INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 2… [630437]

1
Cuprins:

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 2
CAPITOLUL I: VESTIRILE P ĂTIMIRILOR LUI HRISTOS ÎN SFINTELE EVANGHELII . RELAȚIA
DINTRE CUVÂNT ȘI IMA GINE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 4
I.1. Vestirile pătimirilor la Sinoptici ………………………….. ………………………….. ……………………… 4
I.2.Vestirile pătimirilor în Evanghelia după Ioan. O perspectivă teologică a cuvintelor
„vremea Mea încă n -a sosit”(In. 7,6) ………………………….. ………………………….. ……………………. 5
I.2.a) Hristos în Galileea(In. 7, 1 -8) ………………………….. ………………………….. ………………….. 5
I.2.b) Hristos vorbeșt e în vistieria Templului(In. 8, 20 -30) ………………………….. …………….. 7
I.2.c) Proorocia lui Caiafa(In. 11, 49 -52) ………………………….. ………………………….. ………….. 9
I.2.d) Ungerea din Betania(In. 12, 1 -8) ………………………….. ………………………….. …………… 11
I.2.e) Elinii vin la Hristos – timpul Pătimirilor a sosit(In. 12, 20 -23) …………………………. 12
I.3. „Grăuntele de grâu” – semn al biruinței morții și al unei noi vieți (Ioan 12, 24) ………….. 13
CAPITOLUL II: CINA CEA DE TAINĂ ȘI CUVÂNTĂRILE D E DESPĂRȚIRE ALE MÂNTUITORULUI
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 16
II.1. Cina cea de Taină și spălarea picioarelor ………………………….. ………………………….. …….. 16
II.1.a) Timpul și locul Cinei. Relația dintre relatarea ioaneică și cea a Sinopticilor …… 16
II.1.b) Spălarea picioarelor(13, 1 -12) ………………………….. ………………………….. ……………… 18
II.1.c) Demascarea trădătorului(In. 13, 21 -26) ………………………….. ………………………….. .. 27
II.2. Cuvântările de despărțire ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 28
II.2.a) Iisus Hristos: Calea, Adevărul și Viața (In. 14, 1 -11)………………………….. …………. 30
II.2.b) Porunca iubirii (In. 15, 9 -17) ………………………….. ………………………….. ……………….. 47
II.2.c) Ajutorul M ângâietorului (In. 16, 5 -15) ………………………….. ………………………….. …. 53
II.2.d) Rugăciunea lui Iisus(In.17) ………………………….. ………………………….. …………………. 56
CAPITOLUL III: PĂTIMIRILE LUI HRISTOS ………………………….. ………………………….. …………….. 66
III.1.Prinderea lui Iisus (In. 18, 1 -12) ………………………….. ………………………….. ………………….. 67
III.2.Iisus în fața arhiereilor Anna și Caiafa(In. 18, 13 -27) ………………………….. ………………. 71
III.3.Iisus în fața lui Pilat(In. 18, 28 -40; 19,1 -16) ………………………….. ………………………….. … 76
III.4. Răstignirea și moartea Mântuitorului(In. 18, 16 -30) ………………………….. ………………… 87
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 92
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 94

2
INTRODUCERE

Sfintele Evanghelii sunt, fără a devaloriza celelalte scrieri ale Sfintei Scripturi, de o
importanță puțin mai mare. Iar importanța lor ridicată se datorează faptului că sunt scrierile
care conțin cele mai multe detalii despre viața și activitatea Mântuito rului Iisus Hristos. Din
cele 4 Evanghelii cuprinse în Noul Testament, trei dintre ele se aseamănă foarte mult, asta
datorită similitudinilor întâlnite în redările anumitor evenimente comune. De aceea, în
teologie ele sunt clasificate drept Evanghelii sino ptice. Ce -a de-a patra Evanghelie, cea
scrisă de Sfântul evanghelist Ioan, nu se încadrează în această categorie, fapt care nu ne
conduce la ipoteza potrivit căreia această Evanghelie nu ar fi credibilă, ci ne lasă de înțeles
că Sfântul Ioan a dorit să vin ă cu o completare față de celelalte Evanghelii, propunând un
nou punct de vedere în ceea ce privește viața și activitatea lui Hristos.
După cum spuneam, Evanghelistul Ioan îl prezintă pe Mântuitorul Hristos într -o
dimensiune mai înaltă, nu într -o simplă d imensiune istorică. Evanghelia a patra este o
evanghelie teologică, Sfântul Ioan reușind să îl ridice pe cititor la adevăratul înțeles al
persoanei divino -umane a Mântuitorului. De aceea, această perspectivă a Sfântului Ioan a
fost cea care, încă din primi i ani de teologie, mi -a stârnit interesul și fascinația. Și avansând
în studiile de teologie, am simțit o reală aplecare spre aprofundarea acestei scrieri teologice.
Iar în acest demers al meu, părintele professor Stelian Tofană a fost cel care mi -a deschi s
noi orizonturi în studierea acestei Evanghelii.
Iar din aprofundarea Evangheliei a patra, am simțit o deosebită plăcere în a studia
ceea ce este, probabil, cea mai importantă parte din opera răscumpărătoare a Mântuitorului
Hristos, și anume Pătimirile M ântuitorului Hristos, în conformitate cu relatarea din
Evanghelia lui Ioan. Din punctul meu de vedere, se poate afirma, fă ră echivoc, că dacă
această etap ă nu ar fi avut loc în istorie, realitatea de azi ar fi fost cu totul alta. Din aceste
motive am ales să redactez o lucrare care să conțină, în primul rând anticipări ale
Pătimirilor, după care câteva evenimete premergătoare Pătimirilor, cum ar fi discuțiile de
la Cina cea de Taină, ca mai apoi să analizăm, punctual, fiecare eveniment din cadrul
relatărilo r despre Pătimiri.
Alegând, alături de profesorul coordonator această structură, am căutat în primul
rând să identific stadiul cercetărilor în ceea ce privește tema aleasă. Despre Pătimirile lui
Hristos în Evanghelia a patra, au vorbit în primul rând do i mari părinți din primele veacuri
creștine, și anume Sfântul Chiril al Alexandriei și Sfântul Ioan Gură de Aur. De asemenea,

3
un alt sfânt părinte care s -a oprit asupra acestei tematici a fost Sfântul Teofilact al Bulgariei.
De asemenea, nu am putut să nu țin cont și de câteva repere mai actuale, iar aici mă refer
în special la comentariul asupra Evangheliei a patra a profesorului Gerhard Maier. Desigur
că despre această tematică s -a scris mult, și cu siguranță se va mai scrie în continuare,
deoarece Pătimi rile reprezintă un izvor nesecat de cunoștințe și de interpretări.
În lucrarea de față, pentru o înțelegere cât mai bună a ceea ce în seamnă Pătimirile,
am ales ca metode preponderente de analiză, metoda hermeneutică și metoda textual –
tematică. Această me todologie este cea mai potrivită pentru a observa toate interpretările,
deoarece, în primul rând metoda hermeneutică ne descoperă adevăratul înțeles al textului
sacru, fiind de asemenea și cea care ne oferă textul vechi al Evangheliei, într -un mod de
înțelegere atât de actual fiecăruia dintre noi, iar în al doilea rând, metoda textual -tematică
deoarece m -am folosit în exprimarea anumitor tematici de anumite texte scripturistice,
pentru a oferi autoritatea n ecesară unei astfel de lucrări.
În ceea ce priveșt e scopul acestei lucrări, acesta este de a înțelege cât se poate mai
bine contextual istoric, cultural, politic în care s -au desfășurat cele mai dureroase, dar și
cele mai importante evenimente din viața pământească a Mântuitorului Hristos. De aceea,
am in sistat pe o exegeză foarte coerentă, combinând elemente din exegezele Sfințlor Părinți
și ale autorilor contemporani, pentru a formula niște idei cât se poate de corecte din toate
punctele de vedere.
Departe de a fi considerată o lucrare exhaustivă, lucr area aceasta dorește să ofere
date corecte din punct de vedere contextual, pentru a se exemplifica măreția acestui moment
din lucrarea de răscumpărare a lumii care, din bunătatea Sa, a fost hotărâtă de Tatăl, și
realizată de Fiul.

4
CAPITOLUL I: VESTIRILE P ĂTIMIRILOR LUI HRISTOS ÎN
SFINTELE EVANGHELII . RELAȚIA DINTRE CUVÂNT ȘI IMAGINE

Când vorbim despre Pătimirile Mântuitorului Hristos vorbim despre evenimentul
central din marea operă de răscumpărare săvârșită de către Fiul Lui Dumnezeu, de către
Cuvântul care era la și era El însuși Dumnezeu, și care acceptă să se facă om și să îl
elibereze pe om de sub tirania diavolului.
Acest eveniment unic în istorie este de asemenea și un eveniment în care este
implicat tot universul, descrierea morții lui Hristos din Evanghelia după Luca scoțând în
evidență niște întâmplări de -a dreptul stranii: „Și era acum la al șaselea ceas, și întuneric s –
a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea; și s -a întunecat soarele”(Lc. 23, 44 –
45). Se observă , așadar , cum întreaga natură devine conștientă de măreția jertfei de pe
Cruce a lui Hristos.

I.1. Ves tirile pătimirilor la S inoptici

După cum spuneam anterior, Pătimirile lui Hristos sunt un eveniment unic, și astfel
cercetând Sfintele Scripturi, dar mai cu exa ctitate Sfintele Evanghelii, se observă cum
Hristos însuși își anunță Pătimirile, pregătindu -i astfel pe cei din jurul Lui, dar cu precădere
pe Sfinții Apostoli, de eminenta despărțire de El. Cei trei evangheliști sinoptici, Matei,
Marcu și Luca relatează foarte sistematic câte trei vestiri ale pătimilor Mântuitorului
Hristos. În Evanghelia după Matei găsim cele trei vestiri ale Pătimirilor în următoarea
ordine: „de atunci a început Iisus să le arate ucinicilor Săi că trebuie să meargă la Ierusalim
și să pă timească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să fie omorât și a
treia zi să învie” (Mt. 16, 21), „întorcându -se ei din Galileea, Iisus le -a spus: Fiul Omului
va fi să fie dat în mâinile oamenilor și -L vor omorî și a treia zi va învi a”(Mt. 17, 22 -23),
„și suindu -Se Iisus la Ierusalim, i -a luat pe cei doisprezece ucenici numa cu El și le -a spus
pec ale: Iată, ne suim la Ierusalim, și Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor și a
cărturarilor, și -L vor osândi la moarte; și -L vor da pe mâna păgânilor, ca să -l batjocorească
și să-L biciuiască și să -L răstignească, dar El a treia zi va învia”(Mt. 20, 17-20). În
Evanghelia după Marcu aceste anticipări le găsim consem nate la fel, în ordine: „și a început
să-I învețe că Fiul Omului trebuie să pătimeacă multe și să fie defăimat de bătrâni, de
arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învie”(Mc. 8, 31), „și ieșind ei
de acolo străbăteau Galileea; iar El nu voia să știe cineva. Că -i învăța pe ucenicii Săi și le

5
spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor și -L vor ucide, iar după ce -L vor
ucide, a treia zi va învia”(Mc. 9, 30 -31), „si erau pe drum, suindu -se la Ierusalim, și Iisus
mergea înaintea lor. Și ei erau uimiți: și cei ce mergeau în urma lor se temeau. Și iarăși
luându -i cu E l pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată,
ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor și a cărturarilor; și -L vor
osândi la moarte și -L vor da pe mâna păgânilor și -L vor batjocori și -L vor scuip a și-L vor
biciui și -L vor omorî, dar după trei zile va învia”(Mc. 10, 32-34). Ultimul dintre S inoptici,
Evanghelistul Luca, consemnează în aceeași notă ca și evangheliștii anteriori lui în canonul
Noului Testament, trei vestiri ale Pătimirilor consemnate pe rând: „ iar El sub mustrare le -a
poruncit ca pe această să n -o spună nimănui, zicând: Fiul Omului trebuie să pătimească
multe și să fie defăimat de către bătrâni și de către arhierei și de către cărturari și să fie
omorât, iar a treia zi să învie”(Lc. 9, 21-22), „și El le -a zis: duceți -vă și spuneți -i acestei
vulpi(Irod) : Iată, Eu scot demoni și fac vindecări astăzi și mâine, și a treia zi mă
împlinesc”(Lc. 13, 32), „și luându -i pe cei doisprezece, le -a zis: Iată, ne suim la Ierusalim,
și toate cele scr ise prin profeți despre Fiul Omului se vor plini. Că va fi dat păgânilor și va
fi batjocorit și va fi ocărât și va fi scuipat; și după ce -L vor bibiui, Îl vor ucide; și a treia zi
va învia”(Lc. 18, 31 -33). Analizând pe rând toate aceste prevestiri, anicipă ri, proorocii ale
Pătimirilor lui Hristos regăsim la finalul lor vestirea Învierii.

I.2.Vestirile pătimirilor în Evanghelia după Ioan . O perspectivă teologică a
cuvintelor „vremea Mea încă n -a sosit”(In. 7,6)

Diferit de această perspectivă sistematică de consemnare a vestirilor Pătimirilor,
Sfântul Evanghelist Ioan introduce în cadrul textului Evangheliei sale câteva
cuvântări ,câteva episoade în care Hristos îi anunță pe cei ce îl ascultă că o să pătimească.

I.2.a) Hristos în Galileea (In. 7, 1-8)

O primă cuvântare de acest fel, în care Hristos îi anunță pe cei ce îl ascultau că avea
să pătimească o regăsim în capitolul 7 al Evangheliei. Referitor la împrejurări ș i la contextul
temporal, Hristos se afla la propovăduire prin ținuturile Galileii, nu cu mult timp înaintea
unei sărbători de o importanță deosebită pentru poporul evreu, și anume sărbătoarea

6
Corturilor. Textul Evangheliei consemnează , de asemenea , că Hristos propovăduia doar
prin Galile ea și nu dorea să meargă și în Iudeea, dintr -un motiv destul de simplu: „Și. După
aceasta, Iisus umbla prin Galileea; că nu voia să umble prin Iudeea, deoarece iudeii căutau
să-L omoare”(In. 7,1). Cu toate că rudele Sale îl îndemneau cu statornicie să mear gă să
propovăduiască și în Iudeea, Hristos refuză, deoarece „ vremea Mea încă nu a sosit”(In.7,6).
Acest refuz ridică anumite probleme și întrebări. De ce nu era Hristos pregătit pentru acest
moment? Ce a determinat frica aceasta față de iudei?
Acestor cuvinte din versetul 6, Sfântul Teofilact al Bulgariei le găsește o rezonanță
în Pătimiri, identificând „vremea” cu momentul potrivit pentru răscumpărarea oamenilor
dar și cu necompletarea propovăduirii pe care planul divin a hotărât -o. Și consemnează
acesta: „Iar ceea ce zice: „Vremea Mea încă nu s -a împlinit”, aceasta însemnează, anume
că: „Încă nu a sosit vremea morții și a Crucii. Căci, Mi se cade Mie încă în trup a viețui, ca
și mai multe semne să fac și mai multe învățături să învăț, ca și mai multe n oroade să
pregătesc să creadă(…)Deci, încă nu a sosit vremea morții(Mele), ca să Mă arunc pe Mine
Însumi celor care se turbează asupra Mea ”1.
Despre aceeași vreme a Pătimirilor vorbește și Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată
totala perpectivă pătimitoare a „vremii” lui Hristos: „dar pentru Mine, aceasta va fi vremea
Mea, când va veni pentru Mine vremea să fiu răstignit”2. Sfântul Chiril privește această
„vreme” nu dintr -o perspectivă orientată spre pătimiri, ci dintr -o perspectivă a lipsei de
pregătire a iudeilor, a unei incapacități de înțelegere a lor asupra cuvintelor dumnezeiești
ce ieșeau din gura Mântuitorului: „deci zice că nu era vremea îndrăznelii nestăpânite, dar
nici a arătării Sale către toți în mod neacoperit, cugetarea iudeilor nefiind încă coaptă spre
înțelegere, ca să poată primi fără mânie și furie cuvintele Sale”3. Cu toate că El nu dorește
să participe la praznicul iudeilor, îi lasă pe cei care îl ascultau să meargă, nu îi constrange
sub nici o formă să rămână alături de El. Și aceasta d in cauză că El pe de o parte „nu voiește
să țină sărbătorile iudeilor, sau să meargă împreună cu ei, ca să participe împreună la
bucuria de umbre”4 și pe de altă parte, după cum aminteam anterior de frica iudeilor care l –
ar fi prins pe Hristos și ar fi int ervenit în planul dumnezeiesc de mântuire. Iată așadar cum
Hristos oferă celor ce îl ascultau o primă pro feție, o primă anticipare a cee a ce avea să se

1 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bu lgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , Sophia, Buburești,
2009, p. 193.
2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , Pelerinul Român, Oradea, 2005, p. 247.
3 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântu lui Ioan , E.I.B.M.B.O.R, București, 2000,
p. 451.
4 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 454.

7
întâmple cu El, care însă nu este înțeleasă , la fel ca multe altele, doar în momentul în care
se va împlini.

I.2.b) Hristos vorbește în vistieria Templului (In. 8, 20 -30)

Capitolul 8 al Evangheliei după Ioan consemnează între versetele 20 și 30 o
cuvântare rostită de Hristos, în Templu. Învârtoșarea iudeilor împotriva lui Hristos era una
extremă, ei cău tând în continuu o modalitate de a scăpa de el, de a -l omorî. Iudeii „căutau
înainte de Paști să -l prindă pe Iisus Hristos: atunci când era în mijlocul lor, ei au încercat
să pună adesea mâinile lor pătate pe El, sau să -l prindă alții: planurile lor, efort urile lor sunt
zadarnice și fără rod”5 . Dar de unde se poate naște atâta ură din partea iudeilor pentru
Hristos? Deoarece El este Lumina, și vădește faptele oamenilor, „fiindcă faptele lor erau
rele”(In. 3,19). Această vădire, descoperire avea un rol dida ctic, de a întoarce lumea la
Hristos, însă nu se întâmplă așa: „în mândria ei însă, lumea nu răspunde cu pocăință sau
întoarcere, ci cu ură”6.
Învârtoșarea iudeilor, ura aceasta pe care o nutreau pentru Hristos se datora și
faptului că El învăța în Templu. Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan descrie în detaliu
aceată scenă: „Cuvintele acestea le -a grăit Iisus lângă cutia milelor, pe când învăța în
templu; și nimeni nu L -a prins, căci ceasul Său încă nu venise ”(In. 8, 20). Când spune c ă
„ceasul Său încă nu venise”, E vanghelistul scoate în evidență caracterul benevol asumat al
pătimirilor: „și nimeni n -a pus mâna pe El, fiindcă nu sosise încă vremea Lui, adică vremea
potrivită ca să fie răstignit. Iată pentru ce n-a fost în puterea lor atunci ca să -l prindă; dar ,
dacă ei nu au putut să -și împlinească patima, aceasta a fost din cauza efectului înțelept al
Mântuitorului. Deja de multă vreme voiau să -l prindă, și n -au putut; și nu l -ar fi putut prinde
niciodată, dac ă nu s -ar fi dat El însuși în mâinile lor”7. Același c aracter asumat al pătimirilor
este explicat și de către Sfântul Chiril al Alexandriei: „Căci , dacă s -ar fi hotăr ât de către
altcineva din neces itate timpul în care trebuia El să suporte, cum vom afla că stă în puterea
să-și dea sufletul(să -și dea viața)? Fiindcă ar fi fost prins, și nu de bunăvoie, dacă n -ar fi
stat pătimirea în voința Lui. Iar dacă își pune sufletul de la Sine, vom înțelege pătimirea
stând nu în puterea altcuiva, ci aflându -se numai în voința Lui. Căci El a îngăduit iudeilor

5 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 272.
6 Gerhard MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, Lumina Lumii, 2013, p. 309.
7 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 272.

8
să-și aducă la împlinire nebunia lor atunci când a socotit că sosise timpul pentru moartea
Lui.”8.
Că Pătimirile au fost un eveniment și un act asumat de către Hristos ne încredințează
și Sfântul Teofilact al Bulgar iei, care arată că oricât de tare ar fi droit evreii să îl prindă, nu
ar fi reușit, și nici chiar când l -au prins nu a fost o „prindere” datorată lor, ci a fost un act
de bunăvoie a lui Hristos a se arunca singur în mâinile lor pentru a putea birui păcatul și
moartea: „vremea cea cuviincioasă a morții Lui încă nu sosise, întru care avea să se dea pe
Sine; căci nici atunci nu ar fi putut ceva împotriva Lui, de nu ar fi fost vremea cea
cuviincioasă, pe care El Și -o păzea(iconomisea) Sieși(…) Fiindcă, aceia de mult pofteau
să-l omoare pe El, însă erau ținuți cu legături nevăzute ale puterii Lui”9.
Pătimirile lui Hristos au devenit reale doar din dorința exclusivă a lui Hristos,
nefiind cauzate de vreun factor exterior, cu atât mai mult de către iudei. Textul Ev angheliei
continuă afirmând că în momentul în care „Îl veți fi înălțat pe Fiul Omului, atunci veți
cunoaște că Eu sunt”(In. 8, 28). Ce înseamnă aici cuvântul „ înălțat”? Cu siguranță
că un prim sens este cel de „ridicare”, de „spânzurare” după cum reiese și din imaginea
șarpelui înălțat de Moise cf. Num. 21,8 ș.u., sau din cuvintele Sfântului Apostol Pavel din
Gal. 3,13, unde vorbește despre Hristos ca „cel spânzurat pe lemn. Însă , pe lângă aceste
prim sens, termenul „înălțat” mai înseamnă ți „înălțarea la Dumnezeu într -o poziție divină
de putere” sens pe care îl împlinește „prin înviere și înălțarea la cer, care sunt , deci,
proorocite , de asemenea , prin „înălțare”10. Atunci când ura iudeilor va atinge cote
inimaginabile, când învârtoșarea lor față de Hristos va fi dusă la extrem, vor dori să îl ucidă,
vor dori să scape de el. Însă , spre surprinderea lor , răstignirea lui Hristos va fi momentul în
care ei îl vor cunoaște cu adevărat : „atunci, zice El, vă veți gândi să mă omorâți(…)chiar
atunci veți cunoa ște în mod deosebit „că Eu sunt”; voi o veț i cunoaște prin minunile și prin
semnele pe care le voi face Eu, prin învierea mea, prin ruinarea voastră”11. Motivul pentru
care evreii nu puteau să îl cunoască în mod real pe Hristos ca fiind Dumnezeu se datora
perspectivei din care priveau persoana divino -umană a Mântuitorului: „privind la trup și la
neamul Lui, se simțeau îndemnați să cugete lucruri mici despre El”12. De ce spune și
„privind la neamul lui”? Evanghelistul Ioan consemnează în primul capitol al Eva ngheliei
sale chemarea lui Natanael de către Filip, pentru a -l cunoaște pe Hristos. Iar răspunsul lui

8 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 562.
9 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 218.
10 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 369.
11 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 273.
12 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 582.

9
Natanael este cauza referirii la „neamul lui”: „din Nazaret poate fi ceva bun?”(In. 1, 45).
Se observă aici perspectiva colectivă a faptului că zona din c are a venit Mântuitorul era una
mai hulită, mai nebăgată în seamă. Hristos va putea fi cunoscut de către iudei doar când îl
vor „înălța”: „ atunci când veți înceta să Mă cunoașteți ca pe cineva mic și josnic, când Mă
veți cugeta înalt și mai presus de pămâ nt și Mă veți crede Dumnezeu născut din Dumnezeu,
chiar dacă M -am făcut pentru voi om ca voi, atunci veți cunoaște clar că Eu sunt „Lumina
lumii ”, așa cum v -am spus”13.
Pentru iudei , mai ales pentru liderii de opinie din acea vreme, prinderea și uciderea
lui Hristos reprezentau scăparea de un personaj care vorbea și se comporta altfel decât
învățau ei, atrăgând pe mulți la învățătura Lui. Însă înălțarea pe Cruce a lui Hristos avea să
le descopere cine este El cu adevărat. Se ridică întrebare a: prin ce aveau iudeii să îl cunoască
după momentul Golgota? Spune Sfântul Teofilact că Hristos va fi cunoscut „din semnele
de atunci, din Înviere și din robie14(…)Când mă veți răstigni , pe amândouă le veți cunoaște:
și puterea Mea, și unirea cea către Tatăl”15. Dacă până în momentul Pătimirilor marea
majoritate a iudeilor nu L -a cunoscut pe Hristos, nu a vrut să creadă în El, aceștia vor
ajunge să îl cunoască cu adevărat doar după Răstignire, și mai ales după venirea Imperiului
Roman care le va genera multă durere. Pe bună dreptate spune Sfântul Ioan Gură de Aur că
„binefacerile Mele, chemarea Mea nu v -au determinat să credeți în Mine, pedepsele vă vor
face să cunoașteți că Eu sunt”16.

I.2.c) Proorocia lui Caiafa (In. 11, 49 -52)

Harisma proorociei era foarte b ine cunoscută între iudei. Însă ea se „activează” încă
odată cumva fără vreo vrednicie la cel ce era arhiereu în anul acela, și anume în persoana
arhiereului Caiafa. De ce am spus contrar vredniciei? Pentru că însăși această slujbă a
arhieriei a devenit la iudei stricată, pierzându -și sensul ei sacru: „la iudei se stricase și
dregătoria arhieriei, căci, după ce s -au făcut începătoriile cumpărate, nu mai era unul singur
arhiereu în toată vremea vieții, ci numai câte un an ținea la ei arhieria”17. Deci, cu toa te că
se afla într -o funcție decăzută, Duhul Sfânt continua să lucreze prin el, prin Caiafa, care

13 Sfântul Chiril al Alexandri ei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 582.
14 Vezi și nota 37 din Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p.
222.: prin robie se referă aici la persecuțiile și chinurile la care au fost supuși evreii încă din primul secol de
către Imperiul Roman
15 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 222.
16 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 274.
17 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 294.

10
fără să vrea proorocește despre moartea lui Hristos: „ Nici nu gândiți că ne este mai de folos
să moară un om pentru popor decât să piară tot neamul?”(In. 11, 50).
Analizând politic spusele lui Caiafa, care se temea ca nu cumva Iisus să stârnească
ura romanilor și automat o persecuție asupra iudeilor, am putea să găsim un alibi, o
solidaritate față de „cei mulți”, gândindu -se mai mult la popor : „dacă -L omorâm p e acest
pretendent periculos la titlul de Mesia, scăpăm de războiul cu romanii și prin aceasta nici
poporul nu va fi nimicit”18. Însă singura motivație pentru care Caiafa dorea să scape de
Hristos era ura față de El, Caiafa era „turbat spre ucidere, încât, cu capul gol, asupra lui
Hristos cu cruzime a dat hotărâre”19. Însă cu toată această turbare a lui, reușește, dar nu
datorită vredniciei lui ci datorită intervenției Duhului Sfânt să profețească despre moartea
lui Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă aici câtă putere are slujba preoțească încât un om
plin de ură reușește să fie pătruns de Duhul Sfânt și să proorocească: „Vedeți fraților, cât
este de mare puterea preoțească? Caiafa, fiindcă a fost ridicat prin sorți la arhierie, cu toate
că era nevredni c, a profețit fără ca să știe ce zice. Harul se folosea numai de gura lui, dar el
n-a atins nicidecum inima lui cea necurată”20.
În aceeași perspectivă se situează și Sfântul Chiril al Alexandriei care aseamănă
această lucrare incoștientă a lui Caiafa cu c ea a proorocului Valaam: „Caiafa a spus de mai
înainte ceea ce nu știa și a slăvit pe Dumnezeu, ca Valaam(Num. 24,1 ș.u.). Fiindcă avea
demnitate arhierească, desi nu -i era dat harul proorociei, cele spuse de el s -au petrecut mai
târziu întocmai.”21.
În ac este cuvinte ale lui Caiafa trebuie să observăm cauza pentru care este mai bine
să moară Hristos, și anum „poporul”. Cu siguranță pri n acest cuvânt Caiafa se referă , sau a
vrut să se refere doar la poporul evreu. Însă tot în aceeași incoștiență el se refer ă aici la
totalitatea oamenilor, pentru că prin actul creației toți „ne numim fii ai lui Dumnezeu”(I In.
3,1) și „întrucât pe toți i -a născut Tatăl în mod creator”22. Prin acest cuvânt se arată cum
moartea lui Hristos va fi cea care va restabili unitatea no astră a tuturor, care s -a rupt prin
păcat. Hristos readuce „pe toți în staulul cel unic sau în Biserică(…) devenind toți una”23,
un singur popor al lui Dumnezeu. Vorbind despre cuvintele lui Caiafa într -un sens spiritual,

18 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 507.
19 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , pp. 294 –295.
20 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 352.
21 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 761.
22 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 761.
23 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 761.

11
observăm ce mare taină a prevestit fără să știe acest conducător al preoților. Hristos ajunge
să moară pentru popor, pentru norod sau în locul norodului, iar „prin faptul că moare în
locul norodului pentru norod, El cruță poporul de mania lui Dumnezeu și se îngrijește să
nu piară tot neamul ”24.
Din momentul în care Caiafa și cei adunați împreună cu el iau hotărea de a -L prinde
pe Iisus, Duhul Sfânt îi părăsește total și de atunci El va fi cel care îi va călăuzi pe Sfinții
Apostoli: „după ce și -au ridicat mâinile asupra Lui Hristos, atunci d esăvârșit i -a părăsit pe
ei darul și s -a mutat la Apostoli”25. Această mutație am putea spune, a harului și a proniei
divine nu s -a depărtat doar de la arhiereu și de la preoți, ci și de la tot poporul. În acest sens
menționează Sfântul Ioan Gură de Aur o r elatare a istoricului Iosif Flaviu, care vorbea
despre niște îngeri care au rămas cu poprul evreu, cu condiția ca acesta să îți schimbe modul
de viețuire. Atâta timp cât a „rămas via” viețile lor s -au desfășurat în mod normal. Însă în
momentul în care „l -au ucis pe vier, pe moștenitor, n -a mai fost la fel, ei au pierit toți și
Dumnezeu luându -i într -o într -un oarecare fel acestui fiu nemulțumitor haina strălucitoare
cu care l -a îmbracat, adică evreilor, a dat -o slujitorilor celor buni, neamurilor care s -au
întors la credință, și pe evrei El i -a lăsat singuri și dezbrăcați”26.

I.2.d) Ungerea din Betania (In. 12, 1 -8)

O alt ă împrejurare în care Hristos își anunță fățiș și într -un mod cât se poate de
limpede propria moarte o aflăm în capitolul 12. Hristos se afla la masă în casa lui Lazăr pe
care îl înviase. La un moment dat, Maria, sora lui Lazăr, ia o litră de mir „de nard curat de
mult preț„(In. 12,3), îi spală cu el picioarele lui Hristos și i le șterge cu părul capului ei.
Acest fapt trezește nemulțumirea lui Iuda, care și -ar fi dorit ca acel mir să fie vândut iar
banii să îi fie dați lui, deoarece el avea punga și lua di n banii care se adunau. Hristos îl
cunoștea pe Iuda ca fiind trădător, însă ca un Dumnezeu nu îl mustră în fața tuturor ci îi
spune: „Las -o, că pentru ziua îngropării Mele l -a păstrat”(In. 12,7), încercând să îl întoarcă
din această stare în care se afla. Hristos, ca un Pedagog suprem amintește aici în mod direct
despre moartea lui, cu scopul de a trezi în Iuda un sentiment de îndreptare: „drept aceea
pomenește și de „îngropare”, îmboldind(împungând) inima lui cea înțelegătoare, ca, doară,

24 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 507.
25 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 294.
26 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 352.

12
se va îndrepta”27. Prin faptul că recurge la amintirea morții Sale, Hristos folosește cea din
urmă „armă” pentru a stârni compasiune și o posibilă întoarcere din partea lui Iuda. Însă și
de această dată, Iuda rămâne indiferent și face toate acțiunile lui Hristos să pară făr ă putere.
În acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „vorbind așa despre înmormântarea sa, îl
face atent din nou pe trădător cu privire la anul lui. Dar acest avertisment nu l-a atins deloc,
acest cuvânt n -a înmuiat inima lui”28. Din nefericire pentru el, iubirea de arginți va fi cea
care îl va conduce pe Iuda să îl dea în mâinile iudeilor pe Hristos.
Referitor la rolul pe care îl avea Iuda în cadrul Apostolilor, acela de a avea grijă de
punga cu bani, se ridică următoarea între bare: de ce i s -a încredințat lui Iuda, care era
împătimit de iubirea de arginți tocmai această sarcină? Hristos i -a încredințat lui această
slujbă tocmai ca să îi dezactiveze orice scuză pe care acesta ar fi adus -o în momentul în
care l -ar fi vândut, invo când atunci că din iubirea pentru bani l -a vândut. Însă oferindu -i
încă de la început punga lui, acesta „nu putea să motiveze că iubirea de argint l -a pus să -L
trădeze pe Învățătorul lui ”29, deoarece , având punga , avea, de asemenea și „mângâierea cea
din pu ngă”30 fiindu -i ușor să își „împlinească lăcomia sa cea rea”31.
Această anunțare a morții lui Hristos am putea spune că îi aparține și Mariei, care,
fără să fie conștientă de acest lucru , unge cu șase zile înainte de Paști picioarele lui Hristos,
iar acesta din urmă o apără în fața apostolului iubitor de argint: „o apără pentru ungerea cu
mir, care nu s -a făcut pentru plăcere, ci pentru taina referitoare la înmormântarea Lui, deși
cea care a săvârșit -o nu știa de iconomia aceasta”32.

