primare interne, bazate pe cărbune și uraniu.

50
Scopul declarat al Strategiei energetice constă în asigurarea așa-numitei independențe
energetice în contextul dezvoltării durabile a României și a Uniunii Europene.
Securitatea aprovizionării, ca obiectiv central, presupune: menținerea suveranității
naționale asupra resurselor primare de energie și respectarea opțiunilor naționale în domeniul
energiei.
În conformitate cu prevederile Constituției României, bogățiile de orice natură ale
subsolului, apele cu potențial energetic valorificabil, resursele naturale ale zonei ec onomice
și ale platoului continental fac obiectul exclusiv al proprietății publice. Se va urmări
reducerea treptată a dependenței de resurse energetice primare din import și menținerea
unui echilibru între importul de resurse și utilizarea rezervelor naționale pe baze
economice și comerciale. De asemenea, se va acționa pentru: diversificarea și consolidarea,
în cadrul stabilit la nivel european, a relațiilor de colaborare cu țările producătoare de
hidrocarburi, precum și cu cele de tranzit; diversificarea surselor de aprovizionare și
dezvoltarea r utelor de transport; încheierea de contracte pe termen lung pentru gaze
naturale din import pentru a diminua riscurile de întrerupere a furnizării, cu respectarea
regulilor concurențiale; realizarea de contracte pe termen lung pentru furnizorii interni de
cărbune care să le asigure acces la piețele financiare, cu respectarea regulilor concurențiale;
stimularea investițiilor în domeniul exploatării rezervelor de gaze naturale, prin încurajarea
identificării de noi câmpuri și valorificarea maximă a potențialului; abordarea, în comun cu
statele membre ale UE, a problemelor referitoare la protecția infrastructurii critice din
sistemul energetic în lupta împotriva terorismului; creșterea nivelului de adecvanță al
rețelei de transport prin dezvoltare și modernizare în concept de rețea inteligentă (smart
grid) și cu respectarea cer ințelor UCTE/ ETSO.
Obiectivul dezvoltării durabile în energetică va impune: promovarea producerii energiei
pe bază de resurse regenerabile, astfel încât consumul de energie electrică rea lizat din resurse
regenerabile de energie electrică să reprezinte 33% din consumul intern brut de energie
electrică al anului 2010, 35% în anul 2015 și 38% în anul 2020.
Se va încuraja stimularea investițiilor în îmbunătățirea eficienței energetice pe întregul
lanț: resurse – producție – transport – distribuție – consum. Promovarea utilizării
biocombustibililor lichizi, biogazului și a energiei geotermale se va apropia de standardele
europene. Se vor susține mai serios activitățile de cerce tare-dezvoltare și diseminare a
rezultatelor cercetărilor aplicabile. Se va avea în vedere reducerea impactului negativ al
sectorului energetic asupra mediului înconjurător prin utilizarea tehnologiilor curate.

51
CAPITOLUL 3 .
O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ: FENOMENUL GLOBALIZĂRII ȘI
SECURITATEA ENERGETICĂ

3.1. Impactul globalizării asupra secur ității energetice
În evoluția procesului de realizare a securității se constată în ultimii ani o amplificare
a eforturilor pentru edificarea stabilității la nivel regional, ca o etapă intermediară a
acestuia. Eforturile depuse de comunitat ea internațională pentru instaurarea păcii în Balcani,
Orientul Mijlociu și Africa sunt concludente.
Evidentă a fost și extinderea sistemului de apărare și securitate al NATO, prin primirea
de noi membri, precum și eforturile Uniunii Europene de a de zvolta un model de gestionare
a dinamicii d e securitate la scara întregului continent. În acest context, multitudinea
problemelor de securitate pe care statele și le -au propus să le rezolve a condu s la creșterea
numărului și volumului organismelor internaționale. Rezultatele activității lor au fost
relevante: s -au diminuat pericol ele și amenințările, deși nu au fost eradicate conflictele
armate. Principalele zone de insecuritate au fost incluse în procesele de stabilizare, dar nu
întotdeauna r ezultatele au fost cele scontate.
Efectele globalizării au început să se resimtă. Economia mondială după o perioadă
apreciabilă de reflux s -a revigorat. În schimb, amenințările transnaționale (terorismul,
migrația și traficul de droguri și materiale strategice, crima organizată), profitând de
permeabilitatea frontierelor are mai multe șanse de a se propaga la scară planetară.
Consolidarea globalizării nu va aduce sfârșitul geopoliticii. Școli de renume în domeniu
anticipează la unison c ă acest fenomen plurivalent, azi controversat și contestat, va aduce
pe lângă progrese spectaculoase din toate domeniile vieții socio – economice și po sibilitatea
de răspândire și resimțire a efectelor vulnerabilităților concentrate în diferite p ărți ale lumii.
Globalizarea, prin procesele care le incumbă la orizont apropiat și mediu va genera
tensiuni multiple care vor influența, nu întotdeauna pozitiv, mediul internațion al de securitate.
Fragmentarea și integrarea, loca lizarea și interna ționalizarea, centralizarea și descentralizarea
sunt doar câteva din situațiile care pot genera insecuritate. Astfel că globalizarea nu este
numai un drum direct și ușor către pace și stabilitate, fenomenul în derulare poate crea
și multe momente care să amenințe securitatea existentă la anumite nivele și perioade de
timp. Se creează un nou context de manifestare a puterii deținute de state.
Instituțiile regionale și internaționale, guvernele locale și actorii nonstatali, în special

52
marile corporații transnaționale și unele organizații nonguvernamentale vor face uz de
instrumentele globalizării pentru a lupta împotriva monopolului statelor națiune asupra
puterii. O parte din putere se transferă către organismele internaționale specializate (ex. lupta
împotriva terorismului și crimei organizate), iar o parte din putere se difuzează către nivelul
local.
În marea ordine care se edifică, guvernele naționale și actorii nonstatali motivați nu
numai de probleme econ omice dar și de cele ale puterii (dominația în regiune,
controlul resurselor, obținerea de avantaje în raporturile cu vecinii) vor da naștere la
amenințări directe la adresa păcii și securității regionale și internaționale.
Mecanismele și institu țiile internaționale, până la realizarea unei globalizări
depline, vor acționa asimetric. Astfel, din punct de vedere econo mic globalizarea se va
realiza într -un ritm mult mai accelerat, având în vedere progresele realizate de instituțiile
internaționale numeroase existente și perspectiva dezvoltării lor . Spre deosebire de
acestea, instituțiile și aranjamentele de securitate vor rămâne pe mai departe atât insuficiente,
cât și vulnerabile la toate schimbările mediului internațional . Dovada o reprezintă
incapacitatea actuală a actorilor internaționali de a perfecta și respecta norme viabil e de
securitate care să nu genereze conflicte armate de genul celor cunoscute în Serbia, Kosovo,
Afganistan și Irak.
Dezvoltarea u nor noi structuri de securitate impune întărirea instrumentelor de
cooperare regională pentr u a reduce sau chiar anula amenințările existente și a le preveni
pe cele în curs de apariție. Din această perspectivă, alianțe le și înțelegerile region ale vor
rămâne trăsături ale politicii internaționale viitoare, chiar dacă ele se vor adapta noilor
circumstanțe [40].
De altfel, ordinea mondială, instituită după încheierea celei mai devastatoare
conflagrații din istoria omenir ii, s-a întemeiat, din p unct de vedere politic, pe logica
înfruntării dintre capitalismul liberal,condus de SUA, și socialismul colectivist, condus de
URSS. Timp de aproap e 45 de ani, cele două părți au făcut toate eforturile pentru a -și
asigura supremația militară, politi că și economică. Încetarea Războiului Rece a însemnat nu
numai sfârșitul vechilor ideologii, care împărțeau lumea în două blocuri, ci și deschiderea
comerțului internațional, toate statele declarându -și apartenența la circuitele economiei
globale. Prin urmare, după sfârșitul perioadei bipolare, mediul de securitate a devenit
mult mai fluid, complex și volatil, iar modificările de orice natură produse într-o parte a
lumii se propagă cu efecte pozitive sau ne gative în altă parte a mapamondului. „Secolul

53
extremelor” [41] a tre cut, făcând loc unei perioade în care războiul și violen ța sunt în
princ ipiu respinse ca modalități de soluționare a tensiunilor și crizelor lumii de astăzi.
În ultimii ani, globalizarea a înregistrat progrese notabile, s-au amplificat revoluțiile
în tehnologie și științele viitoru lui, exploatarea spațiului cosmic și a mediului informațional
s-a ext ins, armele au devenit tot mai puterni ce și mai „inteligente” etc. Cunoașterea
avansează în ritmuri „amenințătoare”, cuno ștințele se difuzează rapid și pe spații extinse,
evenimentele se înlănțuiesc „amețitor” și „derutant”, iar ritmul istor iei s-a accelerat
conside rabil. Societățile tradiționale pre-industriale, econ omiile naționale și regionale,
mentalitățile și comportamentele sociale se remodelează, „civilizațiile se într epătrund și
confruntă”, totul pare a se mișca inexo rabil pe traiectoria „statu lui global”.
La început de mileniu III este foarte clar că o nouă lume se naște, o lume mult mai
„boga tă”, caracterizată prin aspira ția către mai multă libertate, un standard și o speranță
de viață crescute, o lume a păcii, stabilității și cooperării. Valorile democrației, securității
internaționale și drepturilor omului reprez intă fundamentul pe care ar trebui să se clădească
lumea vii torului. Însă, secol ul XXI a adus, pe lângă speran țe mai mari, și o serie de noi
riscuri și amenințări, mai ales non-militare, ce tran scend granițele naționale și necesită,
pentru contracararea lor, în special măsuri non-militare complexe.
Mediul de securitate este o realitate reprez entată de ansamblul condițiilor, proce selor
și fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, cu lturale, militare, ecologice și
informaționale, interne și internaționale, care condiționea ză nivelul de protecție a
individului, comunității, statului, zone i, regiunii ș.a.m.d., pe timpul promovării propriilor
interese ale acestora. Dator ită structur ii sale complexe și a dependenței evoluției sale
de o multitudine de factori aleatori, mediul de securitate necesită adaptar ea criteriilor
clasice de analiză a securității.
Mediul actual de securitate este marcat de modificări profun de în principalele
domenii ale vieții sociale. Războiul Rece s-a sfârșit, Uniunea Sovietică și Iugoslavia s-au
dezmembrat, Germania s-a reunificat, NATO și Uniun ea Europea nă s-au extins spre
Est. De asemenea, UE își consolidea ză statutul de actor mondial, la rivalitate cu SUA,
Federația Rusă și-a redus influența politico-militară, China și India aspiră la rangul de
„superput eri politico-econ omice”. Pe de o parte, vechi actori își reduc ponderea sau dispar
de pe sce na internațională, iar pe de altă parte alți actori de tip statal, sist eme integrate
econ omico-politice și militare, corporaț ii și ONG-uri transnaționale, organizaț ii regionale,
continentale și globale își dispută și împart „prima scenă a lumii”.

