INTRODUCERE ………………………………………………….. …………………………. ……………………2 Capitolul 1. Scurt… [629450]

1
CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………….. …………………………. ……………………2
Capitolul 1. Scurt istoric al cercetărilor de parazitologie în România ………….. ………… 3
Capitolui 2. Adaptări la viața parazita ră……………………………………………………. ………. . 13
Capitolul 3. Relația parazit -gazdă ……………………………………………………………… ………… 20
3.1. Acțiunea paraziților asupra gazdei…………… ………………………………… ………….. 21
3.2. Reacția gazdei la invazia parazitară……………………………………………. ………….. 23
3.3. Imunitatea antiparazitară……………………………………………….. ………… …………… 25
3.4. Specificitatea parazitară…………………………………………………………….. …………. 31
3.5. Tipuri de gazde parazitate………………………………………………………….. …………. 32
Capitolul 4. Giardioza ……………………………………………………………………………….. ……….. 35
4.1. Morfologia agentului etiologic…………………………………………………….. ……….. 36
4.2. Simptome și patogenie………………………………………………………………… ………. 38
4.3. Epidemiologie …………………………………………………………………………….. ……… 39
4.4. Tratament……. …………………………………………………………………………… ……….. 40
4.5. Profilaxie…………………………………………………………………………………… ………. 43
Capitolul 5. Metode de cerce tare în parazitologie și observații asupra giardiozei ….. 44
5.1 Tehnici de imunodiagnostic………………………………………………. ………………….. 65
Concluzii …………………………………………………………….. ……………………………………… …….. 73
Bibliografie ………………………………………………………………………………………………….. ……. 74

2
INTRODUCERE

Parazitologia este o ramură a biologiei și med icinei care se ocupă cu studiul
paraziților. Aceasta știință s -a conturat mai târziu prin secolul XVIII -XIX, odată cu strangerea
a numeroase date despre paraziți si prezentarea lor într-o formă coagulată. (Mitrea , 2011) .
Parazitologia medicală este formată din trei mari grupe de animal e și anume :
protozoare parazitare, helminți parazitare (viermi) si artropode care cauzează direct boala sau
acționează ca vectori ai diverșilor agenți patogeni. Paraziți sunt agenți patogeni care se
hrănesc in același timp și obțin numeroase benefici de la gazdele acestora. Parazitolog ia este
de origine zoologică, iar în ziua de astăzi este un domeniu interdisci plinar care este influențat
de microbiologie, biochimie și alte științe importante (Castro, Olson , 1996) .
Colectarea d atelor despre paraziți și identificarea ciclurilor biologice au avut loc in
secolul XVIII. Incepând cu secolul XIX –lea s -a acumulat o afluență de date consecutiv
executării a numeroase cercetări din acest departament și tot in aceiași perioadă s -a
caracte rizat majoritatea speciilor parazite. În următorul secol s -a produs detașarea și
prezentarea principalelor grupe de paraziți datorita cunoștințelor dobândite în această perioadă
(Mitrea , 2011) .
Cercetăriile efectuate in biologie, morfologie, genetică, bioc himie, în cunoașterea
relatiilor gazdă -parazit, în mecanismele de acțiune a parazițiilor asupra gazdelor cât și
răspunsul acestora, tablourilor lezionale, clinice, diagnostice, de profilaxie și terapie
determinate de paraziți, a făcut posibilitatea să se p oată vorbi in ziua de astăzi de parazitologia
generală și parazitologia specială. (Mitrea , 2011)
Parazitologia generală se ocupă cu acțiunea generală a organismelor parazite, a
adaptărilor lor morfo -fiziologice și biologice, a dinamicii lor sub influența d iverșilor factori,
în cadru procesului de parazitism. (Mitrea , 2011)
Parazitologia specială se ocupa cu principalele grupe de paraziți la om, plante sau
animale și a bolilor cauzate de acestea.(Mitrea , 2011)
Paraziți unicelulari si paraziți multicelulari s unt foarte di ficili din punct de vedere
biochimic , precum traiul lor de viață și boala pe care o provoacă.Organismele parazitare trec
prin foarte mu lte etape de dezvoltare care au schimbări atat în structură cât și în compoziția
biochimică. Etapele larvelo r nu seamănă cu etapele adulților , de exemplu a viermiilor.
Protozoare le parazitare suferă modificări pe parcursul vieții lor. (Castro, Olson ,1996)

3
Capitolul 1
Scurt istoric al cercet ătorilor de parazitologie în Rom ânia

Paraziții sunt cunoscuți încă d in antichitate, Hipocrate și Aristotel aminteau despre
viermi paraziți la om dar și la animale, existând și descrieri ale ale unor parazitoze specifice
(hidatidoze, cisticercoze). Aspecte descriptive sporadice despre unii paraziți au mai fost
semnalate în decursul timpului, dar primele observații consacrate în domeniu au fost realizate
abia la începutul secolului al XVIII –lea.(Mitrea, 2011) .
Astfel, Redi, într -o primă lucrare publicată, combate teoria generațiilor spontanee ,
pentru ca după doua decenii ( 1684) într -o lucrare vastă să descrie peste o sută de specii de
acarieni, helminți și insecte parazit e la vertebrate și nevertebrate (Mitrea, 2011) .
În anul 1853 von Beneden descrie modul de evoluție al Taeniei solium și obține
experimental Cysticercus ce lullosae . Urmează descoperiri tot mai numeroase, Jean de Brie a
descris Fasciola hepatica , Dujardin a descris agentul malariei, Ross descoperă agentul
transmițător al acestuia (Mitrea, 2011).
În țara noastră dezvoltarea parazitologiei a prezentat o dinami că asemănătoare
evoluției mondiale, parazitologia românească fiind influențată determinant de organizarea
învățământului universitar și a cercetării de profil. În consecință, această perioadă este
marcată de apariția unor personalități de talie mondială în domeniul parazitologiei, cum ar fi
V. Babeș, M. Măgureanu, I. Starcovici, C. Motaș, C. C ernăianu, Al. Ciucă, I. Ciurea .(Mitrea,
2011)
Cercetătorii români V. Babeș și I. Măgureanu au descris pentru prima dată, în 1888
Babesia , sub numele de Haematococcus bovis . Ca recunoaștere a premierei mondiale a
acestei descoperiri, protozoarului respectiv i s -a dat ul terior, numele savantului
român .(Mitrea, 2011)
Secolul XX marchează de la debuturi o adevărată explozie a cunoașterii în domeniul
parazitologiei. Se lărg esc sferele de cercetare, pe lângă aspectele morfologice și biologice ale
paraziților studiindu -se și alte aspecte rezultate din interacțiunea cu gazda, precum și aspecte
de terapeutică și combatere. Astfel, parazitologia a devenit o disciplină integrată î n diversele
domenii din sfera biologicului. (Mitrea, 2011)
În țara noastră, b olile parazitare intestinale, cum ar fi enterobiasis, giardiasis și
ascariasis sunt detectate cel mai frecvent, dar frecvența lor este cu siguranță depășită de
trichineloză, echino cocoza chistică și toxoplasmoză. (Mitrea, 2011)

4
Malaria a fost comună până la eradicarea sa în 1963 și numai cazurile importate sunt
raportate în zilele noastre. Au fost colectate informații despre 43 de boli parazitare din
numeroase surse, cele mai multe dintre ele indisponibile în străinătate sau inaccesibile
comunității științifice internaționale. În timp, românii de toate vârstele au plătit un tribut
semnificativ la influențele patogene exercitate de paraziți . (Mitrea, 2011) .
România, o țară cu o popu lație de aproximativ 22 de milioane de locuitori, a trăit un
eveniment istoric semnificativ (Revoluția din decembrie 1989) care a influențat răspândirea și
distribuția unor paraziți majori, prin deschiderea granițelor și posibilitatea migrării unei
numeroa se forțe de muncă în special în vestul Europei .(Moglan,2009) .
Încercând să facem un istoric al bolilor care au tranzitat teritoriul Romaâniei de-a
lungul vremii din informațiile disponibile, acestea se pot grupa în funcție de cele trei categorii
majore de paraziți – protozoare, helminthes și artropode .(Moglan,2009) .
Infecții cu protozoare
Amoebiază
Primele informații privind datele de dizenterie amoebică datează din perioada 1868 –
1869, când au fost 18 cazuri înregistrate în București (Gherman, 1958 ). În 1937, rezultatele
din examinarea scaunelor a arătat că 22 din 32 din pacienții examinați din regiunea Moldovei
au fost co -infectați cu Entamoeba histolytica și diferite helminthes. Mai târziu, în 1958, 4,7%
din cei 277 de copii examinați au prezentat infecție. Rezultatele unei expediții parazitare mari
efectuată în 1963, a prezentat o rată pozitivă de 3% în scaun probele colectate de la persoanele
care lucrează în fermele de creștere a animalelor în Delta Dunării. În 1969, un alt studiu pe
985 de pers oane a indicat o rată de infectare de 6,7%. Alte studii în același an a arătat că, de la
7,9% la 29,3% din muncitori fermele de animale din sudul României au fost infectate cu E.
histolytica. În 1972, 36,8% din 84 copii examinați (4 – 8 ani) au fost diagnos ticați cu această
afecțiune . (Olteanu, 1999) .
Prima infecție autohtonă de E. histolytica cu implicarea pulmonară a fost rapo rtată
în 1976 (Juvara, 1976). În ultimii ani, au fost raportate două cazuri interesante, una
complicată de perforarea intestinală, peritonit a și hepatică și urinară (Grecu , 2006) și altul c u
implicarea pulmonară .(Neghina, 2008 ).
Balantidiasis
Cazuri de balantidiasis au apărut foarte rar în România (Gherman, 1996). La unii pacien ți cu
durată lungă de boală rezultatul a fost fatal. P rimul caz a fost detectat în 1921 la o femeie de
28 de ani. Un caz cu rectocolită a fost raportată în 1963 . (Olteanu , 1999).

5
Blastocystosis
Un studiu amplu evidențiază acest parazit în 9,7% din 3.106 pacienții investigați.
Adulții (74,3%) și femeile (65,3%) au fost afectate în mod predomina nt (Luca , 2005). Într -un
studiu retrospectiv care a inclus 187 de cazuri pozitive pentru diferite parazite identificate
într-un laborator universitar parazitologic, Blastocystis hominis a fost cel mai frecvent paraz it.
Cryptosporidiasis
Nu s -au raportat cazuri decât în 1980. Între anii 1980 și 1982, examinarea scaunului
de la 68 de copii a detectat infecție la 12,3% din 57 copii cu diaree și în 9,1% din 11 copii
sănătoși. Primul caz adult a fost înregis trat în 19 87. (Olteanu , 1999).
Lazăr și Radulescu (1989) a găsit Cryptosporidium parvum în 2,5% din 481 scaune
examinate. În anii 1991 -1992, prevalența boalii a vari at între 1,9% și 11,7% (Olteanu ,1999).
Un studiu efectuat în 1992 pe 231 de copii cu dizabilități cu vârsta cuprinsă între 3 și 6 ani au
găsit o rată de infec tare de 3% . (Panaitescu , 1995).
În perioada 1995 -1996, prevalența a variat între 1,8% și 3,4% la copii (Olteanu ,
1999). Un studiu realizat pe un număr de 92 de copii instituționalizați a fost evide nțiat
paraz itul în 12% din cazuri . (Brannan , 1996).
Giardioza
Deși această afecțiune este prezentă la adulți, este mai mult frecvent detectată la
copii. Gherman (1958) a constatat că, din cei 1390 de copii care au avut această parazitoză, au
fost 0,36% sub vârsta de 1 an. Copiii cu vârsta cuprinsă între 3 și 4 ani au fost cel mai mulți
afectați. În 1984, într -un spital județean, 56,2% dintre mostrele pozitive pentru boli parazitare
au fost reprezentate de Giardia lamblia, dintre care 68,1% au fost detec tate în copiii .
(Nitzulescu și Gherman, 1986).
Studii diferite realizate în colectivitățile copiilor au indicat o rată pozitivă variind
între 15% și 77% (Suteu , 2002).
Într-un studiu realizat pe 187 de eșantioane pozitive s -a găsit parazitu l în 19,25% di n cazuri .
(Neghina , 2006).
Izosporiaza
A fost descris primul caz de infecție cu Isospora belii în 1956 (Gherman, 1 958).
Ulterior, Burdea (1966) a investigat această afecțiune la copii.
Leishmanioza
Leishmaniană cutanată. Primul caz a fost raportat î n 1976 la o femeie de 42 de ani
(Olteanu , 1999). Doi ani mai târziu, Palage (1978) a descris cazurile a trei elevi de la Bistrița –
Năsăud care au dezvoltat boala după o excursie la Biskra, în Algeria, cunoscută ca fiind o

6
regiune endemică la acel moment. În același an, Totescu și Susnea (1978) au raportat alte
două cazuri la o femeie și la copilul ei, care s -au întors dintr -o călătorie în Libia. Ni tzulescu și
Gherman (1986) au menționat, de asemenea, experiența lor cu doi pacienții adulți afectați de
această boală care au fost aproape vindecați când s -au întors acasă din Africa .(Moglan, 2009) .
Viscoase leishmaniasis
Primele două cazuri autohtone de leishmaniasis viscerală au fost descrise în 1919 –
1920 de căt re Manicatidă (Olteanu , 1999). Între anii 1950 și 1954, un grup de 24 de cazuri,
majoritatea fatale, a fost detectate în regiunea orașului Craiova (sudul României); 23 dintre
ele erau copii (dintre care șapte erau sub 1 an) ș io femeie de 33 de ani (Gherman , 1957;
Nitzulescu și Gherman 1986). În general, s-a observat că boala a fost răspândită pe o suprafață
geografică mare zonă situată în interiorul Paralelei 44 nord și extinsă ca un arc cu o
deschidere de 60 km orientată spre sud sud -vest (Olteanu , 1999). Se credea că paraziții au fost
purtați de șacali in partea sudică a Peninsulei Balcanice. Probabil, aceste animale au trecut pe
Dunărea înghețată în timpul unei ierni extrem de reci. După aceea, o specie de rozătoare și
câini dobândesc infecția prin insecte aparținând speciei Phlebotomus perfiliewi. Din 231
câinii investigați 3 au f ost infectați .(Lupascu, 1967; Minculescu, 1955; Ni tzulescu și Gherman
1986).
După deschiderea frontierelor României în perioada postcomunistă, mulți oameni au
părăsit țara în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite, în special în zonele
mediteraneene din Spania și Grecia. În consecință, un număr mare de persoane au importat
boala. Din câte știm, șase cazuri de importuri viscerale leishmaniasis au fost raportate în
literatura de specialitate până în prezent, printre care un caz de deces (Erscoiu , 2004, Gaman ,
2010). Vârsta medie a acestora era de 29 de ani, iar raportul dintre masculin și feminin a fost
2: 1.
Malaria
Malaria a fost menționată pentru prima dată pe teritoriul României de către poetul și
filozoful latin P ublius Ovidius Naso (43 î.Hr. -18 dC) la începutul erei creștine . Cu toate
acestea, se crede că afecțiunea a existat mult timp înainte, mai ales în zonele de mla ștină din
actuala Delta Dunării. (Crisan , 2007).
Poetul a fost exilat în anul 8 d.Hr. de către Împăratul roman Augustus Caesar și a
trăit pe coasta Marii Negre, în orașul Tomis (actualmente C onstanța) (Crisan , 2007 ). În
poemul său "Ex Ponto", el s -a plâns de terenurile ostile și mlaștinoase și a pretins că a suferit
de indiges tie, febră și insomnie. (Neghina , 2010).

7
Această boală teribil ă ar fi putut fi u nul dintre motivele pentru care locuitorii
metropolei grecești Histria (situată pe malul lacului Sinoe) au ales să fie protejați de Apollo
vindecătorul (Crisan, 2007). Mult mai târziu, existența mala diei asupra teritoriului
Transilvaniei a fost menționat în cronica lui Mohacz (15 80- 1619 ). Dimitrie Cantemir (1673 –
1723), un istoric de renume a scris în cartea sa intitulată Descriptio Moldaviae că malaria a
ucis mai mulți oameni decât cium a în regiunea Moldovei . În secolele al XVIII -lea și al XIX –
lea, înregistrări statistice din orașul medieval Timi șoara situat în zona Banatului (vestul
României) a indicat o rată ridicată a mortalității cauzată în principal d e paludism (Ciuca,
1966 ). Conform Griselini ( 1984), "febra" cunoscută și sub numele de "BanaterFieber ", una
dintre plăgile majore din Câmpia Banatului cu numeroase victime de -a lungul timpului, au
perturbat adesea situațiile sociale și viața economică pe suprafețe mari și uneori a dus la
dispariția întregii localități. În al secolul al optsprezecelea, malaria a fost prima cauză de
deces pentru ambele populații autohtone din regiune (română și sârbă) dar și a coloniștilor
spanioli din regiune. Acestea din urmă au fost decimate de această maladie și fi e au murit, fie
au trebuit să -și părăsească coloniile numite New Barcelona. Conform informațiilor
geografice, Câmpia de Vest înconjurată de numeroase râuri și afluenții lor au fost un adevărat
incubator pentru țânțari, mai ales în timpul verii când stuful putred a declanșat miasme
insuportabile. În orașul medieval Timișoara, care străbătut de râul Bega având și numeroase
insulite pe traseul său, a existat rareori o persoană care nu a contractat boala .( Mitrea, 2011) .
Înregistrări datând din 1794 menționea ză faptul că au fost folosite 9 kg de chinină
pe parcursul unei singure luni în acel an. Prin urmare, Timișoara a devenit un "oraș foarte
trist", iar locuitorii acestuia obișnuiau să spună că "scurta este viața, etern este mormântul"
(Ancusa și Ciobanu, 20 04). În primul trimestru al secolului al XX -lea, incidența mediană a
fost de aproximativ 5.000 -6.000 de cazuri la 100.000 de locuitori datorită condițiilor climatice
și hidrografice favorabile. Deși o ofensivă spre eradicarea bolii a fost lansată în 1923,
campania oficială a început mult mai târziu în 1947 . Malaria a ajuns la cel mai înalt vârf din
istorie în 1948, când au fost 338.198 de cazuri înregistrate. În urma adoptării cu succes a unui
sistem eficient antimalarie, în 1962, nu au mai fost cazuri indi gene detectate. În consecință, în
1963, boala a fost declarată eradicată și de atunci nu au mai fost cazuri autohtone .
În anii 1980 -2009, au mai fost detectate 604 de cazuri de import a bolii aduse din
diverse țări. Numărul mediu de cazuri a fost de 20 ( interval, 5 – 53), iar specia Plasmodium
falciparum a fost responsabilă pentru 67,7% dintre aceștia. Majoritatea persoanelor afectate au
dobân dit infecția în țările africane. (Centrul Național de prevenire și control al bolilor
transmisibile 2009).

8
Pneumoci stoza
Primele două cazuri de pneumocistoză, pentru care diagnosticul a fost stabilit post-
mortem, au fost detecta te în Iași în anul 1957 . De atunci, numeroase altele cazuri au fost
raportate în special la sugari .(Gherman, 1958) .
Sarcocystosis
Sarcoc istoza musculară a fost descrisă pentru prima dată în 1978. Prevalența
infecției musculare cu microsarcocist e a fost de 3% în 1998. (Olteanu , 1999).
Toxoplasmoza
Primele contribuții inspirate la patogeneza din toxoplasmoză au fost aduse în
România de do uă persoane cu reputație oameni de știință și academicieni, Constantin Levaditi
(1874 – 1953) și Ștefan S. Nicolau (1896 -1967). Levaditi a recunoscut Toxoplasma ca agent
etiologic al primului caz de toxoplasmoză congenitală descrisă de Janku și mai târziu, un alt
caz raportat de Torres (Elias și Budiu , 1973). Din 1927, el a descris simptomele la pacienții cu
encefalită toxoplasmică și a subliniat aspectele clinice și patologice ale bolii. Aceasta a
reprezentat prima și cea mai completă patologie descrieri a le leziunilor nervoase dezvoltate la
iepuri (Elias și Budiu , 1973 ). Alte contribuțiile semnificative au fost legate de implicarea
oculară de toxopla smoză și imunologice caracteristicile infecției.
Cercetători români a arătat că inocularea paraziților uci și de căldură (55 ° C) nu ar
putea conferi imunitate; rezistența ar putea fi atinsă prin inocularea paraziților vii prin orice
cale posibilă; animalele imune au prezentat mobilizarea celulară latentă împotriva atacurile
parazitilor Toxoplasma la nivelul ce ntrului sistem nervos (Elias și Budiu, 1973). Nicolau a
studiat caracteristicile patogene ale acestui parazit, a descris infecția spontană la cobai
(Nicolau , 1932) și a indus infecții experimentale la păsări (Nicolau și Kopciovska, 1935).
Bazat pe cercetăr i științifice, el a fost unul dintre primii cercetători care a concluzionat că
există o singură specie Toxoplasma care a prezentat numeroase gazde (Elias și Budiu, 1973).
Primele cazuri clinice confirmate de laborator testele au fost descrise de o echipă d e medici
condusă de Coja, Negrut și Tonk. (Coja , 1956).
Începând cu anul 1955, s -au publicat observații utile privind tablourile clinicile la
adulți și nou -născuți (Elias și Budiu , 1973). Câțiva ani mai târziu, Popa și colaboratorii lui au
descris leziuni patologice la om. Alte studii importante privind răspândirea toxoplasmozei în
rândul populației au fost întreprinse de Lupascu și colab. (1963). Din repetatele inoculări la
șoareci, Dragomir (1956) a izolat pentru prima dată o tulpină autohtonă din Toxopl asma la
oameni. Radacovici și Atanasiu (1959) au izolat paraziți de la trei pacienți și, pentru prima
dată, aceștia au utiliz atprobe de sânge în acest scop .(Coja, 1956) .