I.2.e) Elinii vin la Hristos – timpul Pătimirilor a sosit (In. 12, 20 -23)

Un alt moment în care Hristos își prevestește apropiata Sa moarte este tot în
capitolul 12, în versetul 23: „ A venit ceasul ca Fiul Omului să fie preaslăvit”. Această
anunțare apare ca urmare a faptului că niște elini, cei ce făceau parte dintre „neamuri”, au
venit la Ierusalim și au auzit de Hristos și doreau să îl vadă. În momentul în care Filip și
Andrei i -au spus aceasta lui Hristos, Acesta le -a răspuns zicând că „a venit ceasul”. Prin

27 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 303.
28 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 354.
29 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 354.
30 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 303.
31 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evangh elia de la Ioan , p. 354.
32 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 766.

13
acest cuvânt „c eas” trebuie să înțelegem timpul potrivit pentru Pătimiri. Faptul că cei dintre
neamuri vin către Hristos arată că momentul prielnic pentru Pătimiri a sosit.
Venirea neam urilor era cumva prevestită tot în Evanghelia Sfântului Ioan în
capitolul 10, versetu l 16, în care Hristos afirmă: „am și alte oi, care nu sunt din staulul
acesta”. Iar apropierea lor este simultană cu momentul în care ele, neamurile, aceste oi
dintr -un staul diferit „vor auzi glasul Meu”(In. 10,16).
Dacă iudeii l -au urât pe Hristos, ven irea păgânilor îl face pe Hristos să decidă că
timpul potrivit a sosit. Hristos era conștient că va trebui să îi trimită pe ucenici la
propovăduire între păgâni iar în momentul în care îi vede pe păgâni că se apropie știe că
vremea ca El să pătimească a so sit. Hristos nu îi trimite pe apostoli la neamuri înainte de
Pătimiri ci doar după acestea „fiindcă voia ca Crucea Sa să le slujească de mărturie”33.
Momentul potrivit pentru preaslăvirea Fiului Omului este așadar generat de două
cauze: respingerea totală a iudeilor și apropierea păgânilor, pentru că nu mai avea nici un
rost ca Hristos să zăbovească deoarece evreii nu ar fi crezut în El: „Pentru că, ce folos este
ca pe păgânii cei care vin la noi să nu -i primim, iar la iudeii cei ce ne urăsc și ne gonesc să
mergem? Așadar, fiindcă cei din păgâni vin la noi, acum, dar, este ceasul să Mă
răstignesc”34.

I.3. „ Grăuntele de grâu” – semn al biruinței morții și al unei noi vieți (Ioan
12, 24 )

Mântuitorul avea acest obicei de a vorbi în pilde Apostolilor, de a le transmite
anumite învățături sau adevăruri crude, în cazul acesta propria moarte, prin anumite
povestioare, prin anumite imagini sau metafore atent construite, astfel încât să nu se piardă
intensitatea evenimentului . dar nici să n u producă simteală în urec hile a postolilor.
Mântuitorul le vorbește Apostolilor acum despre tot ceea ce avea El să sufere, iar grija Lui
era și ca Apostolii „să nu se tulbure deloc, văzând și gândindu -se că va fi omorât Învățătorul
lor”35.
Era absolut necesar ca grăuntele să moară , fără moarte neputând exista vreun rod.
Iar faptul de a nu muri ar insemna o rămânere în singurătate, o rămânere pentru Sine, lucru
imposibil. Gerhard Maier, citându -l pe Adolf Schlatter spunea : „această rămânere numai

33 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 358.
34 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 309.
35 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, p. 358.

14
pentru Sine este lucru imposibil la Iisus”36. Doar prin moartea Sa Hristos poate aduce
„roadă multă”(12,24), astfel că moartea nu va deveni un final, un sfârșit, ci prin moarte
lucrarea Lui și prin extensie a Sfinților Apostoli, va deveni mult mai rodnică. Însă toată
această roadă este posib ilă doar dacă „Mesia moare o moarte ispășitoare”37.
Moartea lui Hristos este cea care îi va face pe păgâni se se alăture Bisericii, roada
morții lui Hristos pentru „neamuri” va fi creșterea credinței lor: „și moartea Mea, „multă
roadă va aduce” întru credi nța păgânilor”38. De aceea era necesar pentru alegerea
momentului Pătimirilor ca mai întâi să vină apropierea din partea păgânilor(elinii care îl
caută pe Hristos). Apropierea lor fiind realizată urma trimiterea Apostolilor la
propovăduire, însă această pro povăduire trebuia să urmeze Pătimirilor și Învierii lui
Hristos, care îi serveau drept temelie. Nu degeaba spune Sfântul Apostol Pavel corintenilor
„ iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și
credința voastră”( I Cor. 15,14).
Acestor cuvinte Sfântul Chiril al Alexandriei le dă un înțeles de parabolă, în sensul
în care moartea lui Hristos devine sursă a vieții tuturor oamenilor: „căci viața tuturor, a
celor morți și a celor vii, este rod al pătimirilor lui Hristos”39. Hristos își asumă această
moarte însă El nu moare cu dumnezeirea, ci doar cu omenitatea. Nu moare ca Dumnezeu,
ci moare ca om pentru a învia ca Dumnezeu. El acceptă moartea în persoana divino -umană
a Ipostasului întrupat nu ca o necesitate, ci d in dorința proprie de a o desființa prin Înviere.
Dumnezeu care este dătător de viață nu poate muri, cum nici lumina nu poate deveni
întuneric: „ precum deci lumina nu se face întuneric, așa e cu neputință ca Viața să nu fie
viață”40.
De ce alege Hritos în acest moment, în această imagine din natură tocmai bobul sau
grăuntele de grâu? Dintre toate semințele care mor pentru a putea aduce roadă de ce este
ales tocmai grăuntele de grâu? În altă situație, când vorbește despre Împărăția lui
Dumnezeu, alege exemp lul bobului de muștar(Mt. 13,31). Acum, posibilul raționament al
lui Hristos în alegerea grăuntelui de muștar poate fi următorul : capitolul 6 al Evangheliei
după Ioan consemnează cuvântarea lui Iisus despre Pâinea vieții. Grăuntele de grâu este cel
ce se află la baza pâinii, fiind elementul care se regăsește în cea mai mare proporție în pâine .
Astfel că Hristos, prin folosirea imaginii bobului de grâu, care prin moartea sa devine sursă

36 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 541.
37 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 542.
38 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 309.
39 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 773.
40 Sfântul Chi ril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 773.

15
de viață , întărește într -un fel cuvântarea despre Pâinea vieții. Ambele imagini au același
înțeles spiritual, și anume , Hristos. Hristos este grăuntele de grâu care moare pentru a da
viață tuturor și este , de asemenea , și pâinea cea care se administrează tuturor oamenilor.
Bobul de grâu, cel ce dă viață , moare pentru a putea da rod însutit și pentru a putea exista
pâinea, care l -a rândul ei „moare”, sau , mai bine zis , se descompune pentru a -i face pe cei
ce se împărtățesc de ea să se împărtășească de Viața cea adevărată , care este Hristos.
Astfel, toate aceste prefigurări și imagini ale Pătimirilor lui Hristos, fie că sunt
făcute de către Hristos sau de către alte persoane, arată că tot ceea ce s -a făcut cu Hristos,
propovăduirea Sa, pătimirile Sale, și mai ales învierea Sa, au fost niște evenimente unice în
istorie cu un impa ct puternic pentru contemporanii Săi. Din nefericire ura iudeilor față de
Hristos i -a privat de roadele Învierii Sale, roade care au ajuns să fie primite de către cei ce
îl căutau pe Hristos cu urechile și cu sufletele deschise, și anume de către neamuri.

16
CAPITOLUL II: CINA CEA DE TAINĂ ȘI CUVÂNTĂRILE DE
DESPĂRȚIRE ALE MÂNTUITORULUI

Faptul că Hristos se îndrepta spre Cruce era după episodul venirii elinilor cât se
poate de clar. Însă cu toate acestea ucenicii nu au înțeles și nu înțelegeau cum avea să aibă
loc această „înălțare” a Fiului Omului. Cu câteva zile înaintea Pătimirilor, Hr istos împreună
cu cei 12 Apostoli se aflau la Ierusalim, unde Hristos le face pregătirea finală pentru
moartea Lui , dar și pentru zilele în care El, Învățătorul, nu va mai fi alătur i de ei ca prezență
fizică uman ă prin mai multe evenimente: Cina cea de Tai nă, spălarea picioarelor, rostirea
a patru mari cuvântări, numite Cuvântările de despărțire, culminând cu cea de -a patra
Cuvântare de despărțire care mai poartă numele de Rugăciunea Arhierească.

II.1. Cina cea de Taină și spălarea picioarelor

Pentru a putea realiza o analiză solidă a acestor evenimente este necesar ca mai întâi
să stabilim niște repere referitoare la timpul în care a avut loc ultima cină a lui Hristos
alături de proprii ucenici, la locul unde s -a desfășurat și la relația între relatarea ioaneică a
Cinei celei de Taină și relatările sinoptice.

II.1.a) Timpul și locul Cinei. Relația dintre relatarea ioaneică și cea a
Sinopticilor

Pentru a localiza cât mai exact ziua în care a avut loc Cina cea de Taină trebuie să
ne orientăm spre ziua în care a înviat Hristos, care este ziua de duminică, prima zi a
săptămânii. Întorcându -ne cu trei zile în urmă, vineri, este consemnată ca ziua morț ii lui
Hristos. Astfel că ziua potrivită pentru a avea loc Cina cea de Taină a fost ziua
premergătoare zilei morții lui Hristos, adică ziua de joi, iar Cina cea de Taină a avut luc în
seara zilei de joi. Faptul că a avut loc joi ne încredințează că Hristos și ucenicii Lui nu au
ținut cina tradițională de Paște, iar câteva argumente în această idee sunt următoarele: cina
tradițională pascală iudaică avea loc vineri seara, Hristos la Cină folosește ἄρτος(care este
pâine dospită) și nu ἀζύμως(azimi, sau p âine nedospită), nu se folosesc „ierburi amare”

17
după cum menționează cartea Ieșirii 12,7( ὀπτὰ πυρὶ καὶ ἄζυμα ), și, de asemenea , „Iisus și
ucenicii Lui nu au mâncat miel”41.
Argumentele care stau în defavoarea unei Cine Pascale iudaice ținute de Hristos
alături de ucenici sunt mai multe, însă nu trebuie insitat mai mult pe acest subiect deoarece
este clar: „cina nu a fost o cina tradițională, normal de Paște(…) ci o sărbătoare anticipate
marcată de liturghia de Paște și în același timp ceva nou și unic – deja o cină a Noului
Legământ”42.
În ceea ce privește locul în care s -a desfășurat Cina cea de Taină, Evanghelia după
Ioan nu ne oferă detalii. Însă dacă aruncăm o privire în capitolul 22 al Evangheliei după
Luca, găsim menționat faptul că Hristos îi trimite pe Ioan și Petru să pregătească Cina, iar
cel care le va arăta lor locul unde să o pregătească va fi „un om ducând un urcior cu apă”(Lc.
22,10). În primul rând locul general în care are loc Cina cea de Taină este cetatea Ierusa lim:
„când veți intra în cetate vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă”(Lc. 22,10). Omul
acesta care ia apă putea lua apă dintr -un singur loc: scăldătoarea Siloamului, care avea apă
proaspătă, și care ne indică „partea de sud a orașului”43. Locul con cret de desfășurare va fi
„un foișor mare, așternut”(Lc. 22,12), care conduce la impresia că acest eveniment s -a
desfășurat în casa unei familii înstărite.
Comparând relatarea ioaneică cu relatările sinoptice putem observa , de asemenea ,
câteva elemente co mune , dar și câteva elemente dinstincte. Ceea ce este comun tuturor
relatărilor este această împreună cinare a lui Hristos cu ucenicii Lui premergătoare
Răstignirii și demascarea trădătorului. Iar în ceea ce privește lucrurile distincte,
Evanghelistul Ioan omite consemnarea ultimelor detalii despre pregătirea Cinei , dar și
cuvintele de instituire pe care le găsim doar în relatările S inopticilor. În schimb ,
Evanghelistul Ioan consemnează un număr considerabil de afirmații pe care la sinoptici nu
le găsim. Cu m se pot explica aceste diferențe? Pentru Ioan nu erau importante cuvintele de
instiruire ale Cinei Euharistice? Cu siguranță că ele erau, acest fapt putându -l observa prin
importanța pe care acesta o atribuie C uvântării despre „Pâinea Vieții ” din capitolu l 6.
Relația dintre relatarea ioaneică și relatările sinoptice trebuie înțeleasă ca o
complementaritate, Ioan completând prin multele idei teologice rostite de Hristos ritualul
Cinei prezentat la sinoptici.

41 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 567.
42 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, pp. 567 –568.
43 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 568.

18
Rezumând cele afirmate anterior, Cina cea de Tai nă a avut loc joi seara în cetatea
Ierusalimului, într -un foișor care, cel mai probabil, aparținea unei familii înstărite.

II.1.b) Spălarea picioarelor (13, 1 -12)

Hristos știa că „ a sosit ceasul Lui”(In. 13,1), știa că mai este doar câteva ore alături
de ucenicii Lui, și pentru aceasta se hotărăște să îi învețe pe ei ultimele lucruri înainte ca
Acesta să „treacă din lumea aceasta la Tatăl”(v.1). Marea lui dragoste pentru ucenici este
afirmată încă odată: „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i -a iubit”(v. 1). Dragostea
aceasta imensă pe care o avea Hristos arată că „nimic nu a lăsat dintru cele ce se cuvine să
le facă cel ce foarte iubește. Pentru aceasta, mai apoi de toate, și aceasta face: spală
picioarele ucenicilor, ca să le înmulțească dorin ța lor și multă mângâiere, mai înainte, să le
lase pentru greutățile care aveau să le vie asupră”44. Dar de ce Hristos își descoperă această
iubire fierbinte doar acum, când momentul trecerii sale la Tatăl este iminent? Deoarece El
dorea să le dea „cea mai mare dovadă la sfârșitul vieții Sale, pentru a le adăuga iubirea lor
și pentru a le insufla mai multă tărie și curaj să sufere relele care li se vor întâmpla”45.
Iisus a fost văzut drept o persoană a iubirii, un umanist, un solidar cu cei săraci și
asupriț i. Acest verset citit în grabă poate trăda acest aspect. Iisus Hristos însă a fost mai
mult de atât. El a fost dragoste, iar această dragoste care trăieșt e în El și care este menționată
în Ioan 13,1 este „dragostea Tatălui și dragostea față de Tatăl . Ceea ce se revarsă spre om
din această dragoste divină este dragostea mântuitoare, care dă totul pentru oamenii
pierduți, ca să -i salveze pentru viața veșnică”46. Concret, spălarea picioarelor ucenicilor de
către Hristos este o dovadă clară a dragostei despre care vorbeam. Iar cheia care ne conduce
către înțelegerea acestei afirmații este „patima ca dragoste mântuitoare reală”47.
Spălarea picioarelor era pentru iudei un gest de ospitalitate , dar era , de asemenea ,
și o regulă de igienă. Ritualul acesta era îndep linit, de obicei , de către un servitor sau de
către o servitoare a gazdei. De asemenea , dacă se întămpla ca vreun evreu, vreun „fiu al lui
Avraam” să nu dorească să își spele, sau să spele altora picioarele, atunci acest ritual era
trecut cu vederea, deoar ece „spălarea picioarelor era socotită un serviciu prea umilitor

44 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 326.
45 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 377.
46 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 570.
47 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, pp. 570 –571.

19
pentru un fiu al lui Avraam”48. Însă, în această situație, Hristos, ca o gazdă bună,
îndeplinește El însuși acest ritual față de ucenicii Săi, și nu din obligație fiindcă El era
Învățătorul lo r, era Stăpânul lor, ci „cu solemnitate și dragoste, conștient de demnitatea Sa
de Fiu al Lui Dumnezeu, de Mesia, și de om desăvârșit”49.
Trebuie remarcate anumite aspecte care țin de context, de organizare în cadrul
acestui eveniment. În primul rând, cf. Lc.7, 44, spălarea picioarelor avea loc chiar în
momentul intrării în casă a oaspeților: „am intrat în casa ta și apă pe picioare nu Mi -ai
dat”(Lc. 7, 44), deci întreruperea ritualului mesei pentru săvârșirea spălării picioarelor arată
că ceea ce urma să s e întâmple are o conotație simbolică. Iar în al doilea rând, după cum
aminteam anterior, spălarea picioarelor se făcea de către robi, iar faptul că Mesia
îndeplinește această acțiune față de oameni este o idee de neconceput50. Astfel , Hristos se
ridică de la cină, se încinge cu un ștergar și începe să le spele picioarele ucenicilor. Trebuie
remarcat în toate aceste acțiuni ale lui Hristos singularitatea cu care le săvârștește, adică
nimeni nu îl ajută, dar nici nu cere ajutorul, pentru a oferi exemplul suprem de smerenie.
Observăm cum Hristos își redublează fiecare acțiune, parcă mergând pe o scară a
smereniei până ajunge la punctul maxim, care este reprezentat prin spălarea picioarelor lui
Iuda, cel care avea să îl trădeze. Hristos se ridică de la masă în timp ce Apostolii erau toți
așezați, apoi „nu numai că le -a spălat picioarele lor, dar s -a și dezbrăcat de haine”51. Și ce
înseamnă aici că s -a dezbrăcat de haine? Cel mai probabil Hristos se dezbracă de haina Sa
pentru că „haina stânj enea în timpul muncii”52. După ce s -a dezbrăcat de haină, „s -a încins
cu un ștergător, și tot n -a fost destul pentru El; a umplut vasul cu apă, și nu l -a dat altuia să –
l umple. El face totul El însuși”53.
Spuneam anterior că Hristos duce această smerenie pâ nă acolo că îi spală picioarele
celui care avea să Îl trădeze. În această situație se ridică niște întrebări: de ce a mai dorit să
îi spele picioarele lui Iuda dacă oricum știa că Îl va vinde? Și de unde pute m afla concret
că într -adevăr i -a spălat mai înt âi picioarele lui Iuda?
În cazul primei întrebări, răspunsul ar putea fi acela că Hristos vrea „ca toți oamenii
să se mântuiască”(I Tim. 2,4), nedorind nici o clipă ca Iuda să piară, El încearcă prin acest

48 Nicolae NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, în: Studii Teologice , nr. 1 -2
(1953), p. 81.
49 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, p. 81.
50 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 573.
51 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 377.
52 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 573.
53 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 377.

20
exemplu să îl întoarcă din calea pe care a ales -o. Prima încercare de acest fel este chiar
faptul că a cinat împreună cu el. Însă răutatea lui Iuda a fost dusă la extrem, astfel că „n -a
putut să îl oprească nici o masă luată împreună, ceea ce este un lucru dintre cele mai
capabile să schimbe o inimă și s ă astupe toate sentimentele rele, nici blândețea unui
Învățător care este atât de bun”54.
Sfântu l Teofilact chiar evidențiază faptul că Sfântul Evanghelist Ioan nu omite a
consemna că „s -a făcut Cină”(In. 13, 2), ceea ce arată „neomenia lui Iuda, căci nici
împătășirea mesei nu l -a îmblânzit pe el”55. Și tocmai pentru el, în care nutrea gândul
predării lui Iisus către autoritățile iudaice, „spălarea picioarelor trebuia să însemne mai mult
decât pentru oricare Apostol”56.
Iar în cazul celei de -a doua întrebări răspunsul este puțin mai delicat. Ierarhic
vorbind, Mântuitorul ar fi trebuit ca mai întâi să îi spele picoarele Sfântului Apostol Petru
deoarece el era „purtătorul de cuvânt al cercului”57. Însă relatarea scripturistică menționează
următoarele: „după acee a a turnat apă în vasul de spălat și a început să spele picioarele
ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins”(In. 13,5).
Din acest text reiese clar că Hristos a spălat picioarele unora dintr e Apostoli, sau
mai exact unui A postol, și tocm ai lui Iuda, deoarece se menționează doar după acest verset
că „ a venit deci la Simon Petru”(v.6). Astfel , este mai mult ca sigură presupunerea că Iuda
a fost primul căruia i s -au spălat picioarele de către Mântuitorul. Însă de unde a avut Iuda
atâta îndr ăzneală să se bage în fața lui Petru? Datorită vieții sale stricare, care „obraznic
fiind și fără de rușine, mai înainte decât Petru a șezut și lui i s -au spălat picioarele”58. O
descriere asemănătoare i se face lui Iuda și de către Sfântul Ioan Gură de Aur : „Cu toate că
Petru era primul se pare că tot trădătorul a fost primul, care a fost mai îndrăzneț, și mai
nerușinat, s -a așezat înainte de șeful lui”59.
Iată, așadar , cum Iuda, trădătorul, primește a -i fi spălate picioarele de către Hristos,
ba, mai mult, îndrăznește să fie primul căruia îi va spăla picioarele, deoarece „dacă de la
alți ucenici ar fi început a spăla pe vreunul, l -ar fi oprit acela pe Domnul”60, și cu toate că
acceptă să fie spălat de Învățătorul nu se leapădă de starea în care era . În momen tul în care

54 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 376.
55 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 327.
56 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, p. 81.
57 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 574.
58 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 328.
59 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 378.
60 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 329.

21
Hristos, în care Dumnezeu era plecat în genunchi în fața lui, Iuda ar fi trebuit doar ca o
clipă să îl iubească, și , atunci , „fiorul sfânt al apropierii de Dumnezeu i -ar fi topit în lacrimi
de pocăință toată rătăcirea sufletească și l -ar fi sal vat de la pieirea veșnică”61.
După ce Mântuitorul îi spală picioarele lui Iuda , ne spune Evanghelia, că „ A venit
deci la Simon Petru . Aceste I -a zis: Doamne, oare Tu să îmi speli mie picioarele? ”(v.6).
Când Hristos dorește să îi spele picioarele lui Petru se lovește de refuzul direct și tăios al
aceluia, care dintr -o evlavie și o dragoste imensă pentru Hristos nu vede sensul superior al
acestei acțiuni ci „socotește că Domnul săvârșește ceva fără folos, voind să le facă parte de
o simplă odihnă”62. Pentru Pe tru acceptarea acestei spălări era inimaginabilă, îi provoca în
suflet și în cuget mare tulburare deoarece el cunoștea cu adevărat „cine este după fire cel
ce vine la el cu vasul de spălat”63. Este de remarcat faptul că acesta a mai fost certat de
Hristos ș i în alte împrejurări, tot din această dragoste pe care o avea pentru Hristos: în Matei
16,21 -23 se arată cum Petru, în momentul în care Hristos își prevestește Pătimirile , spune
„asta să nu Ți se întâmple”(v.22), grijă la care Hristos în ceartă foarte asp ru: „Mergi înapoia
mea Satano”(v.23). Și cu toate că a mai fost mustrat nu se îndreaptă, și nu vrea să îl lase pe
Hristos să își îndeplinească misiunea, acesta trebuia să învețe adevărata smerenie: „se
cuvenea lui, măcar pentru certarea aceea, să primească și acum să -l spele pe el Domnul”64.
Ceea ce trebuie înțeles de la bun început este că refuzul „este rodul evlaviei și al
temerii de o faptă greu de suportat, iar nu al unei opoziții la o poruncă a Stăpânului”65.
Refuzul lui Petru se naște și din imaginea p e care acesta o vedea în Hristos. El îl vedea pe
Hristos ca Mesia. Îl cunoștea cine este El cu adevărat după fire, om adevărat și Dumnezeu
adevărat, iar ceea ce dorea El să facă generează această reație a lui Petru. În momentul în
care Hristos vine cu ligh eanul la Petru îl face să vocifereze: „Domnul ca rob, Rabuni ca
salahor, Mesia cu ligheanul, Împăratul ca sclav, cel care tocmai a fost uns și primit cu
osanale acum ca unul care îngenunchează încins cu un ștergar ieftin: nu se poate!”66.
Cu toată împotriv irea venită din partea lui Petru, Hristos va reuși să își ducă planul
la bun sfârșit. Este de remarcat cum Hristos „distruge” toată defensiva lui Petru. Dacă i -ar
fi descoperit adevăratul sens al spălării, care este smerenia, Petru ar fi contrat că poate să
fie smerit și fără spălare: „Hristos nu -i spune lui că: „smerenie te învăț pe tine o, Petre, și

61 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, p. 82.
62 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evangh elia Sfântului Ioan , p. 793.
63 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 793.
64 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 239.
65 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 794.
66 G. MAIER, Evanghe lia după Ioan , vol. 6 –7, p. 574.

22
pentru aceasta spăl picioarele tale”; pentru că Petru I -ar fi zis Lui și s -ar fi jurat că și fără
să-i spele picioarele, se va învăța smerenie”67. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește tot în
acest sens: „Dar pentru ce Iisus Hristos nu i-a explicat lui motivul pe care -l avea să le spele
picioarele, și i -a făcut numai amenințări? Fiincă altfel Petru nu s -ar fi supus. Dacă ar fi zis
Iisus Hristos: lasă -Mă să fac, Eu te voi învăța prin această faptă să fii smerit, Petru ar fi
protestat de mii de ori că el va fi smerit, pentru a -L împiedica pe Domnul de a se smeri
atâta”68.
Astfel Hristos în amenință pe Simon -Petru exact cu lucrul de care se temea cel mai
tare: „dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte de Mine”(In. 13 , 8). Petru era cel care dorea
cel mai mult să fie alături de Hristos iar o privare de această prezență în apropierea
Învățătorului îi zdrumcină sufletul. Auzind însă aceste cuvinte „pe cât era de tare în a nu
primi, pe atâta și întru a primi, iar, mai vâr tos și mai tare, încât „și capul” își dă să i se spele.
Și amândouă din dragoste erau, căci și neprimirea era dintru a cinsti foarte pe Domnul, iar
primirea – dintru a nu voi să se despartă de Dânsul”69. Pe cât de mare i -a fost refuzul la
început, pe atât d e mare îi este dorirea să fie spălat, încât pentru „a -și arăta devotamentul
integral față de Domnul, cere să i se spele nu numai picioarele, ci și mâinile și capul”70.
Această amenințare nu trebuie înțelească ca un lucru rău, răzbunător, rostită de către
un Hristos care vrea să îl pedepsească pe verhovnicul Apostolilor pentru această evlavie
care duce la o neînțelegere de sensuri. Ci Hristos îi pune în față o alegere: dacă te spăl ai
parte de Mine, dacă nu te spăl, nu ai parte de Mine. Hristos se comportă c a și cu orice
creștin. Nu îi atacă și nici nu îi forțează câtuși de puțin propria capacitate decizională, ci
pur și simplu îi înfățișează cele două variante dintre care are de ales. Ceea ce este de
remarcat aici este ce poate însemna cuvântul parte? Acest termen provine dintr -un concept
vetero -testamentar care se referă la moștenire. Dând o altă nuanță spuselor lui Hristos, am
spune: „atunci nu vei fi împreuna cu Mine în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu”71. În
momentul în care află acest lucru, Petru se schi mbă radical. Când devine implicat și un loc
în Împărăția lui Dumnezeu Petru dorea să fie spălat în totalitate: „Doamne, nu numai
picioarele, ci și mâinile și capul”(v.9).
Ce însemnă în acest context această spălare ? Dacă cercetăm în Vechiul Testament,
spălarea reprezi ntă curățarea de păcate: „mai vârtos ma spală de fărădelegea mea și de

67 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfin tei Evanghelii de la Ioan , p. 330.
68 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 378.
69 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 330.
70 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, p. 82.
71 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 57 5.

23
păcatul meu mă curățește”(Ps. 50, 2). Ceea ce stă la baza acestei spălări, acestei curățiri
este însuși Cuvântul lui Dumnezeu: „voi sunteți de -acum curați pentru cuvântul pe care vi
l-am grăit”(In. 15,3). Apa, materia necesară spălării , este, deci, simbol al Cuvântului lui
Dumnezeu. Auzirea Cuvântului lui Dumnezeu nu este suficientă, deoarece , în aceeași
măsură , aud atât credincioșii cât și necredincioșii.
În versetul ante rior este vorba despre o primire a Cuvântului, primire care conduce
la pocăință. Gerhard Maier afirma în acest sens: „Cine s -a pocăit și a intrat în ucenicia lui
Iisus este deci „spălat” în sensul lui Ioan 10,3”72. Însă cum se putea ca Apostolii să fie cura ți
dacă Hristos nu s -a jertfit? Deoarece ei erau alături de Hristos „cu toată nerăutatea și fără
de vicleșug”73. Iar aceea că le spală doar picioarele nu vrea să arate că ei „ar fi avut
întinăciune, ci gata făcându -i spre buna vestire(…) însă se cuvine și spre curățirea altora să
fiți trimiși, ceea ce, prin spălarea picioarelor voastre se arată”74. Un sens mai profund al
acestei spălări este acela că Hristos a îndeplinit „cea mai murdară lucrare”75, aceea că a
murit în chip real pentru păcatele noastre pe le mnul Crucii. Iar această moarte, această
ispășire a păcatelor noastre de cel ce era fără de păcat este tocmai ceea ce „trebuie să
revendice zilnic toți ucenicii, tocmai „spălarea” spirituală a picioarelor”76. Mergând mai
departe cu această interpretare, Ger hard Maier identifică din aceasta trei principii:
 Spălarea picioarelor ucenicilor la Cină este un preambul al celui mai de
seamă eveniment din istoria lumii, și anume jertfa de pe Cruce, unde
„sângele Lui Iisus, Fiul Său, ne curățește pe noi de tot păcatul”( 1 In. 1,7)
 Este obligatorie , de asemenea , o curățare continuă, zilnică, simbolizată prin
spălarea picioarelo r, nefiind suficientă doar o singură spălare
 Tot ceea ce a făcut Hristos pe Cruce , pentru mântuirea noastră , este
simbolizat prin slujirea spălării picioarelor. Îți cere bunăvoința ta: vrei să
accepți această slujire? Pentru că doar cine îl lasă pe Hristos să îi slujească
va putea să îl slujească pe Iisus77
Când Mântuitorul le spune A postolilor că ei deja sunt curați introduce în finalul
afirmației „dar nu toți”(v.10). Dacă Hristos le -a spălat tuturor picioarele, atunci de ce spune
că nu toți sunt curați? Sau la cine face referire în aceasta situație? Majoritatea exegeților

72 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 576.
73 Sfântul T eofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 331.
74 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 331.
75 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 576.
76 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 577.
77 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 577.

24
sunt de părere că aici se face o referire directă la Iuda, cel ce avea să îl vândă. Dar , totuși,
spălare a nu a avut nici un efect asupra lui Iuda „căci murdăria relei sale intenții și slaba
alipire de Domnul nostru Iisus Hristos îi pricinuiesc aceluia întinarea de neșters, și nu
iubirea nesăturată de bine”78. Spălarea a fost „ultima ofertă minunată a harului”79, iar faptul
că nici prin aceasta Hristos nu a reușit să trezească în inima lui pocăința, îl face pe Iuda să
recurgă la acea ultimă acțiune, care îi va fi fatală: spânzurarea.
Remarcăm în această situație cum Hristos lan sează ideea unui trădător între
apostoli, dar fără a -l numi personal. Această adresare impersonală a facut -o Hristos tot din
dorința de a mișca ceva în sufletul împietrit al lui Iuda, dar fără vreun succes: iar cuvintele
„nu toți”(v.10) cuprind „certarea a scunsă dar folositoare vânzătorului”80.
Dar de ce se ascunde Hristos de a -l da pe față pe trădător? Nu știa și vorbea la modul
general? Atotștiința lui Dumnezeu nu poate fi contestată. El ca Dumnezeu știa „dintru
început ”(᾿Εν ἀρχῇ) cine este cel care îl va vinde. Iar ca om face prima mărturisire despre
vânzător în sinagoga din Capernaum: „Iisus știa de la început( ἐξ ἀρχῆς) cine erau aceia care
nu cred și cine este cel care îl va vinde”(In. 6, 64). Vedem așadar că nu poate fi vorba despre
o imprecizie sau de spre o neștiință a lui Hristos.
Sfântul Chiril al Alexandriei identifică foarte clar motivul pentru care Hristos
vorbește atât de impersonal: „folosindu -se deci numai de o aluzie și lăsând mustrarea
conștiinței, Și -a arătat mulțimea răbdării Sale”81.
Însă, pe lângă acest motiv izvorât din mare lui iubire pentru toți oamenii, Hristos nu
spune pe față cine este trădătorul și de frică. De frica celorlalți apostoli, „căci dacă Hristos
ar fi spus clar cine este cel ce -L va vinde, i -ar fi stârnit pe ceilalți la luptă cu Acela și poate
s-ar fi întâmplat să pătimească ceva din cele necuvenite și să sufere înainte de vreme
condamnarea, încercând vreunul să piardă pe vânzătorul Stăpânului, mânat de râvna
evlaviei”82. Iar aici mă gândesc doar la Petru, care ar fi fost în stare să îl ucidă pe Iuda fără
cea mai mica reținere doar din dorința de a nu I se întâmpla ceva lui Hristos. Cât de mare
este iubirea lui Hristos! Încât îl protejează pe vânzător de posibila furie a celorlalți A postoli.
Cum cel ce este vândut apără pe vânzător, cel ce iubește cu o iubire inimaginabilă este
respins de către cel ce nu a înțeles ce înseamnă iubirea, cel ce „se dezbracă de haine” spală

78 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 795.
79 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 577.
80 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 795.
81 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 796.
82 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , pp. 795 –796.