54
Asupra caracteristicilor actual ului sistem internaț ional conte mporan s-au expri mat
mai multe puncte de vedere. Unele curente de opinie susțin că ne aflăm într-o epocă de
predominare a SUA sau de unipolaritate, deoarece acestea au reuș it să îmbine cel mai
eficient componentele puterii, capacitățile politice cu cele militare, econ omice și cu
influența culturală.
Este adevărat că SUA rămân principala putere economic a lumii (PIB-ul atingând în
2005 circa 12.452 mld. USD) [42] și sunt principalul beneficiar al „revoluției informatice”,
globali zării și a noii economii. Din punct de vedere militar, Washingto nul deține cel mai
impresio nant arsenal militar alimentat și de un buget anual de peste 416,2 mld. USD [43]
Forțele armate americane sunt dispuse pe toate conti nentele, în peste 60 de state.
Administrația George W. Bush se consi deră, în mod oficial, angajată, alături de aliații săi,
într-un adevărat „război împotriva terorismului internațional”. Concomitent, A merica
domină și din punct de vedere științific și tehnologic, iar produsele culturale și
transnaționalele sale sunt preze nte la nivel global.
Cu toate acestea, după anii 1989-1990, asistăm și la coagularea altor centre de
putere, regionale sau mai mult decât regio nale, dar care se confrun tă cu numeroase
probl eme, mai ales economice: Uniunea Europeană a devenit cel de-al doilea actor al
econ omiei mondiale și se consi deră o „putere civilă”. Totuși, UE se confruntă încă cu
dificultățile integrării, creștere econ omică lentă, șomaj structural etc.;
 Feder ația Rusă rămâne cea de-a doua putere nuclear – militară și o superpu tere
energetică. În prezent, se află într-un proces de stabilizare, deși depinde în mare
măsură de cooperarea cu Occidentul;
 China și India cunosc o dezvoltare econ omică vertiginoasă și au un poten țial uman
impresionant, de aproa pe 3 miliarde de oameni;
 Japonia suferă încă datorită ritmului scăzut de revigora re econ omică, după
recesiu nea din anii ’90.
Puterea de care dispune permite Washingtonului să se implice și să influențeze toate
marile proble me ale lumii conte mporane, fie printr-o abordare directă, fie prin intermediul
organiza țiilor internaționale de securitate sau economico- financiare.
De altfel, forța SUA rămâne încă o cond iție a stabilității și securității în lumea de
azi, în măsură să dinamizeze procesele de mondia lizare, liberalizare și democratizare a
lumii. Totuși, cri za progra mului nucle ar iranian probează că, în momentul de față, nici
măcar SUA nu pot rezol va în mod unilateral o amenințare potențială la adresa securității

55
internaționale. Soluții specifice anilor ’90 (Iugosla via, Irak) nu par a mai fi posibile. De
aceea, accentul cade tot mai evident pe „concertul in ternațional” al principalelor puteri, în
cadrul ONU.
Extinderea securității și democrației constituie o altă caracteristică a mediului
internațional al lumii contemporane. Anul 2004 a cunoscut două procese paralele, dar
interdependente, de extindere a celor mai importante organizații internaționale – NATO și
Uniunea Euro peană –, procese consi derate complementare pentru asigurarea în sens larg
a securității. Concepute în prima parte a ultimului deceniu, acestea și-au propus, ca
principale obiecti ve stabilizarea și democratizarea Europei Cent ral-Estice și de Sud-Est,
în care Alianța gestionează probl emele de securitate, iar Uniunea răspu nde de dezvol tarea
economică.
Statele Unite au promovat lărgir ea NATO pentru a preve ni apariția de noi amenințări
de securitate în regiune, a cons olida Alianța și a garanta pe termen lung câștigurile obțin ute
în 1989, inclusiv în fața unei potențiale „renașteri imperiale” în Feder ația Rusă. După 11
septembrie 2001, s-au adăugat și necesitățile combaterii terori smului, a prolife rării
armamentului nucle ar și de „proiectare a puter ii” în „marele arc de criză”.
Europen ii au sprijinit politica americană, printre altele și de teama reluării
tradiționalei competiții pentru securitate, care ar fi putut afecta și vestul continentului.
Extinderea UE are la bază atât motive geopolitice, cât și economice: consolidarea
regimurilor liberale din Est, întărirea puterii și influenței Germaniei, interesul britanic de
a echilibra Parisul și Berlinul, aspi rațiile Franței de a crea un mare actor internațio nal,
mărirea spațiului geografic, a populației și a pieței interne comunitare.
Pentru foste le state comunist e, dubla integrare reprez enta și reprezin tă „revenirea în
Europa ”, mai concret, stabilizare pol itică, protecție în fața temerilor create de politica
oscilantă a Moscovei și bunăst are econ omică. De asemenea, dubla extindere a atras și va
atrage ambele structuri – NATO și UE – spre „Marele Orient” și spre Federația Rusă.
Simultan cu proces ul de extindere, factorii de decizie de la Washington au
dezvoltat Proiec tul „Mare lui Orient Mijlociu”, pe baza ideilor prezentate de președintele
George W. Bush într-un discurs ținut la Washington, la 6 noiembrie 2003 [44] . Acesta
prevedea democrat izarea regiunii, prin implicarea statelor G8 [45] în stabilirea instituțiilor
electorale, sprijinirea financiară a societății civile liberale, „buna guvernare” și cooperarea
econ omică. Inițiativa americană a fost, însă, crit icată de Liga Arabă și de către statele UE,
care promovează democratizarea „din proprie voință” a Marelui Orient. Federația Rusă

56
consideră că, în societățile arabe tribale, o democratizare rapi dă ar produce anarhie și
terori sm.
Cu toate acestea, anumite progrese ale democrat izării mediului politic se
înregistrează în Kuweit, Bahrein, Qatar, Arabia Saudită. Washingtonul consideră, de altfel,
regiunea drept un „poligon al experimentării democrației în lumea musulmană”.
„Exper iențe democratice” remarcabile se desfășoară în Afganistan și, mai cu seamă, în
Irak. În ultimul caz, formula de democrație cu respectarea tradițiilor religioase ș i laice
concurează „democrația islamică” din Iran. Este însă pr ematur să emitem concluzii ferme
asupra evoluțiilor politice din ambele state.
După cum se susține și în proiec tul noii Strategii de Securitate Națională a României,
globalizarea este principalul fenomen care influ ențează mediul de securitate contemporan,
creând atât oportuni tăți, cât și noi riscuri și amenințări [45]. Globalizarea favorizează
atât competiția/cooperarea pentru pute re, cât și lupta pentru resurse, rute de transport și
piețe de desface re. Fenomenul globalizării a accelerat integrarea econ omică, tehnologică,
culturală și politică, alături de guvernare democratică, econ omie de piață, respectarea
drepturi lor omului, dinamism econ omic și revoluția comunicațiilor [46].
De asemenea, ea a sporit și amplificat complexitatea relațiilor și interdependențelor
economice dintre stat e, dar și dintre econ omiile naționale și cea globală.
Astăzi, se poate vorbi despre schimbul global rapid și masiv, ce nu are precedent,
a unor elemente-cheie: bunuri și servicii, capital, resurse umane, idei și informații.
Revoluția IT a constituit instrumentul realizăr ii acestui proces. SUA, Europa (inc luzând
Europa Centrală și de Est și Rusia), Japonia, părți ale Asiei de Est (inclusiv China),
Austral ia și Noua Zeelandă au fo st absorb ite de globalizare, în timp ce zonele rurale ale
Asiei, Americii Latine și Africa au fost marginalizate.
Schimbul rapid de bunuri și servicii a fost realizat datori tă dezvol tării rețelelor
mondiale de transport, logistică și sisteme IT, dar și renunță rii la comerțul reglementat
de aranjamentele GATT sau ale Organiz ației Mondiale a Comerțului. Specialiștii
progn ozează intensificarea proces ului de liberalizare, deși țările în curs de dezvoltare
doresc o abordare mai echitabilă a acestuia. Transferul rapid de capital – atât în
termeni de invest iții, cât și de capital speculativ – își are rădăcinile în dezvo ltarea
liberalismului financiar la scară mondială. Mai mult, datorită IT-ului, nu este nevoie
de deplasarea fizică a capital ului în jurul lumii, astfel că interdependența piețelor de acțiuni
și de capital a determinat accelerarea, fluidiz area și imposibilitatea de a controla în

57
totalita te circulația fluxurilor de capital, ceea ce adesea s-a dovedit a fi în detriment ul
țărilor în curs de dezvoltare.
De asemenea, circulația informațiilor a devenit atât de rapi dă, încât toți suntem
acum atrași într-un „ocean” info rmațional. Fluxurile informaționale asigură o mai mare
trans parență și sporesc fluxurile de bunuri, servicii și capital în lume. Fluxul de resurse
umane a fost singurul element care a opus un oarecare grad de rezis tență globalizării,
deși „experții” traversează lumea în lung și în lat în căutarea unei mai bune valori zări a
creațiilor lor. Totuși, mișcarea nivelurilor inferioare ale societății este strict monitorizată,
în special în sensul de la țările în curs de dezvoltare spre cele dezv oltate. În conseci nță,
nu va exista un flux liber de capital uman atâta vreme cât lumea rămâne divizată între
„globalizați” și „marginalizați”.
Nu în ultimul rând, accentuarea globalizării a dus și la cr eșterea gradului de
interdepen dență și interacțiune în planul secu rității, ceea ce are efecte benefice în
domeniul sporirii stabilității în sfera relațiilor internaționale. Mai mult, globalizarea
surselor de amenințare la adresa securității internaționale a impus o globalizare a
instituțiilor, mecanismelor și instrumentelor de acțiune împotriva lor.
Princ ipalele tendințe ce domină mediul de securitate actual sunt: predominarea SUA,
extinderea securității și democrației, accentuarea globalizării. Totodată, terori smul
internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, confl ictele interetnice și
interreligioase, rețelele crimei organizate, probl emele privind mediul, adâncir ea
periculoasă a decalajelor de dezvoltare între Nord și Sud constituie principalii factori de
insecuritate ai lumii contemporane ce nu pot fi tratați independent unii de alții.
Combaterea lor necesită cele mai bune resur se și direcții de acțiune mult mai
eficien te și diversificate. În ultimii ani, probl ema epuizării resurselor energetic e și a
securității energetice domină agendele actorilor scenei mondiale. Competiția pentru
resurse energetice în lumea conte mporană rămâne încă o sursă importantă de crize și
confl icte, cu un rol deosebit de polarizare și/sau de catalizare a forțelor, atâta timp cât
cererea crește mult mai rapid decât oferta, iar rezervele majore de hidrocarburi sunt
localizate în zone caracter izate de profunde dezechilibre politico -econ omiceși instabilitate.
În lumina noilor evenimente ce tulbură geopolitica petrol ului, credem că se impune
dezvo ltarea acestei teme, cu accent pe problematica securității energetice și a protecției
infrastru cturii critice specifice în cazul României.

