INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………….. 2 PARTEA… [627903]

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………….. 2
PARTEA TEORETICĂ …………………………………………………………………………………………………… 2
I.INFLUEN ELE EXERCITATE ASUPRA LIMBII ROMÂNE – DELIMITĂRI Ț
CONCEPTUALE……………………………………………………………………………………………………………. 2
I.1. Influen ele vechi exercitate asupra lexicului românesc ț ……………………………………………….. 5
I.1.1. Influen a slavă ț………………………………………………………………………………………………….. 5
I.1.2. Influen a maghiară ț……………………………………………………………………………………………. 9
I.1.3. Influen a turcă ț………………………………………………………………………………………………… 12
I.1.4. Influen a greacă ț……………………………………………………………………………………………… 18
I.2. Influen ele moderne exercitate asupra lexicului românesc ț …………………………………………. 21
I.2.1. Influen a latină savantă ț……………………………………………………………………………………. 21
I.2.2. Influen a italiană ț…………………………………………………………………………………………….. 23
I.2.3. Influen a germană ț…………………………………………………………………………………………… 24
I.2.4. Influen a franceză ț…………………………………………………………………………………………… 26
I.2.5. Influen a rusă ț…………………………………………………………………………………………………. 28
I.2.6. Influen a engleză ț…………………………………………………………………………………………….. 29
II. ANGLICISMELE ÎN LEXICUL ROMÂNESC ……………………………………………………………. 30
II.1. Neologismul……………………………………………………………………………………………………….. 30
II. 2. Problema anglicismelor în lexicul românesc ………………………………………………………….. 35
II. 3. Etimologia anglicismelor …………………………………………………………………………………….. 42
III. PERSPECTIVA NORMATIVĂ A INFLUEN EI ENGLEZE Ț………………………………………. 44
III.1. Norma socio-culturală …………………………………………………………………………………………. 44
III.1.1. Împrumuturi necesare (păreri, exemple) …………………………………………………………. 44
III.1.2. Împrumuturi de lux (păreri, exemple) …………………………………………………………….. 44
III.2. Norma lingvistică ……………………………………………………………………………………………….. 44
III.2.1. Adaptarea fonetică/grafică …………………………………………………………………………….. 44
III.2.2. Adaptarea morfologică ………………………………………………………………………………….. 44
III.2.3. Adaptarea lexico-semantică (pleonasme, prieteni fal i) ș……………………………………. 44
PARTEA PRACTICĂ (un domeniu care a fost influen at de limba engleză) ț ………………………..44
CONCLUZIE………………………………………………………………………………………………………………… 44
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………… 44
1

INTRODUCERE
PARTEA TEORETICĂ
I.INFLUEN ELE EXERCITATE ASUPRA LIMBII ROMÂNE – Ț
DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Timp de secole, poporul român a venit în contact cu multe alte popoare, lucru care a făcut
ca limba română să sufere o serie de influen e din partea altor limbi care s-au manifestat mai ales ț
în domeniul vocabularului și în sistemului de formare a cuvintelor. Pentru a putea analiza felul în
care s-au manifestat aceste influen e, este necesară o privire generală a ceea ce se nume te ț ș
împrumut în general i șîmprumut lexical în special.
În MDA, conceptul de împrumut este definit ca „oferire cuiva sau luare de la cineva pentru
un anumit interval de timp a unui bun care urmează să fie restituit ulterior i: împrumutare ( ș1-
2), împrumutat (1-2), (înv.) împrumutătură (1-2); (3-6) obiect sau sumă de bani care (se dă
cuiva sau) se ia de la cineva pentru un anumit interval de timp, urmând să fie restituit (ă)
ulterior;… a da (sau a lua, a cere) cu ~ a împrumuta (1-2);…17 (înv.) cu condiția de a restitui după
un anumit interval de timp și în anumite condiții tot ceea ce a fost primit că împrumut”.
Împrumutul lexical este un mijloc de îmbogă ire a vocabularului ț i reprezintă adoptarea iș ș
adaptarea la sistemului fonetic i gramatical al limbii române ș a unor unită i lexicale dintr-o ț
limbă străină. Indiferent de originea acestora, împrumuturile sunt considerate surse externe de
inovație a vocabularului unei limbi.
Odată cu constituirea Școlii de Lingvistică Istorică, în secolul al XIX-lea, apare i ș
conceptul de împrumut, descris astfel: „dacă B a fost format în mod conștient după modelul lui
A, cuvânt scos la lumină dintr-o stare de limbă trecută: de exemplu, hôpital „spital” a fost format
într-o anumită perioadă, prin imitarea latinescului hospitale (mai exact, la început a fost format
hospital, devenit apoi hôpital)” (Ducrot/Schaeffer 1996: 17).
În opinia lui Theodor Hristea, nu este tocmai potrivit termenul de împrumut lexical
deoarece împrumutul se face fără a știrbi limba „donatoare” și fără o restituire din partea limbii
influențate. Împrumutul lexical este un aspect fundamental al interac iunii dintre limbi, un ț
produs al bilingvismului, fără de care nici nu poate fi perceput (Hristea 1981).
Iorgu Iordan i Vladimir Robu (1978:310) opinează că termenul ș împrumut nu acoperă
semnificația lingvistică ce i-a fost atribuită considerând că a împrumuta înseamnă: a da sau a
lua de la cineva ceva sub rezerva restituirii (DLRM: 405) „și este evident că, dacă prin cineva
putem înțelege pe vorbitorii limbii străine date (din vorbirea cărora sunt luate cuvintele), nici nu
1

poate fi vorba despre rezerva restituirii. Împrumuturile de cuvinte nu se fac în mod deliberat (ca
împrumuturile de lucruri materiale), decât în cazuri cu totul particulare, și ar fi aberant să
atribuim unor evenimente lingvistice o condiționare finalistă, pragmatică, atâta timp cât cei care
stăpânesc limba de proveniență a împrumuturilor nu sunt conștienți și nu pot observa că cineva le
ia ceva din patrimoniul lor lingvistic, deoarece acest patrimoniu nu scade cu nimic, ci își
continuă evoluția firească, potrivit normelor lui proprii. Un cuvânt împrumutat în vocabularul
românesc din franceză nu „părăsește” sistemul lexical al acestei limbi, ci se adaugă ca o inovație
sistemului lexical al românei”..
Conform DȘL (280), împrumutul „este un rezultat al contactului între idiomuri,
reprezentând o formă de manifestare a interferenței lingvistice” , un proces de asimilare a unui
element lingvistic dintr-o limbă într-alta. Procedeu extern privilegiat, prin care o limbă se
îmbogățește, împrumutul constă, a adar, în încorporarea anumitor elemente lexicale dintr-o ș
limbă „donatoare” într-o limbă „receptoare” fie ca atare, fie cu modificări fonetico-fonologice,
morfologice i/sau semantice. ș
Potrivit lui M. Sala, împrumutul este o consecință a faptului că uneori nu există o
coresponden ă adecvată pentru un cuvânt într-o anumită limbă i, în acest caz, poate fi ț ș
considerat mecanismul cel mai comod pentru „umplerea lacunei lexicale respective” (Sala
1997:233). Aceasta se petrece fie la nivelul ansamblului lexicului (absența unor cuvinte), fie la
nivelul cuvântului (absența unor anumite sensuri necesare pentru o determinare semantică. În
limba română, împrumutul constituie cel mai important mijloc de umplere a acestor „goluri”
terminologice „care trebuie completate, mai ales în momentul echivalării unei terminologii dintr-
o limbă în alta” (Ploae-Hanganu, 1992: 481). Acest lucru se întâmplă din cauza faptului că, la fel
ca celelalte limbi romanice, limba română nu dispune de un sistem de compunere suficient de
productiv.
A adar, motivul principal al împrumutului este necesitatea de a numi un lucru sau oș
no iune nouă pentru vorbitorii unei anumite limbi. De multe ori, limbă care împrumută ia, odatăț
cu obiectul împrumutat, i denumirea acestuia. De exemplu, francezii au preluat de la englezi, ș
în secolul al XVIII-lea , atât obiectul cât i denumirea pentru „frac” – ș le frac, „redingotă” – la
redingote etc. Iar mai târziu, în secolul al XIX-lea, aceea i limbă franceză împrumută din limba ș
engleză atât substantive concrete („vagon” – wagon) cât i substantive abstracte („ ș buget” –
budget).
De multe ori, în comunitate există o anumită realitate ce are denumire în limbă, dar nu este
clar precizat sensul, situa ie în care este necesar un împrumut. Alteori, de i există un cuvânt cu ț ș
totul corespunzător în limbă, împrumutul este acceptat pentru a evita repeti ia, deci din ra iuni ț ț
stilistice.
1

Există cazuri în care adoptarea unui împrumut nu este urmarea nevoii de umplere a unei
lacune, ci în spatele lui stă un motiv de natură sociolingvistică. Astfel, cuvinte autohtone, unele
chiar făcând parte din lexicul de bază, pot fi înlocuite de împrumuturi ce provin dintr-o limbă
care are o mai mare notorietate culturală. De asemenea, tot o motiva ie sociolingvistică stă la ț
baza unor împrumuturi efectuate de alte registre de limbă decât registrul curent, care de altfel
con ineț sinonimele respectivelor împrumuturi. În anumite cazuri, cuvântul face parte din
registrul familiar atât al limbii donatoare, cât i al celei receptoare. În alte cazuri, cuvinte din ș
registrul curent în limbă de origine devin familiare în cea receptoare sau, în alte cazuri, devin
argotice la început iar ulterior intră în registrul popular urban sau chiar în cel familiar.
Din ra iuni culturale, împrumuturile mai vechi pot fi înlocuite cu împrumuturi mai noi. Un ț
exemplu în acest sens este fenomenul care s-a petrecut în limba română la începutul secolului al
XIX-lea, când societatea românească a început să se modernizeze sub influen a ț Europei de Vest.
Împrumuturi din latină, italiană sau franceză au înlocuit vechile împrumuturi grece ti, șslave iș
turce ti. ș
Există o serie de factori extralingvistici care favorizează împrumutul lingvistic. Printre
ace tia de numără conviețuirea sau amestecul unor populații, vecinătatea geografică, raporturileș
politice, culturale sau economice existente între diverse comunități etc. Raportul dintre factorii
lingvistici i cei extralingvistici fluctuează și diferă de la o limbă la alta. Ponderea factorilor ș
strict lingvistici și ai celor extralingvistici este cu regularitate fluctuantă în filogeneză și diferă de
la o limbă la alta (Sala, 1997:31).
În func ie de diferite criterii, împrumuturile pot fi clasificate pe categorii între care pot ț
apărea frecvent anumite suprapuneri și intercondiționări:
împrumutul direct și împrumutul indirect (efectuat prin mijlocirea altei limbi);
împrumutul popular și împrumutul savant (cărturăresc sau cult);
împrumutul oral și împrumutul scris.
În cazul contactului dintre limba română și limbile cu care ea a stabilit rela ii, împrumutul ț
s-a manifestat în mai toate cazurile unidirecțional, în sensul că lexicul comun al limbii române a
fost în general „gazdă” pentru sensuri sau lexeme împrumutate în urma contactului direct i în ș
special pe cale orală. În mult mai pu ine cazuri, împrumutul a cunoscut și o orientare ț
bidirecțională, limba română funcționând ca „limbă donatoare” pentru limbile de adstrat. Astfel,
studiile de specialitate inventariază aproximativ patru sute de termeni împrumuta i de limbile ț
slave din limba română. Vocile avizate în acest domeniu admit prezența termenilor de origine
română – i aici includem i dialectul dacoromân sau dialectele sud-dunărene – în limbile ș ș
albaneză, croată, cehă, turcă, germană, maghiară, poloneză, rusă, sârbă, slovenă, slovacă,
ucraineană (Macrea, 1982:81-98, Graur, 1978:13-14).
1

Influen ele străine în limba română s-au făcut pe două căi: ț
cale directă (orală), prin contactul cu vorbitorii de limbă slavă, maghiară, turcă, greacă;
formează împrumuturile lexicale vechi
cale indirectă (cultă sau savantă) – prin preluarea unor cuvinte din limba latină literară sau
din limbile moderne (denumite neologisme): italiană, germană, franceză, rusă, engleză;
formează împrumuturile lexicale neologice
I.1. Influen ele vechi exercitate asupra lexicului românesc ț
I.1.1. Influen a slavă ț
Limba română s-a format de-a lungul mai multor secole, datorită unor factori interni
(schimbări structurale petrecute în cadrul limbii) dar i unor factori externi (impu i de ș ș
modificarea culturală. Contactul dintre daci i limba latină a existat încă înaintea cuceririi Daciei ș
de către romani deoarece în sudul Dunării existau provincii romane iar limba latină era vorbită
de solda ii romani în garnizoanele latinofone din Panonia i de la gurile Dunării. După cucerirea ț ș
romană, limba latină a devenit necesitate pe teritoriul Daciei iar primul pas în formarea limbii
române a fost un bilingvism daco-roman.
Apari ia slavilor pe ambele maluri ale Dunării în secolul al VI-lea a avut consecin e la ț ț
nivel economic, social, politic, cultural i lingvistic. Din punct de vedere lingvistic, perioada în ș
care slavii au convie uit cu daco-romanii a fost caracterizată de bilingvism, la final însă ț
comunită ile izolate de slavi fiind asimilate de autohtoni. În secolul al VIII-lea, se consideră că ț
limba română era deja formată iar Al. Rosetti afirmă că, în această perioadă pătrund primii
termeni slăvi (Rosetti, 1986:265).
Ilie Bărbulescu, însă, sus ine că abia în secolul al X-lea limba română prime te influen e ț ș ț
slave:” elementele slave (…) au intrat îl limba română nu între secolele IV sau V i VII inclusiv ș
(…) ci cu începere din veacul X; aceste elemente au intrat în română prin convie uirea Bulgarilor ț
slavi cu Românii, anume nu în stadiul paleoslovenic al limbii bulgăre, adică n-au intrat nu numai
între sec. IV-VII inclusiv, dar nici chiar în secolele VIII i IX, ci numai cu începerea stadiului ș
postpaleoslovenic (secolul X) al acestei limbi”. (1929:5)
A adar, influența slavă a fost prima survenită în timpul formării limbii române, datorităș
migrației triburilor slave care traversau teritoriul României de astăzi i a continuat în ș Evul
Mediu, în special prin folosirea limbii slave bisericești, în scop liturgic și că limbă de cancelarie,
până în secolul al XVIII-lea. Influența slavă se simte atât la nivel fonetic cât și lexical. Până la
20% din vocabularul limbii române este de origine slavă ( a iubi, glas, nevoie, prieten ). Totuși,
multe cuvinte slave sunt arhaisme și se estimează că doar 10% din lexicul limbii române
contemporane este de origine slavă.
1

Termenii de origine slavă existen i în limba română pot fi împăr i i în trei categorii, după ț ț ț
un criteriu cronologic, în func ie de perioada în care au pătruns în limbă (Rosetti, 1986:295-299). ț
Astfel, avem:
cuvintele vechi, intrate în limbă între sec. VI-XII
cuvintele intrate în limbă odată cu formarea statelor medievale române ti, în secolul al ș
XIII-lea
cuvintele care au intrat după secolul al XIII-lea din bulgară, rusă, polonă
Acela i Rosetti propune o altă clasificare, de data aceasta criteriul fiind categoria ș
termenilor (1986:284-285):
cuvinte cărturăre ti i tehnice rămase ca atare, intrate târziu în limbă i ulterior dispărute: ș ș ș
alămojnă, pomană, magheni ă, fermecătoare ț
cuvinte cărturăre ti devenite populare: ș colindă, hristos, iad, maslu, popă
cuvintele populare intrate în limba română pe cale populară i folosite în limba comună: ș
zbor, sfâr i ș
Impactul puternic al slavilor asupra locuitorilor de la nordul Dunării este sus inut de ț
existen a unor termeni de origine slavă care ilustrează realită ile perioadei feudale. Un exemplu ț ț
relevant în acest sens este cuvântul bejenie, care înseamnă, pe de o parte, fuga din fa a ț
cotropitorilor i pe de altă parte, fuga iobagilor care încercau să scape de asuprirea boierilor. Din ș
aceea i perioadă figurează i o serie de termeni din domeniul agricol (Rosetti, 1986: 285-286): ș ș
ogor, snop, cobilă, plug, brazdă .
Majoritatea cuvintelor care au legătură cu serviciul religios sunt de sorginte slavă: maslu,
blagoslovenie, praznic, schimnic etc.
Pentru a ilustra dimensiunea împrumuturilor din limba slavă, vom prezenta o parte din
cuvintele intrate în masa vocabularului clasificate în func ie de în elesul acestora, fără a avea ț ț
preten ia unei prezentări exhaustive. ț
Cuvinte care exprimă rela ia de rudenie: țmaică, nene, rudă, nevastă, babă
Cuvinte care denumesc păr i ale corpului: țcosi ă, gât, gleznă, stomac, obrazț
Obiecte de îmbrăcăminte: izmană, rufă, scufie, cergă, ubă ș
Termeni care denumesc o stare socială: boier, grădinar, slugă, stăpân, zidar
Calită i fizice sau morale: ț groază, jale, veselie, pizmă
Termeni care in de armată: țpu că, suli ă, strajă, războiș ț
Timp: răstimp, veac, vârstă, vreme
Hrană: drojdie, icre, ulei, smântână
Termeni lega i de locuin ă i obiecte casnice: ț ț ș colibă, lavi ă, prag, rogojină, sticlă, zăvor ț
Unelte: ciocan, cle te, greblă, toiag, tocilă ș
1

