Introducere … … … … 2 [621641]

1
Cuprins

Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 2
Cap. 1 Analiza behavioristă în contextul științelor politice ………………………….. ……………… 5
I.1. Paradigme de cunoaștere în științele politice ………………………….. ………………………….. … 5
I.2 Analiza psihologică a comportamentului politic. Geneza behaviorismului. ………………. 12
I.3 Persoană, personaj și personalitatea politică ………………………….. ………………………….. … 16
I.4 Cogniție și atitudini în spațiul public. Repere spre acțiunea socială …………………………. 21
Cap.2 Actorii și sistemele electorale ………………………….. ………………………….. …………………. 25
II.1 Subsistemele politice. Sistemul electoral ………………………….. ………………………….. ……. 25
II.2 Actorii p olitici și sistemele electorale. Interacțiuni și mecanisme concurențiale ………. 28
II.3 Reprezentarea politică. Rolul formulelor electorale ………………………….. …………………. 34
II.4 Participarea politică în contextul sistemelor democratice ………………………….. ………….. 42
Cap. 3 Comportamentele politice în sistemele democratice ………………………….. …………… 49
III.1. Psihologia socială și cultura democratică ………………………….. ………………………….. …. 49
III.2. Acțiunea colectivă în sistemele democratice. Societatea civilă ………………………….. … 57
III.3. Experiențe occidentale ale comportamentului democratic. ………………………….. ……… 61
III.4. Experiențe Est -Europene ale comportamentului democratic. ………………………….. …… 63
Cap. 4 Studiu de caz comparativ. Analiza comportamentului electoral din România
post-decembristă ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 66
IV.1 Relevanța studiului de caz ………………………….. ………………………….. ………………………. 66
IV.2 Construcția teoretică a cercetării ………………………….. ………………………….. ……………… 67
IV.3 Caracteristicile sistemului electoral din România în perioada post -decembristă ……… 68
IV.4 Comportamentul participării la vot în România după 1989 ………………………….. ……… 71
IV.5 Variabilele de cercetat ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 75
IV.6 Analiza da telor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 76
IV.7 Concluzie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 82
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 83

2
Introducere
Știința politică este un domeniu complex care se interconectează cu celelalte discipline
în încercarea de a înțelege , cât mai bine , fenomenele politice. Modul în care se face știință, în
domeniul politicii la momentul actual , cere un dialog între paradigme, o creștere a colaborării
dintre discipl ine sau subdiscipline și crearea unor ,,oameni de știință hibrizi”1. Astfel, nu poți
fi un bun politolog dacă nu ești deschis unor discipline complementare și unor discipline
adiacente științei politice.
Acum mai bine de 2500 de ani ,, democrația s -a făcut remarcată prin cel mai natural
mod de guvernare a unei societăți deschise ”, ,,o formă de guvernare în acord cu voința
poporului” , în care cetățeanul , are posibilitatea m anifestării unei ,, anumite libertăți de gândire
și acțiune politică”2. În zilele noast re, democrația a devenit ,,un cuvânt onorific universal”3,
iar al egerile, participarea politică și mecanismele electorale au devenit indispensabile
societății moderne.
În noile democrații constituite , se observă că prezența la vot scade dramatic după
primele alegeri li bere și continuă să scadă apoi cu fiecare nou ciclu electoral . Acest fenomen
este atribuit, în primul rând, dezamăgirii față de funcționarea democrației, dezamăgire
resimțită la cetățenii întregii țări. Astfel, declinul prezenței la vot e pu s pe seama
dezamăgirilor generate de diferența dintre așteptările nerealist de mari pe care cetățenii le
aveau față de propriile guverne alese, în mod democratic, și percepția negativă a rezultatelor
guvernării post -comuniste.
În acest context, lucrarea d e licență, Psihologia politică și comportamentul electoral în
România post -decembristă. Abordări statistice , încearcă o abordare multidime nsională a
comportamentului politic, în general, și al comport amentului participării la vot, în particular.
Participar ea la vot reprezintă o activitate politică prin excelență și chiar dacă nu e singura
modalitate prin care cetățenii își pot exprima interesele în procesul politic, votul constituie cea
mai important ă sursă a legitimității în guvernele moderne.
Obiectivul principal al acestei lucrări este acela de a înțelege care sunt factorii care
determină absenteismul politic . Realizarea obiectivului sus -menționat presupune o structură
specifică a conținutului lucrării. Astfel, lucrarea este construită pe trei capitole c are încearcă
să construiască un cadru teoretic necesar înțelegerii fenomenului și un capitol practic care își
propune să întărească cele amintite în teorie.

1 Mattei Dogam, Sociologie politică, Alternative, București, 1999, p.389
2 Gheorghe Teodorescu, Ovidiu Gherasim Proca, Sisteme și comportamente electorale, Fundația Axis, Iași,
2006, pp. 29 -32
3 Giovanni Sartori, Teoria democra ției reinterpretat ă, Editura Polirom, Iasi, 1999, p. 32

3
În primul capitol, Analiza behavioristă în contextul științelor politice , am urmărit să
surprind p rincipalele matrici de gândire din filosofia politică, matrici care au dus ulterior la
constituirea științei politice ca domeniu academic și la conturarea principalelor paradigme din
domeniul științelor politice: instituționalismul, behaviorismul și sistem ismul. De asemenea,
accentul s -a pus pe paradigma behavioristă și pe modul în care aceasta a contribuit la evoluția
științei politice și la înțelegerea comportamentului politic , atât prin cantitatea imensă de date
empirice adunate , cât și pe importarea , în cadrul politologiei, a unor concepte specifice
psihologiei . Necesitatea înțelegerii comportamentului de vot a constituit element ul esențial de
analiză al acestui prim capitol , de unde și nevoia de înțelegere a persoanei, personalității și a
personajului politic . Aceste elemente fac obiectul de analiză al s tudiilor de psih ologie socială ,
tocmai în încercarea de a înțelege mecanismele interioare care stau la baza producerii
comportamentului politic.
Cel de -al doilea capitol, Actorii politici și sistemele e lectorale, a pus accentul pe
modul în care sistemele electorale interacționează cu indivizii și conduc către participarea
politică . În acest sens, capitol ul a pus accent pe sistemele el ectorale și a scos în evidență
faptul că fiecare tip de scru tin are un efect psih ologic asupra individului , privind participarea
la vot . De asemenea, sistemele elector ale sunt strâns legate de democ rație, neputând exista un
regim democratic legitim fără existența unor mecanisme libere de aleger e și de desemnare a
conducătoril or. Astfel, studierea și înțelegerea mecanismelor electorale este absolut necesară
pentru a putea observa desfășurarea mecanismelor democratice și factorii ce determină
motivele pentru care persoanele nu participă la vot.
Capitolul al III -lea este preocup at de înțelegerea culturii politice, de analizarea
societății civile și de schițarea principalelor tipuri de comportamente manifestate atât în
spațiul occidental, cât și în spațiul estic . Plecând de la ideea că o democrație puternică are la
bază o cultură politică consolidată și un nivel ridicat de participare a cetățenilor la treburile
publice, acest capitol își propune să observe modul în care acționează cultura politică asupra
indivizilor, modul în care se poate măsura și cum se poate aceasta transmite d e la o societate
la alta, în vederea ajutorării noilor democrații constituite. Cultura politică joacă cel mai
important rol în decizia indivizilor de a participa la viața societății și de aceea este r elevantă
pentru studiul nostru. Corelarea culturii polit ice cu celelalte elemente de psih ologie
individuală poate determina interesul scăzut sau ridicat al indivizilor față de viața politică.
În capitolul patru, Studiu de caz comparativ. Analiza comportamentului electoral în
România post -decembristă , s-a încer cat o radiografiere a societății românești . De asemenea,
s-a încercat observarea modului în care calitatea democrației, cultura politică, libertatea
economică și dezvoltarea umană influențează prezența la vot a românilor.

4
Motivul alegerii acestei teme de licență , este dat de inter esul crescând al specialiștilor,
din domeniul științei politice , față de democrațiile noi constituite și față de fenomenele ca re se
petrec în Estul și Centrul Europei . De asemenea, comportamentul politic este atent studiat
încă d e la lucrările de pion ierat ale lui Ch. Gossnell și Ch. Merriam și constituie, încă, un
element de relevanță în înțelegerea fenomenelor politice.

5
Cap. 1 Analiza behavioristă în contextul științelor politice
Știința politică , ca orice alt domeniu de cercetare , are nevoie să se supună unor regul i
stricte pentru a supraviețui ș i pentru a duce la eficientizare, înțelegere a și o cât mai bună
colaborare între cercetător ii domeniului. Altfel spus, ,,a te supune disciplinei unei disci pline te
face să muncești mai mult și, indiscutabil, mai bine, atât la nivel individual, cât și la nivel
colectiv”4.
Capito lul de față își propune să facă o scu rtă istorie asupra prin cipalelor matrici de
gândire care s -au manifestat de -a lungul timpului în filosofia politică și să evidențieze
principalele paradigme de cerceta re din cadrul științei politice. De asemenea, se are în vedere
rolul pe care îl joacă paradigma behavioristă în înțelegerea sistemului politic, al actorilor
politic i și al electoratul ui și să schițeze principalele aspecte ps ihologice ale individului
interconectate cu inf luențele sociale, care prin exteriorizarea lor definesc comportamentul , în
general, și comportamentul politic, în particular.
I.1. Paradigme de cunoaștere în științele politice
Termenul de paradigmă este deseori utilizat în limbajul curent al cercetătorilor din
domeniul științelor sociale. Chiar cel care a inventat conceptul, Thomas Kuhn, a spus că acest
concept a fost introdus pentru a face distincția între științele u maniste și cele reale. El ne
spune că se poate vorbi de o paradigmă doar atunci când o teorie testabilă domină toate
celelalte teorii și este a cceptată de întreaga comunitate5. Totuși , se poate vorbi în cazul științei
politice de paradigmă în adevăratul se ns al cuvântului ? Nu îmi propun aici să construiesc un
argument de epistemologie politică, dar vom înțeleg e prin termenul de paradigmă ,, o mulțime
de ilustrări repetate și quasi -standard ale diferitelor teorii în aplicațiile lor conceptuale,
observaționale și instrumentale. Studiindu -le și operând cu ele, membrii comunității
respective își învață meseria”6.
Așa c um Ortega y Gasset spunea că ,, pentru a înțelege ceva uman, personal sau
colectiv, trebuie să contăm pe istorie. Acest om, această națiune , realiz ează acest lucru și se
comport ă astfel deoarece înainte a făcut altceva și s -a comportat într -un alt mod . Viața devine
oarecum transparentă doar în fața rațiunii istorie i”, la fel și eu încerc, în acest subcapit ol, să
schițez principalele întemeieri paradi gmatice din domeniul științelor politice ,
instituționalismul, behaviorismul, sistemismul, și să aduc în revistă principalele perspective
de studiere a politicului care au dus la constituirea științei politice actuale.

4 Robert E. Goodin, apud Robert E. Goodin, Hans -Dieter Klingemann (coord.), Manual de știință politică,
Polirom, Iași, 2005, p. 23
5 Thomas Kuhn, Structura revoluțiilor științifice, Humanitas, București, 1999, pp. 88 -95
6 Ibidem, p. 110

6
Filosofia politică, clasică și mode rnă, a avut ca scop principal reflecția asupra esenței
politicului și a naturii umane, de unde se poate observa și o preocupare pentru a determina
forma ideală de guvernământ și un interes pentru a găsi tipurile și formele de instituții
capabile să ducă la o mai bună funcționare a societății, toate acestea gravitând în jurul statului.
Cerce tarea politicului are ca origine filosofia politică a A ntichității grecești. Figurile
remarcante ale acestei perioade au fost Socrate (470 -399 î.H.), Platon (427-347 î.H .) și
Aristotel (383 -322 î.H.). Aceștia făceau referire la binele public, la dreptate, la ordine și la
armonia cetății. Operele lui Platon au reprezentat un moment de cotitură în formarea gândirii
politice antice. Acesta a fost inspirat din gândirea lui So crate, ceea ce regăsim în celebrele
dialoguri platoniciene. Principalele opere ale lui au fost: ,,Republica ”, „Omul și statul ” și
„Legile ”. Cu riscul de a simplifica, putem identifica patru trăsături dominan te ale filosofiei
politice la Platon: în căutarea dreptății, cunoașterea esențelor, politica și morala, de la etica
indivi duală la proiectul de societate7. În operele sale a încercat găsirea unei cetăți ideale , iar
societatea imaginată de acesta devine o societate puternic ierarhizată în care fiecare cet ățean
trebuie să facă ceea ce îi place și ceea la ce este bun să facă . El consideră că cetatea trebuie să
fie guvernată de ,, filosof i-regi”8, deoarece aceștia dețin arta guvernării și facultatea de a
judeca (rațiunea). De asemenea, educația este foarte i mportantă în republica ideală a lui
Platon. În absența filosofului -rege, legea este importantă , fiind o regulă comun ă care
împiedică apariția despo tismului. El recunoaște că legile sunt imperfecte, dar fiind o expresie
a rațiunii pot ajuta la stabilitatea guvernării. Din punct de vedere al respectării legilor, el
consideră că cel mai bun regim de guvernare este monarhia, urmat de aristocrație, iar cel mai
rău este democrația deoarece poporul, în ansamblul său, nu are cum să ia deciziile corecte.
Atunci când legile nu sunt respectate , ierarhia se inversează, monarhia dec ade în tiranie,
aristocr ația se transformă în oligarhie. A tunci când cele două decad, forma de guvernare care
cea mai bună este puterea poporului pentru că , guvernând mai mulți se vor încurca unii pe
alții.
Aristotel , este cel care a pus bazele raționalismul ui sociologic în observarea vieții
cetății. Op era acestuia este imensă, ,,ea fiind produsul unui spirit de colecționar, care, din
preocuparea pentru metodă, a stabilit un bilanț al cunoașt erii timpurilor sale”9. Deși a fost
discipolul lui Platon o perioadă destul de îndelu ngată, acesta nu îmbrățișează multe din ideile
acestuia . Aristotel nu crede în idealismul platonician , deoarece îl consideră prea înde părtat de
realitățile umane. În conc epția Stagiritului , omul este un animal politic, iar singura lui șansă

7 Oliver Nay, Istoria ideilor politice, Polirom, Iași, 2008, pp. 59 -61
8 Platon, Republica , Ed. Tipografia profesională Dim C. Ionescu, București, 1923, p. 118
9 Alexandre Dorna, Fundamentele psihiologiei politic e, Comunicare.ro, București, 2004, p. 37

7
de împlinire este polis -ul, deoarece omul este singurul animal ce posedă rațiune și cuvânt,
singurul animal care poate discerne între bine și rău, dreptate și nedreptate, iar locul lui este
printre cei asemeni lui , pentru că are nevoie continuă de comunicare și schimb reciproc de
informații. Astfel, la Aristotel, polisul nu este doar un loc al existenței morale, ci și un loc
unde omul își poate îndeplini viața morală. La fel ca și Platon , acesta încearcă să găsească cea
mai bună formă de guvernământ. Astfel, la Aristotel întâlnim trei tipuri respectabile
(monarhia, aristocrația, polit eia) și trei tipuri defectu ase (tirania, oligarhia, democrația)10. El
nu ne spune că există un regim bun sa u rău de guvernare , el crede că asta depinde foarte mult
de virtutea conducătorului. Spre deosebire de Platon , acesta nu le atribuie filosofilor un loc de
frunte în cadrul cetății, ci le atribuie un loc mai moderat spunând că tr ebuie să fie un sfetnic
al prinț ului, mai degrabă , decât un om al puterii.
De la modelul grecesc de filosofie politică, modelul etico -politic , s-a trecut în Evul
Mediu la modelul teologico -politic . Această perio adă este marcată de expansiunea religiei
creștine, iar politicul își pierde autonomia și se definește doar în raport cu religia. Dintre
reprezentanți , îi amintim pe Sfântul Augustin (354 -430) și Toma d’Aquino (1225 -1274).
În lucrarea sa, Despre cetatea lui Dumnezeu , Sfântul Augustin încearcă să reafirme
autoritatea B isericii. El susține autoritatea bisericii față de puterea politică, drept urmare ,
pentru el , lumea este divizată în două cetăți (cetatea celestă și cetatea pământeană ), acestea
fiind menite să coexiste în societatea umană, în pofida antagonismului lor. Cetatea celestă este
cetatea ideală, o cetate guvernată de legi eterne, pe de altă parte cetatea terestră este cetatea
guvernată de oameni. Ceea ce este diferit la aceste două cetăți este diferența de iubire: una
este izvorâtă din iubirea de sine până la disprețu irea lui Dumnezeu, aici vorbim despre ce tatea
pământeană, iar cealaltă ia naștere din iubirea față de Dumnezeu până la disprețuirea față de
sine. Una se glorifică pe sine , cealaltă întru Domnul11. Cetatea celestă este eternă, pe când
cetatea terest ră este m enită să dispară. Cele două cetăți pot coopera, dar separarea lor este
infinită . De aceea nu se poate contopi B iserica și imperiul. În același timp el crede că oamenii
trebuie să se supună puterii trecătoare, fă când referire la păcatul originar al căderii și la
doctrina conform căreia supunerea față de biserică este de origine divin ă. În ceea ce privește
cetatea, acesta recunoaște autoritatea chiar și celor mai cruzi împărați, dar su sține că doar o
societatea care respectă principiile creștinismului poate f i dreaptă cu adevărat12.
Opera lu i Toma d’Aquino cons tituie o etapă esențială în e voluția către gândirea
modernă. Întreaga lui operă este orientată să arate complementaritatea fundamentală a

10 Michael G. Roskin, Robert L.Cord, James A. Medeiros, Walter S. Jones, Știința politică – o introducere,
Polirom, Iași, 2011, p. 76
11 Sfântul Augustin, Despre cetatea lui Dumnezeu, Ed. Științifică, București, 1998, p. 120
12 Oliver Nay, Op. cit ., p. 103

8
teologiei creștine și a marilor doctrine juridice și filosofice antice13. Cea mai importantă operă
este „Summa teologica ”. Spre deosebire de Sfântul Augustin, Toma d’Aquino credea că
natura nu a fost în to talitate anulată de păcatul originar, iar societatea putea exista , în și prin ea
însăși. Astfel, el îi dă societății o nouă legitimitate. El consideră că în cetate om ul își caută
mântuirea veșnică, viața de pe pământ ducând la fericire, în cer. De asemenea, el distinge
patru mari tipuri de legi: legea eternă, legea naturală, legea umană și legea divină, ultima fiind
clar inspirată din principiile fundamentale ale creștinismului. În ceea ce privește cel mai bun
regim de guvernare, el ca și anticii, consideră inițial că , monarhia este cel mai bun regim de
guvernare, dar ulterior optează pentru un regim mixt provenit dintr -o sinteză a celor trei forme
de guvernare: monarhia , aristocrația și democrația .
Cu Niccolo Machiavel li (1469 -1527) și Thomas Hobbes (1588 -1679) s -a produs
ruptura de modelul teologico -politic și deschiderea cun oașterii spre realitatea faptelor . Astfel,
a apărut, paradigma raționalist -contractualistă specifică modernității politice. Odată cu
trecerea la această paradigmă , suveranitatea poporului este văzută ca fundament al autorității
politice legitime, problema rămânând aceea a justei reprezentări a popo rului în instituțiile
puterii.
Filosofia lui Machiavelli nu se axează pe dimensiunea metafizică a statului, ci pune
accent pe modul concret de guvernare al acestuia , lucru care îl observăm și în cea mai
apreciată lucrarea a lui, Principele . Filosoful stud iază ceea ce este politica și nu ceea ce ar
trebui să fie, de unde observăm și abordarea modernă a lucrărilor lui Machiavelli care are
drept obiect statul independent de orice reflecție asupra valorilor care îi stabil esc legit imitatea.
Referitor la nat ura umană, Machiavelli considera că societatea nu poate fi condusă p e
principii etice pentru că oamenii sunt ,, răi și dispuși să se folosească de perversitate ori de câte
ori au ocazia”14. Pentru el , politica nu cunoaște nici virtute și nici pace, fiind un loc de
înfruntare între grupuri de luptă , pentru propriile interese.
Hobbes consideră că individul este complet lipsit de bunătate. Prin natura sa , omul
este invidios, violent și înclinat spre conflict. Hobbes ne spune că societatea nu trebuie lăsată
de cap ul ei deoarece se va afunda în dezordine și război, iar soluția pentru a stopa acest
pericol este un proiect politic autoritar. Demonstrația acestuia se sprijină pe o descriere a stării
de natură unde fiecare este dușmanul fiecăruia , iar nevoia de pace și securitate îi va împinge
pe aceștia spre a se alia, spre a semna un contract. Hobbes a fost unul din primii care au
conceput ideea modernă a reprezentării. El concepe contractul drept instrumentul care îi

13 Ibidem, p. 139
14 Niccolo Machiavelli, Principele, Ed. Științifică, București, 1960, p. 70

9
permite fiecărui om să își desemneze puterea unei a utorități superioare care va avea sarcina
reprezentării unitare a societății.
O altă abordare a cercetării politicului , care s -a conturat începând cu a doua jumătate a
secolului al XIX -lea, este cea științifică. Axat pe empirism, pe negarea diferențelor esențiale
dintre științele naturii și științele umane, controlul naturii și societății prin cunoașterea
științifică, pozitivismul comptean , a favorizat conturarea domeniului științei politice. Apariția
științei politice a apărut din necesitatea de a se tre ce de la înțelegerea filosofică asupra
politicului la o descriere metodică și la o analiză specifică, cantitativă, de înțelegere a realității
sociale.
În cadrul științei politice care s -a conturat începând cu a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, regăs im următoarele matrici de cercetare care se intercorelează între ele :
instituționalismul, behaviorismul, sistemismul, cu posibilitatea de reconstrucție, în timpurile
noastre, a (neo)instituționalismului.
Știința politică , în drumul ei spre afirmare ca dis ciplină academică modernă , a fost
influențată de tradiția clasică. Astfel, axat pe gândirea politică anterioară, în special pe
raționalismul contractualist și dreptul public, instituționalismul politologic , apare ca
paradigmă de studiu în domeniul științei politice în a doua jumătate a secolului al XIX -lea, în
condițiile avântului pozitivismului. Acesta plasează în centrul discuției statul și consideră
instituțiile partea cea mai solidă a statului, de aceea studiul lor trebuie să fie în atenția
politologiei . Instituționalismul este o paradigmă importantă în cadrul științelor politice
deoarece se observă cu ușuri nță nevoia existenței diferitelor tipuri de instituții și necesitatea
de a le studia. De-a lungul timpului , politologii au încercat să găsească princ ipalele tipuri de
instituții politice necesare pentru organizarea și conducerea societății. Astfel, Bo Rothstein
identifică patru tipuri fundamentale de instituții necesare vieții sociale, indiferent dacă vorbim
de un regim democ ratic sau unul nedemocratic . ,,Primul tip este necesa r pentru a lua decizii
obligatorii pentru toți membrii colectivității referitoare la reglementarea intereselor comune
(instituția care formulează legile). Un al doilea tip de instituție , este necesar pentru
implementarea acestor d ecizii (instituția care aplică legile). Un al treilea tip , de instituție este
necesar pentru a se ocupa de disputele individuale în legătură cu interpretarea în particular a
regulilor generale elaborate de primul tip de instituție (instituție de adjudecare a regulilor). În
final, un al patrulea tip de instituție , este necesar pentru a se ocupa de primele trei și a-i
pedepsi pe cei care încalcă regulile, fie că sunt din interiorul sau exteriorul comunității
(instituția de susținere a regulilor)”15. De asemene a, fiecare instituție conține un număr de
sub-instituții sau departamente care precizează procesul de luare a deciziilor. În ciuda