58
3.2. Statul și securitatea : între național -internațional -global

3.2.1. Dinamica relațiilor dintre state, orga nizații și organism inter naționale în
sistemele de securitate
Sistemele de securitate cunosc, din perspecti va gravelor per icole actuale la adresa
umanității, o dinamică reînnoi tă și consolidantă, datorată relațiilor dint re statele membre,
organiza ții și organisme intern aționale. Pe baza principiilor noi ale organizării securității
regionale și globale – democrația, guvernarea eficie ntă și respectarea legilor -, entitățile
statale componente ale organizațiilor internaționale își unesc eforturile pentru asigurarea
unui cadru de coexisten ță pașnică și evitarea confl ictelor majore.
Așa cum arată și Strategia europ eană de securitate, „într-o lume în care amenințările,
piețele și mijloacele de comunicare au o dimensiune planetară, securitatea noastră și
prosper itatea noastră depind din ce în ce mai mult de existența unui sistem multilateral
eficace ” [20], care se traduce printr-o societate internațio nală mai puternică, prin buna
funcționare a ins tituțiilor internaționale și o ordine internațională fondată pe un ansamblu
de reguli, pe apărarea și dezvoltarea dreptului in ternațional.
Relațiile internaționale se sprijină pe cadrul fundamental reprez entat de Carta
Națiunilor Unite, iar responsab ilitatea pr imordială pentru apărarea păcii și securității la
nivel internațional revine Consil iului de Securitate al ONU. Aceasta explică preocuparea
sporită a statelor și organiza țiilor in ternaționale de întărire a ONU , de a-i crea mijloacele
necesare pentru a-și asuma responsabil itatea și a duce o acțiune eficace. Pe de altă parte,
procesele de integrare europeană și euro-atlantică dinamizează relațiile statelor cu UE
și NAT O, influe nțează activ mediul internațional de securitate, întăresc comunitatea
statelor care împărtășesc și promovează valorile democrației și economiei de piață,
consol idează stabilitatea și securitatea națională și globală.
Extin derea dimensională a celor două organizații cond uce la o sporire a potențialul ui
de securi tate al acesto ra și crearea unui cadru mai favora bil de dezvolta re durabilă a noilor
state membre. Europa unită devine tot mai mult un actor global ș i un centru de putere și
stabilitate. În același timp, inter și intraorganizațional, UE și NATO găsesc noi repere de
adâncire a relațiilor de asigura re a securității statelor și a relațiilor euro- atlantice.
Sistemele securitate exprimă o tot mai acută conș tientizare a statelor membre de
interde pendența intereselor lor vitale, într-o lume plină de riscuri și amenințări majore, de
necesitatea unei ample cooperă ri internaționale, a unei noi resoli darizări în toate domeniile
[22] , prin stabilirea unor forme de acțiune conjugată a tuturor națiunilor care împărtășesc

59
interese și valori comune.
Luând în serios noile amenințări la adresa securității, UE a întreprins demersuri
active de asigura re a stabilității și bunei guvernări în vecinătatea imediată, făuri re a unei
ordini in ternaționale bazate pe un multilateralism eficace, pregătire a unui răspuns
adecvat la amenințările complexe de tip nou, a unei acțiuni preventive coerente față de
crize și amenințări.
În sfera politicii de securitate și apărare, conchid analiștii [28], UE este, în prezent,
mult mai activă și mai eficace, își urmărește multilateral și inten s obiec tivele securitate,
manifestă mai multă coerență în asigurarea unității de comandă în caz de criză, alocă
resurse mai mari, evită duplicările, coordonea ză mai bine resur sele existente, menține
relații privile giate cu SUA, dar își dezvoltă colabo rarea și cu alți actori importanți de
pe scena mondială, realizează partene riate active cu state care îi împărtășesc și îi apără
scopurile și valor ile. Dacă întreprindem un excurs în dinamica relațiilor dintre state și UE,
constat ăm că acesta are ca etape importante: Consiliul European (CE) de la Nisa (7-8
decembrie 2000 ), ce a adoptat măsuri prin care statele europene membre NATO, dar
nemembre ale UE, și alte state candidate la UE pot contribui la gestiona rea militară a
crizelor de către UE; CE de la Göteborg (15 -16 iunie 2001), care a instit uit aranj amente
permanente de cons ultare și cooperare între UE și NATO în domeniul preve nirii
confli ctelor și gestionării crizelor;CE de la Copen haga (12-13 decembrie 2002), ce a trasat
un cadru c omprehensiv cooperării NATO-UE.
Consiliul Nord -Atlantic de la Bruxelles (13 decembrie 2002) a luat decizia ca NATO
să sprijine operațiunile conduse de UE, asigurând accesul imediat al acesteia la
capacitățile de planificare ale NATO – aranjamente numite convențional „ Berlin +”.La
Conferi nța pentru angajarea capacităților militare de la Bruxe lles, din 20-21 noiembrie
2000, s-au făcut propu neri privind posibil itățile de participare la Forța de Reacție Rapidă,
statele angajându-se să continue, în cadrul reformelor în curs a le forțelor lor armate,
demersurile de întări re a capacităților proprii, ca și proiectele existente sau în curs de
pregătire pentru punerea în practi că a unor soluții multinaționale, inclusiv în domeniul
utilizării în comun a mijloacelor.
Deciziile privitoare la PESA ale CE de la Göteborg, din iunie 2001, au sporit
dinamica relațiilor de securitate dintre s tate, pe de o parte, UE, NAT O și organizații
internaționale, pe de altă parte, prevăzând dezvoltarea capacității de acțiune și cooperarea
cu NATO, organi zațiile internaționale, statele NATO nemembre UE, țările candidate la

60
integrarea în UE și alți parteneri potențiali, identificând noi obiective pentru asp ectele civile
ale gestionării crizelor și adoptând Politica de exerciții a UE pentru situații de criză.
După 11 septembrie 2001, Uniunea Europeană a adoptat un întreg pachet de măsuri
cu caracter antiterorist, dar a și adăugat, ca etape consecutive relevante ale dinamicii
relațiilor sale în problema securi tății: cea dintâi operațiune civilă inițiată sub egida PESA,
ca misiune a UE, cu mandat ONU, în Bosnia ș i Herțegovina, după 1 ianuarie 2003, dar și
prima operaț iune m ilitară a UE de menținere a păcii, în Macedo nia (operațiunea
„Concordia”), prin preluarea mandatului NATO (la 31 martie 2003), precum și prima
misiune autonomă a UE, fără sprijin logistic NATO, în Congo (oper ațiunea „Artemis”),
din iunie – august 2003.
După declanșarea războiului din Irak, Summit-ul pe probl eme de apărare al șefilor
de state și guverne ai Franței, G ermaniei, Belgiei și Luxemburgului, desfășurat la Bruxell es,
în aprilie 2003, a propus Conven ției asupra viitorului Europei ș i viitoarei Confer ințe
intergu vernamentale, spre a fi incorporate în textul viitoarei Constituții Europen e:
posibilitatea cooperării întărite; instituirea unei clauze generale de solidaritate și securitate
comună; posibilitatea statelor membre de a accepta obligații suplimentare în cadrul
cooperării întărite, fără nici o obligație din partea celorlalte state, refo rmularea misiuni lor
Petersberg, pentru ca UE să poată folosi mijloace civile și militare pentru prevenirea
conflictelor ș i gestionarea crizelor, înființ area unei agenții europene pentru cercetare,
dezvoltare și achiziții a capacităților militare, promovarea conceptului de Uniune
Europea nă de Securitate și Apărare (ESD U).
În domeniul strict militar, cele patru state au propus drept inițiative menite a adânci
integrarea în plan militar a statelor membre ale Uniun ii: crearea unei capabilități europe ne
de reacție rapidă, dispo nibilă pentru operaț iuni ale UE, NATO sau conduse de UE sub
auspiciile ONU, al cărui nucleu îl va alcătui brigada franco -germană; înființarea, până în
iunie 2004, a unui comandament european pentru transp ort aerian strategic și, pe termen
lung, a unei unități pentru transpo rt aerian s trategic, plasată sub comanda acestuia (fiind
luată în consi derare și posibilitatea instituirii de către statele interesate a unui comandament
comun pentru transport strategic – maritim, aerian și terestru); crearea unei unități
europe ne de prote cție împotriva atacurilor chimice, biologice sau nucleare (NBC); crearea
unui sistem european pentru ajutor umanitar în caz de dezastre (EUFAST); înființarea unor
centre de ant renament europe ne pentru piloții forțelor aeriene, pentru ech ipajele
avioanelor de transport strategic A400M, ale elicopterelor și ale flotelor maritime; crearea

61
unui centru pentru planificare și comandă operațională a misiunil or UE derulate fără apel
la capacitățile NAT O și înființarea unui sediu multinațional pentru operații comune.
Trebuie să mai menționăm, ca momente importante de din amică, ameliorarea
capacităților militare ale PESA , prin adoptarea, la reuniunea miniștrilor apărării ai UE
(19 martie 2003) și Consiliul Comun al miniștrilor de externe și ai apărării ai UE (19-20
mai 2003 ), a Catalogului de Forțe Helsinki 2003 ș i a Suplimentului acest uia (referitor
la capacit ățile statelor candi date), precum și prin finalizarea Conceptului Militar UE de
Răspuns Rapid (EU Military Rapid Response Concept), însă ș i structurar ea Strategi ei UE
de combatere a proliferării armelor de distrugere în masă, adoptată la Consiliul UE de
la Lux emburg, din 16 iunie 2003.
Reperul cel mai important pe curba acestei dinamici ascendente îl reprezintă CE de la
Salonic (19-20 iunie 2003), în cadrul căruia Înaltul Reprezen tant UE pentru PESC, Javier
Solana, a prezentat documentul „O Europă mai sigură într-o lume mai bună”, pract ic
viitoarea Strategie europeană de securitate. Obiectivele strategice incluse în document vor
avea o semnificație decisivă pentru relația UE – state, organizații, întrucât se referă la
contrib uția la stabilitatea și buna guvernare în vecin ătatea imediată, edificarea unei ordini
internațio nale bazate pe multilateralism eficace și un răspuns adecvat vechilor ș i noilor
amenințări. Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC) va trebui să nu afecteze
particularitățile politicilor de securitate și apărare ale statelor membre, să respecte
obligațiile impuse anumitor state membre de apartenența la NATO și să asigu re
compatibilitatea sa cu politica de securit ate și apărare a Alianței Nord -Atlantice.
Proiectul Cons tituției Europene cuprinde elemente noi, ut ile în consoli darea securității
statelor continentului și nu n umai: extinderea misiunilor Peters berg, înființarea unei
Agenții Europene privitoare la Armamente, Cerceta re și Capacități Militare, aplicarea
coope rării structura te la misiunile internaționale, posibilitatea cooperării mai strânse a
statelor Uniunii în sfera apărării recipr oce și intro ducerea unei clauze de solidaritate pentru
cazurile producerii unor atacuri teroriste ș i a unor dezastre naturale sau produ se de om.
Relațiile dintre state,organiz ații și organisme internaționale în sistemele de securitate,
analizate prin prisma activ ităților Alianței Nord -Atlantice, relevă di mensiun ea complexă a
acestora, dată de deschiderile procesului actual de transfo rmare a NATO. Trece rea de la
coope rarea ad-hoc cu ONU la o cooperare de nivel strategic, întărirea relațiilor și adâncirea
dialogului NATO cu UE vor avea un impact pozitiv mult mai pronunțat în planul asigurării
securi tății, promovării democrației și libertății, stabilizării și reconstru cției statelor.