25
pe cel ce își face luiși veștmânt „din iubirea de arg int”83. Iar toate acestea nu arată nici o
mica parte din iubirea pe care Hristos o avea față de Iuda.
După ce le spală picioarele tuturor Hristos își ia înapoi haina, se așează din nou la
masa alături de apostolic și îi întreabă: „înțelegeți ce am făcut Eu cu voi?”(v.12). Prin
această întrebare se arată caracterul simbolic al spălării picioarelor. Ucenicii nu trebuia să
vadă și să înțeleagă doar acțiunea exterioară a spălării picioarelor ci trebuiau să îi înțeleagă
sensul. După această întrebare Hristos l e confirmă acestora numele cu care ei îl numesc pe
Hristos : Învățătorul și Domnul . Iar Hristos le confirm sentimentul pe care aceștia îl au
despre El, iar „de teamă ca să nu creadă că din complăcere pentru ei le întărește acest
sentiment, El adaugă: „căci sunt”(v.13)”84. Rabi sau Învățătorul este cel „care explică
corect Sfânta Scriptură și care cunoaște voia lui Dumnezeu”85, Hristos fiind Învățător prin
fire, „căci toată înțelepciunea este de la Domnul și toată înțelegerea este prin EL, căci
înțelepțește cu înțelepciune pe cele înțelegătoare și seamănă înțelegerea potrivită ei în toată
creația rațională, cerească și pământească”86. Iar Domn este cel care deține „autoritatea de
la Dumnezeu să poruncească”87 și care „stăpânește asupra tuturor”88.
Ceea ce apostoli i trebuiau să înțeleagă din spălarea picioarelor era smerenia. De
aceea Hristos le prescrie o datorie pe care din acel moment o vor avea nu doar ei, ci toți
creștinii până la sfârșitul veacurilor: „și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii
altora ”(v.14). Această datorie nu trebuie să depindă de vreo dispoziție venit ă exclusiv din
partea lor, ci este o datorie, ca ei să îți spele unii altora picioarele, practic o datorie
„neîntrecută aveți, unul altuia a spăla picioarele, adică a sluji cu toată sl ujirea unul altuia”89.

a) Vestirea trădării (In. 13, 18 -20)

După ce a oferit și acest exemplu suprem de smerenie, Hristos le spune ucenicilor
într-un mod pe cât de limpede pe atât de tulbure în înțeles, că unul dintre cei doisprezece
Apostoli îl va vinde : „îl vădește și nu îl vădește pe vânzătorul, umbros aducând cuvântul,
pentru că voia să -l aducă pe el la pocăință”90. Această adresare ambiguă este un nou îndemn

83 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 332.
84 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 380.
85 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 580.
86 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 797.
87 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 580.
88 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 797.
89 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 333.
90 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 334.

26
pentru Iuda la „scrutarea conștiinței proprii”91 și o mărturie a nemăsuratei răbdări a
Mântuitoru lui, care „acoperă păcatul lui pentru a -i da timp să facă pocăință”92.
Spune Hristos că El îi cunoaște „pe cei ce i -a ales”(v.18) , iar prin aceasta, El nu face
decât un singur lucru: „trădătorul face parte din lotul celor doisprezece aleși”93. Însă dacă
El îi cunoaște și i -a cunoscut de la început, de ce l -a ales pe Iuda? Doar pentru a face din el
o unealtă pentru „ca să se plinească Scriptura”(v.18)? Ca Dumnezeu știa că Iuda îl va trăda.
Dar la început, când i -a chemat pe ucenici toți erau buni, și Iuda, pe care „L -a ales cu
adevărat, când era bun, precum și pe Saul, însă s -a schimbat, că de sineși stăpânitor era și
Dumnezeu îl lasă pe fiecare să facă precum voiește(…) însă, după ce s -a schimbat Iuda, l –
a lepădat , măcar, deși, mai înainte l -a ales”94. Astf el, Iuda era la început un om bun și nu a
fost ales de Hristos pentru a împlini Scriptura, ci pentru a face din el un mesager al
mesajului Său. Însă Iuda a fost ispitit încetul cu încetul de Satana „cu pofta de câștig urât,
și biruit fiind de această patim ă și din pricina ei, s -a făcut vânzător”95.
Mântuitorul restrânge cercul suspecților prin indicația „cel ce mănânca pâinea cu
Mine, acela a ridicat călcâiul împotriva Mea” (v.18). După cum aminteam anterior, o cină
luată împreună era o modalitatea foarte eficientă de a îmbuna inima cuiva. Dar nu și în
cazul lui Iuda! Cu toate că a mâncat la aceeași masă cu Hristos, din aceeași pâine, tot inima
lui împietrită nu a dorit să fi e penetrată de lumina harului divin, fapt pentru care trădarea
pare cu atât mai urâtă,cu atât mai gravă: „Fiindcă chiar omul păcii mele, cel în care îmi
puneam nădejdea, cel ce a mâncat din pâinea mea, chiar el și -a ridicat câlcâiul împotrivă –
mi”(Ps.40,9).
Expresia care continuă această afirmație este una foarte plastică: „a ridicat călcâiul
împotriva Mea”(In. 13,18). Cum putem înțelege mai bine această metaforă? Ridicarea
piciorului asupra cuiva, ca spre exemplu a vârfului piciorului poate fi foarte ușor
considerată o atitudine jovială, și neimplicând multă forță se situează la stadiul de glumă.
Însă ce se întâmplă în momentul în care se ridică călcâiul? În acel moment „cine lovește un
alt om cu călcâiul îi provoacă durere și îl izbește cu puterea întregul ui picior. Atât de
violentă, ostilă și dureroasă este acum acțiunea trădătorului”96.

91 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, p. 83.
92 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Ev anghelia de la Ioan , p. 382.
93 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 583.
94 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghe lii de la Ioan , pp. 334 –335.
95 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 801.
96 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 584.

27
Când se vor întâmpla toate aceste prevestiri ale lui Hristos, ucenicii trebuie să
înțeleagă și să creadă că „Eu sunt”(v.19). Dacă privim cu atenție textul grecesc al Sfintei
Scripturi vom găsi o potrivire perfectă între aceste cuvinte și cuvintele din Ieși re 3, 14: ἐγώ
εἰμι. Ce reiese din acest text? Că pe Hristos îl recunoaștem ca Dumnezeu adevărat prin
faptul că prezice viitorul. Proroocul Isaia întărește acest fapt: „Eu sunt Dumnezeu și în afară
de Mine nu este un altul care să le spună pe cele ce vor fi mai înainte ca ele să fie și mai
înainte de a se plini”(Is. 46, 9 -10). Urmând înțelesul acestui verset și cuvintele lui Hristos
din In. 13, 19, observăm că „Dumnezeu, ca singurul Dumnezeu viu, este deci recunoscut și
câștigăm încredere în El prin faptul că este vestitorul viitorului”97. Astfel că atât ucenicii
cât și fiecare creștin trebuie să „recunoască pe b aza proorociei corecte a lui Iisus că Iisus
este Dumnezeu, un Mesia de natură divină”98.

II.1.c) Demascarea trădătorului (In. 13, 21 -26)

În persoana lui Iisus Hristos are loc o tulburare profundă, practic „se mâhnește
sufletul Lui”99, sentimente generate de către trădarea unuia dintre cei doisprezece ucenici .
Pe drept motiv se întreabă și Sfântul Chiril al Alexandriei: „căci ce putea fi mai mare ca
necredința aceluia care(…) a schimbat cu hotărâre iubirea față de Hristos pe puțini
arginți?”100. Din această cauză Hristos enunță și cutremurătoarea sentință: „unul dintre voi
mă va vinde”(v. 21). Vânzarea este sinonimă aici cu trădarea, trădare care nu î nseamnă aici
altceva decât că va fi „dat pe mâna celor autorizați să îl aresteze”101.
Aceste cuvinte produc tulburare în rândul apostolilor, care se întrebau dacă nu
cumva unul dintre ei este trădătorul . Este de remarcat faptul că ucenicii nu căutau vinovaț i
în cei de lângă ei, ci printr -o mișcare spirituală bună, deoarece căutau vina în propria
persoană ferindu -se astfel de mândrie. Neînțelegând cuvintele lui Iisus, Petru îi face semn
„ucenicului iubit” – toate argumentele pledează în identificarea „ucenicu lui iubit” cu
Sfântul Evanghelist Ioan – care era rezemat pe pieptul Mântuitorului, să îl întrebe „cine
este?” cel care îl va vinde. Acum Hristos vorbește puțin mai clar, arătând că trădătorul este
cel „căruia Eu, întingând îmbucătura de pâine i -o voi da”( v.26). Iar cel căruia Hristos i -a
întins îmbucătura de pâine a fost Iuda Iscarioteanul. Dar pentru ce Hristos nu îl numește

97 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 585.
98 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 585.
99 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 336.
100 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 805.
101 G. MAIER, Evang helia după Ioan , vol. 6 –7, p. 587.

28
fățiș pe Iuda? Această ascundere este „un reproș față de nerușinarea lui Iuda, trădător față
de Cel ce îl hrănea cu pâine la masa lu i”102.
Dacă până în acest moment Hristos se mulțumește a vorbi la modul general despre
trădător, prin exemple și prin asocieri, în acest moment Iuda este descoperit. Însă , și în
această descoperire , putem observa bunătatea, răbdare a și iubirea pe care o are Hristos
pentru trădător. Există în acest paragraf două cuvinte care arată o ultimă șansă spre pocăință
oferită lui Iuda: întins și dat. Prin aceste două cuvinte nu înțelgem altceva decât „gravitatea
situației și șansa dată lui Iuda”103, cuvinte care, în cad rul sărbătorii la care erau ei prezenți ,
reprezentau „expresii ale iertării păcatelor”104.
Însă, cu toate acestea, el nu dorește pocăința. Nici cinarea împreună, nici
numeroasele momente în care , printr -un simplu „Doamne, iartă -mă”, ar fi fost salvat nu au
reușit să îl întoarcă. Mântuitorul încearcă ultima variantă: demascarea publică. De ce
recurge la acest gest? Deoarece „nimic nu -i mai supărător pentru cei răi, decât să primească
dovezi de iubire de la cei pe care -i urăsc pe nedr ept. Iuda se simte înfrânt”105. Prin
desemnarea publică a lui ca trădător , Iuda este scos și din familia A postolilor, ceea ce îl
face vulnerabil în fața lui Satan, care intră cu totul în el. Nu îmbucarea din pâine a cauzat
intrarea lui Satan în el, ci faptul că „ a rămas în aceleași intenții, neîndreptându -se prin
căință de la gândul rău(…)De aceea , învins fiind el de relele îndrăzneli, a intrat în sfârșit
diavolul în el”106.

II.2. Cuvântările de despărțire

După ce are loc demascarea lui Iuda și plecarea acestuia de la Cină, Mântuitorul
începe să le spună Apostolilor așa numitele Cuvântări de despărțire, pe care le găsim
consemnate în Evanghelia după Ioan începând din capitolul 13, versetul 31 și până în
capitol ul 17, versetul 26. Aceste Cuvântări, 3 la număr, încheiate cu Rugăciunea
Arhierească a lui Hristos, cuprind mai multe idei, și au forma unui colocviu, în care
interlocutorii pun întrebări iar stilul literar nu este unul foarte academic: „ea are mai degrab ă
caracterul unei convorbiri, în care ideiile și expresiile se repetă, ascultătorii intervin cu

102 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 387.
103 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 590.
104 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 590.
105 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evangheli i”, p. 84.
106 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 808.

29
diferite întrebări, iar sentimentele de dragoste, intimitate și emoție stau mai presus de orice
preocupare stilistică sau literară”107.
Un rezumat exhaustiv al acestor cuvântări este greu, dacă nu chiar imposibil de
reazilat, deoarece conțin idei dogmatice foarte profunde. Și din această cauză o să ne oprim,
sistematic, doar asupra câtorva teme din cadrul acestor Cuvântări: Iisus Hristos: Calea,
Adevărul și Viața ; Porunca iubirii; Ajutorul Mângăietorului; Rugăciunea Arhierească.
Este de menționat faptul că doar Sfântul Evanghelist Ioan consemnează aceste
cuvântări, care se desfășoară ca timp imediat după episodul spălării picioarelor și după
împărtășirea cu Sfân ta Euharistie. Natalia Manoilescu -Dinu arată că aceste cuvântări
puteau avea loc doar după cele două evenimente consemnate anterior: „Domnul adresează
un lung cuvânt de rămas bun, menit să le descopere taine rămase lor necunoscute până
atunci, pe care numa i după spălarea picioarelor și după împărtășirea cu Sfânta Euharistie le
puteau primi”108. Motivul acestei afirmații ar putea fi acelă că era nevoie ca prin
împărtășirea cu trupul lui Hristos, Apostolii să poată pătrunde ceea ce Hristos era pregătit
să le tr ansmită, cuvinte care nu erau deloc ușoare pentru urechile unor oameni simpli.
În ceea ce privește locul în care au avut loc aceste cuvântări, exegeții se pronunță
în felul următor: prima parte a cuvântării a avut loc chiar în foișorul unde avusese iniți al
loc Cina cea de Taină, neexistând vreo referire la altă locație; în continuare, Mântuitorul
spune următoarele: „Sculați -vă, să mergem de aici!”(In. 14,31), ceea ce susține ipoteza
potrivit căreia „după ce le -a făcut primele descoperiri, Mântuitorul a ie șit împreună cu
Apostolii, îndreptându -se spre pârâul Cedron”109. Ultima parte din Cuvântări, care este și
corolarul lor, și care mai este de asemenea numită drept „Rugăciunea Arhierească” se pare
că ar fi fost rostită sub cerul liber. Astfel prima parte a cuvântării a avut loc în foișorul unde
s-a desfășurat Cina cea de Taină, după care Hristos și Apostolii pleacă undeva lângă pârâul
Cedron, sau pârâul Cedrilor, pe care în traversează mergând spre grădina Ghetsimani: „Pe
acestea spunându -le, Iisus a ieșit c u ucenicii Săi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o
grădină, în care au intrat El și ucenicii Săi”(In. 18,1).

107 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, p. 87.
108 Natalia MANOILESCU -DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii , Editura Bizantină,
București, 2004, p. 573.
109 N. MANOILESCU -DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii , p. 573.

30
II.2.a) Iisus Hristos: Calea, Adevărul și Viața (In. 14, 1 -11)

Primul cuvânt, primul îndemn al lui Hristos pentru Apostoli a fost unul simplu: „să
nu se tulbure inima voastră”(In. 14,1). Acest îndemn vine oarecum surpinzător, mai ales
dacă avem în vedere două episoade în care îl vedem pe Hristos însuși tulburat: „Acum
sufletul Meu e tulburat, și ce voi zice? Izbăvește -Mă, Părinte, de ceasul acesta? Dar Eu
pentru aceasta am venit în ceasul acesta!”(In. 12,27) și „Zicând acestea, Iisus S -a tulburat
cu duhul și a mărturisit și a zis: Adevăr, adevăr vă spun că unul dintre voi Mă va vinde”(In
13, 21).
Însă de data aceasta tulburarea ucenicilor este dusă la cote inimaginabile. Din ce
cauză? Cu câteva momente de a le adresa aceste cuvinte Hristos i -a spus lui Petru: „Adevăr,
adevăr îți spun că nu va cânta cocoșul până ce tu de trei ori te vei fi lepădat de Mine”(In.
13, 38). Și cum putea să nu fie tulburare lor mare când Hristos anunță lepădarea celui mai
râvnitor dintre ei? Pe bună dreptate spune Sfântul Ioan Gură de Aur următoarele: „dacă,
capul care era așa de râvnitor și așa plin de zel, a auzit făcându -i-se această prezicere, că el
se va lepăda de Învățătorul său înainte să cânte cocoșul de trei ori, trebuie să credem că
ucenicii erau foarte necăjiți, și într -o tristețe capabilă să despice chiar inimile de
diamant”110.
Însă Hristos nu le spunde doar să nu mai fie tulburați, ci le oferă și calea sau virtutea
care le va alina această durere, care le va înlătura orice urmă de deznădejde, care le va potoli
orice gând de tulburare. Iar virtutea aceasta este credința: „Să nu se t ulbure inima voastră;
credeți in Dumnezeu, și în Mine”(In. 14,1). Aici, „credința în Dumnezeu este contrariul
nesiguranței și al spaimei neîntemeiate”111, deoarece spaima ucenicilor era într -adevăr una
neîntemeiată, care se baza însă pe o neînțelegere corect ă a planului divin. Ei se temeau că
vor rămâne fără Învățătorul, și au rămas trei zile fără El, însă după ce El a înviat bucuria și
credința lor a fost de mii de ori mai mare.
Ceea ce ar trebui să ne atragă atenția la această parte a doua a primului verse t este
formularea lui: „Credeți în Dumnezeu, și în Mine credeți”(v.1). Contrucția acestui verset
seamănă enorm de mult cu o altă contrucție, de data aceata din Vechiul Testament care
sună în felul următor: „Văzut -a Israel mâna cea tare pe care Domnu a înti ns-o împotriva
Egiptenilor, și s -a temut poporul de Domnul și I -a crezut lui Dumnezeu și lui Moise, servul
său”(Ieș. 14, 31). Dacă Hristos a apelat în mod conștient la acest pasaj nu avem de unde

110 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 395.
111 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 607.

31
ști, însă mutem presupune lucrul acesta. Ceea ce este sigur este faptul că Iisus vrea să le
comunice Apostolilor următorul lucru: „ucenicii trebuie să treacă acum prin lupta patimii,
la fel cum a trecut Israelul prin Marea Roșie atunci când a ieșit din robia egipteană”112.
În continuare, Hristos le alină durerea pri n următoarea afirmație: „În casa Tatălui
Meu multe locașuri sunt. Iar de nu, oare v -aș fi spus eu vouă că Mă duc să vă pregătesc
loc?”(In. 14,2). În încercarea de a le mângâia sufletele necăjite Hristos le arată motivul
pentru care trebuie să moară și să m eargă înapoi la Tatăl. Încă odată Hristos caută să îi
mângâie, și le spune astfel în mod direct „mângâindu -i ca pe niște descurajați, că nu vor
rămâne în afară de sfânta Lui încăpere, ci se vor sui în locașurile cele de sus, vor viețui
veșnic în Biserica celor întâi -născuți și vor fi în bunătățile fără sfârșit”113.
Aici avem de -a face cu o expunere a Împărăției Cerești. Bineînțeles că această
expunere este metaforizată, dar arată că în Rai există mai „multe locașuri”, am putea spune
mai multe nivele. Însă ac est loc există literalmente: „chiar dacă locașurile și casa sunt
metafore, totuși există ul loc palpabil -real în cer și în Împărăția lui Dumnezeu”114.
Este oare această afirmație o mărturie pentru faptul că și sectarii, și cei care au
denaturat dreapta cred ință vor ajunge în Rai? Desigur că nu. Această multitudine de locașuri
trebuie înțeleasă ca niște trepte, ca niște nivele pe care fiecare suflet, în funcție de cum l -a
înțeles și l -a trăit pe Dumnezeu în credința dreptmăritoarea, va fi așezat: „este o mare
mângâiere gândul că, în lumea de dincolo, sufletele cele mai diferite în ceea ce privește
darurile și modul în care au înțeles să -L slujească pe Hristos vor găsi locaș pe măsura lor”115.
O explicație profundă a acestor cuvinte ne -o oferă Sfântul Teofilact al Bulgariei care îl
citează pe Sfântul Isaac Sirul: „Mântuitorul numește multe locașuri ale Tatălui (In. 14, 2)
măsurile cugetării celor ce se sălășluiesc în patria aceea, adică puterile felurite de a deosebi
felurimea darurilor (harismelor) duhovnicești, de care se bucură cu mintea. N -a înțeles prin
multe locașuri deosebiri de locuri, ci trepte de daruri. Căci pre cum fiecare se bucură de
soarele văzut după curăția puterii văzătoare și primitoare, și precum un sfeșnic ce luminează
într-o casă răspândește ra ze diferite fără ca lumina lui să se împartă între multe sfeșnice,
așa și în veacul viitor toți drepții se sălășluiesc într -o singură patrie, fără să se împartă, dar
fiecare e luminat de unicul Soare înțelegător și înțeles pe măsura lui, ca de un singur vă zduh
și loc, și scaun, și vedere, și chip”116.

112 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 607.
113 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 834.
114 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 608.
115 N. MANOILESCU -DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii , p. 575.
116 Vezi nota din Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 347.

32
De asemenea, această adresare la plural exclude total price gândire din partea
Apostolilor potrivit căreia doar unii ar ajunge în Împărăție. Sfântul Ioan Gură de Aur
menționează următoarele: „ căci, de teamă ca ei să nu creadă că făgăduința pe care le -o face
El, nu -l privește decât pe Petru singur, El zice: „În casa Tatălui Meu multe locașuri
sunt”(v.2)”117. Sfântul Ioan identifică aici o oarecare teamă probabilă în inimile Apostolilor,
însă Hristos, cu mult tact, și de data aceasta direct, o spulberă, arătându -le că toți sunt
beneficiarii aceleiași iubiri infinite din partea lui, iar orice făgăduință este făcută tuturor.
Continuându -și făgăduințele către Apostoli, îi încredințează pe acesștia de
următorul lucru: „ Și de vreme ce mă voi duce și vă voi pregăti loc, iarăși voi veni și vă voi
lua la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi”(In. 14, 3). Acest text poate naște
câteva întrebări: care este concret momentul revenirii lui Iisus? Venirea de la sfârși tul
veacurilor? Iar dacă la acea venire face referire, înseamnă că pe toată omenitatea o va lua
împreună cu El în acele locașuri pregătite?
Ceea ce trebuie menționat aici este faptul că identificarea acestei reveniri cu Cea
de-a doua Venire a lui Hristos nu este corectă. De ce? Deoarece această făgăduință este
făcută doar Apostolilor. Atunci putem vorbi de un exclusivism, de o favorizare a cercului
apostolic? Mântuitorul mai vorbește de o revenire: „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la
voi”(In. 14, 18). Ace ste referințe nu aduc nici o urmă de exclusivism, sau anumite favoruri
cercului apostolic. Altfel spus, Hristos se referă aici „la revenirea sa în Duhul, adică la
Rusalii”118. Identificarea Domnului cu Duhul , sau venirea lui Hristos în Duhul Sfânt la
Cinciz ecime este confirmată și de către Sfântul Apostol Pavel: „Domnul însă este Duhul;
și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”( 2 Cor. 3, 17). Aceste cuvinte nu
însemană o amestecare a celor două Persoane Treimice, ci evidențiază împreună -lucrarea
lor pentru mântuirea oamenilor.
Cuvintele „vă voi lua”(v.3) exprimă acțiunea lui Hristos de a -i duce pe Apostoli
alături de El. Sfânta Scriptură ne oferă două explemple clare de oameni care au fost și ei la
rândul lor luați de către Dumnezeu, și anume Enoh și profetul Ilie Tesviteanul: „și a umblat
Enoh cu Dumnezeu și nu s -a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase”(Fc. 5, 24) și „a
fost că în timp ce mergeau și vorbeau, iată, un car de foc și cai de foc i -au despărțit unu l de
altul: în vârtej de vânt, Ilie era luat prin ridicare, ca și cum ar fi fost la cer”(4 Regi 2, 11).

117 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 395.
118 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 609.

33
Astfel, sensul acestor cuvinte este unul singur: „Iisus îi ia pe ai Săi la Sine în slava cerească
și în Împărăția lui Dumnezeu”119.
Încă un lucru impor tant în cuvintele lui Hristos este evitarea subtilă a oricărei
descrieri a Împărăției Cerurilor. El nu le vorbește că vor fi luați în Împărăția Cerurilor, ci
le spune scurt : „unde sunt Eu”(v. 3). De unde izvorăște această evitare? Cel mai probabil
evitare a lui Hristos se naște din imposibilitatea minții umane de a concepe frumusețile
Împărăției. Iar de acest fapt ne încredințează Sfântul Apostol Pavel: „Cunosc un om întru
Hristos, care acum paisprezece ani – dacă a fost în trup, nu știu; dacă a fost în afa ră de trup,
nu știu; Dumnezeu știe – omul acesta a fost răpit până la al treilea cer. Și -l știu pe acest om
– fie în trup, fie în afarpă de trup, nu știu; Dumnezeu știe – că a fost în rai și a auzit cuvinte
de nespus, pe care nu îi este îngăduit omului să l e grăiască”(2 Cor. 12, 2 -4).
Pe scurt, aceste cuvinte arată evenimentele viitoare de maximă importanță pe care
trebuie să le aibă în vedere, sau să le urmărească Apostolii: moartea lui Hristos, Învierea
cea de a treia zi, întoarcerea la Tatăl în Împărăți a Sa unde va pregăti pentru fiecare câte un
loc, întoarcerea Fiului în Duhul, și luarea la cer a Apostolilor.
În continuare, Mântuitorul Hristos îi încredințează pe Apostoli că ei cunosc într –
adevăr locul unde merge Hristos, și de asemenea, cunosc și cal ea. Acest limbaj misterios
este folosit în locul unei adresări directe pentru a elimina orice suspiciune din partea
Apostolilor, potrivit căruia Hristos ar vorbi cu mândrie: „daca El ar fi zis: voi nu puteți veni
la Tatăl Meu, ei ar fi crezut că o spune di n vanitate și din mândrie. Dar, vorbindu -le într -un
fel mai ascuns, El îi ține în îndoială”120.
Iar din această îndoială se ridică întrebarea lui Toma: „Doamne, nu știm unde te
duci; iar calea, cum o putem ști?”(In. 14, 5). Din nou Hristos nu oferă un răspuns care să îi
lămurească în totalitate pe Apostoli, însă face o mare mărturisire de credință: „Eu sunt
Calea, Adevărul și Viața”(In. 14, 6). Dacă ar fi să ne întrebăm câtă hristologie regăsim în
aceste cuvinte, găsim un răspuns care să ne mulțumească pe deplin : „acest răspuns
sintetizează toată hristologia Evangheliei a patra: Iisus Hristos este calea pe care trebuie să
mergem, adevărul în care trebuie să credem, este viața în care trebuie să nădăjduim”121.
Sfinții Părinți vorbesc și ei despre această mărturisire a lui Hristos, dezvoltând -o,
pentru a o face mai ușor de înțeles și de însușit. Sfântul Chiril explică ce însemană faptul
că Hristos este Adevărul și Calea: „Deci El este Adevărul și El este Calea, adică temeiul

119 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 609.
120 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 396.
121 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, p. 90.

34
adevărat al credinței și norma c unoașterii nerătăcite a lui Dumnezeu”122. Iar Sfântul Ioan
Gură de Aur dezvoltă puțin însemnătatea acestor trei termeni pe care și însușește Hristos:
„Dacă Eu sunt Adevărul, nu va ieși nici o minciună din gura Mea; dacă Eu sunt viața, chiar
nici moartea nu v ă va putea împiedica să intrați în casa Tatălui Meu. Dar mai mult, „dacă
Eu sunt calea”, voi nu mai aveți nevoie de conducător; dacă Eu sunt adevărul, eu nu zic
nimic fals; dacă Eu sunt viața, chiar când veți muri, voi veți avea bunurile pe care vi le
făgăduiesc Eu”123.
Afirmațiile de acest sens, și anume cele care conțin această adresare „Eu sunt”, deci
practic prezentarea lui Dumnezeu în fața lui Moise în rugul aprins, mai sunt prezente în
Evanghelia a patra, de încă cinci ori: „Eu sunt pâinea vieții”(In. 6, 35), „Eu sunt lumina
lumii”(In. 8, 12), „Eu sunt ușa”(In. 10, 7), „Eu sunt păstorul cel bun”(In 10, 11), „Eu sunt
învierea și viața”(In. 11, 25). Paragraful: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”(In. 14, 6), este
cel de -al șaselea de acest fel, și se remar că cu o particularitate față de celelalte, și anume
cuprinde trei „termeni” cu care se identifică Iisus: calea, adevărul și viața124.
Analizând etapizat această mărturisire, o să vorbim în mod individual despre fiecare
dintre cele trei atribute, dacă le punem numi în felul acesta, pe care și le arogă Mântuitorul.

 Calea
Că Hristos este calea fiecăruia dintre noi către Tatăl este un lucru indiscutabil.
Păcatul primilor oameni, Adam și Eva, a făcut ca oamenii să nu aibă o cale proprie, liberă
pentru a putea a junge la Dumnezeu. Astfel, Hristos se dezvăluie pe Sine în mod clar ca Cel
care „arată și face posibil accesul la Tatăl”125.
Viața fiecăruia dintre noi, pentru a avea un sens, trebuie identificată cu o cale:
„Identificarea vieții, a existenței proprii cu o cale, cu un drum de străbătut, ceea ce
presupune o sarcină de îndeplinit, o misiune (…) este specifică oricărei abordări responsbile
a omului”126. Cu alte cuvinte, viața noastră are sens doar dacă ne aflăm, nu pe o cale
oarecare, ci dacă ne aflăm pe Cal ea care este Hristos.
Încă din Vechiul Testament, proorocii, luminați de Duhul lui Dumnezeu, au văzut
în persoana lui Hristos Calea cea adevărată: „opriți -vă de la căile voastre. Priviți și întrebați

122 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 839.
123 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 396.
124 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 611.
125 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 611.
126 Gheorghe PETRARU , „Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața”, în: Mitropolia Moldovei și Bucovinei , nr.
5-6 (1990), p. 95.

35
de căile celor de demult, de calea cea bună și mergeți pe dânsa și veți afla odihnă sufletelor
voastre”(Ier. 6, 16) , „Va fi acolo cale curată și cale sfântă se va chema”(Is. 35, 8).
Cele două versete au la rândul lor două exprimări puțin mai ambigue: proorocul
Ieremia ne îndeamnă să privim spre „căile celor de demult”(Ier. 6, 16), iar proorocul Isaia
vorbește despre un loc, un „acolo”(Is. 35, 8), unde vom găsi calea.
În prima situație, privind istoric existențele proorocului Ieremia și a Mântuitorului
Hristos, am putea crede că proorocul nu vede în Hristos C alea, ci cândva în trecut. Referința
lui Ieremia, după părerea mea, merge până la Adam și Eva, înainte de căderea în păcat,
când toate cele ce au fost create „erau foarte frumoase”(Fc. 1, 31). Astfel, cu siguranță că
și Calea către Tatăl era una accesibilă celor doi oameni. Însă, prin păcatul neascultării,
această cale directă către Tatăl se surpă, se suspendă, până când „Fiul lui Dumnezeu a
redeschis această care prin ispășirea Sa în locul nostru”127.
În cazul celui de -al doilea verset, referința prooroculu i Isaia, „acolo”, trebuie
înțeleasă ca „timpul iconomiei cu trupul a Mântuitorului Unului -Născut”128.
Prin această mărturisire, Hristos ne arată tuturor că religia cea nouă întemeiată chiar
de El, și anume creștinismul, nu este doar o sumă de învățături mor ale, nu devii creștin doar
dacă aderi de bunăvoie la anumite precepte sau principii de ordin etic, moral. Sensul
adevărat al religiei creștine este „intrarea în comuniune cu Hristos, pentru a primi harul care
Îl unește pe cel ce crede cu toate Persoanele S fintei Treimi. Unirea cu Hristos – și, prin El,
cu Duhul Sfânt – este singura cale pe care muritorii se pot apropia de Tatăl ceresc”129.

 Adevărul
Fiind o ființă rațională, omul este îndreptat ontologic spre a cunoaște adevărul ,
astfel că, „ a cunoaște adevărul este o dorință mai puternică decât toate”130. Sfântul
Evanghelist Ioan, în Prologu Evabgheliei a patra îl ilustrează pe Hristos ca cel care aduce
în lume adevărul: „iar harul și adevărul prin Hristos au venit”(In. 1, 16).
Despre adevăr, putem afirma fărăr echivoc, că este „concordanța cu voia lui
Dumnezeu”131. Astfel că, pentru a fi în concordanță cu un lucru atât de înalt, omul avea
nevoie ca Dumnezeu, în atotștiința Lui ce infinită, să trimită pe pământ o Persoană care să

127 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 611.
128 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Ev anghelia Sfântului Ioan , p. 837.
129 N. MANOI LESCU -DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii , pp. 575 –576.
130 G. PETRARU , „Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața”, p. 95.
131 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 611.