15 Robert E. Goodin, Hans -Dieter Klingemann, Op. cit., p. 127

10
obstacolelor cu care se confruntă paradigma instituționalistă, aceasta rămâne o paradigmă
importantă a științei politice , deoarece o comunitate organizată și civilizată nu poate exista în
absența instituțiilor.
Atunci când actorul politic devine obiectul de studiu al cercetării politice, lăsând în
urmă cercetarea instituțiilor, s -a conturat o nouă paradigmă a științei politice, și anume:
psihologismul.
Paradigma behavioristă a pătruns în știința politică prin influența cercetărilor lui
Charles E. Merriam și Harold Lasswell asupra comportamentului electoral începând cu anii
20-30 ai secolului XX. Aceștia sunt consideraț i în lit eratura de specialitate ca fiind părinții
fondatori ai ps ihologiei politice , deoarece au insistat ca studiile politologice să facă apel la
psihologie16.
Evoluția științ ei politice ca domeniu, complexitatea evenimentelor politice, obstacolele
pe care le -a întâmpinat paradigma instituționalistă în explicarea unor fenomene (totalitarism,
decolonizare , cele două războaie mondiale et c), au dus la necesitatea conturării unei noi
paradigm e în domeniul științei politice, paradigmă ce pune accentul pe studierea emp irică a
motivației actorilor politici individuali și colectivi.
Astfel, de la studierea instituțiilor, considerate punctul central al studiului științelor
politice, se trece la studierea empirică a comportamentelor politice individuale și de grup. În
momentul de față accentul cade pe individ și pe relațiile acestuia cu masele, grupurile.
Behaviorismul rep roșează orientării instituționaliste formalismul, care face să ignore
comportamentul oamenilor în politică, atitudinile, motivațiile, ideologiile, latur ile concrete ale
politicii, ale raportării reciproce a oamenilor sub semnul autorității, al puterii, al dominației și
supunerii17. Astfel, apar o serie de întrebări care definesc obiectul de studiu al acestei
paradigme: Ce trăsături ps ihologice îi caracteri zează pe membrii societ ății? Ce te determină să
ai un a numit tip de comportament: democratic – autoritar, liberal – conservator, comunist –
fascist? Cum se comportă masele din punct de vedere politic? Ce îi împinge pe oameni să
participe la viața politic ă? et c. Aceste mari întrebări, dar și multe altele, oferă o perspectivă de
ansamblu asupra problemelor studiate în cadrul paradigmei behavioriste.
Paradigma sistemică , a apărut în politologie în a doua jumătate a secolului al XX -lea,
sub influența afirmă rii unor discipline noi , ca cibernetica și teoria generală a sistemelor.
Sistemul este definit ca un concept utilizat în structura politică contemporană pentru a analiza
viața politică ca un ansamblu , ale cărui componente sunt legate între ele prin interac țiuni

16 Lavinia Betea, Alexandre Dorna, Psihologia politică – o discip lină societală , Curtea Veche, București, 2008,
p. 13
17 Ibidem

11
identificabile formând un singur tot18. De asemenea, Davin Easton înțelege p rin sistem: a) fie
un sistem real de comportament (politic) ca re poate fi observat empiric; b) fie un ansamblu de
roluri politice; c) fie un ansamblu de simboluri prin care i dentificăm, descriem și explicăm
sistemul politic19, în timp ce Gabriel Almond înțelege prin sistem, acel sistem de interacțiuni,
care poate fi găsit în toate societățile independente, care îndeplinesc funcțiile de integrare și
adaptare (atât pe plan intern cât și în raport cu alte societăți) prin mijloacele utilizării sau
amenințării cu utilizare a constrângerii fizice mai mult sau mai puțin legitime20.
Spre deosebire de instituționalism , care se ocupa de studierea instituțiilor, sau de
behaviorism care se o cupa cu cercetarea empirică a comport amentului individual și de grup,
modelele sistemice pleacă de la ideea că interacțiunile politice din cadrul unei societăți
constituie un sistem de comportamente și că viața politică poate fi concepută ca un sistem
deschis și adaptabil de comportamente inserate într -un mediu , la ale cărui influențe
respectivul sistem reacționează. Astfel, în cadrul unui sistem avem: variabilele de intrare
(input -urile) , adică problemele de rezolvat, apoi întâlnim o cutie neagră unde are loc luarea
deciziei, după aceea găsim variabilele de ieșire (output -urile) , adică rezolvarea la problemele
inițiale și în cele din urmă î ntâlnim bucla de retroacțiune ( feed-back) , ce pune în evidență
reacția cetățenilor față de politicile practicate de res pectivul sistem politic. Aceste a fiind
spuse, sistemismul oferă o modalitate de analiză care nu -și decupează obiectul din a nsamblul
societății, ci îl sesiz ează în complexitatea sa, în interacțiunile sale cu celelalte sisteme și
subsisteme sociale.
Concluzionând , putem spune că știința politică , într-un sens bine precizat , s-a
constituit în a doua jumătate a secolului al XIX -lea, chiar dacă și în momentul de față se
confruntă cu o serie de polemici asupra obiectului , a statutului epistemologic și al gradu lui de
spirit științific p e care îl pune în lucru această disciplină. De asemenea, nu putem neglija că
încă din Antichitate avem concepții închegate asupra politicii ca acti vitate socio -umană, astfel
putându -se afirma despre știința politică că este ,,cea mai veche și, totodată, și ce a mai tânără
știință despre om”21.

18 Mihail Simion, Știința politică, Universitaria Craiova, Craiova, 2002, p. 35
19 Davin Easton, apud Mihail Siminon, Știința politică , Universitaria Craiova, 2002, p. 37
20 Gabriel Almond, A Fram ework for Political Analysis , Prentice Hall, Englewood Cliffs, N.J, 1965, p. 57
21 Carl J. Friederich, apud Petru Zăpârțan, Repere în știința politicii, Fundația Chemarea, Iași, 1992, p. 5

12
I.2 Analiza ps ihologică a comportamentului politic. Geneza behaviorismului
Am încercat să delimităm, până acum, care sunt principalele matrici de cercetare din
cadrul științei politice și să schițăm, în mare, direcțiile spre care ace stea se îndreaptă. În cele
ce urmează ne vom concentra atenția asupra paradigmei behavioriste și asupra elementului
principal pe care aceasta îl studiază, comportamentul, în general, și comportamentului politic,
în particular.
Behaviorismul a apărut mai întâi în cadrul ps ihologiei, fiind unul dintre cele mai
important e curente din istoria acesteia. C urentul a apărut ca reacție la subiectivismul
psihologiei introspecționiste, susținând că obiectul central al anal izei trebuie să fie
comportamentul observabil, generat de stimulii externi, schema fiind de tipul stimul -răspuns.
După cum reiese de aici, se pleacă de la ideea că toate situațiile me ntale , culturale și personale
care pot acționa asupra subiectului sunt om ise, fiind necuantificabile. În aceste împrejurări, J.
B. Watson inaugurează în ps ihologie , orientarea centrată pe comportament (1913), înțeles ca
reacție exterioară a individului la diverși stimuli, orientare care a pătruns rapid și în celelalte
disciplin e socio -umane. Influența behaviorismului a fost atât de puternică în perioada
interbelică, încât se credea că prin studiul comportamentului se poate explica întreaga condiție
umană. Drept urmare, toate științele socio -umane au îmbrățiș at această abordare d evenind
,,behavioral science”. De asemenea, în cadrul științei politice, această școală a însemnat
orientarea cercetărilor spre studiul modului în care trăirile interioare ale individului sunt
exteriorizate în comportamentul său22.
Până la apariția acestui curent de gâ ndire, statul era considerat nuc leul politicii ,
considerându -se ca numai prin el este asigur ată unitatea și identitate a unui întreg sistem social
sau că numai prin el se poate organiza, conduce, guverna și administra o societate. Acestea
fiind clarificate , statul -națiune trebuia să fie principalul punct de cercetare din cadrul științelor
politice. Dar reducerea politicii la stat a ridicat o serie de obi ecții, accentuându -se faptul că
statul , deși, este un concept -cheie în determinarea politicii , acesta nu este singurul. Astfel,
behaviorismul reproș ează acestei orientări instituț ionalismul formalist, care d uce la ignorarea
comportamentului oamenilor în politică, atitudinilor, motivațiilor, ideologiilor și laturilor
concrete ale politicii.
Ținând seama de aceste observații, ps ihologismul nu înlocui ește instituționalismul, ci
îl completează, pol itica devenind ,,ansamblul activităților prin care se organizează și se
conduc oamenii și relațiile dintre ei ca participanți la viața unei comunități gl obale, felul în
care se institu ie și se menține prin intermediul puterii, o ordine interioară care statornicește și

22 Ibidem, p. 56

13
legitimează dominația unor forțe sociale23. Astfel, pe lângă stat ca nucleu al poli ticii, avem și
relațiile dintre diverșii agenți politici.
Deși acest curent a apărut pentru prima dată în Statele Unite ale Americii , nu trebuie
să uităm aportul pe care gândirea europeană, în special spațiul francez și german, l -a adus la
conturarea sferei ps iho-politicii prin gânditori precum : Emile Boutmy (1836 -1905), Hippolye
Taine (1828 -2893), Gustav le Bon (1841 -1931), făcând parte din matricea franceză24, precum
și Sigmu nd Freud sau Max Weber care vin din spațiul german.
Într-o retrospectivă făcută genezei behaviorismului, Francois Ch âtelet și E. Pisier –
Kouc hner afirma că știința politică va fi cu adevărat știință dacă demarează în lucru un nou
spirit științific, un nou pozitivism, puternic amendat de criticile pe care le -au realizat față de
intelectualismul deductiv excesiv un Nietzsche sau un Freud. Cu alte cuvinte, mutațiile din
gândirea europeană din ultimele decenii ale secolului al XIX -lea și începutul secolului a XX –
lea și -au pus amprenta pe necesitatea apariției unei noi metodologii în cadrul științelor sociale,
în general, și al științelor politice, î n particular.
Behaviorismul a avut rolul cel mai semnificativ la apariția științei politice ca sector
disciplinar empiric prin cercetările pe care le -a generat și prin metodologiile folosite. Vorbim,
astfel, despre aportul pe care l -a adus comportamental ismul la ,,descătușarea politologiei”25,
nucleul de cercetare în cadrul acestei paradigme fiind stud ierea comportamentului politic, care
s-a extins treptat de la stud iul comportamentului individual la studiul comportamentului de
grup. Astfel, sarcina științ ei politice în viziunea comportament alistă este de a lua în
considerare următoarele obiective:
a. Să observe în comportamentele politice acele regularități care pot fi exprimate în
generaliză ri sau teorii cu valoare explica tivă și predictivă;
b. Să le supună verificării , adică să le confrunte cu comportamente și activități
asemănătoare, pentru a -și pune la încercare capacitatea explicativă;
c. Să elaboreze tehnici de observare, de strângere, de înregistrare și de interpretare a
datelor;
d. Să apeleze la cuantificare în intenția de a obține o cât mai mare precizie;
e. Să facă deosebirea între valori și fapte , ținând seama de faptul că aprecierea etică și
explicativă empirică implică două tipuri diferite de afirmații, fără ca, în felul acesta, să
i se refuze cercetătorului politic posibilitatea de a face ambele tipuri de afirmații;

23 Petru Zăpârțan, Op.cit. , p. 14
24 Alexandre Dorna, Op.cit. , pp. 89 -161
25 Domenico Fisichella, Știința politică.Probleme, concepte, teorii , Polirom, Iași, 2007, p. 81

14
f. Să propună sistematizarea cunoștințelor dobândite în urma strânse i conexiu ni între
teorie și cercetare
g. Să ia în considerare știința pură , pentru că, în ceea ce privește aplicarea cunoștințelor,
este important ca înțelegerea și interpretarea comportamentelor politice să preceadă, în
mod logic, orice efort aplicativ;
h. Să opereze în direcția unei integrări în științele sociale, ,, întrucât cercetările în
domeniul politic pot ignora concluziile care apar țin altor discipline, numai cu riscul de
a slăbi validitatea și generalitatea propriilor rezultate. Recunoașterea acestei legături
va face ca știința politică să -și recapete poziția pe care o deți nea în secolele trecute și
să stea din nou în centrul științ elor sociale”26.
Comportamentul și atitudin ile constituie expresia directă a acțiunii umane. Oamenii
încă din cele mai vechi timpuri sunt constituiți în colectivități, iar în interiorul acestora ei se
realizează ca oameni punându -și în lucru calitățile fi zice și intelectuale, deci angajându -se
într-o acțiune, și apoi dezvoltând o mare varietate de relații sociale. Acest fapt îi încurajează
pe cercetătorii din domeniul științei politice să acorde o mare importanță agenților politici și
comportamentului pol itic al acestora, generând în Statele Unite ale Americii, nu numai o
școală ( la Chicago), ci și un curent, behaviorismul (behavior=comportament).
Moment important în afirmarea ace stui curent este reprezentat de înființarea Școlii de
la Chicago, unde îi a vem ca reprezentanți pe: L. Lowell , preocupat de cercetarea
instrumentelor folosite pentru a conduce o masă de oameni, Ch. Gossnell , cu studiul
participării la alegeri , Ch. Merriam , preocupat de investigarea relațiilor dintre grupurile care
participă la vi ața politică, iar cel mai important a fost H. Lasswell, care a îmbinat sociologia
cu ps ihologia pentru a căuta de unde izvorăsc instituțiile și ideile din conduita individuală și
de grup și care a încercat să întemeieze o știință politică aplicată27.
Un m erit real al acestui curent de cercetare , este dat de faptul că a căutat un obiect de
investigație semnificativ pentru viața soc ială, și anume comportamentul ( individual sau de
grup) , pe care s -a străduit să -l explice , nu numai în sens ps ihologic primar , ca raport între
stimul și reacție, ci și într -unul mult mai bogat, care a avut în vedere inclusiv interesele,
manifestările grupale ale membrilor unei societăți.
La nivel ps ihologic, se consideră că trebuințele sunt sursa primară a
comportamentului. Comp ortamentul este determinat sau influențat mereu de una sau mai
multe trebuințe , forțând omul să dezvolte o serie de interacțiuni sociale, variate forme de
cooperare sau competiție. Astfel, omul trăiește într -un anumit context social, context care îl

26 Gianfranco Pasquino, Curs de știință politică , Institutul European, Iași, 2002, p. 26
27 Ovidiu Trăsnea, Știința politică -studiu istoric -epistemologic , Politica, București, 1970, pp. 181 -186

15
obligă pe om să se exteriorizeze printr -un anumit comportament. Prin conștiința sa omul
aspiră la libertate și autenticitate, însă societatea în care trăiește îi fixează ceea ce îi este și
ceea ce nu îi este permis să facă. Comportamentul uman este influențat de factorii genetici și
de mediu. Ca și la animale , la nivel uman mediul exercită o influență mare. Pentru a întări
această presupoziție putem aminti experimental neurologului Rosenzweing28 care a folosit trei
grupe de șoareci aparținând aceleiași linii geneti ce, plasându -i în medii diferite: mediul
normal, mediul favorizat și mediul defavorizat. El a folosit celebrul test al labirintului, în care
animalele trebuiau să găsească cel mai scurt drum spre mâncare. În urma observațiilor făcute ,
s-a constatat c ă anim alele din mediul favoriza nt au obținut rezultate mai bune față de
animalele din celelalte două medii. Pe lângă acestea , fiecare individ primește o moștenire
genetică care este numai a lui, fapt pentru care omul are individualitatea l ui biologică,
singulari tatea sa și unicitatea sa29. La fel se poate observa și la oamenii care au fost crescuți de
animale, copiii crescuți de animale se manifestă asemeni acestora.
Transpus în politologie, comportamentul politic este o reacție de răspuns a individului
sau al gr upului social la situațiile, evenimentele și fenomenele politice30. Comportamentul
politic , reprezintă forma de acțiune politică prin care membrii unei societăți se raportează într –
un anumit mod la puterea politică, la instituții le și organizații le politice , la diferite le doctrine,
programe și acte politice31. Comportamentul politic exteriorizează percepțiile, judecățile,
atitudinile, convingerile, în conexiune cu manifes tările vizibile, cum ar fi votul, protestele,
întrunirile publice, campaniile electorale, discursurile, declarațiile. De asemenea, acesta
depinde, în mare măsură, de nivelul de cultură politică al membrilor societății, de gradul de
apreciere și de înțelegere a valorilor politice. Astfel, prin comportamentul politic se exprimă
modul specific î n care acționează un grup sau o persoană în diferite situații concrete, în
funcție de sistemul de opinii sau de interese32.
Ca o retrospecție asupra istorie i dome niului comportamentului politic , Warren E.
Miller ne vorbește , în Manualul de știință politic ă, despre existența a cel puțin trei epoci: cea
nouă ( Centru de Cercetare și Prospectare al Universit ății din Michigan), cea veche ( Biroul de
cercetare Socială Aplicată al Universității Columbia) și cea foarte veche (școala de la
Chicago)33. Weren E. Miller consideră că epoca veche este diferită de epoca nouă din cel
puțin trei puncte de vedere. În primul rând, prin calitatea informațiilor, prin modul de adunare

28 Ion Alexandrescu, Persoană, personalitate, personaj , Junimea, Iași, 1998, pp. 32 -35
29 C. Maximilian, Aventura geneticii, Albatros, București, 1978, p. 33
30 Rodica Maria Tanțău, Introducere în știința po litică , Ase, București, 2003, pp. 179 -180
31 Gheorghe Bichicean, Victor Bichicean, Drept și politică – participare și comportament electoral , Adalex,
Sibiu, 2006, p. 20
32 Rodica Maria Tanțău, Op. cit., p. 180
33 Robert E. Goodin, Hans -Dieter Klingemann, Op. cit., p. 267

16
a datelor și prin prelucarea calitativă și cantitativă a acestora. În al doilea rând, diferența
progresului te hnologic care și -a pus amprenta în crearea bazelor de date și în prelucrarea
informațiilor, iar în al treila rând, se vorbește despre organizarea socială a accesului la date.
De menționat este faptul că în primii ani ai revoluției behaviorist e s-au adunat o cantitate
uriașă de date care au fost mai mult în atenția mediilor academice, însă în ultimele decenii din
cauza analizelor tot mai sofisticat prelucrate și mai nuanțate au început să intereseze și
cercurile politice și cele de afaceri.
Prin urmare, b ehaviorismul a avut o influență mare în evoluția științei politice ca
disciplină , reușind să definească, să completeze ș i să impună o metodologie de st udiu capabilă
să ofere o cantitate imensă de date empirice atât de necesară evoluției domeniu lui nostru.
I.3 Persoană , perso naj și personalitatea politică
În cadrul evoluției, existenței și manifestării ființei umane , întâlnim prezența a trei
ipostaze: persoan a, personajul și personalitatea, în general, și persoana, personajul și
personalitatea p olitică, în particular. Deși acestea se găsesc tot timpul în interdependență și
interacțiune, totuși, sunt obiecte de sine stătătoare.
Cu toate că cele trei posturi au o importanță egală, persoana se plasează în prim plan
deoarece orice ființă umană este în mod normal o persoană, avându -și personalitatea sa și
manifestându -se în societate ca personaj.
Termenul de persoană își are originea în latinescul ,, persona”. După unii, pe rsoana
provine din grecescul ,, prosopon” care înseamnă mască, rol, actor, iar după alții termenul
provine din Phersu, denumire înscrisă sub o figură mascată din mormintele etrusce, numele
aparținând unui zeu subteran, înrudit sau identic cu Persophona sau Persus34.
La romani , persoana era masca folosită în piesele de teatru. Ulter ior termenul a început
să se refere atât la rolul interpretat pe scenă, cât și la cel interpretat în realitate. Astfel, Cicero
îi atribuie persoanei patru sensuri: a) persoana reprezintă pe cineva așa cum apare altora; b)
este rolul jucat în v iața reală; c) constituie un an samblu de calități personale care se potrivesc
unui om în munca sa; d) înseam nă distincție și demnitate35.
Preluat din lumea teatrului, termenul de persoană a fost utilizat de filosofi, teologi,
eseiști, sociologi, literați etc. îmbogăț indu-și mereu sensul și nepierzând din import anță.
Persoana există prin eu. Prin conștiința eului , persoana se prezintă pe sine cu toate
atribuțiile ei. Eul se formează prin apariția conștiinței de sine și a conștiinței în general, care
nu sunt identice, prima fiind mai generală, în timp ce conștiința de sine este subordonată

34 Vasile Pavelcu, Culmi și abisuri ale personalității , Enciclopedia Română, București, 1974, p. 26
35 Ion Alexandrescu, Op. cit ., p. 45

17
conștiinței, fiind considerată autoconștiința. Astfel, pe de o parte, persoana poate fi definită
din interior în fun cție de un conținut subiectiv ( informație, înțelegere, acceptare), dar și pe
baza unor element e subiective ( simpatie, indiferență, opinie). Pe de altă parte, persoana poate
fi definită și din exterior prin insul care are un st atut social, drepturi și obligații, un nume,
domiciliu, stare civilă, profesie36.
De asemenea, pe rsoana poate fi percepută de ceilalți ca figură. Figura omului este
foarte importantă fiindcă prin figura insului se poate pătrunde în interiorul lui, urmărindu -l pe
acesta ca temperament, caracter, atitudini , etc. Un bun cunoscător poate dezvălui profesia
insului, intenția acestuia, sănătatea, boala , etc, la fel cu m și în sens metaforic masca de la
romani nu ducea numai la ideea de reprezentare scenică, ci și la profilul ps iho-fizic al insului
care este perceput de ceilalți. Cercetările în domeniul ps ihologiei clinice au dedus faptul că,
desfigurarea insului echivalează cu mutilarea eului sau și cu apariția unor simptomatologii
polimorfe37.
Dacă persoana devine conștiința a ceea ce este și ceea ce înseamnă ca factor social,
persoana politică reprezintă con știința politică, adică reflectarea vieții politice sub forma
ideilor, concepțiilor și teoriilor politice.
În continuare ne vom concent ra atenția asupra personalității, aceasta fiind motorul cu
ajutorul căruia acționează persoana.
Pentru a se putea vo rbi despre un studiu cu car acter general asupra personalității
trebuie să se specifice de la început că ,, individualitatea este o caracteristică principală a
naturii umane”38, dar construirea unui om artificial ne va ajuta în privința acestui demers.
Acea stă unicitate provine din faptul că există peste 36.000 de gene, iar fiecare poate intra în
diferite combinații, fiecare individ având propria lui structură genetică.
Tratarea științifică a personalității ne pune în fața unei situații dificile datorită
existenței un număr mare de teorii, definiții, modele ( genetice: H. Wallon, J. Piaj et, P. Janet;
psihanalitice: S. Freud; psihopatologice: C. Jung; factoriale: H.G. Eysenck; structural –
dinamice: K. Lewin; culturologice: R. Linton; behavioriste: Watson, Mill er, C. L. Hull ) și
datorită impreciziei unor termeni cum ar fi: persoană, personaj, temper ament, inteligență.
Definițiile cu privire la personalitate pot fi grupate în 3 mari categorii: prin efect
extern, prin structură internă și pozitiviste. Astfel, pr in efect extern, personalitatea reprezintă
,,suma totală a efectului produs de un in divid asupra societății” , ,, ce cred alții despre tine” sau
,,răspunsuri date de alții unui individ considera t stimul”39. Prin structura intern ă,

36 Ibidem, p. 65
37 Ibidem, p. 90
38 Ibidem, p. 33
39 Gordon Allport, Structura și dezvoltarea personalității , Ediura Didactică și pedagogică, București, 1991, p. 34

18
personalitatea reprezintă , ,suma totală a tuturor dispozițiilor, impulsurilor, tendințelor ,
dorințelor și instinctelor biologice în născute ale individului, precum și a dispozițiilor și
tendințelor dobândite prin experiență”40. Adepții cat egoriei a treia cu privire la p ercepția
asupra personalității , obiectează asupra definițiilor esențialiste susținând că este inaccesibilă
științei și nu poate fi definită. Ei susțin că personalitatea reprezintă ,, conceptualizarea cea mai
adecvată a comportamentului unei persoane în toate detaliile sal e, pe care omul de știință o
poate da la un moment dat”41. Ca nume de referință în studiul personalității îl amintim pe
Gordon Allport c are definește personalitatea ,, drept organizarea dinamică în individ a acelor
sisteme p siho-fizice care îi determină gând irea și comportamentul”, în timp ce dicționarul de
psihologie al lui Norbert S illamy , definește personalitatea ca ,, elementul stabil al conduitei
unei persoane, ceea ce o caracterizează și o diferențiază de altă persoană”42. Ceea ce este cert
în legătură cu personalitatea este faptul că aceasta este unică și nerepetabilă. De asemenea, ea
îmbină trăsături generale și particulare, neputând fi redusă la ceea ce este general – uman, dar
nu poate fi nici judecată exclusiv prin ceea ce deosebește un individ față d e altul. Astfel,
umanitatea prezintă generalul, în timp ce individul conferă specificitatea fiecărei personalități.
Personalitatea nu este formată la naștere, ea se dezvoltă pe perioada întregii vieți prin
influența diferitor factori în care ereditatea j oacă un rol important. Ps ihologii au arătat că
trăsăturile sunt elementele fundamentale pe care se bazează organizarea personalității. Astfel,
atunci când încercăm să descriem personalitatea unei persoane o facem prin apel la trăsăturile
aceste ia. Spunem c ă este vesel ă sau sobră , optimist ă sau pesimist ă, cu simțul umorului sau
retras ă, etc. De asemenea, Allport este unul dintre cei care înțeleg personalitatea prin referire
la trăsăturile personale, ierarhizându -le, afirmând că la nive lul fiecărui individ se regăsesc
două -trei trăsături principale care definesc comportamentul individului, urmând a se obse rva
câteva trăsături centrale ( zece, cincisprezece) care se pot observa cu ușurință la o persoană, și
în final se regăsesc sute de trăsături secund are care s unt slab exprimate și , de aceea, greu de
identificat. Se observă de aici că personalitatea nu este doar o sumă de trăsături, ci este o
structura ierarhic organizată a acestora.
Un element important al const ituirii personalității este tem peramentul. Trăsă turile
acestuia se manifestă în conduita individului încă de la vârste fragede și se regăsesc pe
parcursul întregii vieți. De aici provine și accepțiunea conform căreia temperamentul este
înnăscut. Se pot modela anumite trăsături, dar nu le putem schimba r adical. Nu există
temperamente bune sau rele. Fiecare temperament prezintă o serie de calități și o serie de