62
La nivelul Alianței, dar și al UE, relațiile transatlantice sunt apreciate ca elemente
esențiale ale sistemului internațional, atât prin prisma intereselor bilaterale, cât și prin
faptul că contribuie la fortificarea comunității internaționale în ansamblu. În același timp,
forța și eficacitatea OSCE și a Consiliulu i Europei sunt calificate de UE ca având o
importanță particula ră, după cum alte organizații regionale – ca Uniunea Africană,
ASEAN sau MERCOSUR – au o contri buție importantă la o lume mai ordonată.
În câteva cuvinte, putem sublinia că relațiile dintre state, organiza ții și organism
internaționale reprezintă, prin din amismul și eficiența lor, factori consol idanți ai sistemelor
de secu ritate. Ca parte componentă a organiza țiilor internaț ionale și regio nale, statele au
un aport remarcabil la managementul cooperativ al securității. Protejându -și și promovându-
și activ interesele în interiorul alianțelor strategice globale, ele joacă un rol semnificativ în
dinamica securității intern aționale, confi rmând, prin demersurile proprii, indivizibilitatea
securității și angajamentului global și regio nal al comunității

3.2.2. Securitate între regional -internaț ional -global
Transfo rmările globale care au loc în sfera securității includ și: opoziția la
regionalizare a unor forțe centripete care se orientează spre apărarea comună și
aranjamente de securitate multilaterale (în cadrul NATO, ASEAN, ONU, angajamentelor
globale ale SUA), consol idarea reciprocă a proceselor de regio nalizare și globalizare a
relațiilor militare și de securitate, nevoia funcționării continue a unor mecanisme de
coordo nare ș i cooperare în combaterea amenințărilor difuze la adresa secu rității, factori
sistemici care influențează securitatea națiunilor.
Securitatea globală este cond iționa tă, în prezent, de revolu ția militar-tehnologică (ce
a dus la accelerar ea dinamicii globale a armamentului), globaliza rea transferurilor de
armament, pattern -urile actuale ale produc ției globale de teh nică și tehnologie militară, noile
concentrări de putere militară. În fața riscurilor și amenințărilor majore actuale, statele se
găsesc complet descope rite și realizează adevărul că secu ritatea de nivel global are puțini
sorți de realizare prin cr eșterea tradiționa lă a puterii militare naționale sau a aliaților.
Extensia globală a terori smului și terorii armelor de distrugere în masă, post 11
septembrie, a determinat statele lumii să înțeleagă că lupta cu acestea ar putea fi dusă la
modul cel mai eficient prin sporirea eforturilor de promovare a securității prin coo perare.
Fără a neglija demersurile de consolidare a securității colective (de alianță) și
dezvol tare a securi tății comune, inițiate de statele mici, pentru a aborda inclus iv aspecte
ale securității economice, socia le, ecologice, comunitatea internațională a multiplicat

63
aranjamentele de securitate cooperativă. Aceste, aranjamente, după John Nolan [23],
cuprind:
– controlul și siguran ța arsenalelor nucleare;
– asigurarea conversiei industriilor militare și de apărare c e ar periclita securitatea
internațională;
– aranjamente comune de reglementare a dimensiunii și structur ii arsenalelor militare și
proliferării tehnologiilor consi derate periculoase;
– defini rea cât mai coerentă a noțiunii de interven ție legitimă ca proces multilateral convenit
care să reglementeze ut ilizarea forței ca măsură de ultimă instanță pentru asigurarea
securității;
– promovarea transpa renței și a interesului reciproc al părților participante la aranj amente
de securitate cooperativă.
Securitatea cooperativă oferă astfel o nouă perspectiv ă, mai optimistă, securității
globale. Ea se sprijină pe prevedere și pe partene riat, se opune recur gerii la forță și este
deschisă partici pării tuturor statelor interesate. Are ca obiective preve nirea războ iului și
posibili tatea de constituire a mijloacelor necesare pentru inițierea și desfășurarea unei
agresiun i. [23]
Securitatea cooperativă se realizează prin organiza ții internaționale și regionale
(ONU, OSCE, OCMN, GUUAM, Grupul de la Shanghai, ASEAN, OSA, OUA, Liga
Arabă etc.), guverne și organiz ații neguvern amentale.
Adâncind caracterul sistemic al securității, noua arhitectura de securitate globala se
sprijină pe reforma instituțiilor de securitate, proces care asigura o întărire a structuri lor
globale de securitate, o transfor mare a lor în ins tituții mult mai puternice și mai
repreze ntative. Pe aceste consi derente, secretarul general al ONU, Kofi Annan, propune
cel mai radical plan de reformare a organ izației, spre a reflecta rea litățile noi ale
globalizării: stabilirea unor noi reglementări pentru autorizarea acțiunilor militare împotriva
țărilor care încalcă prevederile Cartei, restructurarea Comisiei pentru Drepturile Omului,
pentru a se nu se permite ca din c omponența sa să facă parte țări care violea ză aceste
drepturi, redefin irea noțiunii de terorism, în perspecti va unei conferințe mondiale în această
probl emă, ce va avea loc în acest an. „Nu vom avea dezvoltare fără securitate, nu vom
avea securitate fără dezvoltare, și nu vom avea nici una, nici alta fără resp ectarea drepturilor
omului”, a apreciat acesta. Tot ca sch imbări, de data aceasta în componența Consiliului de
Securitate, se propun: sporirea numărului total de membri de la 15 la 24, ori crearea unei

64
noi categorii de membri, s emipermanenți, în număr de 8, aleși pentru un mandat reînnoi bil
de patru ani, la care să se adauge un nou membru ne permanent pe lângă cei zece. Se
propun, de asemenea, măsuri de combaterea corupției în sânul organiz ației, prevăzându-
se toto dată toleranță zero față de cazurile de exploatare și abuzuri sexuale din partea
„căștilor albastre” ale ONU. Progr amul, supus discuției Adunării Generale jubiliare, la
nivelul cel mai înalt, în luna septembrie a.c., are o semnificație deosebită pentru viitorul
organiz ației.
Securitatea regio nală, care este, practic, o însumare a secu rității entităților economice,
etnice, statale și de altă natură din zonă, se clădește pe implicarea statelor, pe baza
conceptului „problem regio nale comune soluții prin cooperare regio nală”, în combaterea
riscurilor și amenințărilor actua le generate de procesul globalizării. O privire obiecti vă
asupra relației securitate regională – securitate globală reliefează existența, între cei doi
termeni ai proces ului, a unei congruențe și complementarități reale, materializate printr-
o continuă completare și susținere rec iprocă, singura capabilă să ducă la instaurarea și
menținerea unui climat autentic de pace și stabilitate zonală, continentală și internațională.
Normal că, pentru a face față problemelor multiple ale mediului de securitate actual,
trebuie armonizate politicile regio nale și globale în domeniu, înlătura tă orice contradicție
sau neimplicare, pe fondul naturii larg instit uționalizate și regularizate a globalizării militare
și politice contemporane.
Globali zarea naște insecur itate pe cele mai diverse căi: ale terori smului politic
trans național, ale traficului ilegal de arme și mijloace letale neconve nționale, de drogu ri
și persoa ne, ale migrației clandestine, ale proliferării armelor de distrugere în masă, ale
agresiunii economico-financiare și provo cării de catastrofe de mediu.
Securitatea globală este grav afectată de controlul pe care crima organizată îl execută
asupra tot mai multor teritorii și piețe interne și externe, de violență, corupție, șantaj,
amenințări, contrabandă, de eroda rea continuă a stabilității și autor ității statale. De aici,
necesitatea unei abordări preventive, sist ematice, coordo nate a probl ematicii securi tății
globa le, a armonizăr ii politicilor statale și internaționale de combatere a crimei organizate
și terorismului, a tuturor aspectelor negative, în securizate ale globalizării, a întăririi
actualelor instit uții și mecanisme de acțiu ne globală, a sporir ii legăturilor și funcționalității
acestora.
Anul 2001 a adus, brutal, în spațiul securității Americii, sch imbări de rezona nță care
au influ ențat viziunea analiștilor despre securitate, în general, și securitatea națională, în

65
special. Ca atare, astăzi, recun oaște Zbigniew Brzezinski, securitatea Sta telor Unite „nu mai
este în mâinile Americii”, ci se joacă „la intersecția subtilă dintre puterea globală a aceleiași
globalizări ” [30]. Componentă a securității globale, securitatea națională capătă, după
încheierea războiului rece, o dimensiune nouă, deoarece, acum, amenințările la adresa sa,
după Barry Buzan, „devin din ce în ce mai difuze și nu mai au un caracter exclusive
militar”. Prolifera rea amenințărilor teroriste, ecologice, cu lturale, a riscurilor la adresa
siguran ței naționale incumbă apelul la mijloace diverse – militare și nonmilitare, naționale
și internaționale – care conduc la o întrepătrunde re a elementului secu ritar național cu
cel regio nal sau global, în măsură să asigu re stabilitatea și securi tatea prin mecanisme de
cooperare și coord onare, prin regionalizarea și globalizarea relațiilor militare și de securitate
Mai mult decât atât: în condiț iile actuale, securitat ea națională nu poate fi „total detașată
de condițiile sistemice global e” [13].
Interconect area strategic mondia lă, existența factorilor sistemici, a acțiunii marilor
puteri influențează decisiv statutul militar al fiecărui stat în parte, potenț ialul său militar,
ca și securitatea acestuia. Securitat ea națională este strâns legată de cea mondială, în
contextul noii ordini globale, fapt confi rmat de realita tea că acțiunile statale unilaterale
au o eficiență îndoielnică în planul securității. De notat, în acest caz, că fiecare stat membru
al ONU be neficiază, practic, pentru securi tatea proprie, de securitatea colectivă, în virtut ea
prevederilor Cartei ONU [13], ce stipulează acțiunea organizației împotriva actelor de
agresiune, în vederea reinstaură rii păcii.
Activismul ONU în domeniul pacificării sau al menținerii păcii de după 1990 i-a
conferit acest eia o semnificație globa lă din ce în ce mai mare, care nu poate fi diminuată
de cele câteva nereu șite înscrise pe agenda de secu ritate. Am putea spune chiar că, în
prezen tul conflict elor intrastatale de intensitate redusă și al celor regionalizate, ONU
acționea ză mai eficient decât în trecuta epocă a conflictelor mondiale. Alături de aceasta,
alte foruri multilaterale, cum este OSCE, își pun amprenta pe politica de securitate
națională, demonstrâ nd raport urile de determinare existente între secu ritatea lumii și cea
statală. Să mai adăugăm un element: în sfera securității a intervenit mai recent strategia
parteneria telor [29], prin care este gestionat noul mediu de securitate. În cadrul
parteneriatelor strategice, securitatea națională și cea internațională se edifică pr in
conlucrare și cooperare, excluzându -se confruntarea dintre marii actori globali și cei
regionali, dintre statele-pirat și statele -nucleu, totul „într -o nouă formulă de armonizare
a intereselor și de prevenire a conflic telor majore între marii actori, între nucleele în jurul

66
cărora se constituie sau se recon stituie centrele de putere SUA, UE, Rusia, China, Japonia,
India, Lumea Arab ă” [29]. Se creează și menține, astfel, un mediu de securitate ce permite
stăpânirea armelor de distruge re în masă și prevenirea conflictelor și războaielor de mare
intensitate.
Războiul contra terorismului a demons trat că securitatea n ațională, în calitate de
componentă a securității globale, își poate susține interesele mult dincolo de spațiul de
interes strategic. Aceasta pentru că teroris mul nu are granițe. Într-o măsură importantă,
apreciază special iștii [29], conflictele interetnice și tendi nțele separatiste, asociate cu
naționalismul extremist și extremismul religios, pot afecta securitatea n ațională și gene ra
un potențial de conflict cu influe nțe mari asupra securității unor regiuni întregi sau chiar a
lumii.
Interdepend ența și interacțiunea economică ale statelor lumii impun o coordon are
concentrată a efortur ilor pentru secu ritate, fiind necesar ca instrumentele de aplicare și
realizare ale acesteia să fie gestionate de către organisme și instituții de secu ritate
colecti vă recunoscute și abilitate internațional. În ca zul „statelor eșuate”, fără un guvern
funcțional, securitatea națională este greu afectată de actori nonstatali, care își exercită
puterea în folosul propriu, afectând climatul regional și global.
Analiza raportului actual securitate națională – securitate globală a determinat
guvernele și organiz ațiile internaționale să conștientizeze faptul că prevenirea și stăpânirea
confl ictelor și crizelor, controlul, menținerea și impunerea păcii nu mai sunt posibile fără
implicarea conjugată a tuturor actorilor de securitate, de la cei mai mari până la cei mai
mici.
Măsura în care fieca re actor contribuie la stabilitatea și securitatea mondială este
foarte diferi tă. Lipsa de performanță în procesul globaliz ării econ omice și în guvernare
reduce la maximum aportul unor state la securitatea regională și globală, le periclitează
chiar securitatea proprie. Politicile active fac față dinamismului noilor amenință ri. O lume
mai sigură este o lume unită și echitabilă, bazată pe un sistem de secu ritate global,
eficace, sprijin it pe sistemele de securitate statale și instituționale viabile.