Termeni din domeniul pescuitului: corabie, năvod, undi ă, cârmă ț
Termeni din medicină: ciumă, a obloji, pojar, boală, rană
Cuvinte legate de natură: lapovi ă, deal, gârlă, dumbravă, omăt, vifor, prăpastie, livadă, ț
beznă, crivă , zăpadă ț
Termeni care denumesc plante sau păr i ale acestora: țmorcov, lobodă, măslin, hamei, praz,
răchită, jir, mânătarcă
Termeni care in de faună: țnevăstuică, prepeli ă, cârti ă, dihor, zimbru, vrabie, jivină ț ț
Supersti ii: țdiavol, basm, vârcolac, vrajă
Termeni care fac referire la no iuni concrete: țceată, stâlp, muncă, horă, prieten tălmaci,
comoară, grămadă, nărod, năduf
Termeni care denumesc no iuni abstracte: țiaca, ocol, nărav, scârbă, treabă, leac, obicei,
milă, obicei, năpastă
Cuvinte care fac referire la procesul scrierii: cerneală, letopise , cazanie, slovă, ceaslov ț
Cuvinte care denumesc calită i sau defecte: țcalic, mândru, destoinic, voinic, tâmp, năuc,
nărod
Verbe care denumesc ac iuni concrete: țînveli, omorî, clădi, odihni, trudi, logodi, topi, zări,
zâmbi, lovi
Verbe care denumesc ac iuni abstracte: țrisipi, îngrozi, hohoti, glăsui, privi, strădui
Adverbe: dimpotrivă, prea, îndeosebi, în zadar
Toponime: Baia, Bălgrad, Bistri a, Breaza, Cozia, Crivina, Lipova ț
Nume proprii: Aldea, Bogdan, Dan, Dragomir, Ivan, Mihalcea, Nedelcu, Stan, Stoica,
Voinea, Voicu
Influen a limbii slavone asupra limbii române a continuat i după formarea limbilor slave. ț ș
Chiar dacă n-au marcat covâr itor limba română, majoritatea cuvintelor denumeau realită i ale ș ț
vremurilor în care s-au constituit în împrumuturi fiind, a adar, parte din limba comună. ș
Limba bulgară i-a pus amprenta asupra românei până în momentul cuceririi Bulgariei de ș
către turci (secolul al XIV-lea), înzestrând-o cu termeni ca: bolnav, ciudat, gâscă, cârpă, a da,
izlaz, a risipi, a scrobi.
Limba sârbă a avut i ea rolul său în îmbogă irea limbii române. Până în secolul al XIV- ș ț
lea, datorită unui contact permanent între sârbi i români, cuvinte de origine sârbă sunt ș
răspândite pe tot teritoriul ării. După această perioadă, datorită stabilirii sârbilor cra oveni în ț ș
Banat, apar noi inven ii lingvistice, dar acestea au doar o răspândire locală ( ț ierugă, poneavă,
vrani ă ț)
Influen a polonă se datorează contactelor politico-economice din sec. XV-XVIII, ț
imigran ilor polonezi veni i în România în sec. al XIX-lea sau industriei petroliere (sec. XX): ț ț
1

corungă, geală, chirovnic, chiolba i ș.
Limba ucraineană î i exercită influența începând cu sec. XII-XIII i continuă i în prezent. ș ș ș
Aria de răspândire a împrumuturilor din această limbă este zona de nord a ării, unde se folosesc ț
termeni ca: horn, ca aveică, buhai, hrib, drâmbă, rostopască. Alături de acestea, mai avem câteva ț
toponime: Rădău i, Putna, Vorone , Cernău i ț ț ț
În ceea ce prive te limba rusă, influen a acesteia s-a realizat în două etape: prima, în ș ț
perioada Regulamentelor organice (1982-1953): cazon, polcovnic, pojarnic , iar a doua după anul
1944: cursant, agregat, bol evic, colhoz ș.
Sintetizând, putem spune că limba slavă i-a pus o puternică amprentă asupra limbii ș
române, îmbogă ind-o, conferindu-i expresivitate i nuan ând-o fără însă a-i schimba caracterul ț ș ț
latin.
I.1.2. Influen a maghiară ț
După superstratul slav, „cea mai consistentă, mai importantă iș mai uimitoare ca pondere”
(Gafton, 2007:109) în ceea ce prive te influen ele lexicale asupra limbii române este limba ș ț
maghiară.
Împrumuturile maghiare lexicale reprezintă rezultatul firesc al convie uirii celor țdouă
comunită i lingvistice. Acestea au avut puterea să determine structura ț vocabularului limbii române
chiar iș după încheierea perioadei contactului propriu-zis.
Schimbările care se produc în lexicul unei limbi sunt determinate de factori lingvistici dar
sunt într-o legătură strânsă cu realitatea extralingvistică. Condi ionalită i de natură lingvistică ț ț
(un gol existent în sistem, prezen a unor termeni afla i în declin, analogia cu altă formă etc) sunt ț ț
sprijinite de condi ii extralingvistice: dinamica i amplitudinea contactelor interetnice, mi cările ț ș ș
popula iilor, dimensiunile teritoriului unde se produc ț contactele etc.
În timpul interac iunii româno-maghiare, au existat numeroase situa ii în care a fost ț ț
imperios necesară împrumutarea de termeni fie cu scopul de a denumi o realitate ce există la
comunitatea de vorbitori maghiari i era introdusă în rândul românilor tocmai prin intermediul ș
acestei comunită i, fie pentru rezolvarea unei dificultă i de lexicalizare a unei ț ț realită i țcunoscute.
Aceste împrumuturi pătrund în limba română ca urmare a sesizării unui, punct slab” al
sistemului, de aceea poți fi considerate ca fiind necesare. Acest lucru a făcut ca ele să aibă mari
anse să fie adoptate de către to iș ț vorbitorii limbii, în măsura în care contextul extralingvistic
reu ea să le impună.ș
Tot necesare poți fi considerate i acele împrumuturi din limba maghiară care slujesc unor ș
nevoi de comunicare i socializare în contextul convie uirii româno-maghiare. Altfel spus, ș ț
existau împrumuturi maghiare care aveau termeni echivalen i perfect func ionali în română i, ț ț ș
1

în acest caz, împrumuturile respective erau întrebuin ate alternativ cu termenii vechi române ti, ț ș
dar întrebuin area lor era limitată. ț
Unele împrumuturi maghiare vechi au rol de exerci iu al limbii i, fie că aduc o nouă ț ș
precizare fa ă de termenul existent fie că nu, ele reflectă nevoia de cizelare i de rafinare a limbii ț ș
române. De foarte multe ori, traducătorii confrunta i cu unele ț concepte mai pu inț familiare, au apelat
la împrumuturi pentru a ie i din impas. ș
Împrumuturile maghiare au pătruns în limba română o dată cu stabilirea primelor contacte
româno-maghiare. Vechimea acestora este dificil de stabilit, acest lucru i datorită lipsei unor ș
dovezi directe i concludente. Cu o oarecare certitudine se poate stabili vechimea unor cuvinte ș
preluate pe cale livrescă sau acelor împrumuturi care sunt strâns legate de schimbările din via a ț
socială, politică, administrativă etc. A românilor, produse ca urmare a contactului cu
maghiarimea. Dar chiar dacă, de multe ori, constatarea vechimii împrumuturilor este
aproximativă, concluziile formulate pe baza informa iilor ț procurate în mod indirect pot
corespunde realită ii. C țele mai vechi împrumuturi maghiare sunt atestate în texte române ti ș
redactate în alte limbi, cum ar fi latina sau slavona i, în acest sens, avem ca exemplu termenul ș
iobag, care este prezent într-un document din 1969: „ Johannes Volah, iobăgio domini noștri”
(Dimitrescu, 1973:10). Unele constatări se pot face având drept punct de pornire materialul
lingvistic oferit de primele texte scrise în română. Spre exemplu, dacă un împrumut maghiar
apare în mai multe texte române ti ș vechi ce apar in ț unor zone variate, cu siguran ă că țacesta a
circulat iș înainte de momentul consemnării. De asemenea, împrumuturile care apar în scrisori,
sau documente române ti au, în mod constant, ș o vechime remarcabilă, din moment ce asemenea
texte înregistrează cel mai fidel aspectul vorbit al limbii.
Împrumuturilor maghiare în limba română înregistrează două straturi, unul mai vechi iș
altul mai recent. Cele vechi sunt databile începând cu secolele al XI-lea – al XII-lea până pe la
secolul al XIV-lea (Ivănescu, 2000:439). Este posibil ca, în această perioadă, să fi pătruns în
limba română cuvinte precum: a amistui („a dispărea”), bardă, a bănui, bel ug, beteag, bete ug, ș ș
bir, a birui, a (se) bizui, bâlci, a bântui, săla , sicriu, a celui, a cheltui, cheza , a chibzui, ș ș chin,
gând, a hălădui („a fi fugar, a scăpa cu via a, a trăi lini tit”), ț ș chip, a făgădui, fel, feredeu
(„baie”), gazdă, holdă, hotar, (h) ele teu, a îngădui, a lăcui, majă, me ter, neam, neme , ora , ș ș ș ș
pildă, samă („socoteală”), ireag,ș oim,ș talpă, a tăgădui, a (se) tămădui, tâlhar.
Secolul al XV-lea atestă prezen a în limba română a altor împrumuturi: ț ban, birău,
chelciug (chelcig, chel ug), ili (ar), mohorât ș ș (toponimic), pârcălab, pârgar, secui, oltuz ș
(Mold.), uric, vamă, vame ș(cf. DLRV) iar în timpul Reformei intră în limba română elemente
maghiare precum: a aldui, băsău, biu (de biu „abunden ă, bel ug”), ț șbudu lău, a bintătui, a ș celui,
doroban , ț făgăda , ș feleleat, a felelui, hasnă, jimblă, lăca ,ș me te (r) ug,ș ș a ponoslui, târnaț. În
1

toate aceste cazuri, nu este cu totul exclus ca aceste împrumuturi să fi circulat în graiul viu al
poporului iș înainte de atestarea documentară.
Odată cu dispari ia realită ii ț ț denumite, unele împrumuturi au dispărut din limbă, au devenit
arhaisme sau i-auș restrâns circula ia ț la o întrebuin are ț regională. Altele i-au întărit pozi ia înș ț
limba română, unele intrând în fondul principal lexical actual, iar altele au suferit de pe urma
concuren ei țcu alte elemente ori a cerin elor ț diferite venite dinspre contextele în care apăreau.
Împrumuturile ungure ti au fost clasificate în func ie de diferite criterii: ș ț
1.după aspectul fonetic (Gafton, 2010:78)
cuvinte încetă enite – au o vitalitate ț iș o productivitate mai mare în raport cu normă
comună
cuvinte străine
2. după răspândirea geografică,
cuvinte general cunoscute, mai reprezentative în planul sistemului
cuvinte regionale, provincialisme” (Pu cariu, 1974:419) – se raportează îndeosebi la ș
uz
3.după modul de pătrundere:
pătrundere populară
pătrundere cultă
Împrumuturile populare sunt rezultatul convie uirii îndelungate, vehiculate pe cale orală, ț
în timp ce împrumuturile culte, mai pu ine la număr, au apărut spontan, ț cunoscând o pătrundere
livrescă. Ambele categorii se diferen iază, la rândul lor, i în cadrul clasei din care fac parte. ț ș Astfel,
împrumuturile populare se disting între ele în func ie de normă comună sau regională la ț care ne
raportăm iar elementele livre ti se diferen iază în func ie de originea etimoanelor. Indiferent de ș ț ț
natura lor populară sau cultă, împrumuturile maghiare fie sunt menite să umple un gol
conceptual, fie reflectă o anumită op iune, acestea nefiind cu totul străine normei regionale i/sauț ș
culte.
În ceea ce prive te integrarea împrumuturilor culte din limba maghiară, aceasta se produce ș
în secolul al XVI-lea când noile achizi ii devin parte a diverselor câmpuri semantice i intră în ț ș
variate serii sinonimice i, șdesigur, antonimice. A a se explică faptul că, în ciuda lexicului lor ș
sărac, textele române ti vechi sunt bogate în serii sinonimice în care se încadrează ș multe
maghiarisme. Astfel, rela ii de sinonimie găsim în CV între: ț chin – muncă – sănătare, chip –
obraz, feleleat – răspuns – cuvânt, gând – cuget – inimă – suflet, hicle ug ș – sfadă – ferecare –
întorcătură, a lăcui – a prebândi, a (se) mântui – a (se) spăsi – a izbăvi, a ponoslui – a
ocări– a defăima – a oblici – a cleveti, neam – sămânța, tar – sarcină, a tăgădui – a lepăda,
vamă – pre – mită țetc. Sau în CS: alămojnă – pomeană, beteag – nevolnic, brată ș – so ,ț chin –
1

muncă, chip – obraz, a făgădui – a da sălaș, fel – rând – samă, hasnă – folos, a îngădui – a
ogodi, ni – iani, marhă – avu ie, ța (se) mântui – a (se) spăsi, samă – număr, ora ș– cetate,
ponoslu – ocară etc.
Rela iile de sinonimie i antonimie au întărit ț ș pozi ia țîmprumuturilor maghiare în
vocabularul epocii i acestea și-au șdezvoltat poten ialul polisemic, dând na tere unor sensuri ț ș
derivate pe terenul limbii române.
O dată cu schimbarea condi iilor ț extralingvistice, după secolul a XVI-lea, pozi iaț
împrumuturilor maghiare în lexicul românesc suferă i ea modificări, unele întărindu- i pozi ia, ș ș ț
altele restrângându-și sfera de întrebuin are iar altele fiind complet eliminate. ț
Luând în considerare pozi ia împrumuturilor maghiare în cadrul sistemului limbii ț române
vechi dar i i ș ș frecven a ț cu care acestea sunt utilizate, putem spune că influen a lexicală maghiară ț
a pătruns în, „forma internă” a limbii române (Co eriu 2009:282). Unele cuvinte de origine ș
maghiară au devenit absolut necesare comunicării cotidiene, deoarece ele denumesc no iuni ț
importante, indispensabile: rom. chip < mgh. Kép, rom. a cheltui < mgh. Költ (e-ni), rom. fel <
mgh. Féle, rom. s (e) amă < mgh. Szám, rom. talpă < mgh. Talp + -(j) a, rom. ora ș< mgh.
Város, rom. a gândi < mgh. Gond + -i, rom. uriaș < mgh. Óriás. Prin intermediul maghiarei,
mai exact prin traducerea textelor sacre din nordul Transilvaniei, pătrund în lexicul religios
românesc cuvinte de maghiare, devenite indispensabile cultului religios: chin (< mgh. Kín), a
chinui, giulgiu (< mgh. Gyolcs), a mântui (< mgh. Ment (e-ni) + -ui), sicriu (< mgh. Szekrény).
Din acest punct de vedere, al influen ei manifestate în domeniul cultului religios, împrumuturile ț
maghiare au, în secolului al XVI-lea, aceea i însemnătate pe care o au cele din limba slavonă, ș
limbă pe care maghiara nu numai că o urmează, dar o i ș substituie, în unele privin e. ț
În etapa de început a scrisului românesc, nu se poate vorbi despre o limbă literară unitară,
ci, mai degrabă de variante literare teritoriale (Dumistrăcel, 1978:28). Pentru fenomenele
lingvistice specifice secolului al XVI-lea, se pot contura cinci mari zone geografico-istorice,
fiecare reprezentând câte o unitate lingvistică: ara Românească, Ț Moldova, Transilvania de nord,
Transilvania de sud i Banat-Hunedoara ș (Ghe ie ț – Mare ș 1974: 321).
În ceea ce prive te delimitarea graiurilor pe baza împrumuturilor din limba maghiară, ș
aceasta este mai greu de realizat din cauza mobilită ii mări a ț lexemelor. Cu toate astea, o
opozi ie ț între Muntenia iș sudul Transilvaniei (Ghe ie ț – Mare ș 1974: 321) există iș în acest caz.
Privită în ansamblu, răspândirea termenilor de origine maghiară în secolul al XVI-lea prezintă o
unitate lexicală dintre nordul Ardealului, Maramure i Moldova, sprijinită de o serie ș ș de cuvinte
comune acestor regiuni iș inexistente în zonele sudice. Textele ce provin din aceste zone con inț
termeni care se regăsesc exclusiv în nordul teritoriului lingvistic românesc, cum ar fi: a adăvăsi, a
aldui, a amistui, băsău, beseadă, a besedui, beteag, a budu lui, ș a celui, secri (ni) u „co ciug”ș
1

etc. Elemente existente exclusiv în Muntenia i Oltenia i fără circula ie în graiurile populare ș ș ț
ardelene ti sau moldovene ti nu se pot men iona, ceea ce confirmă faptul că răspândirea ș ș ț
elementelor lexicale maghiare în spa iul lingvistic românesc s-a făcut prin iradierea de la unț
centru de expansiune spre zone mai mult sau mai pu inț apropiate.
Influen a limbii maghiare asupra ț limbii române este una deosebit de însemnată, fiind
favorizată i uneori chiar for ată de un complex de factori politici, juridici, administrativi, sociali ș ț
i culturali. ș
I.1.3. Influen a turcă ț
De-a lungul istoriei sale, poporul român a avut diverse și îndelungate relații cu limba turcă.
Factori de natură socială, politică, economică i culturală i-au pus amprentă i în plan ș ș ș
lingvistic.
Influen a turcă asupra limbii române s-a manifestat în două etape, elementele turcice ț
pătrunzând a adar pe teritoriul limbii noastre în epoci diferite. Astfel, se face în mod curent ș
distinc ia între împrumuturile vechi turce ti i cuvintele mai recente; se recunosc două straturi ț ș ș
importante: „unul, mai vechi i mai sub ire, venit din lexicul popula iilor turco-tătare (sec. al ș ț ț
IX-lea – al X-lea i până în sec. al XIV-lea – al XV-lea) i altul, mai nou i mai însemnat, ș ș ș
pătruns din turca osmanlie (aproximativ între sec. al XV-lea i al XVIII-lea)” (Király, ș 1984:210)
A adar, primul strat cuprinde cuvinte care au fost atribuiteș vechilor populații de origine
turco-tătară care s-au stabilit „vremelnic sau până la asimilare” (Király, 1984:210) în regiunile
carpato-danubiene (pecenegi i cumani, cazări i tătari). ș ș
Pecenegii au venit din extremitatea răsăriteană a Europei i s-au a ezat, la sfâr itul ș ș ș
secolului al IX-lea, cu preponderen ă în Moldova i în estul Munteniei, iar mai târziu, în secolele ț ș
X-XI, s-au infiltrat i în Transilvania i Dobrogea. Ei au rămas pe aceste teritorii până la ș ș
sfâr itul secolului al XI-lea, când au fost înfrân i atât în Transilvania, de regele Ladislau (1088),ș ț
cât i în sudul Dunării, de bizantini, iar cei care au supravie uit acestor lupte au continuat săș ț
convie uiască printre „români”, însă n-au reu it să se impună i, treptat, au fost complet ț ș ș
asimila i. Drept dovezi lexicale ale existen ei lor aici au rămas doar câteva toponime: ț ț
Peceneaga, Pecineaga, Peceneagul/Pecineagul, Peceni ca, ș Pecenevra; Formele Be ineu, ș
Be inou, Be inovaș ș din Ardeal au pătruns aici prin mijlocire maghiară, dar sunt tot pecenege
(Pu cariu, 1976:315)ș
În a doua jumătate a secolului al XI-lea, din stepele de la nordul Mării Negre, pătrund în
ara Românească i în Moldova, cumanii. Ei rămân pe aceste meleaguri, ocupându-se cuȚ ș
agricultură i păstoritul, până la mijlocul secolului al XIII-lea, când sunt împin i în sudul ș ș
Dunării i spre Câmpia Panonică. i de la ei au rămas în limba română câteva toponime: ș Ș
1