36
cuprindă acest adevăr , fapt pentru care, „adevărul a devenit în Biblie Persoană, anume în
Iisus”132.
Hristos nu S -a întrupat pentru a ne propovădui nouă un adevăr parțial, un adevăr
șubred, deoarece era cu neputință ca cel ce este de aceeași ființă cu Tatăl să nu cunoască pe
toate cât e le cunoaște Tatăl, de aceea „în ființa Sa s -a concentrat tot adevărul privind
sensurile definitorii ale creației și ale destinului uman”133.
În fața lui Pilat, Hristos mărturisește următoarele: „Eu pentru aceasta M -am născut,
și pentru aceasta am venit în lume: să mărturisesc pentru adevăr; tot cel ce este dintru adevăr
ascultă glasul Meu”(In. 18, 37). Auzind aceste cuvinte, Pilat demonstreză c ă simpla
apropiere de Persoana adevărului deplin nu a reușit să îi miște mintea cea atât de ancorată
în concepte și idei mici, de aceea îl întreabă: „Ce este adevărul?”(In. 18, 38). La această
întrebare, Pilat nu primește nici un răspuns. În această situaț ie, putem presupune că tăcerea
lui Iisus a avut două motive: pe de o parte, martorul ocular prezent în sala unde era judecat
Pilat, și care i -a povetit evanghelistului Ioan dialogul cu Pilat a uitat să menționeze și
răspunsul la această întrebare, lucru ca re pare puțin probabil, deoarece orice ureche era
dornică să afle răspunsul la întrebarea lui Pilat, această presupunere neavând destulă
susținere, iar pe de altă parte, se poate ca Hristos să fi refuzat pur și simplu să îi răspundă
lui Pilat. Această vari antă a refuzului acordării unui răspuns este cea mai plauzibilă din
următorul motiv: Hristos nu putea răspunde unei întrebări incorect adresate. Pilat întreabă:
„ce este adevărul?”, în loc să îl întrebe pe Hristos „cine este adevărul?”. Pilat face o
confuz ie flagrantă aici, confuzie care va atrage după ea și lipsa unui răspuns la nelămurirea
lui. Adevărul nu este un lucru, ci o persoană, și încă odată, nu orice persoană ci Persoana
divino -umană a Mântuitorului Iisus Hristos.
Pilat este așadar un exemplu pen tru noi, dar nu un exemplu de urmat, ci un exemplu
de evitat, este exemplul omului care trăiește fără Iisus: „omul, care trăiește fără Iisus, are
numai un adevăr provizoriu, pământesc, neasigurat și impropriu ca temelie a vieții”134.
Fiecare dintre noi treb uie să căutăm adevărul, dar nu ca obiect, ci ca Personă. Iar
căutarea noastră este mult ajutată de faptul că deja cunoaștem această Persoană: „Hristos,
așadar, se impune cunoașterii umane ca Adevăr suprem, ca Logosul etern ce dă consistență

132 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 611.
133 N. MANOILESCU -DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii , p. 576.
134 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 611.

37
și valoare înt regii realități, atinsă și mișcată în intimitatea ființei ei de tensiunea spre
absolult”135.

 Viața
Pe lângă cele două însușiri sau calități pe care le enumeră Mântuitorul, își mai face
loc și o a treia: Mântuitorul este și viața . În această privință, știm că aici nu este pentru
prima dată când numele lui Hristos se alătură acestei calități. Sfântul Evanghelis t Ioan îl
numește pentru prima dată pe Hristos drept viață în Prologul evangheliei sale: „ Viața era
într-Însul, și viața era lumina oamenilor”(In. 1, 4 ). În toată descrierea Prologului ioaneic,
adresarea nu îl implică pe Hristos sub acest nume, ci implică Logosul sau Cuvântul. Astfel
că, aici i se atribuie Cuvântului o nouă calitate, sau se recunoaște Cuvântul ca cel ce are în
sine viața : „Logosul, pe lâ ngă amprenta raționalității ce o implică termenul deține și
viața”136. În scrierile Sfântului Apostol Ioan, cuvântul viață reprezintă un laitmotiv, fiind
folosit de 36 de ori.
Întrebarea care se ridică inițial, pentru a avea o mai bună înțelegere a acestui
concept, este următoarea: ce este viața ? Fără îndoială, răspunsul scurt și atotcuprinzător
este Persoana Mântuitorului Hristos. Părintele Gheorghe Petraru, în încercarea de a
răspunde întrebării enunțate mai sus, apelează la cuvintele Fericitului Augustin referitoare
la timp: „Dacă mă întrebi nu știu ce este, dar dacă nu mă întrebi știu”137. Vrednicul de
pomenire Bartolomeu Anania, nu identifică în viața despre care vorbește de atâtea ori
Sfântul Evanghelist Ioan un simplu mod de existență biologică, ci viața adevărată, viața
reală, modalitatea omului de a exista în Dumnezeu.
Hristos le vorește ascultătorilor despre Pâinea Vieții, cuvântare care va avea ca efect
plecarea, sau abandonarea unora dintre ascultătorii și urmăritorii Lui, abandon care nu s -a
datorat unei cuvântări slabe, ci unei cuvântări atât de puternice din punct de vedere
dogmatic încât nu a putut fi înțeleasă de orice suflet. Această cuvântare o regăsim în
Evanghelia a patra, în capitolul 6.
Această pâine este sursa vieții celei adevărate: „Că pâinea lui Dumnezeu este aceea care se
pogoară din cer și dă viață lu mii”(In. 6, 33). Aici ascultătorii devin nelămuriți. Hristos alege
să le vorbească direct: „Eu sunt Pâinea vieții”(In. 6, 35).

135 G. PETRARU , „Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața”, p. 96.
136 G. PETRARU , „Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața”, p. 96.
137 G. PETRARU , „Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața”, p. 96.

38
Modalitatea reală prin fiecare dintre noi ne putem împărăți de această Pâine este
numai prin Sfânta Euharistie. Dar oare nu era suficient ca Hristos să ne descopere că el este
Pâinea vieții iar noi să ne împărtășim de Ea, fără ca să mai fie Pătimiri? Euaristie fără jertfă
nu putea exista: „Prin jertfa Sa liber consimțită, Iisus îl va răscumpăra pe omul căzut și îi
va dărui, în ved erea mântuirii, sfânt Trupul Său, pe care El însuși îl numi pâinea vieții ”138.
Vedem, astfel, că doar prin jertfa de pe Cruce, fiecare dintre noi primim posibilitatea de a
ne împărtăși cu pâinea care „dă viață lumii”(In. 6, 33).
După cum afirmam anterior, viața care era în Hristos nu era o simplă viață biologică,
iar mărturie a acetui fapt ne este Învierea cea de a treia zi. Învieri au mai avut loc, însă toate
au fost săvârșite că către cineva asupra cuiva. De ce ? Pentru că cel care a murit nu avea în
sine viața. În cazul Mântuitorului problema primește o altă nuanță. El este singura persoană
care a înviat singură. El nu a avut nevoie nici de vreun înger, nici de vreun om, nici de o
altă creatură pentru a putea învia. De ce? Deoarece moartea nu a reușit să închie viața care
era în El: „În Hristos Mântuitorul, viața nu mai sfârșește în moarte, ci moartea devine jertfa
supremă prin care trecem la viață veșnică, prin înviere”139. Hristos vine pe pământ nu pentru
a-i chema doar pe oameni la o viață nouă, ci întrea ga creație, deoarece tot ceea ce a fost
creat, prin păcatul originar și -a pierdut starea cea dintâi: „nu numai omul, ci întreaga creație
va fi chemată la o viață nouă prin Întruparea și Jertfa Sa izbăvitoare”140. Dar de ce trebuia
ca El să dea o viață nouă î ntregii creații? Deoarece „în El se află nu numai izvorul vieții
veșnice, dar și al oricărei vieți”141.
După ce îl învie pe Lazăr, Hristos le face o mărturisire celor care Îl ascultau: „Eu
sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trăi”(In. 11, 25). Această
mărturisire premerge celei asupra căreia ne -am oprit. Luând seama la aceste c uvinte putem
trage o singură concluzie: doar prin el putem fi și noi părtași ai vieții veșnice. Se arată încă
odată că cel care primește de la Hristos viața , poate să treacă peste moarte, deoarece
moartea este fără putere. Hristos este astfel singura sursă a vieții noastre: „viața împlinită
și în armonie cu Dumnezeu și în primul rând viața veșnică se dă numai prin El . Cine vrea
viață trebuie să -L aibă pe Iisus ”142.
Astfel, dacă avem vreo nelăurire în ceea ce privește calea pe care trebuie să mergem,
adevăru l în care să credem pentru a putea ajunge la viața alături de Dumnezeu în care

138 N. MANOILESCU -DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfin telor Evanghelii , p. 576.
139 G. PETRARU , „Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața”, p. 97.
140 N. MANOILESCU -DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii , pp. 576 –577.
141 N. MANOILESCU -DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii , p. 577.
142 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 612.

39
nădăjduim, trebuie să vedem în Hristos soluția tuturor nelămuririlor noastre. Am putea
cumva să le ordonăm pe cele trei, astfel încât, primele două, și anume calea și adevărul să
fie mijloace, iar viața să fie scopul ultim: „numai cine umblă pe căile lui Dumnezeu și face
adevărul( voia lui Dumnezeu) primește viața de la Dumnezeu”143.

Această mărturisire a lui Hristos despre Sine se încheie cu o clarificare: „Nimeni nu
vine la Tatăl decât prin Mine”(In. 14, 6). Prin aceasta Hristos se arată ca unic mijlocitor
între Dumnezeu Tatăl și oameni. Astfel că, aici se combat toate acele păreri care identifică
în fiecare religie a lumii un „mijlocitor” către Dumnezeu, ca spre exemplu Mahomed pentru
islam. Practic existența mai multor căi care duc către mântuire este greșită. Pentru a putea
ajunge la Tatăl este necesar ca fiecare să s efacă părtaș firii dumnezeiești: „Deci nimeni nu
va veni spre Tatăl, adică nu se va arăta părtaș al fir ii dumnezeiești decât prin Hristos. Căci
dacă n -ar fi mijlocit El, făcându -se om, cele ale noastre nu ar înainta spre atâta fericire”144.
Și de ce tocmai prin Hristos, de ce este Hristos unicul mijlocitot către Tatăl? Deoarece
Hristos, Logosul întrupat este „chipul natural și ființial al Tatălui, nu S -a format prin niște
demnități adăugate, ca alții, ci este una cu Tatăl, după ființă”145. Astfel, prin aceste cuvinte
Hristos creează practic „imposibilitate ca creștinii să fie de acord cu o idee generală de
toleranță”146.
În continuare, Mântuitorul Hristos face o afirmație de o mare importanță în vederea
viitoare a formulării dogmei despre Sfânta Treime: „Dacă M -ați fi cunoscut pe Mine, și pe
Tatăl Meu l -ați fi cunoscut; dar de acum îl cunoașteți pe El și L -ați și văzut”(In. 14, 7).
Aici se arată într -un mod cât se poate de clar că Hristos, Fiul, și Tatăl au aceeași
ființă dumnezeiască, astfel că oricine ar „cunoaște esența și demnitatea Mea, ar cunoaște și
pe cea Tatălui Meu”147. Însă aici problema Apostolilor n u era că ei nu îl cunoașteau pe
Dumnezeu, ci problema lor este că nu îl identificau pe Tatăl în persoana lui Dumnezeu:
„căci, cum că este Dumnezeu Îl știau, însă cum că este Tată, încă nu”148. Acest verset îl
arată pe Hristos la egalitate cu Tatăl, lucru cât se poate de natural, egalitate care nu a fost
dobândită de Hristos, ci egalitate pe care o are din veșnicie: „Deci nu prin demnități
exterioare ni Se arată Fiul ca fiind în egalitate cu Tatăl, și nici nu se deosebește cineva într –

143 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 612.
144 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 840.
145 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 841.
146 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 612.
147 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 397.
148 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 348.

40
un tablou numai prin felu rile culorilor, imitând chipul împăratului și luând în mod mincinos
numele lui, ci este pecetea și chipul adevărat al Celui ce L -a născut, făcând vădită firea
Tatălui în bunătatea proprie și naturală”149.
Prin vederea la care face referire Hristos, Sfântul Ioan Gură de Aur înțelege
„cunoașterea interioară și duhovnicească a sufletului”150. Mai departe, despre ce cunoaștere
este vorba aici? De o cunoaștere pur rațională, care în momentul în care Hristos îi spune
mării învolburate „Taci! Încetează!”(Mc. 4, 39) s e izbește de un fapt imposibil de înțeles?
Cunoașterea aceasta este o cunoaștere nouă, este „cunoașterea revelației divine”151 sau
„cunoașterea înseamnă contemplarea prin înțelesuri, pe care o poate câștiga cineva despre
Firea cea negrăită, Cea peste toate, prin toate și în toate”152. Modul de cunoaștere trebuie să
pornească dinpre Fiul înspre Tatăl: „Căci prin Fiul se poate apropia cineva de Dumnezeu –
Tatăl. Fiindcă, pe măsura cunoașterii Celui Născut, vom ajunge și la Născătorul”153.
Ucenicilor le era destul d e greu să îl cunoacă pe Tatăl, cu toate că pe Fiul îl
cunoșteau bine, însă doar pe Fiul exterior, pe Fiul uman care însă le -a demonstrat de atâtea
ori că lucrează dumnezeiește, „Ucenicii îl vedeau, nu cu adevărat în substanța lui simplă și
curată, ci îmbră cat în trup”154. Această neputință manifestată de Apostoli se datora faptului
că Duhul încă nu se pogorâse peste ei, pentru a le descoperi în mod supranatural tot ceea
ce Hristos le -a vorbit sub formă de pilde. Însă și înainte de pogorâre, ei reușesc să cuno ască
ceva, mai puțin despre Tatăl: „cu adevărat, prin Mine și cunoștința Tatălui ați luat, atât cât
acum de voi s -a putut cuprinde și după a voastră măsură”155.
Când Mântuitorul spune „de acum îl cunoașteți”(v.7), nu se referă că doar din acel
moment tempor al ei încep să îl cunoască pe Tatăl, ci în această situație, cuvântul acum este
folosit pentru a opune „timpul de curând arătat și nou al venirii Lui, în care s -a făcut mai
luminată în toată lumea cunoștința despre Tatăl prin Fiul, timpului vechi și dintâi”156.
Este de remarcat faptul că aici Hristos spune „și l -ați și văzut”(v.7), referindu -se
aici la vederea Tatălui. Era oare vorba despre o vedere fizică? În nici un caz. Cartea Ieșirii
ne stă ca argument pentru acest fapt: „Fața Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate omul
să vadă fața Mea și să trăiască”(Ieș. 33, 20). Vederea aici înseamnă altceva, „a vedea

149 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 843.
150 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 397.
151 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 613.
152 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 845.
153 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 841.
154 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 397.
155 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul B ulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 349.
156 Sfântul Chiril al Alexandriei, Come ntariu la Evanghelia Sfântului Ioan , pp. 844 –845.

41
Adevărul înseamnă a -L afla prin fapte minunate”157. Aici putem face o analogie cu fiul unui
om, prin care cel care vrea să cunoască pe tatăl ac elui copil, văzând doar pe fiul acelui om
îl cunoaște pe acel om: „S -a văzut în El Cel ce L -a născut, precum și fiul unui om, voind să
facă cunoscută în sine firea tatălui, arătându -se pe sine celui ce voiește să -l cunoască pe
acela, spune: privește în min e pe Tatăl Meu”158.
Astfel, în acest verset Hristos ne ilustrează adevărul fundamental potrivit căruia Fiul
cel întrupat este de o ființă cu Tatăl cel veșnic, iar singurul mod în care Tatăl poate fi
descoperit este prin Fiul, deoarece el se face om pentru a ne putea ridica pe noi, oameni
căzuți, spre o privire, spre o fericire la care noi nu puteam ajunge cu propriile noastre puteri,
ci doar mânați de către cel ce „S -a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându -se asemenea
oamenilor”(Filip. 2, 7).
După această afirmare a deoființimii Fiului cu Tatăl, unul dintre Apostoli, și anume
Filip, se ridică și îi cere lui Hristos: „Doamne, arată -ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns”(In.
14, 8). În primul rând aș dori să aflăm câteva detalii despre acest Apostol Filip.
Filip era orginar din cetatea Betsaida, cetate din care provenea alți doi Apostoli, și
anume Andrei și Petru. Acesta este amintit în Evanghelia Sfântului Ioan în patru împrejurări
diferite: în momentrul în care este chemat de către Hristos să devi nă unul din ucenicii săi:
„A doua zi voia să plece în Galileea și a găsit pe Filip. Și i -a zis Iisus: Urmează -Mi”(In. 1,
43); când se aflau în ținutul Tiberiadei și Hristos, văzând câți oameni au venit să îl asculte
se îngrijea ce vor mânca: „Deci, ridicân du-Și Iisus ochii și văzând că mulțime multă vine
către El, a zis către Filip: De unde vom cumpăra pâine ca să mănânce aceștia?”(In. 6, 5); în
momentul în care elinii vin la Hristos, aceștia i se adresează lui Filip: „deci aceștia au venit
la Filip, cel ce era din Betsaida Galileii, și l -au rugat zicând: Doamne, voim să vedem pe
Iisus”(In. 12, 21); iar în cele din urmă când îi cere lui Hristos să i -l descopere vizibil pe
Tatăl: „Filip i -a zis: Doamne, arată -ne nouă pe Tată l și ne este de ajuns”(In. 14, 8 ).
În ceea ce privește caracterul lui Filip, Sfântul Chiril ne oferă câteva informații
foarte prețioase: „Filip este iubitor de învățătură, dar nu foarte ascuțit în înțelegerea care
este potrivită vederii lui Dumnezeu, căci altfel n -ar fi socotit că poate v edea cu ochii
trupului firea dumnezeiască”159.
Trebuie să vedem de unde apare această rugăminte din partea lui Filip. Cel mai
probabil, știind că unii Prooroci L -au văzut pe Dumnezeu, se naște în el această dorință

157 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 845.
158 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 845.
159 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 846.

42
sinceră de a -L vedea și el pe Tatăl. Însă aici el înțelege într -un mod deficitar felul în care
proorocii l -au văzut pe Dumnezeu. Ne spun Sfinții Părinți că „Filip voia să -L vadă pe Tatăl
cu ochii trupului, poate fiindcă a auzit că profeții L -au văzut pe Dumnezeu”160 și de
asemenea că „auzind Filip că și Proorocii L -au văzut pe Dumnezeu, dorea și el ca, așa,
trupește, să -L vadă pe Dânsul, neștiind că acelea le -au văzut proorocii prin pogorâre”161.
Spuneam mai devreme că Filip nu a înțeles ce însemna această vedere a lui Dumnezeu de
către Prooroci, el c rezând că este vorba despre o vedere fizică, despre o vedere a ochiului
uman asupra firii dumnezeiești, însă este limpede faptul că „ n -ar cugeta cineva firea
dumnezeiască s -a făcut vreodată cunoscută așa cum este în ea însăși, ci a luat mai degrabă
chipul potrivit timpului”162.
Cu toate că întrebarea pare cât se poate de clară, iar dorința lui Filip este de a -l vedea
pe Dumnezeu, am putea după o analiză mai exactă să abordăm o altă părere. În primul rând
este greu de crezut că Filip, nesocotind cuvintele din cartea Ieșirii, unde Dumnezeu spune:
„Fața Mea însă nu vei putea s -o vezi, că nu poate omul să vadă fața Mea și să trăiască”(Ieș.
33, 20), dorea o vedere trupească a lui Dumnezeu. Iar în al doilea rând, trebuie să vedem
care este sensul real al cuvântu lui a arăta : „cuvântul grecesc pentru a arăta are două
sensuri: înseamnă a) ca ceva să devină vizibil și b) o explicație, sau o clarificare”163. Se
observă așadar cum dorința lui Filip nu este una expres de vedere a Tatălui, de intrare în
comuniune directă cu firea Tatălui încă de pe acest pământ, ci prin această rugăciune „Filip
lasă deci în întregime pe seama lui Iisus, cum va dori El să -L facă vizibil pe Tatăl”164.
Am putea găsi în aceste cuvinte vreo mărturie a unei percepții greșite asupra lui
Hristos d in partea lui Filip? Ne spune Sfântul Teofilact următoarele: „Iară acum, fiindcă pe
Acela nu L -ai văzut, nici pe Mine nu M -ai văzut precum se cuvine a vedea, ci, trupește, pe
Mine M -ai văzut, fiindcă și trup port , dar ființa cea dumnezeiască nu o ai văzut, pentru
aceasta nici pe cea a Tatălui nu o vei vedea trupește”165. Arată cuvintele acestea că Filip nu
era pe calea cea bună? Această lipsă totală de înțelegere se datora faptului că fiind
imposibilă de înțeles de o minte slabă, ființa dumnezeiască rămâne as cunsă, Apostolii
cunoscând doar pe Hristos ca om. Firea dumnezeiască va rămâne imposibil de cuprins. Însă
pentru Apostoli, revelația se descoperă mult mai mult după pogorârea Sfântului Duh peste

160 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 400.
161 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 349.
162 Sfântul Chiril al Ale xandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 846.
163 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 614.
164 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 614.
165 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 350.

43
ei. Dacă acum Filip nu înțelegea ce încerca să îi transmită H ristos, după Pogorârea Sfântului
Duh a înțeles pe deplin.
Cuvintele lui Filip nu sunt susceptibile de ironie, ci doar de smerenie, deoarece „aici
s-ar putea traduce și atunci vom fi mulțumiți, respectiv nu este nevoie de mai mult”166. Din
această întrebare a lui reieste „dorul nestăvilit al făpturii după Creatorul său, pe care
nădăjduiește că îl poate cunoaște în chip nemijlocit în actualul eon”167.
Pe lângă acest prim înțeles al întrebării lui Filip, am putea găsi încă unul, puțin mai
ascuns și mai greu de identificat. Este un lucru cert că întâi -stătătorii iudeilor căutatu cu
orice preț discreditarea publică a lui Hristos, și întoarcerea tuturor iudeilor la legea lui
Moise. Se creează practic, o rivalitate Hristos – Moise. Iar iudeii găseau un avantaj pe ntru
Moise în fața lui Hristos: „spuneau că marele Moise a scoc poporuol de odinioară în
întâmpinarea lui Dumnezeu, după cum s -a scris, și l -a așezat în jurul Muntelui Sinai. Le -a
arătat în munte pe Dumnezeu, i -a pregătit să asculte cuvintele Lui și i -a asigurat foarte clar
că Dumnezeu grăia legile”168. Chiar în Sfânta Scriptură îi vedem pe farisei mărturisind acest
lucru: „Noi știm că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu -L știm de unde este”(In.
9, 29).
Pentru iudeii de frunte era foarte clar: Hris tos nu are nici o autoritate pentru că nu a
vorbit cu Dumnezeu, sau pentru că nu L -a descoperit poporului pe Dumnezeu. Astfel că
putem justifica și în acest sens dorința lui Filip: el dorea ca Iisus să îl descopere în mod real
pe Tatăl doar o singură dată, tocmai pentru a câștiga curaj împotriva celor care îl acuzau pe
Hristos ca nu a vorbit cu Tatăl.
Acestei întrebări, venite cumva dintr -o neștiințe a Apostolului, Hristos îi răspunde
cu mustrare. Însă cu mustrare plină de iubire: „Iisus i -a zis: De atâta vreme sunt cu voi și
nu m -ai cunoscut, Filipe? Cel ce M -a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată –
ne pe Tatăl?”(In. 14, 9).
Bineînțeles că fiind niște adevăruri greu de pătruns, era nevoie de un timp
îndelungat pentru a fi înțelese. Însă Fili p „de atâta vreme” îl urma pe Hristos, și totuși nu a
reuși t să îl înțeleagă pe Învățător: „deși a trecut timp așa de mult de când sunt cu voi(…) te
îndoiești încă, sau mai bine zis nu Mă cunoști cine sunt Eu după fire și de unde sunt, deși
Mă știi că su nt săvârșitorul unor fapte de care te minunezi foarte mult”169.

166 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 614.
167 N. MANOILESCU -DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii , p. 577.
168 Sfântul Chiril al Alexandr iei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 847.
169 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului I oan, p. 848.

44
Hristos rostește aici, din nou, o mărturisire care fundamentează dogma unității
intratinitare. Vederea Fiului este egală cu vederea Tatălui, precum și o vedere deficitară a
Fiului conduce la o vedere deficitară a Tatălui.
Practic Hristos, Logosul întrupa t are aceeași ființa cu Tatăl care L -a născut din
veșnicie, iar prin această afirmație nu face decât să arate consubstanțialitatea dintre Cel
Născut și Născător: „ cel care cunoaște substanța mea, o cunoaște la fel și pe cea a Tatălui
Meu”170. Pentru Filip nu era suficient doar să vadă ceea ce se putea vedea la Hristos, și
anume trupul lui, dorea o cunoștere profundă a ființei divine: „el voia să cunoască ceia ce
era Dumnezeu, voia să cunoască substanța Lui”171.
După cum afirmam și în alte locuri, Hristos „nu ne vorbește despre o vedere
trupească”172. Cuvintele lui Hristos „cel ce M -a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”(In. 14, 9)
nu fac altceva decât să confirme „că nici un om nu L -a văzut vreodată sau nu Îl va vedea
vreodată pe Dumnezeu cu ochi omenești”173. Despre a ceastă vedere vom vorbi pe larg când
vom analiza v. 10.
Filip nu rămâne fără răspuns. Însă răspunsul pe care îl primește nu îl lămurește
foarte tare, deoarece Hristos a mai vorbit și înainte de a fi întrebat de Filip despre
consubstanțialitatea Lui cu Ta tăl. Și nu va înțelege pe deplin decât după Pogorârea
Mângâietorului. Acum Hristos doar îl încredințează pe Filip că doar prin El îl poate
descoperi pe Tatăl: „Căci îți este cu putință, zice, Filipe, să vezi în Mine firea Tatălui și să
cunoști din cele ce sunt eu însumi pe Născător”174.
Altă cale de cunoaștere a Tatălui nu există decât prin Fiul, deoarece este imposibil
să cunoști un lucru prin altul diferit de el: „cel ce n -a văzut niciodată aurul, nu poate să
cunoască substanța lui văzând argintul; căci nu se cunoaște o natură prin alta”175. De
asemenea, ca argument pentru unicitatea lui Hristos în descoperirea Tatălui stau și
prerogativele pe care le găsim comune celor două persoane trinitare: „Deci Dumnezeu,
fiind bun și Tată prin fire, așa Îl vom afla fi ind și pe Fiul(…) De asemenea, Dumnezeu, fiind
puternic așa este și Fiul(…) Căci Tatăl este Viața prin fire. Dar viață prin fire este și Fiul,
făcân d vii pe cei stricăcioși și nimicind stăpânire a morții pentru că a înviat pe cei morți”176.

170 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 400.
171 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 400.
172 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 848.
173 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 615.
174 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 851.
175 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evangheli a de la Ioan , p. 401.
176 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 852.

45
Când Hristos afirmă „cel ce M -a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”(v. 9), se referă
aici la o altfel de vedere. Practic aici este vorba despre o vedere prin credință. De aceea, în
continuare, Hristos nu se mai folosește de vedere și nici de cunoaștere pentru a le vorbi
Apostolilor despre raportul Fiului cu Tatăl, ci se introduce un alt element, și anume
credința : „Nu crezi că Eu sunt întru Tatăl și că Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care Eu
vi le grăiesc, nu de la Mine le grăiesc, ci Tatăl – Cel ce rămâne întru Mine – Își face lucrurile
sale”(In. 14, 10).
Tot ceea ce cere Filip, toată această nevoie de a -L vedea pe Dumnezeu se transformă
într-un act de credință. Nu se poate vedea ceea ce indiscutabil trebuie crezut. Credința face
ca omul să aibă putința de a -L vedea cu ochii sufletești pe Dumnezeu, iar „fără credință,
omul rămâne orb, îngust la minte, lipsit de experiență”177.
Prin acest verset, Hristos ne pune în față două adevăruri dumnezeiești: primul dintre
ele este distincția celor două Persoane Trinitare, și anume Tatăl și Fiul, Persoane cu nume
diferite, dar și cu atribute diferite, persoane care nu se confundă, fiind diferențiabile, iar cel
de-al doilea este consubstanțialitatea lor, având aceeași natură, acelși rang și reprezentându –
se una pe cealaltă fără nici un fel de contradicție.
Consubstanțialitatea este un adevăr de credință indiscutabil, de aceea Hristos face
aici această mărturisire, pentru a demonstra tuturor contestatarilor Săi că împarte aceeași
ființă cu Tatăl. Altfel spus, Hristos vrea să ne t ransmită următoarele: „sunt format adică
după El, nu, cum ar socoti cineva, strălucind de slavă exterioară, nici de prerogativele
străine, sau adăugate, ci purtând în propria fire cele proprii Născătorului și fiind, cu
adevărat, ceea ce este este și Acela, în temeiul identității ființei”178.
Dar cum po ate fi această unitate, sau cu ce am putea asemăna această
consubstanțialitate, care face ca Tatăl să se vadă în Hristos și Hristos în Tatăl? O putem
asemăna cu icoana sau tabloul unui împărat: „precum și împă ratul, întru icoana sa se arată
și icoana întru împăratul, că unul este chipul icoanei și al împăratului”179.
Ceea ce Hristos vrea să transmită, poate fi sintetizat în câteva cuvinte: „Eu sunt
îmbrăcat în aceeași substanță”180. Hristos împarte aceeși substa nță cu Tatăl, fără ca
substanța, sau firea divină să se despartă. Amândoi au firea dumnezeiască întreagă, pe care
o Ipostaziază fiecare în parte.

177 G. MAIER, Evanghe lia după Ioan , vol. 6 –7, p. 616.
178 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 853.
179 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 351.
180 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 401.

46
Pentru a le arăta cât se poate de expresiv acest adevăr, și anume deoființimea Fiului
cu Tatăl, Hristos își îndreaptă discursul în două direcții: în primul rând arată că tot ceea ce
vorbește vorbește de la Tatăl iar în al doilea rând, toate lucrurile pe care le lucrează, pra ctic
le lucrează Tatăl prin El.
Când spune că Hristos nu vorbește de le El ci de la Tatăl, putem tr age următoarea
concluzie: „cuvintele lui Iisus sunt Cuvintele lui Dumnezeu”181. De acest lucru erau
încredințați chiar și Apostolii, când prin vocea lui Petru fac următoarea mărturisire:
„Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice”(In. 6, 68). Tot ceea ce a
vorbit Hristos de -a lungul activității Sale pământești, a vorbit precum Tatăl i -a zis: „adică
Eu nu întru alt chip le grăiesc pe acestea, ci precum Tatăl le -a zis, așa și Eu le grăiesc, căci
nu am ceva al Meu deosebit de Tatăl, ci toate de obște, căci Una este ființa”182.
Această grăire venită de la Tatăl mai poate însemna și o concordanță între ceea ce
vorbește Fiul și ceea ce vorbește Tatăl. Cuvintele lui Hristos mai pot fi înțelese și în felul
următor: „nu grăiesc în ch ip despărțit, sau contrar lui Dumnezeu -Tatăl”183.
De asemenea Hristos mărturisește că și minunile, sau lucrările nu le săvârșește El,
ci Tatăl este sursa lucrărilor Lui. Încă de la început trebuie să fim conștienți de un lucru.
Prin această mărturisire, potrivit căreia Tatăl este sursa lucrărilor lui Hristos nu trebuie să
cădem în capcana celor care cred că Hristos a săvârșit minunile datorită unei puteri adăugate
Lui, unei puteri care nu izvorăște din însăși ființa Lui: „Desigur, atribuie Tatălui Său
împlinirea minunilor, dar nu săvârșește minunile printr -o putere adăugată”184.
Toată această mărturisire pe care Hristos o face în fața Apostolilor ca urmare a
întrebării lui Filip are ca temă principală consubstanțialitatea Tatălui cu Fiul. În încercarea
de a-i face să priceapă cum este posibil ca cele două persoane treimice să împartă aceeași
ființă , Hristos le aduce în față lucrările Sale, ca dovezi ale acestei consubstanțialități: „căci
dacă aceasta nu este pentru voi o arătare suficientă a egalității de r ang și de
consubstanțialitate, învățați -o încă și prin fapte, că substanța și vrednicia sunt egale”185.
Așadar Hristos recurge la fapte, la lucrări, la minuni, pentru a le exemplifică cum
este posibilă împărțirea aceleiași firi fără a fi despărțită, dar și fără a fi confundate
persoanele. Lucrările erau astfel săvârșite de Tatăl deoarece Fiul avea întreaga ființă a

181 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 616.
182 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 351.
183 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 854.
184 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 853.
185 Sfântul Io an Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 402.

47
Tatălui în El, de aceea spune atât de convingător că Tatăl lucrează: „Fiul Unul -Născut fiind
în Tatăl și având pe Cel ce -l naște în Sine, spune că Tatăl lucrează”186.
În continuare Mântuitorul le arată singura modalitate prin care Apostolii îl pot
vedea pe Dumnezeu: „Credeți -Mă că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine; iar de nu
credeți -Mă de dragul acestor lucruri”(v. 11).
Aici, Hristos le arată singura modalitate prin care îl pot vedea pe Dumnezeu, și
anume, prin credință. Dumnezeu nu este vizibil ochiului trupesc, ci se descoperă doar celui
care crede cu o convingere desăvârșită în existența Lui. Iar tot El, pentru a ne arăta încă
odată multa Sa iubire de oameni, ne oferă și un ajutor credinței, și anume minunile:
„Minunile pot să facă de rușine prejudecățile. Minunile sunt ajutoare pentru credință”187.
Mântuitorul arată că în relația lui cu Tatăl există o împreună petrecere: „Eu sunt
întru Tatăl și Tatăl este întru Mine”(v. 11). Putem oare să extindem această împreună
petrecere și asupra noastră, în relația noastră cu Dumnezeu? Cu siguranță că acest lucru
este posibil, însă cale până la a ajunge să împreună -petrecem cu Tatăl și cu Fiul e ste foarte
grea: „Deci, silindu -ne prin atâtea virtuți să imităm pe Hristos, Învățătorul a toată virtutea,
ni se spune că petrecem în Tatăl și în Fiul, dobândind aceasta ca pe o cunună și răsplată a
bunei cuviințe în viață”188.
Prin această mărturisirea a lui Hristos se încheie această parte din Cuvântările de
despărțire pe care am ales -o să o analizăm. Ceea ce este de reținut din această parte este
faptul că Hristos se descoperă pe Sine ca singură modalitatea de a ajunge la Tată l, dar îl
descoperă și pe Tatăl care este în El, arătând că cel mai ușor mod de a -L vedea pe Dumnezeu
este prin credința în cuvintele și minunile Lui.