9
Infecții cu helmintice
Infecții cu trematode
Dicrocoeliasis
Primul caz a fost rap ortat în 1928 (Olteanu , 1999) și nu au fost detectate mai mult de
două până la trei a lte cazuri în ultimele decenii. Cu toate acestea, boala poate fi frecvent
nediagnosticată .(Nitzulesc u și Gherman 1986).
Primul caz a fost raportat în 1938 la o fată în vâ rstă de 18 luni (Olteanu , 1999).
De atunci, doar câteva cazuri izolate au fos t detectate la copiii sub 5 ani. (Gherman 1993).
Fascioliasis
Fasciolioza este o boală rară în România și doar sporadică cazuri au fost detectate în
timp. Primul caz a fost rap ortat în 1929 de Hatieganu și Danicico la un pacient cu hemobilia.
Alte două cazuri au fost înregistrate în 1937 și 1957 (Gherman 1958; Olteanu, 1999). Popper
a raportat trei cazuri depistate între 1966 și 1967 și Draghici și colab. (1971) a descris opt
cazuri. Ni tzulescu și Gherman (1986) au g estionat trei cazuri în România. Unul dintre ele a
avut un rezultat fatal.
Metagonimiasis
În România a fost raportat un si ngur caz de metagonimie în timp. (Gherman, 1993).
Opisthorchiasis
Au fost raportate doar câteva cazuri izolate ale acestei boli România. Primul caz a
fost detectat la o femeie din Constanța în 1948. Cel de -al doilea caz a fost raportat în anul
1956, în același an, un studiu realizat în 454 locuitorii din Delta Dunării au evidențiat infecția
în trei cazuri. Alte două cazuri au fost înregistrate în 1957. În 1958, infecția a fost evidențiată
la o femeie care a locuit în bazinul râului Obi din Siberia 17 ani . În 1963, doi pescari din
Delta Dunării au fost diagnosticați cu această afecțiune și în c ele din urmă, alte două cazuri au
fost rapor tate în 1995. (Olteanu, 1999)
Schistosomiasis
În 1913, un caz de schistosomioză urinară a fost raportat într -un caz pacient care a
trăit timp de 3 ani în Yaffa, Tel Aviv, Israel. (Olteanu , 1999).
Un alt caz în care f ost descrisă schistosomiaza cu S chistosoma mansoni în 1942, a
fost la un pa cient care a călătorit în Egipt. (Gherman, 1958; Gherman, 1993).
Infecții cu artropode
Linguatulosis
Un singur caz cu obstrucție intestinală produsă de o numărul crescut d e nimfe
encircate în peretele intestinal a fost raportată în 1960. (Dinulescu și Nicule scu, 1960 ).

10
Myiasis
În România, Blanchard a raportat primul caz la o fată de 12 ani, în 1905. Un an mai
târziu, alte două cazuri cu Calliphora vomitoria au fost detecta te. La unul dintre pacienți, un
copil de 4 ani, larvele au fost găsite în canalul urechii, și 176 larve au fost extrase dintr – o
leziune ulcerată în celălalt caz. În 1912, un caz de miasie cu Hypoderma sp. larvele au fost
evidențiate la o femeie care a pre zentat dermatita. Cazul unui copil care a avut miasie cu
Gasterophilus haemorrhoidalis a fost descris în 1948. Zece ani mai târziu, larvele aparținând
genurilor Gasterophilus, Hypoderma și Dermatobia au fost găsite la un copil de 18 luni. În
anii 1963 -1964, cazuri de miasis oculare cu larve de Oestrus ovis au fost detectate la ciobanii
din Delta Dunării. În 1968, noi cazuri au fost raportate în alte regiuni. De interes a fost cazul a
unui student de medicină veterinară care a avut 25 de larve extras din o chi. Un caz de miasie
oculară cu larvele de Rhynoestrus purpureus fly a fost descrisă în 1989 într -un copil de 5 ani.
Cazuri de miasie orală cu larve de Wohlfahrtia magnifica și Sarcophaga carnaria au fost
raportate de -a lungul timpului. Mai târziu au fost găsite și în canalul urechii unui copil. Au
fost detectate trei cazuri sudul României în 1994. Un caz de Dermatobia hominis miasis a
fost evidențiată la o femeie de 54 de ani infestată în California în 1994. (Olteanu , 1999).
Scabia
În perioada 1985 -1997, incidența anuală a scabie i a variat aproximativ între 120 și
300 de cazuri la 100.000 de locuitori. Valoarea maximă a fost înregistrată în 1985, și de atunci
a fost observată o tendință descrescătoare. Regiunile din nordul României au fost cele mai
afectate în perioada 1995 -1997 . În 1996, un sondaj desfășurat în mai multe școli din județul
Constanța (estul României) a detectat 45 focare de scabie .(Beldescu, 1998) .
În același județ, 60% din cei 960 de copii cu SIDA internați în România într-o clinică de boli
infecțioase între 1989 și 1996 au prezentat această boală. Scabia norvegiană a fost detectată la
șase pacienți și trei dintre aceștia au decedat în ciuda administrăr ii de terapie
adecvată. (Oltean u, 1999)
Cea mai recentă anchetă epidemiologică a arăta t că dintr – un grup de pacienți
internați la un spital de boli infecțioase din vestul tării un număr de 33 de pacienți aveau
scabie. (Neghin ă, 2010)
Consecințele sanitare și socio -economice ale bolile parazitare au un mare impact
negativ asupra calității de viață a persoanelor afectate și bunăstarea generală a populatiei. De
exemplu, efectele de trichineloză și ecinococcosis chistică, două dintre cele mai frecvente și
severe boli parazitare în România, sunt chiar îngrijorătoare.Studiile făcute asupra cadavr elor
de pacienți arată că incidența celor care au decedat datorită infecției cu larve de Trichinella

11
este 27,1% . Mai mult, un studiu de supraveghere a indicat că 84,8% dintre foștii pacienți cu
trichineloză au necesitat o medie de 53 de zile de concediu medical. (Olteanu, 1999).
Conform unui alt studiu, 123 de cazuri complicate au fost spitalizate pentru un total de 1962
de zile (5,3 ani) cu o medie de 15,9 zile și un maxim de 45 de zile pe pacient; 31,14% dintre
aceștia au solicitat 501 de zile (1,3 ani) de concediu medical. (Enache , 2005 ).
În concluzie, boli parazitare reprezentative în trecut continuă să fie o preocupare majoră în
România. Punerea în aplicare de măsuri eficiente de sănătate publică și de informare campanii
pentru mase, precum și schimbare a obiceiurilor inadecvate care sunt adânc înrădăcinate în
populație sunt obligatorii pentru tăierea cu succes a acestui nod gordian.
Pe lângă cercetarile de laborator făcute în domeniul parazitologiei, o importanță
deosebită o reprezintă studiile și materi alele științifice publicate de -a lungul vremii de către
personalități de talie mondială în acest domeniu, cum ar fi V. Babeș, M. Măgureanu, I.
Starcovici, C.Motaș, C. Cernăianu, Al. Ciucă, I. Ciurea .(Mitrea,2011) .
În anul 1855, W. Lucaci a scris prima car te de știință veterinară, Manual de
epidemiologice boale ale dobitoacelor . Cinci ani mai târziu, apare la Iași, sub conducerea lui
I. Cuparencu, publicația Învățătură practică a medicinei veterinare pentru ferirea și lecuirea
boalelor lipicioase ale vitelo r cornute , oilor, râmătorilor și păsărilor de curte , ce includea și
unele boli parazitare .(Moglan,2009) .
În ceea ce prive ște învățământul parazitologic românesc, Nicolae Leon (1862 -1931),
este întemeietorul acestei discipline, cel care a înființat la Facul tatea de Medicină de la Iași,
primul laborator de parazitologie din țară. Aproape în același timp, la Facultatea de Medicină
București, Gh. Zotta (1886 – 1942) a fost primul profesor de parazitologie. Acesta împreună cu
Mihai Ciucă au inițiat și condus prim ele campanii antimalarice de la noi .(Moglan,2009) .
I. Ciurea (1878 -1944), fost profesor de parazitologie la Facultatea de Medicină
Veterinară din București, se numără printre marii helmintologi ai țării și ai lumii, iar Al.
Niculescu, profesor la aceeași f acultate, a efectuat cercetări referitoare la unele parazi toze de
la animalele domestice .(Mitrea, 2011) .
Profesorul Gh. Dinulescu (1900 -1965) este cel care a continuat studiile profesorului
Ciurea efectu ând studii de sistematică, biologie și ecologie la u nele grupe de diptere
hematofage (Taban idae, Oestrid ae și Simuliidae). (Moglan,2009) .
Profesorul Al. Niculescu (1952 – 1981), întemeietorul parazitologiei moderne în țara
noastră, a avut mari contri buții la studiul unor protozoare și helmintoze de interes m ajor, la
dezvoltarea și diversificarea mijloacelor terapeutice și profilactice .(Moglan,2009) .

12
În domeniul Parazitologiei umane, după Zotta s -a distins V. Nitzulescu, care a făcut
cercetări de helmintologie și entomologie medicală la om și a fost primul car e a înființat un
serviciu clinic de parazitologie la noi .(Moglan,2009)
Împreună cu I. Gherman, publică în 1986 un tratat de parazitologie clinică, iar mai târziu, unul
de entomologie medicală.
Profesorul Tr. Lungu (1981 – 1992) a contribuit la consacrarea parazitologiei clinice,
având contribuții majore la dezvoltarea dermatologiei veterinare. Preocupări majore a avut în
domeniul imunității în bolile parazitare, în special a imunoprofilaxiei .(Moglan,2009)
Pleiada personalităților române nu se poate încheia fără profesorul C. Milea (1992
1996) care a avut mari contribuții în domeniul hemontologiei realizând numeroase studii în
special la strongilii digestivi .(Moglan,2009)
Contribuții importante la dezvoltarea acestui domeniu, au fost aduse și de E.
Ungureanu , expert OMS în malarie, M. Bornuz, Valentina Dahnovici,M. Elias, B. Fazacas, T.
Furtunescu, Maria Georgescu, Olga Simionescu, M. Steinbach, A. Belchiță, P. Dăncescu,
Simona Rădulescu, Carmen -Michaela Crețu, Suzana Elena Cilievici, I. Petcu ș.a. Gh.
Lupașc u, expert OMS în probleme de malarie, a condus secția de Parazitologie a Institutului
"I. Cantacuzino" și a publicat monografii referitoare la hidatidoză și
trichineloză .(Moglan,2009)
În prezent, în domeniul parazitologiei medicale veterinare, contribuții științifice
importante sunt aduse de N. Dulceanu, L. Miron și colaboratori în cadrul Facultății de
Medicină Veterinară Iași, E. Șuteu, N. Vartic, V. Cozma de la Facultatea de Medicină
Veterinarădin Cluj -Napoca, Tr. Lungu la Facultatea de Medicină Veterinar ă București, V.
Tomescu, I. Didă, I. Gavrilă, Dorina Gavrilă și alții .(Moglan , 2009)

13
Capitolu l 2
Adaptări la viața parazitară

Căutarea gazdei se poate face prin procese pasive sau active. Paraziți care își caută
pasiv gazda sunt cei car e au stadii libere dar imobile (ouă, chisturi) care nu pot raspunde in
mod activ la semnalele mediului pentru a -și identifica gazda sau cei care n -au stadii libere dar
se transmit pasiv prin intermediul lanțului trofic. Paraziții care iși gasesc activ gazd ele sunt cei
care au larve libere și mobile ce pot reacționa la stimulii de mediu, la stimuli gazdei sau la cei
ce crează *spațiul activ al gazdei*. Tot in mod activ își gasesc gazda și larvele localizate in
diferite organe ale gazdelor lor, larve care det ermină însă schimbări în comportamentul
acestora fapt care facilitează captarea lor de catre prădători ce pot reprezenta potențiale gazde.
Foarte interesant este modul cum paraziții cu cicluri heteroxene își selectează gazdele
intermediare și definitive c onvenabile. Gazda intermediară îndeplinește în viața parazitului
anumite funcții:
1. Reprezintă mediul convenabil pentru o parte a dezvoltării parazitului. Dezvoltarea
poate include o amplificare a numărului unor stadii parazitare, reproducându -se astfel
un genom un succes în vederea găsirii gazdelor intermediare. Această amplificare este
extrem de mare la digene, unde apar numeroși cercari foarte adaptați în vederea
transmiterii bolii.
2. Reprezinta un mediu în care parazitul este în stare de repaus un timp mai îndelungat,
gazda acționând astfel ca o piedică împotriva extincției populației locale de paraziți.
3. Reprezintă un substrat în care parazitul trece de perioade nefavorabile.
Acestea sunt trei funcții importante ale gazdelor intermediare dar totuși, ele nu c ontribuie in
mod direct la selecția gazdelor. Funcția care însă contribuie direct la selecția gazdelor o
reprezintă facilitarea infestării gazdei definitive prin intermediul lanțui trofic. Pentru aceasta
parazitul folosește doua tipuri de relații ce există în lanțul trofic:
 Relația de hrănire a vectorului, de obicei un nevertebraț hematofag.
 Relația dintre gazda definitivă prădătoare și prada sa care este reprezentată de gazda
intermediară.
În ambele cazuri, parazitul depinde de caracteristicile gazdei inte rmediare în aceiași manieră
în care o plantă depinde de un animal pentru a -și răspândi semințele.
La aceste plante există patru adaptări generale:

14
 Sincronizarea perioadei de fructificare cu perioada de maximă activitate a vectorului
vizitator.
 Oferirea vec torului vizitator a unei recompense nutriționale.
 Localizarea fructelor în regiunea de maximă activitatea a vectorului sau dezvoltarea
unei adaptări ca fructele să cadă în regiunea de activitate a vectorului.
 Prezența în fructe a unor substanțe atacante po trivite mecanismelor senzoriale ale
vectorului.
La paraziții sunt evidențiate două tipuri de adaptări:
 Adaptări care privesc vectorii și comportamentul lui.
 Adaptări ce apar în relația pradă -prădător.
Adaptări ce privesc vectorii și comportamentul lor. Cea mai evidențiată adaptarea a vectorilor
transmițător de paraziți este sincronismul dintre prezența parazitului și activitatea
vectorului .(Kennedy, 2008)
Există două tipuri de sincronisme: ritmurile circadiene (zi -noapte) și ritmurile anuale sau
sezoniere.
Ritmurile circadiene pot fi obervate la numeroși paraziți. De exemplu, migrația
microfilariilor de Wuchereria brancofti din viscere în sângele periferic atinge maximum de
densitate în timpul nopții. Acest fapt este evident în legătură directă cu maximul de activitate
a dipterului hematofag, maxim atins în timpul nopții. Există diferențe ce pot apare în cadrul
acestor sincronisme în același areal geografic dar la perechi diferite de gazde definitive și
intermediare. De exemplu, în padurile din Camerun, mic rofilaria Loa loa ce produce laoza la
om are un maxim de activitate în sângele periferic în timpul nopții, fiind transmise de
hematofagii diurni Chysops silacea și C. Dimidiata . Totuși, la trei specii de maimuțe, aceiași
microfilarii de Loa loa au un maxim de densitate în sângele periferic în timpul nopții, fiind
transmise de alți vectori: C. Largi și C. Centurionis ce sunt hematofagi crepusculari sau
nocturni. Microfilariile de la om și cele de la maimuțe reprezintă rase diferite ale aceleiași
specii. Aces tea pot hibrida in laborator dar puțin probabil și în natură, ele fiind în plin proces
de speciație. Rezultatul final alacestui proces de adaptare este apariția a doua specii noi.
Aceste ritmuri sunt datorate activitații parazituluipentru că migrația lor î n sângele periferic
este clar o adaptare în vederea transmiterii stadiilor larvare infestante. Semnificația migrației
microfilariilor în viscere este mai puțin clară, sugerându -se faptul că în sângele periferic
condițiile de supravețuire sunt mai mici deca t în viscere datorită presiunii mari a oxigenului
din sângele periferic.

15
O ipoteză alternativă a migrației în viscere este sugerată de mecanismul de dispersie al
plantelor. În acest sens, strategiile de polenizare cât și de dispersie a semințelor de catre
animale pot fi parțial pozitive (atrăgând vizitatori legitimați) și parțial negative (excluzând alți
vizitatori). Din acest punct de vedere s -ar putea ca migrația din sângele periferic în viscere să
fie o adaptare de excludere a altor vizitatori. Ritmuril e anuale sau sezoniere sunt evidente la
numeroase specii parazite. Leucocytozoon simondi (hemosporidie a păsărilor) prezintă un ritm
anual datorat unei repetări a schizogoniei și producerii de gametociți sub infuența
schimbărilor hormonale ale gazdei ce se produc primăvara. Alteori pot să apară diferențe
sezoniere în ceea ce privește adâncimea la care se gasesc microfilariile de Onchocerca din
tegumentul gazdelor lor.
Acest fapt este corelat cu existența anumitor specii de vectori care au activitate în sez oane
diferite. Microfilariile din țesuturi par a arata localizări preferențiale, corelate cu obiceiurile
de înțepare ale vectorilor specifici. De exemplu, microfilariile de Onchecerca gutturosa de la
vitele cornute, migrează în regiunea ombilicală înțepată extrem de frecvent de vectorul
specific reprezentat de Simulium ornatum. Microfilariile par a fi atrase de locuri specifici de
hrănirea vectorulor, sugerând că atracția poate fi specifică rasei de vector.

Adaptări apărute în relația pradă -prădător. Adap tările apărute în această relație, în
vederea facilitării trasmiterii parazitului sunt de două tipuri:
1. Adaptări de găsire a prăzii
2. Adaptări de creștere a șanselor prin care prada va fi capturată de un prădător
convenabil.
1.Adaptări de găsire a pr ăzii. În acest tip de adaptări se înscriu:
a. Sincronizarea perioadei de reproducere a parazitului cu perioada de activitate a
gazdei intermediară.
La cestodu Trianophorus crassus, toate proglotele se maturizează sincroniar întreg viermele
gravid părăsește gazda d efinitivă (Exox lucius) în perioada când primăvara timpurie, aceasta
intră pentru reproducere în apele puțin adănci. Ouăle teniei sunt ingerate de o primă gazdă
intermediară care este Cyclops bisuspidus în care se dezvoltă rapid procercoidul infestant,
astfel că a doua gazdă intermediară (Coregonus artedi și C. Clupeiformis) se infestează
consumând copepode, înainte de a părăsi, vara timpuriu apele puțin adânci. În partea de sud a
acestei regiuni există toate speciile de gazdă dar nu și parazitul. Aici lacu rile se încalzesc
primăvara mai repede iar coregonidele părăsesc apa puțin adâncă înainte ca procercoizii să
devină infestanți.

16
b. Adaptări ce fac ca parazitul să ajungă în locuri cu gazde intermediare active.
Aceste adaptări includ:
 Creșterea motilități proglotelor gravide. De exemplu proglotelor gravide de Taenia
și Raillietina, migrează departe de fecalele gazdelor definitive care în general sunt
ocolite de gazdele intermediare.
 O mare varietate de forme, dimensiuni și de densitate a ouălor ce parazitea ză
păsări acvatice. Astfel, ouăle filiforme ale speciilor de Diorchis, le permit fixarea pe
frunzele mereu mobile de Ceratophilum, acolo unde ostracodele (gazde intermediare)
trăiesc și se hrănesc. Cestodele care au drept gazde intermediare amfipode benton ice,
au ouă mult mai grele sau incluse în pachete mari și grele ce cad pe substrat, putând fi
ingerate doar de nevertebrate mari, așa cum sunt amfipodele. Membrele acestor ouă au
concentrații crescute de nutrienți ce pot constitui o recompensă nutrițională în vederea
îngerării lor.
c. Adaptări care privesc minetismul hranei obișnuite a gazdei intermediare.
Exemplu edificator în constitue ouăle de himonolepidie care pe de o parte pot mina forma
diatomeelor ce constitue hrana unor ostracode ce sunt gazde inte rmediare iar pe de altă parte
pot mina algele filamentoase ce constitue hrana gazdelor intermediare reprezentate de
amfipode. Maximilizarea fluxului de energie preluată prin hrana în unitatea de timp cheltuită
în vederea gasirii, atacarii și prinderii prăz ii face parte din strategia de hrănire a prădătorului.
Atunci când prădătorul este ineficient, strategia parazitului trebuie să facă mai vizibilă prada
(gazda intermediară ). În acest sens, sporociști de Leucochloridium sunt colorați și pulsează
ritmul în tentaculele melcilor gazdă, fiind astfel vizibil pentru gazdele intermediare
reprezentate de catre păsări. Atunci când prădătorul este ineficient, strategia parazitului este să
facă nu numai vizibilă prada dar și mai ușor de capturat prin reducerea răspuns urilor de
apărare în fața prădătorului. Astfel, peștii infestați cu Ligula sau Schistocephalus fac ca
aceasta să devină leneș, lipsit de orientarea sau chiar orb.
2. Adaptări de creștere a șansei prin care prada este capturată de un prădător convenabil .
Aceste adaptări privesc alterarea comportamentului gazdei intermediare față de acțiunea
prădătorului (gazdă definitivă), adaptări care măresc șansele de capturare. De exemplu,
Gammarus lacustris este parazitat de catre ancantocefalul Polymorphus minutus. Par azitul
mărește vulnerabilitatea gararidului (gazdă intermediară) alterându -i comportamentul.
Gamaridul infestat nu mai are un comportament bentonic, ci devine fotofil, se aglomerează la
suprafața apei înotând haotic. Acest lucru îl face ușor vizibil și de capturat de catre gazda
definitivă reprezentată de Anas plathzrinchus .

17
Adaptări ce decurg din programele superioare.
Reproducerea.
La paraziți, reproducerea ar putea fi legată în special de nivelul scăzut al infestății fiind deci
raportată la probabilita tea mică de întâlnire a partenerilor. Reproducerea presupune
împerechere. La organismele bisexuale găsirea partenerului ridică probleme în special atunci
când densitatea populației și mobilitatea indiviziilor este scăzută. Această problemă este
întâlnită ș i printre paraziți. În acest sens, în infestăr i bisexuate cu densități mici, probabilitatea
de găsire a partenerului poate fi extrem de mică. Creșterea acestei probabilități depinde de
intensitatea infestării în sau pe individul gazdă.
Totuși, la nivel p opulațional, probabilitatea ca un parazit să se împerecheze, este
raportată la gradul de dispersie al populației parazite în cadrul populației gazdă.
Dispersia este mai mare cu cât este mai mare numărul mediu de paraziți, pentru o
intensitate dată a infest ării.
Acest lucru înseamnă că un număr mare de paraziți există într -un număr mic de gazde,
iar în cazuri extreme majoritatea paraziților pot fi concentrați în foarte puțini indivizi din
populația gazdă. În asemenea indivizi gazdă, probabilitatea împerech erii este mare. Acesta
este cazul când distribuția de frecvențe a parazitului apreciază o distribuție binomial negativă
(o distribuție grupată).
În caz contrar, dacă paraziții ar fi dispersațirandomic (adică întâmplător) în populația
gazdă, atunci majori tatea gazdelor ar conține doar un singur individ parazit sau chiar nici
unul, și astfel probabilitatea înperecherii ar fi zero (acest lucru se întâmplă când distribuția de
frecvențe a parazitului apreciază o serie Poisson (o distribuție randomică).
La une le specii, probabilitatea împerecherii este deosebit de mare, prin asocierea
permanentă între doi indivizi(speciile genurilor de Diplozoon, Paradiplozoon dintre
monogenoidee sau speciile de Schistosoma, dintre digene), unde un partener al asociației nu
se dezvoltă deplin până la maturitate, în absența celuilalt.
Atunci când paraziții sunt hermafrodiți sau proterandrici, nevoia de a găsi un partener
în vederea reproducerii și probabilitatea împerecherii poate fi considerată mai puțin
importantă.
Deși paraziții hermafrodiți par a fi capabili de fecundațieîncrucișată, dacă nevoile o cer
ei pot să recurgă la autofecundație.