Comani, Comeni, Comana/Comăna, Comanea,
Comăneanul, Comăneasa,Comăni a, ț Comanca, Covurlui,
Caracal, Teleorman (˂ teli/deli: „nebun” + orman: „pădure”, adică „pădure nebună”, cu sensul
de „pădure sălbatică, deasă”), Caracal (de la cumanul Kara „castrum
nigrum”), Bahlui, Călmă ui ț
toponime terminate în particula –uiu, dar i antroponime ș (Coman, Comănescu, Ciortan, Buciuc,
Toxsabă, Aslan, Cara, Com a, ș Caraiman, Ulan, Ulme ș, Talabă, Tâncabă, Balaban, etc.), „fără
unanimitate de păreri în privin a etimologiei lor” ț (Király, 1984:211). Sunt considerate a fi de
origine cumană cuvintele: beci („subterană, pivnița boltită”), olat („ținut”, frecvent în vechea
istoriografie româneasca – Miron Costin, Neculce, Cantemir; astăzi ieșit din uz), dușman, intrat
în fondul principal lexical al limbii române, toi (cu sensul inițial de „ospăț”, pierdut ulterior; se
păstrează acela de „zgomot, larma”, de unde verbul a toi, în Moldova „a striga”; sensul actual al
lui toi este acela de „temei, punct culminant”: toiul petrecerii, toiul veseliei). Au mai fost
atribuite acestei influențe cuvintele: aslam „camăta”, înregistrat în textele romanești vechi,
baltag, capcana, cazan (atestat în cumana), cioba, cobuz „un fel de chitară” (învechit), teanc,
(atestat în cumana), a (se) tolăni (Dimitrescu, 1978:109). Densu ianu considera că ar fi de ș
origine cumană următoarele cuvinte: bărdaca, catâr, chindie, chior, habar, hambar, haram,
maidan, maimuța, murdar, taman . La acestea, H. Wendt adauga: buzdugan, dulama, marama,
suman, taram etc (Wendt, 1960). După numele uzilor, semin ie cumană i ei, au fost numite ț ș
locuri precum Poiana Uzului iș Uzul (jud. Bacău), iar de la iasigii (lat. Iassones) ne-a rămas
numele ora ului ș Ia iș, dar i al localită ilor ș ț Ia ulș (jud. Făgăra ) i ș ș Ia iiș (din Odorheiu)
(Pu cariu,ș 1976:315).
Urmele lăsate în limba română de cazări sunt pu ine. În toponimia noastră, de origine ț
cazară se consideră a fi numele satului Cuzdrioara, pe Some . ș
i mai pu ine urme în vocabularul românesc au lăsat tătarii i negaii (înrudi i cu ceiȘ ț ș ț
dintâi), urme care sunt, majoritatea, dispărute: mârzaci („numele date unor căpetenii tătăre ti”); ș
cuvinte ce desemnează anumite dări ( alómul, ili ulș, u urulș).
Dacă prima etapă a influen ei turce ti asupra limbii române nu a lăsat urme elocvente în ț ș
vocabularul limbii române, cea de-a doua influen ă turcă, mai nouă, cea din ț etapa osmanlie, a
fost mult mai puternică. Influența osmanlie începe în Peninsulă Balcanică în secolul al XIV-lea
și durează până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. După subjugarea treptată a popoarelor
balcanice, ările române cad sub suzeranitate otomană. Urmează cinci secole de rela ii directe cu ț ț
turcii care au favorizat pătrunderea în limbă a unui mare număr de termeni turce ti, mul i dintre ș ț
ei supravie uind i astăzi în vocabularul românesc. ț ș
Elementele lexicale din această perioadă au pătruns în limba română în două etape istorice:
1

A. În prima etapă, cea antefanariotă, (secolele al XV-lea – al XVII-lea , când Moldova i ș
Muntenia au fost vasale Imperiului Otoman ) au pătruns, în special pe cale politico-
administrativă, o serie de cuvinte care au, în general, caracter popular, multe făcând parte din
fondul principal lexical al limbii române. Din această etapă a influen ei turce ti, mai exact din ț ș
sec. XV-XVII, datează în limba română cuvinte ca aba, amanet, basma, cântar, chel, ciorbă,
chirie, cusur, dulap, dulgher, fotă, fudul, halva, leafă, maramă, odaie, pară, saltea, samsar,
samur, soiu etc. (Pu cariu, ș 1976:316).
Cei mai mul i termeni de origine turcă au pătruns cu predominan ă în Moldova i ț ț ș
Muntenia, de unde s-au răspândit, treptat, spre românii din Transilvania i Banat. De exemplu, la ș
bănă eni, ț„unele elemente turce ti au intrat prin filieră slavă, aceste împrumuturi fiind, în acest ș
caz i în cea mai mare parte, elemente sârbe ti ș ș ” (ILR,
110): baș („tocmai”), divan („convorbire”, „conversa ie ț”) > (a) divăni („a conversa”),
fanar, ortac etc.
B. Cea de-a doua etapă, epoca fanariotă, se derulează în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea
Majoritatea cuvintelor turcești intrate în limba română în această perioadă au ieșit din uz sau au
reu it să se men ină primind pe terenul limbii noastre un sens depreciativ său ironic. În aceastăș ț
ultimă etapă, „la pătrunderea i răspândirea cuvintelor turce ti a contribuit, oarecum indirect, dar ș ș
efectiv, i influen a neogreacă. Venind aproximativ în acela i timp, uneori prin vorbitori care ș ț ș
reprezentau i limba greacă, i Poarta, s-au sus inut reciproc, ceea ce a făcut ca i slăbirea lor să ș ș ț ș
fie simultană”. (Király, 1984: 214). Din această perioadă, în care se observă în limba română
neologisme turce ti cunoscute cu precădere „în straturile superioare ale societă ii, care imitau ș ț
modele venite de la Constantinopol” (Pu cariu, ș 1976:316), ne-au rămas foarte multe
împrumuturi „care au sporit lexicul nostru în veacul al XVII-lea i mai ales în cel următor i ș ș
care privesc, în exclusivitate, via a materială” (Munteanu, 1971:129) ț
În studiul Influen a turcă asupra limbii române ț , Emil Suciu realizează o etapizare
riguroasă a acestei perioade, alăturând reperului temporal numărul împrumuturilor pătrunse în
limba română (2009:106-161):
1. Mijlocul secolului XIV – secolul XV: 23 de împrumuturi lexicale;
2. Secolul XVI: aprox. 150 de împrumuturi (spre 1600, aprox. 174-175 cuvinte
împrumutate);
3. Secolul XVII: 503 noi împrumuturi (către 1700, aprox. 677-678 cuvinte împrumutate);
4. Secolul XVIII: aprox. 992-1.036 noi împrumuturi (către 1800, aprox. 1.714-1.715
cuvinte împrumutate);
5. Secolul XIX: 1.044 noi împrumuturi (spre 1900, aprox. 2.758 cuvinte împrumutate);
6. Secolul XX – începutul secolului XXI: 2 noi împrumuturi (spre 2000, aprox. 2.760
1

cuvinte împrumutate).
A adar, la începutul secolului XXI ș „fondul lexical românesc împrumutat de-a lungul
timpului din limba turcă se ridică la 2.760 de termeni ” (2009:158).
Repartizarea teritorială zonală a împrumuturilor turco-osmanlii a fost următoarea:
în Dobrogea, teritoriu otoman între 1420-1877, au fost preluate între 190-340 cuvinte
turcești;
în Banat, teritoriu otoman între 1552-1718, au fost preluate aprox. 25 cuvinte turcești;
în Transilvania, principat autonom sub protecție otomană între 1541-1688, nu au fost
preluați termeni direct din turco-osmanlie, ci au fost înregistrate doar etimoane propagate
din turco-osmana utilizată la sud și la est de Carpați;
în Muntenia-Oltenia și Moldova, provincii tributare-protejate de otomani în secolele XV-
XIX, au fost preluate peste 2.500 de împrumuturi turco-osmane, cu o intensitate diversă,
pe scara valorică, a influenței lexicale otomane (2009:162-190).
Împrumuturile turco-osmanlii au fost repartizate stilistic, în diferite procente, în limbajele:
colocvial, oficial, narativ, liric, dramatic, științific, profesionale, familiar, vulgar, argotic (pp.
191-208), deoarece „Influența limbii turce s-a exercitat exclusiv pe plan lexical, de aceea ea nu a
putut contribui la configurația stilistică a limbii române decât la nivelul vocabularului” (Suciu,
2009:191).
În ceea ce privește distribuția pe clase morfologice a cuvintelor împrumutate din turcă, E.
Suciu a identificat următoarele categorii de împrumuturi turco-osmanlii: 2.508 substantive, 175
de adjective, 37 de interjecții, 32 de adverbe 6 verbe, 2 conjuncții, 0 numerale.
A adar, cele mai numeroase cuvinte de această origine turcă suntș substantive: acadea,
acaret, amanet, arpagic, arșic, atlas, baclava, babalâc, bacșiș, balama, baltag, berechet,
boccea, buzdugan, bama, basma, bidiviu, borangic, bumbac, bursuc, butuc, cafea, caimac,
calcan, caldarâm, capcană, capot, catran, chef, cherem, chiul, ciob, cașcaval, cataif, catifea,
catâr, cazan, cazma, ceaun, chebap, cherestea, chibrit, chilipir, chimion (și în
varianta chimen), chioșc, chirie, cioban, ciorap, ciorba, cișmea, ciulama, cântar, condur,
curmal, dambla, dandana, dovleac, dud, dugheană, dulgher, dușumea, farfurie, fes, fistic,
gherghef, ghiol, ghiveci, habar, hâc , haimana, hal, halal, hambar, haram, harbuz, haz, hazna,
huzur, herghelie, geam, iahnie, iaurt, ibric, lalea, lichea, lighean, liliac, liman, lulea,
macara, magiun, mosafir (și musafir), nufăr, nur, odaie, papara, papuc, pastramă, rachiu,
rahat, sofa, soi („rasa”), surghiun, șiretlic, șiș, tabiet, taifas, talaz, taman, taraba, taraf, tarhon,
tarla, tavan, telemea, tertip, tuci, tutun, taram, toi, trufanda, zambila, zarzavat, zeflemea, zor,
zuluf.
O clasă morfologica destul de bine reprezentată este aceea a adjectivelor: bondoc,
1

caraghioz, chefliu, chel, chior, coșcogea, hain, mahmur, mofluz, mucalit, murdar, nurliu,
palavragiu, sadea, sasiu, siret („isteț”), tembel, zevzec.
Avem, de asemenea, adverbe de origine turcească: abitir, barim/barem, bască, ioc
„nu”, tiptil precum și o serie de interjec ii: țaferim, aman, avan, bre, halal, sictir etc.
În ceea ce privește verbului, nici un verb turcesc nu a fost preluat de română. În schimb,
exista verbe derivate de la substantive turcești: amaneta, a boi, a căftăni, a călăuzi, a căni, a
cântări, a căsăpi, a cătrăni, a chefui, a chiorai, a ciomăgi, a (se) fâstâci, a se fuduli, a huzuri, a
mazili, a murdări, a schingiui, a sulemeni, a surghiuni, a tăbăci, a zăpăci, a zori .
În sfera semantismului, împrumuturile din turco-osmană pot fi grupate în mai multe
grupuri terminologice, cu diverse orizonturi specifice . Majoritatea elementelor împrumutate din
turca denumesc realități ale vieții materiale și se referă la politică, artă militară, nume de plante,
animale și minerale, la casă, îmbrăcăminte și alimente, meserii, comerț și industrie. Printre
împrumuturile din limba turcă, nu regăsim termeni abstracți i nici termeni referitori la viața ș
religioasă și intelectuală:
politică: bas-, bei, beizadea, caimacam, divan, han („domnul tătarilor”), pa a, pașalâcș
termeni militari: aga, alai, arnăut, bimbașa, buluc, călăuz, cazac, ceauș, duium, ghiulea,
iama, iatagan, ienicer, iureș, leafa, lefegiu, meterez, paloș, spahiu, surla, zaherea
plante: abanos, anason, arpagic, bama, bostan, bumbac, chimion (și în
varianta chimen), curmal, dovleac, dud, fistic, harbuz, iasmin, lalea, liliac, nufăr,
pătlăgea, salcâm, susan, tarhon, tutun, zambila
animale: bidiviu, bursuc, calcan, catâr, ciortan, guguștiuc, herghelie, liliac, maimuța
minerale: chihlibar (și în varianta chihlimbar), fildeș, mărgean, sidef
casă, construcții: acaret, anteriu, beci, cercevea, chepeng, chioșc,
ciardac (și cerdac), dușumea, geam, hambar, odaie, paianta, șandrama, tavan
îmbrăcăminte: aba, basma, biniș, cabanița, caftan, capot, ciorap, condur, fes, fota,
giubea, halat, ilic, iminei, marama, papuc, sal, salvări, testemel, tichie
alimente: acadea, baclava, cafea, cataif, chebap, chiftea, ciorba, ciulama, cușcuș,
farfurie, felegean, halva, iahnie, iaurt, ibric, ienibahar, magiun, musaca, papara,
pastramă, peltea, pilaf, rachiu, rahat, sarailie ( i șserailie), sârmă, șerbet, telemea,
zarzavat
meserii: bacal (Muntenia: băcan), boiangiu, cafegiu, caicciu, calfa, cazangiu, cazma,
cioban, cișmegiu, dughengiu, dulgher, hamal, hamalâc, iaurgiu, macara, moloz,
papugiu, pastramagiu, tutungiu, zarzavagiu
comerț și industrie: amanet, boia, borangic, calp, calpuzan, calpuzanlâc, cântar, catifea,
cazan, cherestea, chibrit, chilipir, chilipirgiu, chirie, dugheană, ghiotura, hâc,
1

magaza (și magazie), mofluz, mușteriu, oca, pară, samsarlâc, taraba
diverse: abitir, ageamiu, arcan, babalâc, bacșiș, baltag, berechet, boccea, bondoc, bre,
buzdugan, caldarâm, calup, catran, chef, chel, hap,huzur, chior, murdar,chiul, halal,
chiulhan (și chiolhan), ciomag, dandanahal, hatâr, haz, iatac, lichea, lulea, mahmur,
mahon, manea, marafet, moft, mosafir mucava, palavra, sadea, sictir, sofa, surghiun,
iretș („șnur sau panglică”), șiretlic, șiș, taifas, tărâm, tarla, tembel, temenea, tertip, tiptil,
toi, trufanda, zeflemea, zevzec, ziafet (și zaiafet), zor
În limba română, o serie de cuvinte turcești și-au schimbat sensul, dobândind un sens
figurat, metaforic sau unul ironic. Astfel: bucluc a primit sensul de „belea”, catran, la origine
termen de marină, a devenit verb: a se cătrăni, lichea, cu sensul inițial de „pată”, a ajuns să
însemne „om pătat, secătură”, mucalit, la origine „actor”, pehlivan, la origine, „voinic, atlet”,
caraghioz era numele arlechinului într-o farsă foarte răspândită, marafet, „știința, talent”, astăzi,
cu sensul de „viclenie, afacere necurată, încurcătură”, tertip, „proiect, plan”, astăzi „intrigă,
șmecherie”.
Alte cuvinte au suferit o generalizare de sens (mai ales termeni care inițial făceau parte din
vocabularul militar): alai „regiment” > „parada domneasca” > „mulțime de oameni” (uneori,
folosit chiar cu sens depreciativ), beșleaga „căpitan de beșlii” > „bătrân, bătrân nevoiaș”,
buluc „companie de soldați” > „gloata, droaie, grămada”, bulubasa „căpetenia unui buluc” >
„mai-marele unei satre de țigani”, chilipir „prada soldaților în război” > „lucru ușor/ieftin
dobândit”, dandana „pompă militară” (sinonim cu alai) > „gălăgie” > „încurcătură”, leafă
„soldă” (în special solda lunară a ienicerilor), de unde lefegiu (soldat), salahor însemna, inițial,
„săteanul care, scutit de dări, lucra la repararea unor fortărețe”.
O contribu ie semnificativă a avut limba turcă i în ceea ce prive te numele proprii. ț ș ș
Împrumuturi din această limbă regăsim în toponimie ( Adakale, Bender, Bugeak, Karasu, Kule,
Galata), antroponimie, (numai nume de familie: Abdula, Agemoglu, Ahmed, Alaman, Asan,
Aslan, Caraman, Ceaușoglu, Giafer, lsmail, Iusuf, Magearu, Mahmud, Murat, Mungiu, Mustafa,
Solakoglu, Soliman ), zoonimie (nume proprii: Bondoca, Balaban, Catargiu, Gealap, Samson,
Samurache, Talambașa ), astronimie (Ciobanul, Surugiu!, Tereziul ), literatură i folclor ( șArapul,
Bilmem, Caracîz, Caragoz, Dandanache, Deli-Satîr, Pehlivan, Rustem, Trahanache ).
Influen a turcă asupra ansmablului limbii române se încheie în jurul anului 1850, dar ț
împrumuturi izolate, pe cale cultă sau comercială, continuă să existe i după această dată, prin ș
iner ie, iar înrâuriri strict dialectice se exercită până în zilele noastre în zone în care există oț
convie uire efectivă a românilor cu grupuri consistente de turci. ț
I.1.4. Influen a greacă ț
1