3.2.3. Riscuri ș i amenințări la adresa securității mondiale
În evoluția procesului de realizare a securității se constată în ultimii ani o amplificare
a eforturilor pentru edificar ea stabilității la nivel regional, ca o etapă intermediară a acestuia.
Eforturile depuse de comunitatea internațională pentru instaurarea păcii în Balcani, Orientul
Mijlociu și Africa sunt concludente.

67
Evidentă a fost și extinderea sistemului de apă rare și securitate al NATO, prin primirea
de noi membri, precum și eforturile Uniunii Europene de a dezvolta un model de gestionare
a dinamicii de securitate la scara întregului continent.
În acest context, multitudinea problemelor de securitate pe ca re statele și le -au propus
să le rezolve a condus la creșterea numărului și volumului organismelor internaționale.
Rezultatele activității lor au fost relevante: s -au diminuat pericolele și am enințările, deși nu
au fost eradicate conflictele ar mate. Principalele zone de insecuritate au fost incluse în
procesele de stabilizare, dar nu întotdeauna rezultatele au fost cele scontate.
Labilitatea perioadei de tranziție pe care o parcurgeau până la reali zarea unui sistem
de securitate stabil se va răsfrânge și asupra următorilor ani. Motoarele principale ale
instabilității vor rămâne aceleași. Dacă nu vor apărea condiții și circumstanțe sau o
concentrare de putere realizată pe baza înțelegerii dintre statele lumii care să diminueze
sursele de instabilitate existente, trendul ordinii mondiale nu va conduce către o lume mai
sigură. Amestecul de politici și strategii incoerente și ezitante în domeniul securității
propuse și dezvoltate de actorii internaționali și instituț iile specializate nu va putea
modifica în bine aspectul actual al mediului de securitate

3.2.4. Terorismul contemporan
Deși este greu de acceptat de către lumea civilizată fenomenul terorist a devenit o
realitate cu implicații globale greu de prevenit și ges tionat. El nu se mai prezintă doar ca un
gest criminal mărunt produs în disperare de cauză la o anumită evoluție a sistemului social.
Acum el s -a consacrat ca o acțiune îndreptată împotriva ordinii de drept, deosebit de violentă,
desfășurată în afara și co ntra normelor internaționale.
Cu ajutorul mijloacelor militare și bazându -se pe elemente de război psihologic
terorismul urmărește obținerea unor avantaje exclusiv sectare, prevalându -se de așa -zise
percepte religioase, în fond sloganuri scoase din teneb rele istoriei, caută să oprească cursul
firesc al societății omenești spre libertate și prosperitate.
Ciocnirile dintre teroriști și forțele de ordine sunt sporadice, uneori spectaculoase
desfășurate în prezența și cu sacrificiul populaț iei pașnice. Armame ntul folosit este un
amestec de cibernetică, high-tech și mijloace artizanale. Progresul tehnic a pus la dispoziția
unor indivizi asociali capacități distructive care, altădată erau destinate doar guvernelor
și armatelor [29]. Astfel, fla gelul terorist constituie o amenințare gravă la adresa securității.
Reacția comunității internaționale împotriva terorismului cuprinde între aga gamă de
acțiuni (politice, diplomatice, economice și militare) fiind îndreptate atât asupra cauzelor,

68
cât mai ales asupra efectelor [30]. Aproape fără excepție, după 11 septembrie 2001,
comunitatea internațională a format în jurul Statelor Unite ale Americii coaliția
antiteroristă al cărei scop este eliminarea terorismului ca fenomen social. P rima mare
reuniune de forțe din istoria omenirii poate fi înțeleasă ca o reacție de autoapărare a
tuturor și o exprimare a statului de drept aflat în situații dificile a fiecăruia, pe fondul
eforturilor de înlăturare a cauzelor frustrării lum ii civilizate.
Alianța Nord -Atlantică și -a constituit propriul Plan de Acțiune împotriva Terorismului,
pe care l -a aprobat la Summit -ul de la Praga (21 noiembrie 2002) [31]. Comparativ cu NATO,
Uniunea Europea nă nu dispune de o strategie proprie de combat ere a terorismului, nici de
mijloace destinate acestui sco p. Atentatele teroriste de la 11 martie 2004 din gările capitalei
spaniole au demonstrat vulnerabilitatea sistemului de protecție al statelor vest -europene.
Amenințarea teroristă cu grad mare d e periculozitate persistă în această parte a lumii până
când nu se va realiza o armonizare efectivă a politicilor în problemele terorismului,
traficului de ființe umane, droguri și arme, corupției, spălare a banilor și crimei organizate
[30]. Pentru aceasta s -a învestit inteligență influență și bani.

3.2.5. Amenințări de natură politică
Mass -media și lucrările de specialitate prezintă cu lux de amănunte și uneori analizează
sursele de instabilitate de natură politică existente în lume. Nu toate dezbaterile de caz sau
comentariile reprezintă amenințări reale. Dacă vulnerabilitățile unui sistem de securitate fie
el național sau internațional, în sensul accepțiunii prezentate în capitolul anterior, sunt destul
de concrete, amenințările sunt mult mai greu de identificat și definit în contextul politicii
internaționale actuale. Aceasta este consecința raportului subiectiv/obiectiv dintre indivizi.
Astfel, unui grup de oameni, cu atât mai grav când aceștia sunt factori de decizie, în
reprezentăr ile lor, pot să nu aibă un suport real. La fel de periculoasă este situația în care
dator ită mecanismelor democrației nu se pot lua decizii majore pentru înlăturarea
amenințărilor evidente.
Majoritatea amenințărilor politice sunt îndreptate împotri va ordinii de drept dintr –
un stat sau a statutului unui organism internațional. Aceasta se poate realiza prin: presiuni
asupra organelor de decizie în favoarea unei anumite politici; răsturnarea guvernului
dintr -un stat sau a organ elor de conduc ere colectivă ale unui organism internațional;
favorizarea și impunerea secesionismului; distrugerea structurii politice; i zolarea politică;
suspendarea sau excluderea din structurile de securitate, desființarea organismului de
securitate ș.a. Amenințările la adresa identității naționale implică încercările unui stat „ mamă ”

69
de a întări identitățile similare etno -culturale de pe teritoriul statelor vizate pentru a ieși din
contextul național spec ific acestora. Scopul propus ar putea fi: sporirea dificultăți lor
guvernului statului -țintă de a guverna; federalizarea împotriva voinței naționale; încurajarea
secesionismului; pregătirea terenului pentru anexarea de către statul vecin a unor teritorii.
Amenințările structurale d erivă din evoluția sistemului social global în c are anumite
entități pot deveni anacronice în ansamblul relațiilor bilaterale. Ele apar atunci când
principiile organizatoare ale două state se contrazic între ele, într -un context în care nu -și pot
ignora existența reciprocă. Mai nou, amenințările structurale pot avea la baza unele
incompatibilității dintre diferite structuri supranaționale și statele din compunerea acestora.
Integrarea în anumite structuri de securitate comporta riscuri de genul: transfe rul de
prerogative naționale către structura integratoare; situație care poate fi percepută ca o pierdere
de suveranitate;impunerea unui sistem de norme comune, nu întotdeauna compatibil cu cel
specific național .
La nivelul relațiilor dintre state amenință rile de ordin structural pot viza:
cosuveranitatea asupra unor teritorii; subordonarea unor partide organizate pe criterii etnice de
pe teritoriul altor state;extrateritorialitatea legislativă.
Gama amenințărilor de natură politică se completează permanent cu noi forme și
tehnici. Contracararea acestora este o activitate neîntreruptă, care presupune metode adecvate
și acțiuni tip „ Joint ”. Dar, înainte de toate, starea de stabilitate politică caracterizată de
o participare politică competiti vă și legiferată, sisteme deschise de recrutare a aparatului
executiv și independență a puterilor din stat reduce substanțial puncte le vulnerabile asupra
cărora se pot direcționa amenințările. În felul acesta, statul devine credibil, fapt c e atrage
interesul și investițiile străine, ca sursă de dezvoltare economică.

3.2.6. Amenințările sociale
Aspectul amenințărilor sociale și obiectivele acestora se apropie de cele politice. Nu de
puține ori, în istoria omenirii, în cadrul relați ilor dintre state, amenințările externe de
natură socială au degenerat până la atacuri la adresa identității naționale, implicându -le, în
mod direct, în domeniul politic. Totuși, majoritatea amenințărilor sociale au sursa în
interiorul statelor. Ele se produc pe fondul nemulțumirilor sociale de orice natură.
Nerezolvarea sau tergiversarea soluționării conflictelor de muncă, a conflictelor interetnice
sau interconfesionale constituie tot atâtea surse de amenințare la adresa securității naționale.
În condițiile în care securitatea socială depinde de capacitatea statelor de susținere a
structurilor tradiționale de limbă, cultură, identitate etnică și religioasă, ameninț ările acestor

70
valori provin, în cea mai mare parte, din exteriorul statului , putând fi folosite și căi interioare.
Înțeleasă drept o caracteristică a mediului actual de securitate, creșterea numărului de
conflicte de natură etnico -religioasă a determinat abordarea mai atentă a acestui domeniu.
Analiza multidimensională a unor ast fel de conf runtări a condus la elaborarea de către
comunitatea internațională a unor strategii și tactici pentru rezolvarea conflictelor emergente
sau în curs de desfășurare. Principala lor caracteristică o constituie perfecționarea continuă și
adaptar ea permanentă la sursele de instabilitate. În felul acesta se caută și de multe ori se
reușește ca sursele de tensiune și imp licit amenințările de natură socială la adresa securității
naționale cu implicații directe asupra celei internaționale să se reducă semnificativ.

3.2.7. Amenințări economice
Într-o economie de piață situația normală a participanților este una de risc și
nesiguranță, generată de competiția care asigură progresul și prosperitatea națională. Cu toate
imperfecțiunile sale, piața este deocamdată cel mai eficient mecanism prin care se obține în
mod sigur creșterea productivității, producției, distribuției și consumului. Pentru realizarea
acestora piața elimină actorii ineficienți.
În felul acesta nesiguranța generată de jocul p ieții este terenul fertil al unui pachet
substanțial de amenințări economice. Ele pot îmbrăca diferite forme din care ce le mai multe
dintre ele nu pot fi considerate amenințări la adresa securității naționale. Gravitatea
conținutului amenințărilor d e natură economică și momentul când acestea devin factori
perturbatori ai securității naționale nu pot fi stabilite decât de factorii de decizie politică.
Relația de dependență a capacității militare de cea economică decurge din legile și p rincipiile
luptei armate. Din această perspectivă, în situația în care materiile prime strategice depind de
import, amenințarea securității aprovizionării poate fi clasificată drept o problemă a securității
naționale a statului implicat.
Puterea politică e ste dependentă de baza economică a statului și influențează sistemul
de relații cu ceilalți parteneri. Declinul economic se poate datora atât unor cauze interne
precum incompetența managerială, cât și unor cauze externe precum apariția uno r noi pu teri
economice rivale. Evidențele istorice prezint o listă interminabilă de puteri în creștere sau
descreșt ere. [34]
Prin implicațiile politice și militare, expansiunea economică relativă a unei puteri
rivale poate fi percepută ca o amenințare l a adresa securității naționale – Paul Kennedy
considera: creșterea cheltuielilor militare pentru a contracara puterea în curs de apariție a unui
rival n -ar face decât să mărească viteza cu care ar avea loc propriul declin economic. [35]