II.2.b) Porunca iubirii (In. 15, 9 -17)

Hristos își continuă cuvântarea către Ucenici, iar următorul pragraf asupra căruia
ne vom opri este cel din capitolul 15, versetele 9 -17, paragraf care are ca temă principală
tema iubirii.
Hristos le spune de data aceasta Apostolilor mai deschis, într -un mod mai direct
mesajul Său: „Așa cum M -a iubit pe Mine Tată l, tot așa v -am iubit și Eu pe voi; rămâneți

186 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântu lui Ioan , p. 854.
187 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 617.
188 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Ev anghelia Sfântului Ioan , p. 870.

48
întru dragostea Mea. De veți păzi poruncile Mele, veți rămâne întru unirea Mea, așa cum
Eu ma păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui”(In. 15, 9 -10).
Hristos ne arată aici în primul rând măsura i ubirii pe care trebuie să o dobândim,
acea iubire pe care o are Tatăl față de Fiul, și Fiul față de Apostoli. A dobândi însă nivelul
atât de mare al iubirii este ceva foarte greu. Trebuie să înțelegem de altfel ce vrea să
transmită prin faptul că ne pune î n față iubirea Tatălui față de El: „a fost iubit de Dumnezeu –
Tatăl și la rândul Său ne -a iubit și El pe noi, adică în același mod în care înțelege că a fost
și El iubit de Cel ce L -a născut”189. Hristos ne pune în față modul suprem de iubire, modul
prin care Tatăl îl iubea, deoarece era iubirea pe care o știa împărtăși de asemenea și Hristos.
El nu cunoștea o măsură mai mică a iubirii, tocmai de aceea ne dă și nouă această măsură.
Verbele care apar aici la timpul trecut, și anume M-a iubit și v-am iubit nu au
rolul în acest caz de a exprima o limită temporară a iubirii Tatălui față de Hristos, în primul
rând, și a lui Hristos față de Apostoli în al doilea rând. Astfel că „ele nu marchează un
sfârșit, ci exprimă faptul că această dragoste a existat de la înce put și că trebuie să continue
să existe tot așa mai departe”190.
Iar cel mai bun mod de manifestare a acestei iubiri ni -l descoperă tot Hristos,
acela fiind împlinirea poruncilor. Împlinirea poruncilor a fost întotdeauna un semn de
iubire: „Căci, precum d e multe ori s -a zis, acela este cel care îl iubește pe El – care păzește
poruncile Lui”191. În cazul Mântuitorului Hristos, permanenta legătură de iubire între El și
Tatăl se realizează de asemenea prin împlinirea poruncilor, împlinire care vine din partea
lui Hristos: „Deci în ascultarea de bunăvoie ai împlinirea voilor Tatălui, pe care Fiul le
socotește și ca niște porunci adresate Lui”192.
Fiul a fost iubit încă din veșnicie, iar pentru a extinde această iubire și către
creația cea căzută alege să se facă om, pentru a fi iubit cu aceeași iubire divină în trup: „Cel
iubit de la început și pururea se zice că a fost iubit și cu trupul”193. Era absolut necesară
întruparea pentru a extinde această iubire deplină, astfel că Hristos se întrupează „ca pe cel
devenit odinioară urât, pentru neascultarea de la început și pentru păcatul ce s -a introdus să
îl facă iubit de Dumnezeu”194.

189 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 946.
190 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 652.
191 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 370.
192 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Ev anghelia Sfântului Ioan , p. 947.
193 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 947.
194 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 947.

49
Împlinirea poruncilor Tatălui au culminat cu asumarea Pătimirilor, tocmai pentru
a le arăta tuturor că Tatăl îl iubește și bătut, și ducân d crucea în spate, și sus pe dealul
Golgotei, deoarece este permanent ascultător poruncilor Lui. Spuneam că dragostea Tatălui
față de Fiul continuă și în Pătimiri, la fel cum dragostea Fiului față de noi continuă și când
noi ne aflăm în momente de restrișt e: „precum nu se împuținează dragostea Tatălui
pentru că Eu pătimesc, așa nici voi nu sunteți mai puțin iubiți de Mine, măcar, deși întru
necazuri veți cădea”195.
După cum și necazurile lui Hristos au adus roadă multă întregii creații , astfel că
și cei ce alegem să păzim poruncile Lui primi din partea lui Hristos cununa: „Căci vă voi
arăta atâta iubire câtă am Eu însumi de la Tatăl, și pe păzitorul cuvintelor Mele îl voi
încununa cu cinstiri egale”196. Iar rămânerea în această iubire a lui Hristos va fi o co ntinuă
sursă de har care îi va conduce pe toți cei care L -au urmat pe Hristos spre biruință: „dacă
veți rămâne în iubirea Mea, toate relele vieții prezente nu vă vor putea face nici un rău, în
aceasta constă iubirea”197.
În continuare Hristos le transmite Apostolilor că toate cuvintele pe care El le -a
transmis lor au un singur scop: „V -am spus acestea, pentru ca bucuria Mea să fie întru voi
și bucuria voastră să fie deplină”(v. 10).
Apostolii au trăit alături de Hristos o permanentă bucurie, încă din momentul
recrutării lor în această misiune, însă împlinirea iconomiei divine, care presunpunea
moartea lui Hristos, le strică această bucurie: „precum ei s -au bucurat la început că au fost
aleși, și că apoi tot ce li s -a vest it lor trist despre patima Lui, despre moartea Lui, le -a
întrerupt și le -a tulburat bucuria lor”198.
Hristos cunoștea sufletele lor și încearcă într -un fel să le arate că tot ceea ce se
va întâmpla cu El nu este motiv de îngrijorare, ci de bucurie, deoarece „nu de întristare sunt
vrednice acestea de acum, ci de bucurie, măcar Cruce, măcar rușine și necinste de va fi”199.
Însă lor tot le părea greu. Ei se simțeau precum cel care știe „că va avea de trecut o mare,
de străbătut valurile ei sălbatice, și anume în vreme de iarnă”200.
Acest sentiment pe care îl trăiau, această tulburarea a Apostolilor izvora tot dintr –
o înțelegere deficitară a întregii opere de mântuire pe care Hristos trebuia să o realizeze.

195 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 370.
196 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 948.
197 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 416.
198 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 419.
199 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 371.
200 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 949.

50
Mântuitorul știa că este nevoie de Pătimiri ca omul să poa tă fi răscumpărat, însă toate acele
amenințări, toate hulele pe care le -a auzit, toate palmele pe care le -a primit nu au putut să
îl tulbure ci „L -au lăsat plin de bucuria și mulțumirea cuvenită Lui, deoarece a văzut
mulțimea celor ce se mântuiesc, împlini nd voia lui Dumnezeu -Tatăl”201. Asta nu pricepeau
Ucenicii, nu înțelegeau cum se poate naște o bucurie de nedescris din chinuri. Când ei
auzeau de Pătimiri se înspăimântau, însă Hristos atunci se bucura mai mult deoarece
socotea „ostenelile foarte dulci”202.
După ce le face acest îndemn spre bucurie, Hristos revine asupra iubirii, atât a
Lui Față de Apostoli, cât și a Apostolilor unul pentru celălalt: „Aceasta este porunca mea:
Să vă iubiți unii pe alții așa cum v -am iubit Eu pe voi. Mai mare iubire decât ace asta nimeni
nu are: să -și pună viața pentru prietenii săi”(In. 15, 12 -13).
Hristos revine asupra iubirii. Le -a vorbit Apostolilor nu o dată despre iubire. Se
poate să fi fost ei chiar atât de nepriceput încât trebuia Hristos să le repete mereu și mereu
că trebuie să aibă dragoste unul față de altul? Acum iubirea apare ca poruncă. Iar cine
respectă poruncile rămâne în iubire. Hristos repetă deliberat cuvântul acesta despre iubire
deoarece ea, iubirea, „este semnul ucenicilor; fiindcă, iubirea formează și întreține
virtutea”203.
În această poruncă, Hristos împletește laolaltă două iubiri: iubirea Lui față de
Apostoli și iubirea Apostolilor unul față de altul. Hristos nu le putea despărți deoarece
„aceste două iubiri sunt legate împreună, ca și o funie”204, astfel că ambele sunt necesare
pentru ca Apostolii să rămână în dragostea dumnezeiască.
Iubirea reciprocă ne garantează rămânerea în Dumnezeu, „prin această iubire
reciprocă pe care o avem unii față de alții, noi rămânem în Dumnezeu”205, iar măsura acestei
iubiri ne este arătată de Hristos: „așa cum v -am iubit Eu pe voi”(v. 12). Și cum ne -a iubit
Hristos? Într -un mod atât de înalt încâ t și-a jertfit viața pentru noi: „nimic nu este mai mare
ca această iubire, care cere ca cineva să -și pună viața pentru cei iu biți”206.
Arătându -le măsura cu care trebuie să se iubească reciproc, Hristos le dă și
poruncă să facă aceasta, arătând că el, mai înainte a murit pentru ei: „drept aceea și voi,

201 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 949.
202 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 950.
203 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 419.
204 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 419.
205 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 419.
206 Sfântul Chiril al Alexandriei, Come ntariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 951.

51
unul pentru altul puneți -vă sufletele, fiindcă și Eu, pentru voi mor”207. Aceast a este
dragostea supremă, cea care „ajunge să se manifeste prin renunțarea la propria viață”208,
arătată pentru prima dată de către Hristos, și pe care suntem datori să o trăim.
Mântuitorul își continuă discursul său în fața Apostolilor arătându -le încă dou ă
moduri de manifestare a nemărginitei Sale iubiri pentru ei: „Voi sunteți prietenii Mei dacă
faceți ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, fiindcă sluga nu știe ce face Stăpânul;
ci v-am numit prieteni, pentru că pe toate câte le -am auzit de la Tat ăl Meu vi le -am făcut
cunoscute. Nu voi M -ați ales pe Mine, ci Eu v -am ales pe voi; și v -am râdnuit să mergeți și
roadă să aduceți și roada voastră să rămână, pentru ca Tatăl să vă dea orice veți cere întru
numele Meu. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți un ii pe alții”(In. 15, 14 -17).
Aceste cuvinte sunt încadrate între aceeași poruncă a lui Hristos, de a se iubi unii
pe alții. Iar conținutul acestui discurs arată metodele prin care se pot iubi unii pe alții,
exemplificându -le în propria Sa persoană: un ac t de iubire este ridicarea lor la demnitatea
de prieteni și alegerea lor de către Hristos și nu invers.
Relația aceasta de prietenie despre care vorbește Hristos nu este o prietenie
obișnuită între doi oameni, deoarece, o prietenie cotidiană în care apare din partea unuia
poruncă pentru celălalt, se sabotează, deoarece porunca este „moartea unei prietenii”209.
Prin demnitatea de a fi prieten al lui Iisus, și implicit al lui Dumnezeu, înseamnă onoarea
de a primi totalitatea revelației necesare pentru mântuir e. Prietenie, însemnă pentru Hristos
faptul că „ucenicii primesc revelația deplină a voii lui Dumnezeu”210. Apostolii devin
prieteni ai lui Hristos tocmai datorită „iubirii mai presus de fire”211 pe care Acesta o avea
pentru ei.
Din nou, iubirea lui Hristos se manifestă și în actul alegerii Ucenicilor, când le
mărturiește că El este Cel care i -a ales, și că nu ei sunt cei care au venit către El: „nu voi ați
venit la prietenia Mea, ci Eu la a voastră și întâi Eu v -am iubit pe voi”212. În cazul
prieteniilor umane , alegerea trebuie să fie reciprocă. Însă prieteni a divină „este rezultatul
unei alegeri divine, care trebuie desigur să fie acceptată”213. Iar această alegere a avut un
scop bine stabilit: aducerea de roadă.

207 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 371.
208 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 654.
209 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 655.
210 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 656.
211 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Ev anghelia Sfântului Ioan , p. 957.
212 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfi ntei Evanghelii de la Ioan , p. 372.
213 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 657.

52
Cea mai mare roadă pe care o pot aduce Ucenicii este întroarcerea la Dumnezeu
a celor care sunt rătăciți și neștiutori. Aceasta este cea mi mare roadă, însă și este și roada
care rămâne. Rămâne datorită deoarece cuvintele lui Hristos vor rămâne până în veac:
„Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”(Mt. 13, 31). Rodul care
rămâne este cel care este fondat pe cuvântul Evangh eliei, pe cuvântul lui Hristos:
„Mântuitorul numește roadă care rămâne pe cea produsă de prin învățătura evanghelică, și
nu pe cea a dreptății celei din Lege”214.
Mântuitorul le dă aici și un stimulent suplimentar, arătând că cine face o roadă
care rămâne va primi tot ce va cere de la Tatăl. Însă nici un Apostol nu poate primi ce va
cere dacă nu va aduce mai întâi o roadă care să rămână: „ iar de nu vom aduce roadă, nu
vom lua, fiincă cel ce nu aduce roadă, nici pe cele cuviincioase și de suflet folositoare nu
le cere, ci, cu adevărat, lumești și nefolositoare”215.
Această parte se încheie prin repetarea poruncii iubirii: „Aceasta vă poruncesc:
să vă iubiți unii pe alții”(In. 15, 17). După cum am putut observa, această poruncă
încadrează discursul lui Hristos despre iubire. Din acest discurs trebuie să înțelegem
existența a două condiții pentru realizarea comuniunii cu Hristos și, prin El, cu Dumnezeu,
și existența a două daruri pe care le vom primi în urma respectării condițiilor.
Iar condițiile sunt „iubirea de Dumnezeu și de aproapele și paza tuturor
Cuvintelor S fintei Evanghelii, care se arată în faptele bune”216, iar respectarea lor ne aduce
următoarele daruri : „bucuria de a fi prietenii Lui și favoarea de a fi ascultați în toate cererile
noastre către mântuire”217.
Așadar, Hristos ne spune să iubim, iar pentru a nu deveni doar un formator de
opinie sau un simplu predicator, ne arată și măsura în care trebuie să iubim. Dar oare de ce
face acest lucru? Deoarece iubirea se demonstrează, nu se afirmă. Nu ajunge să spui unei
persoane că o iubești dacă faptele tale nu trădează acest lucru. Încă ar fi suficient doar să
arăți iubirea fără să o afirmi. Însă Hristos fa ce ambele lucruri: le spune că Î i iubește, și le
arată că și ei trebuie să se iubească între ei , până la nivelul în care ar trebui să își dea viața
unul pentr u celălalt. Aceasta este dragostea adevărată, toate celelalte metode de iubire sunt
pământești și se pierd, dar această iubire este dumnezeiască și rămâne în veci.

214 Sfântu l Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 958.
215 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 373.
216 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, p. 94.
217 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, p. 94.

53

II.2.c) Ajutorul Mângâietorului (In. 16, 5 -15)

Această cuvântare este, probabil, cea mai importantă descriere despre lucrarea
Duhului Sfânt, fiind realizătă de însuși Mântuitorul Hristos. Într -o prima fază, Hritos
identifică necesitatea plecării Lui și trimiterii Duhului. Apostolii iar nu înțelegeau. E i îl
doreau pe Iisus, cel care vindeca orbii, înmulțea pâinile și învia morții. Însă ceea ce le
mărturisește Hristos este adevărat: „Dar vă spun Eu vouă adevărul: De folos vă este ca Eu
să Mă duc. Că dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; iar dacă Eu mă voi
duce, Îl voi trimite la voi”(In. 16, 7).
Observăm aici necesitatea plecării Fiului la Tatăl, și ne întrebăm de ce era
obligatorie plecarea Fiului pentru venirea Duhului? Venirea Duhului Sfânt nu era posibilă
atâta timp cât blestemul prici nuit de Adam nu era ridicat și împăcarea cu Tatăl realizată :
„Fiindcă, atâta vreme cât rămânea blestemul, și păcatul nu era distrus și oamenii erau
condamnați și rânduiți la chinuri, Duhul Sfânt nu putea să vină”218.
Și încă un motiv pentru care era neces ară urcarea lui Hristos la Tatăl este acela
că, El, ipostaziind atât firea omenească întreagă, cât și firea dumnezeiască întreagă, se duce
la Tatăl cu persoana Lui divino -umană, deschizându -ne astfel și nouă calea către Tatăl:
„Astfel Hristos a urcat pentr u noi și dincolo de ceruri, ca primul dintre noi și ca pârga
noastră”219.
Venirea Duhului Sfânt în lume nu va rămâne fărăr urmări imediate. Prima urmare
pe care o va produce coborârea Duhului va fi vădirea lumii. Ce înseamnă că va vădi lumea?
Înseamnă că v a descoperi toate faptele rele, iar acestea îi vor osândi pe cei ce nu au crezut
în Hristos: „atunci când va lucra Duhul Sfânt faptele și semnele pe care vi le -am prezis Eu
(…) ei vor cădea sub o judecată mai aspră și sub o osândă mai mare”220.
Iar acestă vădire se va desfășura în trei direcții: vădirea păcatului, a dreptății și a
judecății: „Și El, odată venit, va vădi lumea de păcat și de dreptate și de judecată: de păcat,
pentru că ei nu cred în Mine; de dreptate, pentru că Eu mă duc la Tatăl Meu, iar v oi nu Mă
veți mai vedea; și de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat”(v. 8 -11).
În continuare vom analiza pe rând ce însemnă fiecare dintre aceste trei direcții.

218 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 43 0.
219 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 982.
220 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 428.

54
Când se referă la vădirea de păcat, Hristos vrea să spună că Duhul Sf ânt va fi cel
care „va lua orice scuză, și -i va face să vadă că păcatele lor sunt de neiertat”221. Iar păcatul
cel mai mare, păcatul central, este descoperit în continuare, acesta fiind necredința în El. Și
de ce este acest păcat cel mai mare? Deoarece prin credință putem birui alte păcate, „orice
păcat poate fi vindecat dacă credem în Hristos”222. Mântuitorul le oferă, prin harul Duhului
Sfânt și prin mâinile Apostolilor și minuni, ca adjuvante pentru credința în El, iar când ei,
cei din lume „vor vedea prin m âinile ucenicilor făcându -se întru Duhul semne mari și
minuni și nici așa nu vor crede”223, doar atunci vor fi pedepsiți pentru necredința lor.
Dreptatea este o altă direcție asupra căreia se îndreaptă vădirea Duhului. Hristos
arată că El merge la Tatăl ia r oamenii nu îl vor mai vedea. Iar premisa, sau cauza acestui
lucru este faptul că El a fost cu adevărat drept. Pentru evrei Hristos nu era atât de drept, nu
era neprihănit. Însă El le mărturisește Apostolilor în apropriere morții Sale: „Eu am dus o
viață nepătată, și iată dovada: eu mă duc la Tatăl Meu”224. Urcarea la Tatăl este așadar
dovadă a vieții lui neprihănite, pe care iudeii nu au înțeles -o, răstignindu -l pentru
neînțelegerea lor: „drept fiind și viață fără de prihană viețuind, fără de dreptate sunt omorât
de dânșii”225. Dreptatea lui Hristos este accentuată și de faptul că El nu merge la Tatăl „doar
pentru un ceas, ci pentru a rămâne acolo întotdeauna”226, arătând astfel petrecera lui „cea
veșnică la Tatăl”227.
Iar în al treilea caz, Duhul este anunțat c a cel ce va veni să vădească lumea și de
judecată. Lucrarea aceasta a Duhului are rolul de a convinge că Hristos, „l -a învins pe
vrăjmaș, pe stăpânul acestei lumi”228. Ce înseamnă că „stăpânitorul acestei lumi a fost
judecat”(v. 11)? Judecarea lui a constat în aceea că „prin moartea lui Iisus, el a pierdut
dreptul să -i acuze pe cei mântuiți”229.
După ce încheie această parte, în care între versetele 8 -11 este prezentată
viitoarea lucrare a Duhului Sfânt în lume, Hristos continuă prin a explica lucrarea Duhului
Sfânt în Biserică .

221 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evangh elia de la Ioan , p. 428.
222 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 677.
223 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 381.
224 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 428.
225 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 381.
226 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 428.
227 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 381.
228 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la E vanghelia de la Ioan , p. 428.
229 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 679.

55
Când spune „încă multe am a vă spune, dar nu le puteți purta acum”(v. 12), putem
înțelege cuvântul multe din două puncte de vedere: în primul rând, Hristos poate arăta prin
acest cuvânt că „știe mai mult decât a spus în timpul vieții Sale pământești”230, iar în al
doilea rând, prin acest multe, se poate ca Hristos să se fi referit la detalii, lipsind cel mai
probabil „poate numai în mare măsură instrucțiunile de utilizare ”231. Chiar dacă privim din
prima perspectivă sau din cea de -a doua, un lucru rămâne cert: Duhul Sfânt este cel care va
descoperi și acele multe pe care Hristos nu le spune.
Momentul venirii Duhului Sfânt va fi cu adevărat un moment de bucurie: „Dar
când va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi întru tot adevărul; că nu de la Sine
va grăi, ci cele ce va auzi va grăi și pe cele viitoare vi le va vesti”(v. 13). Din acest text
observăm că rolul Duhului Sfânt nu este de a ne conduce la adevăr, ci „întru” adevăr, în
interiorul lui, în ființa lui. Spunea vredni cul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania, că
omenirea nu era capabilă să cuprindă dintr -o dată totatlitatea adevărului, iar pentru aceasta
și revelația este cumva incompletă, desăvârșindu -se în timp și numai prin lucrarea Duhului
Sfânt în Biserică.
De asemenea, Hristos spune despre Duhul că ne „va călăuzi spre tot adevărul”(v.
13). Această exprimare este problematică, deoarece Hristos s -a autodeclarat pe Sine drept
adevăr: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”(In. 14, 6). Iar acum, spune că de fapt doar Duhul
va aduce „tot adevărul”? Când Hristos vorbește despre „tot adevărul” nu vrea să zică „un
adevăr nou”: „ tot adevărul nu este un adevăr nou , ci un adevăr dezvoltat, ale cărui principii
au fost date de Iisus în timpul vieții Sale pământești ”232. Din aceste cuvinte putem înțelege
și raportul dintre Cele 4 Evanghelii și celelalte scrieri din Canonul Noului Testament:
Evangheliile sunt temelia, iar celelalte scrieri sunt dezvoltări a ceea ce s -a sris inițial în cele
dintâi.
Că Duhul Sfânt nu a v enit să transmită o altă e vangheli e, un alt adevăr, ne
mărturisește în continuare Hristos, care spune că Duhul Sfânt va vorbi „cele ce va auzi”(v.
13). Cu alte cuvinte, în acest text găsim argumentul esențial care ne arată că Duhul Sfânt
nu vine să vorbeas că altceva decât a vorbit Fiul, care, la rândul Lui, nu a vorbit altceva
decât i -a zis Tatăl să vorbească. Practic, rolul Duhului Sfânt este de a le aminti Apostolilor

230 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 681.
231 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 681.
232 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 682.

56
cuvintele lui Hristos, pentru ca ei, la rândul lor, să le propovăduiască mai departe
neamurilor: „Duhul Sfânt vă va învăța și vă va face să vă amintiți”233.
Duhul Sfânt va lua din cele ale lui Hristos: „Acela Mă va slăvi, pentru că dintru
al Meu va lua și vă va vesti. Toate câte le are Tatăl, ale Mele sunt; de aceea am zis că dintru
al Meu va lua și vă va vesti”(v. 14-15). Slăvirea lui Iisus se realizează tocmai prin aceea că
Duhul se inspiră de la Iisus. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt nu doar că nu spune nimic nou,
ci el nu se opune nici un moment cuvintelor lui Iisus: „El nu va zice nimic contr ar, nimic
care ar fi numai a lui, nimic străin de învățătura Mea”234.
Observăm așadar care este misiunea Duhului Sfânt în Biserică: El nu vine cu
dorința de a transmite anumite învățături noi proprii Lui, ci El are rolul de a aminti
Apostolilor cuvintele s puse de Hristos. Și totodată, aici ni se arată cât de minunată este
colnucrarea celor Trei Persoane Teimice, care împart aceeași ființă: în primul rând, Hristos
este cel care afirmă „cuvintele pe care Eu vi le grăiesc, nu de la Mine le grăiesc, ci Tatăl –
Cel ce rămâne întru Mine – Își face lucrurile Sale”(In. 14, 10), arătând că tot ceea ce El
vorbește este de la Tatăl; după aceea, vorbind despre Duhul, spune că „Acela mă va slăvi,
pentru că dintru al Meu va lua și vă va vesti”(In. 16, 13).
Astfel că, opera de mântuire a lumii nu este o operă solitară, la care participă
dintru început doar Hristos, realizând -o la momentul considerat de El oportun, ci este o
conlucrare, o colaborare a celor Trei Persoane divine, deținând fiecare în parte un rol și
apărân d în isorie la un moment bine definit: „Tatăl promite și pregătește, Fiul începe și
realizează, iar Sfântul Duh continuă și desăvârșește mântuirea noastră, într -o deplină unitate
de acțiune”235. Din această cauză nu trebuie nici măcar să punem la îndoială ex istența a trei
evanghelii, sau existența a trei adevăruri, ci este clar că există doar o Evanghelie și un
Adevăr revelate de Tatăl, propovăduite de Fiul și desăvârșite de Duhul Sfânt.

II.2.d) Rugăciunea lui Iisus(In.17)

După ce își termină de rostit, într -o anumită măsură, propiul Său testament
înaintea Apostolilor, și anume cele trei mari Cuvântări de Despărțire, Hristos le oferă din
nou celor 11 Apostoli, fără Iuda, care a fost decăzut, un exemplu de rugăciune. Bineînțe les
că nu este prima situație de acest fel în care îl regăsim pe Mântuitorul, însă spre deosebire

233 Sfântul Ioan Gură de Aur, Com entar la Evanghelia de la Ioan , p. 429.
234 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 429.
235 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, p. 96.

57
de alte rugăciuni, aceasta este fără îndoială „cea mai lungă rugăciune a lui Iisus realtată în
Noul Testament”236.
Cu alte cuvinte, după ce le -a dat o lungă serie de sfaturi, de îndemnuri, acum
Hristos purcedea în a ne arăta nouă exemplul rugăciunii. Fără îndoială, rugăciunea
reprezintă „sufletul oricărei religii”237.
Din conținutul acestei rugăciuni, observăm că, pe bună dreptate, este numită
„Rugăciunea Arhi erească” sau „Rugăciunea de mare preot”. Hristos se adresează aici
pentru El, pentru Apostoli și pentru toți cei care vor crede. Prin cuvintele pe care le înalță
către Tatăl, Hristos „intervine ca un preot pentru ai Lui , și acționează foarte clar ca marele
preot definitiv al lui Israel și al tuturor popoarelor”238. Iar sursa acestei denumiri pe care o
poartă această rugăciune este, cel mai probabil, David Chytraeus.
Cu toate că în această rugăciune nu regăsim o expunere sistematică de idei,
precum în Cuvântă rile de despărțire, vom încerca în cele ce urmează, să facem o împărțire
a acesteia, pentru a ne facilita înțelegerea textului biblic. Motivele pentru care nu regăsim
un schelet foarte bine conturat, pe anumite idei, sau într -un fel scolastic, este generat tocmai
de caracterul acestei rugăciuni, care este în sine o rugăciune, fără îndoială, dar care are
caracterul mai mult înclinat spre „ o convorbire pe care -o avea Fiul cu Tatăl Său”239.
Revenind, vom împărți această rugăciune, precum majoritatea exegeților au făcut -o în trei
părți și un epilog: prima parte, cuprinzând rugăciunea lui Iisus pentru Sine(In. 17, 1 -5), cea
de-a doua parte, cuprinzând rugăciunea pentru cei 11 Apostoli, care erau de față(In. 17, 6 –
19), cea de -a treia parte, cuprinzând rugăciunea pe ntru toți cei ce vor crede în dumnezeirea
lui Hristos în urma propovăduirii Apostolilor(In. 17, 20 -23) și epilogul(In. 17 , 24-26).
Prima parte, debutează așadar, cu ideea că Hristos începe să se roage, ridicându –
și ochii la cer: „Acestea a vorbit Iisus ș i, ridicând ochii Săi la cer, a zis”(v. 1). Ridicarea
ochilor spre cer este înțeleasă ca o ridicare a sufletului desupra celor pământești. Omul,
ființă limitată, își manifestă prin ridicare ochilor singura modalitate prin care își poate
transpune sufletul desupra condiției efemere în care trăiește, datorită faptului că omul „care
se roagă trebuie să se înalțe deasupra celor pământești”240, iar ridicarea ochilor este singura
modalitate valabilă.

236 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 705.
237 Dionisie STAMATOIU , „Rugăciunea arhierească. Comentariu. Locul și timpul rostirii. Denumirea”, în:
Mitropolia Olteniei , nr. 7-9 (1978), p. 370.
238 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 705.
239 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 439.
240 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 706.

58
Ridicarea ochilor către cer poate trăda în unele situații vanit ate, însă aici nu este
cazul. Aici, singurul lucru pe care îl trădează ridicarea ochilor la cer este acela că Hristos
nu mai avea „nici un gând pământesc și lumesc, ci inima, sufletul, mintea, cugetul, le
închină întru cugetarea și vederea lucrurilor cereș ti, mai presus de lume”241. Astfel, ridicatul
ochilor către cer ne indică în această situație că Hristos se pregătea să spună o rugăciune.
După această scurtă introducere, Hristos își începe în mod direct rugăciunea:
„Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să te preaslăvească, precum
I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe car e Tu i -ai dat
Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și
pe Iisus Hristos, pe care L -ai trimis”(v.1 -3).
Hristos folosește aici cea mai sinceră și mai directă adresare: „Părinte” sau
„Tată”. Și prin aceasta ne învață și pe noi să nu folosim o grămadă de titluri când ne rugăm
, ci să spunem, simplu, „Tată”. Și este cât se poate de corectă această adresare, deoarece
fiecare în parte suntem fii, cu toate că doar Unul este Fiul izvorât din ființa Tatălui , noi
fiind „niște copii adoptivi, prin har”242.
După toate câte s -au petrecut de -a lungul activității Sale pământești, Hristos stă
în fața Tatălui, și îi comunică faptul că „a venit ceasul”(v.1). Venirea ceasului reprezintă
finalizarea activității de pe pământ, „î nseamnă că activitatea Domnului Hristos pe pământ
a luat sfârșit, s -a încheiat”243, dar nu și a legăturii cu oamenii care va continua în eternitate.
Arătând că tot ce avea de făcut pe pământ s -a încheiat, Hristos se roagă pentru
Sine: „Pr easlăvește pe Fiul Tău”(v.1). Apare astfel această rugăciune, care are valențe
eminamente singulare, adică pare că Hristos a uitat aici că a venit pentru umanitate, și se
roagă doar pentru Sine. Chiar dacă ar fi fost așa, nu este cu nimic de condamnat faptul că
însuși Hrist os, dar care purta întreagă firea omenească, alege să se roage mai întâi pentru
El, cu câteva momente înainte de moarte pe care știa că o avea de îndurat. Însă, prin această
preaslăvire, Hristos aduce o întreită rugăciune: pentru El, deoarecele Pătimirile erau ale
Lui, erau modul suprem de slăvire a Lui, pentru oameni, deoarece prin asumarea firii
omenești Hristos concentrează întreaga umanitate în Pătimiri, și explicit în preaslăvire, și
nu în ultimul rând, cumva „pentru Tatăl”, deoarece preaslăvirea Fiulu i generează
preaslăvirea Tatălui, pe care o enunță în continuarea rugăciunii.

241 Olga GRECEANU , Meditații la Evanghelii , Sophia, București, 2010, p. 246.
242 D. STAMATOIU , „Rugăciunea arhierească. Comentariu. Locul și timpul rostirii. Denumirea”, p. 556.
243 Ioan CONSTANTINESCU , „Rugăciunea arhierească a Domnului nostru Iisus Hristos”, în: Ortodoxia , nr. 3
(1983), p. 372.

59
Trebuie să remarcăm din nou, libertatea cu care alege Hristos să pătimească, fără
vreum îndemn, fără vreo obligație, ci de bună voie. Și tocmai Pătimirile se arată precum o
dorință care trebuie stisfăcută de Persoana lui Hristos. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur
se întreabă: „Cum va merge El împotriva Sa la moarte și involuntar, El care o cere și i se
roagă pentru aceea, El care o numește slavă, nu numai a celui ce trebuie să fie răstignit, ci
și a Tatălui Său?”244. Așadar rugăciunea aceasta arată din nou asumarea de bunăvoie a
Pătimirilor de către Hristos.
În continuare, vorbind despre preaslăvire, Hristos pune în fața Tatălui tot ceea ce
a săvârșit El pe pământ, ca premisă pe ntru preaslăvirea pe care Hristos o dorea din partea
Tatălui: „Eu Te -am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l -ai dat să îl fac, l -am
săvârșit. Și acum preaslăcește -Mă Tu, Părinte, la Tine însuți, cu slava pe care am avut -o la
Tine mai înainte d e a fi lumea”(v. 4 -5).
Modul în care Tatăl a fost preaslăvit a fost prin realizarea lucrării. Prin „lucrare”
înțelegem „propovăduirea credinței celei mântuitoare, prin care să se refacă ființa morală a
omului, să se desăvârșească, să se ridice la Dumneze u”245, sau, cu alte cuvinte, „mesajul
Lui și faptele Lui și culminează cu moartea Sa ispășitoare pe Cruce”246.
Lucrarea pe care a săvârșit -o Hristos a reprezentat preaslăvirea Tatălui pe
pământ, deoarece „Tatăl era slăvit în cer, având slava pe care i -o dă n atura Sa, și fiind
închinat de îngeri”247. Sfântul Teofilact al Bulgariei mai adaugă câteva elemente acestei
adresări, arătând respectul pe care îl arăta Hristos față de Tatăl: „Cu cuviință a adăugat
aceasta: „pe pământ”, căci în Ceruri era proslăvit, de Îngeri fiind închinat; iar pământul nu –
L cunoștea pe El”248.
Observăm cum rugăciune lui Hristos pentru Sine se concentrează cu predilecție
asupra unei singure teme, și anume preaslăvirea Sa de către Tatăl. El era Dumnezeu
adevărat, având în Persoana Sa fire a dumnezeiască întreagă, însă lipsea și preaslăvirea
deplină a trupului Său uman, aceasta fiind, de altfel, ultima Lui dorință, dorință ce se putea
îndeplini doar prin biruința morții cu trupul omenesc, tocmai de aceea, aici Hristos își
dorește atât de mul t preaslăvirea, deoarece „natura Sa trupească n -a fost slăvită încă, nu și –
a dobândit încă nestricăciunea, n -a luat parte la acest tron regesc”249.