Împrumuturile grece ti din română prezintă o situa ie unică: ele au pătruns în limba ș ț
noastră în toate epocile, chiar înainte ca limba latină să se fi transformat în limba română.
A adar, grecismele provin din epoci diferite, corespunzătoare celor trei mari perioade din istoriaș
limbii grece ti: greaca veche (până în secolul al VI-lea), greaca medie sau bizantină (secolele al ș
VII-lea – al XV-lea) i neogreaca (începând din secolul al XVI-lea până astăzi). ș
Împrumuturi din greaca veche
Latină a fost foarte puternic influen ată de greaca veche, limba de cultură a Antichită ii. Se ț ț
consideră că perioada influen ei vechi grece ti se încheie la sfâr itul secolului al VI-lea i ț ș ș ș
coincide cu perioada unită ii latinei. Cuvintele vechi grece ti pătrund a adar în latină i se ț ș ș ș
mo tenesc, ca orice fapt de limbă latinesc, în limbile romanice.ș
Nu se poate spune că limba română a fost influen ată în mod direct de greaca veche ci ț
putem vorbi exclusiv de o influen ă asupra limbii latine, exercitată fără întrerupere începând cu ț
primele contacte greco-romane. În diverse perioade i în diverse variante stilistice ale latinei ș
există peste 400 de cuvinte grece ti care s-au transmis limbilor romanice, cu grade diferite de ș
răspândire, de la cuvinte panromanice, păstrate deci în toate limbile romanice, până la cuvinte
păstrate într-o singură limbă romanică.
Cuvintele panromanice apar in unor straturi cronologice i stilistice diverse, unele fiind ț ș
termeni vechi, din limba comună ( bracchium > bra , chorda > coardă, corona > coroană, ț
marmor > marmură, petra > piatră ), altele fiind termeni cre tini i iudeo-cre tini ( ș ș ș angelus >
înger, blasphemo > blestem, pasca > pa te, sabbatum > sâmbătă ș ) iar altele fiind nume de plante
(cannabis > cânepă) .
Majoritatea cuvintelor vechi grece ti intrate în latină i mo tenite de limbile romanice au ș ș ș
fost preluate în epoci diferite pe cale orală, populară,. Cuvintele cre tine ocupă un loc important ș
i sunt în acela i timp livre ti i populare: ș ș ș ș basilica > biserică, presbyter > preot sunt i ele ș
cuvinte panromanice, pe lângă cele men ionate mai sus. ț
O situa ie aparte este aceea a unui grup de cuvinte vechi grece ti care au intrat numai în ț ș
latina din Peninsula Balcanică i în sudul Italiei i care au lăsat urme în română, albaneză i în ș ș ș
dialectele italiene ti meridionale: șbroatec, ciumă, frică, jur, mic, proaspăt, spân, stup, trufă .
Cuvinte din greaca medie
Greaca medie sau bizantină este o perioadă istorică a limbii grece ti care începe în secolul ș
al VII-lea, când greaca devine limbă oficială a Imperiului Roman de Răsărit, i se încheie odată ș
cu prăbu irea Imperiului. ș
Paralel cu influența turcă osmanlie, în acela i segment de timp, asupra limbii române se ș
exercită i influen a grecească, ale cărei urme se mai văd și astăzi în ș ț domeniul vocabularului.
Faptul că această influen ă s-a dezvoltat odată cu stăpânirea turcească se explică prin aceea că în ț
1

Muntenia și în Moldova veneau, alături de comandanții turci, o serie de funcționari greci, care
îndeplineau în primul rând func ia de interpreți. Mai târziu, Poarta ț otomană a numit domnitori
greci în principatele române, cunoscuți sub numele de „fanario i”, denumire care provine de la ț
cartierul Fanar din Constantinopol, unde locuiau reprezentanții nobilimii grecești afla i în slujba ț
sultanilor turci după căderea Imperiului bizantin.
În secolele al VI-lea – al VII-lea au loc două fenomene: pe de o parte se produce grecizarea
Imperiului Roman de Răsărit, iar pe de altă parte are loc a ezarea slavilor în Peninsulă ș
Balcanică. Ultimul fenomen a întrerupt, pentru mai multe secole, legăturile dintre Bizan i ț ș
popula ia de pe cele două maluri ale Dunării. Aceasta a făcut ca influen a greacă să se manifeste ț ț
prin intermediul slavilor.
În sfâr it, contactele lumii grece ti cu romanitatea au fost întărite de cruciade, de Imperiul ș ș
Latin care, la începutul secolului al VIII-lea, fusese instalat la Constantinopol, ca i de ș
navigatorii i comercian ii greci din Mediterana. ș ț
Cuvintele bizantine au pătruns în limba română pe cale directă, prin intermediar slav sau
prin mijlocirea latinei medievale.
Împrumuturi directe sunt câteva cuvinte din domeniul comer ului: ț a agonisi, arvună,
folos, prisos, traistă, scafă, urgie i toponimeleș Sulina, Calafat, Maglavit.
Împrumuturile prin intermediar slav au intrat în română în etape succesive: până în secolul
al X-lea – busuioc, comoară, corabie, desagi, drum, livadă, sfeclă , în secolele al XI-lea i al ș
XII-lea – argat, camătă, călimară, cărămidă, condei, felie, ieftin, a mirosi, a pedepsi, a sosi . În
secolele al XIII-lea i al XIV-lea apar cuvinte bizantine din terminologia ecleziastică pătrunse ș
prin intermediar slavon – a afurisi, candelă, cimitir, a mărturisi . Sunt considerate împrumuturi
din secolele al XIV-lea i al XV-lea cuvintele din terminologia comer ului i câteva din limba ș ț ș
comună: catarg, cămară, cântar, horă, prăvălie, scandal, trandafir, zahăr, zugrav .
Cuvinte din neogreacă
Perioada neogreacă a limbii grece ti începe odată cu prăbu irea Imperiului Bizantin i ș ș ș
odată cu apari ia primelor încercări literare laice i a primelor descrieri gramaticale făcute de ț ș
învă a ii greci din teritoriile stăpânite de vene ieni. În limbile romanice occidentale, influen aț ț ț ț
neogreacă este periferică, singura limbă romanică despre care se poate spune că a avut un contact
direct i îndelungat cu neogreaca fiind limba română. ș
Cele mai numeroase împrumuturi neogrece ti au fost făcute în perioada 1770-1821, când a ș
existat o puternică imigra ie de func ionari, clerici i învă a i greci, când are loc o dezvoltare a ț ț ș ț ț
culturii i a învă ământului grec în Principate i când greaca înlocuie te slavona în cancelaria ș ț ș ș
domnească i în actele oficiale. ș
Se disting două etape, una prefanariotă i alta fanariotă. În prima etapă, există împrumuturi ș
1

pe cale orală i prin mijlocirea literaturii sau a cancelariilor de stat, între care unele împrumutate ș
direct (a chivernisi, a guverna, dragoman, patimă sau termeni religio i ca ș amvon, igumen),
altele prin intermediar slav ( colivie, cozonac, furtună, praz ) ori turcesc (calup, chimir, cutie,
sârmă).
Elementele de origine neogreacă pot fi clasificate în funcție de domeniul în care s-au
folosit dar i în funcție de caracterul lor cult ș (diata „testament”, riga, plastograf, efor, epitrop,
partida, caligrafie, tipografie, catagrafie etc.) sau popular i familiar ș (taifas, sindrofie, ifos (e),
lefter, fandosi și altele). Câteva „neogrecisme” rămase în limbă se folosesc numai în expresii mai
mult ori mai puțin cunoscute: a da cu tifla, a fi (a se afla) la ananghie, a-și da ifose etc.
De remarcat că greaca modernă a fost i intermediarul unor împrumuturi din limbile ș
occidentale, în special din italiană i din franceză (englez, francez, spital etc.). Influen a ș ț
neogreacă a fost mai puternică în ara Românească; în Moldova a fost mai pu in profundă. Ț ț
Interesant de semnalat că, de i grecizarea a fost mai superficială, în Moldova unele grecisme s- ș
au păstrat în uz mai mult timp: babacă, zulie etc. În celelalte regiuni nu există cuvinte
neogrece ti; excep ie sunt centrele comerciale Sibiu i Bra ov, precum i centrul religios care a ș ț ș ș ș
fost Blajul.
Majoritatea împrumuturilor neogrecești au avut un caracter livresc și oficial i, cu timpul, ș
cele mai multe dintre ele și-au pierdut viabilitatea și au dispărut definitiv din limbă.
I.2. Influen ele moderne exercitate asupra lexicului românesc ț
I.2.1. Influen a latină savantă ț
La fel ca celelalte limbi romanice, mult timp după na terea ei, limba română a apelat la ș
latină, mai exact la latină savantă, ca la o sursă de îmbogă ire a vechiului fond lexical mo tenit. ț ș
Româna este latină prin filia ie directă – lat. ț vesica a devenit rom. bă icăș, lat. auscultare a
devenit rom. asculta – i apoi prin împrumut –ș vezică, ausculta.
Latină savantă î i are originile în anul 790 i apare ca urmare a ceea ce s-a numit „reforma ș ș
carolingiană”. Nemul umit de faptul că limba folosită în partea occidentală a Imperiului său era ț
un haos fonetic i gramatical i nedându- i seama că, de fapt, se formase limba franceză, Carol ș ș ș
cel Mare instituie reintroducerea unor forme latine „pure” alături de cele care erau rezultatul
evolu iei normale a latinei devenite franceza. Această latină medievală era limba administra iei ț ț
i bisericii, singura limbă de cultură din Europa i Era i centrală i occidentală.ș ș ș ș
Latină medievală a influen at limbile romanice occidentale încă de la apari ia lor, ț ț
contribuind substan ial la formarea i dezvoltarea terminologiilor specializate ( tiin ifică, ț ș ș ț
juridică, administrativă, ecleziastică, tehnică).
Împrumuturile din latina savantă se recunosc fiindcă se prezintă sub forme apropiate de cea
1

din latină în toate limbile romanice Exemple elocvente în acest sens sunt:
lat. savant abstractus care a devenit it. astratto, fr. abstrait, sp., port. abstracto;
lat. savant auctor a devenit it. autore, fr. auteur, sp., port. autor;
lat. savant cultura a devenit it. cultura, fr. culture, sp., port. cultura etc.
O altfel de situa ie avem în cazul latinescului. ț Directus, mo tenit în toate limbile romaniceș
(it. dritto, fr. droit, sp. derecho, port. dereito). Mai târziu, acela i cuvânt este împrumutat pe cale ș
savantă (it. diretto, fr. direct, sp., port. directo).
Acest ultim exemplu demonstrează că între cuvintele mo tenite i cele împrumutate din ș ș
latină există deosebiri de ordin formal: termenul mo tenit s-a supus procesului evolutiv care i-a ș
modificat aspectul fonetic, iar cuvântul împrumutat este doar adaptat la sistemul limbilor
romanice.
În ările române, slavona i neogreaca au fost limbile de cultură în perioada veche iarț ș
influen a latină începe să- i exercite influen a abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ț ș ț
influen ă care se intensifică în secolul al XVIII-lea, mai ales în Transilvania, datorită colii ț Ș
Ardelene. În epoca modernă s-a apelat la limba latină pentru concepte noi din vocabularul
abstract i din terminologiile tiin elor exacte: ș ș ț acid, binom, bacil, femur, pe iolț etc.
Sunt împrumuturi direct din latină cuvinte ca a aproba, insulă, literă, pictor, rege, a
traduce etc. Iar etimologia multora din ele este multiplă, ceea ce înseamnă că au pătruns în
română prin mai multe căi dintre care una poate fi împrumutul direct din latină. Din această
categorie fac parte cuvinte ca: latin (lat., fr.), literatură (lat., fr.), lec ie ț (lat., germ.), linie (lat., it.,
fr., germ.), liber, libertate (lat., fr.), etc.
În ceea ce prive te cronologia împrumuturilor din latina savantă, conform ș Dic ionaruluiț
împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421-1760), cel mai vechi cuvânt
împrumutat din limba latină este florin (1431) urmat, în secolul al XVII-lea, de cuvinte ca
alabastru, coroiu,” ceată, adunare”, epistolă, libertin, notoriu, roman” catolic”, samaritean, tiron”
suta ”, democra ie, orator, retor, autoritate, superbie” mândrie”, care apar în unele texteș ț
religioase sau în scrierile istorice.
În secolul al XVIII-lea, scrierile lui Cantemir demonstrează o bună cunoa tere a limbii ș
latine prin utilizarea unor neologisme latine ti: ș cauză, comentarie, crudelitate, diferen ie, ț
firmament, gheneros, index, matroană, nimfă, proprietate, retorică. Împrumuturi oltene ti apar, ș
în aceea i perioadă, i în unele documente emise în Oltenia în timpul ocupa iei austriece: ș ș ț
apela ie ț, consola ie ț, deputat, dona ie ț, funda ie ț, matriculă, regulament, terariu, titulă.
În perioada amintită, intră în limba română i împrumuturi șindirecte, cu etimologie
multiplă, i în acest sens amintim: ș
-prin filieră italiană: căpitan, istorie, mod, sumă, castel, comandant, familie, parolă,
1

punct, republică
-prin filieră neogrecă: a corona „a încorona”, cubiculariu „custode”, falchedie „nume dat
unui principiu juridic”, referendar „sol trimis”.
-prin filieră rusă (apotecar „farmacist”, autor, luteran)
-prin filieră polonă ( aritmetic, comandă, consul, rezident).
-prin filieră maghiară ( articul, element, fundament, notar, safir, salvie).
-prin filieră germană ( comisie, informa ie ț, inspector).
Fenomenul a căpătat amploare i a avut manifestări variate începând de la sfâr itul ș ș
secolului al XVIII-lea, cunoscând înflorirea maximă în secolul al XIX-lea când vechii termeni
împrumuta i pe cale cărturărească din slavonă sunt înlocui i cu termeni de sorginte latină: secol ț ț
în loc de veac, insulă în loc de ostrov, spion în loc de iscoadă.
În vocabularul reprezentativ al limbii române au fost înregistrate 38 de cuvinte
împrumutate, având numai etimon latin: absolut, a apărea, castel, compara ie, a convinge, ț
delict, depozit, a depune, efect, gen, german, gra ie, grec, imagine, imperiu, a impune, insulă, a ț
introduce, literă, medic, mediu, pictură, popor, prim, primar, a publica, punct, rege, subiect,
suficient, tezaur, victorie, virtute etc.
Dacă luăm însă în considerare i cuvintele cu etimologie multiplă care au putut fi ș
împrumutate i din latină, numărul termenilor este de aproape 400. ș
I.2.2. Influen a italiană ț
Influen a italiană s-a putut manifesta, în spa iul european, datorită unor factori de natură ț ț
politică (campaniile militare, suprema ia „republicilor maritime” în bazinul mediteranean în ț
secolele X-XV), culturală (arhitectură i artele plastice din epoca Rena terii i a barocului ș ș ș
succesul operelor lui Petrarca, Dante, Boccaccio, specii literare originale, muzica din secolele
XVII-XIX) i religioasă (înfiin area unor ordine călugăre ti, pelerini la Padova, Roma, Assisi) ș ț ș
Până la începutul secolului al XIX-lea, italiană a fost limba diploma iei, a tratatelor i ț ș
documentelor oficiale, a coresponden ei tiin ifice. ț ș ț
În epoca renascentistă, italiana i-a pus amprenta asupra terminologiei maritime ș
(fr. accoster, fr. pilote, port. acostar; sp., port. pilota), a terminologiei artistice (sp. balcón,
fr. balcon, cât. Balcò; port. afresco fr. fresque, ; fr. filigrame, sp., port. filigrane; sp.,
port. grotesco; fr. grotesque, fr., sp., port. madrigal), asupra terminologiei comerciale (fr. risque,
bilan) i a celei militare (fr.ș casemate, fr., sp. caporal; sp., port. casamata; fr. sentinelle,
port. Sentinela, sp. centinella). Mai târziu, influen a italiană se manifestă în terminologia ț
medicală (fr., sp. malaria, port. malária) i în cea muzicală (fr., port.ș maestro; sp.,
cât. Mandolina, fr. Mandoline; fr., sp., port. piano; sp., port. Violoncelo, fr. violoncelle)
1