18
Hermafroditismul nu reprezintă o adaptare la o viață parazitară, deși este clar un
avantaj în infestările cu un singur individ parazit. Hermafroditismul pare a fi o caracteristică
ale unor grupe de paraziți, din care platelminții reunesc un număr mare de specii parazite.
La paraziți nu se cunosc modelele de comportament reproductiv (ex. dansurile
nupțiale) care să mărească probabilitatea contactului dintre parteneri, așa cum există la
numeroase specii de animale libere.

Fecunditatea.
Se cunosc două strategii fundamentale de producere a ouălor și care sunt recunoscute
ca două extreme a unei continuități. Cele două strategi există la spe cii care sunt *r* sau *k*
selectate. La o extremă (selecția *r*) animalele produc un număr mare de ouă ce sunt sărace
în vitelius necesar dezvoltării juvenilului. La cealălaltă extremă (selecția *k*) animalele
produc puține ouă dar cu ample rezerve nutriti ve și în multe cazuri există procedee de
protecție parentală a progeniturii. Modelul corespuzănd selecției *r* este cel mai frecvent
printre paraziți. Marea fecunditate este în general o caracteristică a paraziților dar nu numai a
lor, pentru că multe orga nisme libere în special cele cu larve planctonice au și ele o
fecunditate mare. Fecunditatea mare este asociată cu masiva mortalitate a unor stadii din
ciclul evolutiv atât la formele libere cat și la cele parazite. Această fecunditate mare asigură
menține rea populației atunci când probabilitatea reproducerii este scăzută. Este cert că
probabilitatea scăzută de inefstare prin stadii larvare de Schistosoma mansoni sugerează o
mortalitate mare, acest fapt fiind în legătură cu marea fecunditate a adulților. În realitate
fecunditatea este greu de estimat. În plus, înafară de reproducerea sexuată, multe protozoare și
digene sunt capabile de reproducere asexuată intensă.
Acest fapt are avantajul că fiecare individ parazit poate în termeni populaționali să fie
privit ca o femelă reproductivă, astfel încât mortalitatea mare a stadiilor larvare este
contracarată de abilitatea puținilor supravețuitori de a se reproduce intens. Perpetuarea
genotipilor rezultați prin inmulțire asexuată duce fară dubiu spre izolarea popu lației și
formarea de rase, așa cum se întâmpla în cazul multor paraziți. Această capacitate a
parazitului de a se reproduce asexuat mărește dificultatea de estimare a fecundității. Faptul ca
Ascaris lumbricoides produce peste 240 000 de ouă pe zi timp de un an sau că un oochist de
Eimeria tenella poate produce teoretic 2,5 milioane de generații secundare de merozoiți
confirmă doar ca există o mortalitate intensă în unele momente ale ciclului evolutiv și oferă o
imagine despre potențialul reproductiv al spe ciei. Totuși o estimare realistă a fecundități mai
trebuie să ia în calcul durata și numărul generațiilor parazitare precum și vârsta la care aceasta

19
se reproduc. Durata generației este extrem de importantă. În acest sens un nematod cu o
durată a generație i de trei zile, dar producând doar 5 ouă per femelă are o rată a reproducerii
echivalentă cu cea a lui Haemonchus contortus care are o durată a generației de o lună și
producând 10 000 de ouă per femelă. Un declin al ratei producției de ouă sau al fecundit ății
reprezintă, de asemenea, rezultatul obișnuit al răspunsului imun al gazdei. De aceea, doar
valoarea producției de ouă dă o prea vagă idee despre potențialul reproductiv al parazitului
daca nu se ține seama și de mărimea populației, de durata generații lor precum și de durate
perioadei de depunere a pontei.

20
Capitolul 3
Relația parazit – gazdă

Simbioza este definită ca "viața împreună", adică că două organisme trăiesc într -o
asociere între ele. Tipuri de asocieri simbolice:
1. Mutualism: ambii membri ai asociației beneficiază. Pentru om, o asociație clasică
mutualistă este aceea a bacteriilor de acid lactic care trăiesc pe epiteliul vaginal al unei femei ;
2. Commensalismul: relația în care hranirea parazitului este alimentată de la o gazdă
fără a provoca vreo pagubă sau beneficii pentru gazdă ;
3. Parazitism: relația poate fi în care un organism dăunează celuilalt. Parazitismul are
loc atunci când oamenii sunt invadați de microorganisme infecțioase .(Mitrea, 2011)
În general, multiplicarea bacteriilor care fac parte din flora normală a tractului gastro –
intestinal, a pielii etc. nu este considerată o infecție, în timp ce înmulțirea bacteriilor patogene
(de exemplu, Salmonella), chiar dacă persoana este asimptomatică, este considerată o infecție.
Agentul vi rulent provoacă boală atunci când se introduce în gazdă în număr mic.
Virulența implică aderența, invazia și toxicogenitatea. Aderen ța reprezintă procesul prin care
bacteriile se lipesc de suprafa ța celul ei. Aderența este un pas inițial important în proces ul de
infectare .(Dr. Lamees A. Razzak)
Patogenicitatea este capacitatea unui microorganism de a provoca boli într -un alt
organism și anume gazda pentru agentul patogen. Agenți patogeni potențiali sunt agenți
patogeni care trăiesc într -o relație comensă sa u parazită fără a produce boală. Ei nu provoacă
boală în gazda lor decât dacă au o oportunitate adusă de un compromis sau o slăbiciune în
barierele anatomice ale gazdei, rezistența țesuturilor sau imunitatea. Agenții p atogeni
oportuni ști sunt bacteriile ca re provoac ă o boal ă într-o gazd ă imunocompromiat ă care în mod
obișnuit nu ar avea loc într-o gazd ă sănătoasă. Un membru al florei normale, cum ar fi
Staphylococcus aureus sau E. coli poate provoca o infecție oportunistă .(Mitrea, 2011)
Mecanisme de patogen itate bacteriană:
1. Abilitatea de a invada țesuturile: Invazivitatea, care cuprinde mecanisme pentru o
colonizare (aderare și multiplicare inițială) ;
2. Capacitatea de a produce toxine . Bacteriile produc două tipuri de toxine numite exotoxine
și endotoxi ne. Exotoxinele sunt proteine solubile, care pot acționa ca enzime. O cantitate mică
de exotoxine este necesară pentru a face toxicitate. Acestea sunt secretate prin creșterea lor

21
exponențială sau în timpul lizării celulare în jurul celulei. Astfel, exot oxinele sunt considerate
ca o componentă extracelulară .(Dr. Lamees A. Razzak)

3.1 Acțiunea paraziților asupra gazdei
Parazit ul, prin defini ție, reprezintă un organism care într -un anumit grad face un rău gazdei
sale; totuși, multe organisme care și -au pie rdut termenul de parazit sunt în realitate, specii
comensale . În funcție de situație unele dintre aceste organisme pot fi paraziți adevărați sau pot
fi comensale în relația cu gazdele sale. Din această cauză nu putem spune cu certitudine dacă
un organism î și prejudiciază gazda. De aceea trebuie făcută o distincție între bolile provocate
de unele nematode și infestarea cu nematode pe baza prezenței sau absenței simptomelor
clinice. Simptomele evidente ale infestării cu acești paraziți pot depinde gradul de i nfestare
(numărul de viermi prezenți), de statutul nutrițional al gazdei sau de ambele .(Michael E ,1997)
Principalele ac țiuni ale paraziților asupra gazdei sunt:
 Acțiune mecanică, realizată prin număr, formă, organe de fixare, deplasare,
hrănire, talie, de zvoltare, acumulare exogenă și endogenă, durata contactului între parazit și
peretele organului, migrarea în alte organe, structura cuticulei etc. Acțiunea mecanică se
manifestă prin:
– obstrucții provocate de paraziții înșiși, cum sunt ascarizii sau cestode le în
intestinal subțire, Fascicola hepatica în canalele biliare, Dictyocaulus filaria
în bronhii;
– compresiunea și atrofierea unor țesuturi sau organe, exercitate în principal
asupra parenchimului;
– traumatisme ca perforarea peretelui, ieșirea paraziților, traiectele de
migrații tisulare;
– iritații, consecutive mișcărilor paraziților de mari dimensiuni sau datorită
spinilor cuticulari, actiunea iritativă este asociată cu acțiune inflamatoare,
exprimată la nivelul tubului digestive și cutanat, consecutive para zitismului
unor insecte hematofoge.
 Acțiune spoliatoare, ce poate fi direct sau indirectă:
– directă prin consum de chim intestinal, de către paraziți chimivori sau
consum de sânge de către paraziți hematofagi sau limfă, țesuturi, secreții în
cazul para ziților histofagi;

22
– indirectă, prin perturbarea ciclurilor metabolice ale organismului parazitat
și a sintezei unor substanțe de către gazdă, în special prin enzimele unor
paraziți, având drept consecințe tulburări distrofice, carențiale, mai ales la
tinere tul parazitat.
 Acțiune toxică, una din componentele majore ale agresiunii parazitare, datorită
exotoxinelor produse și eliminate în timpul vieții parazitului ca și endotoxinelor eliberate p rin
macerarea paraziților morți.(Mitrea,2011)
 Acțiunea toxică poa te fi exprimată diferit, în funcție de tipul toxinelor și locul
de acțiune, astfel:
– acțiune anticoagulantă și hemolitică, în cazul secrețiilor salivare ale
căpușelor lxdidae, care anihilează proprietățile și funcțile trombinelor,
fibrinogenului, sărurilor de calciu, vitaminei K;
– acțiune neurotropă, manifestată prin paralizie, contracții musculare sau
crize epileptiforme;
– acțiune anemiantă, prin afectarea organelor hematoformatoare și a
diferitelor elemente sanguine, al căror raport/proporție este schimbat;
– tulburări circulatorii – ascaronul.
 Acțiune inoculatoare, constând în introducerea sau vehicularea diferiților
agenți microbieni în organismal gazdei.(Mitrea, 2011)
Prejudiciile asupra gazdei pot fi produse prin numeroase moduri. Unele din aceste
mecanis me sunt comune tuturor paraziților, chiar dacă acest termen este folosit în sens larg,
pentru a include organisme cum sun t bacteriile, virușii și fungii. (Markell și colab ., 1999)
Cel mai răspândit tip de prejudicii este acela care este produs prin interfe rența cu
procesele vitale ale gazdei, prin acțiunea secrețiilor, excrețiilor sau a altor produse ale
parazitului. Asemenea interferență este probabil largă sau exclusivă la nivelul sistemelor
enzimatice ale gazdei. Paraziții care produc asemenea efecte pot fi localizați în țesuturile sau
organele gazdei, în torentul sanguin, sau în tractul gastrointestinal, sau pot fi ectoparaziți.
Invazia și distrugerea țesuturilor gazdei poate fi diferențiată de prejudicii care nu implică
daune fizice majore, deșii ambele tipuri de prejudicii reflectă schimbări biochimice produse în
țesuturile gazdei de către parazit. Când gigantul digen intestinal, Fasciolopsis buski , este
prezent în număr mare, simptomele toxice sunt văzute, dar cauza precisă nu este cunoscută.
Entamoeba histolytica erodează peretele intestinal, distrugând țesuturile local, prin
intermediul unei enzime proteolitice. Paraziții malarici invadează și se multiplică in eritrocite,
care sunt distruse în acest proces, dar pot de asemenea, ataca pereții capilarel or cerebrale,

23
ocluzându -le pentru a produce o ischemie localizată. Helminții paraziți, în virtutea
dimensiunilor lor, pot produce daune gazdei prin alte moduri, imposibile pentru paraziții mai
mici. În plus, față de efectele sale toxice, Fasciolopsis buski poate produce daune locale
severe la nivelul peretelui intestinal prin intermediul ventuzelor sale puternice. Ascaris
lumbricoides poate perfora peretele intestinal, provoca ocluzii intestinale, dacă este prezent în
număr mare, sau se poate localiza în ap endice, canalul biliar, sau alte organe. Unii paraziți își
exercită efectele lor prin privarea gazdei de substanțe esențiale. În acest sens, unele nematode
cum ar fi Ancylostoma duodenale , Necatoramericanus sau Strongyloides stercoralis sug
sângele gazdei și prin comportamentul lor pot priva gazda de mai mult fier decât poate fi el el
înlocuit prin dieta sa. În acest mod apare anemia gazdei. Marele cestod al peștilor dulcicoli,
Diphyllobothrium latum , înlocuiește selectiv vitamina B 12 din tractusul intestin al al gazdei,
producând o anemie megaloblastică la unele persoane infestate .(MichaelE, 1997)
Acțiunea paraziților asupra gazdei este influențată de mai mulți factori, un rol major
în caracterizarea infestațiilor parazitare reprezentându -l intensivitatea și extensivitatea
acestora.
Intensiviatea reprezintă indicele ce relevă numărul indivizilor unei specii parasite
într-o gazdă, într -un anumit interval de timp. El depinde de aportul de exogen, raportat la
potențialul biotic. Aportul exogen este important la h elmiți, iar capacitatea reproductive la
protozoare, iar la artropode ambele.
Extensivitatea reprezintă numărul de indivizi parazitați dintr -o populație gazdă.
Obișnuit, se exprimă procentual și se corelează cu factori multipli, îndeosebi cu sistemele de
control a infestațiilor parazitare.(Mitrea, 2011)

3.2Reacția gazdei la invazia paraziților
Efectele parazitului asupra gazdei sunt mult mai vizibile decât cele care operează în
direcție opusă, dar ultimile nu sunt mai puțin importante. Constituția genetic ă a gazdei poate
influiența profund relația gazdă parazit. În prezent, este binecunoscut faptul că există variații
rasiale în rezistența la Plasmodium vivax care sunt legate de prezența sau absența grupei de
sânge Duffy. Există, de asemenea, dovezi conside rabile că posesia trăsturii de celule în seceră,
o caracteristică moștenită, este de asemenea asociată cu rezistența crescută în infestările
parazitul malaric Plasmodium falciparum .(Markell , 1999)
Dieta sau statutul nutriționalal al gazdei poate fi de o i mportanță majoră în
determinarea consecinței la o infestare parazitară. O dietă bogată în proteine este nefavorabilă

24
pentru dezvoltarea pentru multe protozoare intestinale, în timp ce o dietă săracă în proteine
favorizează apariția simptomelor de amoebiază și complicațiile acestei boli. De asemenea, s -a
demonstrat că o dietă bogată în carbohidrați favorizează dezvoltarea anumitor cestode, iar
prezența carbohidraților este cunoscută ca fiind esențială pentru unele dintre aceste tenii. În
general, statutul nu trițional al gazdei poate fi de o imortanță considerabilă atât în determinarea
dacă o infestare particulară va fi acompaniată de simptome cât și în influiențarea severității
acestora. Perturbările nutriționale majore pot influiența rezistența prin efectele lor asupra
mecanismelor imune ale gazdei .(Michael E. , 1997)
În timp ce procesele fundamentale imune sunt, în general, considerate aceleași ca la
bacterii, virusuri, și infecțiile micotice, detaliile sunt mult mai bine cunoscute la bacterii și
virusuri de cât la protozoare și helminți. Fiecare specie de animal este în mod natural rezistentă
la infecția cu multe organisme ce parazitează diferite specii. Așa cum s -a văzut în cazul
anumitor specii de malarie, rezistența poate fi, de asemenea, un fenomen rasial . În unele
cazuri a fost posibilă adaptarea parazitului la gazde pe care ei le infestează în mod normal
puțin sau deloc. Acest fapt nu implică, în mod necesar, schimbări în rezistența naturală a
gazdei ci mai degrabă în cea a parazitului. Imunitatea dobând ită poate fi demonstrată în cazul
multor boli parazitare, și în general, are un nivel mai scăzut decât cea produsă de bacterii și
virusuri. Imunitatea absolută la reinfecție care este constatată in infecțiile de variolă, rujeolă
tuse convulsivă și la un nu măr de alte alte boli virale și bacteriene, există rar în infestările cu
protozoare și probabil niciodată în infestă rile helmintice ale omului. (Markell și colab. , 1999)
Până acum, nici un vaccin adecvat nu a fost dezvoltat împotriva infestărilor cu protozo are sau
helminți. Deși, malaria este un probabil candidat pentru un vacin, încercările recente de a
obține un potențial vaccin împotriva bolii se lasă așteptate. Infestarea primară cu Leishmania
pare să confere un grad de imunitate la reinfecție. În timp c e multe infestări cu protozoare și
helminți nu conferă o imunitate de lungă durată la reinfestare, ele par să stimuleze rezistența
cât timp parazitul este încă în corpul gazdei .(Marke ll E.K ,1999)
Imunitatea dobândită poate fi foarte importantă în modifica rea severității bolii în
arealele endemice, în particular în boli cum ar fi malaria schistosomiazele și filariozele. Copii
născuți în asemenea areale din părinți semi -imuni sunt la naștere, și pentru un timp după,
parțial protejați de anticorpii materni do bîndiți pe cale transplacentară. Dacă infestarea cu un
asemenea parazit are loc în primele luni de viață, este probabil ca ea să nu fie atât de severă
cum s -ar crede, iar infestările repetate peste ani mențin imunitatea dobândită la un nivel înalt
iar simp tomele corespunzătoare sunt mai atenuate. Dacă o asemenea persoană părăsește zona
de endemism pentru o perioadă mai lungă, imunitatea dobândită scade, iar la reântoarcerea în

25
zona endemică acea persoană poate să nu o ducă mai bine decât oricare persoană de venită
infestantă după ce a intrat în zona endemică pentru prima dată .(Michael E. ,1997)
În ultimul timp, au apărut zone noi de cercetare care se ocupă cu rolul eozinofilelor în
uciderea schistosomelor tinere și al microfilariilor, abilitatea schistosomelo r mai bătrâne să
inducă imunosupresie în gazdă, descoperirea antigenelor “hostlike” pe suprafața unor paraziți,
precum și cu fenomenul de varianță antigenică la tripanosome .(Markel l E.K., 1999)
Rolul citochinelor și în particular a factorului de necroză t umorală (TNF) sau a
“cachectin” a fost subiectul multor activități de cercetare. Cachectina, un produs de secreție
important al macrofagelor activate, în doze mici protejează împotriva malariei induse
experimental la șoareci, stimulează uciderea schistosom ulelor de eozinofile in vitro .