71
O altă dimensiune a preocupărilor mai recente este dată de amenințările economice ale
stabilității interne în condițiile în care statele urmăresc strategii economice bazate pe
maximizarea bogăției printr -un comerț extins. Aceste politici, în timp, duc la niveluri înalte
ale depen denței de comerț, pentru a susține structurile sociale create special pe baza
prosperității generale. Unele țări se specializează pe vânzarea de m aterii prime și sunt
dependente de această activitate, altele devin centre industriale și depind atât de
aprovizionarea cu materii prime, cât și de piețele de desfacere. Amenințările pot apărea
din monopolul asupra unor resurse, situație care poate afecta securitatea națională.
„Războaiele viitorului nu vor mai fi motivate atât de ideo logii sau de conflicte identitare, ci
mai degrabă de accesul la resurse ” conchide președinte le României, dl. Ion Iliescu. [36]
Epuizarea resurselor de către naț iunile sărace, în condițiile menținerii unor ritmuri ridicate
de creștere demografică și a unor creșteri economice modeste va determina mari fluxuri
migratoare, generatoare de noi surse de tensiuni și stări conflictuale, de pericole mari la adresa
stabilității și păcii la nivel global.
Nu întâmplător problemele sărăciei și subdezvoltării, ale marilor discrep anțe economice
și sociale la scară planetară au dominat dezbaterile summit -urilor de la Monterrey și
Johannesburg. Abordarea problemelor sociale la scară globală ține de drepturile și libertățile
cetățenești, de valorile democrației. Exist ă o legătură directă între democrație și dezvoltarea
economică și socială a unei națiuni. Nu poate exista o democrație dezvoltată într -o țară săracă.
Decalajele de dezvoltare nu sunt numai între Nord și Sud, între țările bogate și cele
sărace. Asemenea dec alaje au apărut chiar și în sânul aceluiași stat. Amenințările de natură
economică, devenite riscuri prin poli tici inadecvate care pot conduce la conflicte nu numai
de natură eco nomică. Amenințările economice pot fi considerate ca un atac la adresa
securității în condițiile în care acțiunea externă conștient dirijată duce la pierderi materiale,
presiuni asupra diferitelor instituții și chiar prejudicii substanțiale asupra sănătății și
longevității populației statului țintă. [2]

3.2.8. Amenințări mi litare
Până nu demult amenințările militare au fost percepute ca principalul tip de amenințare
la adresa securității. Situația este ușor de înțeles deoarece acțiunea de forță era singura care
putea determina pierderi ireparabile atât pentru baza or ganizațională a statelor vizate, cât și
pentru existența populației acestora. Folosirea forței rupe relațiile pașnice dint re actorii
internaționali și pune capăt recunoașterii diplomatice. Competitivitatea obișnuită în sectoarele
politic, economic și social este înlocuită de competiția militară cu finalități dramatice. Efectul

72
multiplu, distructiv și de cele mai multe ori ireparabil al consecințelor amenințărilor militare
le-am situat în centrul preocupărilor specialiștilor în securitate.
Disproporț ia de potențial militar existentă este de natură să neliniștească unele state
sau grupări de state importante . Cursel e înarmărilor sunt surse de ameni nțare generate de
competiția militară deschisă sau disimulată dintre state. Acestea pot acoperi un spect ru de la
insesizabil la „periculos ” (așa cum a fost caracterizată pe timpul războiului rece).
Amenințările di recte au diferite modalități de manifestare: de la hărțuirea persoanelor
și bunurilor care aparțin unor state aflate în afara frontierelor naționale la raiduri și incursiuni
pe teritoriul acestuia; de la blocadă și zone de interdicției aeriană sau navală la demonstrații de
forță, mobilizări de trupe la frontiere, acțiuni ale forțelor speciale și a celor de cercetare –
diversiune în interiorul s tatului țintă.
În condițiile noului statut al României de membru NATO o categorie important de
amenințări militare la adresa noastră o constituie și amenințările îndreptate, în mod direct,
asupra unor aliați sau alianței, în general. Deși semnalele sunt re ceptate în mod indirect ele
conduc la declanșarea unor mecanisme de apărare și securitate care aparțin întregului
sistem, din care România nu poate să lipsească ca urmare a obligațiilor asumate prin
semnarea Tratatului de la Washingt on.

3.2.9. Amenințări transfrontaliere
Sursele actuale de amenințare la adresa securității diferă în mod fundamental de cele de
la sfârșitul mileniului trecut. Discursul și acțiunea comunității internaționale se adaptează în
mod continuu noilor realități. Provoc ările nu se rezumă numai la conflictele militare dintre
state, ci sunt de natură mult mai complexă. Și -au făcut apariția alături de actorii statali, actorii
non-statali sau parastatali.
Este, prin urmare, nevoie de o abordare nouă, integrată, polidisciplin ară, care să îmbine
atât instrumente po litice, economico -financiare, cât și o strategie de utilizare de tehnologii
noi și structură organizațională adecvată pentru a răspunde în mod conjugat și eficient unor
amenințări asimetrice, caracteristică p rincipală a amenințărilor transfrontaliere.
Gama amenințărilor transfrontaliere este surprinzător de mare, iar ordinea de importanță
nu poate fi stabilită decât pentru o perioadă scurtă de timp, datorită vitezei mar i de schimbare
și inovație [36] și dato rită existenței disparate și indistincte a parametrilor predictibilitate .
Dintre amenințările transfrontaliere amintim: terorismul ; corupția și economia subterană ;
crima organizată, traficul de persoane, droguri și materiale strategice ; amenințări de natu ră
ecologică ; amenințări la adresa informațiilor.

73
CAPITOLUL 4. STUDII DE CAZ

4.1. Studiu de caz privind siguranța și sărăcia energetică [46 ÷ 51 ]
Potrivit statisticilor – tabelul 4.1 , în 6 ani, în România, povara facturilor a crescut cu
peste 20 de procen te peste nivelul din 2009, în Europa cu 1,7 de procente, în Vest a rămas
cam la același prag (a crescut cu 0,9 de procente peste nivelul din 2009 ). În România avem o
triplare, în UE și Vest o simplă reproducere .

Tabelul 4.1. Povara facturilor: ponderea (% ) celor ce nu -și pot achita rata/chiria
pentru locuință și facturile la utilități
Anul
Țara -regiunea 2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015

Bulgaria 31 35.5 34.8 33.8 30.9 31.5 36.1
Cehia 5.6 4.4 5.8 6 6.1 6 5.4
Ungaria 19.1 16.5 22.2 24.3 24.7 26.4 26.2
Polonia 18.2 11.3 14.1 15.3 14.2 15.2 15.1
Romania 10.1 25.4 27.1 29.8 30.2 31.1 30.5
Slovacia 7.6 5.3 13.4 12.1 8.5 8.3 8.1
Europa de est – media 15.27 16.4 19.57 20.22 19.1 19.75 20.23
Belgia 6.1 6.9 7.3 7.8 7.8 8.3 6.5
Germania 5.8 5.6 5.6 4.9 5.2 4.8 5.1
Franta 9.8 9.6 11.2 10.8 9.9 10.2 9.2
Luxemburg 2.7 2.4 4 3.3 3.9 4.2 5.2
Olanda 4.3 4.1 4.1 4.9 4.9 5 5
Austria 3.9 6.8 7.1 7 7.3 6.5 7
Europa de Vest – Media 5.43 5.9 6.55 6.45 6.5 6.5 6.33
UE 27 10 10.4 11.7 11.9 11.6 11.5 11.7

În figura 4.1. se prezintă consumurile energetice izobarate pe regiuni europe ne la
nivelul UE pentru perioada 2009 ÷ 2015. Izobare le despart bunăstarea de sărăcia energetică,
pe cei capabili să -și achite facturile de săracii energetici ai regiunii (mediile anuale ale celor
aflați în dificultate de a-și achita facturile ). Analiza ne descoperă patru regiuni energetice :
Europa de Est, Europa de Nord, Europa de Vest și Europa de Sud.

74

Figura 4.1. Izobarele sărăciei energetice
În figura 4.2 se prez intă media regional ă a populației în dificultate de a -și achita
rata/chiria pentru locuință și facturile la utilități pe regiuni le energetice Europa de Est și
Europa de Vest.

Figura 4.2 . Media regional ă a populației în dificultate de a -și achita rata/chiria pentru
locuință și facturile la utilități

75
Scenariul – orizont 2021: procentul celor ce nu –și vor putea achita facturile în 2021 va
crește spre 35 -37% (prin efectul aplicării Memorandumului semnat cu Comisia Europeană și
a Acodului c u FMI). Efectul alinierii prețurilor interne la cele de import: povara prețului la
gaze în factura de plată, în termenii PPS, va crește de 1,5 ori. Evaluarea s -a realizat folosind
standardul puterii de cumpă rare (purchasing power standards – PPS), o monedă comună
artificială din care s -a exclus influența diferenț elor dintre prețurile din fiecare țară .
Figura 4.3 ne prezintă prețul mesiu pe 100kWh în a doua jumătate a anului 2014 în
gospodării din două regiuni ale Europei . Prețurile în PPS ne spun că raportu l este invers:
 Europa V estică consumă energie ieftină și Estul consumă energie scumpă ;
 Decalajul nu se reproduce pentru țările Europei de Vest, ceea ce arată că aici politica
de prețuri are altă semnificație decât în Est ;
 În Vest politica de prețuri a susț inut bunăstarea, în Est a adâncit decalajul și
austeritatea (SER) .

Figura 4.3 . Prețurile în PPS la energie elect rică
în gospodării din Europa de Est și Europa de Vest

76
Tabelul 4.2. Proiecția prețurilor în oglinda veniturilor germanului mediu,
europeanul ui mediu și românului mediu
Român
(Euro) German
(Euro) European
(Euro) Raport de paritate
G/R Raport de paritate
E/R
Plata/100 kwh euro 12 28.7 20.8 2,4/1 2/1
Venit mediu
anual/gospodărie 8813 36000 20307 3/1 2/1
Venit mediu
lunar/gospodărie 700 3000 1200 4/1 2/1
Procentul plății
pentru electricitate
din veniturile unei
gospodării 1.70% 1% 1,7% 1/2 1/1

Tabelul 4.3. Raportul de paritate: volumul de muncă necesar unui lucrător în cele două
țări pentru a cumpăra 100 kwh
Germania România Raportul de paritate:
Germania/ România
PPS 28,5 PPS/100 kwh 24,4 PPS/100 kwh 1,2
Câștiguri orare
brute mediane 15,4 euro 2,0 euro 7/1
(1 ora de muncă a G =
7 ore de muncă ale R
Cheltuieli p entru
electricitate în
euro 29,7 euro/100 kwh 12 euro/100 kwh 2 ore/6 ore
(raportul de paritate al
muncilor)

Analizând tabelul 4.3 se poate observa că lucrătorul român plătește aproape același preț
cu lucrătorul german în termenii PPS, deși câștigul românului este de șapte ori mai mic
(prețuri minime: finlandezi 12,4PPS/100kwh, lituanieni: 13,7PPS/100kwh)

77
4.2. Statistici privin d aspecte importante dezvoltării unui viitor emergent [1 ÷ 51 ]
Un viitor emergent este în curs de dezvoltare , în care cererea de energie ș i problemele
de aprovizionare vor face ca dif erite regiuni din lume să devină mult mai dependente una de
alta pentru bunăstarea și siguranța lor.
Națiunile consumatoare de energie au nevoie de cantităț i tot mai mari de petrol , gaze și
cărbune din străinătate , în același timp națiunile producătoare de energie au nevoie de cantități
tot mai mari de capital străin pentru a dezvolta facilitățile necesare pentru a extrage mai multe
resurse .
Ambele tipuri de țări trebuie să construiască și să mențină sisteme uriașe de
infrastructura pentru procesarea , gene rarea , transportarea si livrarea energiei cetățenilor și
industriilor consumatoare . În aceste condiții , acțiunile națiunilor consumatoare ar putea
afecta capacitatea națiunilor producătoare de a atinge obiectivele lor și vice-versa .
Pe baza datelor f urnizate de Agenția Internaționala de Energie se vor prezenta anumite
rapoarte care prezintă cele patru mari aspecte :
1. Cererea tot mai mare de energie – figurile 4.4, 4.5
 Cererea de energie între 2001 și 2030 va crește cu două treimi , factorii -cheie fiind
combustibili pentru vehicule și energia electrică pentru utilizatorii casnici .
 Mai mult , cererea de resurse energetice va crește în Japonia , Europa , și America de
Nord , influențând țările în curs de dezvoltare , cum ar fi China , Brazilia și India .