Primele cuvinte italiene ti apar, în contextul limbii române, în documentele slavoromâne ș
din secolele XIV-XV i au, probabil, etimologie multiplă ( ș scală „schelă, taxă
vamală”, ducat „monedă”, solomitru „salpetru”). Din aceea i epocă datează i unul din pu inele ș ș ț
cuvinte italiene intrate din vechime în limba populară – acciaio „o el”. ț
În secolul al XVIII-lea, în limba română pătrund cuvinte italiene i prin filieră străină: ș
greacă – franzelă, polonă – pavăză, maghiară – monedă, sardelă, lancea, căpitan, stambă iar în
secolele XVIII-XIX, limba italiană devine element de referin ă în discu iile cu privire la ț ț
unificarea, normarea i îmbogă irea limbii române. ș ț
Este dificil de făcut un inventar al împrumuturilor din limba italiană deoarece unele
cuvinte considerate crea ii române ti sunt, de fapt, împrumuturi italiene ti ( ț ș ș antebelic, postbelic)
sau invers, unele cuvinte considerate împrumuturi italiene ti pot fi interpretate i drept crea ii pe ș ș ț
teren românesc (a concluziona) sau împrumuturi din franceză ( insatisfac ie ț).
Din cauza etimologiei multiple, uneori este greu de făcut distinc ia între împrumuturile ț
directe i cele făcute prin intermediul francezei ( ș faian ă, favorit, model, modern, operă ț ).
Pe lângă împrumuturile adaptate ( acioaie, acurat, acurate e, acvaforte, acvatină, adagio, ț
(a) afurca, agen ie, agogică, alterca ie, ancie, anticameră, arie, arioso, armată, arpegiu, ț ț
autohtonitate) în limba română există italienismele neadaptate: allegro, amábile etc.
Vocabularul reprezentativ al limbii române con ine 15 cuvinte de sorginte italiană: ț
armată, (a) costa, (a) distruge, inginer, italian, locotenent, maestru, (a) oferi, pia ă, regulament, ț
revistă, speran ă, (a) studia țiar dacă luăm în considerare i categoria celor cu etimologie ș
multiplă, numărul lor ajunge la 102 ( garan ie, muzică, ț atitudine, na iune, deputat, familie, for ă, ț ț
gazetă, materie, istorie, modă, mecanic etc.).
Chiar dacă numărul împrumuturilor din limba italiană nu este semnificativ, ele au
constituit contribu ii importante la formarea unor terminologii tiin ifice, filozofice, ț ș ț
administrative, de arhitectură, de artă i economico-bancară iar italiană a contribuit, alături de ș
franceză, la reromanizarea limbii române.
I.2.3. Influen a germană ț
Când vorbim despre influen a limbii germane asupra limbii române, ne referim atât la ț
împrumuturile din vechile limbi germanice, cât i la cele din germana vorbită în vremurile ș
noastre pe teritoriul Germaniei i Austriei. Acest lucru duce la existen a, în istoria raporturilor ș ț
lingvistice româno-germane, a două faze: una veche i una modernă. ș
Limba popula iei romanizate din Dacia intră în contact cu idiomurile vorbite de popula iile ț ț
germanice migratoare începând din secolele al II-lea – al V-lea dar această interac iune durează ț
pu in i se petrece în curbura exterioară a mun ilor Carpa i, un spa iu cu o romanizare maiț ș ț ț ț
1

pu in intensă. țSapo „săpun” este singurul cuvânt vechi germanic intrat timpuriu în latină i ș
mo tenit de toate limbile romanice.ș
Există abordări diferite ale celor care au studiat influen a veche germanică asupra limbii ț
române. Unii afirmă că limba română are un număr mare de împrumuturi vechi germanice, al ii ț
sunt mai rezerva i iar al ii le contestă aproape în totalitate. Nu există în română niciun cuvânt ț ț
vechi germanic acceptat de to i lingvi tii. Există însă împrumuturi mai târzii, săse ti sau ț ș ș
germane (Arvinte 2002): rapăn, strănut „(cal) cu un semn alb pe buză”, nasture, targă.
În cea de-a doua fază a raporturilor lingvistice germano-române, care începe în Evul
Mediu, există o serie de factori care influen ează influen a germanică: sociali (coloni ti germani, ț ț ș
muncitori sau meseria i germani stabili i la noi), culturali i tiin ifici (dezvoltarea tiin elor ș ț ș ș ț ș ț
exacte în ările germanice), factori politici (stăpânirea unor teritorii, ca urmare a ex tinderii ț
Imperiului Habsburgic), militari (angajarea în armata habsburgică a românilor transilvăneni i ș
bucovineni), i lingvistici (fenomenul de bilingvism din regiunile de contact dintre graiurile ș
române ti i cele germane, cel săsesc i cel vab). ș ș ș ș
Împrumuturile germane ale acelei epoci se împart în două categorii: unele cu o răspândire
geografică mai mare i altele răspândite regional. ș
Cuvintele din prima categorie provin, de cele mai multe ori, din germana literară i ș
acoperă mai multe domenii: domeniul militar: maior; vestimenta ie: țpantof, stofă, nur ș; minerit:
granic, ort, taigăr ș; comer : țchelner, rabat, taler ; alimenta ie: țcartof, chiflă, gri , halbă, ni el, ș ș ț
vai erș ț); construc ii: țan , turn, iglăș ț ț.
În vocabularul reprezentativ al limbii române există apte cuvinte germane: ș pantof, rolă,
spital, mecher, urub, turn, ungur ș ș i încă 64 de cuvinte cu etimologie multiplă: germană iș ș
franceză (nord, profesor, soldat , clasă, mar , metodă, na ionalitate masiv, metal etc) sau ș ț
germană, franceză, greacă, italiană, latină savantă (mecanic, moment, natural, natură, negativ ).
Cea de-a doua categorie este aceea a împrumuturilor germane cu răspândire geografică
regională. Acestea apar în regiuni cu o influen ă germană literară puternică (Banat, Bucovina, ț
Transilvania) sau în teritoriile de contact dintre dialectele germane i dacoromână. Cuvintele din ș
germana austriacă ocupă un loc aparte: termeni de bucătărie ( ainpren „rânta ”, ș crofnă „un fel de
gogoa ă”, ș ribizli „coacăză”, ringlotă „soi de prună”, elerț „ elină”) sau din alte domeniiț
(ringhi pil ș „carusel”). Unii termeni austrieci au pătruns i în limba literară ( ș cremvur ti, parizer, ș
mecher, priș ș ț).
Pe lângă influen a austriacă, există i două influen e dialectale germane: săsească i ț ș ț ș
văbeascăș
Sa ii au fost atesta i în sec. al XII-lea în Sibiu, Bistri ei i Țara Bârsei i o mare parte aș ț ț ș ș
cuvintelor săse ti intră în română înainte de secolul al XIV-lea. ș
1

V. Arvinte (2002) stabile te o serie de criterii pe baza cărora motivează origine săsească a ș
unor cuvinte: cuvinte care se referă la prelucrarea lemnului ( roabă, joagăr, lea , indrilă, ț ș
andurăț), la construc ii medievale ( țan , turnș ț), la agricultură i pomicultură ( șperjă), la
administra ia ora elor ( ț șpârgar), la obiecte casnice ( corfă „paner”, troacă), la cre terea vitelor ș
(opron, urăș ș).
vabii au fost coloniza i în Banat în secolul al XVIII-lea, lucru care explică circula iaȘ ț ț
cuvintelor văbe ti în subdialectul bănă ean. Delimitarea împrumuturilor văbe ti de cele ș ș ț ș ș
austro-germane i de cele din germana literară este dificil de făcut. Cuvinte văbe ti sunt ș ș ș raipel ț
„chibrituri”, lapș „papuc de casă” iar altele pot fi împrumuturi fie văbe ti, fie din germana ș ș
austriacă (maltăr „mortar”, paradaisă „ro ie, tomată”, șraină „crati ă”, ț ringlotă, olăș „cea că”,ș
pais, Ș„cămară de alimente”, po (r) herțș „sobă de
gătit”, ucurț „bomboană”, u paisț ș „garnitură la mâncare”, vailing „vas mare pentru prepararea
aluatului”.
Vocabularul românesc de origine germană este prezent mai ales după secolul al XVIII-lea
i a fost prelucrat atât pe cale scrisă, cât i pe cale orală. El apar ine cu precădere culturiiș ș ț
materiale: comer , meserii, obiecte de uz casnic, alimenta ie. În general, termenii germanici ț ț
denumesc no iuni concrete i au pu ine sensuri, de obicei numai sensul preluat din germană. ț ș ț
Dic ionarul limbii române con ine în jur de 900 de cuvinte de origine germană dar, peț ț
lângă acestea, există alte câteva sute care fac parte din terminologiile tehnice (tipografie,
industria pielăriei etc.) sau există numai în anumite graiuri.
I.2.4. Influen a franceză ț
Influen a limbii franceză este cea mai puternică influen ă în lexicul limbii române, ea a ț ț
dus, în mare măsură, la schimbarea configura iei lexicale a limbii noastre. ț
După ce, în perioada veche, modelele lingvistice care au marcat evoluția limbii noastre au
contribuit mai mult la îmbogățirea structurii interne a vocabularului și mai puțin la modernizarea
acestuia, în perioada modernă are loc o reorientare în ceea ce privește sursele de împrumut,
producându-se ceea ce Sextil Pușcariu numește „reromanizarea” limbii române (Pu cariu ș
1976:375). Caracterul latin al limbii noastre, afinitățile de origine și de structură cu romanitatea
occidentală au determinat, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, o deschidere firească
către receptarea unor neologisme de origine romanică, în mod deosebit din limba franceză.
Dealtfel, despre o semnificativă influență a limbii franceze asupra limbii române se poate
vorbi începând cu sfârșitul acestui secol când apar în Principatele române primele semne ale
civilizației franceze.
Influen a franceză s-a exercitat asupra limbii române ca urmare a rela iilor dintre Fran a i ț ț ț ș
1

România i a prestigiului limbii franceze. Factorii care au contribuit la influen a franceză se ș ț
împart în două categorii: cei comuni tuturor limbilor romanice (sociali, economici, culturali) i ș
cei specifici limbii române.
În lucrarea La culture française en Roumanie (1920), Charles Drouhet, citat de Sultana
Crăia (1995:9), afirmă că există trei perioade ale influenței franceze la români:
1750-1830. – Sub domniile fanariote, cultură franceză începea să fie receptată prin
intermediul cărților și al profesorilor;
1830-1870 – limba franceză invadează toate domeniile și produce nu numai traduceri și
imitații, dar și opere originale scrise de români în limba franceză;
1870- 1920 (data la care este scris textul) – se dă o luptă între influența franceză și cea
germană
Primele cuvinte franceze au pătruns în română indirect, în timpul primei epoci amintite mai sus:
-prin filiera neogreacă ( bezea, ocuparisi)
-prin polonă (reghiment)
-prin rusă (epolet, istoricesc, comisie, ofi ial, servi ie, ț ț artilerie, cavalerie, infanterie
administra ie, constitu ie ț ț)
-prin filieră maghiară (provocălui)
Perioada următoare este caracterizată, din punct de vedere istoric i cultural, de dorin a de ș ț
emancipare politică i culturală a ărilor Române. Din ce în ce mai mult este promovată ideea ș Ț
înlocuirii elementelor vechi, nespecifice limbii române (slavisme, turcisme, grecisme) cu
termenii noi care „să corespundă aspirațiilor, ideilor și instituțiilor noi dintr-o epocă de mari
prefaceri sociale, politice și culturale, pe care le generase ridicarea burgheziei liberale împotriva
feudalismului” (Ștefan Munteanu, Vasile D. Țâra 1978: 25)
Cuvinte turcești precum macat (< din turc. Makat) sau suliman (< din turc. Sülümen) au
fost înlocuite de cuvertură (< din fr. couverture) și fard (< din fr. fard). Unele împrumuturile din
limba franceză au circulat alături de elementele nelatine dezvoltând dublete sinonimice care se
regăsesc și astăzi în limba literară. Sextil Pușcariu ( 1976:72-73.) oferă câteva exemple:
han (< din turc. Han) – hotel (< din fr. hôtel);
cinste (< din sl. Čĩștĩ) – onoare (< din fr. honneur);
jertfă (< din șl. Žrŭtva) – sacrificiu (< din fr. sacrifice) etc
ibovnic (< din șl. Ljubovĭnĭkŭ) – amant (< din fr. amant);
Împrumuturile din limba franceză sunt numeroase i în secolul al XX-lea, mai ales în ș
anumite domenii de activitate: activitate (viață socială, gastronomie, vestimentație, teatru, știință,
tehnică, economie, administrație, sport etc.) În perioada începutului de secol, pătrund în limba
română cuvinte ca: anvergură, bravadă, epata, eșantion, festin, macerat, mignon, nonșalant,
1

recul, șoc, tandru etc.
În ultimele decenii, limba franceză a pierdut teren în fața influenței engleze (care „pune în
umbră orice altă sursă de împrumuturi lexicale, de calcuri semantice și frazeologice”, după cum
observă Rodica Zafiu (2001), astfel încât ritmul împrumuturilor din franceză a scăzut
considerabil. O serie de neologisme precum a badina, badinaj (< din fr. badiner, badinage), a
flana (< din fr. flâner), a efasa (< din fr. effacer), a ranforsa (< din fr. renforcer), inubliabil
(< din fr. inoubliable) s-au adaptat din punct de vedere fonetic, ortografic, morfologic și
semantic, dar au totuși o circulație redusă, fiind lipsite de perspectiva generalizării.
În vocabularul reprezentativ al limbii române, există aproape 200 de cuvinte de sorginte franceză
i aproape 400 de cuvinte cu etimologie multiplă una dintre surse fiind i franceză i apar inș ș ș ț
unor domenii variate: alimenta ie ( țampanieș), termeni militari ( calibru, carabină), marină
(radă), limbaj politico-administrativ ( birocra ie, patriotism, turism ț ), îmbrăcăminte (redingotă),
via ă modernă (țcochet, restaurant), locuin ă ( țparchet), limbaje specializate ( bisturiu) etc. Tot
din franceză sunt i numeroase calcuri frazeologice, relativ recente ( ș a avea remu cări, a merge ș
la inimă, a trage chiulul ).
Multitudinea de împrumuturilor fran uze ti plasează această limbă pe locul trei în ț ș
clasamentul limbilor” donatoare” care au contribuit la îmbogă irea limbii române. ț
I.2.5. Influen a rusă ț
Româna nu are foarte multe cuvinte de origine rusă în vocabular. Desigur, influen a slavă ț
veche a fost destul de puternică asupra limbii române abia închegate, începând să se manifeste cu
precădere de prin secolul al X-lea, de i avuseseră loc contacte între popoare, cu urmări la nivel ș
lingvistic, încă din perioada secolelor VII-IX, conform lui Al. Rosetti.
Influen a rusă constituie, totu i, un soi de continuare a influen ei slave asupra limbii ț ș ț
române, care nu a încetat să se impună, a adar, nici după formarea limbilor slave actuale ș
(bulgara, sârba, ucraineană, polona, rusa).
Rusa în limba română a cunoscut două etape i s-a manifestat atât pe cale cultă, cât i ș ș
populară:
1.odată cu Regulamentele Organice (1829-1853), când au pătruns cuvinte ca: cazon,
pojarnic, polcovnic, pamesnic;
2.influen a rusă modernă care, la rândul ei, are două perioade distincte (T. Hristea, în ț
http://macedonia.kroraina.com/rs/rs12_25.pdf ):
octombrie 1917 – 23 august 1944
după anul 1944 – este cea când ne-au rămas în vocabular agregat, batat, cozoroc,
ciornă, talcioc, pensie, taiga, po tă, rani ă, est, motru, steag, huligan, pufoaică, ș ț ș ș
1

poli ie, samovar, combinat, partinic, bol evic, colhoz, culac, soviet, sputnicț ș ,
combinat, agregat, mecanizator, agrotehnica, procuratura dar i calcuri ș
frazeologice precum activist de partid, colaborator tiin ific, gazeta de perete, ș ț
plan cincinal.
În prima etapă, influen a limbii ruse s-a exercitat în presă, în documentele politice, în ț
limbajul activi tilor de partid. ș
Cea de-a doua etapă a influen ei ruse asupra limbii noastre a fost favorizată de perioada ț
ocupa iei sovietice în România i de regimul comunist instalat aici, lucru care se observă cel mai ț ș
bine la nivelul vocabularului.
I.2.6. Influen a engleză ț
Influența engleză asupra limbilor romanice i implicit asupra limbii române apare în ș
perioada cuceririi Angliei de către normanzi i se manifestă de-a lungul a câtorva secole ca ș
urmare a prezenței francezei ca limbă de cultură în Anglia, cele două limbi, engleza și franceză,
intrând în contact i influen ându-se reciproc. Cuvinte din vocabularul ambelor limbi fac un ș ț
circuit de la engleză la franceză și invers.
După secolul al XIII-lea, influența engleză s-a exercitat asupra tuturor limbilor romanice,
secolul al XX-lea reprezentând apogeul acestei influențe. Împrumutul masiv de termeni anglo-
americani s-a manifestat după al Doilea Război Mondial, fenomen explicabil prin progresul
anumitor domenii ale tehnicii.
Au fost împrumutați termeni din toate domeniile de activitate: transport, finanțe, economie,
politică, modă, știință și tehnică. Aceste împrumuturi din limba engleză în limbile romanice s-au
adaptat diferit la limbile receptoare, spre exemplu: rom. biftec – it. bistecca, fr. bifteck – sp.
bistec, bisté, biftec – ptg. Bife; rom. buget – fr. budget; rom. buldog – fr. bouledogue – sp. buldog
– ptg. Buldogue; rom. cec – fr. chèquè – sp. cheque – ptg. Cheque; rom. claxon – it. claxon – fr.
klaxon – sp. claxon (Sanda Reinheimer-Rîpeanu 2001:54-55).
Influența engleză asupra limbii române actuale este comparată de către lingviștii români cu
cea franceză din secolul al XIX-lea. Împrumuturile din engleză, în special din engleza
Americană, în limba română actuală s-au făcut în perioada 1990-2000, reprezentând aceeași
tendință a tuturor limbilor romanice de a se supune așa-numitei globalizări lingvistice ca urmare
a „imperialismului lingvistic al limbii engleze” (Quirk R., Gabriele Stein, 1990).
Deși în epoca actuală influența limbii engleze se exercită mai ales în direcția variantei sale
americane, nu se face în mod special distincție între americanisme și anglicisme, fiind vorba de
fapt de împrumuturi din limba engleză.
Anglicismele din limba română actuală sunt evidente în domeniul economic, tehnic și în
1

stilul publicistic, presa contribuind la „educarea lingvistică” a publicului și la internaționalizarea
lexicului limbii literare (Dumitrescu 1995:14). Și în limba română, în paralel cu apariția
necesității de a denumi realități noi, se manifestă o modă lingvistică care poate fi înscrisă într-un
soi de mimetism lingvistic prezent și în celelalte limbi romanice.
În funcție de normă socio-culturală, anglicismele din româna contemporană au fost
încadrate și studiate de către unii lingviști în funcție de două categorii de împrumuturi: cele
necesare și cele de lux (Stoichițoiu-Ichim 2001:85). Această împărțire a împrumuturilor din
engleză indică reținerea față de împrumutul masiv de termeni din limba engleză, în ideea
protejării limbii române de o posibilă riscantă „saxonizare”.
Cercetătorii au identificat în limba română și prezența pseudoanglicismelor – cuvinte create
în alte limbi, în special în franceză, ca și cum ar fi cuvinte englezești, de exemplu:
Tenisman sau golaveraj (Hristea, 1973:3-19)
Dintre motivațiile utilizării împrumuturile din limba engleză, studiile lingvistice românești
precizează: evocarea „culorii locale” ( killer, rancher utilizate frecvent în cronicile și în
prezentarea filmelor americane), exprimarea unor sensuri conotative (de obicei, ironice sau
peiorative: puzzle „chestiune greu de rezolvat”, „enigmă”), crearea unor jocuri de cuvinte
(gentleman’s agreement funcționează numai când există gentlemeni), exprimarea eufemistică
(mărfuri second hand, call-girl, gay ), „lenea intelectuală” (Co eriu 1999:30) „folosirea unor ș
termeni pretențioși din dorința vorbitorului de a arăta cât e de cult […], reușind să demonstreze
tocmai contrariul decât intenționa, anume că e incult” (Graur , 1976:56) atragerea clienților prin
denumirea englezească a unor firme sau magazine, numele străine sugerând o garanție a calității,
al succesului financiar și social, spre exemplu: The Best, Perfection, The Office, for you ( Pârlog
1971:57).
Elementele lexicale neologice de origine engleză neadaptate încă sunt utile în condi iile în ț
care ele umplu golurile existente în diversele sectoare de activitate. Pătrunderea lor în lexicul
românesc este generată de realitatea denumită de acestea i are motiva ii culturale i sociale ș ț ș
(nevoia de sincronizare cu tendin e interna ionale, de modernizare), aspecte care conduc la ț ț
acceptarea i asimilarea lor în limbă. A adar, afluen a de anglicisme prezintă beneficii în ceea ș ș ț
ce prive te lexicul românesc prin modernizarea i interna ionalizarea sa. Rolul limbii engleze în ș ș ț
contextul lumii actuale este acela de mijloc comunica ional pentru popoare dintre cele mai ț
depărtate zone ale mapamondului, iar din această perspectivă, procesul în discu ie nu este unul ț
dăunător, el reprezentând un moment important pentru configurarea fizionomiei limbii române
actuale i viitoare. Regenerarea lexicului unei limbi este un fenomen, fără îndoială, natural și nu ș
poate fi înlăturat în condițiile schimbărilor pe care societatea le propune constant.
1