40 M. Prince, apud Gordon Allport, Structura și dezvoltarea personalității , Ed. Didactică și pedagogică,
București, 1991, p. 38
41 Gordon Allport, Op. cit., p. 39
42 Ibidem, p. 42

19
defecte. G. Allp ort susține că temperamentul ,, se referă la fenomene caracteristice ale naturii
emoționale ale unui individ, incluzând sensibilitat ea față de o stimulare emoțională, forța și
viteza sa obișnuită de răspuns, calitatea dispoziției sale predominante și toate particularitățile
fluctuației și intensității dispoziției, aceste fenomene fiind considerate ca dependente de
construcția constituț ională, și deci în mare măsură ereditare ca origine”43.
O primă încercare de identificare și explicare a tipurilor temperamentale revine
medicilor Antichității, Hippocrate și Galenus , care au socotit că pred ominanța în organism a
unei umori ( sânge, limfă, bilă neagră, bilă galbenă) dete rmină tipul de temperament. Aceștia
identifică patru tipuri de temperament: coleric, sangvinic, flegmatic și melancolic. Într -o altă
ordine de idei, Pavlov consideră că temperamentul depinde de caracterist icile sistemul nerv os
central ( forța, mobilitatea, ech ilibrul). În funcție de aceste caracteristici, identificăm: tipul
puternic -neechilibrat -excitabil (colericul); tipu l pternic -echilibrat -mobil (sanvinic ul); tipul
puternic -echilibrat -inert (flegmaticu l) și tipul slab ( mela ncolicul) . O altă clasificare a tipurilor
de temperament îi este atribuită lui Carl Jung, care identifică două categorii: introvertiții și
extrovertiții. Introvertiții sunt înclinați spre lumea lor interioară, neintere sați de opiniile
celorlalți, nesociabi li, nonconformiști, în timp ce extrovertiții sunt atrași d e contacte sociale,
conversație, nu ezită să riște, le place agitația și schimbarea. Astfel, M. Duverger identifică
trăsăturile introver titului la elitele tehnocrate (specialiști, savanți) și lideri i iacobini
(democrații revoluționari), în timp ce trăsăturile extrovertitului le regăsește la politicienii
democrați.
În ceea ce privește legăturile care se stabilesc între temperamente și atitudin i politice
putem identifica: a) amorfii (neemotivi, inacti vi, primari – trăiesc în prezent și viitor, nu și în
trecut) și flegmaticii (neemotivi, activi, secundari – prelungesc mult ecoul trecutului) , cărora le
sunt atribuite următoarele atitudini politice: indiferenți la lupte și neatrași de putere,
respectuoși fa ță de libertate, moderați, împacă tensiunile; b) colerici i (emotivi, activi, primari)
și pasionații (emotivi, activi, secundari) , cărora le sunt atribuite următoarele atitudini politice:
atrași de luptele politice și de putere, autoritari, oratori, legați de mase, înclinați spre dictatură;
c) nervoși i (emotivi, inactivi, primari) și sentimentali i (emotivi, inactivi, secundari) , cărora le
sunt atribuite următoarele atitudini politice: revoluționari, anarhici, oportuniști; d) sangvinici i
(neemotivi, activi, primari) și apatici i (neemotivi, inactivi, secundari) , cărora le sunt atribuite
următoarele ati tudini politice: antiautoritari, conservatori44.

43 Ibidem, p.46
44 Petru Zăp ârțan , Op.cit , p. 44

20
Un alt autor car e se preocupă de studiul temper amentelor politice este G. Eysenck45.
Acesta susține că în viața politică se regăsesc comportamente moi și dure , adică atitudini
deschise dialogului, schimbului de valori, democrației, în opoziție cu atitudini închise, rigide,
neconcesive, chiar violente. De asemenea, acesta su sține că se pot distinge două poziții
extre me: de stânga și de dreapta sau radicali și conservatori. La stânga sunt deosebiri între
social -democrați și comuniști, în timp ce la dreapta sunt deosebiri între conservatori și fasciști.
Un alt element al constituirii personalit ății sunt aptitudinile. A cestea reprezintă
însușirile ps ihice și fizice relativ stabile care -i permit ființei umane să efectueze cu succes
anumite activități46. Aceste aptitudini se desprind în aptitudini generale (inteligență,
capacitatea de învățare, capacitate de mem orare) și ap titudini speciale ( arte plastice, muzică).
În general, o singură aptitu dine nu asigură succesul, așa că este nevoie de o co mbinare între
acestea. De asemenea, lipsa unei aptitudini nu împiedică asigurarea succesului. De exemplu,
un politician care este int eligent, este prompt în luarea deciziilor, are capacități de negociere,
ar putea contrabalansa într -o oarecare măsură lipsa de competență atunci când vine vorba
despre comunicarea politică.
Caracterul este o altă componentă a personalității politice. Term enul caracter provine
din limba greacă unde înseamnă tipar. Caracterul dese mnează ansamblul însușirilor ps ihice
care privesc relațiile unei persoane cu semenii săi și valorile după care se conduce47. În timp
ce temperamentul este în născut, caracterul se mod elează pe parcursul întregii vieți. În
formarea acestor trăsături de temperament, un rol important îl are familia și mediul în care te
dezvolți.
Alături de temperament, aptitudini și caracter, ps ihologia contemporană includ e
printre factorii de modelare a personalității motivația și voința. Motivația este înțeleasă ca
proces al orientării sau mobilizării spre acțiune. Din structura motivației fac parte: trebuințele,
impulsurile, dorințele, intențiile, scopurile, interesele. Sub aspect genetic întâlnim o m otivație
înnăscută care are ace eași configurație și dinamică la toți oamenii și o motivație dobândită
care este caracteristică omului și care evoluează permanent. După conținut identificăm motive
biologice, fiziologice, materiale, informaționale, sociale, spirituale și motive ale eului. Pe de
altă parte , aprecierea voinței se face în funcție de forță, perseverență, consecvență, fermitate și
independență.
În urma analizei personalității , a reieșit că orice persoană are propria personalitate care
prezintă o serie de caracteristici, iar persoana se sprijină, întotdeauna, atât pe nivelul interior ,

45 Ibidem, p. 28
46 Adrian Neculau, Psihologie socială, Ed. Univ. Alexandru Ioan Cuza, Iași, 1985, p. 97
47 Ibidem, p. 107

21
care este reprezentat de personalitate, cât și de nivelul exterior , care este dat de către personaj.
Astfel, fiecare persoană cu personalitatea sa, joacă mai multe ro luri pe scena vieții sociale
unde se prezintă , prin interme diul mai multor personaje. În timp ce persoana este originală,
personajul este o mască a sa. Personajul este modul în care noi ne raportăm la ceilalți și modul
în care noi dorim să ne prezentăm cel orlalți. De asemenea, persoana, în raport cu anumite
trebuințe sau interese, își exteriorizează anumite comportamente. Perso ana, în general, cât și
persoana politică, în particular, coexistă în viața de zi cu zi autoreglându -se permanent.
I.4 Cogniție și atitudini în spațiul public . Repere spre acțiunea socială
Subcap itolele precedente au încercat să privească știința politică în ansamblul ei,
modul în care știința politică a inclus studiul comportamental ca pe o paradigmă dominantă de
cercetare în cadru l științei politice și modul în care se formează personalitatea indivizilor,
personalitate care se exteriorizează pri n intermediul comportamentului, în general, și al
comporta mentului politic în particular. Î n continuare ne vom axa atenția pe modul în care se
schimbă gândirea umană prin intermediul interacțiunii unui individ cu un grup.
Acest capitol va aduce o serie de exemple din ps ihologia socială experimentală pentru
a înțelege mai bine diferența dintre cum se comportă oamenii atunci când sunt singuri și cum
acționează aceștia atunci când sunt în preajma altor persoane. Cu toate că ps ihologia socială
abordează numeroase teme atunci când vine vorba despre comportamentul grupului, lucrarea
de față nu își propune analiza unui astfel de subiect, ci doar să înțeleagă, într -o oarecare
măsură, cum se poate schimba comportamentul individului în raport cu compo rtamentul
acestuia atunci când se regăsește în interiorul unui grup sau mul țime. Să luăm de exemplu
modul în care se formează normele sociale. Deși acest c oncept era cunoscut de multă vreme
în ps ihologia socială, marele merit de a -i oferi acestu i concept fundament experimental îi
revine lui Muzafer Sherif. Scopul acestui experiment înfăptuit de Sherif era acela de a observa
modul în care indivizii interacțio nează atunci când sunt puși în fața unei situații incerte.
Astfel, experimentul s -a desfășurat pe o perioadă de patru zile. Subiecții trebuiau să
identifice viteza de deplasare a unui punct într -o cameră neluminată. Astfel, în prima zi , o
persoană este testată de trei ori. Prima dată, aceasta consideră că punctul se deplasează 10 cm,
a doua dată consideră că punctul se deplasează 12 cm, iar la ultima testare , acesta consideră că
punctul se mișcă 15 cm. Media celor exprimate este de 12 cm, această valoare f iind răspunsul
standard. A doua zi se î ntâmplă același lucru , numai că de această dată persoana respectivă va
fi în cameră cu alte două persoane care au opinii diferite de ale aceste ia. După alte două zile

22
de experiment a reieșit că persoanele au ajuns la un punct comun48. Rezultă că influența
celorlalte persoane duce spre o decizie colectivă. Același lucru se întâmplă și dacă
experimentul se realizează invers. În primele trei zile, subiecții vor fi toți în aceeași cameră,
iar în ultima zi vor fi testați sep arat. Opinia de grup va rămâne dominantă chiar dacă subiectul
ar fi avut inițial o opinie opusă. Astfel, din lucru în grup , rezultă calități noi ale individului,
supraindividuale49.
Procesul de influență socială intervine chiar și atu nci când nu există n icio situați e de
ambiguitate. Un alt element care contribuie la influențarea individului în interiorul unu i grup
este conformismul. Individul din interiorul unui grup este puternic inf luențat de opiniile
majoritare din acel grup. Acest lucru este dovedit d e experimentul lui Asch50. Acesta a
încercat să vadă modul în care un individ poate fi inf luențat de părerile celorlalți membri ai
grupului. În faza inițială a desfășurat un experiment în care a grupat un număr de studenți în
patru categorii, iar aceștia tr ebuiau să claseze o serie de meserii în funcție de anumite calități.
Scopul experimentului era acela de a vedea modul în care sunt clasați politicienii în
raport cu celelalte meserii , oferindu -se informații diferite fiecărui grup experimental. Astfel,
primului grup nu i s -a oferit nicio informație, celui de -al doilea grup i s -a spus că rezultatele
unui experiment anterior, format din 500 de perso ane, au clasat politicienii pe primul loc,
celui de -al treilea grup i s -a spus că pol iticienii au fost clasaț i pe ultimul loc, iar ultimului
grup i s -a spus că politicieni au fost clas ați primii la anumite caracteris tici și ultimii la altele.
Important era distincția dintre cele două grupuri care au primit informații diametral opuse.
Așa că s-a observat faptul că ce le două grupuri au fost influențate de informațiile primite din
exterior și de numărul mare de persoane care au parti cipat la experimentul precedent.
Asch nu s -a limitat doar la acest experiment și a realizat un nou experiment prin care
a încercat să -i deter mine pe subiecți să spună că ,, negrul este alb”51. Rezultatul acestui
experiment a dem onstrat c ă, deși persoanele trebuiau să răs pundă la întrebări care erau
evidente, acestea, deși știau răspunsul corect, se conformau majorității care era pusă strat egic
de către cercetător. Deși doar 36% dintre aceștia au ales până la urmă varianta aleasă de
majoritate, muți dintre ei nu și -au schimbat percepția asu pra fenomenului, dar au ales aceeași
opțiune ca restul grupului pentru a nu crea o imagine negativă sau, pur și simplu, pentru că
se gândeau că o majoritate are întotdeauna drep tate. Experimen tul lui Asch ne -a demonstrat
că așa se poate întâmpla și cu comportamentul oamenilor atunci când trebuie să adopte o

48 Willem Doise, Jean -Claude Deschamp, Gabriel Mugny, Psihologie socială experimentală, Polirom, Iași, 1996,
pp. 79 -82
49 Ewa Drozda -Senkowska, Psihologia socială experimentală, Polirom, Iași, 2000, pp. 38 -39
50 Ibidem, pp. 47 -60
51 Ibidem, p. 52

23
decizie politică, fie că e vorba de participare po litică, de prezență la vot sau de acțiuni
antipoli tice. Aceste decizii pot fi i nfluențate de mediul în care trăi ești, famili e, vecini, cercul
de prieteni, etc.
Un alt experiment care arată modul în care indivizii acționează atun ci când sunt
influențați d e stimuli i exteriori este experimentul lui Milgram. Acesta își alege o serie de
subiecți printr -un anunț dat în ziar. Experimentul este compus din două categorii de persoane:
elevi și profesori. Persoanele care vin să participe la eveniment sunt întotdeaun a profesori, iar
rolul lor este acela de a aplica pedepse elevilor când nu știu să răspundă la întrebare. Pedeapsa
diferă în funcție de numărul de întrebări la care răspunde, iar persoana analizată are în
preajma sa un grup de persoane care au drept rol să -l ajute în luarea deciziei. Experimentul are
drept scop să observe obediența față de autoritate52. A doua etapă a acestui studiu își modifică
procedura experimentală. De această dată , subiectul naiv nu mai este influențat de o
majoritate , ci acum este inf luențat de o autoritate, însuși experimentatorul, care îi solicită să
măreas că pedeapsa de fiecare dată când elevul greșește. Rezultatul acestui experiment l -a
uimit pe cercetător care nu credea că numărul celor care vor merge până la punctul final al
experimentului va fi atât de mare.
De asemenea, socializare politică influențează modul în care indivizii se raportează la
viața politică. Conceptul de socializare politică cuprinde două arii de analiză: în primul rând
conceptul sociologic clasic de sociali zare și, alăturat acestuia, domeniul politic împreună cu
conținuturile politicului. Prin procesul de socializare se înțelege procesul de interior izare a
valorilor și atitudinilor necesare integrării în societate53. Astfel, sociologia politică
,,desemnează a cea parte a procesului electoral în cursul căreia sunt modelate atitudinile
politice”54.
Toate societățile, încă din cele mai vechi timpuri, au pus accent pe socializarea cu
tinerii pentru că se consideră că atunci se formează comportament ul pe care îl reg ăsim la
maturitate. Astfel, da că în cadrul familiei sau la școală, copilul, se regăsește într -o situație de
supunere față de o persoană autoritară, atunci copilul va găsi aceste situații drept normale și în
spațiul social. Dimpotrivă, dacă copilul partici pă la luarea deciziilor, părerea îi este solicitată,
atunci așteptările copilului vor fi dezvoltate în sensul unei cetățenii active.

52 Willem Doise, Jean -Claude Deschamp, Gabriel Mugny, Op.cit., pp. 111 -115
53 Romeo -Constantin Asiminei, Mecanisme electorale – Alegeri, alegători și comportamanete de vot în Romania,
Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2012, p. 41
54 Gabriel Almond, apud Romeo -Constantin Asiminei, Op.cit., p. 41

24
Socializarea politică este de două feluri: directă și indirectă55. Socializarea politică
directă este dată de faptul că se vorbește despre anumite concepte politice, în timp ce
socializarea politică indirectă este reprezentată de experiențele personale.
În ceea ce privește agenții care influențează socializarea politică amintim: familia,
școala, mijloacele de comunicare în masă, instituțiile religioase, locul de muncă, ONG -urile,
agenții politici.
Toate aceste experimente de ps ihologie socială au drept menirea de a ne arăta modul
în care apartenența la un grup social ne poate influența alegerile , atât în ceea ce privește
alegerile de ordin social, cât și în ceea ce privește alegerile de tip politic. Familia, grupul de
prieteni, grupurile cu care intrăm în contact, sistemul politic, sistemul electoral, cu ltura
politică, toate acestea, influențează modul în care ne formăm ati tudinile politice .

55 Romeo -Constantin Asiminei, Op.cit., p. 47

25
Cap.2 Actorii și sistemele electorale
În capitolul precedent am analizat apariția și dezvoltarea științei politice și aportul pe
care behaviorismului la adus științele politice. În continuare vom încerca să înțelegem care
este rolul sistemului electoral, cum interacțio nează acesta cu actorii politici, individuali și de
grup, și cum determină acesta participarea la vot. Pentru a reuși îndeplinirea acestui obiectiv,
este necesar să înțelegem sistemul electoral în ansamblul său, modul în care actorii politici
interacționează cu sistemele electoral, multitudinea de sisteme electorale și principalele
formele de participare politică. Înțelegerea comportamentului de vot este legat, într -o oarecare
măsură, de tipul de sistem elec toral și de gradul de comunicare între actorii politici și
electorat.
II.1 Subsistemele politice. Sistemul electoral
Când vorbim despre alegeri , este necesar să ne raportăm la democrația reprezentativă ,
deoarece în societățile democratice moderne , desemn area conducătorilor se face cu ajutorul
opiniilor exprimate de cetățeni prin intermediul alegerilor libere. Astfel, sistemele electorale
s-au format și dezvoltat în acord cu cerințele societății moderne, regăsindu -se, astăzi , într-o
multitudine de forme ( si steme electorale maj oritare, proporționale, mixte).
Sistemele electorale s -au format și dezvoltat în acord cu exigențele și cerințele
societății moderne, fiind un factor decisiv al procesului de democratizare. În general, se poate
afirma că istoria sistem elor electorale se confundă în mare măsură cu cea a celor mai vechi
democrații din Europa Occidentală și America de Nord56. Cu toate că existența instituțiilor
democratice a fost atestată pentru prima dată în Antichitate, mai precis în orașele grecești,
reprezentarea politică a luat naștere în perioada medievală, Anglia secolului al XIII -lea, și a
căpătat consistență conceptuală și practică după revoluțiile moderne. La începuturile
democrației reprezentative , reprezentanții erau aleși prin formule censitare, fapt ce a făcut ca
debutul acestora să fie sub formă de oligarhii. Regimurile reprezentative contemporane sunt
organizate sub formă de democrații, adică guver narea are la bază principiul suv eranității
poporului, ca urmare a extinderii corpului electoral p rin extinderea votului și renunțarea la cel
censitar.
Sistemul electoral reprezintă ansamblul mij loacelor și metodelor prin care sunt
desemnați titularii puterii politice, atât la nivel local, cât și la nivel național, în acord cu
opțiunile cetățenilor ex primate prin vot57. Din perspectiva lui Giovanni Sartori, sistemele
electorale determină felul în care voturile sunt transformate în locuri parlamentare, și, drept

56 Pierre Martin, Sistemele electo rale și modurile de scrutin , Monitorul Oficial, București, 1999, p. 11
57 Alexandru Radu, Sisteme electorale – Tipologie și funcționare , Pro Universitaria, București, 2009, p.11

26
urmare, modul în care este influențat comportamentul alegătorului; și, pe lângă ace stea,
determină dacă alegătorul votează pentru partid sau pentru persoane58. Pe de altă parte,
sistemul el ectoral constituie un mecanism pentru transformarea voturi lor în demnități
publice59, ori ansamblul mijloacelor și metod elor prin care sunt desemnați ti tularii pu terii, atât
la nivel central, cât și la nivel local, codificat juridic sub forma legii electorale60.
Pentru o mai bună înțelegere a noțiunii de sistem electoral se cere distincția dintre ceea
ce numim ,,sistem electoral ” și noțiunea de ,, lege electorală ”, deoarece cele două nu sunt
sinonime. Normele juridice care alcătuiesc sistemul elec toral, reglementează modalitatea în
care cetățenii votează, tipul de buletin de vot utilizat, precum și metoda de numărare a
voturilor ș i de stabilire a câștigătorilor , reprezintă sistemul electoral. Pe de altă parte, legea
electorală stabilește care sunt cetățenii cu drept de vot și cei care au dreptul de a fi aleși și, de
asemenea, regl ementează toate aspectele care ț in de organizarea și desfășurarea alegerilor.
Astfel, cel e două nu sunt sinonime, legea electorală fiind parte integrată a sistemului electoral.
Rolul sistemelor electoral e, a fost dezbătut de mu lți dintre cercetătorii din domeniu ,
unii dintre ei considerând că acest ea nu constituie o variabilă independentă și că efectele lor
sunt incorecte61. Totuși, dacă sist emele el ectorale ar produce consecințe de o importanță
minoră, de ce odată ce sistemul electoral a fost stabilit, beneficiarii acestuia se luptă și fac tot
posibilul să păstreze reguli le jocului sau de ce reformatorii se luptă cu atâta înverșunare
pentru a -l schimba? Aceste premise s -au dovedit a fi greșite, pe de o parte că sistemele
electorale produc efecte , motiv pentru care acestea devin generatoare de cauze, fiind variabile
independente, iar pe de altă parte, știința caută să găsească generalități, elaborarea unei legi
care să cuprindă toate cazurile este aproape imposibilă.
Fie că este considerat a fi expresia clivajelor de la nivelul societății și a sistemului de
partide, sau este perceput ca un mij loc de manipulare folosit de politicieni pentru a influența
scena politică, sistemul electoral are un puternic impact în plan politic și social, influențând
atât structura sistemului de partide dintr -un stat, modul de desfășurare a luptei electorale,
relația dintre aleși și electorat, cât și atitudinea cetățenilor față de procesul electoral.
De-a lungul timpului, s -au format diferite tipuri de sisteme electorale, remarcându -se
un puternic atașament al fiecărei țări pentru propriul sistem. Literatura de sp ecialitate se
axează pe proporționalitatea sau disproporționalitatea locurilor în raport cu voturile și asupra
efectel or pe care sistemele electorale le au asupra numărului de partide62. Trebuie să

58 Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată, Institutul European, Ia și, 2008, p. 33
59 Domenico Fisichella, Op. cit. , p. 232
60 Alexandru Radu, Partide și sisteme de partide, Pro Universitaria, București, 2010, p. 87
61 Giovanni Sartori, Op. cit., p. 61
62 Arend Lijphart, Modele ale democrației, Polirom, Iași, 2006, p. 142

27
menționăm că, niciun sistem electoral nu redă o proporționa litate perfectă, dar, totuși, se
stipulează că sistemele proporționale oferă o mai bună proporționalitate, în raport cu cele
majoritare, acesta fiind principalul lor avantaj.
Cea mai radicală linie de demarcație între sistemele electorale este constituită de
dihotomia dintre sistemele proporționale și cele majoritare, dar Lijphart consideră că pentru o
mai bună clasificare a acestora trebuie să ținem cont de: formula electorală, magnitudinea
circumscripției, pragul electoral, numărul total al corpului ce u rmează a fi ales, influența
alegerilor prezidențiale asupra alegerilor legislative, distribuția inechitabilă și legăturile
electorale dintre partide63.
Magnitudinea unei circumscripții electorale se referă la numărul de candidați care pot
fi ales i în respe ctiva circumscripție, care pot f i de două feluri: uninominale ( cu un singur loc
în respectiva cir cumscripție) și plurinominale ( cu două sau mai multe locuri puse în joc în
respectiva circumscripție). Aceasta are o influență majoră atât asupra sistemelor ma joritare,
cât și asupra sistemelor proporționale. În cadrul sistemelor majoritare , cu cât crește
magnitudinea, cu atât crește disproporționalitatea, iar în cadrul sistemelor proporționale , cu
cât crește magnitudinea , cu atât gradul de proporționalitate cre ște și se oferă condiții mai
favorabile partidelor mici.
Pragul electoral a fost introdus pentru că în circumscripțiile cu o magnitudine foarte
mare partidele mici erau avantajate. Astfel, pentru a nu fi foarte ușor pentru partidele mici să
câștige aleger ile, au fost introduse pragurile electorale. Astfel, magnitudinea , în asociere cu
pragul electoral , poate constitui bariere împotriva partidelor mici64.
Un alt factor care duce la afectarea proporționalității rezultatelor în alegeri și numărul
partidelor este mărimea corpului ce ur mează a fi ales. S ă presupunem că avem trei partide
care au obținut 45%, 29 % și respectiv 24%, iar numărul de locuri pentru un legislativ este
egal cu 5, atunci nu putem stabili o bună proporționalitate. Proporționalitatea crește cu cât
numărul de persoane alese crește. Pentru un legislativ de zece persoane proporționalitatea
crește, iar pentru un legislativ de 100 de persoane aceasta poate d eveni perfectă.
De asemenea, delimitarea inechitabilă a circumscripțiilor poate conduce la
disproporționalitate electorală. În cazul circumscripțiilor uninominale , decuparea
circumscripțiilor poate duce la o inegalitate a votanților în raport cu circumscripția, iar în
cadrul circumscripțiilor plurinominale poate duce la o inegalitate a număru lui de votanți
raportat la numărul de locuri.