Figura 4.4 . Cererea tot mai mare de energie (cu 2 /3 până în anul 2030)
Sursa: IEA WEO

78

Figura 4.5. Cererea în țările în curs de dezvoltare
Sursa: IEA WEO
2. Raportul cerere -ofertă diferit între ță ri – figura 4.6
Țările cu cel mai mare consum de energie vor fi în măsură să își furnizeze din ce î n ce mai
puțin din consumul lor de energie . Până în 2030 deficitul lor de petrol va crește de la 45% la
aproape 60%, iar deficitul de gaze naturale va crește de la 16% la aproape 30%, în același
timp î n unele țări va creș te nevoia de mai mult cărbune din export.

Figura 4.6. Raportul cerere -ofertă diferit între țări
Sursa: IEA WEO

79
3. Creșterea importanț ei anumitor exportatori de energie – figurile 4.7, 4.8, 4.9. 4.10
Orientul Mijlociu, Africa , și Rusia vor avea o poziție dominantă ca furnizori de energie
pentru țările importatoare din Asia, Europa și America de Nord .

Figura 4.7. Petrolul importat va avea un rol vital
Sursa: IEA WEO

Figura 4.8. Raportul cerere -ofertă diferit între țări
Sursa: IEA WEO

80

Figura 4.9. Transportul petrolului și a produselor petroliere va crește cu 80%
Sursa: IEA WEO

Figura 4.10. Marile economii vor depinde de energia importată
Sursa: IEA WEO

81
4. Dezvoltar ea infrastructurii – figura 4.11
Aproximativ 16 bilioane de dolari se vor c heltui pe facilități pentru producerea
combustibililor , generarea și livrarea energie în interiorul țărilor consumatoare ș i
producătoare , să transmită combustibili și produsele rafinate de la producători la națiunile
consumatoare. Printre proiectele necesare va fi crearea unei vaste rețele globale de gaze
naturale lichefiate , având în vedere creșterea cereri de gaze naturale și de faptul că națiunile
consumatoare vor fi în imposibilitate de a îndeplini aceasta cerere din rețeaua de gaze naturale
proprii.

Figura 4.11. Costurile de producție și transport vor fi enorme
Sursa: IEA WEO

82
CONCLUZII
[1 ÷ 51]
Este evident faptul că procesul prin care starea de ins ecuritate a oamenilor din cadrul
unei națiuni se poate propaga la nivel zonal, regional sau global, dând naștere unui confl ict
armat internațional pornește de la nivelul individului. Securi tatea, de la nivelul național
până la cel internațional, nu poa te fi analizată numai în termeni de state națiune și
interesele lor, ci, în ultimă instanță, depinde de indivizii umani și interesele lor, cu alte
cuvinte de securit atea umană.
Securitatea umană se manifestă în special în cadrul d imensiunilor nonmilitare ale
securității, întrucât dimensiunea militară vizează, în mare parte, capacitatea guvernului
de a cont racara pericolele și amenință rile militare interne și externe, dar și folosirea forței
militare pentru a apăra statele sau guvernele împotriva pericolelor și amenințărilor
nonmilitare la adresa existenței lor. Cu toate acestea, dimensiunile nonmilitare ale
securității și cea militară sunt profund interdependente, orice risc, pericol sau amenințare
manifestat(ă) într-una dintre ele afectându-le și pe celelalte.
Problema securi tății umane se referă, de fapt, în practica de zi cu zi la insecuritatea
umană, întrucât existența vulne rabilităților, riscurilor, pericolelor și amenințărilor ne face să
conștientizăm nevoia de securitate. Astfel, cauzele insecur ității umane afectează gradual
toate nivelurile socie tății, produc reacții internaționale, inclusiv recur gerea la forța armată
de către un stat sau un grup de state, ajungându-se, în final, la declanșarea unui conflict
armat.
Analizând aceste aspecte ale securității, observăm că defin iția conceptului s-a
schimbat drastic. Cadrul care a determinat, în mare măsură, transform area sa este
globalizarea.
Din cauza transformării caracteristic ilor mediului internațional de securi tate, relația
dintre diferitele dimensiuni ale securității s-a schimbat, în sensul modificării priorităților.
Centrarea atenției pe dimensiunea militară a securității nu este suficientă pentru a câștiga
războiul împotriva terorismului sau a celorlalte tipuri de amenințări asimetrice.
Realizarea secur ității depinde de abordarea co ncomitentă a tuturor celor șase
dimensiuni ale sale: militară, pol itică, economică, socială, culturală și ecologică. Mai mult,
la nivel global, interdependențele s-au dovedit a fi mai mult decât e conomice și militare,
comportând și aspecte politice, sociale, culturale și chiar de mediu.
Ca o consecință a globalizării, ea însăși o sursă de ten siune între cei care beneficiază

83
și cei care sunt dezavantajați prin efectele sale, interesele actorilor statali, zonali și
regionali au devenit inseparabil legate de cele ale actorilor naționali și internaționali
din alte zone și regiuni, de stabilitatea și securitatea întreg ii lumi.
Cu alte cuvinte, securitatea unui actor este dependentă de securitatea altuia, de aici
luând naștere nevoia de cooperare in ternațională multilateral ă.
În fața acestor transfor mări, statul acordă atenție sporită uneia dintre cele mai
importante funcții ale sale, anume asigu rarea securit ății. Statele democratice nu își
militarizează poli ticile, econ omia sau viața societății, în ansamblul său, ci, dimpotrivă,
mențin echilibrul între calitatea vieții și capacitățile militare ale statului și între societatea
civilă și cea politică, pe de o parte, și forțele armate , pe de altă parte. Astfel, aceste state
mențin controlul civil democratic asupra politicilor militare, a rmatei și bugetului de
apărare. Propu nem ca, după o analiză a utilității realizată de către forurile competente în
domeniu, această temă a contr olului civil democratic asupra armatei să fie dezvol tată cu
scopul înțelegerii nuanțate a importanței acestei caracter istici definitorii a statului de drept.
Totuși, securitatea națională devine și responsa bilitatea alianțelor inter naționale. În
ultimii ani, din ce în ce mai multe domenii de respo nsabilit ate a statului intră în sfera
guvernării global e, devenind internaționale și transnaționale. Astfel, deși deciziile cheie
asupra probl emei păcii și războiu lui sunt luate,la nivel național, de către elita politică, cu
suportul populației, iar la nivel internațional, de către organele de conducere ale grupărilor
instituționalizate de state, rolul acestora din urmă în rez olvarea confli ctelor interne este în
creștere.
În viitor, pentru a răspunde cerințelor de securitate fo rmulate de către grupările de
state, preco nizăm orientarea poli ticilor de securi tate în special către nivelur ile zonal,
regio nal și global, cu o sporire a atenției acordate dimensiunilor nonmilitare, însă fără a
reduce din importanța acordată celei militare. În conseci nță, dimensiunea militară a
secur ității nu poate fi trecu tă pe locul doi în agenda internațională, chiar dacă redefin irea
securității subli niază aspectele nonmilitare ale acesteia.
Atât în domeniul conducerii militare, al creației tehni ce și tehnologice, cât și în cel
acțional, este necesar ca resursa umană specializat ă să facă o permanent ă investi ție de
inteligen ță, acționând preponderent creativ, inovativ, probând un comportament de “arma tă
de forță cerebra lă”.
În spațiul conflictului armat al viitorului, intelige nța și tehnologia militar ă vor avea
un rol hotărâtor, generând o cuno aștere aproape instantanee a situației militare globale

84
și punctuale din teatre, o reală superiorit ate infor mațional ă, o nouă dinamic ă, precizie și
eficacitate a forțelor aflate în ofensiv ă, asigurând, în timp scurt, în frângerea și capitu larea
inamicului.
Ca tip de confruntare milita ră a viitorului , Războiul bazat pe rețea (RBR), produs al
high-tech și IT, va deveni un proiectant strategic al high-tech și IT. Aceasta pentr u că între
cei doi termeni ai binomului război – tehnol ogie se realizeaz ă o cond iționare recipro că,
ce funcționeaz ă după modelul sistemelor dinamice complexe: războiul cere tehnol ogii din
ce în ce mai performante, iar acestea favorizea ză noi dimensiuni strategice ale RBR.
În sistemul de priorit ăți ale RBR pentru armata noast ră se înscriu implementa rea
sistemelor de comand ă, control și infor mații (în special în ceea ce privește senzorii de
infor mație și latura software), utilarea mijloacelor de luptă (sistemelor de arme) cu
elemente de rețea și de cond ucere a focului perfo rmante, parte integran tă a RMA, în care
invest iția de tehnologie militară și infor mațională este o invest iție pentru viitor.
De aici, necesitatea ca planifica rea și bugetarea cercet ării tehnologice militare să
aibă în vedere progresul tehnologic și noile sisteme de arme, muni țiile de precizie,
implementarea sistemului C4I și a altor exige nțe tehnologice privind RBR, protec ția
împotriva armelor NBC, echipame nte speciale pentru acțiune pe teatre îndepărtate și
în condi ții geoclimatice diferite, elemente specifice misiunilor viitorului.
Cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologi că milita ră și produ cția de sis teme noi, cu
un grad de integrare ridicat, vor trebui să se facă prin participarea, în co mun cu firme
occidentale de prestigiu, la progr ame multinaționale, în domenii – cheie ale conflict elor
viitoare, pentru realizarea cărora să se apeleze la tehnolo gii asigurate de către acestea.
Noua dimensiun e a confrun tărilor militare, care presupune implicarea armatelor în
războiu l împotriv a terorismului și combaterea altor amenin țări asimet rice, cere noi
tehnologii, pentru moment inexistente, impuse de particularitatea aces tor confruntări și
incluse în: mijloace de descope rire, identi ficare și local izare a rețelelor teroriste ,
nodurilo r de rețea, bazel or de antrenament și altor elemente; m ijloace de supraveghere
a rețelelor teroriste; mijloace de acțiune concret ă împotriva terori știlor, în care se cuprin d
și mijloacele de recunoaștere și de intero perabilitate a forțelor și elementelor acționale.
Aceas tă strategie a mijloacelor trebuie să rezulte dintr -o strategie generală împotriv a
terorismulu i și să genereze la rându -i noi dimensiuni ale strategiei războiului antiterorist.
Deoc amdat ă, o asemenea interdepende nță nu este realizat ă și, ca atare, intelige nța și
tehnolo gia militară nu se regăsesc materia lizate .