II. ANGLICISMELE ÎN LEXICUL ROMÂNESC
II.1. Neologismul
Acest subcapitol pune în discu ie problema neologismelor care au intrat în limba română ț
începând cu secolele trecute i până în prezent. Subiectul controversat al neologismelor a fost ș
abordat de o multitudine de lingvi ti români, cu percep ii i idei diferite asupra fenomenului, ș ț ș
precum Sextil Pu cariu, Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Theodor Hristea, Florica Dimitrescu, ș
Florin Marcu i al ii. ș ț
Pentru început, vom prezenta principalele accep ii ale țneologismului regăsite în lingvistica
românească. Potrivit DEX (2016:781) neologismul reprezintă un „cuvânt împrumutat de curând
din altă limbă sau creat recent într-o limbă prin mijloace proprii” i este împrumutat din fr. ș
néologisme. Din punct de vedere etimologic, neologismul reprezintă „orice cuvânt nou apărut
într-o limbă oarecare, indiferent dacă e un împrumut sau reprezintă o crea ie internă a limbii ț
respective prin derivare, compunere etc. (cf. grec. Néos «nou» i șlógos «cuvânt, vorbă»)”
(Hristea, 1984:50). În MDN de Florin Marcu (2002:590), conceptul de neologism denume te un ș
„cuvânt nou, împrumutat dintr-o limbă străină sau creat prin mijloace proprii în limba respectivă,
împrumut lexical recent, accep ie nouă a unui cuvânt ( fr. ț ˂ néologisme)”. În lingvistica
românească, sunt percepute ca neologisme „împrumuturile pe care româna le-a făcut din limbile
apusene ori direct din latină pe cale savantă” (Hristea, 1984:50).
Conceptul de neologism cunoa te două încadrări: „în sens larg, este ș neologism orice
cuvânt nou, împrumutat sau creat prin mijloace interne, în sens restrâns, numai cuvântul străin,
împrumutat la o dată nu prea îndepărtată, se nume te ș neologism” (Iordan/Robu, 1978:310). Atât
Iorgu Iordan, cât i Vladimir Robu consideră că ș neologismele sunt „cuvintele împrumutate de
perioada de timp acoperită de conceptul de limbă română contemporană i despre care vorbitoriiș
au con tiin a că sunt cuvinte noi” (1978:310). Tot lingvi tii sus men iona i sunt de părere că ș ț ș ț ț
motivele „inova iilor lexicale prin împrumuturi de cuvinte neologice sunt de natură socială: se ț
împrumută cuvinte care semnifică aspecte noi ale culturii materiale i spirituale ale comunită ii ș ț
lingvistice române ti, ceea ce înseamnă că atât semnificantul, cât i semnificatul sunt inova ii i ș ș ț ș
îmbogă esc simultan atât patrimoniul lingvistic, cât i câmpul de referin ă semantică ț ș ț
extralingvistic, construind o expansiune cantitativă i calitativă. Mai mult încă, sunt cazuri în ș
care inova iile de vocabular sunt determinate de apari ia unui câmp semantic nou, determinat, la ț ț
rândul lui, de aspecte noi, inexistente ori nedescoperite în realitatea extralingvistică dată. A a ș
este cazul cu terminologia tehnică i tiin ifică creată în zilele noastre la cerin ele revolu iei ș ș ț ț ț
tehnico- tiin ifice din ările avansate i care alimentează tot mai mult lexicul interna ional” ș ț ț ș ț
(Iordan/Robu 1978:311).
Odată cu aprofundarea studiilor legate de cuvintele împrumutate, s-a ajuns la concluzia că
1

în limba română sunt prezente mai multe tipuri de împrumuturi. Gramaticianul Petru Zugun
(2000:160) clasifică împrumuturile în neologisme, barbarisme i șxenisme. În studiul său
lingvistic, acestea din urmă sunt definite astfel: „Se numesc neologisme împrumuturile i ș
forma iile lexicale realizate în epoca modernă a limbii române i adaptate sub raport semantic. ț ș
Împrumuturile neadaptate cele care nu s-au diferen iat prin nici o trăsătură semantică de ț
sinonime ale lor – sunt barbarisme, iar cele care sunt păstrate inten ionat cu formă i sensul din ț ș
limbile împrumutătoare sunt xenisme” (Zugun 2000:160). O altă lingvistă care a abordat în
repetate rânduri problema împrumuturilor consideră xenismele ca fiind „cuvinte aloglote”,”
străinisme” sau „cuvinte străine”, oferind o gamă largă de exemple precum: cash, show, jogging,
story, talk-show, supermarket, trend (Stoichi oiu-Ichim 2001:83). ț
Introducerea masivă a neologismelor în limba română începând cu secolul al XVIII-lea, a
condus la diferite opinii i a stârnit reac ii în rândul oamenilor de cultură. Cei care se ș ț
împotriveau cu vehemen ă neologismelor considerau că limba română este suficient de bogată, ț
iar neologismele ar fi putut fi acceptate numai în cazuri excep ionale, „neologismele sunt numai ț
atunci de primit când ne lipse te cuvântul în limbă de până acum, iar ideea trebuie neapărat să ș
fie introdusă” (Maiorescu, 1973:39).
Iorgu Iordan (1947:465) era de părere că „Lupta împotriva neologismelor merge mână în
mână cu luptă politică împotriva străinilor: amândouă sunt manifestarea aceluia i na ionalism în ș ț
câmpuri de activitate aparent deosebite. Cine este na ionalist în problemele politico-sociale i ț ș
vede în influen ele externe o primejdie pentru neamul său este, de obiceiu, i antineologist”. ț ș
Iorgu Iordan este de părere că introducerea neologismelor nu poate fi oprită decât dacă poporul
respectiv trăie te izolat de restul lumii. (pag.466) Lingvistul sus inea introducerea neologismelor ș ț
atunci când acestea erau menite să numească no iuni noi, considerând că oricât de modern ar fi ț
un popor „subt raportul culturii i al civiliza iei, el nu poate descoperi i inventa tot ce mintea ș ț ș
omenească este aptă de a imagina” (Iordan 1947:467).
Cunoscutul Sextil Pu cariu prezenta faptul că „Împotriva întrebuin ării excesive i ș ț ș
neîngrădite de nici un scrupul tradi ionalist a neologismului în zilele noastre, când con tiin a ț ș ț
na ională s-a întărit din ce în ce mai mult, s-au ridicat iară i glasuri mai mult sau mai pu inț ș ț
competente, care au pornit o campanie antineologistă în presă i prin bro uri. Ca acum o sută de ș ș
ani, asistăm la discu ii în jurul neologismulului. Discu ia e binevenită, întrucât de teaptă în ț ț ș
cercuri largi un interes nescăzut pentru limbă, ea e în acela i timp inutilă, căci neologismul care ș
n-are drept de cetă enie se elimină de la sine. Ce e val, ca valul trece…” (Pu cariu 1976:392). ț ș
Acesta din urmă mărturisea faptul că va folosi neologismele în măsura în care ÎI va permite
„bunul sim i tactul”, astfel încât să fie în eles cu ușurință de cei care îl citesc (1976:392). ț ș ț
De i pare că Pu cariu (1976:397-398) accepta cu ușurința i neînfricat pătrundereaș ș ș
1

neologismelor în limbă, el considera că primejdia adoptării neologismelor în detrimentul
cuvintelor autohtone este mult mai mare decât i-au putut închipui, de exemplu, puri tii pe care ș ș
ÎI critică dur: „Neologismul e adesea introdus în limbă din comoditate. Cărturarilor, care sunt de
obicei bilingvi, cuvântul din altă limbă le vine uneori mai iute în minte decât cel autohton. Fără
să caute echivalentul în tezaurul lexical al limbii materne, ei iau pe cel străin. Cei ce
întrebuin ează neologismul din comoditate sau din snobism fac să se atrofieze puterea creatoare ț
a limbii. Neologismul e că împrumutul extern, absolut necesar în epoci de mari prefaceri, dar
pentru că împrumutul să fie folositor, el trebuie să fie întrebuin at spre punerea în valoare a ț
bogă iei na ionale”. ț ț
Acesta considera că limba română este suficient de bogată încât să reziste valurilor de
neologisme care nu î i au locul în orice context: „Îmbogă irea normală a limbii se face prin ș ț
valorizarea elementelor vechi, printr-o necurmată împrospătare a celulelor din organismul viu al
limbii” (Pu cariu 1976:398). Spre a demonstra faptul că limba română î i poate crea pe cont ș ș
propriu cuvintele de care are nevoie, Pu cariu relatează o scurtă anecdotă în care unei servitoare ș
ÎI este cerut de către stăpâna un ruj. Servitoarea nefiind obi nuită cu acest neologism, uită repede ș
cuvântul, dar tiind, totu i despre ce concept este vorba, creează un nou termen „buzelnic”, ș ș
dintr-un cuvântul vechi, deja existent în limba română, buză i sufixul instrumental ș -elnic
(Pu cariu 1976:398). ș
O altă autoare importantă care s-a preocupat de problema neologismelor, Valeria Gu u ț
Romalo (2008:141) critică preferin a oamenilor, în general, pentru utilizarea neologismului fără ț
a analiza avantajele sau dezavantajele: „dacă în limbă există un cuvânt vechi i un neologism, ș
mai mult sau mai pu in sinonime, neologismul este cel considerat mai «literar», mai «cultivat» i ț ș
ca atare preferat. Sinonimia nu este însă aproape niciodată perfectă, iar cei doi termeni nu se pot
utiliza unul în locul celuilalt chiar în toate contextele”. Aceasta explică faptul că un cuvânt vechi,
considerat obi nuit, poate avea un con inut semantic mai bogat decât neologismul aferent, cel ș ț
din urmă neputând fi folosit întotdeauna. Faptul acesta poate conduce la combina ii semantice ț
incorect i de prost gust. Pentru a exemplifica acest lucru, autoarea ne pune la dispozi ie un ș ț
număr important de exemple: „gre ite sunt formulările de tipul: ș Fermoarul acesta nu circulă.
Sau Ceasul văd că sta ioneazăț. În primul exemplu, a circula înlocuie te pe șa merge, iar în cel
de-al doilea este întrebuin at neologismul ța sta iona țîn locul vechiului a sta. Vorbitorii au recurs
deci la neologisme sinonime cu verbele vechi, obi nuite în asemenea situa ii în limbă vorbită, ș ț
neglijând faptul că între cele două verbe nu există un raport de sinonimie perfectă. Verbul a
merge este într-adevăr sinonim cu a circula, dar numai atunci când indică «o mi care de ș
deplasare» (…) Raportat însă la un mecanism (ceas, fermoar etc.), verbul a merge este sinonim
cu a func iona ț, i nu cu șa circula” (Gu u Romalo 2008:141). ț
1

După cum se poate observa, neologismele au constituit un subiect studiat îndeaproape, care
a stârnit controverse în rândul lingvi tilor din toate ările care s-au confruntat cu acest fenomen. ș ț
Este greu de spus că ar putea exista limbi care nu au fost supuse unor astfel de schimbări
deoarece, acest lucru se datorează contactelor neîntrerupte dintre societă i, oricât de diferite ar fi ț
acestea. Comunită ile au nevoie de interac iune, de schimbare permanentă, iar acest lucru se ț ț
reflectă i la nivelul limbii care tinde mereu spre schimbare, spre progres pentru a se potrivi ș
noilor realită i sociale. Neologismele au reprezentat i reprezintă un fenomen schimbător în ț ș
sensul că ceea ce a reprezentat cândva un neologism, acum poate fi doar un cuvânt uzual, iar
ceea ce este acum un neologism, peste ani va deveni un cuvânt comun sau poate va dispărea cu
totul din limbă, a a cum a mai fost cazul. Constantin Frâncu (1979:189) este de părere că ș
„inova iile lingvistice individuale intră în limbă numai dacă răspund unei necesită i sociale de ț ț
comunicare, iar atunci când inova iile sunt cerute de o nevoie socială, ele pleacă simultan de la ț
mai mul i indivizi, fiind convergente”. ț
Pentru a ilustra cât de bogată este limbă română contemporană în ceea ce prive te numărul ș
neologismelor provenite din diferite limbi, vom prezent o serie de exemple culese din lucrarea
lui Florin Marcu (2008), Dic ionar uzual de neologismeț :
Apedúct s. n. construc ie hidrotehnică prin care se transportă apă de la captare până la ț
destina ie. ( lat. ț ˂aquaeductus),
Bulevárd s. n. stradă largă, de mare circula ie. ( fr. ț ˂boulevard),
Cómics s. n. bro ură, carte cu povestiri prezentate sub formă de desene-legende dispuse peș
benzi. ( engl. ˂comics),
Débit s. n. 1. Sumă datorată unui creditor. 2. Coloană în stânga unui cont. ( it. ˂debito),
Elocvént. – Ă adj. 1. Care vorbe te frumos i convingător. ș ș 2. Grăitor, concludent,
edificator. ( fr. ˂éloquent),
Feribót s.n. navă amenajată pentru transbordarea trenurilor de pe un mal pe altul al unei
ape. ( engl. ˂farry-boat),
Germanístică s.f. studiul limbilor i literaturilor germanice. ( germ. ș ˂ Germanistik),
Hipotensiúne s. f. scădere anormală a tensiunii arteriale. ( fr. ˂hypotension),
Impedimént s. n. piedică, obstacol. ( it. ˂impedimento),
Júxtă s.f. traducere juxtaliniară a unor texte grece ti sau latine ti. ( lat. ș ș ˂ iuxta),
Kitsch/chici/s. n. artă de prost gust, pseudoartă, obiect de proastă calitate. ( germ. ˂Kitsch),
Lacónic. – Ă adj. concis, lapidar succint. ( fr. ˂laconique),
Martíriu s.n. suferin ă, tortură îndurată de un martir. ( lat. ț ˂ martyrium),
Návă s. f. 1. Vas plutitor de mari dimensiuni. 2. Aeronavă. 3. Naos. ( it. ˂nave),
Ósram s. n aliaj de osmiu i wolfram ( germ. ș ˂ Osram),
1