3.3 Imunitatea antiparazitară
Paraziții animali produc procese patologice larg răspândite pe glob, în special în țările
tropicale. Acești paraziți pot fi împărțiți în două mari categorii :
– organisme unicelulare ( protozoare ) care determină de obicei, infecții
intracelulare;
– organisme pluricelulare (metazoare) care induc, de obicei, infecții
extracelulare.
Organismele – gazdă își mobilizează factorii și mijloacele de apărare generale și
specifice, pentru a împiedica pătrunder ea paraziților, sau dacă au pătruns, pentru a -i neutraliza și
distruge .(C. Borundel, 1994)
Împotriva acestor agenți infestanți, organismul – gazdă reacționează prin variate
mecanisme umorale și celulare ale apărării.
Eficiența acestor reacții de apărare es te extrem de diversă:
– reacția energică cu eliminarea parazitului ;
– reacția parțial eficientă care nu duce la eliminarea completă a parazitului
dar care se opune cu succes reinfestărilor ;
– reacție cvasi -absentă care permite persistența îndelungată a parazitul ui.(I.
Gherman, 1993)
Antigenicitatea parazitară este complexă. De fapt, fiecare parazit este un adevarat mozaic
antigenic. S -au recunoscut mai multe antigene parazitare:
 Atg. specifice parazitului;
 Atg. comune mai multor paraziți înrudiți;

26
 Atg. exprimate în toate stadiile evolutive ale parazitului sau Atg. specifice pentru
un anumit stadiu;
 Atg. somatice sau Atg. secretate (detectabile în serul bolnavului) .
Anumite particularit ăți de antigenicitate permit supravie țuirea unor p arazi ți: varia ția
antigenic ă (efectul unei rearanjari de gene), exprimarea unor Atg. înrudite cu Atg. gazdei,
prezen ța de Atg. circulante și formarea de complexe imune .( M. Georgescu, 1965)
Infec ția este foarte specific ă. De exemplu, exist ă mai multe spec ii de parazi ți ai malariei,
fiecare cu gazda sa specific ă (păsări, animale, om). Rela țiile parazit -gazdă sunt foarte complexe:
gazda se opune invaziei prin mai multe mecanisme sinergice: parazitul bine adaptat la gazda sa,
reușește să supravie țuiasc ă contr acarând aceste mecanisme prin diverse procese adaptative de
evaziune imunologic ă.(C. Borundel, 1994)
Mecanismele de ap ărare umoral ă
În diferite infesta ții parazitare se înregistreaz ă o sintez ă activ ă de anticorpi cu
specificitate fa ță de diver și determin anți antigenici ai parazitului invadator. Ace știa au o mare
importan ță în infesta țiile parazitare cu localizare extracelular ă, în prevenirea reinvaziei, atunci
cand parazi ții se afla în afara celulei, dar îsi pierd posibilitatea de interven ție atunci c ând
aceștia pătrund în celul ă, fără exprimarea la suprafa ța ei de determinan ți antigenici sau f ără
alterarea membranei celulare .( A. C. Allison, 1986)
Mecanismele prin care anticorpii pot ac ționa asupra parazi ților sunt destul de diverse.
Astfel ei pot ac ționa împreun ă cu sistemul complement , direct asupra parazi ților, provoc ând
alterări ireversibile la nivelul acestora sau pot bloca ata șarea lor la celulele sau de țesuturi pe
care le paraziteaz ă de predilec ție. Se mai precizeaz ă ca anticorpii pot activa func țiile
fagocitare ale neutrofilelor și macrofagelor, acestea intervenind mai eficient în uciderea
parazi ților prin mecanisme anticorp -dependente .(I. Gherman, 1993)
Diferite tipuri de celule efectoare pot ac ționa în asociere cu diferite clase de imunoglobul ine,
actionand selectiv fa ță de parazi ți. Sinteza activ ă de IgE în infesta țiile cu unele nematode,
contribuie la activarea și sensibilizarea mastocitelor și bazofilelor, care la rândul lor elibereaz ă
amine vaso -active, capabile s ă provoace perturb ări atât parazitului, c ât și locului de cantonare
a acestuia.
Antigenele parazitare pot ac ționa și ca activatori policlonali , activ ând nespecific
proliferarea celulelor B și sinteza imunoglobulinelor, f ără specificitate de anticorp, ceea ce
explic ă hipergamaglobul inemia nespecific ă și o sla bă reactivitate imunologic ă a organismului
față de al ți stimuli antigenici .(Moldoveanu, 2012)

27
Prezen ța anticorpilor cu specificitate fa ță de parazi ți poate fi pus ă în eviden ță prin
reacții de aglutinare, precipitare, liz ă, RFC, imunofluorescen ță, neutralizare, imobilizare, etc.
Mecanisme le de ap ărare celular ă
Controlul infec țiilor parazitare este dependent în special de implicarea LfT : infest ări
non-letale la animale normale evolueaz ă progresiv p ână la exitus la rozătoare timec tomiza teși
iradia te. Printre aceste LfT sensibilizate s -au decelat celulele T citotoxice și celulele produc ătoare
de limfokine. Acestea stimuleaz ă Mcf. s ă exprime receptorii Fc și C3 și să secrete enzime și alți
metaboli ți cu ajutorul c ărora dob ândesc capa cități citotoxice antiparazitare. Mecanismul ar fi
deosebit de activ în cazul parazi ților care în mod obi șnuit se multiplic ă în Mcf. ( Leishmania
donovani, Toxoplasma gondii ).
Un alt mecanism T -dependent deosebit de activ împotriva unor parazi ți pe care
organismul nu reu șește să-i elimine complet este incapsularea acestora: ini țial are loc o
acumulare local ă de celule inflamatorii (cu formarea unui granulom). Mcf. activate local produc
factori fibrogenici prin care stimuleaz ă constituirea unei capsule fibr oase. Astfel de granuloame
fibrotice pot izola ou ăle unor helmin ți (ex. ouale de Schistosoma ) sau însăși organismele
parazitare ( Trichinella spiralis, Echinococcus granulosus ) .(Rădulescu, 2000)

28

Fig 3.3.1 Apărarea antihe lmintic ă de tip celular

Între mastocite și eozinofile se stabilesc interrela ții de control reciproc: eozinofilele sunt atrase
de ECF iar degranularea lor este limitat ă de heparina mastocitar ă. Prin intermediul histaminazei
și a altor enzime con ținute în granule, eozinofilele controleaz ă reacția inflamatorie indus ă de
mastocite .(Alliso , 1986) .
Eozinofilele exercit ă efecte citotoxice asupra parazitului în colaborare cu Atc. specifici prin
intermediul unei reac ții de tip ADCC. Eozinofilia sanguin ă este deose bit de ridicat ă în cazul
infest ărilor cu helmin ți cu dezvoltare intratisular ă.(C. Borundel, 1994)
În concluzie efectele anticorpilor antiparazitari sunt :
 alterare direct ă sau prin citoliza mediat ă de inducerea activ ării C', în cazul
unor protozoare cu dezvoltare extracelular ă;
 blocheaz ă situsurile de ata șare ale parazitului pe celulele -gazdă: previne
diseminarea infest ării de la o celul ă la alta (ex. în cazul infec ției malarice);
 faciliteaz ă imunoader ența la celulele fagocitice care exprim ă R.Fc.
Captarea organismelor de c ătre Mcf. este mai eficient ă daca Mcf au fixat moleculele de C'.

29
Reamintim c ă Mcf activate exprim ă un numar mare de RFc si RC3. Fagocitoza joac ă un rol
important în infest ările cu pla smodium și cu tripanosome;

Fig. 3.3.2 Efectele anticorpilor in parazitoze

 ADCC , important ăîn unele tipuri de infest ări (tripanosomiaze, trichineloze,
fillarioze, schistomiaze) implica Atc. specifici și variate celule cu potential cito toxic care
exprim ă RFc (Mcf, PMN, Eo). Efectele citotoxice ale Eo sunt mediate de IgG. Ele se exercit ă
îndeosebi asupra helmin ților prin intermediul unor enzime -proteine con ținute în granula ții
denumite MBP ( Major basic protein ); MBP atac ă tegumentul unor larve produc ând moartea
acestora. Atc.IgE ac ționeaz ă prin intermediul Mcf. Mecanismul a fost descris mai sus .(I.
Gherman, 1993)
Parazi ții se protejeaz ă împotriva presiunii mecanismelor imune agresoare elaborate de
gazdă, prin diverse c ăi de evadare .

Fig. 3.3.3 Mecanisme de evaziune parazitar ă

30
 habitat specific : stabilirea în lumenul intestinal (diverse nematode);
cuibărire în unele celule -gazdă care le apar ă de ac țiunea Atc. (tripanosome, leishmanii,
plasmodii); formarea de înveli șuri chistice ( Trichinella, Entamoeba histolytica, Echinococcus );
 evitarea recunoa șterii: modificarea Atg. proprii (varia ția antigenic ă) de
către unii parazi ți expu și la atacul anticorpilor; mascarea propriilor Atg. prin achizi ționarea de
Atg. de la gazd ă (ex. Atg. de grup sanguin A,B si H sau Atg. de histocompatibilitate);
 supresarea nespecific ăși specific ă a răspunsului imun al gazdei : alterarea
Lf prin factorii limfocitotoxici ( Trichinella ), clivarea moleculelo r de IgG ( Schistosoma ),
stimularea LfTs prin factorii solubili (Leishmanii).
Uneori imunosupresia poate fi în avantajul ambilor adversari. De ex., intensitatea
fenomenelor care duc la formarea de granuloame în jurul ou ălelor de schistosoma apare limitat ă
de imunosupresie. Prin aceasta se previne o serie de alter ări ale organului care g ăzduie ște aceste
granuloame fibrogene (ficatul) dar, totodat ă, se reduce și agresiunea împotriva parazitului (Burg
J.L, 1988)
Cronicizarea infesta țiilor parazitare, conduce deseori la consecin țe imunopatologice
secundare incluz ând formarea complexelor imune și dezvoltarea unor imunopatii și
autoimunopatii, cum ar fi:
 imunodeficiente secundare , ca urmare a coloniz ării celulelor imunitare;
 fenomene de hipersen sibilitate de tip I ( reac ții anafilactice, atopice), demonstrate
de concentra ția ridicat ă de IgE;
 fenomene de hipersensibilitate de tip II , în urma modific ărilor induse în structura
eritrocitelor;
 fenomene de hipersensibilitate de tip I II, consecin ță a form ării și depunerii de
complexe imune în diverse țesuturi și organe;
 hipersensibilitate de tip întarziat ( IV), inclusiv prin reac ții granulomatoase, boli
autoimune în special în infesta țiile cu protozoare .( C. Borundel, 1994)
Toate aceste reac ții imunologice și imunopatologice au permis în ultimii ani în urma
cunoa șterii lor folosirea tehnologiilor moderne în scopul realiz ării unei profilaxii specifice,
precum și utilizarea unor tehnici imunologice noi pentru diagnosticul para zitozelor la
animale .(Rădulescu, Meyer, 1992)

31
3.4 Specificitatea parazitar ă
Specificitatea în interacțiunile parazitare poate fi definite de genotipurile gazdă care
sunt rezistente la doar un subset de genotipuri parazitare și genotipuri de paraziți care sunt
infecta te pe un subset de genotipuri gazdă.
Nu este întotdeauna clar dacă specificitatea este determinat ă de genotipurile
interacțiunilor sau dacă plasticitatea fenotipică (uneori numită aclimatizare) joacă un rol
important. Rezultatele coevolutive d epind în mod critic de permeabilitatea interacțiunilor
genetice .(Bennett, 1997)
În timp ce unii paraziți sunt generali, mulți alții sunt specifici capabili să infecteze
numai una sau mai multe specii gazdă.(Lajeunesse, 2001)
Cu toate acestea, specificitat ea poate să fie mai bine legată decât aceasta : apare și în
specii după cum rezultă din adaptarea locală a paraziților la simpatizanții lor, populațiile
gazdă (Kaltz și Shykoff, 1998) și în cazul populațiilor, așa cum tulpinile de paraziți sunt
specializate pentru anumite genotipuri gazdă locale.
Cauza specializării sau invers, ceea ce împiedică un parazit să -și extindă gazda,
prezintă un interes considerabil. De exemplu parazitismul poate fi principalul determinant al
ratelor genetice de recombinare.( Halda ne și colab., 1990)
A înțelege ceea ce limitează gazda poate ajuta la elaborarea măsurilor de control
pentru boli sau dăunători sau poate ajuta în găsirea unei explicații în ceea ce privește
răspândirea bolii este asociată cu creșterea virulenței .( Read ș i colab., 1999)
În cele mai multe studii privind interacțiunile parazit – gazdă, specificitatea se
presupune a avea o bază genetică. Totuși, în mod alternativ, specificitățile se pot baza pe
plasticitatea fenotipică.

Studiindu -se specificitatea folosind p arazitul bacterian Pasteuria ramosa și gazda
crustaceană Daphnia magna, s -a observant că la testarea adaptabilității pe termen scurt a
liniilor Pasteuria ramos a acestea au fost rapid schimbate între genotipurile gazdă diferite.
Adaptarea la această scală d e timp ar demonstra contribuția plasticității fenotipice la
specificitate.
S-a constatat că infecțiozitatea a fost stabil ă de-a lungul liniilor, indiferent de istoricul
trecerii recente, ceeace indică faptul că rezultatele pe termen scurt ale infecției sunt stabile în
medii genetice. (Akhtar , 2004 )

32
În al doilea rând, s -a studiat evoluția pe termen lung cu două clone gazdă și două linii
parazitare. De această data, liniile Pasteuria ramosa au avut posibilitatea de a evolua adaptări
la genotipul gazdă (clona) în care acestea au fost pasagerate în serie, cee ace ne -a permis
testarea unei componente genetice la specificitate. Diferențe substanțiale au apărut în cele
două linii pasajate 😮 linie de paraziți a câștigat infecțiozitate pe clona gazdă pe care a fost
cultivată, dar a pierdut infecțiozitatea pe celălalt genotip gazdă (această linie a evoluat
specificitatea), în timp ce cealaltă linie parazitară a generat o infecție mai mare la ambele
gazde clone. S -a traversat cele două genotipuri gazdă utilizate în exper imentul de trecere
serială și s -au găsit dovezi că numărul de gene gazdă care stau la baza variației de rezistență
este mic .(Ebert D., 1996)
Pe parcursul experimentului P. Ramosa nu și -a schimbat modul său de infectare la o
gamă largă de genotipuri gazdă. A stfel, din observațiile din acest experiment și din cele
anterioare privind acest sistem parazit – gazdă , rezultă ca este puțin probabil să fie rezultatul
unui răspuns fenotipic. De exemplu, la speciile de genul Plasmodium (care cauzează malaria)
schimbarea rapidă a proteinei din membrană diminuează imunitatea gazdei și sporesc
supraviețuirea și creșterea parazitului. Cu toate acestea, pentru P. ramosa adaptarea rapidă
pare să nu apară deoarece specificitatea a fost stabilită pe termen scurt și fixată pentru un
anumit set de genotipuri .(Hebert,1993)
În schimb, în câteva experimente, P. ramosa a evoluat deși mecanismul sau
mecanismele (plasticitate sau schimbări genetice) nu pot fi cunoscute cu certitudine.
În acest context, studiile viitoare vor extinde gama de gazde și genotipurile parazitare
studiate cu scopul de a determina principiile evolutive privind specificitatea.
În concluzie, rezultatele arată că specificitatea P. Ramosa este o trăsătura stabilă
moștenită, poate evolua rapid și este con trolată de pu ține gene în gazdă. (Carius H.J., 2001 )

3.5 Tipuri de gazde parazitate
Parazi ții sunt organisme care dep ind de un alt organism viu pentru hrănirea lor. Ei
petrec etape importante ale ciclului lor de viață pe sau în interiorul unuia sau mai multor
organis me vii .(Penczykowski , 2015)
Organismul care oferă hrană și spațiu pentru parazit este cunoscut ca organismul
gazdă. Unii paraziți depind în întregime de gazdă, în timp ce unii paraziți depind partial de
gazdă. Gazda este deci un organism care conține un p arazit. Paraziții folosesc organismele
gazdă pentru creșterea și reproducerea lor. Bazându -se pe modul în care parazitul trăiește cu

33
organismul gazdă și pe etapele ciclului de viață parazit în interiorul diferitelor gazde,
organismele gazdă pot fi clasific ate în mai multe categorii:
1. gazda intermediară
2. gazda definitivă sau primară
3. gazda paratenică
4. gazda accidental ă
5. gazda de predilecție
6. gazda host -end
7. gazda rezervorului
8. gazda de transfer sau de transport
Unii paraziți folosesc mai mult de o gazdă și își comp letează ciclurile de viață într -o
secvență de mai multe gaz de diferite. Gazda intermediară servește ca o gazdă secundară în
care parazitul petrece o perioadă scurtă de timp înainte de a ajunge la gazda definitivă și a
deveni matur .( Mitrea, 2011)
Gazda int ermediară este aceea în care un parazit se găsește în formă de larvă , sau
înainte de a gasi o gazdă definitiv ă pentru a deve ni matură și a începe să se reproducă sexual.
În interiorul gazdei intermediare, parazitul trece prin una sau mai multe etape asexuat e, mai
ales etape de dezvoltare. Gazda intemediară este de asemenea cu noscută ca gazdă secundară.
De exemplu pentru Trypanosoma, care provoaca boala somnului gazda intermediară este
omul. Gazdele intermediare sunt considerați mai ales ca vectori, deoarece parazitul arată doar
etapele de dezvoltare și gazda nu se infectează de la parazit .(Johnson KP , 2002)
Gazda primară sau gazda definitivă este organismul în care un parazit devine matur și
reproduce sexual. Paraziții ating maturitatea sexuală doar în interi orul gazdei definitive , de
exemplu țânțarul Anopheles servește drept gazda definitivă pentru parazitul malariei.Oamenii,
de asemenea, servesc drept gazde definitive pentru mulți paraziți, inclusiv pinworms,
schistosomes, tapeworms etc. Trypanosoma care pro voaca boala de somn folosește musca
tsetse ca gazdă definitivă și prezintă reproducere sexuală în interiorul acesteia .(Douglas A,
2001)
Gazda paratenică este organismul care intervine accidental în dezvoltarea unor
paraziți în care aceștia se acumulează și supravieț uiesc prin aport exo gen contin u. De exempl u
ouăle de nematode sunt transportate într -o gazdă patatenică cum ar fi o pasăre sau o rozătoare.
Când un prădător mănâncă gazda paratenică ouăle sunt ingerate și astfel devine
infestat .(Ahmadjian , 2000)

34
Gazda de tranzit sau accidentală este gazda care în mod obișnuit nu este parazitată de
speciile particulare. În aceste gazde, paraziții se pot afla în diferite stadii ale ciclurilor lor de
dezvoltare . Aici, ei rămân vii și virulenți, ia rdezvoltarea lor se continuă numai atunci când
aceștia ajung în gazdele la care sunt adaptați. De exemplu, muștele și unele specii de insecte
hematofage pot să aibă în sau pe corpul lor ouă și larve denematode parazite la om sau la
animale domestice. Când aceste elemente par azitare ajung în/ sau pe gazda la care sunt
adaptate, ele își continuă dezvoltarea.
Gazda Host -end este gazda în care boala nu poate fi transmisă mai departe. De
exemplu un om mort infestat cu trichinosis este o gazdă host -end, pentru că este puțin
probabil ca acesta să fie o sursă de hrană pentru alte animale care prin ingerare ar putea
dobândi parazitul trichinosis .(Poulin R., 1992)
Gazda de predilecție este cea mai buna gazdă preferată de parazit.
Gazda rezervorului este un animal sau o specie care este i nfectat de un parazit și care
servește ca sursă de infecție pentru oameni sau pentru alte specii.
Gazda de transfer sau de transport este gazda care este utilizată p ână se ajunge la
gazda corespunzătoare, dar nu este neapărat să finalizeze ciclul de viață al unui parazit.
În funcție de modul în care se realizează transmitereaparaziților, vectorii pot fi:
a) mecanici și
b) biologici .
Vectorii mecanici poartă formele infestante pe sau în corpul lor. Astfel, ploșnițele
Triatoma sp. și Rhodnius sp. transmit flagelatul Trypanosoma cruzi prin excrementele lor,
musca de casă poate purta pe corpul ei ouă de viermi intestinali. Vectorii biologici poartă
formele parazitare ca o etapă obligatorie a ciclului lor de dezvoltare .(Douglas AE., 2010)
Astfel, căpușele ixod ide Boophilus calcaratus și Hyalommaplumbeum sunt vectori ai
sporozoarului Babesia bigemina la bovine.În corpul căpușelor parazitul se află sub formă de
sporozoizi.

35
Capitolul 4
Giardioza

Giardioza , o boală gastro -intestinală caracterizată prin diaree ac ută sau cronică, este
cauzată de paraziți protozoare din genul Giardia. Giardia duodenalis este principala specie
găsită la mamifere și singura specie despre care se știe că provoacă boli la om. Acest
organism este transportat în tractul intestinal al mult or animale și oameni, cu semne clinice
care apar la unele persoane, dar multe altele rămân asimptomatice .(Mitrea, 2011)
În plus față de diaree, prezența Giardia duodenalis poate duce la malabsorbție; unele
studii au implicat acest organism în scăderea cre șterii la unii copii infectați și eventual, a
scăzut productivitatea animalelor tinere.
Focarele sunt raportate ocazional la oameni, ca rezultat al expunerii în masă la apă sau
alimente contaminate sau la contactul direct cu indivizii infectați (de exempl u, în centrele de
îngrijire a copiilor).
Oamenii sunt considerați a fi ce le mai importan te gazde – rezervoare pentru giardioza
umană. Tipurile genetice predominante ale lui G iardia duodenalis diferă, de obicei, la om și la
animalele domestice, iar transmit erea zoonotică este în prezent considerată a fi de mică
importanță în provocarea bolii umane .(Mitrea, 2011)
Genul protozoare Giardia (Family Giardiidae, ordin Giardiida) conține cel puțin șase
specii care infectează animalele și / sau oamenii. La majoritat ea mamiferelor, giardioza este
cauzată de Giardia duodenalis, care este numită și G. intestinalis. Ambele nume sunt în uz
curent, deși valabilitatea numelui G. intestinalis depinde de interpretarea Codului
Internațional de Nomenclatură Zoologică. Două nume mai vechi pentru organism, Giardia
lamblia și Lamblia intestinalis, nu mai sunt considerate valabile din punct de vedere
taxonomic. Cu toate acestea, termenul G . lamblia poate fi găsit încă în literatura clinică
umană. Speciile suplimentare la animale includ G. agilis la amfibieni, G. ardeae și G. psittaci
la păsări, G. muris la rozătoare și G. microti la muskrat și voles. G. varani, care infectează
reptilele, se consideră, de asemenea, o specie distinctă. Alte specii de Giardia probabil există,
de asemenea, la animale, inclusiv la pești. Nici una dintre aceste specii, altele decât G.
duodenalis, este cunoscută că afectează oamenii.
G. duodenalis a fost împărțit î n cel puțin 7 asociații genetice, de la A la G, care ar
putea fi suficient de diferite pentru a fi considerate specii. Asamblajele A și B au o
specificitate largă a gazdei. Aproape toate izolatele de la oameni aparțin acestor două

36
asociații. Ele apar, de a semenea, la multe specii de animale. Asamblajele C, D, E, F și G par
să aibă intervale restrânse de gazde. Asamblajele C și D se găsesc în principal la câini,
asamblarea E în artiodactili, asamblarea F la pisici și asamblarea G la rozătoare. Numele de
specii propuse pentru asamblaje sunt G. canis pentru asamblajele C și D, G. bovis pentru
asamblarea E, G. cati pentru asamblarea F și G. simondi pentru asamblarea G. O propunere
suplimentară este rezervarea numelui G. duodenalis pentru asamblarea A și redenumi ți
asamblarea B G. enterica. Aceste nume nu au fost încă acceptate și există unele obiecții cu
privire la validitatea lor; cu toate acestea, ele pot fi întâlnite în unele articole.