63 Ibidem
64 Gheorghe Teodorescu, Op, cit. , p. 132

28
Cu toate că unii specialiști consideră că sistemele electorale produc efecte
insignifiante, acestea rămân un factor important în influențarea comportamen tului alegătorului
și asupra numărului de partide, fapt dovedit și prin legile lui Douverger, acesta fiind primul
care a observat că sistemele majoritare duc, de cele mai multe ori, la apariția bipartidismului,
în timp ce sistemele proporționale favorizează multipartidismul. Logica a cestuia este bazată
pe două considerații, și anume: faptul că sistemul electoral produce un efect mecanic, ce ține
de maniera de transformare a voturilor în numărul de locuri, iar pe de altă parte sistemul
electoral produce un efect ps ihologic asupra alegătorului, influențându -l pe acesta să aleagă
între principalele formațiuni politice pentru a nu risca să -și irosească votul. Însă această
clasificare nu a fost ferită de critici, majoritatea specialiștilor din domeniu grăbindu -se să -l
critice pe acesta, afirmând că sistemul electoral nu poate produce asemenea efecte în cadrul
societății democratice și că sunt mulți alți factori care influențează sistemul de partid e.
În final, țin să menționez că sistemele electorale joacă un rol important în procesul
democratic, fiind studiul de cerc etare a multor specialiști din domeniul politologiei,
influențând totodată comportamentul electoral și într -o oarecare măsură sistemele de partide
care ulterior vor manipula tendințele de vot ale electoratului. Cunoașterea regulilor jocului
reprezintă un a tu atât pentru cei care vor să obțină puterea, cât și pentru cei care votează
deoarece și unii și alții vor ști cum să se mobil izeze pentru a obține rezultatele dorite.
II.2 Actorii politici și si stemele electorale. Interacțiuni și mecanisme concurențiale
Accesul la putere s -a făcut de cele mai multe o ri prin intermediul forței. Toma de
Aquino a afirmat în lucrarea Summa Theologica că pentru a face un bine, ai voie să faci orice
rău, principiu pe baza căruia și -a conturat și Machiavelli operele. Renunțar ea la forță și
investirea reprezentanților prin alegeri democratice nu înseamnă că alegerile vor fi mai puțin
dure, ci din contra, înfruntările au deveni t din ce în ce mai crâncene, competitorii politici sunt
din ce în ce mai specializați și pregătiți să facă față celor mai inventive atacuri venite din
partea adversarilor . Astfel, putem afirma că ,, a fi democ rat sau modern nu înseamnă neapă rat
a fi mai bun, c i poate mai atent la convenții și prejudecăți”65. În felul acesta s -a conturat
nevoia cercetătorilor din domeniul politologic de a analiza sistemele elector ale, mecanismele
concurențiale și efectul acestora asupra alegătorilor.
Alegerile reprezintă un mod de desemnare, de legitimare a conducătorilo r de către
ansamblul membrilor unu i grup66. Acest mecani sm se opune celorlalte tipuri de desemnare a
conducătorilor, funcționând ca principiu d e legitimare a puterii. Alegerile pot fi, deopotrivă:

65 Gheorghe Teodorescu, Ovidiu Gherasim Proca, Op. cit., p.16
66 Gheorghe Bichicean, Victor Bichicean, Op. cit., p. 30

29
a) instrument al reprezentării interesului public prin lideri; b) manifestarea cea mai concret
obiectivă a competiț iei pentru putere și control al resurselor de interes public; c) investi re a
cetățeanului cu rolul de ar bitru al bătăliei politice; d) cadru al realizării fenomenului de
mobilitate socială; prilej al evaluării și definirii proiectelor de schimbare socială67. A alege
înseamnă , de fapt , opțiunea pentru cel care posedă calități specifice și care devine j udecătorul
suprem de la un mome nt electoral la altul. Urmărit de res trângerea posibilităților de ex primare
directă, de cele mai multe ori aceș tia nu mai acțione ază în fața urnelor, ci reacționează.
Atunci când vorbim despre alegeri , trebuie să ne raportăm și la democrație pentru că
aceasta creează un mediu prielnic desfășurării lor. Definirea democrației este principala
problemă la care teoria democrației încear că să răspundă . Din cele mai vechi timpuri, oamenii
și-au imaginat un sistem politic ai cărui membri se consideră egali din punct de vedere politic,
guvernează îm preună și sunt înzestrați cu toate calitățile, resursele și instituțiile necesare
pentru a se autoguverna.
Prezentă încă din Antichitate, democrația a fost un subiect amplu dezbătut în lucrările
de analiză ale domeniului politic. Grecii au fost primii care au înfăptuit, ce ea ce Robert Dahl
numea ,, prima transformare democratică”: d e la ideea și p ractica guvernă ri de către cei puțini,
la ideea și practica guvernării de către cei mulți68. Democrația antică ( democrația directă) era
guvernată de principiul majorității, opunându -se puterii unei singure persoane sau a câtorva
persoane. Ea se remarca pri n cel mai natural mod de guvernare a unei societăți deschise, dar
nu era, totuși, și mai tolerantă, observându -se din tratamentul aplicat lui Socrate. Robert Dahl
este de părere că punerea în aplicare a viziunii greci asupra democrației , necesită următoare le
condiții: a) o armonizarea a intereselo r cetățenilor , realizată prin acceptarea prevalenței
binelui comun asupra celui personal; b) o cultură și un statut socio -economic relativ omogen;
c) un număr mic al cetățenilor, de câteva mii – numărul de 40.000 era deja considerat prea
mare; d) posibilitatea cetățenilor de a se aduna laolaltă, în vederea deliberării nemijlocite
asupra problemelor comunității, precum și pentru hotărârea legilor și deciziilor politice
necesare; e) participarea activă și directă la f uncțiile publice și la administrarea statului; f)
autonomia deplină a statului -cetate în raport cu alte state69. Aceste trăsături ale democrație i
directe fac aproape imposibil ă transpunerea ei în societățile actuale.
Imperfecțiunile acestui sistem de guver nare nu a împiedicat existența ei viitoare în
spațiul culturii europene. De la democrația antică, manifestată în cadrul cetății, s -a trecut la
democrația reprezentativă pe care o regăsim în cadrul statului -națiune.

67 Gheorghe Teodorescu, Ovidiu Gherasim Proca, Op. cit., p.62
68 Robert Dahl, Poliarhiile. Participare și opoziție, Institutul European, Iași, 2000, p. 20
69 Idem , Democrația și criticii ei. Institutul European, Iași, 2002, pp. 31 -32

30
Astăzi, ideea de democrație se bucură de popularitate universală și a devenit c eea ce
Giovani Sartori numea ,, un cuvânt onorific universal”70. Esența guvernării democratice constă
în caracterul absolut al stăpânirii majorității, deoarece, în afara majorității, nimic nu rezistă
într-o democrație . La fel ca toate puterile, puterea majorității trebuie să dureze ca să pară
legitimă. În momentul în care ea se instituie , se face asc ultată prin constrângere, abia atunci ea
va începe să fie respectată.
Totuși, criteriul democrației rămâne polemic. Dem ocrația nu poate fi evaluată în sine,
ci în strictă interdependență cu o multitudine de factori, între care nivelul de dezvoltare socio –
economic și politic , contextul istoric și ambianța internațională, scopul fundamental al
regimului politic, mijloacele p romovate pentru atingerea lui. Astfel, Sarto ri o va defini pe
două niveluri: la nivel descriptiv – ca o procedură care a) generează o poliarhie deschisă a
cărei competi tivitate pe piața electorală b) atribuie puterea poporului și c) le impune specific
cond ucătorilor să răspundă și să fie responsabili față de conduși; iar la nivel normativ,
democrația ar trebui să fie un sistem selectiv al minorităților competitiv alese71. Pe de altă
parte, Robert Dahl este de părere că democrația , este un ideal -tip, ceea ce găsim în realitate
sunt poliarhii , care au ca trăsătură principală , receptivitatea constantă și completă a sistemului
politic față de preferințele cetățenilor, considerați egali din punct de vedere politic72. Philippe
C. Schmitter și Terry Lynn Karl, care definesc democrația ca fiind ,, un sistem de guvernare în
care conducătorii sunt permanent răspunzători pentru acțiunile lor în spațiul public față de
cetățeni, care acționează indirect prin procesul de competiție și cooperare care are loc între
reprezentanț ii lor aleși ”73.
O altă definiție a democrației, care vine în sprijinul studiului nostru, este cea a lui
Alois Schumpeter car e susține că metoda democratică este acea ordine instituțională prin care
se ajunge la decizii politice, ordine în care unele pers oane obțin dreptul de a decide, în urma
unei înfruntări concurențiale pentru obținerea votului popular74. Cu toate că a fost criticată că
reduce democrația doar la întrecerea electorală, aceasta ne legitimează studiul cu privire la
sistemele electorale și modul în care cetățenii acționează în cadrul ace stora prin intermediul
votului.
Democratizarea regimurilor s -a manife stat de -a lungul timpului prin extinderea
corpului electoral la ansamblul populației adulte, prin dezvoltarea confidențialității votului,
prin lupta contra fraudei și presiunilor electorale.

70 Giovanni Sartori, Op.cit. , Editura Polirom, Iasi, 1999, p. 32
71Ibidem, pp. 152 -155
72 Robert Dahl, Poliarhiile. P articipare și opoziție, Institutul European, Iași, 2000, p. 27
73 Phillipe C. Schmitter si Terry Lynn Karl, “Ce este și ce nu este democrația”, în Revista român ă de
stiințe politice , vol II, nr.1, 2002, p. 3
74 Alois Schumpeter, apud Gianfranco Pasquini, Op. cit., p. 307

31
Dreptul de vot a fost un drept cucerit în urma unor numeroase confruntări politice și
sociale care au fost adesea violente. De asemenea, dreptul de vot nu a fost acordat spontan
indivizilor, el a fost produsul un ei lupte pe parcursul mai multor secole. Numeroase state în
secolul al XIX -lea, au practicat votul censitar care oferea dreptul de vot doar persoanelor cu
un anumit venit care își perm iteau să plătească taxa, censul , urmând ca abia la finalul P rimului
Război Mondial sufragiul să devină universal masculin în toate democrațiile reprezentative. În
Germania în anul 1871, Finlanda și Norvegia în 1906, în Suedia în 1909, în Italia în 1912, iar
în Danemarca în 191575. Dacă în cazul bărbaților votul univ ersal a fost ceva de așteptat și
inevitabil, fem eile au avut mult mai mult de muncă pentru a obține votul universal. Astfel, în
Finlanda a fost obținut în 1906, Norvegia în 1913, în Islanda în 1915, în timp ce în Franța în
1944, Italia în 1945 și Lichtenst ein în 198476. Trebuie menționat , că lărgirea dreptului de vot ,
a dus la apariția partidelor politice care jo acă un rol important în înțelegerea
comportamentului de vot, având în vedere că există un număr mare de persoane care votează
sigla unui partid și m ai puțin candidatul propus de acesta.
În prezent, votul universal este acceptat în toate democrațiile, doar că se impun
anumite restricții în funcție de s tatul unde se desfășoară. Cea mai întâln ită restricție cu privire
la dreptul de vot es te vârsta. Disc uțiile pe tema aceas ta au oscilat între persoanele care
susțineau că votul trebuie să fie cât mai înaintat în vârstă , deoarece doar aceste persoane sunt
stabile, informate și apte să ia o decizie, în timp ce, alții susțin că persoanele tinere din ziua de
astăzi, sunt mult mai informate și mai apte în judecată , față de cât erau în trecut. Astfel, vârsta
minimă de vot este de 18 ani, inclusiv în toate statele Uniunii Europene, dar există și câteva
excepții. De asemenea, restricții regăsim și pentru persoanele alienate , pentru dețin uți și
cerințe legate de ce tățenie.
Astfel, votul devine un mijloc de exprimare a opiniilor și de participare la viața
societății. Din punct de vedere sociologic, votul constituie un ritual, adică un comportament
repetitiv, codific at și definit de un grup social, purtător de semnificații77.
De fiecare dată când are loc un scrutin electoral , se observă o diferență între
preferințele oamenilor din perioada pre -electorală, preferințe măsurate prin intermediul
sondajelor de opinie, și r ezultatele obținute în momentul votului. La o primă vedere se cre ează
impresia unei lipse de profesionalism din partea celor care realizează măsurătorile, iar dacă
mai sunt date și publicității , se poate vorbi chiar despre intenț ii de manipulare din partea
acest ora. Însă, puțini sunt aceia care cunosc rolul sondajelor de opinie și înțeleg că

75 Claudia Gilia, Sisteme și proceduri electorale , C.H. Beck, București, 2007, p. 32
76 Ibidem, pp. 32 -33
77 Gheorghe Bichicean, Victor Bichicean, Op. cit., p. 93

32
măsurătorile se fac la intervale diferite de timp. Deci, se observă că variabila timp produce
efecte asupra măsurătorilor și între perioada pre -electorală și cea electo rală apar diferențe în
procentele obținute de actorii politici. În primul caz , explicația se întemeiază pe un ,,postulat
antropologic ”78, potrivit căruia , ,,omul nu este , ci devine ”, la fel trebuie acceptat și faptul că
realitatea socială se modifică de la o perioadă la alta.
Există o diferență între ceea ce se înt âmplă în perioada pre -electorală și ceea ce se
întâmplă în ziua alegerilor. Dacă în perioada pre -electorală indiv izii sunt indiferenți la ceea ce
afirmă și prezintă un interes relativ scăzut față de activitatea partidelor și a liderilor politici, în
momentul în care li se sol icită luarea unei decizii , se poate vorbi despre o responsabilizare a
individului. Aces t moment este considera t o situaț ie elec torală ale cărei caracteristici pot fi
definite la nivel rațional, afectiv sau simbolic79.
Această situație electorală se caracteri zează prin căutarea unui program adecvat de
guvernare și a unui lider care să îl implementeze. Variantele între care se poate opta sun t
relativ puține și depinde de caracter isticile sistemului democratic și de modelul de cultură
civică practicat în respectiva societate. Alegerea nu este complicată, având în vedere că se
alege din variante echivalente de programe de guvernare. La acest nivel intervine procesul
comunicării poli tice, pe de o parte, și nivelul de informații de care dispun alegătorii pentru a –
și formula deciziile. Orice alegător va formula o definiție cât se poate de personală a situației
electorale și va atribui propriile semn ificații termenilor în care îi sunt pr ezentate programele.
Astfel, pentru unii situația electorală reprezintă un prilej de reafirmare a adeziunii la un
program sau simpatia față de un lider politic, în timp ce pentru alte persoane, acee ași situație
electorală reprezintă o ocazie de a -și manife sta dezacordul cu unul sau mai mulți actori aflați
în cursa pentru câștiga rea alegerilor. De asemenea, regăsim persoane care văd o îndatorire
cetățenească în privința e xprimării votului, iar alții ce tind să respingă orice implicare în
competiția electoral ă. Între aceste două cazuri extreme se regăsesc indecișii , care sunt
structurați după educație, vârstă, profesie, zonă de acces la informație.
Atunci când vorbim despre intenția de vot , regăsim două categorii de votanți: votanți
tipici și votanți atipic i. De cele mai multe ori , alegătorii sunt predispuși să simplifice ecuația
electorală. Astfel, ei își aleg două variante tari asupra cărora să se informează, restul fiind
marginalizați sau preferă o informare superficială asupra lor. Există, deci, candidați favoriți,
outsideri și figuranți în scenariul campaniei electorale80. Persoanele cu preferințe de vot
atipice nu sunt doar produsul ignoranței, nepriceperii, confuziei sau accesul ui restrâns la

78 Gheorghe Teodorescu, Ovidiu Gherasim Proca, Op. cit., p. 51
79 Ibidem, p.53
80 Ibidem, p.56

33
informație, ci sunt și produsul unei suprainformări sau suprac ompenențe politice. În această
situație se regăsesc de obicei intelectualii , care reprezintă un segment atipic în ceea ce privește
conduita de vot. S -a demonstrat că , nu contează cum este situația în realitate, totul depinde de
modul în care alegătorii pe rcep realitatea. Nu contează că un candidat este bine pregătit sau
are un program cu șanse mari de reușită dacă acesta nu reușește să și -l mediatizeze foarte
bine, importantă este percepția alegătorilor despre el. Nu contează că un candidat este
mediocru, dacă este bine văzut în spațiul public și lui îi sunt atribuite unele din cele mai
reușite acțiuni, atunci acesta are șanse mari să fie votat. Astfel, s-a demonst rat că subiecții cu
un vot tipic sunt mai predispuși să recunoască sloganurile politice și si glele politice, în timp
ce subiecții cu un vot atipic de cele mai multe ori nu au recunoscut informațiile de marketing
folosite de partidele și liderii politici pentru a -și atrage electoratul.
Din perspectiva teorii alegerii raționale, inițiată de Anthon y Downs, se consideră că
prezența la vot a unui actor are în vedere maximizarea beneficiilor în raport cu resursele
investite. Astfel , se v a alege doar acel curs al acțiunii despre care se crede că va aduce
beneficii marginale mai mar i decât costurile mar ginale81. În ceea ce priv ește raționalitatea
participării electorale , s-a observat că șansele pe care le are fiecare individ de a oferi un vot
decis iv sunt aproape nule. Astfel, da că scopul ar fi acela de a da un vot decisiv ,
comportamentul individului de a se informa și de a consuma resurse pentru participarea la vot
pare a fi de neînțeles. Fenomenul se explică exact invers, cei mai mulți indivizi consideră că
votul lor este inutil și astfel renunță să mai participe la actul de votare. De asemenea, s -a
observat că în cad rul aderării individului la grup apare așa -zisa ,, motivație instrumentală ”82,
care se explică prin necesitatea oamenilor de a lua parte la o clasă socială, la un grup etnic, la
o comunitate culturală, la o asociație profesională, etc.
Fie că este privit ca vot tipic, vot atipic, rațional sau pur și simplu unul influențat de
stările de moment, votul reprezintă un mecanism important de legitimare a puterii politice în
cadrul unui stat democratic . De asemenea, votul este un mecanism important pri n care
cetățenii unui stat intervin în procesul de guvernare și este un mod de a -și arăta mulțumirea
sau nemulțumirea față de acțiunile statului.

81 Anthony Downs, apud Gheorghe Teodorescu, Ovidiu Gherasim Proca, Op. cip., p. 97
82 Idem, p. 73

34

II.3 Reprezentarea politică. Rolul formulelor electorale
Necesitatea înțelegerii comportamentului electoral , ne trimite la definirea și
înțelegerea f ormulei electorale , deoarece ace asta stabilește regulile prin care se obțin
mandatele și pot influența, pe cei care cunosc aceste reguli, într -un mod sau altul. Întrucât, în
acest subcapitol urmărim modul în care s e poate accede la putere ș i modul în care scrutinul
electoral definește regulile joculu i, ne vom concentra atenția pe descrierea și analiza
principalelor moduri de scrutin.
Scrutinul și tipul de scrutin, în ciuda faptului că este considerat o problemă pu r
tehnică, este subiectul multor discuții în viața politică deoarece , prin intermediul său se
rezolvă repartizarea mandatelor , ținându -se cont de voturile exprimate, iar întreaga organizare
de desfășurare a alegerilor trebui e corelată cu felul de scrutin. Astfel, modul de scrutin este
definit ca regulă legislativă ce determină cine sunt aleșii, plecând de la voturile exprimate de
către electorat83 sau în altă ordine de idei, modul de scrutin reprezintă modalitatea prin care
alegătorii desemnează autorități le reprezentative84.
În analiza tipurilor de sisteme electorale ne putem opri la principalele două tipuri, și
anume: sistemele majoritare și sistemele proporționale. Totuși, dihotomia între sistemele
majoritate și sistemele proporționale nu este exhaustiv ă, în sensul că nu întotdeauna un sistem
majoritar poate fi considerat propo rțional, și invers, ,, căci trebuie să ținem cont și de
,,sistemele mixte ”85 sau în altă formulare de sistemele combinate ca și de sistemele semi –
propo rționale ”86. Dar aceste tipuri d e sisteme sunt derivate din sistemele majoritare și cele
proporționale.
Scrutinele majoritare pot fi diferențiate în: scrutine uninominale (scrutin uninominal
cu un singur tur, scrutin uninominal alternativ; scrutin uninominal cu do uă tururi ) și scrutine
plurinominale ( scrutin plurinominal cu un tur, scrutin plurinominal alternativ, scrutin
plurinominal cu două tururi).
Scrutinul unin ominal cu un singur tur este caracterizat de faptul că cel care obține o
majoritate, indiferent dacă este relativă sau ab solută, obține totul (First Past The Post) . În
cadrul acestui tip de scrutin , țara este împărțită în circumscripții electorale, fiecare
circumscripț ie având câte un mandat pus în joc. Candidatul care obține numărul cel mai mare
de voturi este ales. Astfel, numai partidul al cărui candidat a ieșit pe primul loc obține un

83 Pierre Martin, Op. cit , p. 38
84 Gheorghe Iancu, Sistemul electoral, Monitorul official, București, 1998, p. 43
85 Giovanni Sartori, Ingineria const ituțională comparată, Institutul European, Iași, 2008, p. 35
86 Alexandru Radu, Op. cit. , p. 14

35
mandat , iar celelalte partide nu primesc nimic. Se poate observa cu ușurință că partidul ajuns
pe locul secund, la nivel național, suferă de o subreprezentare, ajungând mai mereu în
circumsc ripții după partidul major itar, iar partidelor clasate pe locul trei ș i patru, la nivel
național, le este aproape imposibil să obțină un număr semnificativ de mandate, fiindu -le greu
să ajungă pe primul loc într -un număr semnificativ de circumscripții. În cadrul acestui tip de
scrutin, Pierre Martin, observă următoarele consecințe: a) amplificarea victori ei primului
partid asupra celui de-al doilea; b) distrugerea reprezentării celorlalte partide ; c) reprezentarea
unui partid depinde foarte mult de repartiț ia geografică a locurilor sale87. Acest tip de scrutin
poate produce erori grave prin faptul că un partid care obține o majoritate de voturi la nivel
național poate pierde alegerile în fața partidului de pe locul doi în cazul în care ace sta a avut o
mai bun ă distribuție a voturilor la nivelul circumscripție i. Pentru o mai bună înțelegere , putem
exemplifica prin alegerile din Marea Britanie din 192988, unde conservatorii au obținut 260 de
locuri cu 38,2%, față de laburiști care au obținut 288 de locuri cu 37% din voturi. Acest fapt
se datorează distribuției defectuo ase a voturilor la nivelul circumscripției, observându -se că
este de preferat să câștigi locul dintr -o circumscripție cu un ușor avantaj. De asemenea,
minoritățile se pot bucura de re prezentare în ca drul acestui ti p de scrutin doar dacă populația
acesteia este bine distribuită geografic, obținând majoritatea din cadrul unei circumscripții.
Votul uninominal alternativ este o variantă asemănătoare scrutinului uninominal cu un
singur tur, diferența fii nd că în cadrul acestui mod de scrutin , alegătorii trebuie să voteze
candidații în ordine descrescătoare, în funcție de preferința lor. Candidatul care obține
majoritate absolută este declarat învingător. Dacă nici unu dintre candidați nu obține o
majorita te absolută, ultimul candidat este eliminat, iar voturile acestuia vor fi distribuite în
funcție de pre ferințele alegătorilor, fenomen ul rep etându -se până unul dintre candidați va
obține o majoritate absolută. În cazul în care mai rămân doi candidați și ni ciunul dintre aceștia
nu întrunește majoritate a absolută, va fi declarat învingător candidatul cu numărul cel mai
mare de voturi. Spre a exemplifica, să considerăm că există 50. 000 voturi exprimate,
majoritatea absolută fiind de 25.001 voturi. A are 20. 000 voturi, B are 14. 000 voturi, C are
10.000 voturi și D are 5.00089. Pentru că niciu nul dintr e candidați nu a obținut o majoritate
absolută , ultimul (D) iese din joc și voturile lui se repartizează în funcție de preferințele
alegătorilor. Astfel, A primește 3.000 de voturi, B primește 1.000 și C primește 1.000. Pentru
că nici acum nu s -a întrunit o majoritate absolută, A , având 2. 300 de voturi, B 15.000, iar C
11.000, candidatul C părăsește competiția distribuind voturile celorlalți candidați. În urma