85
Secol ul XXI a adus, pe lângă speranțe mai mari de libertate, un standard de viață
crescut, o lume a păcii, stabilității și coope rării, și o serie de noi riscuri și amenințări, mai
ales non -militare, ce transcen d granițele naționale. Globalizarea surselor de amenințare la
adresa securității internaționale a impus o globalizare a instituțiilor, mecanismelor și
instrumentelor de acțiune împotriva lor.
Princ ipalele tendințe ce domină mediul de securitate actual sunt: predominarea SUA,
extinderea securității și democrației, accentuarea globalizării. Totodată, terori smul
internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, confl ictele interetnice și
interreligioase, rețelele crimei organizate, probl emele privind mediul, adâncir ea periculoasă
a decalajelor de dezvoltare între Nord și Sud constituie principalii factori de insecuritate ai
lumii contemporane ce nu pot fi tratați independent unii de alții. Combaterea lor necesită
cele mai bune resur se și direcții de acțiune mult mai eficien te și diversificate.
În ultimii ani, probl ema epuizării resurselor energetic e și a securității energetice
domină agendele actorilor scenei mondiale. Competiția pentru resurse energetice în
lumea conte mporană rămâne încă o sursă importantă de crize și confl icte, cu un rol deosebit
de polarizare și/sau de catalizare a forțelor, atâta timp cât cererea crește mult mai rapid
decât oferta, iar rezervele majore de hidrocarburi sunt localizate în zone caracter izate de
profunde dezechilibre politico -econ omice și instabilitate.
SUA, UE, China și Rusia se află atât în relații de competiție, cât și de cooperare
în proces ul de acces, control și exploatare a acestor resurse. Centrul de gravitate al
produc ției mondiale se mută treptat spre alte spații din Sud, Asia Centra lă, Ca ucaz
constituind acum zonele de interes ale statelor „ energofage”. Polarizarea atenției pe aceste
zone duce adesea la dispu te între competitorii consumatori de energ ie. Rețeaua mondial ă de
transport cuno aște zilnic tot felul de modificări și noi proiecte care să ușureze acoperirea
cererii.
Crizele și confl ictele interne din statele bogate în resurse tind să se accentueze și
înmulțească, alimentate de tot felul de dispute etnice, separatiste și ale diferitelor facțiuni.
Alături de acestea, evenimente precum criza rachetelor din Cor eea de Nord, amenințarea
nucleară iraniană, conflict ul Israel-Liban etc. concură la creșterea prețurilor petrolu lui.
Democratizarea și securizar ea surselor prin mijloace non -militare constituie probabil
soluția cea mai adecvată epocii actuale. De asemenea, interdependența și nu independența
energet ică pare să fie calea cea mai viabilă de rezolvare a cons umului din ce în ce mai
mare. Idee a conform căreia Occid entul furnizea ză securitate și asistență econ omică Estului,

86
iar Estul asigură resurse Vestului „energofag”, cu Rusia arbitru, pare a fi tendința
marcantă a geopoliticii secolului XXI.
Sistemul energetic este sistemul sensib ilității organismului „social”: are putere
socializantă maximă . Energie sporește puterea tuturor sistemelor: comunicaționale,
circulatorii, profesionale (induce o profesionalizare radicală a întregului sistem social –
economic ), civilzaționale, computațional e etc.
Cele patru cicluri Kondratiev ale tehnosistemului secundar și terțiar sunt legate de
energii: petrol și gaze , electricitate, energia nucleară și informați a.
• Era convergenționis mului: sistemele energetice sunt vehiculele universalizării
societățilo r pe fondul conservării diversității ;
• Toate celelalte sisteme socie ale pot intra în conflict cu sistemul energetic, acesta , însă,
le adever ește pe toate (căci este „hrana” lor) și, ca atare, sistemul energetic are o
natură eminamente consensuală ;
• Studiul e nergiei va revoluționa științele (un exemplu: apariția economiei
computaționale, a unei alte perspective asupra legii valorii: admițând pe lângă munca
umană ca sursă a valorii, munca naturii și munca divină) .
În lumina noilor evenimente ce tulbură geopolitica petrol ului se impune dezvo ltarea
acestei teme, cu accent pe problematica securității energetice și a protecției infrastru cturii
critice specifice în cazul României.

87
BIBLIOGRAFIE

1. Băhnăreanu Cristian , Resursele energetice și mediul de securitate la începutul secolului
XXI, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006
2. Ioan Coșcodaru și Visarion Neagoe, „Un vis în devenire Europa unită”, Editura
Axioma Edit. SRL, București, 2002.
3. Josef Joffe, „Viitorul marilor puteri”, Editura Științifică, București, 2000.
4. Marin Stafie, „Amenințarea, agresiunea și riposta aeriană – componente importante ale
războiului modern în perspectiva primelor decenii ale mileniului trei.” Teza de doctorat,
A.I.S.M. Bucure ști, 2000.
5. Heidi și Alvin Toffler, „A crea o nouă civilizație”, Editura Antet, București, 1995.
6. Buletin de informații și analiza politico -militară nr.3/1999 – Strategia SUA în secolul
următor.
7. Cornel Paraniac, „Parteneriatul strategic dintre Român ia și Stele Unite Ale
Americii, Editura ProTransilvania, București, 2002.
8. „A European strategic concept -defence aspects”,.
9. Daniel Yergin, Ensuring Energy Security , în „Foreign Affairs”, March/ April 2006.
10. Jaap de Hoop Scheffer, Spee ch at the 42nd Munich Conference on Security
Policy , 2 April 2006, www.securityconference.de/konferenzen/
rede.php?sprache=en&id=169&.
11. Smith, Daniel, World at War , în „The Defense Monitor” , vol. XXXV, nr. 3, May/June
2006, Center for Defense Information.
12. European Commission, A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure
Energy , 8 March 2006, http://ec.europa.eu/energy/green -paper –
energy/doc/2006_03_08_gp_document_en.pdf
13. David Helt, Anthony McGREW, David GOLDBLATT, Jonathan P erraton , Global
Transformations: Politics, Economics and Culture, Polity Press, Cambridge, 1999 ;
14. Nef Jorge, Human Security and Mutual Vulnerability: The Global Political
Economy of Development and Underdevelopment , Ottawa: IDRC Books, 1999
15. Nichiporuk, Brian, The Security Dynamics of Demographic Factors , RAND
Corporation, 2000.
16. Otis Pauletta, Religion and War in the Twenty -first Century , în „Religion and Security:
The New Nexus in International Relations”, Joint Military Intelligence College, 2004.

88
17. Buzan, Barry, Ole Waever și Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis ,
Lynne Rienner Publishers Inc., USA, Colorado, 1998.
18. Huntington, Samuel P., The Soldier and the State. The Theory and the Politics of
Civil -Military Relations , Vintage Books, NY, 1957
19. Buzan, Barry, Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate
internațională în epoca de după Războiul Rece , Ed. Cartier , Chișinău, 2000
20. Binnendijk, Hans și Patrick L. Clawson, Tuning the Instruments of National
Power , în „Joint Forces Quarterly”, iarna 2002 -2003
21. Une Europe sûre dans un monde meilleur , Stratégie européenne de sécurité, décembre
2003.
22. Liviu MU reșan , prof. univ. dr. Adrian POP, conf. univ. dr. Florin B onciu , Politica
europeană de securitate și apărare – element de influențare a acțiunilor României în
domeniul politicii de securitate și apărare, www.ier.ro/PAIS/PAIS2/Ro/studiul4.pdf .
23. John N olan, Global Engagement, Brookings, 1994
24. Ashton C arter, Wiliam P erry, John S teinburner , A New Concept of Cooperative
Security , Brookings, 1992.
25. Francis F ukuyama , Momentul neoconservator , The National Interest nr. 76,
Summer 2004, traducere de Maria Bercea, în Revista 22, nr. 759 din 22 -29 sept.
2004, www.revista22.ro/html/index.php?nr=2004 -09-22&art=1156
26. Nicolae FILIPESCU, Conductele și geopolitica, Revista 22, nr. 778 di n 4-11 febr.2005,
www.revista22.ro/html/index.php?art=1488&nr=2005 -02-04
27. Ronald D. ASMUS, Bruce P. JACKSON, Marea Neagră și frontierele libertății , în O
nouă strategie euro -atlantică pentru regiunea Mării Negre , editura IRSI „Nicolae
Titulescu“, București, 2004.
28. Mihail O rzeață , Opinii privind provocările viitorului pentru securitatea națională –
conflictele interetnice și religioase , GMR, nr. 3/2003, gmr.mapn.ro/Arhiva –
pdf/2003/Revista -3.pdf
29. Grigore A lexandrescu , Modele posibile ale noului răz boi, în Impact Strategic nr. 1 –
2/2003.
30. CSSAS, Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securității și apărării
naționale în condițiile statutului României de membru NATO , Editura UNAp, București,
2004.

89
31. NATO, The Prague Summit and NATO’s transfor mation , Bruxelles, 2003.
32. Rik C oolsaet , A european Security Concept for the 21st Century , în Diplomatic News,
nr. 14, dec. 2003 -ian.2004.
33. Irimia Ion, Aspecte ale insecurității naționale , în Buletinul AISM, 2002.
34. William H. Mc N eill, The rise of the West , University of Chicago Press, Chicago, 1982,
35. Ilie B ădescu, Stil de viață, modele de consum, eficiență energetică .ppt
36. www.roembus.org/english/journal/Vizita_Iliescu_1 0_2003/program/GWU/disc
37. Octavian D umitrescu , Fenomenul militar. Evoluții în perspective, Editura Semn E,
București, 2004, p. 65
38. Cifu Iulian, Lungul drum de la dialog la cooperare , Ocasional Papers, nr. 2/2003, Casa
NATO, p. 34
39. Roceanu Ion , Iulian Buga , Amenințări riscuri și vulnerabilități la adresa informațiilor
din sistemele de comunicații și informatice , în Revista Forțelor Terestre nr. 5 -6/2003.
40. Stephen J. F lanagan , Ellen L. F rost, Richard L. K ugler , Challenges of the Global
Century. Report of the Project on Globalisation and National Security , Institute for
National Strategic Studies, Washington D.C., 2001.
41. Hobsbwam, Eric, Secolul extremelor , Editura Lider, București, 2002
42. International Monetary Fund, World Economic Outlook Database , September 2005.
43. The Center for Strategic and Budgetary Assessments (CSBA), Analysis of the FY 2005
final defense budget , www.csbaonline.org.
44. President Bush Discusses Freedom in Iraq and Middle East , Remarks by the President
at the 20th Anniversary of the National Endo wment for Democracy, United States
Chamber of Commerce, Washington, D.C.,
www.whitehouse.gov/news/releases/ 2003/11/20031106 -2.html.
45. Strategia de Securitate Națională a României , București, 2006, p.7,
www.presidency.ro/dsdp/docs/phpMQabHR.pdf.
46. Popa,Vasile, Implicațiile globalizării asupra se curității naționale , Editura U.N.Ap.,
București, 2005.
47. http://energy -center.ro/actualitate -news/in -ciuda -aparentei -scaderii -preturilor -la-
utilitati -saracia -energetica -ameninta -europa/
48. http://www.investenergy.ro/studiu -comandat -de-anre-eficienta -energetica -prioritate –
nationala -pentru -reducerea -saraciei -energetice -din-romania/

90
49. http://www.ieas.ro/lansare -studiu -anre-privind -reducerea -saraciei -energetice -cresterea –
calitatii -vietii -si-siguranta -consumatorilor -de-energie -in-romania/
50. http://energy -center.ro/actua litate -news/romania -ignora -prioritatile -ue-saracia -energetica –
si-clientul -vulnerabil/
51. http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=1&ved=0ahUKEw
ik-
7Cqg9LKAhVMWCwKHYciDDkQFggdMAA&url=http%3A%2F%2Fwww.anre.ro%
2Fdownload.php%3Ff%3Dgq98%26t%3DwO q0w9nTnMqmorLosA%253D%253D&u
sg=AFQjCNFyvW1U97BMMFzyYEC3cOiE8COCOA&sig2=hZl3LEg2_ouMpSjf69r
LrQ&bvm=bv.113034660,d.bGg