4.1 Morfologia agentului etiologic
Giardia (Lambia) face parte din famil ia Hexamitidae, flagelate parazite ale intestinului
subțire, prezintă zone trofozoitice (vegetative), în intestin și forme chistice, în mediu:
– trozofitul este piriform, se caracterizează prin prezența unui disc adeziv ventral;
au forma unei jumătăți de par ă, rotunjită anterior, ascuțită posterior, cu fața dorsală convexă,
prezintă 2 nuclei anteriori, cu contur ovalar, conținând fiecare câte un cariosom alungit ; discul
adeziv ventral este prevăzut cu o armătură microtubulară, 3 perechi de flageli ce se detaș ează
de pe marginea discului ventral. A patra pereche de flageli este dispusă posterior, cei 8
kinetosomi sunt reuniți în două grupe; mai conține 2 corpi mediani, formați din microtubuli;
nu are citostom .(Mitrea, 2011)
– Chisturile de Giardia sunt ovalare și conțin în general, 4 nuclei, flageli și elemente
încrucișate (resturi ale armăturii discului ventral)

37

Fig. 4.4.1 Giardia (Lamblia) intestinalis

Giardiile parazitează în partea anterioară a intestinului subțire la di verse vertebrate,
mamifere sau batracieni. Trofozoiții se fixează pe marginea în perie a enterocitelor cu ajutorul
discului ventral, care acționează ca o ventuză. Nutriția se realizează prin pinocitoză, pe fața
dorsală și în centrul discului ventral. Repro ducerea are loc prin bipartiți e
longitudinală.(Mitrea, 2011)
Transmiterea de la o gazdă la alta se face prin chisturile eliminate în fecale. Cultura in
vitro este dificilă.
Chisturile mature au patru nuclei, iar c ele aflate în curs de maturare au unul sau doi
nuclei. Transmiterea parazitului de la o gazdă la altase face sub formă de chisturi. Acestea
ajung în organismul uman,odată cu alimentele, apa și aerul. La nivelul stomacului, din cauza
pH-ului puternic acid (1,3 -2,7), membrana chistului este distrusă ; dinfiecare chist matur vor
apărea doi trofozoizi. Aceștia migrează în duoden și jejun, unde se vor atașa de celulele
epiteliului intestinal șiîncep să se înmulțească asexuat, prin diviziune binară longitudinală.
Formarea chisturilor are loc în intestinul subțire și în colon, de unde sunt eliminate la exterior
odată cu excrementele gazdei .(Moglan, Popescu, 2009).
Speciile sunt încă imperfect distinse unele de altele ; pe baza morfologiei, sunt
recunoscute trei grupe de specii:
● grupul Giardia agilis, cu trofozoiți lungi și drepți, de 20/5 microni, corpi mediani
alungiți în formă de baston, parazite la batracieni;

38
● grupul Giardia muris , cu dimensiuni reduse (10/7 microni) cu corpii mediani mici și
rotunzi, paraziț i la rozătoare, pasări, reptile.(Dulcean u și col., 2000)
● grupul Giardia duodenalis, trofozoiții măsoară 12 -15/6-8 microni, au corpi mediani
falciformi, transversali, chisturile sunt ovoide, de 8 -12/7-10 microni, paraziți la mamifere,
păsăr i, reptile. În acest grup se găsesc specii parazite la om, cunoscute sub numele de Giardia
intestinalis sau Giardia Lamblia.( Thompson și col., 1990)

4.2 Simptome și patogenie
Boala produsă se numește giardioză sau lambliază. Prezintă o paletă largă de
manifestări clinice, cantonate mai ales la nivelul apa ratului digestiv. La circa 1 -3 săptămâni de
la pătrunderea parazitului în organism, la unele persoane apar diarei apoase fără mucus și
sânge și însoțite de dureri abdominale și deflatulență (acumulare excesivă de gaze).
La copii, simptomele constau în sen zație de greață, vărsături, intoleranță la lactoză și
anorexie (lipsa poftei de mâncare). Aceste simptome durează cca 2 -3 săptămâni, după care ele
dispar spontan. La unele persoane însă boala devine cronică, etapă când încep să apară în plus
manifestări neuropsihice și alergice. Dintre tulburările neuropsihice sunt menționate insomnia,
cefaleea, astenia, amețelile, tulburările deatenție, iar dintre cele alergice, alergiile respiratorii
(astm, bronșite,rinofaringite), alimentare, cutanate (urticarie, eczemă) și
oculare .(Moglan ,2009 )
La unele persoane poate apare deshidratarea sau pierderea în greutate, iar oboseala
poate însoți boala. Febra de grad scăzut poate fi văzută ocazional la începutul bolii, deși unele
surse afirmă că acest lucru este neobișnuit. Anem ia, pierderea în greutate și anorexia au fost
raportate ca fiind cele mai proeminente semne la unele persoane vârstnice. Cele mai multe
infecții sunt auto -limitate și durează câteva zile până la câteva săptămâni; totuși, cazurile pot
persista uneori luni s au chiar ani .(Carranza și colab,. 2010)
Infecțiile cronice pot duce la sindroame de malabsorbție care pot include deficiență de
dizaharidază și deficiențe ale vitaminei, precum și pierderi grave și debilități grave. Infecțiile
cronice apar atât la indivizi imunodeficienți, cât și la cei imunocompetenți.
Giardioza este raportată mai frecvent la pacienții cu deficiență de imunoglobulină, iar
majoritatea acestor pacienți au diaree cronică. Această populație include persoanele cu
hipogamaglobulinemie congenital ă (genetică), precum și cele cu afecțiuni dobândite asociate
cu malnutriția protein -calorie, limfom și alte sindroame. Simptomele la persoanele infectate

39
cu HIV par să fie similare cu cele ale persoanelor imunocompetente, iar infecțiile cu G.
duodenalis su nt adesea asimptomatice .(Lebwohl B și colab., 2003)
Cu toate acestea, deoarece numărul de limfocite CD4 + scade și imunosupresia crește,
există semne clinice mai frecvente.
Intoleranța la dizaharide, în special sub forma deficienței de lactoză, este cea ma i
frecventă complicație a giardiei. Aceasta poate dura câteva săptămâni de la eliminarea
organismului, fie spontan, fie prin tratament. Simptomele se aseamănă cu cele cauzate de
organism și pot include crampe abdominale, balonare și diaree. Deficiențele vi taminelor
liposolubile și ale vitaminei B12 sunt, de asemenea, posibile, dar mai puțin frecvente .(Feng
Y,2011)
Câteva studii au sugerat că infecțiile cu G. duodenalis ar putea provoca o întârziere a
creșterii la unele populații (de exemplu, la copiii bedui ni care trăiesc în deșert). În schimb, nu
au existat efecte negative aparente, inclusiv semnele gastrointestinale sau scăderea creșterii, la
copiii sănătoși și bine hrăniți în instituțiile de îngrijire de zi. O serie de alte studii au sugerat
că infecțiile cu G. duodenalis ar putea fi corelate cu o incidență crescută a sindromului
intestinului iritabil sau a altor sindroame .(Traversa D ,2012) .
Rapoartele ocazionale au atribuit giardiozelor semne extraintestinale, incluzând
urticarie, prurit, bronhospasm, art rită reactivă și alte semne alergice. Majoritatea surselor
consideră că semnele extraintestinale sunt rare, deși un studiu recent a constatat că rasurile
autoadministrate și semnele oculare, articulare și urinare au fost relativ frecvente la pacienții
simp tomatici .(Wensaas KA, Langeland N, Hanevik K, Mørch K, Eide GE, Rortveit G.,2012)
Giardiaza este rareori fatală; cu toate acestea, decesele pot fi cauzate de deshidratare extremă,
în special la sugari sau copii subnutri ți.
Multe infecții umane sunt însă as imptomatice, cu indivizi afectați fie prin înlăturarea
infecției în mod spontan, fie prin chisturile subclinice.
După tratament, simptomele dispar imediat, cu excepția intoleranțeila lactoză, care
poate persista mult timp.

4.3 Epidemiologie
Omul este pri ncipalul rezervor, dar parazitul poate fi întâlnit și la unele animale
domestice (câine, pisică, porcine,caprine, ovine, bovine), în special la cele tinere. În ultimul
timp, este acreditată ideea că omul poate transmite parazitul la animale și invers. G iardia
duodenalis este un parzit ubicvist, prevalența bolii(numărul indivizilor infestați într -un anumit

40
teritoriu, raportat la oanumită perioadă de timp) este mai mare în țările subdezvoltate și în cele
aflate în curs de dezvoltare, fiind mai crescută în zon ele urbane.
Cei mai afectați sunt copiii, în special cei în vârstă de 1 -3 ani, la care incidența
parazitară poate ajunge, în cazul celor din colectivități, la85%.
G. duodenalis paraziteză în intestinul subțire, în special în duoden și jejun, unde se
atașea ză cu disculadeziv de celulele epiteliului intestinal. La om, în infestările puternice,pe 1
cm2 de mucoasă intestinală se pot instala până la un milion detrofozoizi. Giardiile pot fi
întâlnite și în alte organe, în special în ficat, unde au fost vehiculate pe cale limfatică .(Meyer
și Rădulescu, 1979)
Omul bolnav elimină odată cu excremente letrofozoizi și chisturi. În mediul extern,
trofozoizii sunt distruși repede de factorii de mediu, dar chisturile rezistă cca 14 zile, la -12oC,
20 dezile la -6oC, iar t emperaturile de peste + 20oC le inactivează repede.
Diagnostic ul este pus prin evidențierea trofozoizilor sau achisturilor în materiile
fecale. În faza acută a bolii, elementele parazitare sunt eliminate continuu, iar în cea cronică,
eliminarea loreste int ermitentă, ceea ce face posibil un diagnostic fals negativ.
Pentru a elimina această eroare, în cazurile suspecte, este necesară repetarea
examenelor coproparazitologice o dată la șapte zile, pe operioadă de 4 -6 săptămâni. În ultimul
timp se folosește ente rotestul.
Acesta constă în înghițirea unei capsule gelatinoase, enterosolubilă, atașată de un fir de
nylon. La nivelul intestinului, capsula este solvităiar pe firul de nylon aderă trofozoizi. După
două ore, firul de nyloneste scos din intestin, iar mucusu l de pe el se analizează microscopic.

4.4 Tratament
La stabilirea celui mai eficient tratament împotriva Giardiei trebuie să se ia în calcul o serie de
factori printre care modul de infectare , subiecții studiați (copii, adulți, pacienți simptomatici
și/sau asimptomatici),rezultat ele obținute (eficacitatea clinică și/sau negativitatea scaunului) și
durata urmăririi. Cu toate acestea, se pot deduce concluzii din studii, atunci când sunt văzute
în ansamblu, și pot fi făcute declarații despre eficiența relativă a agenților .(Hall, 1993 )
Dintre tratamentele frecvent utilizate cel mai des întâlnite sunt medicamentele din
clasa nitroimidazolilor . Dintre acestea metronidazol, tinidazol, ornidazol și secnidazol sunt
folosite cu succes în tratarea infecțiilor cu Giardi a. Această clasă a fost descoperită în 1955 și
sa dovedit a fi foarte eficientă împotriva mai multor infecții cu protozoare .

41
Flagyl ul a fost determinat a fi un bun tratament împotriva Trichomonas vaginalis și
Entamoeba histolytica după descoperirea sa la sfârșitul anilor 1950 , iar în 1962 Darbon și
colab. a raportat că ar putea fi utilizat pentru a trata giardioza. De la această descoperire,
metronidazolul și alți nitroimidazoli au fost utilizați de către medici ca bază de terapie a
giardiozelor. Dintre n itroimidazoli, mecanismul de ucidere a Giardia de metronidazol a fost
cel mai bine studiat .( Timothy B , 2001 )
Metronidazolul folosește căile metabolice anaerobe prezente în Giardia.
Medicamentul intră în trophozoită și, odată ce este în interior electroni i care transportă
proteinele ferredoxine din parazit sunt donați electronilor grupului nitro al medicamentului.
Drogul devine activat prin reducerea grupului nitro și acest gradient favorizează activitatea
intracelulară , transportul metronidazolului fiin d stabilit prin aceasta reacție de
reducere. Metronidazolul astfel redus servește ca electron acceptor care se leagă covalent la
macromoleculele ADN .(Darbon ,1962)
Acest lucru duce la deteriorarea ADN -ului sub forma pierderii structurii elicoidale, a
funcți ei acesteia și duce în final la moartea trofozoitului. În plus, m etronidazolul inhibă
respirația tro fozoită .
De asemenea, activarea reductivă a metronidazolului conduce la formarea radicalilor
toxici care reacționează cu componentele celulare ale trofozoiț ilor. Chisturile acestora par a fi
mai puțin afectate de acțiunea nitroimidazolului, probabil din cauza penetrării slabe a
medicamentului prin peretele chistului , conduc la radicali toxici, care reacționează cu
componente celulare esențiale . Trophozii în c histuri pot fi mai puțin afectați de nitroimidazoli,
posibil datorită penetrării slabe a medicamentului prin peretele chistului (Al-Waili N , 1992)
Metronidazolul este absorbit rapid și complet după administrare orală având
capacitatea de a penetra țesutur i și secreții ale corpului ca saliva, laptele matern, spermă și
secrețiile vaginale .
Medicamentul este metabolizat în principal în ficat și este excretat în urină .
Primele teste in vitro în vederea stabilirii susceptibilit ății la medicamente de tip nitro imidazol
au fost efectuate pe Giardia lamblia abia în 1980.
Utilizarea microscopică în vederea evaluării morfologiei și mobilității paraziților a demonstrat
că metronidazolul și tinidazolul au o eficiență mare în tratarea giardiei. Cu toate acestea, după
analizele efectuate s -a stabilit că nu există un standard pentru testarea in vitro fiind dificil să
se compare rezultatele și să se emită o concluzie certă în stabilirea clinică .(Darbon, ,1962)
Dintre nitroimidazoli, tinidazolul și metronidazolul au demonstr at în mod consecvent
cea mai mare activitate in vitro, tinidazolul având chiar un ușor avantaj. Mai

42
multnitroimidazoli substituiți cum ar fi clotrimazolul, miconazolul, itraconazolul și
ketoconazolul au fost studiați observându -se excelente proprietăți ant ifungice, dar nu sunt atat
de eficienți împotriva giardiei lamblia. Sensi bilitatea la nitroimidazoli poate varia în funcție
destocurile și clonele de lamblia folosite la teste .(Boreham ,1985)
În Statele Unite, de exemplu, metronidazolul este singurul din clasa nitroimidazol ilor
folosit pentru tratarea giardiei.
Tratamentul cu o singura doză în concentrație mare a fost conceput pentru a
îmbunătăți confortul bolnavului în detrimentul eficienței. S -a constatat că eficiența
tratamentului cu o doză unică variază de la 36 la 60% dacă medicamentul este administrat o
singură zi și crește la 67 până la 80% dacă medicamentul est e administrat timp de două zile.
( E. Green, 1974)
Continuarea tratamentului cu doză unică timp de trei zile crește eficacitatea față de interv alul
observat la administrarea de doze mai mici pe perioade mai lungi . Regimurile cu doze mai
mari pot avea, de asemenea, multe efecte secundare .(Green și colab, Letter)
Copiii au fost inclu și în mai multe scheme de tratament observându -se reuzltate
similar cu cele obținute la adulți. Deși metronidazolul nu vine într -o formă lichidă standard, se
poate prepara o suspensie prin zdrobirea cu atenție a comprimatelor, adăugarea unei picături
de glicerină ca lubrifiant și amestecarea acestora într -un sirop de c ireșe, de exemplu .(Addiss ,
1991)
Metronidazolul are și efecte secundare, cele mai frecvente fiind durerile de cap,
amețeli, greață, vertij, gust metallic în gură. În plus pot apărea neuropatii tranzitorii,
pancreatite.
Pacienții trebuie atenționați să ev ite alcoolul deoarece combinația de metronidazole cu
alcool poate provoca vărsături severe, înroșirea feșei, dureri de cap și dureri gastrointestinale.
La testările efectuate pe șoareci și șobolani, folosindu -se metronidazol în doze mari și pe
perioade înd elungate de timps -au observat și efecte cancerigene .(Beard ,1988)
Cercetarea eficienței tratamentului cu metronidazol, a determinat investigatorii s ă
dezvolte și să testeze alți nitroimidamoli derivați. Dintre aceștia, tinidazolul, ornidazolul și
secnidazol ul, fiecare cu timp de înjumătățire mai lung, au fost aleși în cazul folosirii dozelor
unice. O doză unică de tinidazol ( Fasigyn) a fost utilizat cu succes în 1971 pe un grup de
studenți suedezi care contactaseră giardia lamblia într -o vizită în Rusia. Ac eastă doză de 2 g
are o eficiență clinică de 80 până la 100% cu e eficiență mediană de 92%.

43
4.5 Profilaxie
Profilaxia se bazează pe măsuri generale de profilaxie, adică igienă și alimentație
corespunzătoare, precum și dezinsecții și deratizări periodice. Profilaxia bolii vizează și
măsuri de depistare a purtătorilor clinic sănătoși, iar în cazul prezenței infecției realizarea
tratamentului tuturor mebrilor familiei .(Mitrea, 2011)
Un rol important în prevenirea bolii îl are educația igienico -sanitară, igiena personală,
tratarea deșeurilor și a apelor reziduale utilizate ca fertilizator sau la irigații , testarea periodică
a personalului care se ocupă cu manipularea alimentelor, tratarea rezervoarelor de infecție
umani și animali .(Mitrea, 2011)
Conc luzionând putem spune ca profilaxia constă în :
a) depistarea persoanelor infestate șitratarea lor;
b) respectarea regulilor de igienă individuală și colectivă;
c) filtrarea și purificarea corespunzătoare a apei potabile. În călătorii,când sunt dubii
asupra calității apei potabile, se recomandă fierberea ei timp de trei minute, înainte de
consum;
d) creșterea animalelor în adăposturi igienizate și tratarea celor infestate.

44
Capitolul 5
Metode de cercetare în parazitologie și observații asupra
giardiozei

Examinarea generală a scaunelor (GSE) . Colecția de mostre
Dacă eșantionul de fecale nu este colectat în mod corespunzător, acesta va avea o
valoare mică sau chiar nul ă pentru diagnosticarea corectă. Acest lucru este valabil ma i ales
dacă sunt prezente protozoare. Amfibiotele amoebice încep să degenereze la 1 -2 ore după
recoltar e, la fel ca și trofozoții flagelat. Chisturile se vor deteriora dacă specimenele de fecale
rămân neexaminate timp de mai multe ore sau peste noapte, în special la temperaturi ridicate.
Ouăle și larvele acestora sunt mai puțin afectate de timpul scurs între recoltare și examinare
decât sunt protozoarele. Cu toate acestea, pot apărea modificări care ar putea afecta
identificarea acestora. De exemplu, larvel e viermilor cârlig pot deveni embrionate, iar larvele
pot apărea din ouăle care pot fi confu ndate cu larvele Strongyloides. Larvele însele se pot
dezintegra, ceea ce face dificilă identificarea lor. Pentru a vă asigura că sunt prezentate
specimene bune pen tru examinare, este important să urmărim următoarele :
1. Pentru colectarea probelor de fecale trebuie să se utilizeze un recipient uscat și
curat. Urina și apa vor distruge troposoizii, dacă sunt prezenți, iar prezența murdăriei
cauzează și probleme de id entificare ;
2. În mod ideal, specimenul trebuie adus la laborator de îndată ce acesta este recoltat ,
pentru a evita deteriorarea protozoarelor și modificările morfologiei protozoarelor și
helminților ;
3. Containerul trebuie să fie etichetat în mod clar cu numele pacientului, data și ora
recolt ării specimenului ;
4. Trebuie colectată o cantitate de scaun adecvată pentru examinarea parazi ților și
este necesară o eșantionare repetată dacă este colectat prea puțin ;
5. Specimenele dia reale sau cele care conțin sâ nge și mucus trebuie examinate
prompt la sosirea în laborator. Probele pot conține trofozite mo i amoebice sau flagelate care
pot să se rotunjească și astfel să fie ratate dacă întârzie examinarea. În cazul în care se
sugerează dizenteria amoebică, laborato rul trebuie informat că este furnizat un "scaun
fierbinte", astfel încât acesta să poată fi examinat în decurs de douăzeci de minute de la
recoltare .

45
Vizionarea vizuală a probei fecale
Este important să se observe aspectul macroscop al scaunului, deoare ce acest lucru
poate da un indiciu pentru tipul de organisme prezente. Prin urmare, cons tituția acestora :
formate, neformate sau lichide; culoarea scaunului și prezența sau absența exudatului.
Prezența viermilor adulți poate fi de asemenea văzută într -un scaun proaspăt, de ex.
stadiile adulte de Ascaris lumbricoides și Enterobius vermicularis. De asemenea, pot fi văzute
și proglottidele speciilor Taenia.
Scaunul normal este maron datorită pigmenților biliari, iar culoarea scaunului este
afectată de tipul d e mâncare.

Tipuri de scaune
Tipul de scaun Motivul probabil
Apos Diareea
Colorat în galben Prezența sulfatului de bariu, icter obstructiv
Colorat în roșu Sângerări pe tractrul gastrointestinal, consum
de carne de vită
Colorat în negru Fier, Cărbune
Colorat în verde Antibiotice, spanac

Procedura de examinare microscopică a probelor de fecale pentru paraziți
1. Se pune o picătură de soluție salină cu o lamă curată.
2.Se pune o mică bucată de scaun pe lamă și se amestec ă cu soluți a salină, se
acoperă cuo lamă de acoperire proba . Dacă specimenul conține mucus, este de preferat ca
examinarea să fie făcut ă fără soluție salină. Mucusul este pus pe lamă și acoperit cu o placă de
acoperire .
3. Se examine ază obiectivele 10X și 40X.
4.Se raport ează prezența:
 număr mare de celule puroi;
 RBC -uri;
 amoebe, flagel ate
 ouă, larve și chisturi.
Utilizarea de soluție salină: pentru examinarea de rutină a probelor de scaun, se
utilizează soluție salină normală (0,85%) scaunele, deoarece este izotonică.