87 Pierre Martin, Op. cit., p. 42
88 Ibidem, p. 43
89 Gheorghe Iancu, Op. cit. , p. 47

36
distri buirii, A primește 6.000 de voturi, iar B primește 5.000. Pentru că A , în momentul de
față, are 27.000 de voturi și întrunește majoritatea absolută , acesta obține mandatul. Efectele
acestui tip de scrutin sunt: a) permite partidelor aliate să se prezinte s eparat în fața electorilor
fără să micșoreze șansele coaliției; b) alegătorii micilor partide nu -și pierd votul, ei putând
participa la alegerea între principalii candidați prin preferințele lor următoare90. Nici acest
mod de scrutin nu este lipsit de influ ența decupajului, rezultatele putând fi inversate.
Scrutinul uninominal cu două tururi este reprezentat de un principiu simplu. Dacă un
candidat nu obține o majoritate absolută a voturilor din primul tur, se organizează un al doilea
tur în care majoritat ea relativă este suficientă pentru obținerea mandatului. Astfel, turul al
doilea devine decisiv pentru lupta electorală. Deși criteriile pentru accesul în turul al doilea
sunt diferite se disting două situații extreme: accesul liber sau turul deschis și ac cesul restrâns
sau turul închis. O situație intermediară , este impunerea unui prag electoral , care să permită
accesul în turul al doilea doar partidelor care depășesc pragul impus. Consecințele aplicării
acestui mod de scrutin sunt asemănătoare cu consecin țele scrutinului majoritar cu un singur
tur, diferența importantă ținând de posibilitatea creării de alianțe în cel de -al doilea tur. Pierre
Martin identifică următoarele efecte ale acestui tip de scrutin: a) amplificarea victoriei în
numărul de locuri a c oaliției câștigătoare în numărul de voturi, exact ca între primele două
partide la scrutin ul cu un tur; b) amplificarea numărului de locuri câștigate față de numărul de
voturi obținute de către partidul dominant din coaliție, în comparație cu celă lalt ( sau ceilalți);
c) avantajul î n sânul coaliției pentru cel care are cea mai bună capacitate de a p olariza forțele
în cel de -al doilea tur; d) avantaj în locuri obținute de partidul care are voturile cel mai eficace
repartizate geografic în sânul potențial al a lianței, deci partidul care este cel mai puternic
acolo unde coaliția este majoritară91.
Scrutinul plurinominal cu un singur tur se caracterizează prin atribuirea mai mul tor
mandate fiecăre i circumscripții în parte. Candidații care obțin numărul cel mai ma re de voturi
sunt aleși în funcție de numărul de mandate din fiecare circumscripție. În cadrul acestui tip de
scrutin întâlnim două tipuri de liste ( liste blocate – în care alegătorul votează lista propusă de
partid fără a putea interveni în alcătuirea ace steia; liste neblocate – în care alegătorul propune
propri a lui listă, având posibilitatea de a șterge anumiți candidați de pe listă și de a -i înlocui
cu candidați din alte liste). Amplificarea voturilor în numărul de locuri , în cadrul acestui tip de
scrutin, este mai violentă față de tipurile de scrutin uninominale. Se poate observa că
amplificarea este cu atât mai mare cu cât mărimea circumscripției este mai mare. Partidele
mici au șanse mai mare de reușită , cu cât magnitudinea este mai mică, iar numărul de

90 Pierre Martin, Op. cit , p. 51
91Ibidem, p. 52

37
circumscripții este mai mare. De asemenea, scrutinele majoritare, care oferă posibilitatea
fiecărui individ de a avea un vot ( un om, un vot) trebuie să creeze circumscripții egale din
punct de vedere al numărului de indivizi cuprinși în aceea circumscr ipție, altfel anumiți
indivizi pot fi subreprezentați. Un mandat la 100.000 de cetățeni nu este echivalent cu un
mandat la 10.000, preferințele cetățenilor din prima circumsc ripție fiind clar subrepezentat .
Scrutinul plurinominal alternativ se aseamănă c u sistemul uninominal alternativ prin
clasarea candidaților în ordine , în funcție de preferința alegătorilor. Diferența în cadrul acestui
tip de scrutin este dată de faptul că ult imul ca ndidat nu mai este eliminat, ci în funcție de
numărul de locuri dintr -o circumscripție , se acordă la prima deschidere mandat ul candidatului
aflat pe locul unu , urmând ca apoi preferințele de pe buletinul acestui candidat să se distribuie
la ceilalți candidați, procedeul repetându -se până ce sunt atribuite toate mandatele din tr-o
circumscripție. Acest tip de scrutin, la fel ca și scrutinul plurinominal cu un singur tur , duce la
supra -amplificare.
Scrutinul plurinominal cu două tururi menține exigența majorității absolute a voturilor
exprimate în alegerile din primul tur92. Dreptul de fuz iune, în acest tip de scrutin, constituie o
clauză pentru partidele mici să se alieze după cel de -al doilea tip de scrutin. În cadrul listelor
blocate , formațiunile mici sunt obligate să nu meargă singure la primul tur de scrutin.
În urma pre zentării tipurilor de s isteme majoritare, conchidem, îm preună cu Pierre
Martin93, că aceste tipuri de sisteme duc la: a) o puternică amplificare a numărului de locuri
față de victoria partidului dominant; b) partidele de pe locul trei și patru sunt cu mult mai
subreprezentate decât partidul secund; c) reprezentarea în locuri a fiecărei forțe politice este
puternic dependentă de repartiția geografică a voturilor sale, factor ce poate să se opună
regulilor precedente sau chiar să le anuleze; d) votul alternati v – sau turul secund – favorizează
căutarea de alianțe electorale între partidele minoritare , partidele izolate fiind puternic
penalizate; e) egalitatea alegătorilor în alegeri cere ca toate circumscripțiile să fie demografic
echiva lente și să aibă același număr de locuri. De asemenea, sistemele uninominale sunt
preferabile celor plurinominale , deoarece acestea au o magnitudine mai mică și modul în care
țara este împărțită în circumscripții duce la o mai mare egalitate a cetățenilor, fiind mult mai
ușor să decupezi țara în circumscripții mici decât în circumscripții mari.
Scrutinele proporționale se pot diferenția în: sisteme pre -proporționale ( conform lui
Pierre Martin, votul cumulativ, votul limitat, votul unic94), metode prin coeficient ( sistemul
Hare, metoda lui Hamilton, metoda Jef ferson), metode prin divizori ( metoda D’Hondt,

92 Claudia Gilia, Op. cit., p. 68
93 Pierre Martin, Op. cit. , pp. 60 -61
94 Idem, pp. 65 -70

38
metoda Sainte -Lague) și metode proporționale complexe ( modul de scrutin cu mai multe
niveluri de atribuire a locurilor și sistemele proporționale de compensare). Acestea sunt cel e
ghidate de principiul potrivit căruia cât mai multe din preferințele corpului electoral trebuie să
fie reprezentate . Giovanni Sartori afirma că ,, în cazul aplicării sistemelor proporționale ,
victoria este împărțită între cei care obțin o cotă suficientă de voturi (în general, dar nu
întotdeauna, coeficientul electoral)95.
Votul cumulativ se caracterizează prin circumscripții plurinominale și regula
proporționalității , dar ceea ce este deosebit aici este faptul că fiecare alegător are atâtea voturi
câte ma ndate are circumscripția, având posibilitatea să le cumuleze pe un singur candidat.
Acesta nu dă posibilitatea, într -o circumscripție cu 3 locuri, ca un candidat A, care este
majoritar, să plaseze mai mult de 2 candidați. De asemenea, acesta are și un mare defect prin
faptul că poate duce la înfrângerea majorității dacă alegătorii acesteia masează foarte tare
voturile pe unul din candidați.
În cadrul votului limitat , alegătorul dispune de un număr mai mic de voturi față de
locurile din circumscripție și nu le poate acorda aceluiași candidat. Alegătorii clasați primii
câștigă locuri în funcție de numărul disponibil.
Votul unic netransferabil se întâlnește atunci când alegăt orul are un singur vot
indiferent de numărul de mandate din cadrul circumscripției.
Metodele prin coeficient, au în comun faptul că se calculează un coeficient care
definește numărul ne cesar de voturi pentru ocuparea unui loc, apo i se împarte numărul de
voturi obținut de fiecare competitor la acest coeficient, determinându -se astfel numă rul de
locuri alocate. Avem astfel, coeficientul Hare ( Q=V/L, unde q este coefi cientul, v numărul
total de locuri și L numărul total de locuri), coeficientul Hagenbach Bischoff ( Q=V/(L+2)),
coeficientul Dropp (Q=(V/(L+1)+1) și coeficientul Imperiali (Q=V /(L+2)96.
Votul unic transferabil sau sistemul Hare funcționează în circumscripțiile cu un număr
mic de locuri (2 -5), cu candidaturi individuale97. Fiecare alegător trebuie să ordoneze
candidații în funcție de preferință. Toți candidații care au atins coefi cientul au fost declarați
aleși, iar voturile suplimentare sunt împărțite între ceilalți candidați în ordinea preferințelor de
pe buletin, procedeul repetându -se până se epuizează numărul de locuri. Dacă în urma
numărării voturilor niciun candidat nu a dep ășit coeficientul, candidatul de pe ultimul loc este
eliminat, iar voturile acestuia sunt împărțite în funcție de preferințele alegătorului. Se pot
pierde voturi deoarece candidații nu sunt obligați să indice mai mult de o preferință. În cazul

95 Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată, Institutul European, Iași, 2008, p. 39
96 Pierre Martin, Op. cit . p. 72
97 Idem, p.73

39
în care rămâ n doi candidați, iar coeficientul nu este atins este declarat învingător candidatul cu
numărul cel mai mare de voturi. Pentru această metodă se utilizează coeficientul Droop.
Marele avantaj al acestui sistem este că permite formațiunilor politice să afișe ze eventualele
alianțe politice, indicând astfel alegătorilor spre care candidați să-și orienteze voturile98.
În cadrul scrutinului de listă sunt posibile două tipuri de soluții:
a) Metoda resturilor celor mai puternice ( Metoda Hamilton 1792)
În cadrul aces tei metode se utilizează coeficientul simplu, iar pentru locurile
neatribuite se utilizează metoda resturilor cele mai puternice. Având o circumscripție cu 5
locuri la 100. 000 de voturi valabile, coeficientul va fi de 20.000, de unde reiese următoarea
distribuție a locurilor.
Partide Voturi Locuri
(după
coeficient) Resturi Locuri
(după resturi) Bilanț
(locuri)
A 43.000 2 3.000 0 2
B 28.000 1 8.000 0 1
C 17.000 0 17.000 1 1
D 12.000 0 12.000 1 1
Sursa: Pierre Martin, Sistemele electorale și modurile de scrutin, Monitorul Oficial,
București, 1999 .
Această dist ribuție este favorabilă partidelor mici și nu este lipsit ă de probleme după
cum vedem în tabelul următor.
Partide Voturi Locuri
(după
coeficient) Resturi Locuri
(după resturi) Bilanț
(locuri)
A 61.000 3 1.000 0 3
B 29.000 1 9.000 0 1
C 10.000 0 10.000 1 1
Sursa: Pierre Martin, Sistemele electorale și modurile de scrutin, Monitorul Oficial,
București, 1999.
Dacă , totuși , se presupune că A pierde 6.000 de locuri, iar C câștigă 2.000, A tot va
reuși să câștige cele 3 locuri, în timp ce ultimul partid va pierde locul.

98 Gheorghe Teodorescu, Ovidiu Gherasim Proca, Op. cit, p. 123

40
Partide Voturi Locuri
(după
coeficient) Resturi Locuri
(după resturi) Bilanț
(locuri)
A 55.000 2 15.000 1 3
B 33.000 1 13.000 1 2
C 12.000 0 12.000 1 0
Sursa: Pierre Martin, Sistemele electorale și modurile de scrutin, Monitorul Oficial,
București, 1999.
b) Metoda celei mai puternice medii (Metoda Jefferson 1792)
Se aplică coeficientul simplu și fiecare loc neatribuit este afectat succesiv , fiecărei liste
adăugându -se locuri deja obținute. Această metodă favorizează categoric partidele mari, cu
doar 43% d in voturi , candidatul A, a obținut 60% din locuri, în timp ce B nu a obținut niciun
loc cu 1 4% din numărul total de voturi.
Partide Voturi Locuri
(după
coeficient) Atribuirea
celui de-al
4-lea loc Atribuirea
celui de -al
5-lea loc) Total
A 43.000 2 14.333 0 3
B 28.000 1 14.000 0 1
C 17.000 0 17.000 1 1
D 12.000 0 12.000 0 0
Sursa: Pierre Martin, Sistemele electorale și modurile de scrutin, Monitorul Oficial,
București, 1999 .
Metodele prin divizori se realiz ează prin divizarea succesivă a numărului de voturi
obținute de fiecare listă din circumscripție printr -o serie de numere, denumite divizori.
Locurile sunt atribuite listelor în ordinea celor mai mari numere obținute după ac eastă
operație.
Metoda D’ Hondt (Jefferson 1792) este reprezentată de divizorii: 1, 2, 3, 4. Conform
tabelului de mai jos, într -o circumscripție cu cinci locuri, acestea se vor distribui astfel: p rimul
loc aparține partidului A , care a obținut 43.000 de v oturi, cel de -al doilea loc îi revine
partidului B , care a obținut 28.000 de locuri, cel de -al treilea loc este obținut de partidul A, în
urma restului de 21.500, cel de -al patrulea loc îi va reveni partidului C, cu un număr de voturi
egal cu 17.000, iar u ltimul loc îi va reveni tot partidului A , care are cel mai mare rest, și

41
anume 14.333 . Această metoda este mai puțin proporțională deoarece favorizează partidele
mai mari99.
Partide 1 2 3 4 5 Locuri
A 43.000 21.500 14.333 10.750 8.600 3
B 28.000 14.000 9.333 7.000 5.600 1
C 17.000 8.500 5.666 4.250 3.400 1
D 12.000 6.000 4.000 3.000 2.400 0
Sursa: Pierre Martin, Sistemele electorale și modurile de scrutin, Monitorul Oficial,
București, 1999.

Metoda Sainte -Lague ( Metoda Webster 1832) utilizează ca d ivizoriv1, 3, 5, 7.
Partide 1 3 5 Bilanț locuri
A 43.000 14.333 8.600 2
B 28.000 9.333 5.600 1
C 17.000 5.666 3.400 1
D 12.000 4.000 2.400 1
Sursa: Pierre Martin, Sistemele electorale și modurile de scrutin, Monitorul Oficial,
București, 1999.
Aceas tă metodă este mai puțin defavorabilă partidelor mici. Totuși, unii au considerat
că această metodă este prea favorabilă par tidelor mici și au preferat să î nlocuiască primul
divizor cu 1,4.
Partide 1.4 3 5 Bilanț locuri
A 30.714 14.333 8.600 2
B 18,571 9.333 5.600 2
C 12,142 5.666 3.400 1
D 8.571 4.000 2.400 0
Sursa: Pierre Martin, Sistemele electorale și modurile de scrutin, Monitorul Oficial,
București, 1999.
Diferențele dintre cele patru metode atât de apropiate ne arată importanța alegerii
sistem ului electoral în distribuirea locurilor. Diferențele dintre aceste modele sunt
matematice, factorul care determină în mare măsură proporționalitatea sau

99 Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată, Institutul European, Iași, 2008 , p. 39

42
disproporționalitatea, afirmă Giovanni Sartori, este magnitudinea100. Astfel, putem spune că:
a) cu cât crește magnitudinea , cu atât crește proporționalitatea sistemului; b) cu cât
magnitudinea crește, cu atât diferitele sisteme proporționale tind să dea același rezultat;
c) toate sistemele electorale, chiar și cele mai proporționale tind să suprare prezinte partidele
mai puternice în defavoarea partidelor mai mici101.
Metodele proporționale complexe sunt de două tipuri:
a) Modelul de scrutin proporțional cu mai multe niveluri de atribuire a locurilor prin care
locurile în circumscripție se distribuie dup ă coeficient, iar locurile rămase se vor
distribui la un nivel superior pentru o mai bună proporționalitate a locurilor în raport
cu numărul de voturi .
b) Sistemele proporționale prin compensare se bazează pe alocarea unor locuri în urma
unor alegere , în cir cumscripții cu scrutin uninominal, în general cu un tur, iar restul de
locuri, cu titlul de compensație, sunt atribuite la un nivel super ior pentru o mai bună
proporționalitate între număru l de locuri și numărul de votur i.
În concluzie putem afirma că în proiectarea unui sistem electoral, ar trebui să se țină
seama de câteva caracteristici de bază, cum ar fi: a) nici un sistem electoral nu este perfect; b) pe
lângă avantajele aparente, fiecare sistem are mai multe dezavantaje; c) nici un sistem electoral nu
este simplu de proiectat, aplicat și de înțeles, întrucât fiecare are complexitatea lui matematică și,
din acest punct de vedere, niciodată electoratul nu va fi suficient de pregătit pentru a asimila și
descifra un nou mod de a vota. Înțelegerea vine pe p arcurs, după câteva experiențe practice.
Reorientări de acest gen sunt posibile – pentru a da rezultate scontate – doar prin modificări
succesive, gra duale, ale sistemului electoral.
II.4 Participarea politică în contextul sistemelor democratice
Analiza p articipării politice se dovedește a fi extrem de esențială pentru înțelegerea
politicii în epoca sufragiului universal și de aceea, în cele ce urmează, vom încerca să
surprindem formele de participare politică și factorii ce duc la participarea politică sa u la lipsa
acesteia .
Participarea politică reprezintă angajarea activă a cetățenilor sau a grupurilor sociale la
elaborarea deciziilor politice și la transpunerea lor în practică, fiind o formă superi oară de
manifestare a acțiunii politice și o condiție importantă a oricărui regim democratic102. Ea se
concretizează prin încadrarea în rândul unui partid politic, prin vot, prin activitatea în cadrul
unui partid politic, participarea la alegeri prin candidatura la anumite posturi de conducere sau

100 Ibidem
101 Pierre Martin, Op.cit. , p. 90
102 Gheorghe Bichicean, Victor Bichicean, Op. cit., p. 21

43
prin activita tea depusă în anumite organisme de conducere etc. În altă ordine de idei,
participarea politică reprezintă ,, acel ansamblu de acte și atitudini care tind să influențeze
(într-un mod mai mult sau mai puțin direct și mai mult sau mai puțin legal) dec iziile c elor care
dețin puterea în sistemul politic sau în organizațiile politice luate separat, precum și alegerea
lor, în perspectiva de a păstr a sau de a modifica structura ( și deci valorile) sistemului
intereselor dominante”103.
Participarea politică este, de asemenea, un fenomen antic, dar și un fenomen modern.
Nu putem nega faptul că în societățile grecești nu a existat forme de participare politică,
numai că aceasta a fost limitată la un număr relativ mic de indivizi, cei care erau considerați
cetățeni. De asemenea, în decursul istoriei se pot identifica mai multe forme de organizare a
puterii politice, cum ar fi despotismul în lumea orientală și absolutismul în lumea occidentală,
care nu au lăsat spațiu prea mult pentru afirma rea participării politice. Abia cu apariția
formelor moderne ale statului putem spune că fenomenul a căpătat carac teristicile sale
specifice, căpă tând forme diferite de la o societate la alta, fiind clar influențată de cultura
politică și de tipul de socie tate. Societățile democratice s -au format pe mitul cetățeanului
activ, un cetățean educat, virtuos, capabil de a emite opinii și dominat de un real sentiment de
angajare și de participare la viața politică.
Pentru ca o democrație să fie considerată ca fii nd consolidată , ea trebuie să aibă drept
caracteristică esențială participarea politică. Problema participării la viața politică ridică
numeroase întrebări normative, cum ar fi: cine participă? Cum participă cetățenii? Care sunt
consecințele și eficiența p articipării? În ce măsură cetățenii sunt reprezentați de elita politică
conducătoare?
Astfel, Robert Dahl demonstr ează că participarea politică a unui număr cât mai mare
de cetățeni implică existența a opt ga ranții, și anume: libertatea de a forma organiz ații și de a
face parte din organizații, libertatea de expresie, dreptul de vot, egalitatea pentru funcții
publice, dreptul liderilor politici de a concura pentru voturi de susținere, surse alternative de
informare, alegeri libere și corecte, instituțiile care elaborează politicile guvernamentale să
depindă de voturi și de alte metode de expresie a preferințelor104.
Într-un sistem democratic, activitățile politice nu sunt rezervate doar profesioniștilor
sau agenților specializați , indivizii sau grupurile de indivizi își exprimă de asemenea decizia
lor de a lua parte la viața politică prin intermediul voturilor, petițiilor etc. Astfel, participarea
se poate defini ca ,, ansamblul activităților prin care cetățenii sunt abilitați să intre în contact

103 Ioan Drăgan, Construcția simbolică a câmpului electoral în România, Institutul European, Iași, 1998, pp.
301-302
104 Robert Dahl, Op.cit., Institutul European, Iași, 2000, p. 29

44
cu universu l sacru al puterii întotdeauna într -o manieră superficială sau efemeră și respectând
anumite constrângeri rituale105”.
Într-o altă accepțiune, p articiparea politică poate fi analizată din două perspective:
participarea vizibil ă, care reprezintă acel ansambl u de acte și de atitudini care tind să
influențeze (într -un mod mai mult sau mai puțin direct și mai mult sau mai puțin legal)
deciziile celor care dețin puterea în sistemul politic sau în organizațiile politice luate separat,
precum și alegerea lor, în pe rspectiva de a modifica structura ( și deci valorile) sistemului
intereselor dominante și participarea latentă care presupune existența unei opinii publice
interesate de politi că, care, din diferite motive ( fie datorită satisfacției față de buna funcționare
a sistemului politic, fie datorită neîncrederii în propriile capacități de a acționa), se pune în
mișcare destul de rar și nu într -o manieră constantă, depinzând de capacitatea de a
participa 106.
Participarea cetățenilor la viața politic ă se realizează pe două niveluri: un prim nivel ,
presupune atât capacitatea indivizilor de a se informa cu privire la anumite probleme publice,
cât și eforturile administrației publice de a transmite informațiile către cetățeni, privind
activitățile și pla nurile sale pentru ca aceștia să înțeleagă direcția spre care se îndreaptă
activitatea politică; cel de -al doilea nivel , se referă la consultarea cetățenilor, aceasta fiind
acțiunea autorităților pentru identific area necesităților cetățenilor, pentru evalu area
priorităților unei acț iuni sau colectarea de idei și sugestii privind o anumită problemă.
De asemenea, p articiparea este un fenomen complex, ce depinde de multiplii factori
sociali, politici și ideologici107:
a. Factorii sociali : nu toți membrii unei soci etăți au aceeași dispo nibilitate de a participa
la treburile politice. Un factor important în determinarea participării politice este
vârsta și sexul. Înainte de patruzeci de ani angajarea în viața politică ia forme
protestatare, abia după această vârstă p articiparea devine convențională. Studiile au
arătat că , între cinci zeci și șaptezeci și cinci de ani se votează cu cea mai mare
asiduitate. Pe lângă aceasta se consideră că femeile se implică mai puțin în activitățile
politice, tot b ărbații rămânând major itari în acest domeniu. Se păstrează delimitarea
tradițională a rolurilor masculine și feminine în societate. Un alt factor important de
care depinde participarea este reprezentat de poziția socială. În toate țările, angajarea
politică, de oricare tip ar f i ea este mai frecventă la persoanele care au u n statut socio –
economic ridicat, deși ne -am aștepta, ca persoanele cu un statut socio -econo mic mai

105 Michels Hastings, Abordarea științei politice, Institutul European, Iași, 2000, p. 70
106 Gianfranco Pasquino, Op. Cit., p. 53
107 Gheorg he Bichicean, Victor Bichicean, Op. cit., p. 22