244 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 439.
245 O. GRECEANU , Meditați i la Evanghelii , p. 249.
246 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 710.
247 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 441.
248 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 395.
249 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 442.

60
Aceasta este, așadar rugăciunea lui Iisus pentru Sine, în care cere de la Tatăl să
fie preaslăvit, deoarece preaslăvirea Fiului generează preaslăvirea Tatălui. Și suntem
încredințați că rugăciunea lui Hristos a fost ascultată, de către Sfântul Apostol Pavel, care
spune următoarele cuvinte: „Ci pe Cel puțin micșorat față de îmgeri, pe Iisus, îl vedem
încununat cu slavă și cu cinste, din pricina morții pe care a suferit -o”(Evr. 2, 9).
Cea de -a doua parte, prezintă, după cum aminteam anterior, rugăciunea lui Iisus
pentru Apostolii săi. Însă în cadrul acestei rugăciuni există o parte în care rugăciunea lui
Hristos se intensifică, parte asupra căreia ne vom opri puțin pentru a o analiza: „Și Eu nu
mai sunt în lume, iar ei în lume sunt, și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește -i în numele
Tău, în care mi i -ai dat, ca să fie una precum suntem și noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi
păzeam în numele Tău pe cei ce Mi i -ai dat; și i -am păzit și n -a pierit nici unul dintre ei,
decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și acestea le grăiesc
în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei”(In. 1 7, 11 -13).
Hristos se roagă acum ca și cum ar fi murit deja, simțind că Apostolii au rămas
singuri și au nevoie de ocrotire din partea Tatălui. De aceea rugăciunea lui Iisus se
intensifică adresându -se prin cuvintele: „Părinte Sfinte”. Această clipă a mor ții mai
apropiată ca oricând îl face pe Hristos să devină mai insitent cu rugăciunea, poate chiar
presant, cerând ocrotire pentru Apostoli: „Rugăciunea devine din ce în ce mai presantă,
căci El va muri atât de curând, încât socotește că nici nu mai e în lu me, așadar Apostolii
Lui sunt cu desăvârșire singuri”250.
Datorită firii divine pe care o avea întreagă, Hristos știa ce o să îi aștepte pe
Apostoli. Știa că ei îl vor asculta și vor merge să propovăduiască Cuvântul Lui în toată
lumea, lovindu -se însă de nenumărate opoziții: „mergând până la marginile lumii să
vestească cuvântul Evangheliei, Apostolii vor avea de înfruntat opoziția lumii păgâne, cu
prețul vieții lor”251.
Aceată dorință de protecție, de ocrotire a Apostolilor din partea Tatălui era o
garanț ie a reușitei misiunii acestora. Cu câteva zile înainte de Pătimiri, Apostolii devin
supărați, iar în momentul Rugăciunii Arhierești, putem presupune că supărarea lor,
tulburarea lor a ajuns până la paroxism. De aceea, singura modalitate de a -i calma, era
încredințarea în mâna autorității supreme a Tatălui: „pentru a -i consola și întări în misiunea
lor, El cere ajutorul și protecția Tatălui ceresc”252.

250 O. GRECEANU , Meditații la Evanghelii , p. 255.
251 D. STAMATOIU , „Rugăciunea arhierească. Comentariu. Locul și timpul rostirii. Denumirea”, p. 560.
252 I. CONSTANTINESCU , „Rugăciunea arhierească a Domnului nostru Iisus Hristos”, p. 377.

61
Aveau nevoie de acest lucru. Mintea omenească este atât de slabă încât, în
momentul despărțirii de cei drag i, este copleșită de emoții care nu o mai lasă să gândească
limpede. Cu atât mai mult Apostolii când se gândeau că vor rămâne singuri, când se
gândeau că vor rămâne fără Cel care a dat lumină orbilor, a înmulțit pâinile, a înviat morți.
În acele momente au uitat tot ce le -a zis Hristos. Au uitat că de fiecare dată când le spunea
că va avea de suferit, încheia prin anunțarea Învierii. De aceea erau ei triști. Iar
intensificarea rugăciunii acea în primul rând o cerinț ă urgentă, iar în al doilea rând, cerința
ca ei să fie păziți în misiunea lor.
După această dorință exprimată, Hristos își continuă rugăciunea, cerând de data
aceasta unitatea Apostolilor, având ca model unitatea dintre Tatăl și Fiul. Unitatea este cel
mai bun mod pentru o reușită deplină. În mom entul în care gândurile celor care doresc să
realizeze același lucru consună, lucru de îndeplinit este ca și îndeplinit. În cazul Apostolilor,
scopul comun era vestirea cuvântului Evangheliei, scop care nu se putea realiza decât dacă
„vor avea dragoste înt re dânșii și nu se vor dezbina, nebiruiți vor fi și nici un rău nu îi va
stăpâni pe dânșii”253.
Modelul unității este unitatea Tatălui cu Fiul. Ce ideal înalt! Ce culme greu de
atins! O culme poate imposibil de atins. Tatăl și Fiul au aceeși fire , de aceea „unirea lor (a
Apostolilor) nu poate să ajungă la perfecțiunea divină ca cea a Tatălui cu Fiul. Dar se poate
modela după cea divină”254. Apostolii nu pot avea aceeași fire, biologic vorbind, însă pot
ajunge la o unitate deplină prin practicarea virtuților . Cu sigurață că și Hristos nu cere aici
o unitate ființială a Apostolilor ci, de fapt, cere o „unitate perfectă a spiritului, a inimii, a
credinței și a iubirii”255. Această unitate poate deveni asemenea unei unității ființiale, însă,
pentru ca ea să aibă se ns, „presupune existența legăturii personale a fiecărui ucenic cu
Dumnezeu și Iisus Hristos”256. Iar în momentul în care, vreun ucenic rupe legătura cu Tatăl
prin a cceptarea unei învățături eretice, unitatea este distrusă.
În continuare, Hristos își pune înaintea Tatălui realizările Lui, și anume faptul că
atâta timp cât El a fost alături de Apostoli, i -a păzit. Atât duhovnicește, arătându -le lor
Calea cea adevărată, cât și fizic, după cum observăm în momentul în care Iuda, alături de
oamenii fariseilor vin în grădina Ghetsimani pentru a -L prinde pe Hristos, iar Acesta le cere

253 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 399.
254 I. CONSTANTINESCU , „Rugăciunea arhierească a Domnului nostru Iisus Hristos”, p. 377.
255 O. GRECEANU , Meditații la Evanghelii , p. 257.
256 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 718.

62
să îi lase în pace pe Apostoli: „Deci, dacă mă căutați pe Mine, lăsați pe aceștia să se
ducă”(In. 18, 8).
Iar ca efect al acestei păziri, Hristos ara tă că nu a pierdut pe nici unul dintre cei
care i -au fost încredințați. Astfel, Hristos „nu a pierdut nici un ucenic din cauză că nu a avut
grijă de El și că niciunul din ei nu a căzut pradă diavolului”257. Nici cât a trăit El și nici până
la sfârșitul veacu rilor, nu va exista om care să nu beneficieze de grija lui Iisus, sau să fie
dat diavolului fără intervenția lui Hristos.
Bineînțeles că există și o excepție, iar această excepție poartă numele Iuda. Hritos
se arată dezamăgit și face aici o constatare, sp unând că nu a pierdut pe nici unul, decât „fiul
pierzării”. Hristos nu îl numește în mod direct, ci îi îmbracă persoana sub mantia acestei
formulări, desemnând aici un om care este pierdut, este osândit. Cu toate acestea, și Iuda a
beneficiat de iubirea lu i Hristos, iar căderea lui nu se datorează lui Hristos, ci păcatului pe
care acesta nu a reușit să și -l smulgă din inimă: „nu se va pierde din greșeala Mea, nu se va
pierde pentru că a fost respins și părăsit. Căci dacă ei se retrag în mod voit, eu nu -o voi
atrage cu forța”258.
După ce sfârșește această parte, Hristos practic anunță oficial că perioada lui de
petrecut pe pământ s -a încheiat, urmând ca acum să se întoarcă la locul pe care îl dorea cu
atâta ardoare, și anume alături de Tatăl, aducând pentru tot universul restaurarea cea mult
dorită și așteptată. Această bucurie pe care o trăiește Hristos trebuie să o trăiască și
Apostolii deoarece prin „rugăciunea de mare preot sunt încredințați Tatălui, care alungă
toată frica și îngrijorarea”259.
În cea de -a treia parte a Rugăciunii Arhierești, Hristos se roagă pentru toți cei
care vor ajunge să creadă în El, în urma propovăduirii Apostolilor și a urmașilor lor până
la sfârșitul veacurilor. Hristos practic anticipează prin aceste cuvinte apariția unei biser ici
mondiale260, rugându -se pentru toți viitorii membri ai ei.
După cum afirmă, Hristos nu a venit doar pentru Apostoli, iar „de teamă ca să nu
se creadă că El murea numai pentru Apostoli”261, adaugă aceste cuvinte: „Dar nu numai
pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor”(In. 17, 20).
Cu alte cuvinte, Hristos îi încredințează pe viitorii cititori ai acesto cuvinte, că El nu a venit
doar pentru un grup restrâns, ci Jertfa Sa a avut loc pentru întreg universul: „El S -a sfin țit,

257 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 719.
258 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 447.
259 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 720.
260 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 725.
261 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 451.

63
S-a jertfit nu numai pentru Apostoli, ci și pentru toată lumea, aducând mântuire tuturor”262.

De asemenea, această rugăciune are și rolul de a le arăta Apostolilor că ei, „prin
cuvântul lor”(v. 20), vor aduce pe alții la cunoștința lui Hristos, vor aduce pe alții la
mântuire, și astfel, le face lor din nou mângâiere: „îi mângâie pe ei prin ceea ce le -a arătat,
că multora le vor fi pricinuitori de credință și de mântuire”263. Această expresie, „cuvântul
lor” nu însemnă că Apostolii vor vorbi altceva, no utăți, ci este vorba despre „Cuvântul pe
care, Iisus L -a transmis mai departe și pe care, în perioada apostolică, Duhul Sfânt îl explică
și îl completează din însărcinarea lui Iisus”264.
Așadar, Mântuitorul își exprimă aici „primul obiectiv al rugăciunii Sa le pentru
biserica Sa”265, și anume dorința „ca toți să fie una”(v. 21). Această dorință a lui Hristos
„este dorința cea din urmă a Domnului, este testamentul scump”266 al Fiului lui Dumnezeu.
Această unitate a fost cerută Tatălui și pentru Apostoli, iar acu m este cerută
pentru toți cei ce vor crede în Hristos, deoarece doar „unitatea creează legătura cu
Dumnezeu”267. Și din nou, ca model este afișată unirea dintre Tatăl și Fiul, unire care este
atât model, dar și principiu: „relația de unire dintre Tatăl și Fi ul este și model, dar și
principiu lăuntric al acestei unități”268. Oferind drept model un ideal atât de înalt, însuși
textul scripturii ne sugerează cum trebuie să ne raportăm la această unire ființială între Tatăl
și Fiul. Consmenează textul Evangheliei cu vintele „după cum”(v. 21) sau „precum”, care
arată o egalitate perfectă dar în afara firii, adică nu o unitate perfectă a firilor creștinilor:
„acest cuvânt, precum, nu arată nici o egalitate exactă, căci nu puteau să fie una la fel, ci
pe atât pe cât era posibil oamenilor”269, și de asemenea, „acest cuvințel, precum , nu
însemnează potrivire întocmai cu de -amănuntul întru toate”270. Astfel, când facem această
comparație, trebuie să „păstrăm proporțiile dintre originalul totdeauna perfect și chipurile
imperfecte”271.

262 I. CONSTANTINESCU , „Rugăciunea arhierească a Domnului nostru Iisus Hristos”, p. 381.
263 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 403.
264 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 725.
265 I. CONSTANTINESCU , „Rugăciunea arhierească a Domnului nostru Iisus Hrist os”, p. 382.
266 D. STAMATOIU , „Rugăciunea arhierească. C omentariu. Locul și timpul rostirii. Denumirea”, p. 562.
267 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 726.
268 D. STAMATOIU , „Rugăciunea arhierească. Comentariu. Locul ș i timpul rostirii. Denumirea”, p. 562.
269 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 452.
270 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 404.
271 I. CONSTANTINESCU , „Rugăciunea arhierească a Domnului nostru Iisus Hristos”, p. 382.

64
Unitatea Tatălui cu Fiul este dată drept model și datorită faptului că astfel, văzând
ucenicii din toate timpurile unitatea dascălilor lor, vor crede în cuvintele lor. Aici, Cuvântul
se transmite pe verticală, de la Hristos la Apostoli, și de la Apostoli până la ultimul creștin
care va trăi pe pământ. Iar în momentul în care creștinii vor păzi această unitate, îl vor
cunoaște pe Învățătorul: „dacă ei păzesc învățătura pe care au învățat -o, prin ucenicii
ascultărtori îl vor cunoaște pe Învăță torul lor”272. Însă dacă între Tatăl și Fiul, și prin
extensie între Apostoli și următorii lor nu ar fi unitate, s -ar produce smiteală: „căci nimic
nu-i smintește așa pe ucenici, precum despărțirea și neunirea dascălilor”273.
În continuare Hristos arată că, pe lângă multe alte lucruri pe care le -a săvârșit, a
dat tuturor creștinilor slava pe care și El la rândul Lui a primit -o de la Tatăl, cu același scop
mult dorit de el, și anume unitatea tuturor. Această slavă pe care au primit -o Apostolii nu
poate fi ace eași cu slavă cu cea a lui Iisus. Cel mai probabil, „prin slavă înțelegem aici cel
mai bine acel a fi în Dumnezeu”274 care se referea la unitate. De asemenea, Sfântul Ioan
Gură de Aur definește cât se poate de direct această slavă: „Căci slava constă în a fi una, și
această slavă este mai mare și mai strălucită decât cea a minunilor”275. Iar interpretarea
aceasta capătă și mai multă autoritate dacă privim rodul unității la care se face referire în
această situație: „pacea și unirea atrag mai mult decât minunile ”276.
În continuare, Hristos își continuă rugăciunea sa pentru creștinii care vor crede
în El, cerându -i pe fiecare dintre ei în apropiata prezență a Lui, în împărăția Sa, pentru ca
fiecare să se poată bucura de slava Fiului lui Dumnezeu.
Rugăciunea Arhie rească a lui Hristos, cuprinsă în capitolul 17 al Evangheliei a
4-a, este o rugăciune spontană, care seamănă mai mult cu un dialog al Fiului cu Tatăl, dialog
în care Fiul își destăinuie înaintea Tatălui realizările din timpul activității Sale pământești,
și cere octotire, mânâiere pentru Apostolii pe care îi va lăsa singuri. Și cu toate că este un
dialog spontan, din el putem extrage câteva idei dogmatice și moral -sociale277.
Între ideile dogmatice cuprinse în această rugăciune se numără anumite învățături
despre Dumnezeu -Tatăl, referitoare la ființa și atributele Sale, la veșnicie, la atotputernicie,

272 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 452.
273 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 404.
274 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 727.
275 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 452.
276 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 452.
277 Simion TODORAN , „Idei dogmatice și moral -sociale în «Rugăciunea arhierească»”, în: Glasul Bisericii ,
nr. 9-10 (1982).

65
la sfințenie, despre Dumnezeu -Fiul, referitoare la unitatea Lui cu Tatăl, la egalitatea Lui în
slavă și putere cu Tatăl și la rolul Fiului în iconomia mântuiri i.
Iar în ceea ce privește ideile moral -sociale, Rugăciunea Arhierească vorbește
despre unitatea Apostolilor și a Bisericii, având ca model și principiu unitatea dintre Tatăl
și Fiul, despre iubire, ca fundament al acestei unități, despre sfințenie, pe care f iecare om o
deține ca posibilitate și despre cunoașterea lui Dumnezeu.
În concluzie, Rugăciunea Arhierească este cea mai complexă rugăciune, și de
asemenea, ultima rugăciune pe care Hristos o face, pentru Apostoli și pentru viitorii creștini.
Și cu toate că este atât de complexă, ea apare datorită unui dialog al Fiului cu Tatăl, însă cu
toate acestea ea nu își pierde din însemnătate, reducându -se practic la un simplu dialog, ci
rămâne una dintre cele mai puternice rugăciuni pe care le -a auzit vreodată cin eva, împletind
în ea atât o rugăciune pentru Sine, cât și o rugăciune pentru Apostoli și pentru toți cei ce
vor crede în Fiul lui Dumnezeu.

66

CAPITOLUL III: PĂTIMIRILE LUI HRISTOS

Pătimirile au fost evenimentul fix înspre care s-a orientat toată misiunea de pe
pământ a Mântuitorului. Ele reprezentau finalitatea acestei activități de restaurare a omului
căzut prin păcat, restaurare pe care doar un dumnezeu -om o putea realiza, dar nu reprezintă
finalul activității lui Hristos, car e va continua până la sfârșitul veacurilor prin purtarea de
grijă a Duhului Sfânt.
Relatarea ioaneică a Pătimirilor diferă într -o anumită măsură față de relatările
celorlalți 3 evangheliști, unele episoade fiind omise, iar altele, inedite, adăugate. Cu to ate
aceste, este de remarcat că în istorisirea Pătimirilor, Evanghelistul Ioan se apropie cel mai
mult de relatările Sinopticilor, iar motivul acestei apropieri este aceea că Pătimirile lui
Hristos reprezintă „o parte a Evangheliei care a dobândit dintru -nceput, în tradiția
creștinismului dintâi, o formă stabilă”278.
Revenind la distincția dintre relatarea ioaneică și cele ale sinopticilor, Evanghelistul
Ioan se distinge de ceilalți prin perspectiva teologică pe care o au Pătimirile și moartea lui
Hristos, a ccentuând partea simbolică și teologică a acestor evenimente.
Aminteam anterior de unele părți omise de în Evanghelia a patra și de altele,
introduse pentru prima dată doar în Evanghelia a patra. În cele ce urmează vom enumera
câteva dintre aceste părți o mise și adăugate.
Din grupul părților omise de evanghelistul Ioan fac parte următoarele: sărutarea lui
Iuda și împrăștierea Ucenicilor; lipsa scenelor în care Hristos era batjocorit de cei ce îl
vedeau răstignit; omite prezența celor doi tâlhari răstigniți alături de El; lipsește strigătul

278 Constantin PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, în: Mitropolia
Olteniei , nr. 1 -4 (2003), p. 44.

67
plin de durere: „Eloi, Eloi, lama sabahtani?”(Mc. 15, 34); lipsește istorisirea evenimentelor
în care este implicată întreaga creație: întunecarea soarelui, învierea morților etc.
Iar din grupul părților noi, pe care le regăsim doar la evanghelistul Ioan fac parte
următoarele: reacția celor care vin să îl aresteze pe Iisus în momentul în care Hristos se
descoperă prin cuvintele „Eu sunt”: „Atunci când le -a spus: Eu sunt, ei s -au dat înapoi și
au căzut la pământ”(In. 18, 6 ); dialogul purtat cu arhiereul Anna; procesul roman realizat
de Pilat, în special cele două mărturisiri ale lui Pilat: „Iată Omul”(In. 19, 5) și „Iată
împăratul vostru”(In. 19, 14); împărțirea hainelor între ostași; episodul cu Ucenicul iubit
căruia Hrist os i-o încredințează pe Fecioara Maria279.
Astfel, fiecare dintre cele două părți, și anume Evangheliile Sinoptice și
Evangheliea lui Ioan își urmăresc propriul fir roșu care îi va conduce pe fiecare spre scopul
propus. Pe de o parte, relatările sinopticilor se vor remarca prin scoaterea în evidență a
părții tragice pe care aceste evenimente a generat -o, a părții umilitoare, accentuându -se într –
un fel smerirea supremă a lui Hristos, smerenie presărată cu pălmuiri, cu scuipări, cu
lovituri de bici, iar pe de a ltă parte, relatarea ioaneică „nu insistă asupra dimensiunii
tragice, umilitoare sau dureroase a evenimentelor”280, ci se concentrează asupra realizării
operei de mântuire a întregului univers.
În continuare, vom analiza, pe rând, evenimentele centrale ale Pătimirilor
Mântuitorului, așa cum sunt relatate în Evanghelia Sfântului Ioan.

III.1.Prinderea lui Iisus (In. 18, 1 -12)

După ce Mântuitorul le oferă Apostolilor ultimele sfaturi și ultimele mângâieri
înainte de moartea Sa, și după ce își termină convorbirea cu Tatăl, sau, altfel spus,
Rugăciunea Arhierească, merge alături de cei unsprezece Apostoli dincolo de pârâul
Chedron , sau pârâul Cedrilor. În partea estică a acestui pârâu se afla o grădină, pe versantul
Muntelui Măslinilor281.
Grădina aceasta era cunoscută de către Apostoli, deoarece „adesea Iisus și ucenicii
Săi se adunau acolo”(v. 2). Sfântul Evanghelist Ioan îi dă ac estei grădini și o valoare
simbolică. Grădina este locul în care gravitează Pătimirile lui Hristos. Ele încep în locul

279 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, pp. 44 –45.
280 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 4 5.
281 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 735.

68
„unde era o grădină”(v. 1) și se termină, de asemenea, tot în locul în care „era o grădină”(In.
19, 41)
De asemenea, există o strânsă r elație între grădina Edenului și grădina Ghetsimani,
deoarece prima a fost locul în care s -a consumat prima mare dramă a istoriei, iar cea de -a
doua a fost locul unde s -a pus început unei biruințe universale. Această „grădină” prezentată
de evanghelistul I oan se referă la „paradisul pământesc, în care Adam a fost pus la încercare
și a căzut în păcat, în timp ce Iisus, Noul Adam, a biruit, ieșind învingător”282. Sfântul
Teofilact observă și el, la rândul lui această relație între grădina Edenului, în care nu a căzut
doar Adam, ci tot neamul omenesc, și grădina Ghetsimani, unde toți cei căzuți primesc
posibilitatea unui nou început: „Căci în grădina Raiului căzând noi, în grădină am văzut
Patima lui Hristos cea mântuitoare luând începere și îndreptându -le pe toa te cele ce mai
înainte erau stricate”283.
Trecând, astfel, pârâul Chedron, Hristos se îndrepta alături de Ucenici spre grădina
Ghetsimani, știind că ceasul morții este extrem de apropiat. De asemenea, faptul că Ucenicii
aleg, fără ezitare, să îl urmeze, șt iind pericolul la care se expun, ne demonstrează rodul
cuvintelor de mângâiere ale Mântuitorului, pentru că nu ar fi ieșit alături de El dacă nu le –
ar fi trecut disperarea. Chiar și aici Hristos le arată că El, merge singur spre Pătimiri, doar
pentru a -i mai mângâia odată pe Ucenici: „el îi face pe ucenici să vadă că merge în mod
voluntar la moarte, ceia ce trebuia să -i mângâie foarte mult”284.
Locul pe care îl alege Hristos nu era unul secret, deoarece chiar și Iuda, cel care îl
vânduse, cunoștea acest loc . Astfel, este exclusă din start părerea potrivit căreia Hristos se
retrage în bezna nopții într -o grădină pentru a se ascunde de cei ce -l căutau. Hristos alegea
aceste locuri liniștite, „pentru că locurile singuratice și locașurile cele de liniște le vâna
Domnul”285, departe de agitația cotidiană a cetății, pentru a le putea comunica Ucenicilor
unele învățături mai adânci, mai tainice, pe care nu toată lumea le auzea.
Iuda era convins că și în această seară, Hristos se va retrage alături de Ucenici în
același loc, probabil unde și el a fost alături de cel pe care L -a trădat , cu atât mai mult cu
cât erau aproape Paștile iudeilor și se gândea că acum vor merge în liniștea nopții pentru a
le vorbi despre Paști.

282 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 48.
283 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 409.
284 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 457.
285 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 407.

69
Având această desfășurare în minte, Iuda, alături de slujitorii arhiereilor și ai
fariseilor și de o „oaste”, care cel mai probabil era un detașament de soldați romani plătiți
de către sinedriști286, și care aveau rolul de supraveghetori în cazul în care lucrurile ar fi
luat o turnură care putea dis turba liniștea cetății aflate sub Împăratul Romei. Toți aceștia,
înarmați cu felinare, cu făclii și cu arme merg, în frunte cu Iuda, spre grădină, pentru a -L
prinde ce Cel ce prin prinderea Sa avea să libereze tot neamul de sub osânda lui Satan.
Pregăti rea personalului care avea sarcina de a -l aresta pe Iisus era una temeinică,
după cum am menționat, mergând cu felinare și făclii. Credeau că Iisus se va ascunde. Sau
se așteptau ca vreunul dintre Apostoli să se dea drept Iisus penru a -L scăpa pe Învățător de
Pătimiri. Însă, spre surprinderea lor, Hristos, în nemăsurata lui iubire de oameni, mai face
un pas pentru a -i îndrepta pe toți, și anume iasă în întâmpinarea lor, de bunăvoie, arătând
că doar din voia Lui va fi prins și va pătimi, și nu din dorința al tora. El vrea să îi ajute să
conștientizeze ce fac: „israeliții Îl prind pe Mesia al lor și oamenii pe Creatorul lor cu săbii
și ciomege, în întunericul care este simbol pentru starea lor”287.
Hristos se arată înaintea lor și îi întâmpină, întebându -i pe ci ne caută. Răspunsul lor
a fost cel așteptat: îl căutatu pe Iisus Nazarineanul. În urma acestui răspuns, Hristos se
revelează lor, putem spune că are loc chiar o teofanie, deoarece răspunde prin cuvintele
„Eu sunt”. Cu siguranță că între ostașii care au ven it după Hristos exista o oarecare frică,
deoarece se temeau de un posibil contratac al Apostolilor. Iar această frică, această teamă,
se accentuează când Hristos face această teofanie, teofanie care „îi face pe oameni să cadă
la pământ de teama lui Dumneze u”288. În acel moment ei cad la pământ, cădere care avea
să simbolizeze „căderea de obște a nemului iudeilor , care, mai pe urmă a venit asupră -le
pentru moartea lui Hristos”289.
Această ieșire înaintea celor care aveau să îl prindă nu este cauza păcatului sau al
greșelii lor. Hrisos, dându -se lor de bunăv oie, nu îi îndemnă pe ei la păcat, ci, prin această
arătare, Evanghelistul înțelege că nu mai există nici o speranță ca Iuda și soborul său să se
mai întoarcă, deoarece „El a făcut mai întâi tot ceea ce era în stare să îi întoarcă de la planul
lor”290, însă, cu toate acestea „ei stăruiau în răutatea lor, și erau fără scuză”291, și doar în
acel moment Hristos alege să se dea lor de bunăvoie.

286 N. MANOILESCU -DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii , p. 611.
287 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 738.
288 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 48.
289 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 408.
290 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 458.
291 Sfântul Ioan Gură de Aur, Coment ar la Evanghelia de la Ioan , p. 458.

70
În continuare, urmează un episod cu o încărcătură destul de mare, care pare să
dinamizeze puțin atmosfera generată de teofania lui Hristos. După ce le spune de trei ori că
El este cel pe care îl caută, Hristos le cere ostașilor să îi cruțe pe Apostoli, și să îl ia doar
pe El. Însă, Simon -Petru este cel care reacționează violent, scoțând sabia și tăindu -i urechea
slujitorului Malhus.
O primă problemă care se ridică în acest episod este prezența Apostolului Petru
echipat cu o sabie. Trebuie menționat din cap ul locului că Apostolii nu erau pregătiți de
ripostă. Iar motivele înarmării lui Petru cu o sabie ar putea fi următoarele: fie „Petru a
presimțit ceia ce trebuia să se întâmple, și chiar pentru aceia s -a înarmat”292, fie „că pentru
miel avea trebuință de dân sa și o a ținut pe ea și după cină”293.
Oricare ar fi fost motivul purtării sabiei, gestul lui Petru este condamnat de Hristos.
Cu toate că reacția sa se datorează dragostei uriașe pe care o avea față de Învățător, dorindu –
și ca El să nu pățească nici un ră u, nu este un gest corespunzător. Iar Mântuitorul îi cere să
pună sabia înapoi , îl obligă să se retragă, din următorul motiv : începerea unui conflict între
Apostoli și slujitorii arhiereului putea genera imaginea unui Iisus politic, lucru detestat de
Acest a, și lucru, care în viitor putea deveni un motiv de înfierare a Lui.
Evanghelistul Ioan este singurul care îi dă numele slujitorului arhiereului, și anume
Malhus. Despre acesta nu avem nici un detaliu. Însă trebuie să remarcăm câteva aspecte.
Acest nume era, de obicei, un nume purtat de neiudei, mai cu exactitate de către arabi.
Varianta cea mai plauzibilă este aceea că Malhus a trecut la iudaism, și devine, ca și alți
convertiți, un adept radical al credinței îmbrățișate. De asemenea, evanghelistul în nu mește
„sluga arhiereului”(v. 10), ceea ce arată că acesta îi era loial arhiereului, nefiind doar o
slugă oarecare294.
După ce îl mustră pe Apostolul Petru, Hristos îi arată acestuia motivul mustrării:
„nu voi bea, oare, paharul pe care Mi l -a dat Tatăl?”(v. 11). Încă o dată, Hristos le arată
tuturor, că tot ceea ce avea să se întâmple cu El, se întâmplă doar din propria Lui voie.
Acest pahar despre care vorbește Iisus, este „paharul mâniei divine, care este menit omenirii
păcătoase”295și de asemenea, „arată dulceța și dorința morții celei pentru mântuirea
oamenilor”296. Dacă Hristos nu suferea Pătimirile, mântuirea nu mai putea exista. De aceea
Petru este mustrat, deoarece acțiunea lui putea genera împiedicarea mântuirii. De

292 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 458.
293 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 410.
294 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, pp. 471 –472.
295 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 742.
296 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 411.

71
asemenea, acest episod mai poate pri mi o interpretare, și anume, aceea că Ucenicii nu
trebuie să pună mâna pe sabie în ceea ce privește credința, ci doar prin cuvânt să convingă
lumea, precum spunea și unul din principiile lui Luther: „nu prin forță, ci prin Cuvânt”297.

Hristos își termină m ustrare față de Petru și îi explică sensul pentru care trebuie să
se întâmple aceste lucruri neplăcute. După aceasta, Hristos este legat și dus spre judacată,
celor doi arhierei, Anna și Caiafa.

III.2.Iisus în fața arhiereilor Anna și Caiafa (In. 18, 13-27)

Fiind prins, Hristos este dus mai întâi înaintea arhiereului Anna, care însă nu mai
era în funcție. Drumul acesta din grădina Ghetsimani până la palatul Annei, numele acesta
fiind o formă prescurtată a numelui ebraic Anania298, a fost unul foarte si lențios. Pentru a
nu provoca tulburare, cu toate că era noapte, slugile arhiereului aleg o rută mai liniștită, mai
lăturalnică, și nu merg prin centrul pieții Templului.
Cele două personaje de frunte care aveau să îl judece pe Iisus erau Anna și Caiafa.
Despre Anna se știe că a fost arhiereu între anii 6 -15 d. Hr., însă păstra de asemenea o mare
influență, mai ales datorită faptului că a reușit să impună pe cinci din fii săi și pe un ginere
pe scaunul de mare -preot și șef al Sinedriului. Despre acesta se m ai știe că locuia într -o
casă și avea o fermă unde creștea și vindea porumbei pentru jertfă oamenilor din pătura de
jos a societății iudaice299. Celălalt personaj, Caiafa, a deținut funcția de mare -preot între
anii 18 -36 d. Hr., fiind ginerele lui Anna, și cel mai probabil ajuns în această funcție datoriă
socrului său.
Construcția literară a acestui espisod, și anume, cel cuprin s între versetel e 15-28,
începe cu episodul lepădării lui Petru, având în centru discuția lui Iisus cu Anna, și
încheindu -se cu ultima lepădare a lui Petru și cu cântatul cocoșului.
Relatarea acestui episod începe prin descrierea lui Simon -Petru și a unui alt ucenic
care îl urmau pe Iisus. Restul Apostolilor prezenți în grădina Ghetsimani probabil s -a
împrăștiat de frica autorităților. Însă Petru își demonstrează din nou dragostea pentru

297 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 742.
298 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 743.
299 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, p. 104.