Palát s. n. partea superioară a cavită ii bucale, cerul gurii. ( lat. ț ˂ palatum),
Quetzál s. m. unitatea monetară în Guatemala. ( sp. ˂quetzal),
Rádă s. f. zonă a unui port unde sta ionează navele la ancoră. ( fr. ț ˂ râde),
Schif s. n. ambarca ie de sport cu vele, rame sau motor, cu scaune mobile, lungă i ț ș
îngustă, sportul practicat cu această ambarca ie. ( engl. ț ˂skiff),
lágăr Șs. n. melodie de muzică u oară de mare succes la un moment dat, cântec la modă. ș
( germ. ˂Schlager),
Tapét s. n. hârtie, pânză, mătase care se aplică pe pere i, în loc de zugrăveală. ( it. ț ˂
tappeto),
ar Țs. m. nume dat suveranului Rusiei, înainte de revolu ia din octombrie 1917 ț
(suveranului sârbilor, bulgarilor). ( fr. ˂tsar),
Umíl. – Ă adj. 1. Smerit, supus, modest. 2. (fig.) cu o înfă i are neîngrijită, sărăcăcios. ( ț ș ˂
lat. humilis),
Vacán ă țs. f. 1. Timp de odihnă acordat elevilor i studen ilor, perioadă de concediu. ș ț 2.
Timp în care un post, o func ie, o demnitate rămânvacante. ( fr. ț ˂ vaccance),
Watt s. m. unitate de măsură a puterii electrice, egală cu puterea unui joule pe secundă. ( ˂
fr. watt),
Xerografie s. f. procedeu de tipar, de copiat i multiplicat, folosind plăci acoperite cu un ș
strat de material sensibil la lumină. ( germ. ˂Xerographie),
Yóga s. n. coală filozofică indiană cu tradi ii străvechi, care urmăre te adâncireaș ț ș
cunoa terii eului în scopul eliberării de via a materială, ( ș ț p. ext.) ansamblu de exerci ii care duc ț
la stăpânirea deplină a organismului uman prin încetinirea respira iei, a bătăilor inimii i ț ș
realizarea stării de insensibilitate totală. ( fr. ˂yoga),
Zégras s. n. iarbă-de-mare, algă. ( germ. ˂Seegras).
Lista exemplelor de mai sus demonstrează prezen a neologismelor în toate domeniile ț
limbii române contemporane i ajută la în elegerea mai bună a fenomenului lingvistic. ș ț
II. 2. Problema anglicismelor în lexicul românesc
Nevoia de înnoire i dezvoltare a vocabularului unei limbi constituie un fapt ce nu poate ș
fi ignorat cu u urin ă deoarece reprezintă o realitate a societă ii umane, indiferent de zonă, etnie, ș ț ț
cultură sau principii. Continua schimbare a vocabularului unei limbi este un proces iminent i ș
esen ial manifestat în toate epocile unui popor. După cum spunea Maria Laura Rus, „Fiecareț
epocă a avut neologismele sale: slavonisme (cuvinte intrate în limbă în special prin traducerile de
căr i biserice ti), grecisme, turcisme (în perioada fanariotă), ungurisme (mai ales în perioadaț ș
stăpânirii austro-ungare în Transilvania) fran uzisme (mai ales în epoca modernă), anglicisme i ț ș
1

americanisme mai recent.” (Rus f. d.).
Îndreptându-ne aten ia spre influen a limbii engleze asupra limbii române, trebuie să ț ț
începem prin a men iona faptul că discutăm despre un fenomen interna ional, chiar mondial, ț ț
datorat globalizării, care exercită o influen ă substan ială asupra numeroase limbi. Împrumutul ț ț
din limba engleză s-a accentuat în toate limbile europene, cu precădere, după cel de-Al Doilea
Război Mondial prin noută ile i progresele de la nivelul tuturor domeniilor i prin intermediul ț ș ș
limbajelor de specialitate cum sunt: limbajul tehnic, limbajul sportiv, limbajul naval, limbajul
informatic, limbajul economic i limbajul presei. Putem chiar afirma faptul că limba engleză ș
reprezintă un centru lingvistic cu caracter politic, social, economic i cultural care conduce la o ș
permanentă influen ă. ț
De i limba engleză nu face parte din familia limbilor romanice i am fi tenta i săș ș ț
sus inem faptul că nu poate avea legătură cu limbile romanice în general i cu limba română înț ș
particular, trebuie să amintim faptul că atât limba engleză, cât i limba română fac parte din ș
familia mai mare a limbilor indo-europene. Din cauza diferitelor invazii teritoriale, lexicul
englez a suferit câteva influen e externe. În perioada anglo-saxonă, nivelurile lexicale i ț ș
morfologice ale limbii engleze au fost influen ate de cuvintele de origine latină deoarece, la ț
sosirea anglo-saxonilor în Britania, aici se aflau deja cel ii. A adar, convie uirea i contactul ț ș ț ș
permanent dintre anglo-saxoni i popula ia de origine romanică, înaintea stabilirii permanente a ș ț
anglo-saxonilor, a avut drept efect folosirea limbii române de către germanici timp de câteva
secole, ace tia împrumutând diverse cuvinte latine ti referitoare la consumabile, comer , dar i ș ș ț ș
religie. Consultând Webster s New Twentieth Century Dictionary Of The English Language ʼ
Unabridged, descoperim câteva exemple esen iale care demonstrează etimonul de origine latină ț
a unor cuvinte engleze ti i, totodată, putem observa că sensul cuvintelor cu etimologii diferite ș ș
nu diferă foarte mult:
engl. audit (1. Examinare periodică a unor bunuri realizată de persoane autorizate. 2.
Rezultatul acestei examinări.) lat. ˂auditus (auz.), rom. audit fr˂. audit,
engl. antenna (1. Pereche de organe de sim ata ate de capul unor insecte sau crustacee. 2. ț ș
Antenă, set de fire folosite pentru a transmite i a primi unde electromagnetice.) lat. ș ˂ antenna
(antenă de corabie.), rom. antenă fr. ˂antenne, lat. antenna,
engl. bonus (1. Premiu. 2. Primă.) lat. ˂bonus (bun.), rom. bonus engl. ˂bonus,
engl. cross (1. Instrument de tortură pentru criminali. 2. Emblemă a religiei cre tine. 3. ș
Monument memorial. 4. Monedă însemnată cu semnul crucii. 5. În teologie, suferin a lui ț
Hristos.) lat. ˂crux (cruce.),
engl. error (1. Gre eală în judecată. 2. Un lucru făcut gre it din cauza ignoran ei. 3. O ș ș ț
vină morală. 4. Gre eală în drept.) lat. ș ˂ error (rătăcitor, gre eală, vină, eroare.), rom. ș eroare ˂
1

fr. erreur, lat. error,
engl. etymon (semnifica ia originală a unui cuvânt vechi.) lat. ț ˂ etymon (sensul literal al
unui cuvânt, etimologie.), rom. etimon fr. ˂étymon,
engl. formula (1. Expresie conven ională. 2. Regulă sau metodă de a realiza ceva. 3. ț
Re etă, prescrip ie. 4. Set de simboluri algebrice care exprimă un principiu în matematică. 5.ț ț
Formulă chimică.) lat. ˂formula (normă, regulă, model.), rom. formulă fr. ˂formule, lat.
formula,
engl. vacuum (1. Spa iu complet gol. 2. Vid.) lat. ț ˂ vacuum (spa iu gol, liber.), rom. ț
vacuum fr., lat. ˂vacuum,
engl. via (1. Drum, cale. 2. Prep. prin, via.) lat. ˂via (drum, cale.), rom. via fr., lat. ˂via.
Totu i, influen a latină nu s-a oprit aici, aceasta continuând după secolul al XII-lea prin ș ț
intermediul împrumuturilor directe sau indirecte din limba franceză. Analizând cuvintele din
limba latină ce au fost împrumutate de limba engleză i care se regăsesc i în limba română i în ș ș ș
alte limbi romanice putem afirma că „Limba engleză are o importantă componentă romanică – de
sursă franceză – i numeroase cultisme latine ti (de tipul ș ș audit, bonus, campus, item, medium)”
(Avram 1997:9). Acestea fiind spuse putem sus ine ideea Mioarei Avram (1997:9) precum că ț
„Împrumuturile din engleză continuă astfel, adesea, mai vechiul proces de
relatinizare/reromanizare a limbii române moderne, proces care s-a produs i în alte momente ale ș
istoriei noastre prin limbi de alte origini”.
Influen a limbii engleze asupra limbii române a luat amploare după 1989, de i începuse ț ș
cu mult înainte, în mod indirect, prin intermediul altor limbi precum franceza, ceea ce presupune
că analiza ar trebui realizată dintr-o perspectivă mai complexă decât cea a împrumutului direct.
Aceasta din urmă s-a exercitat, în mod special asupra lexicului, devenind o sursă de împrumuturi
care poartă denumirea de anglicisme. În acest sens, Stoichi oiu-Ichim Adriana afirma faptul că ț
„În Europa de Est, ritmul de pătrundere a anglicismelor s-a accelerat odată cu ie irea ărilor din ș ț
sfera totalitarismului izola ionist i cu abandonarea a a-zisei limbi de lemn” (Liutakov, 1993, ț ș ș
apud Stoichi oiu-Ichim, 2001:84). Iar Mioara Avram (1997:8) subliniază faptul că „ ările din ț ț
estul Europei recuperează într-un interval mai scurt anumite rămâneri în urmă de până în 1989,
ceea ce face ca i sub aspect lingvistic ocul tranzi iei să fie mai mare”. ș ș ț
Termenul de anglicism este foarte cunoscut în lingvistica românească i a fost definit în ș
mai multe moduri de către filologii români în diversele lucrări de specialitate. Conform DEX
(2016:47) anglicismul reprezintă o „expresie specifică limbii engleze, cuvânt de origine engleză
împrumutat, fără necesitate, de o altă limbă i neintegrat în această”. În cea de-a III edi ie a DN ș ț
(1978:68), acest cuvânt apare definit drept „expresie proprie limbii engleze, cuvânt de origine
engleză, împrumutat de o altă limbă, încă neînregistrat în această”. Cunoscuta lingvistă Mioara
1

Avram, cea care a i scris despre acest fenomen, descrie ș anglicismul (sau englezism, cum a mai
fost numit) ca fiind „o unitate lingvistică (nu numai cuvânt, ci i formant, expresie frazeologică, ș
sens sau construc ie gramaticală) i chiar tip de pronun are sau/ i de scriere (inclusiv de ț ș ț ș
punctua ie) de origine engleză, indiferent de varietatea teritorială a englezei, deci inclusiv din ț
engleza americană, nu doar din cea britanică” (Avram 1997:11). Adriana Stoichi oiu-Ichim ț
utilizează conceptul de anglicism pentru „împrumuturi recente din engleza britanică i ș
americană, incomplet sau deloc adaptate (ca atare, ele se scriu i se rostesc în română într-un ș
mod foarte apropiat sau identic cu cel din limbă de origine)” (Stoichi oiu-Ichim 2001:83). Tot ț
autoarea deja men ionată realizează o clasificare precisă între ț anglicisme (cuvintele care
urmează a fi asimilate de către normele limbii): master, racket, supermarket i șxenisme (cuvinte
neadaptate, numite i șbarbarisme): cash, show, trend.
Cu ocazia conferin elor intitulate țLimba română i rela iile ei cu istoria i cultura ș ț ș
românilor, organizate de către Academia Română, Mioara Avram (1997:7) ne arată rolul pe care
l-au jucat împrumuturile angliciste pentru limba română „Influen a engleză asupra limbii române ț
nu este o noutate a perioadei actuale, de după 1989. Ea are o vechime de peste un secol i ș
jumătate, timp în care s-a exercitat la început mai pu in direct i mai mult prin intermediul altor ț ș
limbi, în special franceza. Pentru secolul trecut, chiar dacă nu cercetăm presa i alte documente ș
de epocă, avem mărturia operelor literare ale lui C. Negruzzi, Ion Ghica i, ceva mai târziu, I. L. ș
Caragiale, cu renumitele sale High Life i șFive o'clock. Destul de puternică în anumite limbaje
func ionale (economie-în special finan e, industria petrolului, marină −, sport, cinematografie,ț ț
via ă mondenă) în prima jumătate a secolului nostru ceea ce se poate vedea din lucrările deț
sinteză ale lui Sextil Pu cariu ( șLimba română, vol. I, Privire generală , edi ie I, 1940) i Iorguț ș
Iordan (Limba română actuală. O gramatică a „gre elilor” ș, edi ia I, 1943) i din articolele deț ș
presă ale lui Alexandru Graur (reunite, în ultimii ani ai vie ii sale, în volumele Pu ină gramatică, ț ț
I, 1987, ÎI, 1988) −, influen a engleză s-a dezvoltat mult după al doilea război mondial”. ț
Domeniile în care se manifestă limba engleză sunt numeroase i variate. Introducerea ș
anglicismelor în dic ionarele ortografice i explicative ale limbii române ne demonstrează ț ș
intrarea lor permanentă în limbă. DEX con ine suficiente exemple pentru diferitele domenii de ț
activitate:
Terminologia economică i financiară: ș
Broker s. m. „Persoană fizică sau juridică autorizată, care se ocupă, în numele clien ilor, cu ț
tranzac ionarea valorilor imobiliare, a unor mărfuri i servicii, în schimbul unui comision. – ț ș
Cuv. engl.”,
Dealer s. m. „1. Persoană juridică (firmă) autorizată să execute tranzac ii cu valori ț
imobiliare, cu titlu profesional, ca fapt de comer i pe cont propriu. ț ș 2. Agent de bursă. – Din.
1

Engl. dealer.”.
Discount s. n. „1. Reducere de pre la unele produse sau servicii cu scopul de a trage ț
clien ii, rabat comercial. ț 2. Diferen a dintre pre ul curent i valoarea nominală a unei ț ț ș
obliga iuni pe pia a financiară. – Cuv. engl.”, ț ț
Dumping s. n. „Vânzare a mărfurilor pe pia a externă la pre uri mai scăzute decât acelea ț ț
de pe pia a internă i mondială, practicată de unele ări în scopul înlăturării concuren ilor i al ț ș ț ț ș
acaparării pie elor externe. – Din engl. ț dumping.”
Lobby s.n. „Grup de persoane care influen ează în parlament, în guvern etc. Adoptarea ț
unor hotărâri, grup de presiune (politică, diplomatică etc.). – Cuv. engl.”,
Management s.n. „1. Activitatea i arta de a conduce. ș 2. Ansamblul activită ilor de ț
organizare, de conducere i de gestiune a întreprinderilor. – Cuv. engl.”, ș
Staff s. n. „Grup de persoane cu atribu ii speciale, de conducere a unei întreprinderi, a unei ț
organiza ii etc. – Din engl. ț staff”.
Terminologia informatică:
Chat s. n. „Program care permite conversa iile on-line cu transmitere (aproape) instantanee ț
a mesajelor. – Cuv. engl.”,
Desktop s. n. „Imagine care apare la deschiderea calculatorului i pe care se pot vedea ș
simbolurile programelor ce pot fi activate. – Din engl. desktop.”,
Display s. n. „1. Dispozitiv de vizualizare folosit ca periferic la calculatoare. 2. Afi ajș
optoelectronic care con ine un grup de cifre, folosit la instrumentele de măsură. ț 3. Caracter
tipografic sau literă tipografică aldină cursivă. – Din engl. display.”,
Harddisk s. n. „Dispozitiv care con ine unul sau mai multe discuri rigide (acoperite cu un ț
material care permite înregistrarea magnetică a datelor), capuri de citire sau scriere i un motor ș
de antrenare a discurilor (…). Din engl. hard-disk.”.
Mouse s. n. „Dispozitiv ac ionat manual, conectat la calculator, a cărui de plasare pe o ț
suprafa ă antrenează deplasarea cursorului pe ecranul monitorului. Din engl. ț mouse.”,
Site s. n. „Loc în care se pot accesa informa ii utile (texte, imagini, sunete, programe) într- ț
o re ea de calculatoare, de obicei internet. – Cuv. engl. ț site.”,
Software s. n. „Set de informa ii necesare func ionării unui computer (sistemul de operare, ț ț
limbaje de programare, programe-aplica ii etc.). Cuv. engl.”. ț
Terminologia muzicală:
Background s. n. „1. Fundal. 2. Fond orchestral al unei partituri solistice, mai ales în jazz
(…). – Din engl. background.”,
Blues s. n. „Gen muzical care influen ează jazz-ul i majoritatea genurilor derivate din ț ș
rock. – Din engl. blues.”,
1

Hit s. n. „ lagăr care, în urma unei promovări sus inute, ob ine un succes comercial Ș ț ț
deosebit i apare în topuri. – Din engl. ș hit.”,
Live adj. invar., adv. „(Care este) realizat, transmis în direct, pe scenă, în fa a publicului. – ț
Cuv. engl.”,
Play-back s. n. „Redare, reproducere a unei înregistrări. Dublare a vocii unui actor, a unui
cântăre de muzică u oara. – Cuv. engl.”, ț ș
Single s. n. „Disc care con ine câte o singură piesă pe fiecare fa ă. – Cuv. engl.”. ț ț
Terminologia sportivă:
Badminton s. n. „Joc sportiv asemănător cu tenisul, în care mingea cu pene nu trebuie să
atingă solul. – Din engl., fr. badminton.”,
Baseball s. n. „Joc sportiv na ional nord-american, asemănător cu oina. – Din engl. ț basse-
ball.”,
Bowling s. n. „1. Variantă a jocului de popice. 2. Loc, teren amenajat pentru bowling i ș
alte jocuri mecanice. – Din engl. bowling.”,
Derby s. n. „1. Cursă specială de trap sau de galop a celor mai buni cai de trei ani, care are
loc o dată pe an. 2. Întrecere sportivă de mare importan ă între două echipe, pentru stabilirea ț
clasamentului. – Din engl., fr. derby.”.
Fitness s. n. „Ansamblu de exerci ii de educa ie fizică desfă urate în general în săli ț ț ș
prevăzute cu aparate speciale, practicate pentru a ob ine o bună formă fizică. – Cu. Engl.”. ț
Terminologia alimentelor:
Brandy s. n. „1. Coniac. 2. Sort sau por ie de brandy. – Cuv. engl.”, ț
Cheeseburger s. m. „Hamburger cu un strat de brânză topită pe deasupra. – Cuv. engl.”,
Hamburger s. m. „Chiftea plată prăjită care se serve te într-o chiflă. – Din fr., engl. am. ș
Hamburger.”,
Hotdog s. m. „Crenvur t fiert, servit cu mu tar, într-un corn fierbinte. – Cuv. engl.”, ș ș
Ketchup s. n. „Sos picant preparat din suc de ro ii, o et i mirodenii. – Cuv. engl.”. ș ț ș
Whisky s. n. „1. Băutură cu mare procent de alcool ob inută prin distilarea cerealelor în ț
condi ii speciale. ț2. Sortiment sau por ie de whisky. – Cuv. engl.”. ț
Terminologia modei:
Design s. n. „1. Domeniu multidisciplinar interesat de ansamblulul factorilor (social-
economici, func ionali, tehnici, ergonomici, estetici, etc.) care contribuie la aspectul i calitatea ț ș
produsului de mare serie. 2. Aspect exterior, fel în care se prezintă un lucru (din punct de vedere
estetic). – Din engl. design.”,
Lifting s. n. „Interven ie chirurgical-estetică de redresare a structurilor cutanate lăsate. – ț
Cuv. engl.”,
1