45
scăzut să fie mai active, având în vedere do rința de a el imină frustrarea determinată de
resursele mai reduse. În fapt, se consideră că cei cu un statut socio -economic mai
scăzut sunt îndreptați spre activități care să le satisfacă nevoile de bază, ne mai având
timp pentru alte activități. De asemenea, marile metropole aduc cu ele apatia civică, în
timp ce orașele mici favorizează angajarea politică .
b. Factorii politici, ideologici și culturali : participarea politică este strâns legată de
sistemul de partide și de capacitatea acestora de a traduce clivaje politice. Cu alte
cuvinte, identificarea individului cu un par tid duce mereu la participarea politică. Un
alt factor care influențează participarea ține de modul în care percep oamenii politica
și de imaginea formată asupra clasei politice, pozitivă sau negativă. De asemenea,
modul de scrutin poate influența votul și participarea politică, alegătorul putând să își
modifice votul de la un scrutin la altul în funcție de preferințe. În cazul în care avem
un sistem majoritar , se preferă acordarea de voturi u nuia dintre partidele dominante
pentru a se evita risipirea votul ui, în timp ce într -un scruti n proporțional se poate
acorda votul și unui candidat cu șanse mai mici de câștig fără să îți faci grija că v ei
irosi votul. Și faptul că aparții unei anumite comunități determină participarea la vot
pentru a evita marginalizar ea. În cazul în care faci parte dintr -o comunitate mică, iar
majoritatea persoanelor din jurul tău vorbesc de spre alegeri și despre cine trebuie
votat, pentru a nu risca marginalizarea și să fii pus în fața unei situații despre care nu
știi suficiente info rmații, individul este predispus să se informeze și să participe la
viața politică .
Pe de altă parte, dacă privim prin ochiul behavioriștilor , care cercetează exteriorul
indivizilor și modul în care aceștia reacționează la stimulii exteriori , se poate exe mplifica cum
sărăcia este cea care duce la o mare probabilitate de apatie ( comportament revoluțion ar; o
mare probabilitate de con testări).
Un rol important asupra participării politi ce este dat de politizarea decizii lor politice.
Atât timp cât indivizii c onsideră nerelevante, pentru propriile lor destine personale și
colecti ve, activitatea factorilor de decizie, atât timp cât este imposibilă calea de acces către
sfera po litică, indivizii și grupurile nu se vor politiza singure și, astfel, rata de participa re va fi
scăzută sau nulă. Pe de altă parte, când se va conștientiza că alți indivizi influențează și
modelează destine personale și colective, când vor dispune de canale de acces și influență
politică, cererile lor vor deveni politizate, vor fi îndreptate către sau împotriva guvernanților,
rata de participare va crește în mod considerabi l108. De asemenea, gradul de participare ține și
de factorii care provin din cultura politică și de e xperiențele anterioare. Dacă indivizii au

108 Gianfranco Pasquino, Op.cit., p. 60

46
obținut ceea ce și -au dorit în urma participării, atunci va crește ulterior înclinația spre
participarea politică, dar dacă nu , participarea se va menține la un nivel scăzut. Un partid, un
candidat, un activist, un grup de interese. Toți acești actori sunt informați, știu care sunt căile
și mijloacele de acțiune care pot produce avantaje politice pentru ei și , astfel , au tot interesul
să mobilizeze cetățenii. Astfel, liderii politici, în lupta lor pentru poziții politice, precum și
instituțiile societății civile prin deciziile luate, con tribuie la mobilizarea cetățenilor (cine, când
și de ce participă ). Studiile în această privință au demonstrat faptul că indivizii participa la
viața politică, nu atât din cauza caracteristicilor personale (sex, vârstă, grad de educație,
interes), ci mai a les datorită alegerilor politice și recompenselor care le sunt oferite în urma
unui proces de mobilizare în jurul unor controverse sau oportunități109. Un ro l important
asupra participării politice este dat de regulile de participare. De exemplu, unele țări consideră
ca este vital ca un număr cât mai mare de persoan e să participe la viața politică , așa că au
impus votul obligatoriu, cazul Australiei, sau le permite alegătorilor sa -și depună buletinele de
vot la orice oficiu poștal, chiar î naintea zilei aleger ilor. Alte țări au un sistem de vot
provizoriu, cum este cazul Namibiei, care permite cetățenilor absenți de la domiciliu să -și
depună buletinul de vot la orice birou din alt oraș sau din altă regiune.
Una din cele mai importante forme de participare din cadrul democrației este
participarea electorală. Deși aceasta nu este singura formă de participare politică , este
importantă deoarece consecințele ei sunt imediate și semnificative, așa cum și Gianfranco
Pasquino spunea că ,,posibilitatea de exercitare a votului… face din comportamentul electoral
un element central în procesul de participare politică”110. Totuși, cifrele statistice ref eritoare
la participarea la vot nu exprimă întotdeauna preocuparea conști entă și implicarea voită a
votanților în procesul decizional. Simpla exprimare a votului nu rep rezintă faptul că aceștia
sunt interesați de modul în care cei aleși se vor ocupa de rezolvarea problemelor existente. În
urma studiilor efectuate de Seymour Li pset s -a constatat că rata de pa rticipare este mai mare
în cadrul persoanelor care au un venit ridicat, nivel ridicat de educație, oameni de afaceri,
angajații în administrație, fermierii, minerii, albii, bărbații, oamenii de vârstă mijlocie, cei
căsătoriți, membrii de organizație și cei cu rezidență înde lungată în localitate. Pe de altă parte,
întâlnim un grad scăzut de participare în rândul oamenilor cu un venit scăzut, nivel scăzut de

109 Participare civico -politică și responsabilizare socială pentru o guvernare democratică. Cetățenie activă în
perspectiva integrării europene, http://socasis.ubbcluj.ro/docs/cadrul%20teoretic%20CEEX%2012 -2006.pdf ,
accesat la data de 20 Mai 2014
110 Gianfranco Pasquino, Op.cit., pp. 56 -57

47
educație, muncitori necalificați, mici funcți onari, muncitori agricoli, negri, femei, tineri,
necăsătoriți, oameni izola ți și cei cu o rezidență scurtă în localitate111.
Se consideră, de cele mai multe ori, că votul ar fi cea mai răspândită formă de
participare politică, însă toți autorii sunt de acord că aceasta nu este decât una din modalitățile
de participare, și poate n u cea mai importantă112. Având în vedere că votul nu este singura
modalitate de influențare a vieții politice, Gabriel Bădescu113 identifică mai multe forme de
participare politică, cum ar fi: mijloace de participare convențională ( votare, activitate a în
campa nia electorală, activitate în comunitate și contactarea oficialilor pentru probleme
personale), mijloace de participare neconvenționale (s emnarea de petiții, participarea la
demonstrații, boicoturi, gre ve neoficiale, ocuparea de clădi ri).
În acest sens, K aase și Marsh ne prezintă cinci categorii de participanți:
a. Inactivii – sunt acele persoane care cel mult citesc despre politică și sunt de acord să
semneze o petiție, în cazul în care li se cere;
b. Conformiștii – sunt acele persoane care se angajează doar în formele convenționale de
participare;
c. Reformiștii – se angajează în formele convenționale de participare, dar se angajează și
în forme de protest, demonstrații sau boicoturi;
d. Activiștii – sunt acele persoane care merg până la implicarea în formele ne -legale sau
ilegale de acțiune politică;
e. Contestatarii – sunt asemănători conformiștilor și activiștilor, dar spre deosebire de
celelalte două, aceștia nu iau parte la nicio formă de acțiune convențională114.
În România, participarea politică între perioadele electo rale este destul de redusă.
Conform Barometrului de Opinie Publică din iunie 2002, publicat de Fundația pentru o
Societate Deschisă, cele mai frecvente forme ale participării politice sunt discuțiile și
informarea115. Cea mai mare parte a cetățenilor nu par ticipă deloc la întrunirile politice și nu
lucrează ca voluntari pentru partide sau candidați116.
În final, putem afirma că participarea politică este un element esențial pentru o bună
funcționar e a democrației, participare c e diferă de la o soci etate la altă în funcție de cultura
politică, sistemul electoral și sistemul de partide. De asem enea, participarea ca principala

111 Seymour Lipset, apud Gabriel Bădescu, Participare p olitică și capital social în România, Accent, Iași, 2001,
p. 260
112 Gianfranco Pasquino, Op. cit., p. 62
113 Gabriel Bădescu, Op.cit., pp. 228 -230
114Max Kaase, Alan Marsh, apud Gianfranco Pasquino, Op. cit., p. 72
115 Romeo -Constantin Asiminei, Op.cit. , p. 55
116 Ibidem

48
formă de manifestare a comportamentului politic a devenit astăzi o valoare universală, fiecare
dintre noi trebuind să participă m la procesul polit ic conferindu -i acestuia legitimitate.
Analizând participarea la viața politică putem aprecia că aceasta depinde, din cele analizate
până acum, de: caracteristicile socio -demog rafice ale individului; trecutul individ ului și
trăsăturile de personalitate; evenimentele politice, economice și sociale recente; nive lul de trai
al individului și influențele recente ale familiei, mediului, ale organizațiilor politice și ale
sistemului electoral . Toate aceste caracteristi ci se materializează în atitudinile pe care
individul le va avea față de politică, iar în funcție de acestea individul va par ticipa sau nu la
viața politică, în general, și la vot, în particular.

Caracterisiticile
socio -demografice
ale individului
Trecutul individului
și trăsăturile de
personalitate
Evenimentele
politice, economi ce
și sociale recente
Nivelul de trai al
individului
Influențele recent e
ale familiei, ale
mediului, ale
organizațiilor
politice și cele ale
tipului de sistem
electoral Atitudinile politice ale individului:
 Temperamentul politic (atit udini
fundamentale, valori)
 Starea și opiniile conjuncturale
asupra problemelor de actualitate
 Opiniile asupra problemelor
specifice
 Imaginea partidelor și a
candidaților Participarea
politică, în
general, și la
participare la
vot, în
particular.

49
Cap. 3 Comportamentele politice în sistemele democratice
Acest capitol își propune înțelegerea culturii politice, analizarea societății civile și
schițarea principalelor tipuri de comportamente manifestate atât în spațiul occidental, cât și în
spațiul estic. Plecând de la ideea că o democ rație puternică are la bază o cultură politică
consolidată și un nivel ridicat de participare a cetățenilor la treburile publice, acest capito l își
propune să observe modul în care acționează cultura politică asupra indivizilor, modul în care
se poate măsu ra și cum se poate aceasta transmite de la o societate la alta, în vederea ajutorării
noilor democrații constituite.
III.1. Ps ihologia socială și cultura democratică
Axându -ne pe modul în care se formează opiniile el ectoratului cu privire la viața
politic ă și modul în care acestea se exteriorizează în viața politică, acest subcapitol încearcă să
trateze modul în care aceste acțiuni individuale se contopesc în ceea ce numim acțiune
colectivă , care dă caracterul culturii politice. Astfel, cultura politică vă zută ca derivând din
modul în care se întemeiază și reflectă sistemul politic în gândire, în cunoașterea membrilor
societății, precum și din experiențele pe care la au indivizii cu privire la viața politică ,
încercăm să analizăm rolul pe care îl constituie aceasta în comportamentul electoral.
Teoria cult urii politice a debutat relativ recent, în a doua jumătate a secolului trecut,
sub influența evenimentelor care au zdruncinat Europa după cel de -al Doilea Război Mondial,
evenimente care au pus întrebări cu privire la viitorul democrației. Astfel, chiar și termenul de
cultură politică este un termen introdus recent, cu toate că au existat, în planul cun oașterii,
preocupări asupra politicii existând încă de la Platon și Aristotel. Acesta a fost folosit pentru
prima dată în cadrul științei politice în studiul politologilor americani, Gabriel Almond și
Sidney Verba, în anul 1956, în studi ul lor aplicat în cinci națiuni , când au folosit termenul
într-un sens pragmatic, diferențiindu -l de cel filosofic, pentru a r euși să facă o comparație
între națiuni.
De la Aristotel și până în zilele noastre, teoreticienii democrației au susținut că
democrațiile sunt menținute prin participarea cetățenească la treburile civice, print r-un nivel
înalt al informației privind aface rile publice și printr -un răspândit simț al respo nsabilității
civice. Acest demers , face cultura politică, în general, și cultura civică, în particular, să joace
un rol important în procesul de consolidare a democrațiilor, dând as tfel o importanță aparte
subiectului în drumul spre înțelegerea fenomenului democratic.
Term enul de cultură politică este un derivat al culturii în general. Pentru a reuși să
înțelegem ceea ce este cultura politică, ar trebui să înțelegem ceea ce este cultura în general.
Astfel, D icționarul Explicativ al Limbii Române trece în revistă termenul de cultură ca fiind

50
,,totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru
comunicarea acestor valori. Faptul de a poseda cunoșt ințe variate în d iverse domenii,
totalitatea acestor cunoștințe, nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge
cineva”117. Într-o altă accepțiune, Dicționarul de Sociologie plasează apariția termenului de
cultură la sfârșitul secolului al XI -lea, desemnând o buca tă de pământ lucrată pentru a produce
vegetale, cuvânt care devine sinonim cu agricultura118. Același dicționar prezintă evoluția
termenului , care l a mijlocul secolului al XVI -lea este folosit la sens figurat de către umaniștii
Renașterii , intitulat cultură a sufletului , în secolul al XVIII -lea acesta devine un simbol al
filosofiei Luminilor, căpătând sensul de educare a spiritului, îndeosebi , în perioada copilăriei,
sens indicat de Hobbes , iar în secolul al X IX-lea termenul devine sinonim cu civilizația, ace st
termen fiind preferat , îndeosebi , de francezi. Eduard B. Taylor apreci ază că termenul cultură
este ,, acel întreg complex care include cunoștințele, credințele religioase, arta, morala,
obiceiurile și toate celelalte capacități și obiceiuri pe care omul le dobândește în calitate de
membru al societății”, în timp ce cinciz eci de ani mai târz iu, culturaliștii americani, insistă pe
dezvoltarea mate rială și tehnică și pe transmiterea patrim oniului social, cultura devenind ,, o
achiziție umană , relativ stabilă, dar supusă unor schimbări continue, care dete rmină cursul
vieților noastre fă ră a se impune în gândirea conștientă”119. Deci, cultura nu este doar un
construct dobândit, este și unul moștenit, așa cum spune și Goodman când afirma că există
două tipuri de cu ltură, cea materială care se referă la manifestări fizice al vieții și cea non –
mater ială, care se referă la creații abstracte (valori, credințe, obiceiuri, instituții) care se
transmit de la o generație la alta120. În acest sens, cultura politică reprezintă modul de
raportare a cetățenilor la instituțiile politice și la opțiunile existente în sistemul politic dat,
referindu -se atât la atitudini și sentimente manifestate față de guvernare, cât și la eval uarea
acesteia de către public.
În limbajul comun, cultu ra politică se identifică cu informația politică121. Cultura
politică reprezintă totalitatea cunoștințelor , implicit și explicit politice, legate de organizarea
și conducerea politică a societății, în concordanță cu aspiraț iile progresului istoric. Confo rm,
lui M. Hastings, cultura politică cuprinde un ansamblu de norme, de credințe și de cunoștințe
ce leagă comportamentele sociale și conferă o funcție fiecărei acțiuni, permițând indivizilor să
dea s ens experienței raporturilor cu puterea care îi guvernează122. Mattei Dogan apreciază că

117 http://dexonline.ro/definitie/cultur%C4%83 , accesat la 2.06.2014
118 Raymond Boudon, Philippe Besnard, Mohamed Cherkaoui, Bernard -Pierre Lecuyer, Dicționar de sociologie,
Univers Enciclopedi c, București, 1996, p. 75
119 Ibidem, p.76
120 Norman Goodman, Introducere în sociologie, Lider , București, 1998, p. 48
121 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicționar de sociologie, Babel, București, 1993, p.152
122 Michels Hastings, Op.cit., p. 40

51
cultura politică ,,desemnează un set de credințe politice , de sentimente și de valori care
prevalează pentru o națiune la un moment dat”123. Toate aceste definiții referitoare la ceea ce
este cultura politică au în comun faptul că înfățișează dimensiunea subiectivă a practicii
politice, și se referă explicit la dimensiunile ps ihologice ale politicului (cognitivă, afectivă și
evaluativă).
Dar să nu ne grăbim să afirmăm că cultura politică a apărut așa dintr -o dată. Termenul
a apăru t recent, însă despre aceasta se vorbea încă din Antichitate. Astfel, Platon în Republica
corela calitatea guvernării cu atitudinile indivizilor. Artistotel considera că rolul educației în
socializarea politică, respectiv în formarea cunoștințelor, atitudi nilor, sentimentelor politice
era deosebit de important. Mai târziu, Machiavelli constata că fun cționarea instituțiilor
democratice era în strânsă legătură cu caracterul oamenilor. Montesquieu sublinia natura
instituțiilor făcând apel la variabile antropol ogice, sociologice și ps ihologice, iar Max Weber
considera că trăsăturile care își au originea în religia protestantă stau la baza schimbărilor din
structura economică sau politică124.
Secolul nostru are marele merit de a încerca o caracterizare a culturii politice, dar,
chiar de la introducerea termenului de cultură politică acesta a stârnit multe controverse în
rândul teoreticienilor din domeniu. Chiar și Gabriel Almond și Sidney Verba observă anumite
dificultăți cu care se confruntă termenul. Astfel, ,, folosim termenul de cultură politică din
două motive. Primul este că, dacă vrem să stabilim relațiile dintre atitudin ile politice și
nonpolitice și modelele dezvoltării, noi trebuie să le separăm pe primele de ultimele… Astfel,
termenul de cultură politică se referă la o rientările politice specifice… Vorbim despre o cultură
politică economică sau de o cultură politică religioasă. Este un set de orientări față de un set
special de obiecte și procese sociale… Însă, de asemenea, am al es ,, cultură politică” mai
degrabă decât alt concept pentru că ne permitem să utilizăm abordările și cadrele conceptu ale
din antropologie, sociologie și ps ihologie”125. Însă contribuția acestora definirea conceptului a
determinat și interesul altor cercetători față de acest domen iu.
Gabriel Almond și Sidney Verba identifică trei dimensiuni ale culturii politice:
dimensiunea cognitivă, dimensiunea afectivă, dimensiunea evaluativ ă126. Prin aceste
dimensiuni oamenii își construiesc orientările, atitudinile, valorile și convingerile cu privire la
sistemul politic. Dimensiunea cognitivă se referă la cunoștințele asupra sistemului politic și a
faptelor politice , dimensiunea af ectivă include sentimentele de atașament, d e angajare sau de

123 Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm națiunile, Alternative, București, 1993, p. 34
124 Elena Nedelcu, Democrația și cultura civică, – Cultura civică în România, Paedia, București, 2000, p. 8
125 Gabriel Almond, Sidney Verba, apud Cristian Pîrvulescu, Știința po litică , Pro Universitaria, București, 2006,
p. 158
126 Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică, Ceu Press, București, 1996, p. 45

52
refuz față de instituțiile și evenimentele politice, iar dimensiunea evaluativă se referă la
judecățile de valoare asupra sistemului politic și fenomenelor politice.
În urma combinării celor trei dimensiuni vor rezulta trei tipuri de cultură politică:
cultura politică parohială, cultura polit ică dependentă și cultura politică participativă127.

Sistemul ca
obiect gen eral Obiecte de input Obiecte de output Sinele ca
participant
activ
Parohială 0 0 0 0
Dependentă 1 0 1 0
Participativă 1 1 1 1

Sursa: Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică, Ceu Press , București, 1996
Prin urmare, cultura politică devine sinonimă cu frecvența diferitelor tipuri de orientări
cognitive, afective și evaluative față de sistemul politic în general, aspectele sale de input și
output, precum și față de sine ca actor politic. Cu alte cuvine, cele tr ei dimensiuni individuale
influ ențează tipul de cultură politică. Astfel, cultura politică parohială este carcteriz eată de
tendința către 0 atunci când vorbim despre cele patru variabile analizate. Cetățenii nefiind
interesați nici de sistem ca obiect gen eral, nici de obiectele de input, nici de cele de output și
nici interesați să participe în mod activ la viața politică. Acest tip de cultură este specific
societăților tradiționale, comunităților care nu conștientizează importanța problemelor de
interes național și nu au interese pentru valorile și mecanismul sistemului politic național. Pe
de altă parte, cultura politică dependentă prezintă o înaltă frecvență față de sistemul politic ca
obiect general, un slab interes față de modul în care intră politicile în acțiune și de modul în
care sunt formulate și de asemenea nu există interesul angajării active în viața politică, dar
există un interes ridicat față de outputul sistemului. Acest lucru este datorat faptului că
indivizii conside ră că sistemul politic este astfel clădit încât le va fi protejată viața și
personalitatea fără a -și exprima inițiativele în raport cu autoritatea de stat. Adică sistemul va
funcționa bine, avantajele vor fi bune pentru toți cetățenii dacă vor respecta dec iziile și
regulile corespunzător unei etici a supunerii, în timp ce cultura politică participativă se
caracterizează printr -un interes mare pentru tot ceea ce presupune sistemul politic, inclusiv
ceea ce intră și ceea ce iese, participând activ la tot ce a cesta presupune. Aceasta corespunde

127 Ibidem, pp. 47 -50

53
sistemelor democratice și este rezultatul unei educații dezvoltate și a unui grad înalt de
organizare.
Trebuie menționat faptul că aceste tipuri de cultură politică sunt tipuri ideale, așa cum
este regăsim tipurile ide ale de dominație în studiul lui Max Weber, și că în realitate acestea nu
se găsesc în stare pură ci se găsesc combinate. Toate aceste trei forme de cultură politică se
interconectează între ele, important este cea care domină. Marele merit al operaționaliz ării
termenului este acela că permite compararea culturilor politice ale diferitelor state și ajută
noile democrații, chiar dacă ramura nu este suficient de dezvoltată și aceste caracteristici
extrem de subiective și care țin mai ales de substrat sunt greu de transmis, să -și consolideze
instituțiile democratice și să ajungă la o cultură politică consolidată.
Cercetările din domeniu au arătat atitudin ile și opțiunile politice diferă în funcție de
nivelul de educație, de categoria de vârstă, de mediul de rez idență, de sistemul politic al
individului128. De ase menea, s -a constatat o mare frag mentare a culturii politice în interiorul
unui stat, cel mai vizibil în cadrul noilor democrații constituite, care pot avea repercursiuni
asupra stabilității și forței insti tuțiilor democratice. Dacă la început se studia diferența dintre
culturile politice la nivelul națiunilor, acum se pune accentul mai mult pe difer ențele culturale
din cadrul acelorași națiuni.
Astfel, existența și funcționarea unei culturi politice, const ituie o condiție esenț ială în
ființa rea și funcționarea unui regim politic democratic. Genetica ordinii democratice rezidă în
posibilitatea de a crea un cetățean educat și activ social, capabil să (re)producă valori,
principii și acte culturale129. Noțiunea de cultură politică nu a existat în sistemul politic
totalitar. Ceea ce exista și se practica în regimul comunist era de fapt propagandă ideologică,
ce urmărea impunerea și însușirea dogmei comuniste. Regimul comunist nu era interesat de
existența și funcț ionalitatea unei adevărate și autentice culturi politice, întrucât ea ar fi
însemnat lărgirea cunoștințelor și orizontului politic, descoperirea unei alte alternative
politice , fapt ce nu era în interesul regimului. De asemenea, cultura politică a unui individ nu
se definește doar prin raportare la partea și întregul sistemului politic și la sine, ci și la
perioadele cheie ale trecutului, de unde se deduce că un individ nu se raportează doar la
experiențele regimului politic de care aparțin, ci și de exper iențele regimurilor anterioare.
Existența unei culturi p olitice dezvoltate duce la conso lidarea democrațiilor și la
menținerea acestora, oferind suportul emoțional și cognitiv adecvat pentru adeziunea la
procedurile democratice. Juan Linz și Alfred Stepa n au afirmat că o democrație este

128 Elena Nedelcu, Op. cit. p. 11
129 Silviu -Petru Grecu, Modele de analiză în consolidarea democratică – Perspective comparate în Europa
Centrală și de est, Editura Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași 2012, p. 37

54
consolidată dacă este singurul joc acceptat atunci când, chiar și în fața unor crize politice și
economice severe, majoritatea covârșitoare consideră orice schimbare politică se va realiza în
limitele procedurilor democrat ice130.
Robert Dahl, în analiza pe care o face culturii politice democratice, pleacă de la
presupozițiile că orice sistem politic, chiar și cel democratic, se confruntă mai devreme sau
mai târziu, cu crize puternice și că existența unei culturi politice rob uste va ajuta la depășirea
crizelor politice131. Tot el este de părere că în aceste situații de criză , guvernanții se bucură de
susținerea opiniei publice, continuă să urmeze procedurile democratice chiar dacă se află în
situații limită, iar depășirea acesto ra duce la adâncirea încrederii în procedurile democratice.
Întrebarea de la care pornește Dahl, în încercarea sa de a înțelege cum se constituie
cultura politică, este modul în care se poate institui o cultură politică robustă într -o societate
în care ac easta este nedezvoltată sau chiar absentă, așa cum este cazul țărilor nedemocratice
din ziua de azi, precum și al noilor democ rații. Deși s -a demonstrat empiric că economia de
piață reprezintă o condiție atât necesară, cât și suficientă pentru instituirea unei culturi
democratice solide, Dahl susține că economia de piața nu este de ajuns pentru apariția unei
culturi politice solide. Astfel, ,,este adevărat că multe trăsături sistemice ale economiei de
piață (un sistem juridic stabil; descentralizarea consid erabilă a deciziilor economice; ut ilizarea
largă a informațiilor, persuasiunii, stimulentelor și recompenselor, mai degrabă decât a
coerciției, pentru influențarea comportamentului actorilor economici; nașterea unei clase
mijlocii, accesul la informații de stul de credibile, și așa mai departe) și societății avansate
favorizează, în general, dezvoltarea economiei de piață, dar înainte să apară o s ocietate
avansată de piață, existau deja condițiile propice democratizării și dezvoltării unei culturi
politice d emocratice solide”132. Rezultă că o societate avansată de piață nu este strict necesară
pentru existența unei culturi politice democratice, ea nefiind nici suficientă. Astfel, se ajunge
la concluzia că nu e xistă nici o soluție unică de legătură între dezvol tarea socioeconomică,
regimul politic și cultura democratică, chiar dacă dovezile istorice au arătat câteva căi
posibile, cum ar fi: succesiunea occidentală obișnuită , democratizarea și cultura democratică
preced și, în cele din urmă, favorizează dezvoltar ea socioeconomică, acesta fiind cazul
statelor Occidentale; succesiune modernizării autoritare , impunerea unei economii de piață cu
trăsăturile amintite anterio r care să ofere beneficii elitelor și publicului larg, ducând la o
piedică în calea manifestării practicilor anterioare, trecându -se, treptat, la o guvernare
democratică în care vechii lideri sunt acceptați în viața politică și trebuie să guverneze în