72
Hristos, și alege să îl urmărească chiar și în curtea arhiereului. Evanghelistul Io an îl notează
în mod expres pe Apostolul Petru primul care mergea după Iisus, vrând să scoată în relief
că Petru îl iubea cel mai tare pe Mântuitorul.
Rămâne problematică identificarea celui de -al doilea ucenic care îl urma pe Iisus.
Variantele ar fi dou ă: fie este vorba despre „ucenicul iubit”, ș i anume despre e vanghelistul
Ioan, fie este vorba despre un alt ucenic din Ierusalim.
În prima situație, unii exegeți îl regăsesc pe evanghelistul Ioan drept celălalt ucenic,
care alege însă, din smerenie, să n u se descopere: „pentru că spune aici o faptă frumoasă
care îi era spre slavă lui, că el îl urma pe Învățătorul său pe când toți ceilalți ucenici au luat –
o la fugă”300. În smerenia lui, evanghelistul Ioan refuză să își amintească numele pentru ca
cititorii să nu îi laude curajul de a -l urma pe Hristos în acele momente. De asemenea, și
situarea lui după Apostolul Petru arată același lucru: „fiindcă va să povestească o ispravă,
anume că ucenicii ceilalți, fugind, el mergea după Iisus , pentru aceea se tăinuiește pe sine
și îl pune înainte de el pe Petru”301. Acestea ar fi două păreri patristice consacrate care vin
să întărească această ipoteză.
În cea de -a doua situație, se crede că era imposibil ca evanghelistul Ioan să fi fost
acest ucenic, deoarece acesta apare în Evanghelie că „era cunoscut arhiereului”(In. 1 8, 15).
Este foarte greu de crezut și puțin probabil ca fiul unui pescar din Galillea, care era de
asemenea și cel mai tânăr din rândul celor doisprezece, să fi fost un apropiat, o cunoștință
a marelui -preot.
Pe lângă aceste argumente am mai putea lua în considerare încă o posibilitate. Dacă
evanghelistul Ioan, în dorința de a -și ascunde vitejia alege să folosească o informație falsă?
Dacă el, de fapt, nu era cunoscut arhiereului, ci își ascunde curaj ul în spatele acestei
formulări? Aceeași părere o împărtășește șă Sfântul Ioan Gură de Aur, care considera că
ascunde tot ceea ce putea să îi aducă laudă din parte viitorilor cititori ai Evangheliei sale302.
Privind așadar toate aceste opinii, balanța încl ină spre identificarea acestui alt
ucenic cu autorul Evangheliei a patra, și anume, cu Sfântul Apostol Ioan.
După ce ajung la casa arhiereului, se pare că celălalt ucenic intră în casă, iar Petru
rămâne afară, lângă poartă. Cel mai probabli că „teama și groaza l -au împiedicat să intre
mai înainte”303. Observând acest lucru, celălalt ucenic, care era deja înăuntru, se îngrijește

300 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 459.
301 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 412.
302 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , pp. 459 –460.
303 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 460.

73
de Petru, ca să intre și el înăuntru. Dar nu vine el personal ci o roagă pe portăreasă să îl
bage înăuntru.
Chemându -l înăuntru, portăreasa îl recunoaște ca fiind unul din cei ce îl urmau de
aproape pe Iisus. Iar pentru a se convinge îl întreabă: „nu cumva ești și tu dintre ucenicii
Omului acestuia?”(v. 17). O întrebare fără de răutate, „nu cu semeție, nici cu asprime, ci
foarte cu blândețe”304. Cu toată această blândețe a întrebării, Petru uită de ceea ce i s -a spus,
că se va lepăda, și astfel, răspunde prin cuvintele: „Nu sunt”(v. 17).
Sfântul Ioan creează, prin amintirea acestui răspuns, o antiteză, un contrast
dramatic între replica lui Petru la întrebarea femeii și replica lui Iisus la întrebarea celor
care veniseră să îl prindă305. Dacă, în grădină, Hristos le răspundea opozanților săi prin
cuvintele ἐγώ εἰμι(Eu sunt) , acum, Petru îi răspunde portăresei prin cuvintele οὐκ εἰμί(nu
sunt). Însăși construcția acestui episod scoate în evidență acest contrast, și anume că „Petru
se leapădă de Învățătorul său, în timp ce Iisus declară în mod deschis că El este”306.
Lăsând la o parte ceea ce se întâmpla afară, în curte, unde Petru se l eapădă de
Hristos, ne îndreptăm atenția spre interogatoriul din interior. Remarcăm că este sigurul
interogatoriu venit din partea iudeilor menționat în detaliu. Cu toate că este singurul
interogatoriu iudaic, el nu are forma unui interogatoriu oficial, pre cum cel din fața
Sinedriului, ci este mai mult un „interogatoriu preliminar și privat”307, între fostul arhiereu
Anna și Hristos. Doar marea influență pe care o avea în rândul iudeilor i -a permis acestuia
să îl i nterogheze pe Hristos, deoarece, „nemaifiind p reot în acel an, nu avea dreptul să
instrumenteze un proces”308. Scopul acestui interogatoriu era de a obține de la el anumite
mărturisiri acuzatoare309.
Primul lucru de care era curios Anna era să afle despre Ucenici și despre învățătura
lui Hristos. Aici observăm cât de rău a fost înțeles Iisus, chiar de către cei care se considerau
superiori pe scara socială a acelei perioade. El credea că Hristos, alătu ri de Ucenici unelteau
lucruri ascunse, menite să facă rău, credea că „școala lui Iisus Hristos ar fi fost un atelier
de crime”310.

304 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 412.
305 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 49.
306 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântulu i Ioan”, p. 49.
307 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghel ia Sfântului Ioan”, p. 49.
308 N. MANOILESCU -DINU, Iisus Hristos Mânt uitorul în lumina Sfintelor Evanghelii , p. 617.
309 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 750.
310 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 461.

74
Dar Hristos îi răspunde în felul următor: „Eu am vorbit pe față lumii”(v. 20). Total
adevărat! Bineînțeles că au fost unele m omente când profunzimea unor adevăruri
existențiale necesita transmiterea lor într -o atmosferă mai tainică, dar, chiar și așa, Hristos
a spus pe față și ceea ce le grăia Ucenicilor în ascuns, doar că altfel, prin pilde. Cu alte
cuvinte, Hristos arată aici transparența învățăturii Sale, transparență care mai reiese și din
„modul în care a fost împărtășită, înaintea tuturor și nu într -un grup ezoteric de inițiați
periculoși”311.
Arătând transparența învățăturii Sale și lipsa de pericole pe care aceasta o impli că,
Hristos își continuă discursul în fața lui Anna, invocând mărturiile celor care L -au ascultat:
„Întreabă pe cei ce au auzit ce le -am vorbit”(v. 21). Ceea ce răspunde Hristos era, de fapt,
și procedura iudaică care trebuia urmată, deoarece acuzatul nu a vea voie să își ia singur
apărarea, ci doar martorii puteau să îl apere. De semenea, această referință a lui Hristos nu
este a unui om mândru, ci este „al unui om care se încrede în cuvintele Sale ca adevărate”312.
În alt loc se spune că aceste cuvinte „nu s unt ale unuia care grăiește cu semeție, ci a celui
ce îndrăznește la adevărul celor grăite”313.
Analizând logic cele menționate în Evanghelie, la acest interogatoriu este puțin
probabil să fi participat vreun apropiat sau vreu martor care să mărturisească n evinovăția
lui Iisus, casa fostului mare -preot fiind, cel mai probabil, plină de opozanți ai Mântuitorului.
Iar în acest caz, pronumele „aceștia”, folosit de Hristos, „aceștia știu ce am spus Eu”(v. 21),
se referă în mod explicit la adversarii lui Hristos. Astfel, Hristos vrea să arate că ceea ce a
vorbit este adevărat deoarece chiar și opozanții lui cunoșteau învățăturile Lui, deoarece
„aceasta este dovedire fără de îndoială a adevărului, când cineva pe vrăjmași îi are martori
ale acelora ce le grăiește”314.
Prin aceste cuvinte Hristos îi pune într -o situație compromițătoare pe oamenii
arhiereului. Era ciudat ca ei să îi spună conducătorului lor că îi cunosc învățătura lui Iisus,
aspru condamnată. Din aceas tă cauză, unul dintre slujitori i -a dat lui Hristos o palmă.
Această palmă pe care a primit -o Hristos este mai înainte de toate precum „un răspuns
brutal al iudaismului și al lumii la această învățătură a lui Iisus”315.
După cum afirmam anterior, slujitorii se simțeau descoperiți, iar pentru a -L opri pe
Mântuitorul din a spune adevărul despre ei, unul dintre ei îi dă o palmă. Palma aceasta

311 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 50.
312 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 461.
313 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 414.
314 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgari ei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 414.
315 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 50.

75
reprezenta izbăvirea de o mare bănuială pentru slujitori. Chiar și unii dintre ei î l vedeau pe
Hristos ca Izbăvitorul. Tocmai de aceea, iasă în față cel mai fricos dintre aceștia, și „vrând
slujitorul să se izbăvească pe sine însuși de bănuială, cum că nu a fost din cei care se
minunau de Iisus, L -a lovit pe El”316.
În urma acestei palme Hristos nu ripostează la „palma primită tot cu o palmă, ci
pune o întrebare la care așteaptă răspuns”317: „dacă am vorbit rău, dovedește că este rău, iar
dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?”(v. 23). Hristos îi pune aici o întrebare acelui slujitor
pentru a -l pune pe gânduri. Reacția Lui este modelul „exemplar pentru o reacție creștină la
nedreptate”318.
Hristos avea putința, ca Dumnezeu atotputernic să piardă totul într -o clipă, însă El,
și acum, când acest interogatoriu se transformă într -o scenă de violență, prin această
întrebare, încearcă să îl întoarcă pe acest slujitor. Era o metodă bună de a -l face pe omul
care a greșit să își recunoască vina. Cuvintele acestea ale lui Iisus, spuse în contextul dat,
au puterea să înmoaie și ce mai feroce inimă”319. Acest s lujitor nu poate să răspundă nici
un cuvânt. Anna rămâne și el tăcut. Această lipsă de reacție și de replică nu face decât să
arate lipsa de vină a lui Hristos, și totodată nedreptatea care i se făcea.
De la Anna, Hristos este trimis, legat, la arhiereul care era în funcție, și anume la
Caiafa. Drumul de la Anna la Caiafa nu era lung, cel mai probabil „Caiafa locuia cu el(cu
Anna) într -un apartament situat în același imobil”320. Aici se întâlnește în grabă Sinedriul
pentru a -i pecetlui sentința lui Iisus. Despre judecata în fața Sinedriului, Sfântul Ioan nu
consemnează nimic, ci încheie acest episod reluând imaginea lui Petru, care stătea afară și
se încălzea.
Petru era afară probabil alături de unii dintre cei ce îl prinseseră pe Hristos, dar și
de unii di ntre apropiații acelora. De aceea el este recunoscut de cei alături de care stătea.
La începutul acestui episod are loc prima lepădare, în fața portăresei. Acum, în final, Petru
se mai leapădă de două ori. Practic, el nu a învățat nimic din prima lepădare, nu a
conștientizat gravitatea cuvintelor sale.
În cazul ultimei lepădări, care de fapt i -a pecetluit și desituirea din treapta apostoliei,
situația devine mai complicată. Petru este recunoscut de una dintre rudele lui Malhus, cel
căruia Petru îi tăiase u rechea în Ghetsimani. Acum, Petru se afla într -o chestiune, probabil,

316 Sfântul Teofilact Arhi episcopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 414.
317 N. MANOILESCU -DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii , p. 619.
318 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 753.
319 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 461.
320 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, p. 104.

76
de viață și moarte. Dacă ar fi mărturisit adevărul, probabil ar fi fost ucis. Însă el alege să se
lepede din nou de Hristos. Desigur că această frică nu îl scapă pe Petru de vină, ci est e doar
un fapt care trebuie menționat în analiza acestui pasaj.
După ce lepădarea lui Petru a fost completă, a urmat și confirmarea pe care Hristos
i-a prevestit -o cu mult înainte: „ Adevărat, adevărat zic ție că nu va cânta cocoșul, până ce
nu te vei lepă da de Mine de trei ori!”(In. 13, 38). Cântatul cocoșului i -a descoperit lui Petru
slăbiciunea sa. Din acest moment, evanghelistul nu mai menționează nimic despre Petru.
Din acest moment, „Iisus merge singur pe calea la cruce”321. Evanghelistul consemnează
prima oprire pe care avea să o facă Hristos în fața Sinedriului condus de Caiafa, însă nu ne
oferă nici un amănunt. După aceasta, următoarea oprire era la pretoriu, pentru a fi judecat
de Pilat.

III.3.Iisus în fața lui Pilat (In. 18, 28 -40; 19,1 -16)

Judecata înaintea procuratorului Pilat este consemnată de Sfântul Evanghelist Ioan
între capitolul 18, 28 și 19, 16.
Trecând pe rând, pe la Anna, respectiv pe la Caiafa, și negăsind cei doi nici o vină
în El, trec la pasul următor, și anume, îl duc legat înaintea procuratorului Pilat. Toate
acestea s -au petrecut într -o zi de vineri, 14 Nissan, începând de dimineață și durând până
la ceasul al șaselea, sau ora amiezii322. În ceea ce privește locul unde se desfășoară judecarea
civilă a Mântuitorului, datele is torice ne confirm că este vorba de pretoriu. Acest pretoriu
se afla ori în fostul palat în care a trait regale Irod Idumeul, adică în partea de sud -vest a
orașului, ori în fortăreața Antonia, situată în partea nord -vestică, lângă Templu323.
Evanghelistul I oan ne informează că alaiul nelegiurii, avându -l legat pe Hristos, îl
conduc de la Caiafa la Pilat de dimineață, ceea ce ne dezvăluie că mai marele preot nu a
găsit în El nici un păcat: „evanghelistul face să se vadă că acest Caiafa, întrebându -l pe
Iisus de la miezul nopții până dimineața, n -a putut să -l convingă de nici un păcat”324. Însă,
cu toate acestea, iudeii erau obligați să îl afișeze pe Iisus înaintea lui Pilat deoarece ei erau
autoritatea care deținea controlul absolut.

321 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6–7, p. 756.
322 Grigore T. MARCU , „Procesul Mântuitorului – expunere rezumativă”, în: Revista Teologică , nr. 3 -4
(1946), p. 181.
323 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului d upă Sfintele Evanghelii”, p. 106.
324 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 462.

77
Un lucru este de remarcat în acest caz. Iudeii îl aduc pe Hristos la pretoriu, dar nu
intră înăuntru, deoarece intrarea într -o instituție păgână „i -ar fi făcut nedemni de
participarea la masa pascală din seara aceleiași zile”325. Câtă fățărnicie din partea lor! Dar
nu este o atitudin te nouă. Când condmană un nevinovat la moarte nu se spurcă, dar când
intră în pretoriu se spurcă: „ucigând fără de dreptate, nu socoteau că se spurcă, însă de vor
intra în pretoriu, socoteau că se vor spurca”326.
Ajunși la pretoriu, Pilat iasă în întâmpina rea lor, și încearcă oarecum să nu se
implice în această judecată. Cu siguranță a auzit despre Iisus, cel puțin în treacăt. Și acum,
văzându -l adus legat înaintea lui, cu mirare îi întreapă pe pârâșii lui ce vină are. Aceștia,
negăsind, după o întreagă noa pte de interogatoriu nici o vină, spun despre Hristos că este
simplu un „răufăcător”(v. 30). Atât! Nici o vină, nici o dovadă, nici un martor! Cu sigurnață
procesul lui Hristos a fost cel mai nedrept din istorie. Atât de nedrept încât cu greu ne putem
închipui că așa ceva a putut avea loc. Însă, iubirea lui Hristos ne arată încă o data că este
infinită.
De altfel, iudeii doreau mai mult de la Pilat. Dacă ar fi fost o decizie tradițională
iudaică, Hristos trebuia lapidat, precum a fost lapidate și arhidiac onul Ștefan. Însă ei
apelează la romani deoarece cunoșteau modul lor de a -i ucide pe cei care produc răzvrătiri.
Iudeii știau că „romanii pe cruce îi osândesc pe cei care se scoală împotrivă”327. Planul
iudeilor era unul foarte viclean. În tradiția iudeilor „blestemat este înaintea Domnului tot
cel spânzurat pe lemn”(Deut. 21, 23). Iudeii doreau ca prin moartea aceasta blestemată, cei
care vor mai vorbi despre Hristos să îl propovăduiască drept blestemat, „voiau să -l
răstignească pe Iisus Hristos ca să se slă vească cu o moarte așa de nenorocită”328.
Exprimându -și înaintea lui Pilat această dorință, pârâșii lui Hristos îl împing pe Pilat
să înceapă judecata lui Hristos. Dacă ar fi fost alegerea lui Pilat, probabil acest proces nici
nu ar fi avut loc. Se observă de-a lungul procesului mai multe momente de luciditate oferite
de Pilat, în care dorește să îl elibereze pe Hristos, însă acesta nu dă dovadă de „curajul și
bărbăția necesară unui adevărat magistrat roman”329. Însă insistența iudeilor, dar și
declarația lor de solidaritate față de Cezarul i -au generat frică lui Pilat, deoarece „un simplu
denunț îndreptat spre Roma cu cea dintâi corabie, era suficient ca să -i primejduiască înalta

325 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, p. 107.
326 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 417.
327 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 418.
328 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 463.
329 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, p. 107.

78
dregătorie, eventual și capul. Împăratul Tiberiu bolea de boala bănuielilor”330. Datorită
acestor aspecte, procesul lui Iisus înaintea lui Pilat începe.
Pilat îl chemă pe Hristos la el și îl întreabă: „Tu ești regele iudeilor?”(v. 33).
Observăm aici o diferență între modul de desfășurare al procesului iudaic și al procesului
roman. În ti mp ce în cazul procesului iudaic, acuzatul nu era întrebat și nici nu avea voie
să vorbească, ci atât apărarea cât și acuzarea erau alcătuite din martori, în cazul procesului
roman, judecătorul, în speță Pilat, este cel care discută în mod direct cu Hristo s.
Hristos descoperă că și Pilat la rândul lui, a aflat tot de la iudei, informația potrivit
căreia El este împăratul iudeilor. Prin urmare, și Pilat îi răspunde lui Hristos că „iudeii l -au
dat pe El, și pe sine se face slobod de vină”331. Iar atunci, dacă vina care îi este adusă are ca
izvor doar declarațiile conducătorilor iudei , înseamnă că Hristos nu a comis nici o
fărădelege împotriva Imperiului Roman.
Acestor cuvinte, Pilat le răspunde facând o distincție clară între iudei și romani,
astfel considerân d acest proces o problemă juridică iudaică. Cel mai probabil, după cum
am afirmat anterior, fărăr insistențele iudeilor, probabil că acest proces nici nu ar fi existat.
De aceea, Pilat îi spune lui Hristos: „Poporul Tău și arhiereii Te -au predat mie”(v. 35 ). Cu
alte cuvinte, cei care se fac vinovați de această judecată sunt arhiereii: „vina preoților cei
mai de seamă este scoasă mult în evidență de către Pilat”332.
În continuare, Pilat își schimbă modul de abordare. Nu știm ce sentimente îl
încercau în acel moment pe Pilat. Însă, cert este că Pilat „nu îi mai impune acuzatului o
vină anteformulată”333, ci, vrând să ajungă la o concluzie proprie, îl întreabă: „ce ai
făcut?”(v. 35).
Primind posibilitatea unui interogatoriu corect, Hristos îi dă un răspuns neașteptat
lui Pilat: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția Mea ar fi din lumea
aceasta, slujitorii Mei s -ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăția Mea nu
este de aici”(v. 36). Hristos îi descoperă lui Pilat că El are o împărăție, dar nu este o
împărăție precum crede el. De asemenea, Hristos, chiar înainte de moartea Sa, nu încetează
a-i învăța pe cei ce îl ascultă, în această situație pe Pilat. Astfel, Hristos „îl învață pe Pilat
să cunoască cum că nu este om gol, ni ci din cei de jos, ci Dumnezeu și Fiu al lui Dumnezeu;

330 G.T. MARCU , „Procesul Mântuitorului – expunere rezumativă”, p. 181.
331 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 419.
332 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 767.
333 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 768.

79
iar, apoi, strică presupusul cel pentru tiranie, prin care ei ziceau că umblă să se facă
împărat”334.
Pilat este de -a dreptul uimit! Acuzatul se mărturisește ca fiind împărat. Însă nu orice
împărat, ci un împărat prin fire, nu precum sunt împărații lumii, care primesc această
demintate. Hristos „n -are nimic pe care să -l fi primit, ci El are totul prin Sine însuși”335, ci
El are prin fire această demnitate, a împărăției, sau a regalității , „din însăși naște rea din
Tatăl”336.
De asemnea, Hristos îi mai descoperă lui Pilat câteva adevăruri, din dorința de a -l
face și pe acesta să creadă în El. În primul rând, Hristos mărturișește că a „venit în lume”(v.
37), ceea ce arată o existență anterioară întrupării, exist ență desfășurată, cel mai probabil
în împărăția al cărui împărat este. De asemenea, Hristos este „martorul prin excelență al
revelației mesianice, adică al acelui adevăr care este El însuși”337. Tot aici, Hristos îi
identifică pe cei care fac parte din împăr ăția Lui suprapământească, drept cei care „ascultă
glasul Meu”(v. 37). De aici, putem ajunge la concluzia că Hristos „împărățește peste
oameni nu cu ajutorul puterii aceste lumi, ci prin intermediul cuvântului Său și al adevărului
Său, pe care adevărații S ăi ucenici îl acceptă prin credință”338.
În acest moment, Hristos i se descoperă lui Pilat, îi arată că El este mai presus decât
ceea ce se vede și se cunoaște în această lume, se descoperă, precum oarecând Apostolilor,
dar de data aceasta mai subtil, ca Ad evăr, oferindu -i lui Pilat ocazia de a i se alătura Lui în
împărăția Sa. Cu siguranță, dacă Pilat și -ar fi deschis sufletul către această invitație, Hristos
l-ar fi mântuit.
Însă Pilat se afișază neînțelegător, și, cuprins puternic de duhul acestei lumi, îl
întreabă pe Hristos: „ce este adevărul?”(v. 38). Prezența lui Hristos langă el nu îi poate
deschide ochii minții ca să descopere Adevărul. Adevărul era legat în fața lui, ș i el întreabă
„ce este adevărul?”. În primul rând adresează greșit întrebare. Adevărul nu este un lucru, la
care se poate ajunge cu ajutorul simțurilor, Adevărul este persoana lui Hristos, și putem
ajunge la El doar prin credință. Putem emite astfel ipotez a că Hristos îl lasă pe Pilat fără
răspuns la această întrebare tocmai din această cauză, datorită adresării greșite pe care
acesta o folosește.

334 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 419.
335 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 464.
336 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 420.
337 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 51.
338 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 51.

80
Astfel, dialogul lui Pilat cu Iisus se sfârșete, iar judecătorul, iasă afară, și le
comunică conducătorilor iu dei concluziile sale: „Eu nu găses în El nici o vină”(v. 38). Pilat
este sincer. În urma interogatoriului nu s -a ajuns la concluzia cum că Hristos ar fi avut vreo
vină de orice fel. Nici Anna, nici Caiafa, iar acum nici Pilat, nu găsesc în Hristos nici o
vină.
Astfel, datorită slăbiciunii lui Pilat, Iisus nu este eliberat, ci acesta, încearcă printr –
un obicei iudaic, să îl elibereze pe Iisus . Este de la sine înțeles că Pilat nu îl considera pe
Hristos un împărat lumesc, „pentru că nu ar fi slobozit voievodul romanilor pe cel ce se
făcea pe Sineși împărat și se scula împotriva puterii romanilor”339. Istoric vorbind, nu avem
foarte multe detalii despre acest obicei. Este posibil ca el nici să nu fi existat. Probabil Pilat,
care era urât de iudei, dorea s ă facă un act de generozitate față de ei pentru a -și mai câștiga
câțiva susținători.
Însă încercarea lui Pilat eșuează, deoarece iudeii, cu precădere preoții și alaiul lor,
nu doreau să fie eliberat Iisus, ci un tâlhar, un zelot care a condus poporul spre răzvrătire,
pe nume Baraba. Ce situație ciudată: „Pilat este constrâns să elibereze un bandit după ce
declarase că Iisus este nevinovat”340. Prin această decizie nedreaptă a lor, își arată decăderea
morală în care se cufundau, deoarece „îl eliberează pe cel ce este asemenea cu ei prin
depravarea și stricarea moravurilor lor, ei îi eliberează pe criminali și cer moartea
nevinovatului, căci de multă vreme acela era obiceiul lor”341.
Planul iudeilor este aproape împlinit. Pilat este în mare măsură constrâns să ia
decizia pe care aceștia o cereau. Hristos se apropie de Cruce, se apropie de acea moarte
batjocoritoare care, după cum credeau iudeii, îi va face amintirea lui Iisus blestemată. Însă,
în nepriceperea lor, ei dau cumva premisele pentru săvârșirea operei de mântuire a lumii.
Nu ei sunt cauza, ci Hristos. Și nici nu au vreun merit în această operă, deoarece ei l -au
condamnat pe Hristos la moarte plini de ură, ură care i -a cuprins și care le -a adus osândă.
După ce prima încercare lui Pilat de a -l elibera pe Ii sus eșuează lamentabil, Pilat se
întoarce în pretoriu, unde era legat Hristos. Aici, poruncește, precum un stăpân, ca Hristos
să fie bătut, pentru a încerca din nou, prin această umilire, să îl scape pe Hristos de pedeapsa
capitală. Pilat îl dă pe Hristos să fie bătut „poate pentru a mai potoli furia evreilor și ca apoi
să-l elibereze”342.

339 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 421.
340 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p . 52.
341 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 467.
342 Sfântul Ioan Gură de Aur, Com entar la Evanghelia de la Ioan , p. 467.

81
Din punct de vedere legislativ, Pilat este acoperit. Legislația romană nu permitea
această pedeapsă, cu bătaie, pentru proprii cetățeni, însă ea era permisă pentru robi și pentru
supuși. Cel mai probabil avea un scop disciplinar, chiar și pentru cei care n u aveau fixată o
sentință de vinovăție. Pilat s -a gândit că prin această dezonorare va liniști mânia iudeilor,
deoarece Hristos nu mai apărea nici ca împărat, nici ca Mesia.
Pedeapsa aceasta era una îngrozitoare, iar de acest fapt ne putem da seama văzând
neputința lui Hristos de a -și căra singur Crucea. Bătaia aceasta era, într -un fel, destinată
celor care răzvrăteau poporul: „flagelarea era un sulpiciu oribil și infamant, rezervat numai
sclavilor și răzvrătiților politici”343.
Ce este de remarcat în relata rea ioaneică, este faptul că evanghelistul Ioan nu
consmenează nici un detaliu despre scuipări, despre loviturile peste cap pe care le -a primit
Hristos, ci alege doar elementele care fac referire la regalitatea lui Hristos: „el menționează
numai ceea ce fa ce referire la demnitatea împărătească a Domnului: încoronarea cu spini,
mantia purpurie, cuvintele Bucură -te împăratul iudeilor… ”344.
După ce a fost bătut într -un mod îngrozitor de către ostași, iar cel mai probabil,
acești ostași erau un corp roman de elită, urmează batjocorirea lui Hristos, batjocorire ce
are nevoie de trei elemente: cununa de spini, mantia purpurie și recunoașterea
batjocoritoare a demnității împărătești a lui Hristos. Toate aceste trei elemente au rolul de
a-l transform pe Iisus într -un „împărat”, dar un împărat batjocorit, pentru a le fi arătat
iudeilor că nu au de ce să le fie frică, și că poate fi eliberat.
Cununa de spini a avut mai mult rolul de a -i aduce batjocură decât de a -i provoca
durere Mântuitorului. Durerea provocată de a cea coroană era mult mai mică față de durerea
pricinuită de lovirile ce i -au fost aplicate anterior. În continuare, mantia purpurie este „haina
roșie soldățească”345. Acest obiect, dar mai ales culoare roșie pe care o avea, are o
simbolistică aparte: această mantie era purtată de generalul roman și de Cezar când erau
plecați în afara Italiei; cf. textului din Apoc. 6, 4: „și a ieșit alt cal, roșu ca focul; și celui ce
călărea pe el i s -a dat să ia pacea de pe pământ”, culoarea roșie este simbol al războiului;
purpura este îmbrăcămintea desfrânatei celei mari, din Apocalipsă: „și femeia era îmbrăcată
în purpură”(Apoc. 17, 4); și roșu este culoarea păcatului: „de vor fi păcatele voastre cum e
cârmâzul, ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face”(Is. 1, 18).
Astfel, Hristos se arată aici ca cel ce ia asupra lui toate păcatele și fărădelegile lumii pentru

343 N. NICOLAESCU , „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, p. 108.
344 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 52.
345 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 777.

82
a le birui pe Cruce346. Iar ultimul element care completează această batjocură este strigătul
soldaților: „Bucură -te, regele Iudeilor”(In. 19, 3). În acest paragraf își face apariția, din nou,
ironia ioaneică: „soldații credeau că -L batjocoresc pe Iisus, în schimb, în mod involuntar,
exprimă adevărul despre El”347.
În continuare, Pilat iasă afară, în fața iudeilor, și le mărturi sește, cel mai probabil
cu sinceritate, că nu găsește în Hristos nici o vină, fapt pentru care îl va scoate pe El afară
din pretoriu, pentru a -l arăta batjocorit în fața lor, și pentru a încerca încă o dată să îl scape
pe Hristos de osânda finală.
Pilat se temea de Hristos. Se temea să ucidă un om nevinovat. Și de aceea încearcă
cumva să îl scape, încercând să le arate iudeilor că „Iisus este orice altceva, decât o
personalitate politică marcantă cu gândul de a răsturna relațiile existente”348. Pilat credea
că această bătaie, și batjocorirea fără motiv, le va potoli mânia acuzatorilor: „căci spune că
L-a biciuit fără motiv, cu gândul de a le domoli mânia neîmblânzită, impresionânfuu -i
printr -o imagine care să le trezească mila”349.
Hristos iasă afară din pret oriu, și se înfățișează batjocorit înaintea pârâșilor săi . Însă
ura lor nu se potolește. Era singur, părăsit. El, cel ce a făcut întreg universul, apare acum
ca „o marionetă în mâna unui dregător roman de mâna a doua”350. Pilat face aici o declarație
surprin zătoare: „Iată omul!”(v. 5).
Aceste cuvinte ale lui Pilat sunt pline de semnificații. În primul rând, Pilat s -a
referit, cel mai probabil, la Iisus ca simplu om, ca o ființă care nu are nici cea mai mică
șansă să pună în pericol Imperiul Roman. În al doi lea rând, Pilat ne mai arată slăbiciunea
și fragilitatea trupului nostru creat. Însă cea mai profundă însemnătate a acestor cuvinte
este că Dumnezeu se întrupează în acest om, amintind de proorocia lui Daniel: „ și iată pe
norii cerului venea cineva ca Fiul Omului”(Dan. 7, 13). Fiul Omului este „cel care
realizează planul lui Dumnezeu, fiind în același timp și Fiul lui Dumnezeu”351.
Arhiereii iudei îl văd pe Hristos. Se conving, văzând batjocura căreia este supus, că
nu este împărat. Însă nu se îmblânzesc. C i, cu toate acestea ei „se grăbeau spre un rău mai
mare, strigând și mai furioși, osândindu -l la moartea cea mai nemiloasă și silindu -L să

346 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 777.
347 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 52.
348 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 779.
349 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 1104.
350 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 779.
351 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 52.

83
pătimească cele mai grele suferințe”352. Evanghelistul Ioan arată în această situație cine au
fost cei mai de seamă pot rivnici ai lui Hristos, și anume arhiereii. Și mai arată, de asemenea,
că acum nu le era destul să îl ucidă, ci aceștia strigă către Pilat să îl răstignească, pentru ca
„umilința răstignirii trebuia să distrugă în ochii iudeilor orice pretenție mesianică”353.
Acum, arhiereii își arată pe față dorința lor: „își propuseseră să omoare pe Domnul vieții,
și astfel stăpânirea lor va fi neprimejduită și, după ce Hristos va fi omorât, vor stăpâni ei și
se vor bucura de cinstirile tuturor”354.
Văzând dorința lor furib undă de a -l vedea pe Cel a cărui împărăție nu este din lumea
aceasta răstignit pe Cruce, Pilat se eliberează de orice responsabilitate, și le transmite:
„Luați -L voi și răstigniți -L, căci eu nu -i găsesc nici o vină”(v. 6). Este din nou o cale subtilă
de a-L elibera pe Hristos. Pilat le spune să facă un lucru căruia doar lui îi era permis, și
anume să ordone ca cineva să fie răstignit. Știa că ei nu îl pot răstigni. Și astfel, pare să
spună: „luați -L pe El și Îl rîstigniți, însă nu aveți putere, deci să fie slobozit omul”355.
Datorită faptului că prima acuză pe care iudeii i -au adus -o lui Iisus, și anume aceea
că este „răufăcător”(In. 18, 30), și că vrea să răzvrătească poporul pentru a deveni împărat,
a fost distrusă prin bătaie și batjocură, arhiereii aduc în fața lui Pilat o altă acuză, probabil
rezultatul procesului condus de Caiafa, și anume că „S -a făcut pe Sine Fiu al lui
Dumnezeu”(v.7).
Iudeii condamnau la moarte pe toți cei care huleau numele lui Dumnezeu. Și în
cazul lui Hristos, cred același lucru. Nu au văzut prin minunile pe care le -a făcut că este cu
adevărat Dumnezeu, ci ei se smintesc, „pentru că Hristos l -a numit Tată pe Domnul
Tuturor”356. Această declarație i -a întors împotriva Lui pe iudeii de frunte. Și ei, în loc să
ia aminte la viața lui Hristos, să vadă minunile pe care acesta le săvârșește, să Îl cerceteze
dacă este cu adevărat Dumnezeu, hotărăsc că trebuie să moară. Condamnă fără să cerceteze!
Dacă l -ar fi cercetat și „ar fi fost aflat că minte, să -L fi învinuit cu toată dreptatea, iar dacă
spunea adevărul, să I se închine”357.
Însă ei îi cer lui Pilat, în mod explicit, ca el să poruncească răstignirea lui. Când
arhiereii spun „după legea noastră trebuie să moară”(v. 7), îi reamintesc lui Pilat că legea
iudaică trebuie respecată, și el este pus în acea funcție pentru a supraveghe a buna exercitare

352 Sfântul Chiril al Alexandri ei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 1105.
353 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 781.
354 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 1106.
355 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 424.
356 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 1108.
357 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 1109.