46
Utilizarea iodului: Iodul este folosit pentru a examina nucleele chisturilor.
Folosirea Eosinei 1%: acest lucru oferă un fundal roz și care va ajuta la curățarea
obiectelor neinflamate
Examinarea probelor de scaun
S-au introdus teste serologice pentru identificarea mai multor paraziți intestinali (a
protozoarelor și a helminților ), dar acestea au în general, dezavantajul specificității – adică ele
indică prezența sau absența unui anumit parazit, dar nu ne spun nimic despre alte organisme
care pot fi p rezente. Pe de altă parte, examinarea vizuală și microscopică a probei (sau a unei
serii de probe ) va permite, în majoritatea cazurilor, identificarea oricărui parazit prezent și ar
trebui să prece adă sau să însoțească examinarea serologică dacă acesta din urmă pare indicat.
– Au fost descrise mai multe metode pentru examinarea speciilor scaunelor; unele sunt
în general aplicabile, în timp ce altele servesc doar unor obiective limitate. Succesul
este direct proporțional cu familiarizarea utilizatorului cu di ferite metode de
examinare, asigurându -se astfel că vor fi utilizate cele mai potrivite tehnici pentru o
probă particulară sau pentru detectarea unui anumit tip de parazit .(Markell, 1999)
– Pentru examinarea de rutină, este mai bine să se utilizeze anumite t ehnici standard,
astfel încât să se poată familiariza cu avantajele și limitările fiecăruia. O mare parte a
timpului poate fi pierdut prin utilizarea unei metode în scopuri pentru care nu a fost
niciodată intenționată și identificarea unui parazit poate de veni foarte dificilă sau
imposibilă, cu excepția cazului în care se folosește metoda corectă de examinare.
Caracteristicile fizice ale probelor
Consistența un ei probe de scaun neconservat este foarte importan tă, indicând tipurile de
organisme pe care le poate conține. Trophozitele de protozoare intestinale se găsesc de obicei
în scaune lichide sau moi, dar aproape niciodată în cele formate. Chisturile protozoa re sunt
rareori observate în scaunele lichide, cu excepția cazului în care acestea sunt rezultat ul
administrării unui cathartic, caz în care pot fi prezente atât formele trofice cât și cele chistice.
Chisturile se găsesc, de obicei, în specimene complet formate. Ouăle pot fi găsite fie în scaune
lichide, fie în scaune formate, dar deoarece scaunul li chid este de obicei foarte diluat, acestea
sunt adesea dificil de detectat în astfel de specimene. În cazul în care proba nediluată este
disponibil ă, pe suprafața acest eia se pot observa paraziți i macroscopici. Oxiurii pot fi văzu ți
pe suprafață, și vierm ii lați pot fi găsiți pe suprafață sau în interior. Scaunul ar trebui să fie
spart cu bastoane aplicatoare pentru a verifica prezența helminților. Dacă sângele roșu aprins
este observat pe suprafața scaunelor formate, este cel mai frecvent un semn de hemor agie;

47
sângerarea și mucusul în probe libere sau lichide este foarte sugestiv pentru depistarea
ulcerațiilor amebice în intestinul gros, deși se poate datora și altor condiții. Părțile de mucus
pe suprafața probei, în special dacă sunt însoțite și de sângerări, trebuie examinate întotdeauna
cu maximă atenție . Sângele ocult într-un scaun poate fi un rezultat al sângerării intestinale
provocată de organismele parazitare, dar este mult mai probabil să indice alte tulburări gastro –
intestinale. .(Markell, 1999)
Eșantioanele proaspete sunt esențiale pentru detectarea amebae trofee sau flagelite. Toate
scaunele lichide sau moi sunt cel mai bine examinate într-o jumătate de oră de la recoltare .
Dacă acest lucru este imposibil, o parte din probă ar trebui păstrată în această perioadă pentru
o examinare ulterioară. Examinarea imediată a scaunelor complet formate nu este la fel de
critică, dar dacă acestea nu pot fi prelucrate în interval de 3 până la 4 ore, acestea trebuie
păstrate.
Examinarea unui specimen de scaun proaspăt nu este practică sau poate fi chiar imposibilă în
multe cazuri. Din acest motiv, precum și pentru confortul personalului laboratorului dar și al
pacientului, majoritatea laboratoarelor se bazează acum aproape în întregime pe specimene
conservate imedi at după trecerea în diferite soluții fixative. Probele pot fi apoi prezentate la
laborator pentru examinare la un moment oportun . Kiturile care conțin aceste soluții sunt
disponibile în comerț sau pot fi pregătite de laborator pentru a fi distribuite pacie nților.

Tehnici de examinare
Din păcate, o singură tehnică de examinare a scaunelor nu oferă rezultate
satisfăcătoare, deoarece niciuna dintre aceste tehnici de examinare nu este aplicabilă și pentru
detectarea protozoarelor trofice și a chisturilor și a ouălor de helminți . Din acest motiv, este de
dorit o combinație de două sau mai multe tehnici de examinare. Cele mai utile dintre aceste
metode sunt prezentate în continuare , cu indicarea rolului lor în detectarea diferitelor forme de
paraziți. .(Markell, 1999)
Filmul umed direct
Filmul umed direct este cel mai util pentru detectarea formelor trofice de amebae și
flagelite, permițând observatorului să studieze motilitatea organismelor, adesea caracteristică.
Filmele umede sunt deosebit de potrivite pentru e xaminarea imediată a mucusului sângeros și
alte probe recuperate în timpul examinării endoscopice a tractului intestinal inferior și pentru
alte specimene proaspete în care se suspectează boala protozoară. În general, este
impracticabilă pentru utilizarea în ambulatoriu, cu excepția cazului în care se iau măsuri
speciale. La prepararea unui film umed, o mică parte a fecalelor este amestecată cu o picătură

48
de soluție salină normală pe o lamă curată, pe preparat este așezată o placă de acoperire și este
mai î ntâi examinată neinfecționată. Cel mai bine este ca pelicula umedă să preia cantități mici
de material din mai multe părți ale specimenului scaunului. Filmul nu ar trebui să fie prea
gros. O regulă convenabilă este să se pregătească filmul suficient de sub țire astfel încât să
putem citi ușor prin el un ziar sau o carte . După ce filmul umed a fost verificat temeinic
pentru amebae și flagelite trofice, cu putere mică a microscopului și cu o intensitate scăzută
de iluminare, poate fi preparată o pată iodică.
Iodul pătează chisturile de amebae și alte protozoare, dezvăluind câteva detalii care
nu pot fi văzute în pregătirea neintenționată. Trophozii sunt uciși rapid și uneori nu pot fi
identificați după colorarea cu iod; cei uciși nu ar trebui să fie aplicați de cât după ce
specimenul a fost examinat temeinic în stare nemișcată. Iodul lui Gram sau soluția lui Lugol
dă rezultate satisfăcătoare, dar este de preferat o soluție de iod modificată a lui D'Antoni. O
pată iodică separată poate fi preparată prin adăugarea unei picături mici de acest reactiv la o
peliculă umedă de material f ecal înainte de a fi acoperită sau iodul poate fi adăugat la
marginea lamei , astfel încât să difuzeze treptat în suportul salin. Tehnica din urmă are
avantajul dublu de a nu necesita o pr eparare separată și de colorare treptată a materialului
fecal, astfel că prin căutarea preparatului se pot găsi zone în care intensitatea este optimă. Un
concentrat al scaunului poate fi de asemenea colorat cu iod și va arăta, în număr mai mare,
orice orga nisme care pot fi văzute prin examinarea directă a specimenului colorat cu iod.
Organismele prezente în număr atât de mic încât nu pot fi văzute la examinarea directă pot fi
uneori detectate cu ușurință după concentrarea specimenului. (Markell, 1999)

Tehn ici de concentrare .
Au fost folosite numeroase metode de concentrare, toate încercând să separe
chisturile protozoare și ouăle de helminți din cea mai mare parte a materiei fecale prin
diferențe de greutate specifică. Metodele descrise se încadrează în do uă clase generale: tehnici
de sedimentare și flotare. Prin diferitele metode de sedimentare, ouăle și chisturile, care sunt
mai grele decât lichidul de suspendare, devin concentrate în fundul tubului. Flotația implică
utilizarea unui lichid greu, la supraf ața căruia cresc paraziți mai ușori se ridică.
Probele concentrate pot fi examinate direct pentru chisturile protozoane (trofozoizii
nu vor fi recunoscuți după c oncentrare) și ouăle de helminți . Adăugarea unei picături de iod,
așa cum s -a prezentat mai sus , poate fi utilă după examinarea inițială.

49

Lamele colorate permanent
De obicei este imposibil să se facă o identificare exactă a anumitor protozoare pe
baza a ceea ce este dezvăluit de una sau de o combinație a tehnicilor precedente. În astfel de
cazuri, detaliul citologic prezentat prin una din metodele de colorare permanentă este esențial
pentru identificarea exactă. S -a demonstrat că o colorație permanentă, utilizată singură, relevă
un procent semnificativ mai mare de Entamoeba histolytica și alți paraz iți protozoare decât se
detectează atunci când se utilizează numai examinarea directă și metodele de concentrare.
Utilizarea unei colorații permanente ar trebui să facă parte din orice examinare a scaunelor
pentru protozoare. Când se utilizează specimene p roaspete pentru scaun, o cantitate mică de
fecale este transmisă pe o lamă curată cu un stick aplicator. .(Markell, 1999)

Fig. 5.1 Recoltarea

Fig. 5.2 Examinarea lamele lor

50
Materialul este apoi stratificat într -un film su bțire, uniform. În general, scaunele
formate sunt de consistență adecvată pentru realizarea filmelor, dar dacă eșantionul este
deosebit de dur, poate fi necesar să se adauge o cantitate mică de soluție salină la o porțiune a
scaunului. Scaunul lichid nu re ușește să adere la diapozitiv; în astfel de cazuri, un strat subțire
de ser sau de albumină din ou, mărește aderența. Este esențial atunci când se utilizează probe
proaspete ca filmul să fie plasat în fixativ imediat după ce se face; dacă se usucă în orice
moment, va fi inutil. În momentul de față, majoritatea probelor de fecale sunt primite în
laborator într -o soluție fixativă / conservant, care poate fi de mai multe tipuri.
Lamele colorate permanent pot fi fabricate din materiale care sunt stabile zile sa u
chiar s ăptămâni după ce au fost plasate în soluție, evitând necesitatea procesării imediate, așa
cum se procedează la probele primate în stare proaspătă. .(Markell, 1999)
Tehnicile utilizate pentru a face astfel de frotiuri variază în funcție de tipul de
conservant utilizat.

Numărul probelor de analizat
Este destul de dificil de stabilit care este numărul normal de examinări ale scaunelor
care trebuie efectuate pe pacient. Numărul care trebuie efectuat depinde de scopul pentru care
se face examinarea. Da că se dorește doar determinarea prezenței sau absenței paraziților
helminți, una sau două determinări pot fi suficiente dacă se folosesc metode de concentrare ,
deoarece aceste metode sunt foarte eficiente în detectarea unui număr mic de ouă. Pe de altă
parte Sawitz și Faust (1942) au declarat că examinarea unui singur scaun va descoperi
oarecum mai puțin de 50% din infecțiile cu E.histolytica și că sunt necesare cel puțin șase
examinări, obținându -se o acuratețe mai buna cu 90%. .(Markell, 1999)

Fig. 5. 3 Numărul probelor examinate

51
Nu există nicio îndoială că utilizarea adecvată a eșantioanelor bine realizate crește
șansele de a găsi paraziți. Pe de altă parte dacă probele recoltate nu sunt examinate imediat,
acestea sunt lipsite de valoare.
Dacă există facilitatea de a colecta probele și de a le examina imediat după ce au fost
recoltate, această procedură va crește procentul rezultatelor pozitive.
Este indicat să nu se foloseasca purgația, uleiul de ricin sau uleiul mineral deoarece
acestea fac aproape i mposibilă examinarea probei .

Substanțe care interferează cu examinările
Uleiul de ricin sau uleiul mineral nu trebuie administrat înainte de recoltarea probelor
de scaun. Antibioticile afectează flora intestinală, administrarea lor înainte de recoltarea
probelor diminuează șansele de a găsi protozoare intestinale, la fel ca și clorochina care se
administrează în cazul malariei.
În cazul în care pacientului i se administrează bariu cu o săptămână înainte de
recoltarea probelor rezultatele vor fi compromise d eoarece bariul interferează cu microscopia.
Medicamentele care conțin caolin, bismut, săruri de magneziu și alte antiacide, trebuie evitate
deoarece interferează la examinarea pentru paraziți.
Există situații specifice în care poate fi necesară testarea se rologică a paraziților
intestinali poate să dea un diagnostic corect. În unele probe unde Giardia este cel mai frecvent
parazit dintre protozoarele intestinale care provoacă boala diareică, testarea serologică poate
indica acest parazit dacă se depune prob a inițială a scaunului. Când Cryptosporidium este
suspectat pe motive epidemiologice, o astfel de testare poate fi facută inițial, deoarece
identificarea microscopică este complicată și dificilă. .(Markell, 1999)

Coloranți pentru frotiuri directe
Cel mai des utilizat r ămâne Iodul modificat D’Antoni , care conține :
– Apă distilată 100 ml
– Iodură de potasiu 1g
– Cristale de iod pudră 1,5 g
Iodura de potasiu trebuie să fie saturată cu iod, e necesar să avem un anumit exces de
iod în soluție. Se păstrează în sticle de culoare închisă (în general de culoare maro), cu dop de
sticlă și în locuri ferite de lumină. Soluția preparată se poate utiliza după 4 zile, fiind
suficientă pentru un număr mai mare de probe de analizat, soluția fiind bună atât timp cât în
sticlă rămâ ne un reziduu de iod.

52
Soluția lui Lugol se prepare din:
– Apă distilată 100 ml
– Iodură de potasiu 10 g
– Cristale de iod 5 g
Iodul lui Gram se prepare din:
– Soluție Lugol 1 parte
– Apă distilată 14 părți
Imunofluorescența mixtă MIF(pentru frotiuri direct e):
– Soluț ie de Lugol 0,10 ml
– Soluție de formaldehidă 0,125 ml
– Tinctură de mertiolat 0,775 ml
Se combină toate într -o eprubetă mica pentru a obține o cantitate suficientă pentru 25
sau 30 de probe. Soluția de colorant trebuie făcută zilnic, în stare proaspătă, iar s oluția de
Lugol folosită să nu fie făcute de mai mult de o săptămână. Pentru a realiza determinarea, se
adaugă o cantitate mica de fecale la o picătură de soluție și o picătură de apă distilată, se
amestecă bine și se acoperă cu o sticlă de ceas. .(Markell , 1999)

Soluții de conservare
Soluția imunofluorescența mixtă (MIF) – de conservare
Soluția de stoc MIF se prepară din:
– Apă distilată 250 ml
– Tinctură de metriolat 200 ml
– Formaldehidă 25 ml
– Glicerină 5 ml
Această soluție se stochează în sticle de culoare br ună, iar pentru utilizare se
amestecă cu o soluție de Lugol ( care să nu fi fost prepara tă de mai mult de o săptămână).
1. Se iau 2,35 ml de soluție MIF și se intruduc într -o eprubetă cu dop de sticlă
2. Se iau 0,15 ml de soluție de Lugol și se introduce într -o altă eprubetă cu dop de
cauciuc
3. Se amestecă cele două soluții din cele două eprubete chiar înainte de a se adăuga
proba de fecale. Cantitatea de materiale fecale trebuie să fie de aprox. 0,25 mg.
Se agită bine proba și se examinează imediat.
În cazul în c are dorim examinarea probei mai târziu ceasta va fi depozitată într -un
recipient foarte bine închis. Examinând proba se poate observa că cele mai multe ouă de

53

protozoare și helminți apar în straturile superioare ale fecalelor sedimentate. O parte din probă
se poate păstra acoperită cu un capac.

Soluții de fixare PVA
Soluția originală de fixare constă într -un amestec de alcool polivinilia, glicerină, acid
acetic glacial și soluție Schaudinn. Această soluție are dezavantajul că conține clorură de
mercur, fii nd probleme de poluare a mediului prin aruncarea probelor. De aceea, s -a încercat
înlocuirea mercurului cu zinc sau cupru, rezolvându -se problema de evacuare a soluțiilor
folosite dar obținându -se soluții cu fixare mai slabă. Soluțiile de fixare PVA pot fi obținute
într-o gamă largă de truse dar și în vrac. Obținerea în vrac e mai convenabilă , soluția PVA
poate fi pusă în flacoane cu capac înșurubat, în cantități de aprox. 5 ml. .(Markell, 1999)
La acest volum de soluție de fixare se poate adăuga apro ximati v 1 g de fecale
formate ( ceva mai mult dacă fecalele sunt în stare lichidă). Se amestecă apoi bine proba.
Soluția pătrează atât trofozoizii cât și chisturile de protozoare. Majoritatea ouălor sunt
recunoscute după conservarea PVA, dar adesea este recomanda bil să se include în pachet un
al doilea flacon care să conțină 10% formalină pentru a permite concentrarea ouălor dintr -un
alt alicot de fecale. Protozoarele își păstrează calitatea de colorare timp de cel puțin o lună.
Dacă se dorește realizarea unei ser ii de eșantioane de scaun, pacientul le poate păstra imediat
după recoltare și le poate aduce pe toate pentru prelucrare.
Pentru a pregăti lamele pentru colorare, se agită bine proba conservată sau se poate
amesteca cu bețisoare aplicatoare. Se filtrează, într-o eprubetă și se lasă la decantat o perioadă
de timp. Se elimină decantatul sis e toarnă amestecul PVA pe hârtia absorbantă pentru a
permite absorbția excesului de PVA. Se pune proba de scaun pe lama și se uscă timp de 2 ore
la 37 OC sau se lasă peste noapte la temperatur a camerei.

Fig 5.4 Agitarea probelor și filtrarea

54

Fig. 5.5 Sedimentul și decantarea

Fig. 5.6 Eliminarea decantatului și punerea pe lamelă

Lamele pot fi apoi colorate cu tricrom iar după uscare acestea pot fi p ăstrate
nemișcate o perioadă mai lungă de timp fără pierderea morfologiei. .(Markell, 1999)

Soluția de fixare SAF (Yang and Scholten, 1977)
Ca și soluția de fixare PVA, soluția de fixare SAF poate fi utilizată pentru co nservarea
probelor, care pot fi apoi concentrate prin tehnologia formol – acetat de etil în frotiuri
permanente colorate. Fixativul este mai fluid decât PVA, iar proba conservată trebuie
centrifugată, filtrate și sedimentul folosit pentru a prepara frotiuri pentru colorare. Aderența l a
lama de sticlă poate fi îmbunătățită dacă aceasta se acoperă cu albumină. După uscare, lamele
pot fi plasate într -o soluție ce conține 70% alcool. Soluția de fixare se prepare astfel:
– Acetat de sodiu 1,5 g
– Formal de hidă 40%, 4,0 ml
– Acid acetic glacial 2 ,0 ml
– Apă distilată 92,5 ml

Soluția lui Schaudinn este o soluție constituentă a soluției originale PVA , folosită ca
agent fixator și conservant pentru probele de scaun proaspete din mucoasa intestinală și ca
constituent al PVA are aceeleași probleme de ev acuare datorită conținutului său de mercur.

55
Cu toate acestea, când este folosit pe probe proaspăt recoltate, oferă soluția optima în fixarea
și conservarea probelor. Eșantioanele scaunelor lichide sau mucoide nu aderă suficient de bine
la lame fără aplicar ea prealabilă a albuminei Meyer, iar probele conservate în soluția
Schaudinn nu sunt potrivite pentru concentrare.
Soluția lui Schaudinn se prepare astfel :
– 2 părți HgCl 2 soluție apoasă saturate
– 1 parte alcool etilic 95%
Această soluție se poate prepara și păstra pe termen nelimitat. Inainte de utilizare se
adaugă 5 ml acid acetic glacial la fiecare 100 ml de soluție stoc.

Albumina de ou al lui Meyer
Acest adeziv este preparat în părți egale de albuș de ou și glicerină, amestecate foarte
bine. Pe lamele de analizat se întinde un strat foarte subțire din acest amestec și se lasă la
uscat înainte de aplicarea probelor fixate cu soluția lui Schaudinn. (Markell, 1999)
Atunci când se utilizează probe conservate cu SAF, se pot amesteca și se pot distribui
pe lam ă cantități mici de albumină și din proba conservată cu soluție SAF.

Metode de concentrare
Concentrarea probelor de scaun pentru a demonstra existența chisturilor și a ouălor
prezente în număr mic este des întâlnită în examenul parazitologic. Cea mai efi cientă metodă
de concentrare este metoda Ritchie, foarte bună în recuperarea majorității speciilor de chisturi
protozoare și a ouălor de helminți.

Metoda de concentrare Ritchie
Inițial pe acest tip de concentrat s -a folosit eter, fiind ulterior înlocuit cu acetatul de
etil. Ambele preparate funcționează la fel de bine.
1. Se dizolvă 1 g de fecale în 10 până la 12 ml soluție salină normală ;
2. Se filtrează soluția obținută prin două straturi de tifon umed intr -o eprubetă de
centrifugă ;
3. Se pune la centrifugat ap roximativ un minut la 900 x g; se scoate filtratul și se
adaugă soluție salină proaspătă ;
4. Se centrifughează din nou 1 minut la 900 x g și dacă filtratul este încă tulbure, se
repetă încă odată ;
5. Se adaugă 10 ml formalină de 10% în sediment, se lasă să stea 5 minute ;

56
6. Se adaugă 3 ml acetat de etil sau eter, se agită eprubeta energic ;
7. Se centrifughează 1 minut la aceeași viteză, se elimină filtratul și se examinează
sedimentul rămas în eprubetă.

Fig. 5.7 Procedura metodei

Metoda flotației Sheather pentru Cryp tosporidium
Această metodă se folosește în special pentru sporozoitele rotunjite de
Cryptosporidium ( cu diamnetre între 4 – 5 microni).
Flotația de zahăr Sheather se obține din :
– Zaharoză 500 g ;
– Apa de la robinet 320 ml ;
– Fenol 6,5 g .
Se fierbe soluția de z ahăr până se limpezește, se adaugă cu atenție fenolul și se
amestecă, folosind ni șa din cauza toxicității fenolului. Se lasă să se răcească la temperatura
camerei.
1. Se pune 1 -2 ml suspensie fecală într -o eprubetă de centrifugă de 12 ml ;
2. Se adaugă soluția d e zahăr Sheather pân ă când eprubeta este plină trei sferturi ;
3. Se amestec ă bine cu un bețișor ;
4. Se umple eprubeta cu soluția de zahăr până la 1 -2 cm de partea de sus;
5. Se centrifughează la 500x g timp de 10 minute;
6. Se transferă materialul pe lama unui microsco p;
7. Se acoperă lama și se observă la microscop.

57
Metoda de concentrare Ritchie pentru Cryptosporidium
Această modificare a procedeului Ritchie folosind formalin -acetat de etil se consideră a fi una
din cele mai bune metode de detecție a chisturilor de Crypt osporidium la concentrații mult
mai scăzute, fiind considerată ca fiind procedeul original Ritchie sau ca procedeu l cu flotația
de zahăr Sheather. ( Weber și colaboratorii, 1992).
1. Sedimentul produs de concentrația standard a lui Ritchie, dar centrifugat la 500xg
timp de 5 minute, este readus în suspensie cu 5 ml apă deionizată și 5 ml soluție
de NaCl saturată, utilizându -se o pipetă de plastic de unică folosință. Se
centrifughează la 500xg timp de 10 minute, moment în care chisturile sunt
concentrate într-un strat deasupra soluției de NaCl , în timp ce resturile de fecale
vor sedimenta la bază;
2. După îndepărtarea a 3,5 – 4 ml de soluție din stratul superior cu ajutorul unei
pipete, restul stratului respectiv plus aproximativ 0,5 ml din substratul salin se
elimină cu ajutorul aceleiași pipete și se adaugă în sedimentul rămas 13 ml apă
deionizată;
3. Se centrifughează din nou la 500xg timp de 10 minute obținându -se în final un
sediment în care sunt concentrate chisturile. Lamele de preparat sunt colorate cu
Merifluo r Cryptosporidiumși scanat utilizând microscopie fluorescentă la o
mărire de 400.