Look s.n. „Înfă i are, aspect, imagine. – Cuv. engl.”, ț ș
Make-up s. n. „1. Înfrumuse area cosmetică a fe ei, machiaj. ț ț 2. Denumire pentru anumite
produse cosmetice. – Cuv. engl.”.
Influen a masivă a anglicismelor a dat na tere unor controverse în rândul oamenilor de ț ș
cultură, mai ales în Fran a unde limba „s-a confruntat cu invazia anglicismelor încă din anii 50. ț ʼ
Reac ia lingvi tilor s-a concretizat într-o serie de lucrări al căror numitor comun este atitudinea ț ș
puristă, culminând cu propuneri legislative menite să protejeze limba na ională” (Stoichi oiu- ț ț
Ichim 2001:84). Stoichi oiu-Ichim Adriana men ionează i faptul că printre cei care au criticat ț ț ș
cu vehemen ă invazia anglicismelor se numără Alexandr Soljenițân, Octavian Paler, Geo ț
Dumitrescu, dar i oameni simpli care au dus la proteste exagerate. ș
Mioara Avram (1997:7) ne aduce la cuno tin ă faptul că i lingvi tii români au protestat ș ț ș ș
împotriva utilizării limbii engleze, dar punctează câteva lucruri care sunt menite să contracareze
aceste reac ii negative inutile „în orice referire la limba română de astăzi a devenit un loc comun ț
protestul său numai lamenta ia cu referire la ceea ce unii numesc ț anglomanie, influen a engleză ț
fiind văzută ca un act de invazie lingvistică în tulburea noastră tranzi ie, invazie care ar pune în ț
pericol existen a limbii române, în orice caz specificul ei na ional”. Printr-un prim argument ț ț
favorabil limbii engleze, lingvista sus ine că limba engleză utilizată nu este un fenomen ț
lingvistic legat de anumite influen e i structuri politice, manifestându-se la nivel global „la ț ș
Paris, Roma, Berlin sau Atena sunt tot atâtea firme scrise în engleză sau în pseudoengleză ca i ș
la noi, iar cuvintele împrumutate în limbile respective sunt cam acelea i” (Avram 1997:8). Un al ș
doilea argument bine sus inut se leagă de faptul că limba engleză nu este mai periculoasă decât ț
celelalte influen e manifestate asupra lexicului nostru care are o tendin ă puternică de ț ț
împrumutare i adaptare „cunoscută fiind marea ospitalitate a românei, dublată de capacitatea ei ș
de asimilare/integrare a împrumuturilor până i în mediul alofon (…), este de presupus că ș
anglicizarea – gre it numită de unii ș anglofonizare, ba chiar anglicanizare! – Va fi depă ită a a ș ș
cum au fost depă ite în timp slavizarea, grecizarea, rusificarea, italienizarea sau francizarea” ș
(Avram 1997:9). Autoarea consideră că singurul pericol pe care îl poate constitui influen a ț
limbii engleze este reprezentat de faptul că numeroase cuvinte engleze ti sunt utilizate de ș
oameni cul i, cunoscători ai limbii engleze, iar acest lucru se manifestă ca o barieră împotriva ț
integrării i adaptării, la sistemul gramatical românesc, a cuvintelor de origine engleză ș
„variantele criticate i marginalizate, limitate, în general, la stiluri neliterare, de tipul bi ni ă (< ș ș ț
engl. business), blugi (< engl. blue jeans), ciungă (< engl. chewing-gum), dangarezi (< engl.
dungarees), gref (< engl. grapefruit), hodog (< engl. hot dog), demonstrează că fără frâna
lucrărilor normative i a cunoscătorilor limbii engleze anglicismele recente s-ar adapta la limba ș
română la fel de u or ca împrumuturile din alte straturi etimologice” (Avram 1997:10). George ș
1

Pruteanu (2007), filolog român, sus inea punctul de vedere al Mioarei Avram „ceea ce pretind, ț
însă, e ca noile cuvinte – repet: binevenite! – Să fie scrise române te ș. Nu putem scrie nici
fran uze te, nici ungure te, nici engleze te limba română. (…) În toate cazurile în care e posibilț ș ș ș
fără pierderi semnificative, orice cuvânt nou-preluat trebuie integrat sistemului, asimilat,
autohtonizat, conform regulilor de scriere i de pronun ie ale limbii române”. ș ț
Bineîn eles, pătrunderea anglicismelor este favorizată de vorbitorii care le folosesc în mod ț
uzual, acest lucru neputând fi controlat sau interzis în vreun fel. Cuvintele engleze ti nu ar aduce ș
niciun prejudiciu limbii române dacă acestea ar fi folosite cu măsură. Utilizarea lor excesivă i în ș
contexte inadecvate, fără a ine seama de interlocutor i de scopul comunicării, ar putea duce la ț ș
o situa ie ridicolă. Totu i, nu putem ignora faptul că unele cuvinte sunt necesare deoarece, a a ț ș ș
cum explică Stoichi oiu-Ichim Adriana (2001:85), există i „cuvinte sau unită i frazeologice ț ș ț
care nu au corespondent românesc: manager, broker, snack-bar, hamburger, fan etc”.
ÎI. 3. Etimologia anglicismelor
Etimologia reprezintă ramura lingvisticii care studiază originea cuvintelor i urmăre te ș ș
evolu ia acestora cu privire la sens i formă, pornind de la cel mai vechi cuvânt numit ț ș etimon
sau sursă. Etimologia directă se referă cuvintele care au fost mo tenite sau împrumutate dintr-un ș
etimon cert. Etimologia indirectă are drept scop căutarea sursei unui cuvânt prin intermediul
metodei istorico-comparative. Etimologia multiplă prezintă posibilitatea ca un cuvânt să aibă mai
multe etimoane cunoscute.
Mioara Avram (1997:11) este cea care realizează o analiză etimologică a anglicismelor i ș
le clasifică în anglicisme certe, cu etimologie unică i șanglicisme cu etimologie multiplă .
Folosind Marele dic ionar de neologisme ț (2006), vom prezenta câteva exemple de anglicisme
certe precum: bovidou, bowling, box, camping, charter, display, leasing, mobbing, paging,
radioecologie, scorer, yard, dar i exemple de anglicisme cu etimologie multiplă: ș ambient (˂
engl., fr. ambient, it. ambiente), lancasterianism ( fr. ˂lancastérianism, engl. lancasterianism),
mixer ( fr., engl. ˂mixer), picle ( engl., fr. ˂pickles), sandvici/sendvi ș ( fr., engl. ˂sandwich),
standard ( fr., engl. ˂standard), textiform ( engl. ˂textiform, lat. textiformis).
Theodor Hristea sus ine clasificarea realizată de Mioara Avram. În opinia acestuia, ț
anglicismele pot fi împăr ite astfel: ț
-anglicisme autentice „pe care le-am primit direct din engleză sau prin filieră franceză,
rusă i germană” (Hristea 1974:62). ș
-pseudoanglicisme, „acele cuvinte care nu există, de fapt, în engleză i care au fost ș
create în alte limbi (de obicei în franceză) prin combinarea unor teme i elemente ș
formative de origine englezească. Modelul unor astfel de forma ii (…) îl constituie ț
1

împrumuturile preexistente, care provin, neîndoielnic, din limba engleză” (Hristea
1974:62).
Pentru a demonstra existen a pseudoanglicismelor, lingvistul oferă următoarele exemple: ț
dancing, parking, smoching, spicher, tenisman, teniswomen, recordwomen, gentlewomen,
sportswomen, subliniind faptul că sufixul englezesc – meneste foarte productiv în limba franceză.
Autorul sus ine că unele cuvinte sunt considerate gre it ca provenind din engleză, de exemplu ț ș
tenisman, care nu este înregistrat de niciun dic ionar al limbii engleze i care nu apare în ț ș
literatură sau în presa engleză/americană, unde întâlnim doar sintagma tennis player (Hristea
1974:63).
O altă analiză a pseudoanglicismelor este realizată de Georgeta Ciobanu (2004:78) care
oferă exemplul cuvântului românesc mecibol, atestat în dic ionare cu etimologie unică, respectiv ț
englezescul match ball, dar care a intrat în limba noastră prin intermediul cuvântului german der
Matchball. Un alt exemplu grăitor este cel al cuvântului românesc sonograf, considerat cuvânt
englezesc, dar care nu se regăse te în niciun dic ionar al limbii engleze, asemănându-se, mai ș ț
degrabă, cu sonagraphe, cuvânt de origine franceză.
Când vine vorba de anglicisme, ne putem confrunta deseori cu o etimologie multiplă de
tipul engleză-franceză, engleză-germană, engleză-spaniolă. Mioara Avram (1997:12) remarcă
faptul că de cele mai multe ori „anglicismele au etimologie multiplă, mai ales anglo-franceză,
câteodată se constată o concuren ă între cele două surse”, în ambele cazuri, franceza fiind cea ț
care pierde în favoarea englezei. Aceasta prezintă drept exemple dubletele summit ( engl.) i˂ ș
sommet ( fr.), unde cuvântul englezesc a pus stăpânire în limba română, cel din franceză fiind˂
utilizat foarte rar. Dubletele etimologice mo tenite sau împrumutate pot fi, formal i semantic, ș ș
omonime, paronime sau sinonime etimologice.
O altă problemă etimologică apare atunci când un anglicism este combinat cu un cuvânt de
altă origine, conducând, astfel, la dezvoltarea unor „forma ii hibride” care adâncesc „misterul ț
etimologic” (Avram 1997:12). Cercetătoarea se arată intrigată de combina ii precum țPC-Tisch,
Kider-surprise, Pizza-hut, Mega-Vision sau Mega-image deoarece „nu tim în ce limbă sunt, ș
dacă trebuie citite engleze te sau fran uze te, eventual nem e te” (Avram 1997:12). ș ț ș ț ș
A adar, problema etimologiei poate crea confuzii în rândul vorbitorilor neexperimenta i,ș ț
conducând la neîn elegerea sau folosirea gre ită a unor cuvinte. ț ș
1

III. PERSPECTIVA NORMATIVĂ A INFLUEN EI ENGLEZE Ț
III.1. Norma socio-culturală
III.1.1. Împrumuturi necesare (păreri, exemple)
III.1.2. Împrumuturi de lux (păreri, exemple)
III.2. Norma lingvistică
III.2.1. Adaptarea fonetică/grafică
III.2.2. Adaptarea morfologică
III.2.3. Adaptarea lexico-semantică (pleonasme, prieteni fal i) ș
PARTEA PRACTICĂ (un domeniu care a fost influen at de limba engleză) ț
CONCLUZIE
BIBLIOGRAFIE
1.Arvinte, V., (2002). Raporturi lingvistice romano-germane. Contribu ii etimologice ț. Bacău:
Editura Egal
2.Avram, Mioara (1996). Anglicismele în limba română actuală . București: EA
3.Caracostea, D., (2000). Expresivitate limbii române . Ia i: Editura Polirom ș
4.Co eriu, Eugeniu, (2009). ș Omul i limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a ș
limbii i lingvistică generală. ș Ia i: Editura Universită ii, Alexandru Ioan Cuzaș ț
5.Crăia, Sultana (1995). Francofonie și francofilie la români . Ia i: Editura Demiurgș
6.Cujba, C., (1999). Influen a germană asupra vocabularului limbii române literare ț
contemporane. Bucure ti: Editura Paideia ș
7.Dimitrescu, Florica, (1986). Contribu ii la istoria limbii române vechi. ț Bucure ti: Editura ș
Didactică i Pedagogică. ș
8.Dimitrescu, Florica (1995). Dinamica lexicului românesc-ieri și azi , Cluj: Editura Clusium-
Logos
9.Drâmba, Vladimir, (1948). Paralele sintactice și frazeologice turco-române , în DR, XI
10.Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, (1996). Noul dicționar enciclopedic al științelor
limbajului, București: Editura Babel,.
11.Dumistrăcel, Stelian, (1978). Influen a limbii literare asupra graiurilor dacoromâne. ț
Bucure ti: Editura tiin ifică i Encicopedică. ș Ș ț ș
12.Eliade, Pompiliu, (1982). Influența franceză asupra spiritului public în România.
1

Originile. București: Editura Univers
13.Gafton, Alexandru, (2007). Relația dintre elementul maghiar și cel slav în limba română, în
Români majoritari/Români minoritari, interferențe și coabitări lingvistice, literare și
etnolingvistice. Ia i, Editura Alfa.ș
14.Ghi ă, I., (1995). țSinteze i exerci ii lexicale, lingvistice i stilistice ș ț ș . Bucure ti: Editura ș
Didactică i Pedagogică ș
15.Giurescu, C.C., (1961). Împrumuturi cumane în limba româna: odaie și cioban, în ȘCL
16.Graur Alexandru, (1976). Capcanele” limbii române . București: Editura Științifică și
Enciclopedică
17.Graur, Al., (1978). Probleme ale cultivării limbii , în „Limbă și literatură”, nr. 3
18.Graur, Al. (1963). Etimologii românești , București: Editura Academiei Române
19.Hristea, Theodor (1984). Sinteze de limba română , Editura Didactică și Pedagogică,
București
20.Hristea, Theodor (coord.), (1981). Sinteze de limba română , Ediția a II-a, revăzută și mult
îmbogățită, București, Editura Didactică și Pedagogică,.
21.Hristea, Theodor, (1973). Contribuții la studiul etimologic al neologismelor românești , LR,
XXII, nr.1, p. 3-19
22.Iorgu, Iordan, Vladimir, Robu, (1973). Limba română contemporană . București: Editura
Didactică și Pedagogică
23.Ivănescu, George, (2000). Istoria limbii române . Iași: Editura Junimea
24.Király, FR., (1984). Istoria limbii române. Sinteze . Tipografia Universită ii din Timi oara ț ș
25.Maiorescu, Titu (1978) Din Critice. Ediție îngrijită și tabel cronologic de Domnica Filimon.
București: Editura Eminescu
26.Mamut, Enver, (1972). Influen a limbii române asupra graiurilor tătărești din Dobrogea ț , în
AUBLCO, 21.
27.Munteanu Ștefan, Țâra, Vasile D., (1978). Istoria limbii române literare . Bucure ti: Editura ș
Didactică și Pedagogică
28.Munteanu, tefan, âra, Vasile, Ș Ț (1971). Istoria limbii române literare. Secolele al XVI-lea –
al XVIII-lea. Timi oara: Tipografia Universită ii ș ț
29.Pârlog, Hortensia (1971). Termeni de origine engleză în publicistica românească
contemporană, AUT, Șt. Filo., vol. IX, 1971, p. 57.
30.Pergnier, Maurice, (1989). Leș anglicismes, Broché, Presses Universitaires de France – PUF
31.Ploae-Hanganu, Maria, (1992). Terminologia și limba comună (Pentru o bază de date
terminologice), LR, XLI, nr. 9
32.Ploae-Hanganu, Maria, (1995). Specificul terminologiei ca știință în raport cu celelalte
1

științe ale limbajului , LR, XLIV, nr. 9-12
33.Pu cariu, Sextil, (1974). ș Cercetări și studii. Bucure ti: Editura Minerva. ș
34.Pu cariu, Sextil, (1976). ș Limba română. I. Privire generală, Bucure ti: Editura Minerva ș
35.R. Quirk și Stein Gabriele (1990). English în Use, London, Longman,
36.Reinheimer-Rîpeanu, Sanda (2001). Lingvistica romanică. Bucure ti: Editura All ș
37.Rosetti, Al, (1986). Istoria limbii române de la origini până la începutul secolului al XVII-
lea. Bucure ti: Editura tiin ifică i Enciclopedică ș Ș ț ș
38.Saineanu, Lazăr, (2004). Influen a orientală asupra limbii și culturii române ț . Funda ia ț
Scrisul Românesc
39.Sala, Marius, (1997). Limbi în contact, București: Editura Enciclopedică
40.Stoichițoiu-Ichim, Adriana (2007). Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influențe,
creativitate. București: Editura All
41.Suciu, Emil, (2009). Influența turcă asupra limbii române, I: Studiu monografic . Bucure ti: ș
Editura Academiei Române
42.Suciu, Emil, (2010). Dicționarul cuvintelor românești de origine turcă . București: Editura
Academiei Române
43.Wendt, H., (1960). Die türkhischen Elemente im Rumänischen. Berlin.
Dic ionareț
1.CS = Codex Sturdzanus, Studiu filologic, studiu lingvistic, ediție de text și indice de cuvinte
de Gh. Chivu, București, 1993
2.CT = Coresi, Tetraevanghelul, Brașov, 1561, ed. Florica Dimitrescu, Bucure ti, Editura ș
Academiei, 1963
3.CV = Codicele Voronețean , ediție critică, studiu filologic și studiu lingvistic de Mariana
Costinescu, Editura Minerva, București, 1981
4.DÎLR = Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421-1760)
/Institutul de Lingvistică din București; Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman
Moraru. București: Editura Științifică, 1992.
5.DLRM = Dicționarul limbii române moderne , Academia Republicii Populare Române,
Institutul de Lingvistică din București, București, Editura Academiei R.P.R., 1958.
6.DLRV = G. Mihăilă, Dic ionar al limbii române vechi (sfâr itul sec. X – începutul sec.ț ș
XVI), Editura Enciclopedică Română, Bucure ti, 1974. ș
7.DȘL = Bidu-Vrănceanu, Angela, Călărașu, Cristina, Ruxăndoiu-Ionescu, Liliana, Mancaș,
1

Mihaela, Dindelegan Pană, Gabriela, Dicționar de științe ale limbii , București, Editura
Nemira, 2001.
8.MDA = Micul dicționar academic , vol. I-IV, Academia Română, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, București, Editura „Univers Enciclopedic”, 2001-2003.
WEBOGRAFIE
1.Rodica Zafiu, Păcatele limbii: între franceză și engleză , în România literară, nr. 40, 2001,
site: http://www.romlit.ro/ntre_francez_i_englez.
2.http://ro.wikipedia.org/wiki/Regulamentul_Organi c
3.Theodor Hristea: Contribu ii la studiul influen ei ruse moderne asupra limbii române ț ț
actuale (calcuri lingvistice , în http://macedonia.kroraina.com/rs/rs12_25.pdf
1