130Juan Linz și Alfred Stepan, apud Larry Diamond, Cum se consolidează democrația, Polirom, Iași, 2004, p. 52
131 Robert Dahl, apud Larry Diamond, Cum se consolidează democrația, Polirom, Iași, 2004, p. 68
132 Idem, p. 69

55
concordanță cu regulile democratice. Acesta este cazul democrațiilor din Europa de Est;
democratizar ea are loc treptat, pe măsură ce dezvoltarea socioeconomică și cea politică se
stimulează reciproc, se încearcă în mod deliberat crearea de elemente ale economiei de piață,
facilitând extinderea antreprenorilor, bancherilor și a oamenilor de afaceri care t reptat vor face
presiuni asupra celor care guvernează pentru a determina o mai amplă expansiune a
economiei de piață și apoi, treptat, se va ajunge la o îmbrățișare a normelor democratice într -o
țară numeroasă, alfabetizată și educată care să poată susține ideile și practicile democratice.
Acest model ipotetic a fost const ruit pentru a descrie procesul așa cum a avut el loc în Asia.133
Studiul lui Dahl, privind legătura dintre cultura politică și dezvoltarea socioeconomică,
ne arată că economia de piață nu este o condiție necesară și nici suficientă pentru apariția unei
culturi politice robuste, chiar dacă aceasta aduce multe credințe și structuri utile democrației,
că nu există o secvență unică de trecere de la un sistem politic nedemocratic la unul
democr atic și că introducerea unor structuri democratice într -o țară în care experiența
democratică lipsește duce la înrădăcinarea acestora într -o cultură politică democratică solidă.
De asem enea, Robert Dahl este de părere că regimurile autoritare se pot reînt oarce în statele
în care instituțiile politice nu sunt susținute de o cultură democratică solidă. La fel ne arată și
Samuel Huntington când susține că odată democrațiile înfăptuite trebuie să tracă o serie de
obstacole care să ducă la consolidarea lor și î n acea stă perioadă există riscul de reîntoarcere la
regimurile nedemocratice134, așa cum s -a întâmplat după primul și cel de -al doilea val de
democratizare .
România se încadrează în cel de -al treilea val al democratizării, iar rolul culturii
politice în ace astă societate aflată în tranziție nu este de neglijat. Se observă destul de ușor că
procesul de tranziție al societății noastre este mult mai lung decât procesele din statele
Europei Centrale. Influența comunismului este ceva observabil, iar cultura polit ică impusă de
acesta este un ansamblu de credințe greu de modificat. Schimbarea culturală necesită perioade
lungi de timp, uneori chiar necesită trecerea multor generații. Cul tura politică românească de
după 1989 este o cultură politică dependen tă, dacă în cercăm să ne încadrăm în tipologia
făcută de Almond și Verba. Este o cultură politică încă înrădăcinată în cultura sovietică. La
nivel instituțional, încrederea oamenilor este relativ s căzută în instituțiile statului. La nivel
economic, atitudin ile față de economia de piață sunt încă negative și puțin orientate spre
practica economică, iar participarea politică este relativ scăzută. Toate aceste aspecte sunt
rezultatele sondajelor și barometrelor de opinie realizate în ultima perioadă. La întrebarea ,,
Cred eți că România se îndreaptă într -o direcție buna”, într -un studiu realizat de INSOMAR, în

133 Idem, pp. 70 -71
134 Samuel Huntington, apud Larry Diamond, Cum se consolidează democrația, Polirom,Iași, 2004, pp. 43 -44

56
anul 2009, 53% dintre respondenți au declarat că luc rurile merg într -o direcție greșită, în timp
ce doar 23% dintre aceștia au declarat că lucru rile merg într -o direc ție bună. Se observă, de
asemenea, că nu exi stă un înalt grad de informare a cetățenilor cu privire la problemele
politice, democrația nu este întotdeauna recunoscută ca fiind cea mai bună soluție și pe lângă
toate acestea, nici structurarea societății civ ice ca formă de control civic, nici participarea
populației la activitățile sociale și economice, nici influențarea politicilor publice nu
reprezintă atitudini majoritare135. Ceea ce este observabil în urma cercetărilor de teren, este
faptul că românii, deși sunt slabi informați cu privire la ceea ce înseamnă politica și activitatea
politică, aceștia î și exprimă opiniile asupra sis temului politic. Din punctu l acesta de vedere
aceștia reprezintă un hibrid între tipul parohialist și tipul dependent. Pe de altă parte nici
mișcările de protest, nici grevele, care reprezintă activități ale acțiunii democratice nu sunt
foarte prezente, iar atunci când acestea există sunt manipulate de către grupurile de presiune.
Reiese de aici că cultura politică din România nu a a juns la nivelul celei din statele
Occidentale, iar pentru a funcționarea eficientă a democrației noastre este nevoie de acțiuni de
culturalizare politică a populației.
În concluzie, cultura politică este diferită de la un stat la altul, așa cum afirma și
Robert Dahl că ,, întrucât nu există două țări care să aibă experiențe istorice identice, nu este
rezonabil să gândim că toate țările democratice au și culturi politice identice. Culturile politice
par să varieze considerabil între statele democratice din Europa și America și foarte probabil
să difere chiar mai mult în alte colțuri ale lumii”136. Aș mai adăuga că se observă o diferență
de cultură politică chiar și între statele din interiorul Europei, cu toate că este mai puțin
vizibilă odată cu aderarea la Uniunea Europeană și ,,formarea marii familii Europene”. Pe de
altă parte cultura politică nu este constantă ea ,, fiind capabilă să se reproducă de la o
generație la alta”.137 De asemenea, există diferențe de cultură chiar și în interiorul unui stat,
difer ite regiuni ale țării cu diferite culturi politice, aceste diferențe fiind date de deosebirile
dintre nivelurile de dezvoltare economică și gradele de maturizare politică specifice a cestora.
Termenul de cultură politică nu are un sens negativ sa pozitiv. A cest termen ne permite
caracterizarea adecvată a sistemului politic și conturarea perspectivelor dezvoltării societății.

135 Cristian Pîrvulescu, Op. cit., p. 165
136 Robert Dahl, Op. cit., p. 72
137 Silviu -Petru Grecu, Op. cit., p.36

57
III.2. Acțiunea colectivă în sistemele democratice. Societatea civilă
Funcționarea în condiții bune a unei democrații depinde într -o oarecare măsură de
existența unei societăți civile dezvoltate car e să exercite permanent un control asupra
guvernanților, reușind , astfel, să -și pună amprenta asupra guvernării dar și a transparentizării
actului de guvernare . Pentru ca o democrație să f uncționeze bine trebuie respectate, în opinia
lui Robert Dahl, trei garanții: ,, să ofere șansa tuturor de a -și formula preferințele, de a face
cunoscute aceste preferințe celorlalți cetățeni și guvernului prin acțiuni individuale și
colective și guvernul trebuie să cântărească aceste preferințe fără discriminări”138. Astfel, pe
lângă partidele politice și alte organizații cu caracter politic, asociațiile, fundațiile, sindicatele,
uniunile patronale sunt actori care ajută la formularea preferințelor cetățeni lor și la facerea
acestora cunoscute în spațiul public, prin influență, ajutând , astfel , la buna funcționare a unei
democrații.
În ultimele decenii, s -a născut sau, mai degrabă, a renăscut un nou ideal, și anume:
societatea civilă139. Nici un alt concept , cu singura excepție a celui de „democrație”, nu a atras
atât de multă atenția precum acela de „societate civilă”140. Prăbușirea sau transformarea atâtor
regimuri autoritare, dintr -o gamă foarte largă de contexte culturale și localizări geografice, a
împins no țiunea de „ societate civilă” cu mult peste granițele țărilor vest -europene, unde își are
originea. Fară îndoială, practicile societății civile au apărut, inițial, în primele secole ale celui
de-al doilea mileniu în așa -numita „centură a orașelor -stat” ca re se întindea de la Londra până
la Florența și Siena, prin Țările de Jos, Valea Rinului, câmpiile elvețiene și valea Padului, de
unde s -a răspândit treptat si inegal către regiunile nordice, estice și sudice ale peninsulei
europene141.
După Enciclopedia Blac kwell a gândirii politice, noțiunea de societate civilă provine
din latinescul civilis societas, unde a intrat în uzul european cu un mănunchi de semnificații
date de Cicero142. Prin societate civilă erau desemnate nu doar statele individuale, ci și
condiț ia viețuirii într -o comunitate politică civilizată îndeajuns de avansată, încât să existe
orașe, un cod de legi propriu și o doză de civilitate și urbanitate, de parteneriat civic, altfel
spus, a trăi și a fi cârmuit în conformitate cu legile civile. În g ândirea contractualistă și mai
cu seamă în scrierile lui John Locke, „ societatea politică sau civilă” era pusă în contrast cu
autoritatea paternă și cu starea de natură. Implicația era că o economie bazată pe bani,
schimbul lesnicios în cadrul a ceva de ge nul pieței libere, dezvoltarea tehnologică ce asigură

138 Robert Dahl, Op. cit., p.28
139 Ernest Gellner, Condițiile Libertății. Societatea civilă și rivalii ei, Editura Polirom, Iași, 1998, p. 15
140 Larry Diamond, Op.cit. , p. 257
141 Ibidem
142 David Miller (coord.), Encic lopedia Blackwell a gîndirii politice, Editura Humanitas, București, 2000, p. 679

58
confort și viață decentă unor persoane civilizate și inteligente, precum și o ordine politică
reglementată prin legi reprezintă la un loc pentru oameni o stare de lucruri satisfăcatoare și cu
resurse de progres. Azi, în uzul curent sintagma „societate civilă” se referă la aspectele
nonpolitice ale ordinii sociale contemporane, astfel încât, de pildă, se poate discuta dacă
exista congruență sau disonanță între societatea civilă și stat .143
Pentru Ernest Gel lner, societatea civilă: „reprezintă acel ansamblu de instituții non –
guvernamentale diverse, suficient de puternice pentru a contrabalansa statul și care, fără a -l
împiedica să -și îndeplinească rolul de menținere a păcii și de a judeca imparțial cu privire la
interesele majore, este, totuși, capabil să -l împedice să domine și să atomizeze restul
societății”144. O altă definție, dată de Vladimir Tismăneanu, este elaborată prin prisma căderii
blocului comunist, și anume că: „societatea civilă poate fi definită ca un ansamblu de
inițiative zonale, spontane, nonguvernamentale (deși nu neapărat antiguvernamentale), pornite
de jos, care apar în ordinea post -totalitară ca un efect al slăbirii controlului de stat și al
declinului constrângerilor ideologice impuse de p artidele de la conducere”145.
Societatea civilă cuprinde forme asociative de tip apolitic și care nu sunt părți ale unei
instituții fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizațiile
neguvernamentale – asociații sau fundații, sind icatele, uniunile patronale, sunt actori ai
societății civile, care intervin pe lângă actorii de decizie, pe lângă instituțiile statului de drept
pentru a le influența, în sensul apărării drepturilor și intereselor grupurilor de cetățeni pe care
îi reprezi ntă146. O încercare de definire a societății civile sau găsirea unei defi niții pentru
aceasta este în zadar, afirmă Habermas, dar un lucru este cert, ,, nucleul instituțional al
societății civile îl constituie congl omeratele non -statale și non -economice înte meiate voluntar,
care pentru a nu cita decât nesistematizat unele exemple, pornind de la biserici, uniuni
culturale și academii, trecând prin media independente, uniuni sportive și de loisir, cluburi de
dezbateri, forumuri cetățenești și inițiativ e civice, ajung până la uniunile profesionale,
partidele politice, sindicatele și orientările alternative”147.
De cele mai multe ori se folosește noțiunea de societate civilă referindu -se la civil,
care este opus termenu lui de militar. Ace st mod de utilizare este un ul eronat, așa că, în ultimii
ani, s -a simțit nevoia unei completări a duse noțiunii, denumită acum se ctorul nonprofit pentru
a se evita confuzia.

143 Ibidem
144 Ernest Gellner, Op. cit. , pp. 18 -19.
145 Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului: Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom,
Iasi, 2007,p. 161.
146 http://www.fndc.ro/comunitate/societatea_civila.html , accesat la data de 2.06.2014
147 Jurgen Habermas, Sfera publică și transformarea ei structurală, Comunicare.ro, București, 2005, p. 42

59
În fond ce este societatea civilă? Societatea civilă reprezintă acel ansamblu al
raporturilor interindividual e, a structurilor familiale, sociale, economice, culturale, religioase,
care se de zvoltă în societatea dată, în afara cadrului și intervenției statului148. Aceasta are
caracter volu ntar și poate fi văzută ca spațiul politic, unde aceste asocitații voluntare încearcă,
pe lângă partidele politice, să determ ine regulile formale sau informale ce guvernează un
aspect sau altul al vieții sociale. Scopul acestor organizații voluntare nu este acela de a obține
profit și nici să obțină funcții politice, ci încearcă să influențeze sfera politică fără a spera să
obțină un profit din asta.
Cu toate acestea, definirea termenului de societate civilă întâmpină dificultăți, iar
diversitatea de opinii cu privire la acest concept se datorază faptului că: a) există o dublă
întrebuințare a termenului. Iniția acesta desemna o societate organizată de stat, iar apoi să
semnifice o sferă a vieții sociale, coexistentă statului dar autonomă de ace asta; b) incertitudine
cu privir e la constituirea primelor societăți civile; c) absența u nor criterii riguroase de definire
a noțiunii de societate civilă cu care să se poată opera în circumstanțele cele mai diferite149.
Totuși, se poa te afirma că societatea civilă este un domeniu al vieții sociale
reglementat de stat, dar în același timp a utonom de acesta, care se regăsește într -o multitudine
de forme, cum ar fi: organizații, asociații, federații , organizații neguvernamentale), iar puterea
acesteia este dată de gradul de cultură politică și de numărul organizațiilor care o compun.
De asemene a, pentru ca soc ietatea civilă să se manifeste are nevoie atât de un cadrul
legal prielnic, cât și de un grad dezvoltat de cultură politică, așa cum Habermas afirma, în
lucrarea ,, Sfera publică” că ,, o sferă pub lică funcționând politic are nevoie nu numai de
garanțiile venite din partea instituțiilor statului de drept, ea este legată și de sprijinul
moștenirilor culturale și al modelelor de socializare, de cultură politică, a unei populații
deprinse cu libertatea” .150
Fără a ne propune să intrăm în studiul detaliat al societății civile și să încercăm să
delimităm toate domeniile în care aceasta acționează, vom încerca în cele ce urmează să
observăm modul în care aceasta se manifestă în cadrul societăților democratice și modul în
care aceasta determină compor tamentul politic și gradul de implicare a cetățenilor în viața
politică.
Un lucru este cert. Societatea civilă nu prezintă același grad de dezvoltare în toate
democr ațiile europene. De exemplu, societatea civilă dintr -un stat care are în spate o tradiție
politică este diferită de societatea civilă a unui stat care se află într -o perioadă de tranziție, așa

148 Cf. Marc Chevrier, apud Mircea Mureșan, Societatea civilă – actor nestatal major, Editura Universității
Naționale de Apărare „ Carol I”, București, 2006, p. 11
149 Cf. Marc Chevrier, Op. cit., p. 17
150 Jurgen Habermas, Op.cit ., p. 41

60
cum este cazul României, unde societatea civilă trece printr -o perioadă de reconstrucție,
având în vedere regimul care s -a manifestat în România înainte de 1989, unde societatea
civilă era practic inexistentă. Se observă diferențe între Marea Britanie, care este considera cel
mai democratic stat din lume, unde societatea civilă își face resimțită prezența și guvernul ia
în calcul părerile venite din parte a acesteia și România , unde părerile venite din partea
societății civile nu prea sunt ascultate . ,,Într -o democrație, voința societății civile și deciziile
politice ar trebui să coincidă. Nu este cazul României”151.
Rolul societăților civile ar trebui să f ie același în toate democrațiile, însă practica a
demo nstrat că aceasta depinde de nivelul de dezvoltare democratică a fiecărei societăți. De
asemenea, societatea civilă joacă un rol important în întărirea procesului democratic. În cadrul
acestora se dezvo ltă un spir it umanitar și de solidaritate în jurul obiectivelor comune
împărtășite de numeroase organizații ale sale, care își propun apărarea drepturilor omului,
libertatea presei și consolidarea democrației152.
Societatea civilă este strâns legată de de mocrație deoarece aceasta îi poate oferi cadrul
prielnic de manifestare. Habermas susținea că ,, pe acest fond se înțelege de ce, în cadrul
societății civile, dobândesc un loc atât de proeminent societățile configuratoare de opinie, în
jurul cărora se pot c ristal iza sfere publice autonome. Domi nația totalitară subordonează
controlului aparatului serviciilor secrete tocmai acest praxis comunicațional al cetățenil or”153.
Astfel, se poate spune că democrația se con solidează prin interme diul societății civile, iar la
rândul ei, societatea civilă nu poate exista fără suportul democratic. De asemenea, societatea
civilă poate fi văzută ca un eleme nt esențial în construcția institu țiilor democratice , un cadru
pentru exercitarea dreptului de liberă exprimare având o pu ternică influență în pregăt irea
indivizilor ca cetățeni conștienți și responsabili în speranța atingerii idealului democratic în
care cetățe nii să se autoguverneze singuri. Lăsându -i pe aceștia să se ocupe de problemele
locale, iar guvernanții să se ocupe de problemele majore se va constitui cadrul pentru o bună
organizare a societății.
În spațiul politic occidental este regăsit un interes al sistemelor politice de a c onserva
acțiunea civică în astfe l de formule. Acestea sunt caracterizate de faptul că pe rmit cetățenilor
să construiască asemenea inițiative civice. Aici încredere în se meni este mai mare ceea ce
facilitează buna manifestare a societății civile. De asemenea societatea civilă este funcțională
și benefică pentru democrație deoarece gradul de ed ucație al indivizilor este mai dezvoltat.

151 Daniel Barbu, Repu blica absentă, Nemira, București, 1999, p. 5
152 Dr. Mircea Mureșan, Op.cit. p. 114
153 Jurgen Habermas, Op.cit ., p. 43

61
În ceea ce privește societățile ex -comuniste, societăți aflate în tranziție, au de recuperat
în ceea ce privește constituirea unor relații interumane bazate pe reci procitate, obligație
morală, devotament pentru c omunitate și încredere. În absența acestor sentimente va fi
imposibilă construirea unor rețele ONG -urilor, atât de necesare pentru existența unei societăți
civile puternice.
Societatea civilă datorită specificului său întăreșt e legitimitatea regimului pol itic,
întărind conștiința și încrederea cetățenilor. Fie că organizațiile din cadrul ei au car acter civic,
noncivic sau anticivic, societatea civilă rămâne importantă a procesului de socia lizare în
interiorul sistemului, rămânând singura terapie a diversel or forme mutagene sau patologice
ale construcției democratice154.
III.3. Experiențe o ccidentale ale comportamentului democratic.
Conportamenul politic al unui individ depinde de opiniile și atitudinile pe care le are
față de sistemul politic. Aceste atitudi ni și opinii diferă de la o pe rsoană la alta în funcție de
nivelul educațional, categoria de vârstă, de mediul de rezidență, de statutul politic etc. Există
comportamente diferite chiar și în interiorul aceleași țări, de aceea și recentele studii ale
politologilor asupra culturii politice sau axat , mai degrabă, spre a analiza culturile politice în
interiorul unei națiuni decât spre a analiza cultura politică specifică fiecărei națiuni.
Cu toate că comportamentul politic ține de factori strict individuali, societatea
influențează și ea comportamentul politic prin cultura politică specifică fiecărei regiuni, prin
tradițiile trans mise din generație în genera ție și prin ceea ce literatura de specialitate numește
socializare politică, etc. Nu putem înțelege com portamentele politice fără să înțelegem mediul
în care se manifestă. Astfel, observând comportamentul politic la ni vel macro se pot identifica
câteva diferențe între compor tame ntul politic al indivizilor din țările occidentale și
comportamentul politic al indivizilor din țările Europei de Est, țări asupra cărora influența
comunismului a produs mentalități nefavorabile dezvoltării d emocrației.
Predominant în țările occidentale este tipul de cultură politică pa rticipativă, asta
neînsemând că celelalte tipur i de cultură sunt absente, doar că se întâlnește în proporții mai
mici. Acest lucru se dator ează faptului că democrațiile occidentale dăinuie de mult timp, timp
în care s -a putut consolida o puternică cultură politică democratică. Nu afirm că există o
uniformitate a culturii politice occidentale. Această cultură diferă de la o societate la alta, fapt
demonstrat și de cercetarea întreprinsă de A lmond și Verba în studiul lor a supra celor cinci
națiuni ( SUA, Marea Britanie, Italia, Germania, Me xic). Ceea ce vreau să evidențiez este

154 Silviu -Petru Grecu, Op. cit., p. 71

62
faptul că cultura politică, îndeosebi cultura civică diferă între statele v estice și cele din Europa
estice .
Astfel, modelul pa siv-participativ este predominant în societățile vestice. Acesta se
caracterizată prin modelele de participare politică, pe fondul unor obiceiuri tradiționale, care
impun respect față de lege și loialitate față de structurile statului. Fiind caracterizate de acest
tip de cultură politică, sentiment ul competenței civice este mai frecvent atât la nivelul
comunității, cât și la nivel individual ceea ce oferă un grad mai înalt de participare
publică155.
Încrederea în instituțiile statului și în politicieni pare a fi din ce în ce mai scăzută.
Acest fenomen este întâlnit în mai toate democr ațiile lumii, dator ându -se aște ptărilor prea
mari venite din partea cetățenilor cu privire la ceea ce pot face instituțiile democratice , lucru
acesta observându -se, îndeosebi, în statele democratice nou apărute .
Pentru a evidenția gradul de participare și nivelul de cunoști nțe pe care îl posedă
cetățenii din statele occidentale cu privire la politică ne vom axa pe studiul lui Almond și
Verba . Caracteristicile analizate de aceștia denotă gradul de cultură civică existent la nivelul
unei societăți, cultură civică care va contu ra ulterior comportamentul politic al indivizilor.
Cetățenii din ț ările eur opene consideră de cele mai multe ori că guvernarea are un
impact major asupra societății din care fac parte. Almond și Verba au arătat că la nivelul
Statelor Unite ale Americii u n număr impresionant de pe rsoane, 41%, consideră că
guvern area are un impact major asupra vie ții lor, în Marea Britanie, 33%, în Germania 38% și
în Italia 23%156. Adunat cu cei care consideră că guvernarea are ceva efect asupra lor, reiese
că 85% dintre amer icani consid eră că guvernarea are un impact asupra vieții lor, 73% dintre
britanici consideră același lucru, 70% dintre germani și 54 % dintre italieni. Raportându -ne la
aceste date rezultă că în statele vestice ex istă o puternică conștientizare că ceea ce se întâmplă
la nivel de guvernare afectează ceea ce se întâmplă în societate. De asemenea, s -a constata că
cei din țările vestice posedă suficiente cun oștințe despre politică, despre politicile ce urmează
a fi implementate și despre liderii care urmează a fi aleși, lucru pe care nu îl regăsim în țările
estice , unde gradul de inf ormare cu privire la aceste aspecte este mult mai redus cu toate că
aceștia nu ezită să își dea cu părerea atunci când vine vorba despre politică.
În ceea ce privește gradul de în credere în instituțiile politice țările occ identale s -a
demonstrat că aceste a se bucură de încrederea populației. Nu mai puțin de 85% dintre
americani s -au declarat mândri de instituțiile lor.