Metoda de concentrație cu hidroxid de potasiu (K0H) pentru Cyclospora
Metoda se bazează pe folosirea unei soluții de hidroxid de potasiu, etapele fiind :
1. Se amestecă proba foarte bine și prelevarea din mai multe zone;
2. Se pun 2 ml de eșantion în eprubeta de centrifugare de 15 ml;
3. Se adaugă 2 ml de soluție 10% de KOH și se amestecă bine;
4. Se lasă să stea 5 minute la temperatura camerei;
5. Se adaugă 8 sau 10 ml soluție salină și se amestecă;
6. Se filtrează prin patru straturi de tifon într-o eprubetă de centrifugare curate;
7. Se centrifughează la 2000 rpm timp de 2 minute;
8. Supranatantul se decantează și se elimină, se examinează sedimentul.

58
Metoda cu Hematoxylin ă ferică
Pentru a prepara soluția stoc de hematoxilină este nevoie de:
1. Cristale de hematoxilină ferică , 10 g
2. Alcool etilic de concentrație 90%, 100 ml
Cristalele se dizolvă în alcool cu încălzire ușoară, după care soluția de stoc trebuie
să fie lăsată la maturat pentru 6 pâ nă la 8 săptămâni într -o sticlă închisă, umplută nu mai mult
de două treimi. După ce soluția s -a maturat, se adaugă o cantitate de 100 ml apă, obținându -se
o ușoară colorare în violet. O soluție care nu a fost bine preparată va avea o culoare ușor
roșiatic ă sau roșu -purpuriu.
Soluția de hematoxylină ferică se obține din
– Soluție stoc de hematoxylină, 1 parte
– Apă distilată, 19 părți
Prepararea coloratului cu hematoxylină ferică trebuie stabilizată într -o
soluție Schaudinn proaspat preparată pentru a nu compr omite proba
folosită.
În cazul în care probele de scaun nu pot fi ținute prospete se folosește procedeul de
conservate în soluție fixatoare PVA se pornește cu p unctul 2 din procedură, dacă se folosește
soluție de conservare SAF se pornește cu punctul 4, astfel:
1. Se fixează proba în soluția lui Schauddin cu acid acetic timp de 30 de minute ;
2. Se deshidratează proba în alcool 70% timp de 15 de minute ;
3. Se spală, se îndepărtează fixatorul, se adaugă alcool iodat 70%, suficient pentru
a se schimba culoarea în 3 mi nute;
4. Se spală cu alcool 70% timp de 3 minute ;
5. Se clătește cu apă de la robinet ;
6. Se alcalinizează cu sulfat de amoniu feric 4% timp de 15 minute ;
7. Se spală din nou cu apă ;
8. Colorați cu soluție de hematoxylină ferică timp de 10 minute ;
9. Se spală cu apă de la r obinet ;
10. Decolorați cu o soluție de 0,25% sulfat feros de aminiu timp de 12 minute ;
11. Spălați cu apă curentă cel puțin 5 minute ;
12. Deshidratați cu soluție alcoolică de70%, 95% și de două ori cu soluție de 100%
la fiecare 5 minute;
13. Adăugați xylol de două ori la fiecare 5 minute;
14. Treceți într -un mediu de examinare și faceți examinarea.

59
Pata tricromă a înlocuit hematoxylina de fier obținându -se astfel un c âmp bun pentru
diagnosticare și mult mai ușor de utilizat.

Metoda colorării Gomorii tricrome
Soluția se obține astfel :
– Chromotrope 2R, 0,6g
– Light green SF, 0,3g
– Acid fosfotungistic, 0,7g
– Acid acetic glacial, 1 ml
Se amestecă toate timp de 30 – 60 minute apoi se adaugă 100 ml apă distilată .
Se poate folosi soluție proaspăt preparată sau soluție de conservare PVA sau SAF.
Dacă se folosește soluție de conservare PVA care conține mercur se poate porni de la punctul
3 din procedură. Cu soluție PVA care nu conține mercur sau cu scaune conservate cu SAF se
pornește de la puctul 4
1. Se face fixarea cu soluție Schauddin și acid acetic timp de 30 de minute
2. Se spală cu alcool de 70% timp de 15 minute
3. Se spală cu alcool de 70% un timp suficient astfel încât sa apară o colorație roșie
timp de 3 minute
4. Se spală cu alcool de 70% de două ori incă 11/2 minute
5. Colorați cu soluție Gomor ii tricrome timp de 8 -15 minute
6. Clătiți cu alcool de 90% cu acid acetic 1% 1-2 secunde
7. Cufundați de două ori în alcool 100%
8. Deshidratați cu alcool 100% timp de 30 de secunde
9. Adăugați xylol și mențineți 1 minut
10. Acoperiți cu o sticlă de ceas și folosiți Permount sau un alt mediu de montare

Modificare rapidă cu acid pentru Cryptosporium, Cyclospora și Isospora
Coccidia nu dă o pată corespunzătoare dacă se folosește hematoxilina sau tricromul de fier,
dar poate fi identificata folosind un colorant modificat m ai rapid, un acid Kinyoun,în care
acestea au o pată roșie până la roșu, în timp ce sedimentele și cele mai multe alte materiale
vor avea o colorație albastră.
Carbolfuchsinul lui Kinyoun:
– Fuchsin de bază 4 g
– Fenol (lichefiat) 8 g

60
– Alcool etilic, 95% 20 ml
– Apă distilată 100 ml
Se dizolvă fucsinul în alcool, se adaugă fenol lichefiat și se amestecă bine, apoi se adaugă apă.
Albastru albastru de metil alcalin se obține din :
– Albastru de metilen (conținut de colorant 90%) 0,3 g
– Alcool etilic 95 %
– Soluție de KOH 0 ,01% în greutate , 100 ml
Se dizolvă albastrul de metilen în alcool, apoi se adaugă KOH.
1.Se fac frotiuri fecale fie din sedimentul unui specimen centrifugat din imitație, fie din
scaunul neconserv at și lăsați -l să se usuce la aer ;
2. Se plaseaz ă proba pe suportul de colorare și inundați cu carbolfucsină ;
3. Se încălz ește ușor proba cu arzător Bunsen. Nu trebuie să fiarbă;
4. Se adăug ă mai mult carbofilschim dacă este necesar ;
5. Se clătește sticla de ceas cu apă de l a robin et;
6. Se decolor ează cu 1% acid sulfuric timp de 2 minute. Nu trebuie lăsat să se decolorize
prea mult;
7. Se clătește cu apă de la robinet;
8. Se adăugă treptat albastru de metal și se așteaptă 1 minut;
9. Se spală din nou cu apă și se uscă cu aer uscat.

Metoda lui Ryan de colorare tricrome albastru pentru Microsporidia
Sporii Microsporidial sunt dificil de identificat din cauza dimensiunii lor mici.
Acestea pot fi izolate de fecale, precum și de la mai multe fluide corporale diferite. Prin
această tehnică peretele sporilor este un roșu roz, iar unele vor avea o linie diagonală sau
orizontală peste ele (tubul polar); fundalul va apărea albastru, deși unele bacterii vor păta, de
asemenea în roșu.
Prepararea petei Trichrome albastru :
Chromotro pe 2R, 6g
Albastru de anilină, 0,5g
Acid phosphotungstic, 0,25g
Acid acetic glacial, 3 ml
Se amestecă toți reactivii și se lasă să stea timp de 30 de minute la temperatura
camerei. Apoi se adaugă 100 ml apă distilată. Se reglează pH-ul la 2,5 cu 1,0 M HC1. Se

61
păstrează în sticlă sau sticlă de plastic la temperamentul camerei protejat de lumină. Soluția
poate fi folosită până la 2 ani de la preparare.
Acid – alcool
Alcool etilic, 995,5ml
Acid acetic glacial, 4,5ml
Proba de analizat trebuie centrifugată la 500xg timp de 10 minute după ce a fost
conservată în formalină sau SAF. O parte a sedimentului se pune pe o lamă de sticlă pe o
suprafață de 45×25 mm și lăsată să se usuce la aer.
1. Se cufundă în alcool metilic absolut timp de 5 până la 10 minute, se lasă din nou la
uscat la aer
2. Se colorează cu trichrome albastru pentru 90 minute
3. Se clătește însoluția de acid-alcool, dar nu mai mult de 10 secunde
4. Se clătește cu 95% alcool prin imersie de mai multe ori (nu mai mult de 10
secunde în total)
5. Se tratează de două ori proba cu alcool de 95% câte 5 minute de fiecare dată, apoi
cu alcool de 100% timp de 10 minute.
6. Se plasează în xylol timp de 10 minute, pune un capacapoi se așează pe lama de
analizat sau pe un alt suport de montaj.
7. Se exami nează la microscop (1000 X mărire).
În caz de suspiciune a unei infecți i cu Encephalitozoon diseminată , se sugerează
examinarea sedimentelor de urină obținute prin centrifugare la 1500 X g.

Proceduri speciale de recuperare a larvelor și ouălor de viermi intestina li
Aparat de recuperare a larvelor de trichina
Larvele trichina nu se concentrează întotdeauna bine cu nici una din tehnicile de
colorație, deși acestea pot fi detectate cu aceste metode. Tehnica Baerm ann produce o
concentrație bună larve ale viermilor intestinali . Acesta ar trebui să fie utilizate atunci când la
examenele de rutină rezultatele sunt negative sau după ce s-a terminat tratamentul .
1.O pâlnie de sticlă cu un diametru de 10 cm sau mai mare se așează într-un
inelmetalic și se atașează la aceasta o bucată scurtă de tub de cauciuc astfel încât să se asigure
închiderea foarte etanșă a tubul ui.
2. Un cerc de sârmă sau sită, de dimensiune mai mică decât pâlnia se așează deasupra
de aceasta în care se pun straturi de material filtrant ( tifon).

62

Fig. 5.8 Proceduri de recuperarea larvelor sau ouălor

3. Pâlnia este umplută cu apă călduță la un nivel care acoperă doar tifonul și proba de
scaun care este plasat pe tifon va intra doar parțial în contact cu apa.
4. Aparatul este lăsat să stea la temperat ura camerei timp de 8 până la 12 ore.
Apoi, câteva picături de lichid sunt trase de pe tub într -o eprubetă.
4. Se examinează larvele la microscop.
Această metodă durează prea mult pentru a fi utilă din punct de vedere clinic, dar
este bine adaptată pentru uti lizarea în teren sau la sondaje, în cazul în care rezultatele rapide
nu sunt esențiale. Tehnica, inițial descrisă de Harada și Mori în 1955, necesită echipamente
minime.
O bandă de hârtie de filtru de 20×13 mm, în centrul căruia se plasează 0,5 la 1,0 g
fecale, se introduce într -o eprubetă de centrifugare de 15 ml care conține 3 până la 4 ml apă
distilată. Tubul este plasat în poziție verticală sau într -o poziție ușor înclinată, astfel încât
hârtia de filtru să fie menținută umedă de fluxul capilar. Apa poa te fi adăugată dacă este
necesar să se mențină nivelul de lichid inițial. După 10 zile, o cantitate mică de lichid este
acoasă din partea de jos a eprubetei și examinată pentru larve.
Mai sensibilă decât metoda Baermann sau metoda cu benzile de hârtie de filtru, o
altă metodă ar fi cea descrisă de Koga și colaboratorii (1991) care probabil le va înlocui pe
primele două.

63
1. Agar mediu (1,5 % agar, 0,5 % extract de carne, 1% Peptonă, și 0,5 % NaCl) este
autoclavat și distribuit în feluri de mâncare steriliza te (se folosesc 8,5 la 9,0 ml de agar într -un
vas de plastic 9×2,5cm.) Probele sunt uscate la temperatura camerei timp de 4 până la 5 zile
pentru a elimina excesul de umiditate și apoi stocate în pungi de plastic sigilate.
2. Aproximativ 2 g de probă de sc aun proaspăt sau refrigerat este plasat în centrul
vasului , care este apoi sigilat cu bandă adezivă pentru a preveni evacuarea larvelor infecțioase
și incubate la temperatura camerei (26 ° la 33 ° C) timp de 48 ore.
3. Vasele sunt apoi examinate macroscopi c pentru prezența urmelor de larve sau
larve și dacă examenul este negativ sunt reexaminate la microscop folosind un filtru verde.
Dacă rezultatul este încă negativ, vasele sunt spălate cu 10% forma lină se colectează
sedimentru care este examinat după usca re. Examinarea microscopică este necesară pentru
identificarea finală.
Benzi de celofan pentru ouăle de Enterobius și Tenie
Ouăle sunt în general depozitate noaptea în jurul regiunii perianale a pacientului,
deci, dimineața se pot folosi benzile înainte de defecație și spălare. Astazi există un num ăr
mare de kit -uri de depistare a ouălelor dar dacă se folosesc benzile de celofan se procedează
în felul următor :
1. Îndepărtați părțile lipicioase de pe banda de celofan 1×8 cm, câte 1 cm de la
fiecare capăt ;
2. Prind eți banda cu fermitate cu degetele cu capătul lipicios spre zona perianală ;
3. Aplicați banda în zona perianală, de jur imprejurul anusului astfel încăt să
acoperiți mucoasa și zona cutanată ;
4. Îndepărtați banda și pune ți-o sub microscop cu partea lipicioasă în jos, apăsând
ferm pe suport ;
5. Examinați ouale la o putere mică a microscopului.

Testul de eclozare al Schistosonilor
Probele care conțin ouă de schistosoni se diluează cu aproximativ 10 volume de apă,
iar dacă fecalele conțin schistosoni viabili timp de c âteva ore, se eliberează miracidia. Aceasta
este pozitivă fototrofic. Se urmează următoarea procedură
1. O probă de scaun se omogenizează și se trece prin două straturi de tifon .
2. Materialul este transferat iar sedimentul se resuspendă în soluție salină. Aces t
procedeu este repetat de cel puțin două ori.

64
3. Soluția salină este decantată, iar suspensia este plasată într -un pahar
Erlenmeyer sau într -un balon cu braț lateral. Acesta este acoperit cu hârtie neagră, folie de
aluminiu, vopsea neagră, cu excepț ia brațul ui lateral. Dacă se utilizează un pahar Erlenmeyer,
acesta este acoperit până la 1 cm sub nivelul gâtului paharului. Dacă este necesar se poate
adăuga apă suplimentar.
Brațul lateral sau apa din gâtul paharului este apoi iluminat puternic din lateral.
Zona iluminată este apoi examinată cu o lupă pentru a se detecta prezența
miracidiilor libere.

Evaluarea duodenală și biopsia
Eșantionarea și examinarea conținutului duodenal reprezintă un mijloc de recuperare a
larvelor Strongyloides, a ouălor Clonorchis, Op isthorchis și Fasciola și a altor paraziți ai
intestinelor mici, cum ar fi Giardia, Isospora și Cryptosporiumdium. Specimenele pot fi
obținute prin intubare sau prin utilizarea capsulei enterice sau testului de șir (Enterotest). O
capsulă de gelatină, care conține un fir de 90 cm pentru copii sau 140 cm pentru adulți,
compusă dintr -un fir acoperit cu cauciuc siliconic de 20 cm și un nylon moale de 70 cm sau
120 cm fire, este înghițită de pacient, în timp ce firul, care iese din tr- o gaură din capsulă, este
ținut ferm. La sfârșitul nylonului este atașat o greutate de 1 g, care în cele din urmă ajută la
purtarea șnurului în duoden. Capătul liber al firului este fixat pe gâtul sau pe obraz ul
pacientului și după 4 ore poate fi tras în sus. Mucusul colorat de bil e care aderă la capăt este
examinat sub microscop.
Greutatea devine dezactivată în intestin în momentul retragerii firului.
Biopsia mucoasei intestin ale poate dezvălui Giardia, Cryptosporiumdium și microsporidia,
precum și larvele Strongyloides.

Metode cu lturale
Multe dintre protozoarele intestinale a u fost cultivate cu succes.

65

Fig. 5.9 Metode culturale
Capsula ente rică utilizată pentru prelevare probelor de paraziți duodenați. ( Ilustrare de
Carolyn Plummer.)

5.1 Tehnici de imunodiagnostic
Trebuie să se ia în considerare sensibilitatea, specificitatea și reactivitatea pentru a
determina potențialul de diagnostic al unei situații specifice, iar toți acești factori pot varia
între laboratoare. Este esențial să se ia în considerare aceste variații în interpretarea
rezultatelor testelor. Laboratorul la care sunt expediate exemplarele și producătorul de truse
vândute pentru detectarea antigenului ar trebui să poată furniza criterii d e interpretare pentru
fiecare astfel de test. (Krotoski, W.A. 1999)
Următoarele tipuri de teste sunt cele mai frecvent utilizate în prezent pentru
diagnosticarea bolilor parazitare. Multe dintre cele vechi au fost înlocuite, iar altele la care sa
făcut refe rire în capitolele anterioare nu sunt încă disponibile pentru uz general.
Floculare bentonită (BF). Acest test, cu reactivitate relativ scăzută, se realizează prin
acoperirea particulelor de bentonită cu antigenul test și observarea floculării la adăugarea
serului. Titrarea se realizează prin diluarea în serie a serului. Acest test este utilizat în
principal pentrudiagnosticul de trichinosis, pentru care sunt disponibile și alte teste.
În Imunofluorescență directă (DFA). Fluorescența antigenului parazit est e indusă
prin introducerea de anticorpi monoclonali (produsi in vitro împotriva parazitului în cauză și
prin etichetare fluorescentă) într -un fluid sau aplicat pe un diapozitiv care conține parazitul.
Organismul fluoresce atunci când este văzut prin micros copie fluorescentă. Acest test este
utilizat pentru detectarea cripto -sporidiozei, giardiei și trichomoniasisului. (Krotoski, W.A.
1999)
Probe ADN . Efectuarea acestui test presupune transferul de orice tip de material
conținând ADN (insecte salivare glande sau intestin, ser uman sau fecale etc.) la o membrană

66
de nitroceluloză, unde este fixată. Un segment ADN cu secvență cunoscută, caracteristic
ADN -ului parazit (produs printr -o tehnică de clonare prin intermediul hibridoamelor și apoi
marcat radioactiv), es te hibridizat la ADN -ul de pe membrană. Radioactivitatea rămasă după
spălarea membrului semnalează prezența parazitului. Această procedură este folosită în
principal pentru d etectarea Trichomonas vaginalis. (Krotoski, W.A. 1999)
Imunoanaliza enzimatică (EIA ). Un termen general pentru mai multe proceduri
diferite care determină prezența sau absența unui parazit prin reacția dintre antigenul parazit
sau anticorpi, un antibiotic coridor asociat cu enzime sau antigen și substratul enzimatic, cu
producerea unei c ulori care pot fi analizate calitativ sau cantitativ. Testarea imunoenzimatică
este cea mai răspândită dintre toate tipurile de teste pentru detectarea infecțiilor parazitare.
Analiza imunoabsorbantă legată de enzimă (ELISA). O variație specifică a
imunote stului enzimatic, ELISA a devenit din ce în ce mai populară datorită sensibilității și
ușurinței interpretării. Antigenul sau anticorpul adecvat este legat de un suport solid (godeuri
de microtitrare, bile, testare, pereți tuburi). Se adaugă specimenul car e urmează să fie testat
(ser, lichid cefalorahidian, fecale) și reacționează cu antigenul sau anticorpul deja prezent.
Spălarea apoi îndepărtează materialul de testare nelegat, după care se adaugă anticorpul sau
antigenul legat de enzime, care reacționează se măsoară fie vizual, fie colorimetric. ELISA
(adesea enumerat simplu ca EIA) este utilizat pentru a diagnostica o mare varietate de boli
parazitare , Anticorp fluorescent indirect (IFA). Un antigen cunoscut parazit (de exemplu,
frotiuri de sânge care conț in Plasmodium falciparum obținut de la maimuțe infectate Aotus)
este expus la serul pacientului suspectat de a conține anticorpi la acest parazit. Anticorpii din
ser se opresc la antigenul paraziților, diapozitivul este apoi spălat pentru a îndepărta serul și
apoi culisa este acoperită cu o soluție care conține un colorant fluorescent cuplat cu globulină
anti-umană. Atunci când aceasta este spălată la rândul său, orice colorant fluorescent rămase
indică prezența anticorpului în proba de ser. Prin utilizarea globulei anti -umane adecvate, se
poate testa IgG sau IgM. Acest test este utilizat pentru diagnosticarea babesiozei, a bolii
Chagas, a criptosporidiozelor, a giardiei, a leishmaniasisului, a malariei și a toxoplasmozei.
Hemaglutinarea indirectă (IHA). Una dintre modalitățile de testare mai vechi, hemaglutinarea
indirectă depinde de aglutinarea (aglomerarea) eritrocitelor de ovine acoperite cu antigeni de
anticorpi din serul de test. Acesta poate fi cuantificat aproximativ prin diluția serului de test și
este utilizat pentru diagnosticarea amebiasisului, a bolii Chagas, a cysticercosisi, a
echinococcozei, a filariazei și a toxoplasmozei Imunoblot (IB) .(Krotoski, W.A. 1999)
O versiune mai sensibilă a probei ADN, în care o probă de material conținând ADN
din ser, lichid cefalorahidian sau alt țesut sau excretă este e lectroforesată pe un gel de

67
poliacrilamidă. Proteinele separate prin electroforeză de pe gel sunt apoi transferate (prin
blotare) pe o foaie în care sunt recunoscute prin anticorpi specifici marcat radioactiv, a căror
prezență poate fi analizată după spălarea foii. Această tehnică este folosită în principal pentru
detectarea cysticercosis, echinococcosis, paragonimiasis și schistosomiasis. Lutex Aglutinarea
(LA). Vezi flocularea bentonită. Această p rocedură este aceeași, cu înlocuirea particulelor de
latex pentru bentonită. Aglutinarea la latex este un test mai vechi, dar este încă folosit pentru
diagnosticul infecției cu Trichomonas vaginalis .(Krotoski, W.A. 1999)

IPOTEZA DE LUCRU
Motiv ele pentru care a fost alesă această temă sunt reprezentate de cadrul în care se
desfășoară activitatea de diagnostic parazitologic legat de contaminarea cu Giardia lamblia în
țara noastră, în lipsa unui protocol oficial de urmărire.
Deși în ultimii 10 ani numărul cazurilor de giardioză din lume și din România s -au
redus și în asistența medicală a pacienților au fost înregistrate multe succese, mai rămân încă
un număr crescut de cazuri de giardioză care implică riscuri și costuri importante, atât în ceea
ce privește omul cât și animalele. Predominența formelor clinice de infecție cu Giardia
lamblia la om dificultățile în stabilirea diagnosticului parazitolog ic, dar și o mare varietate de
cauze prin care această infecție se poate manifesta, justifică realiza rea de studii ale căror
rezultate să conducă la o strategie optimă de diagnostic, tratament și profilaxie. Asocierea
acestor elemente a constituit un punct de pornire în studierea aspectelor legate de influența
infecției parazitare cu Giardia lamblia asupr a populației infantile în principal asupra școlarilor
și preșcolarilor din județul Mehedinți.
Obiectivele prezentei lucrări au fost precizarea incidenței reale și analizarea în
dinamică a infecției cu Giardia lamblia, pe o perioadă bine determinată, în dif erite comunități
de copii din municipiul Drobeta -Turnu Severin dar și din comunele județului Mehedinți, prin
efectuarea unui studiu retrospectiv, desemnarea categoriilor de populație expuse unui risc
crescut de îmbolnăvire, evidențiind rolul imunodiagnost icului în detectarea corectă a bolii
precum și corelarea rezultatelor obținute prin metoda imunoenzimatică coproELISA .