84
a legilor iudaice. Arhiereii mai aveau un complex de care nu puteau scăpa, își doreau ca
Hristos să fie condamnat de puterea romană, crezând că doar acest lucru îl va nimici
complet: „Iudeii au rămas la părerea lor, că acest Hristos ar fi abia atunci privat complet de
drepturi și nimicit, dacă ar muri de mâna romanilor”358.
Auzind vina cea nouă de care a fost acuzat Iisus, și anume aceea că „S -a făcut pe
Sine Fiul lui Dumnezeu”(v. 7), Pilat este cuprins de frică. Din punct de vedere religio s,
asemenea marii majorități din Imperiul Roman, și Pilat era închinători la idoli. Astfel că,
auzind această a doua acuză venită pe numele lui Hristos, și legând -o de declarația lui Iisus,
din prima discuție avută cu El, potrivit căreia El este împărat al unei împărății supraterestre,
frica lui era pe o pantă ascendentă. Cu alte cuvinte, „greutatea acuzației îl face pe Pilat să
fie mai bănuitor și e amenințat de o frică și mai mare ca înainte”359.
Din această frică se naște începutul unui nou interogatoriu, în urma căruia Pilat
dorea să afle originea lui Iisus: „De unde ești Tu?”(v. 9) Pilar dorea să afle în mod direct
dacă Hristos este vreun zeu roman, sau vreun fiu de zeu, pe care ar trebui să îl venereze.
Însă acestei întrebări Hristos alege să îi răspundă cu tăcere. De ce? Din simplul fapt că
Hristos a mai avut o discuție cu Pilat, în care i -a mărturisit că „împărăția Mea nu este de
aici”(In. 18, 36), și Pilat nu a înțeles din acel răspuns care e ste originea Mântuitorului, și
cine este El cu adevărat: „nimic dintru acestea nu s -a folosit, nici nu a stătut împotrivă
pentru adevăr, ci s -a plecat la pornirea norodului”360. De aceea El nu îi mai răspunde,
deoarece răspunsurile Sale sunt în zadar, iar Pi lat va acționa, indiferent de răspuns, conform
voii iudeilor.
Văzând această opoziție din partea lui Iisus, și socotind -o drept mândrie, Pilat își
afișează înainte lui Hristos puterea sa, pentru a -L determina să vorbească: „Nu știi că am
putere să Te elib erez și putere am să Te răstignesc?”(v.10). Analizând câteva episoade
anterioare, putem descoperi cum această putere spre care indică Pilat este doar una de
fațadă. În primul rând, lui Pilat îi era frică: „când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s -a
temu t”(v. 8). În al doilea rând, bătaia aplicată lui Iisus a fost doar un simpu artificiu pentru
a fi pe placul iudeilor. Și nu în ultimul rând, chiar și permisiunea răstignirii izvorăște dintr –
o oarecare frică a lui Pilat. Astfel, observând aceste evenimente, ne dăm seama că mândria

358 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6–7, p. 783.
359 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , pp. 1109 –1110.
360 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii d e la Ioan , p. 425.

85
indicată de Pilat făcea parte dintr -un simplu joc care avea scopul de a -l determina pe Hristos
să răspundă361.
Auzind această afirmație venită din partea lui Pilat, Hristos își întrerupe tăcerea și i
se opune: „N -ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ți -ar fi fost dat ție de sus”(v.11).
Motivul pentru care Hristos îi dă acest răspuns poate fi unul îndoit: odată, vrând să arate că
amenințările nu sunt o modalitate care poate determina dialogul, și a doua oară, din dorința
de a-i mai vorbi încă odată conștiinței lui Pilat362.
Izbucnirea lui Pilat este cumva contrară iconomiei divine, de aceea Hristos „îi opune
propria putere și stăpânire și pune stavilă mândriei, fiindcă Pilat socotea că s -ar putea
împotrivi printr -un act deșert și fără înțeles, chiar slavei dumnezeiești”363. Afișând în fața
lui Iisus puterea de a -L elibera sau de a -L condamna, pentru ce nu Îl eliberează Pilat? Era
nevinovat. Însă frica pe care acesta o avea depășea orice limită. Se temea grozav și de Iisus,
dar se temea și mai grozav de iudei, care puteau să îl înștiințeze pe împăratul Tiberiu de
greșelile lui Pilat, care i -ar fi fost fatale.
Cu toate acestea, trebuie să remarcăm un lucru. Puterea pe care o deține Pilat, și de
asemenea, puterea pe care au deținut -o toți conducătorii acestei lumi de -a lungul istoriei,
este o putere venită de sus, venită de la Dumnezeu. Dumnezeu nu le -a dat putere unora
pentru a face rău, ci aceștia, primind putere s -au depărtat de Dumnezeu și au făcut
fărădelegi. Și Pilat este unul dintre ei. Dumnezeu îi dăduse această putere. Însă nu
Dumnezeu a fost cauza condamnării lui Hristos, ci îmbolnăvirea acestei puteri cu păcatele
lumii. Prin aceasta trebuie să înțelegem, din nou, că Hristos alege de bunăvoie să
pătimească, iar Tatăl este do ar Cel care îngăduie ca Pătimirile să aibă loc: „Însuși Unul –
Născut S -a dat pe Sine spre pătimire pentru noi și că Tatăl a îngăduit să se împlinească taina
privitoare la El”364.
După ce îi explică sursa puterii pe care o deține, are loc o ultimă chemare a l ui Pilat
spre pocăință: „De aceea cel ce M -a predat ție mai mare păcat are”(v.11). Aici Hristos îl
încredințează de păcatul săvârșit, cu toate că nu este la fel de grav ca al lui Iuda. Și în ce
constă păcatul lui Pilat? În aceea că a poruncit să fie bătut, și imediat va porunci să fie
răstignit. Cu alte cuvinte, Mântuitorul pare să îi transmită lui Pilat: „Pentru că sunt
nevinovat și pentru că tu știi acest lucru, acest lucru este păcar înaintea lui Dumnezeu, cel

361 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 784.
362 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 784.
363 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar iu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 1111.
364 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 1112.

86
care ți -a dat ție puterea”365. Însă, și de ace astă dată inițiativa Mântuitorului se lovește de
frica lui Pilat și devine zadarnică.
Evanghelistul Ioan consemnează în continuare că Pilat încearcă să Îl elibereze pe
Iisus: „De atunci Pilat căuta să -L elibereze”(v. 12). Însă nu mai consemnează prin ce
modalitate a încercat Pilat acest lucru. Însă dacă privim reacția iudeilor, care strigă către
Pilat, putem crede că Pilat a ieșit înaintea lor și le -a mai făcut o ultimă ofertă acestora, pe
care ei au refuzat -o.
Și din aces t refuz, se naște ultima acuză adusă lui Hristos: „Dacă îl eliberezi pe
Acesta, nu ești prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva
Cezarului”(v. 12). Strigătul plin de ură al iudeilor ăi generează lui Pilat două sentimente.
Pe de o parte, „sporește frica lui Pilat”, și pe de cealaltă parte „face și mai adânc respectul
lui, sporindu -i șovăiala de a ucide pe Iisus”366. Văzând iudeii că Pilat nu a fost înduplecat
de cele două acuze inițiale, ci doar mai mult acelea i -au sporit frica, tr ec la cel mai greu
argument pe care îl aveau, „iarăși la legile cele de afară aleargă și pe Pilat, ca pe un fricos,
îl îngrozesc”367. Această acuză pare să îl fi devastat inetrior pe Pilat. Cu toate că voia să
elibereze pe Fiul lui Dumnezeu, pentru a nu -și atrage asupra Sa mânia divină, frica pierderii
funcției, și chiar a vieții îl conduc spre grava sentință. Momentan, Pilat era „prieten cu
Cezarul”, însă acest titlu i se clătina, și „cine pierdea acest titlu trebuia să se teamă nu numai
pentru funcția sa, c i și pentru viața sa”368.
Pilat iasă afară din pretoriu, îl scoate, de asemenea, afară și pe Hristos, își pune
scaunul de judecată și se așează pe el. Ceea ce face Pilat în acest moment nu reprezintă o
judecată. Evanghelistul consemnează cât se poate de cl ar: „a șezut”(v. 13). Practic,
judecătorul nu caută să facă o judecată, „el nu face nimic, și fără altă informație sau
cercetare, el l -a dat pe Iisus evreilor, închipuindu -și că-i va înmuia prin această purtare”369.
Pilat este înfrânt de insistența iudeilor, și se vede la rândul său condamnat să condamne pe
Fiul lui Dumnezeu .
Sentința a fost dată, conform textului scripturistic „cam la al șaselea ceas”(v. 14),
cel mai probabil undeva între ora 11 și 12, în jurul amiezii. Pilat încearcă, pentru ultima
dată, să îl scape pe Hristos, de aceea mărturisește în fața iudeilor: „Iată îm păratul vostru”(v.

365 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, pp. 785 –786.
366 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 1113.
367 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 427.
368 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 788.
369 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 469.

87
14). Pentru evanghelistul Ioan, această mărturisire a lui Pilat reprezintă „adevărata
proclamare a regalității lui Hristos”370.
Imaginându -ni-L pe Hristos stând înaintea iudeilor, putem observa două funții
îndeplinite de Hristos în acelaș i timp. În primul rând, cea de împărat, evocată și de Pilat,
iar în al doilea rând, cea de judecător. Strigătul criminal al iudeilor „Ia -L! Ia -L! Răstignește –
L!”(v. 15), este „un nu decisiv aruncat în fața acestui Om care este reprezentat ca împăratul
lor. Aceasta este alegerea care -i judecă”371.
După ce îl condamnă cu atâta sete pe cel ce nu a avut nici o vină, iudeii fac o
declarație extrem de surprinzătoare: „nu avem Împărat, decât pe Cezarul”(v. 15). Sursa
acestei declarații au fost arhiereii iudeilor. D eclarația aceasta ne ilustrează cum aceștia „se
dau pe ei înșisi răzbunării divine, pentru aceia i -a părăsit Dumnezeu atunci când ei înșiși s –
au sustras primii de sub providența și de sub grija sa”372. Și istoria i -a răsplătit. Din dorința
de a scăpa de Hris tos, și a avea ei putere deplină, fac acest compromis. Și Dumnezeu le
respectă dorința, și îi dă pe ei romanilor: „pentru aceea și Dumnezeu romanilor i -a dat pe
ei, pe care i -au numit împărați peste dânșii, depărtându -se ei de a lui Dumnezeu purtare de
grijă și povățuire”373.
Sentința fiind aruncată și cel nevinovat fiind condamnat, începe calvarul. Hristos
este predat ostașilor pentru a fi răstignit.

III.4. Răstignirea și moartea Mântuitorului (In. 18, 16 -30)

Spre Golgota, Hristos primește în spate Crucea, sau mai exact, conform modalității
de executare, doar partea orizontală a Crucii, deoarece partea verticală era fixată din timp
de către ostași la locul execuției. Soarta lui Hristos a fost cu atât mai crudă, deoarece El nu
purta Crucea cuvenită Lui, „ci pe cea care atârnă peste noi și pe care eram datori să o purtăm
și noi”374. Însă, Domnul, „ținând Crucea, Se duce și, ca un ostaș poartă arma cu care îl
biruiește pe cel împotrivă luptător”375.
Mersul lui Hristos spre moarte, cărându -și obiectul morții în spat e, este similar cu
mersul lui Isaac, alături de tatăl său Avraam pentru a fi jertfit, cărându -și propriile lemne

370 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 52.
371 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 52.
372 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 470.
373 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 430.
374 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , p. 1118.
375 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 431.

88
pentru foc376. Episodul cu Isaac este doar o preînchipuire a drumului Crucii, însă cea dintâi
nu s-a sfârșit cu jertfă, pe când cea de -a doua s -a sfârșit cu jertfa supremă. În cazul lui Isaac
el a fost lăsat și s -a jertfit mielul. Iar în cazul lui Hristos firea dumnezeiască a rămas, iar
firea omenească s -a jertfit: „și, poate, precum acolo Isaac s -a lăsat, iar mielul s -a jertfit , așa
și aici, firea cea dumnezeiască, fără de patimă a rămas, iar omenirea (…) aceasta este care
s-a jertfit”377.
Sfântul evanghelist Ioan consemnează cu exactitate și locul unde a avut loc
răstignirea. Iar locul acela se numea Golgota, sau locul Căpățânii. O veche tradiție
dezvăluia că locul pe care a fost răstignit Hristos, a fost locul unde a fost îngropat Adam.
Mergând pe această presupunere, Îl vedem pe Hristos cum ridică Crucea precum un trofeu
pe locul unde a împărățit moartea, „căci Iisus Hristos își purta Crucea Sa ca pe un trofeu
împotriva stăpânirii morții”378. Chiar dacă din punct de vedere istoric, identificarea Golgotei
cu locul unde a murit Adam nu are foarte mare acoperire, din punct de vedere simbolic este
cea mai potrivită. Astfel că, „Domnul, unde a fost izvo rul morții, acolo este omorât, ca să –
l usuce pe acesta”379.
Ajungând pe Golgota, Hristos este răstignit, „și împreună cu El pe alții doi, de o
parte și de alta, iar în mijloc pe Iisus”(v. 18). Evreii căutau cu orice preț să îl batjocorească
pe Hristos. De acee, alături de El, mai sunt răstigniți doi tâlhari. Însă evreii nu știau că „ceea
ce făceau pentru a -L acoperi pe Iisus de rușine, slujea să arate adevărul și să vă facă să
cunoașteț i mai bine forța și puterea Lui”380.
Pe Crucea lui Hristos, Pilat pune o tăbliță pe care scrie, cub forma unui titlu: „Iisus
Nazarineanul, împăratul Iudeilor”(v. 19). Din punctul de vedere al lui Pilat, această tăbliță
a fost pusă din două motive: „el l -a pus atâr pentru a -i pedepsi pe evrei, cât și pentru a -L
apăra pe Iisus Hr istos”381. De asemnea, această tăbliță a fost pusă și datorită providenței
divine, care, știind că va trebui la un moment dat să arate Crucea Domnului, i -a pus niște
semne distinctive: întâi, că era era în mijloc, iar mai apoi, că avea o tăbliță pe care cele lalte
două cruci ale tâlharilor nu le aveau.
Datorită perioadei pascale, existau mulți oameni în Ierusalim, fapt pentru care Pilat
alege ca acea inscripție să fie scrisă în trei limbi: evreiește, latinește și grecește. Acest titlu

376 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 53.
377 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 431.
378 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 473.
379 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan , p. 432.
380 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 473.
381 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 474.

89
„exprimă universalitatea regalității Sale”382. Limbile alese marchează până astăzi cultura
universală: „ebraica – limba Bibliei Vechiului Testament, a lui Iisus și a apostolilor Lui;
greaca – limba filosofiei, pe care o mai învățăm și astăzi în școală; latina – limba ultimului
mare im periu al lumii, care mai este încă și azi rădăcina limbilor europene”383.
Arhiereii iudeilor se revoltă împotriva acestui titlu, însă mâna lui Pilat nu mai poate
fi forțată: „Ce am scri s, am scris”(v. 22). Pilat se face într -un anumit fel un instrument al
realizării voii divine, deoarece prin acest refuz, de a modifica „titlul” oferit lui Iisus,
deoarece, Însuși Dumnezeu Tatăl a fost cel care a hotărât ca „nimeni să nu poată să -i fure
Fiului titlul de Împăratul iudeilor ”384, arătând de asemenea, că El direijează și acest
eveniment, pe care îl conduce după voia Sa cea sfântă.
În continuare, evanghelistul ni -l prezintă pe Hristos răstignit, fără a da detalii
suplimentare despre durerile sau stare Mântuitorului sau a celor ce îl priveau neputincioși.
Următorul eveniment consemnat este acela al împărțirii hainelor lui Hristos. Lecturând cu
atenție textul Evangheliei, observăm că numărul ostașilor care s -au ocupat de răstignirea
Mântuitorului, și cărora li se cuveneau hainele con damnatului, potrivit dreptului roman,
sunt în număr de 4: „ostașii au luat hainele Lui și le -au făcut patru părți, fiecărui ostaș câte
o parte”(v. 23).
Aceștia întâmpină o ușoară problemă cu împărțirea cămășii lui Hristos, care era
țesută într -una: „Dar c ămașa era fără cusătură, de sus țesută în întregime”(v. 23). Sfântul
Ioan Gură de Aur crede că evanghelistul Ioan amintește de cămașa lui Hristos „pentru a
face cunoscut că hainele lui Iisus Hristos erau de jos și foarte ieftine”385.
În ceea ce îi privește pe ostași, se pare că aceștia recurg la o decizie foarte înțeleaptă,
și anume aceea de a trage la sorți cine va fi cel care va primi cămașa întreagă. Am spus că
este o decizie înțeleaptă, din două motive. În primul rând, prin sfâșiere valoarea ei ar fi
scăzut, și astfel, prin decizia de a trage la sorți pentru ea, măcar unul dintre ei se va alege
cu o piesă de valoare. Și în al doilea rând, ei devin împlinitori ai unei profeții mesianice:
„Împărțit -au hainele mele loruși și pentru cămașa mea au aruncat sorț i”(Ps. 21, 20).
De asemenea, nu putem să lăsăm acest episod fără o interpretare simbolică.
Evanghelia a IV -a este, de fapt, plină de simboluri. Iar în acest episod, cămașa lui Hristos,

382 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 53.
383 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, pp. 800 –801.
384 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 801.
385 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 475.

90
care, datorită lucrării divine nu a fost sfâșiată „simbolizează unitat ea Bisericii, care se va
întinde în cele patru părți ale lumii, dar nu se poate împărți”386.
După această scenă, cea a împărțirii hainelor, evanghelistul amintește și de cele
patru femei care au stat lângă Cruce: „și stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lu i și sora
mamei Lui, Maria lui Cleopa și Maria Magdalena”(v. 25). Observăm aici cum pătimirile
Mântuitorului schimbă rânduiala firească, deoarece, era normal ca Ucenicii, bărbații, să
stea toți lângă Crucea lui Iisus. Însă ei se ascundeau, lăsând femeile, făpturi mai slabe, să
rămână permanent în apropierea Mântuitorului.
Însă, cu toate că mulțimea Ucenicilor, cel mai probabil se ascunde, unul dintre
ucenici este prezent cu cele patru femei. Acest ucenic este acel „ucenic iubit”, amintit de
atâtea ori în Ev anghelia a IV -a, care este identificat aproape în unanimitate cu autorul
Evangheliei, și anume Ioan.
Văzând Mântuitorul această priveliște, pe mama Sa stând lângă „ucenicul iubit” ,
face un ultim efort de a o încredința pe Fecioara Maria acelui ucenic, spu nând: „Femeie,
iată fiul tău”(v. 26), și ucenicului : „iată mama ta”(v. 27). Chiar în chinuri fiind, înălțat
deasupra lumii pe lemnul Crucii, Hristos ne învață că, „până la ultima suflare, noi trebuie
să avem o grijă foarte mare de tata și de mama noastră”387. Prin această purtare de grijă,
Hristos o transformă pe Fecioara Maria în mama tuturor credincioșilor: „Fecioara Maria
devine din acest moment mama, nu numai a ucenicului iubit, dar și a tuturor, celor pe care
el îi reprezintă: credincioșii”388.
Cu aceast ă scenă se încheie descriere împrejurărilor în care s -a petrecut evenimentul
universal al Preamăririi Fiului Omului. După încheierea aceste scene, evanghelistul
prezintă o ultimă acțiune a lui Hristos și moartea Sa.
Hristos a ajuns la momentul în care ști a că opera de mântuire de pe pământ este
săvârșită. Observăm așadar controlul de care dă dovadă Hristos în acele momente: „cel ce
murea avea totul în puterea Sa, și moartea n -a venit la trupul Lui decât atunci când a vrut
El; ori El a voit -o atunci când a împlinit toate lucrurile”389. Suferea cumplit, dar a fost în
stare să realizeze că este pregătit pentru a -și da duhul. În suferința Sa, apare o nevoie, de
aceea spune: „Mi -e sete!”(v. 28). Setea aceasta apare la Hristos nu din necesitatea împlinirii

386 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 54.
387 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 475.
388 C. PREDA , „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”, p. 54.
389 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , p. 476.

91
unor anu mite pasaje scripturistice, ci era o „sete reală care provine din suferința ființei
create”390.
Astfel că, Izvorul Vieții cere de la niște creaturi să -i dea să bea. Însă aceia, pentru
a-i accentua suferința și batjocura, înmoaie un burete în oțet pe care i -l duc la gură ca să
bea. Iar Hristos acceptă din partea lor această ultimă umilire și bea oțetul, după care își
încredințează sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Ultimele cuvinte ale lui Hristos au fost acestea: „Săvârșitu -s-a.”(v. 30). Ce s -a
săvârșit? Ur a excesivă a iudeilor față de El manifestată prin loviri, scuipări, batjocoriri391.
S-a săvârșit opera de mântuire a lumii: „moartea lui Iisus pe cruce este punctul culminant
al lucrării Lui și în același timp reprezintă un punct culminant în planul de mântu ire a lui
Dumnezeu”392. Așadar, Pătimirile Mântuitorului se sfârșesc, și prin aceasta, omenirea trece
într-o așteptare, așteptare care va fi încununată cu bucurie în momentul Învierii din morți a
celui ce a pătimit pentru întreg universul.

390 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 808.
391 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan , pp. 1128 –1129.
392 G. MAIER, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, p. 810.

92
CONCLUZII

Activitate de răscumpărare a lui Hristos s -a desfășurat, după cum am afirmat în
repetate rânduri și în cadrul acestei lucrări, din exclusiva voință a Lui. Evenimentele care
au premers și care au urmat mărețului act de răscumpărare au avut l oc datorită voinței
divine. Fiind un o operă atât de greu de realizat, necesita un act eroic, act pe care îl regăsim
în Pătimirile Mântuitorului, când persoana divino -umană a lui Hristos, cea care nu avea
păcat, alege să pătimească pentru păcatele tuturor oame nilor, și nu cu scopul de a -și dobândi
vreun folos personal, ci pentru a reda tuturor oamenilor potența îndumnezeirii.
Evanghelistul Ioan prezintă, în Evanghelia a patra, o perspectivă nouă față de
ceilalți Evangheliști, fără însă a le răni autoritatea s au a le pune la îndoială scrierile.
Sinopticii prezintă Pătimirile într -o notă tragică, într -o notă, am putea afirma, umană,
deoarece Hristos a suferit realmente niște chinuri inimaginabile. Evanghelistul Ioan
prezintă măreția acestui act, evidențează înăl țimea teologică a Jerfei de pe Sfânta Cruce.
Astfel, relatarea ioaneică arată ce folos înalt au durerile descrise în Evangheliile Sinoptice.
Astfel că, în lucrarea de față am dorit să realizăm o analiză a tot ceea ce ține de
Pătimirile Mântuitorului Hrist os, în conformitate cu descrierea Evagheliei a patra. Iar în
acest demers, am considerat că este necesar să analizăm, în primul rând câteva anticipări
ale Pătimirilor lui Hristos, după care să observăm, în linii mari evenimentele petrecute în
imediata apro piere a Pătimirilor, pentru a ajunge să dezbatem tot ceea ce ține de procesele
lui Iisus, de condamnare, de Cruce, iar în final, de moartea Sa cea triumfătoare.
Așadar, în primul capitol al acestei lucrări ne -am oprit atenția asupra câtorva
anticipări al e Pătimirilor, pe care le -am regăsit în textul Evangheliei după Ioan. Prima
anticipare este cuprinsă în capitolul 8, 1 -6, când Mântuitorul le explică celor care îl ascultau
că timpul Pătimirilor încă nu a sosit. Cea dea doua anticipare este consemnată în c apitolul
8, 20 -30, moment în care Hristos le explică ascultătorilor Săi că momentul Pătimirilor va
fi momentul în care toți îl vor cunoaște cu adevărat. A treia anticipare este făcută prin gura
arhiereului Caiafa, fiind cuprinsă în capitolul 11, 49 -52, car e proorocește că moartea lui
Hristos este un lucru bun pentru popor. O altă anticipare asupra căreia ne -am oprit este
consemn ată în capitolul 12, 1 -8, când Hristos este uns de către Maria cu mir. Acest gest
este privit de către Hristos ca un gest anticipat făcut pentru moartea pe care avea să o sufere.
Cea din urmă anticipare este reprezentată de venirea celor de alt neam la Hristos, moment

93
care este considerat drept necesar pentru realizarea operei de mântuire, și care este
consemnat în capitolul 12, 20 -23.
Cel de -al doilea capitol, cuprinde câteva evenimente importante care s -au petrecut
după Cina cea de Taină, printre care spălarea picioarelor, demascarea trădătorului, și câteva
idei din cele trei mari Cuvântări de despărțire, precum și din Rugăciunea Arhie rească a lui
Hristos. Dialogurile care urmează Cinei sunt, fără nici o îndoială, testamentul lui Hristos
lăsat Ucenicilor Săi. Și, cu toate că au forma unor dialoguri, întrerupte de unele întrebări
venite din partea Apostolilor, aceste cuvântări sunt un iz vor nesecat de învățături
dogmatice, morale, sociale. Bunăoară, din aceste cuvântări reiese conlucrarea Fiului cu
Tatăl, și mai pe urmă cu Duhul Sfânt, care este trimis de către Tatăl în lume, în numele lui
Iisus. De asemenea, în cadrul acestor cuvântări r egăsim și porunca cea mai de preț, și anume
porunca iubirii. Și, în cele din urmă, Rugăciunea Arhiereacă a lui Iisus, pentru Sine, pentru
Apostoli și pentru toți credincioșii reprezintă încununarea acestor discursuri.
În cel de -al treilea capitol am anal izat, punctual, fiecare eveniment care ține în mod
indisolubil de Pătimirile lui Hristos. Așadar, L-am văzut pe Hristos predat autorităților de
către Iuda Iscarioteanul, pe care a încercat să îl facă să se pocăiască dar fără nici un rezultat.
Odată predat pe mâna iudeilor, Hristos este dus la Anna, cel mai probabil pentru o discuție
preliminară, deoarece doar Caiafa avea drept de judecată. După discuția cu Anna, are loc
procesul religios al lui Hristos orchestrar de Caiafa. Însă, din dorința de a -L face de rușine
pe Hristos, aceștia îl duc spre judecată înaintea procuratorului roman, Pilat. Acesta,
negăsind în El vreo vină și temându -se de persoana lui Hristos, încearcă să îl elibereze, însă
fără rezultat. Fapt pentru care Hristos este condamnat la moarte pe Cruce, moarte care va
elibera naemul omenesc de sub stăpânirea diavolului.
În concluzie, cele trei capitole ale acestei lucrări își doresc să ofere o perspectivă
cât mai detaliată în ceea ce privește evenimentul Pătimirilor lui Hristos. Desigur că, acea stă
lucrare este departe de a se considera o lucrare exhaustivă, însă, se remarcă prin această
perspectivă inedită, dacă vreți, în urcare, de la simple declarații ale Pătimirilor, continuând
cu povețe pentru apropiații persoanei implicate direct în acest e veniment, și care
culminează prin realizarea operei de mântuire a lumii de către Persoana Mântuitorului
Hristos. Această lucrare dezvoltă fiecare pas al acestei epectaze, din Galileea, unde are loc
prima anticipare a Pătimirilor, și până pe culmea Golgotei , unde, prin Hristos, s -a realizat
unirea celor stricăcioase cu cele nestricăcioase, a celor de jos cu cele de sus, și mântuirea
tuturor oamenilor: a celor care au trăit, a celor ce trăiesc, și a celor ce vor trăi în lume până
la Cea de -a Doua Venire a lui Hristos.

94
BIBLIOGRAFIE

Ediții ale Sfintei Scripturi

 Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte
Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod ,
E.I.B.M.B.O.R, București, 1968.
 Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod ,
E.I.B.M.B.O.R, București, 1988.
 Biblia sau Sfânta Scriptură, Versiune diortosită după Septuaginta, Redactată și
adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului , E.I.B.M.B.O.R,
București, 2001.
 Novum Testamentum Graece(NA28): Nestle -Aland 28 th Edition , German Bible
Society, 2015.
 Septuaginta , Bibelstifung, Stuttgart, 1979.

Dicționare și enciclopedii

 Tofană, Stelian(coordonator); Negruțiu, Silviu -Ioan; Codrea, Florin; Moldovan, Dan
Eliodor; Mățăoanu, Mirela, Cercetarea noutestamentară românească. Ghid
bibliographic, Editura Alma Mater, Cluj -Napoca, 2014

Comentarii biblice

 Maier, Gerhard, Evanghelia după Ioan , vol. 6 –7, Lumina Lumii, 2013.

95
 Manoilescu -Dinu, Natalia, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii ,
Editura Bizantină, București, 2004.
 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Io an,
E.I.B.M.B.O.R, București, 2000.
 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan , Pelerinul Român,
Oradea, 2005.
 Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan ,
Sophia, Buburești, 2009
 Tofană, Stelian, Introducere în Studiul Noului Testament. Sf. Evanghelii după Luca
și Ioan. Problema sinoptică , vol. III, Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca,
2002.

Lucrări de teologie

 Greceanu, Olga, Meditații la Evanghelii , Sophia, București, 2010.
 Mihoc, Vasile, Lumina Evangheliei , Agnos, Sibiu, 2015.
 Stăniloae, Dumitru, Iisus Hristos sau Restaurarea Omului , vol. 4, Basilica,
București, 2013.
 Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. II, E.I.B.M.B.O.R,
București, 2010.
 Tofană, Stelian, Simbolism și sac ramentalitate în Evanghelia a IV -a, Presa
Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2003

Studii și Articole

 Basarab, Mircea, „Rugăciunea lui Iisus”, Ortodoxia nr. 4 (1994), pp. 62 –73.

96
 Bucevschi, Orest, „Pe Golgota”, Glasul Bisericii nr. 5 (1958), pp. 430 –435.
 Bucevschi, Orest, „Lucrarea mântuitoare a lui Hristos prin Cruce și Înviere” ,
Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 1-2 (1974), pp. 34 –39.
 Bucevschi, Orest, „Patimile și Învierea Domnului”, Glasul Bisericii nr. 5-6 (1975),
pp. 513 –523.
 Constantinescu, Ioan, „Rugăciunea arhierească a Domnului nostru Iisus Hristos”,
Ortodoxia nr. 3 (1983), pp. 370 –387.
 Marcu, Grigore T., „Procesul Mântuitorului – expunere rezumativă”, Revista
Teologică nr. 3-4 (1946), pp. 169 –182.
 Mircea, Ioan, „Răscumpărarea în Noul Testament după învățătura Sfinților Părinți”,
Studii Teologice nr. 1-2, pp. 24 –44.
 Nicolaescu, Nicolae, „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, Studii
Teologice nr. 1-2 (1953), pp. 76 –115.
 Petraru, Gheorghe, „Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața”, Mitropolia Moldovei
și Bucovinei nr. 5-6 (1990), pp. 93 –98.
 Popescu, Teodor M., „Moartea și Învierea Mântuitorului în credința vechilor
creștini”, Ortodoxia nr. 2 (1955), pp. 163 –181.
 Preda, Constantin, „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului
Ioan”, Mitropolia Olteniei nr. 1-4 (2003), pp. 53 –59.
 Sârbu, Corneliu, „Iisus Hristos ca supremul profet”, Mitropolia Banatului nr. 1 -3,
(1974), pp. 19 –28
 Stamatoiu, Dionisie, „Rugăciunea arhierească. Comentariu. Locul și timpul rostirii.
Denumirea”, Mitropolia Olteniei nr. 7-9 (1978), pp. 554 –562.
 Stamatoiu, Dionisie, „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, Mitropolia
Olteniei nr. 1-2 (2000), pp. 12–55.
 Stăniloae, Dumitru, „Iisus Hristos – Arhiereu în veac ”, Ortodoxia nr. 2 (1979), pp.
217–231.

97
 Todoran, Simion, „Idei dogmatice și moral -sociale în «Rugăciunea arhierească»”,
Glasul Bisericii nr. 9-10 (1982), pp. 680 –692.

DECLARAȚIE
Prin prezenta declar că lucrarea de licență cu titlul Pătimirile Mântuitorului și
anticipările lor în lumina Evangheliei după Ioan este scrisă de mine și nu a mai fost
prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau
străinătate.
De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusiv cele de pe internet, sunt
indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:
 toate fragmentele de text reproduse exact, chiar și în traducere proprie din altă
limbă, sunt scrise între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;
 reformulările în cuvinte proprii ale textelor scrise de către alți autori dețin
referințele precise;
 rezumările ideilor altor autori dețin referințele precise la textele originale.

Cluj-Napoca, Absolvent,
31 mai 2019 Toderean Simion -Valeriu