Prezentul studiu, din cadrul lucrării de dizertație este un studiu epidemiologic
descriptiv al giardiozei pe o perioadă de 4 ani. S -au luat în studiu un eșantion de preșcolari și
școlari pe perioada 2014 -2017, atât în mediul urban cât și în mediul rural.
Se observă că rata infestărilor cu Giardia lamblia a crescut de la un an la altul în
mediul urban și rural așa cum se vede din grafice le de mai jos .

68

Fig. 5.1.1 Giardioza 2014

În figura 5.1.1 se observă că numărul cazurilor de infestare cu giardia lamblia în anul
2014 este în procent destul de mare ( 34,80%) la copiii din grădinițele din mediul urban, în
schimb, la elevii din licee nu a fost depistat niciun caz.

Fig. 5.1.2 Giardioza 2015

0%5%10%15%20%25%30%35%
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 1213,9034,80
27,90
16,28
6,97
0Cazu ri pozitive ,%
șPreșcolari șGrădiniță șClasa 0 șÎnvățământ primar șGimnaziu
șLiceuGiardioza 2014 (Mediul Urban)
0%5%10%15%20%25%30%
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 1219,1427,66
23,40
14,89
12,77
2,12Cazuri pozitive ,%
șșPreșcolari șGrădiniță șClasa 0 șÎnvățământ primar șGimnaziu
șLiceuGiardioza 2015 (mediul urban)

69
Față de anul 2014, continuându -se studiul pe același eșantion de preșcolari și scolari
din unitățile de învățământ din mediul urban , în anul 2015 ( vezi fig. 5.1.2 ) se observă o
scădere a procentu lui la copiii din grădinițe (27,66%), dar o creștere la elevii din gimnazii și
licee ( 12,77% respectiv 2,12%).

Fig. 5.1.3 Giardioza 2016

Anul 2016 (fig.5.1.3), aduce în unitățile de învățământ preșcolar și școlar din
municipiul Drobeta – Turnu Severi n o scădere a cazurilor de giardia lamblia față de anul
anterior, atât la grădinițe,clasa zero și învățământ primar, dar o creștere a cazurilor la elevii
din gimnazii și licee ( 12,77%, respectiv 2,12% față de 6.97% respectiv 0% în 2015) .

Fig. 5.1.4 Gia rdioza 2017
0%5%10%15%20%25%30%35%
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 1213,6428,7933,33
15,15
9,09
0Cazuri pozitive ,%
șPreșcolari șGrădiniță șClasa 0 șÎnvățământ primar șGimnaziu șLiceuGiardioza 2016 (Mediul Urban)
0%10%20%30%40%50%
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 127,94%41,27%
26,98%
15,87%
7,94%
0Cazuri pozitive ,%
șPreșcolari șGrădiniță șClasa 0 șÎnvățământ primar șGimnaziu
șLiceu Giardioza 2017 (Mediul Urban)

70
În anul 2017 cel mai mare procent îl au copii de gradiniță, urmând clasa 0, învățământul
primar, preșcolari, gimnaziu și liceul.

Fig. 5.1.5 Evoluția pe 4 ani

Concluzionând, putem spune că per total, în perioada studiată, evoluția cazuril or de
infestare cu giardia lamblia a fost una nedorită, cazurile depistate în 2017 ( 28,77%) fiind mult
mai multe decât în anul 2014( 19,63%).
Pentru mediul rural, cazurile studiate în unitățile școlare din comunele județului
Mehedinți s -a observat, în med ie, o incidență asemănătoare cu mediul urban, adică în anul
2014 ( fig 5.1.6) la grădinițe s -a înregistrat un procent de 35% față de 0% la licee.

Fig. 5.1.6 Giardioza 2014 19,63%21,46%30,14%28,77%
0,% 5,% 10,% 15,% 20,% 25,% 30,% 35,%1234
Cazuri pozitive ,%2014 2015 2016 2017 Evoluția giardiozei între 2014 -2017
0%5%10%15%20%25%30%35%
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 120 0 0 0 0 01535
30
15
5
0Cazuri pozitive ,%
șPreșcolari șGrădiniță șClasa 0 șÎnvățământ primar șGimnaziu
șLiceuGiardioza 2014 (Mediul Rural)

71

Fig. 5.1.7 Giardioza 2015

Anul 2015, față de anul anterior a adus o scădere a procentului de infestări la
grădinițe ( 26,10%) dar o creștere a procentu lui în licee (4,35%) – fig.5.1. 7.

Fig. 5.1.8 Giardioza 2016

În acest grafic s -a constatat ca rata de infestare este mai mare la copii de clasa 0.
0%5%10%15%20%25%30%
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 1217,3926,10
21,74
17,40
13,04
4,35Nr. cazuri pozitive
șșPreșcolari șGrădiniță șClasa 0 șÎnvățământ primar șGimnaziu
șLiceuGiardioza 2015 (Mediul Rural)
0%5%10%15%20%25%30%35%
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 1211,7629,4132,35
14,71
8,82
2,94Cazuri pozitive ,%
șPreșcolari șGrădiniță șClasa 0 șÎnvățământ primar șGimnaziu șLiceuGiardioza 2016 (Mediul Rural)

72

Fig. 5.1.9 Giardioza 2017

În 2017 cazurile de giardioză au fost mult mai multe în unitățile din mediul rural față de anul
2014 ( 43,33% la grădinițe, 16,67% în învățământul primar și 3,34% la licee).

Fig. 5.1.10 Evolutia între 2014 -2017

Evoluția giardiei între ani 2014 -2017 s -a co nstatat ca există o creștere de cazuri
pozitive.

18,69%21,50%31,78%28,03%
0,00% 5,00% 10,00% 15,00% 20,00% 25,00% 30,00% 35,00%1234
Cazuri pozitive ,%2014 2015 2016 2017 Evoluția giardiozei între 2014 -2017
0%5%10%15%20%25%30%35%40%45%
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 126,67%43,33%
23,33%
16,67%
6,67%
3,34%Cazuri pozitive ,%
șPreșcolari șGrădiniță șClasa 0 șÎnvățământ primar șGimnaziu
șLiceu Giardioza 2017 (Mediul Rural)

73
CONCLUZII

Lucrarea de față se dorește a fi un punct de plecare pentru eventuale cercetări
ulterioare, în scopul de a elucida noi aspecte privind etiopatogenia, manifestările clinice,
precum ș i metodele de diagnostic și tratament în cazul infestărilor cu giardia lamblia. Studiul
derulat pe o perioadă de 4 ani a urmărit stabilirea incidenței, etiologiei, precum și stabilirea
corelațiilor între manifestările clinice și parametrii biologici și imu nologici.În cadrul
prezentului studiu am elaborat un chestionar pentru evaluarea calității vieții la pacienții cu
giardia lamblia, constituit din 15 întrebări referitoare la 3 secțiuni: simptome, activitate și
dispoziție. Acest chestionar a fost adaptat du pă cel elaborat de Baiardini și colab. (2005).
Întrebările au fost adaptate pentru pacienții de vârstă pediatrică. Consider utilă aplicarea
acestui chestionar pentru evaluarea completă a pacienților cu giardia. Impactul bolii asupra
pacientului uneori nu e ste suficient apreciat, nevoile pacientului sunt subestimate și puțin
înțelese. Pentru aprecierea gradului de calitate a vieții este nevoie de o mai bună înțelegere a
punctului de vedere al pacientului privind boala și consecințele sale. Calitatea vieții n u
reprezintă doar o simplă cuantificare a stării de sănătate, ci și percepția individuală, subiectivă
a impactului bolii asupra vieții pacientului. Aplicarea chestionarelor este mai dificilă la copii,
fiind condiționată de vârsta pacientului, nivelul de în țelegere și dezvoltare a limbajului,
problemele de comunicare și gradul de complianță a acestuia.
După cum se observă din studiul realizat numărul pacienților cu giardia lamblia a
crescut în ultimii ani, atât în mediu urban cât și în mediul rural, astfel :
1. În anul 2014, în mediul rural au fost înregistrate 18,69% cazuri pozitive, crescând
în anul 2017 la 28,03% cu 9,34% mai multe cazuri. Totuși anul 2017
înregistrează cu 3,75% mai puține cazuri față de anul 2016.
2. În mediul urban evoluția cazurilor de giard ioză în comunitățile de școlari și
preșcolari au fost asemănătoare cu cele din mediul rural, înregistrându -se astfel
un procent de 19,63% în anul 2014 față de 28,77% cazuri în anul 2017.
În acest caz c onsider util, mai ales la nivel de asistență medicală p rimară, o educare
și o instruire a pacienților și a părinților, o responsabilizare mai mare a acestora din urmă în
ceea ce privește măsurile igienico -sanitare ale copilului, începând cu etapa preșcolară când
trebuie ferm promovate acestev măsuri și continu ând cu etapele ulterioare în care practicile
sănătoase ar trebui să devină o obișnuință.

74
Bibliografie

1. Ioan Liviu Mitrea, Parazitologie si boli parazitare , Editura Ceres, București , 2011 ;
2. Gilbert A. Castro, Leroy J. Olson, Introduction to Parasitology , Medical Microbiology
4th edition, 1996 ;
3. Moglan I.,Popescu I.E., Parazitologie animală , Editura Universității A. I. Cuza, Iași,
2009 ;
4. Gherman I., Elemente de epidemiologie a bolilor parazitare , Editura Medical ă,
București,1958 ;
5. Olteanu G., Panaitescu D., Gherman I. și alții, Parazitozoonoze. Probleme la sfârșit de
mileniu în România , Viața Medicală Românească, București , 1999 ;
6. Juvara I., Panaitescu D., Vereanu I., Radu C. An autochthonous case of amebic hepatic
abscess with pleural dessemination , Rev. Ig Bacteriol Virusol Parazitol Epidemiol
Pneumoftiziol , 1976 ;
7. Grecu F., Bulgariu T., Blănaru O. și alții , Invasive amoebiasis , Chirurgia, București, 2006 ;
8. Neghină R., Neghină A.M., Merkler C., Marincu I., Iacobiciu I, A case report of
pulmonary amoebiasis with Entamoeba histolytica diagnised in western Romania J Infect
Dev Ctries , 2008 ;
9. Gherman I., Bolile digestive , Editura Colosseum, București, 1996 ;
10. Luca M, Ivan A., Gotia S., Casota RE, Danciu V., Epidemiologic and laboratory
assessme nts of etiologic implication of Blasto – cystis hominis in gastrointestinal diseases ,
Rev Medicală, Iași, 2005;
11. Panaitescu S., Capraru T., Bugarin V., Study of the incidence of intestinal and systemic
parasitoses in a group of children with handicaps , 1995 ;
12. Brannan DK, Greenfield RA. Owen WL, Welch DF, Kuhls TL, Protozoal colonization of
the intestinal tract in institutionalized Romanian children , 1996;
13. Nitzulescu V., Gherman I., Parazitologie clinică, Editura medicală, București, 1986;
14. Burdea M., Boldescu I., Petrea D și colab., Contribution tothe study of infestation with
Isospora belii in children, Revista România Medicală, 1966;
15. Gherman I., Zaharia AC., Birzu I., Popescu G., Tiereanu, Considera ții epidemiologice
asupra primului episod epidemic de leishma nitoză infantilă în țara noastr ă, 1957;
16. Lupașcu G., Ciplea A., Gherman I., Contribuția la studiul rezervorului de infecție și
focarul de leishmanioza din regiunea Craiova, 1967;

75
17. Coja N., Negru ț I., Tonk G., Popa R., Papilian V., Asupra existenței trichinel ozei în țara
noastră, Ed. Viața Medicală, 1956 ;
18. Gaman A, Dobrea C., Gaman G., A case of visceral leishmaniasis in Oltenia region
(Romania) , 2010 ;
19. Enache G., Trichineloza la om , Ed. Viața Medicală Românescă, București, 2005 ;
20. Escroiu S., Voinea C., Florescu S., Ceaușu E., Imported visceral leishmaniasis in
Romania , 2004 ;
21. Neghină R., Iacobiciu I., Tirnea L., Olariu R., Neghină AM, Species of intestinal parasites
found at coproparasitological examination performed in a speciality laboratory from
Timis Country d uring the period 2001 to 2006 , Timișoara Medicală, 2006;
22. Dinulescu G., Niculescu A., Parazitologie clinică veterinară , Ed. Agro -Silvică, 1960;
23. Elias M., Budiu T., Toxoplasmoza , Ed. Facla, Timișoara, 1973;
24. Crișan I.H., Medicina în Dacia , Ed. Dacică, Bucureș ti, 2007;
25. Ciuca M., L’eradication du paludisme en Roumanie , Ed. Medicală, București, 1966;
26. Beldescu N., Balan A., The atlas of communicable diseases Romania 1985 -1997 ,
Institute of Public Health, București, 1998;
27. Neghină R., Trichinellosis a Romanian Neve r – Ending Story An Overview of Tradition
Culinary Customs an Public Health Condition , 2010;
28. Nicolau S., Quelques proprietes d ’un toxoplasme qui infecte spontaneement les cobayes ,
1932;
29. Nicolau S., Kopciovska L., Infection experimentale des petits oiseaux avec le toxoplasma
canis, 1935;
30. Minculescu M., Birziu I., Cretu S., Considerații asupra primului focar de leishmanioza
infantilă identificat în RPR , 1955;
31. Suteu E., Actualități privind epidemiologia, patogenia și controlul zoonozelor
protozoriene , 2002;
32. Michael E., Bundy D.A.P., Hall A., Savioli L., Montresor A ,This wormy world:Fifty years
on-The challenge of controlling helminthiases of humans today.Parasitol. Today , 1997 ;
33. Markell E.K., John M.S., Krotoski W.A. , Medical Parasitology, Ed. W.B. Saunders
comp any, 1999 ;
34. Corneliu Borundel, Manual de medicină internă, Editura All, București, 1994 ;
35. Ion Gherman, Compediu de parazitologie clinică, Editura ALL, București, 1993 ;
36. Maria Georgescu, Olga Simonescu Crăciun, Parazitologie, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1965 ;

76
37. Allison A.C., Byars N.E., An adjuvant formulation that selectivity elicites the formation of
antibodies of preotective isotypes and of cell -mediated immunity , 1986 ;
38. Burg J.L., Perelman D., Kasper L.H., Ware P.L, Boothroyd J.C., Molecular an alyses of
the gene encoding the major surface antigen of Toxoplasma gondii, 1988;
39. Monica Moldoveanu, Virusologie, bacterologie și parazitologie pentru asistenți medicali,
Editura ALL, București, 2012 ;
40. Simona Rădulescu, Ernest Meyer, Parazitologie medical ă, Editura ALL, București, 1992 ;
41. Simona Rădulescu, Parazitologie medicală , Editura ALL Educațional, București, 2000;
42.Akhtar, Y., and M. B. Isman. Generalization of a habituatedfeeding deterrent response to
unrelated antifeedants followingprolonged exp osure in a generalist herbivore ,
Trichoplusiani , 2004 ;
43.Bennett A. F. and R. E. Lenski , Evolutionary adaptation totemperature.
Phenotypicacclimation and its evolution in Escherichiacoli .Evolution, 1997 ;
44.Carius H. -J., T. J. Little, and D. Ebert , Genetic variation ina host –parasite association:
potential for coevolution and frequency -dependent selection , 2001 ;
45.Carton Y., A. J. Nappi, and M. Poirie ,Genetics of antiparasiteresistance in invertebrates.
Dev. Comp. Immunity , 2005 ;
46. Clay K., and P. Kover , The Red Queen hypothesis and plant/pathogen interactions ,1996 ;
Dillon, J. G., S. R. Miller, and R. W. Castenholz , UV-acclimationresponses in natural
populations of cyanobacteria ( Calothrix sp.). Environ. Microbiol , 2003 ;
47. Dobson C., and M. E. Owen ,Influ ence of serial passage onthe infectivity and
immunogenicity of Nematospiroides dubius , 1977 ;
48. Ebert D. , Experimental evolution of parasites , 1998 ;
49. EbertD., P. Rainey, T. M. Embley, and D. Scholz ,Development,life cycle, ultrastructure
and phylogeneti c position of Pasteuria ramosa Metchnikoff 1988: rediscovery of an
obligate endoparasite of Daphnia magna ,1996;
50. Ferrari D. C., and P. D. N. Hebert , The induction of sexual reproduction in Daphnia
magna : genetic differences between arctic and temperate p opulations , 1982 ;
51. Frank S. A. , Models in plant -pathogen coevolution , 1992 ;
52. Hamilton W. D., R. Axelrod, and R. Tanese ,Sexual reproductionas an adaptation to resist
parasites , 1990 ;
53. Lajeunesse, M. J., and M. R. Forbes ,Host range and local parasit e adaptation , 2001 ;
54. Larry SR, Gerald DS. Foundations ofParasitology (6th Edition) ;
55. Wilkinson, Symbiosis. Earth andEnvironmental Science . Earth Scienceseries 1;

77
56. Douglas A. ,Symbiotic Interactions , Oxford(Oxfordshire): Oxford University pres , 2001 ;
57. Douglas AE. The Symbiotic Habitat , NewJersey; Princeton University Press.2010;
58. Ahmadjian, Paracer , The Role ofSymbiosis in the Evolution of biosphere , 2000 ;
59. Dorland , “Symbiosis” Dorlands illustrated Medical Dictionary. Philadelphia
ElsevierHea lth Sciences , 2012.
60. Poulin R. Evolutionary ecology ofparasites , Chapman & Hall, London , 1992 ;
61. Johnson KP, Williams BL, Drown DM,Adams RJ, Clayton DH. The populationgenetics of
host specificity: Geneticdifferentiation in dove lice , 2002;
62. Penczyk owski, Rachel M., Anna -Liisa Laine și Britt Koskella, Înțelegerea ecologiei și a
evoluției interacțiunilor gazdă -parazit pe scări. Aplicații evolutive , 2015 ;
63. Dulceanu N., Terinte C., Mitrea I.L., Polcovnicu C., Dicționar Enciclopedic de
Parazitologie , Ed. Academiei Române, București, 2000 ;
64. Thompson R.C.A, Limbery A.J., Echinococcus biology and strain variation , Int. J.
Parasitology, 1990 ;
65.Carranza PG, Lujan HD. New insights regarding the biology of Giardia lamblia . Microbes
Infect , 2010;
66. Lebw ohl B, Deckelbaum RJ, Green PHR. Giardiasis. Gastrointest Endosc . 2003;
67. Feng Y, Xiao L. Zoonotic potential and molecular epidemiology of Giardia species and
giardiasis. Clin Microbiol Rev.,2011 ;
68. Traversa D, Otranto D, Milillo P, Latrofa MS, Gianga spero A, Di Cesare A, Paoletti B.
Giardia duodenalis subassemblage of animal and human origin in horses. Infect Genet
Evol.,2012 ;
69. Wensaas KA, Langeland N, Hanevik K, Mørch K, Eide GE, Rortveit G. Irritable
bowelsyndrome and chronic fatigue 3 years afte r acute giardiasis : historic cohort
study.,2012 ;
70. Boreham, P. F. L., R. E. Phillips, and R. W. Shepherd , A comparisonof the in-vitro
activity of some 5 -nitroimidazoles and other compoundsagainst Giardia intestinalis. J.
Antimicrob. Chemother . 16:589–595, 1985 ;
71. Addiss, D. G., D. D. Juranek, and H. C. Spencer, Treatment of children with
asymptomatic and nondiarrheal Giardia infection. Pediatr.Infect. Dis. J. 10:843–846, 1991 ;
72. Darbon, A., A. Portal, L. Girier, J. Pantin, and C. Leclaire, Traitement d e la giardiase
(lambliase) par le me´tronidazole . Presse Med. 70:15–16, 1962 ;
73. Timothy B Gardner and David R. Hill, Treatment of Giardiasis , Clinical Microbiology
Reviews, 2001, p. 114 –128;

78
74. Al -Waili N.S.D., Hasan, N.U., Mebendazole in giardial infec tion. A comparative study
with Metronidazole.J. Infect. Dis ., 165: 1170 -1171, 1992;
75. Hall, A., Nahar, Q., Albendazole as a treatment for infection with Giardia duodenalis in
children in Bangladesh ., Trans. R. Soc. Trop. Med. Hyg., 87: 87 -89, 1993 ;
76. Kennedy, C.R., Ecological aspects of parasitology ., Ed. North – Holand., 474 pp., 2008;