155 Elena Nedelcu, Op. cit., p. 16
156 Ganriel Almond, Sidney Verba, Op. cit., p.74

63
Un rol important în conturarea comportamentului politic în soc ietățile occidentale este
dat de către școli. Astfel, școlile vestice pun accentul pe normele comportamentului de grup,
pe respectarea diferențelor de opinie și obiceiuri, pe participarea democratică la luarea
deciziilor, pe arta negocie rii conflictelor și pe tolerarea opiniilor157. Deci, în aceste societăți
copiii sunt învățați de mici despre importanța egalității politice și despre tolerarea și
acceptarea celorlalți. Astfel, tolerarea devine o componentă esențială a democrațiilor. Țările
din Occident sun t mai predispune la a avea un vecin o persoană de altă rasă, media depășind
10% a celor care nu sunt de acord este rar întâlnită, în state precum: Italia, Belgia, Spania,
Irlanda)158. În ceea ce privește tolerarea față de persoanele bolnave de SIDA toate țările
nordice și vestice sunt cele care prezintă cel mai înalt grad de tolerare. Astfel, 6 -10% sunt
împotriva tolerării în țările nordice și 25 -30% în țările vestice, ceea ce este un procent mic
raportat la celelalte țări europene. Ceea ce am vrut să exemplif ic prin aceste date este că
societățile occidentale au un grad mai înalt de tolerare față de semenii lor, față de instituțiile
statului și sunt mai dispuse spre dialog față de multe democrații din cel de -al treile a val
hantingtonian.
Cu toate că comportam ente politice negative sau comportamente politice care nu sunt
benefice pentru existen ța democrației sunt prezente și în spațiul occidental, numărul celor care
participă și sunt activi în viața politică este mai mare. Necesitatea unei culturi politice
participative transpusă într -un comportament care să faciliteze participare activă la viața
politică este în acord cu principiile democrației și este chiar necesară pentru funcționarea
acesteia. Acest comportament de implicare oferit într -o mai mare sau mai mi că măsură de
către legislația națională și cultura politică a liderilor dispuși către dialog conduce către
respectarea principiilor democratice ale lui Dahl și conduce tot mai mult spre o democrația
ideală.
III.4. Experiențe Est -Europene ale comportamentul ui democratic.
Raportarea la comportamentele Europei de Est trebuie să aibă în vedere faptul că
statele estice se află încă în perioada de tranziție către democrație, mai mult sau mai puțin
finalizată, și faptul că cultura politică din aceste state prezin tă multe din caracteristicile
regimului comunist, caracteristici care au fost impuse prin mijloacele ideologiei (partid uni c,
propaganda, poliția politică , inse rându -se fără a întâmpina o rezistență structurală în fondul
axiologic general159. ,,Controlul p artidului (prin teroarea directă – arestări, anchete, tortură

157 Ibidem
158 Bogdan Voi cu, Pneuria Pseudo -modernă a postcomunismului românesc, Volumul II. Resursele, Iași, 2005, p.
59
159 Cristian Pîrvulescu, Op.cit., p. 160

64
fizică și ps ihică, privarea de libertate, deportări, execuții – sau difuză – izolare, ascultarea
convorbirilor telefonice, constituirea de dosare personale, interzicerea oricărei relații cu
exteri orul) în sfera politică, economică, cul turală și spirituală era totală, iar restructurarea
radicală a vechiului sistem de valori și a instituțiilor culturale avea ca scop final constituirea
omului nou. Cum cultura politică este un ansambl u de credințe greu de modificat și
schimbarea culturală se realizează în perioade lungi de timp, chiar de câteva generații160,
aceste caracteristici ale regimului comunist încă mai sunt prezente în mentalitățile oamenilor
din acest spațiu.
În ceea ce privește educația copiil or ,în societățile totalitare , lucrurile stau puțin diferit
față de cele democratice. Având în vedere că mai toate democrațiile est -europene fac parte din
cel de -al treilea val hantingtonian de democratizare și că toate se află într -un proces mai
înaintat sau scăzut de democratizare, mai toate au apărut pe fondul destrămării blocului
comunist, astfel multe din ideile, atitudinile și convingerile politice au puse asupra lor
amprenta a ceea ce s -a întâmplat în perioada comunistă. Astfel, referitor la educație , în
societățile totalitare, unde școlile erau aflate sub supravegherea strictă a regimurilor totalitare
aveau datoria de a infuza conștiința copiilor cu sloganuri politice, să -i educe în spiritul
respectării necondiționate a partidului unic și a conducăto rilor săi iubiți, al obedienței față de
interesul general al patriei și al sacrificării totale a vieții private.161 Acest tip de educație
impregnat în mintea populației mai bine de patruzeci de ani a lăsat urmări vizibile și acum în
comport amentul pe care îl manifestă mulți față de regimurile politice. Această moștenire
dezastru oasă bântuie și va bântui mult timp cultura politică din societățile est -europene.
Specifică democrațiilor est -europene este combinația dintre parohial -dependente și se
caracterizeaz ă prin sentimente de panică sau nesiguranță care se exteriorizează printr -un grad
mare de neîncredere în instituțiile și liderii statului și un grad mare de pesimism în ceea ce
privește direcția spre care se îndreaptă noul regim instituit. Acest lucru, se evidențiază în
România prin rezultatele barometre lor de opinie, unde se evidențiază o mai mare încredere a
populației în instituțiile tradiționale (Biserică – 30%, armată – 21%), dec ât în instituțiile de
guvernare (Guvernul Românie i – 10%, Parlamentul – 6%, Președi nție – 13%)162 și nu mai
puțin de 53% dintre români consideră cu România se în dreaptă spre o direcție greșită163.
Nici din punct de vedere al gradului de informare cu privire la problemele politice ,
a interesului față de problemele politice, a a cceptării democrației ca cea mai credibilă opțiune

160 Ibidem, p. 161
161 Elena Nedelcu, Op.cit. pp.18 -19
162 http://www.inscop.ro/wp -content/uploads/2013/03/INSCOP -ADEVARUL. -Raport -de-cercetare. –
Institutii1.pdf , accesat la data de 20.05.2014
163 http://ratingpolitic.ro/wp -content/uploads/2009/05/insomar_aprilie2009.pdf , accesat la data de 20.05.2014

65
de sistem politic sau participă rii populației la activitățile politice, societățile estice nu pot fi
egale cu societățile occidentale. Gradul mic în ceea ce privește cunoașterea civica determină
un compor tament pasiv față de pol itică, spre deosebire de cel participativ pe care îl întâlnim în
societățile occidentale.
Transpunerea acestei culturi politice către noile democrații este un lucru dificil,
sublini ază Almond și Verba, din cel puțin două motive: p rimul este acela idealurile
democrației sunt transpuse în practică sub diferite forme, iar cel de -al doilea îl constituie
faptul că societățile acestea întâmpină probleme tehnologice și au sisteme sociale arhaice.
Cu toate acestea cultura politică și tip ul de guvernare se află într -o strânsă dependență,
cultura politică facilitând existența și consolidarea instituțiilor democratice, iar la rândul său
tipul de societate influențează tipul de cultură politică164.
Totuși, în zilele noaste diferențele dintre e st și vest tind să fie din ce în ce mai mici
prin deschiderea porților Uniunii Europene care a impus anumite standarde societăților est –
europene și a ajutat la modernizarea acestora pentru a avea o Europă u nită și puternică.

164 Elena Nedelcu, Op.cit. p. 27

66
Cap. 4 Studiu de caz comparativ. Analiza comportamentului electoral din România
post-decembristă
IV.1 Relevanța studiului de caz
Participarea la vot reprezintă o activitate politică prin excelență și chiar daca nu este
singura modalitate prin care cetățenii își pot exprima interesele în procesul politic, votul
constituie cea mai importantă sursă a legitimării în guvernările democratice moderne. Astfel,
nu e de mirare că alegerile au constituit una din principalele teme de cercetare din științele
sociale și poli tice, cercetare care s -a axat, în primul rând, p e prezența la vot și pe modul de
acordare a votului pentru un candidat/partid sau altul165.
Atunci când ne referim la vot, literatura de specialitate ne oferă două modalități
alternative de interpretare: pe de o parte, prezența masivă la vot ca un indiciu al
angajamentului democratic versus prezența masivă la vot ca un indiciu al nemulțumirilor
sistemice, protestelor și lipsei de loialitate față de sistem, iar pe de altă parte, participarea
scăzută la vot ca un indiciu față de satisfacția cu privire la democrație și participarea scăzută
la urne ca un indiciu al alienării politice166. De cele mai multe ori , s-a demonstrat că o
prezență ridicată la vot pe o perioadă relativ lungă de timp se împletește cu o democrați e
stabilă, cu civism ul și identificare a cu sistemul democratic.
Nu este cazul noilor democrații constituite. În cazul democrațiilor, noi constituite, din
Europa Centrală și de Est s -a remarcat , în ultima perioadă , o scădere din ce în ce mai mare a
prezen ței la vot. S -a remarcat faptul că , prezența la vot scade dramatic după primul ciclu de
alegeri și scade treptat cu fiecare ciclu de alegeri în parte . Acest lucru se datorează
dezamăgirilor generale pe seama așteptărilor nerealist de mari cu privire la cee a ce poate să
ofere regimul și instituțiile democratice.
În România , absenteismul la vot a crescut în rândul tututror grupelor de vârstă și la
nivelul tuturor regiunilor ca și consecință a dificultăților economice cu care se confruntă
masele și pe fondul unei neîn pliniri a unei vieți bune mult așteptat e. Sentimentul că va fi mai
bine după 1989 era sentimentul dominant în societatea românească .
Astfel, în acest studiu voi încerca să identific principalii factori care influențează
participarea la vot, fie că vorbim despre alegeri prezidențiale, parlamentare sau locale, gradul
în care aceștia influențează prezența la urne și o prezentare succintă a fiecărui ciclu electoral
din România post – decembristă.

165 Marius I. Tătar, Votez, deci exist? Un studiu longitudinal la vot în alegerile parlamentare di n România,
www.academia.edu , accesat la data de 20.06. 2014
166 Kasse, apud Marius I. Tătar, accesat la data de 20.06. 2014

67
IV.2 Construcția teoretică a cercetării
Ipoteza de la care am plecat în constituirea cercetării a fost aceea că modelul
dependent, după clasificarea lui Almond și Verba, de cultură politică determină ungrad ridicat
de absenteismul electoral.
În încercarea de explicare a gradului de absenteism din România po st – decembristă
am co relat participarea politică cu calitatea democratică, cu tipul de cultură, cu dezvoltarea
umană și libertatea economică.
Astfel o primă întrebare a cercetării vizează modul în care tranziția democratică
influențează participarea poli tică. De cele mai multe ori , literatura de specialitate , s-a
demonstrat că participarea politică este afectată de tranziția politică spre democrație . S-a
constatat, de cele mai multe ori, că consolidarea democratică conduce spre un grad ridicat de
particip are politică, în general, și pa rticipare la vot, în particular, în timp ce o societate
fragmentată, cu lipsa experienței democratice, cu un nivel mediu de trai scăzut, cu un grad
scăzut de încredere în instituțiile statului, așa cum este societatea noastră duce spre un grad
ridicat de apatie politică. Prin intermediul aceste întrebări se va verifica datele statistice
colectate pentru situația României va duce la o asemenea corelație.
A doua întrebare centrală a studiului nostru privește relația dintre cul tura politică și
participarea politică. Almond și Verba au demonstrat prin studiul lor aplicat în cinci națiuni că
cultura politică, sau așa cum o numesc ei cultura civică, influențează gradul de participare
politică. Cu cât cultura politică este adânc înr ădăcinată în mentalul uman, cu atât gradul de
participare politică va fi mai mare. Atunci când un stat este consolidat democratic și are o
cultură politică consolidat se poate vedea un grad de implicare activ, din partea cetățenilor, cu
privire la activită țile politice. Pe de altă parte, opusul va conduce spre apatie politică. De
asemenea, prin intermediul acestei întrebări se va verifica gradul în care cultura politică ,
măsurată prin gradul de apartenență la organizații le societății civile , influențează gr adul de
participare la vot.
Ultima întrebare a cercetării vizează modul în care dezvoltarea umană (o viață lungă și
sănătoasă, o educație adecvată, un standard de viață ridicat) influențează libertatea economică ,
care ulterior va determina gradul de preze nță la vot . Mulți autori susțin că nivelul de trai
ridicat și o educație sporită duce către o participare politică activă. Prin această întrebare se
încearcă înțelegerea gradului de corelație între cele două variabile.

68
În sinteză, matricea logică a pro iectului prezintă asocierea dintre întrebările la care ne
propunem să răspundem în cadrul acestei lucrări de licență și obiectivele specifice.

Întrebare Obiectiv
Cum influențează tranziția politică gradul de
participarea politică? Specificul culturii pol itice românești în
contextul tranziției democratice
Cum reflectă cultura politică prezența la vot? Relația dintre cultura politică și participare
politică
Cum influențează dezvoltarea umană
libertatea economică? Relația dintre libertatea economică și gra dul
de participare politică

IV.3 Caracteris ticile sistemului electoral din Român ia în perioada post -decembristă
Anul 1989 aduce reinstalarea de mocrației în Româ nia, iar regulile după care se
desfășoară alegerile sunt date de legea electorală din 1990. A stfel, anul 1990 reprezintă
practic, punctul de plecare a l legis lației electorale democratice, legisl ație care reprezintă un
moment esențial în constr uirea democrației în România, o democrație ba zată pe respectarea
drepturilor și libertăților cetățenilor s ăi. Legea electorală din 1990 prevede o reîntoarcere la
legea elec torală din 1946, la un sistem p roporțional cu vot de listă167. O primă modificare a
legislației electorale se realizează în anul 2008 și presupune introducerea unui sistem mixt
proporțional î n circumscripții uninominale. În cele ce urmează , ne vom raporta la principalele
elemente constitutive ale sistemului electoral românesc.
Tipul de sufragiu este universal și direct și este reglementat de artic olul 36 al
Constituției care precizează că ,, cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți până
în ziua alegerilor inclusiv. Nu au drept de vot debilii sau alienații mintal, puși sub interdicție,
și nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea dreptu rilor
electorale”.
În ceea ce privește formula electorală și tipul de scrutin , regăsim168:
 Alegerile prezidențiale: vot majoritar cu două tururi;
 Alegerile parlamentare: scrutin mixt, proporțional prin compensare, cu vot în
circumscripții uninominale care s e desfășoară într -un singur tur;
 Alegerile europarlamentare: vot proporțional de listă închisă care se desfășoară într -un
singur tur;

167 Romeo -Constantin Asiminei, Op, cit., p. 177
168 Ibidem, p. 178

69
 Alegeri locale: președinții consiliilor județene sunt aleși prin vot pluralitar într -un
singur tur, iar alegerea consiliil or județene și locale se face prin vot proporțional de
listă închisă care se desfășo ară într -un singur tur de scrutin;
Magnitudinea circumscripției este reprezentativă doar pentru alegerea Parlamentului,
a Parlamentului European și a Consiliilor Locale și Județene. Pentru alegerea Președintelui
României, a Primarilor și a Președinților Consiliilor Județene nu este cazul. Astfel, pentru
Parlamentul României întâlnim colegii uninominale ( magnitudinea=1), iar în ceea ce privește
distribuirea proporțională în circumscripțiile plurinominale magnitudinea variază, într e 4 și 28
locuri, pentru Camera Deputaților și 2 și 12 locuri, pentru Senat. Alegerea Parlamentului
European, a Consiliilor Locale și Județene se desfășoară în circumscripții plurinominale.
Pragul electoral pentru alegerea Parlamentului României este de 5% , la care se mai
adaugă, în cazul alianțelor, 3% din voturile exprimate la nivel național pentru cel de -al doilea
membru al alianței și câte 1% pentru fiecare , începând cu cel de -al treilea membru , fără a
depăși pragul de 10%169. Pe lângă aceste criterii este stabilit și un prag de acces care
presupune constituirea unui depozit de cinci salarii minime brute pe țară pentru fiecare
candidat. P entru candidații independenți sunt necesare liste cu cel puț in 4% de alegători i, din
numărul total al alegătorilor înscriși pe listele electorale din respectiva circumscripție ( nu mai
puțin de 2000 de semnături pentru Camera Deputaților și 4000 pentru Senat).
În ceea ce privește Parlamentul European, pragul elect oral este de 5%. Pragul de
acces, pentru partidele politice, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naț ionale și
alianțele politice, este constituit din cel puțin 200.000 de susținători și 100.000 pentru
candidații independenți.
Pentru aleger ea Președintelui României nu exi stă un prag electoral, ci doar un prag de
acces care are nevoie de 200.000 de semnături.
În ceea ce privește alegerea primarului , pragul electoral este inexistent, dar pentru
candidații independenți este nevoie de o listă de susținători egală cu 2% din numărul total al
alegătorilor înscriși în respectiva circumscripție, dar nu mai puțin de 200 la comune, 300 la
orașe, 1.000 la municipii și se ctoarele din București și 5.000 la municipiul București170.
Pentru președinții de Co nsilii Județene, nu există un prag electoral stabilit, dar trebuie
să întrunească un prag de acces egal cu 2% din numărul total al celor care votează în
respectiva circumscripție, dar nu mai puțin de 3.000 de semnături.

169 Corneliu Iațu ( coord,), Atlaslul electoral al României (1990 -2009), Ed. Univ. Alexandru Ioan Cuza, Iași,
2013, p. 47
170 Romeo -Constantin Asiminei, Op, cit., p.179

70
Pentru Consiliile Locale și Județe ne pragul electoral este de 5%, într e 8% și 10%
pentru alianțe, în funcție de numărul membrilor, iar pragul de acces pentru candidații
independenți este egal cu 1% din numărul total al celor înscriși în circumscripție, dar nu mai
puțin de 50 la comune, 100 la localități urbane de rangul I și II și de 1000 la localitățile urb ane
de rangul I, la municipiul București și secto arele acestuia.
Structura buletinului de vot este aceeași, votantul putând alege un singur candidat sau
o singură listă după cum urmează : pentru Președintele României se votează un candidat; la
alegerile parlamentare se vo tează candidați; la alegerile europarlamentare se votează liste de
candidați propuși de către partidele politice; pentru funcția de primar se alege un candidat;
pentru fu ncția de președinte a Consiliului Județean se alege un candidat, iar la alegerea
Consiliilor Locale și Județene se aleg liste de candidați propuși de către alianțele politice,
partidele politice171.
Delimitarea ci rcumscripției, după cum am arătat și în te orie, circumscripția electorală
poate aduce beneficii majo re pentru anumite partide. În cazul României, delimitarea
circumscripției , este valabilă doar pentru alegerile legislative, în t oate celelalte tipuri de
alegeri, circumscripțiile corespund localitățil or sau județelor țării. Astfel, în cazul alegerilor
legislative, circumscripțiile sunt suprapuse peste județe, iar în delimitarea colegiilor
uninominale pentru deputați și senatori, se ține cont de cele două elemente stipulate în
Constituție, și anume: 160.000 de locuitori la un senator și 70.000 de locuitori la un deputat.
În ceea ce privește cadrul juridic acesta este reglementat de Legea 370/2004 pentru
alegerea Președintelui României, cu modificările ulterioare; de Legea nr.35/208 pentru
alegerea Came rei D eputaților și a Senatului; de Legea 67/2004 pentru alegerea autorităților
administrației publice locale, republicată, cu modificările și completările ulterioare și de
Legea 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendu murilor, cu modificările ei
ulterioare172.

171 Ibidem, p. 181
172 Corneliu Iațu ( coord,), Op. cit., pp. 37 -50

71
IV.4 Comportamentul participării la vot în România după 1989
a. Anul electoral 1990
Anul electoral din 1990 a fost primul an în care s -a organi zat alegeri democratice
după schimbarea de regim . România trece de la un regim totalitar la un regim democratic, un
regim bazat pe o economie de piață.
Astfel, prezența pe care o remarcăm la vot în această perioadă este una care a bătut
toate re cordurile de participare la vot. Prezența la alegerile prezidențiale este de 86, 19%, cea
de la a legerile parlamentare este identică cu cea de la alegerile prezidențiale, datorându -se
faptului că s -au organizat în aceeași timp.

b. Ciclul electoral 1990 -1992
Pentru alegerile prezidențiale și parlamentare s -a înregistrat , în ciclul electoral 1990 –
1992 , o prezență la vot de 78,28%, în timp ce pentru alegerile locale prezența la vot a fost de
65%173. Problemele socio – economice si-au pus amprenta asupra participării la vot, iar
simțirea, de către persoane, a acestor probleme a dus către scăderea part icipării cu aproape
10%, de la 86,19% la 78,28%.

173 Corneliu Iațu ( coord,), Op. cit., pp.76 -135 050100150200
Prezența la vot alegeri parlamentare
Alegeri prezidențiale
0102030405060708090
Ciclul electoral
1990-1992Prezența la vot la alegerile
prezidențiale
Prezența la vot la alegerile
parlamentare
Prezența la vot la alegerile locale

72

c. Ciclul electoral 1992 -1996
Pentru acest ciclu electoral prezența la vot a fost de 76, 01 pentru alegerile
prezidențiale și pentru alegerile parlamentare, în timp ce pentru alegerile locale prezența la
vot a fost de 60%. Situația a rămas, oarecum, constantă față de ultimele alegeri. Prezența la
vot a scăzut cu câteva procente pentru fiecare tip de alegere.

d. Ciclul electoral 1996 – 2000
Pentru alegerile prezidențiale și parlamentare s -a înregistr at, în ciclul electoral 1996 –
2000, o prezență la vot de 65,31%, în timp ce prezența la vot pentru alegerile locale a fost de
43,51%174. Anul 2000 a semnalat o scădere la vot, pentru alegerile prezidențiale și
parlamentare, de peste 10% față de ultimele aleg eri, în timp ce rata de participare la alegerile
locale a scăzut cu peste 16%.

174 Ibidem 01020304050607080
Ciclul electoral
1992- 1996Prezența la vot la alegerile
prezidențiale
Prezența la vot la alegerile
parlamentare
Prezența la vot la alegerile locale
010203040506070
Ciclul electoral
1996-2004Prezența la vot la alegerile
prezidențiale
Prezența la vot la alegerile
parlamentare
Prezența la vot la alegerile locale

73

e. Ciclul electoral 2000 – 2004
Pentru alegerile prezidențiale și parlamentare s -a înregistrat, în ciclul electoral 2000 –
2004, o prezență la vot de 58,93%, î n timp ce pen tru alegerile local e prezența la vot a fost de
60%175. Ciclul elecoral 2000 – 2004 a înregistrat o creștere a participării de vot la alegerile
locale și, de asemenea, aceeași scădere pentru alegerile parlamentare și prezidențiale.
Scăderea înregistrată pentr u aceste două tipuri de alegeri de peste 7%, în timp ce prezența la
alegerile locale crește cu aproximativ 15%.

f. Ciclul electoral 2004 -2009
Acesta a fost primul ciclu de alegeri după aderarea României la Uniunea Europeană.
De asemenea, acesta este p rimul ciclu de alegeri când alegerile prezidențiale nu se desfășoară
în același timp cu alegerile parlamentare. Astfel, la alegerile prezidențiale din 2009, prezența
la vot a fost de 54, 45%, iar pentru alegerile parlamentare din 2008, prezența la vot a fo st de
39,2%. În ceea ce privește alegerile locale, prezența la vot în cadrul acestor alegeri a fost de
49%. În acest ciclu electoral s -a înregistrat cea mai slabă prezență la vot în ceea ce privește
alegerile parlamentare176. De la o prezeță de vot de 58% s -a ajuns la o prezență de vot de
aproape 40 %. Față de primul ciclu electoral, prezența la vot a scăzut cu peste 45%. Acest
lucru se datorează unei lipse de încredere din ce în ce mai mare în instituțiile statului și în
politicienii români și, de asemenea, deschiderea granițelor către Uniunea Europeană,
deschidere care a facilitat emigrarea. În ceea ce privește alegerile locale, prezența la vot nu a
înregistrat fluctuații foarte mari.

175 Corneliu Iațu ( coord,), Op. cit., pp. 402 -509
176 Ibidem, pp. 509-735 5858,55959,56060,5
Ciclul electoral
2000-2004 Prezența la vot la alegerile
prezidențiale
Prezența la vot la alegerile
parlamentare
Prezența la vot la alegerile locale

74

g. Ciclul electoral 2009 -2012
Pentru alegerile parlamentare s -a înregistrat, în ciclul electoral 2009 -2012, o prezență
la vot de 41,72 %, în tim p ce pentru alegerile local e, prezența la vot a fost de 56,39%177. Ciclul
elecoral 2009 -2012 este asemănăor cu ciclul electoral 2004 -2009.

Astfel se observă o scădere a prezenț ei la v ot la toate tipurile de alegeri, singurele
alegeri în care ponderea fluctuează sunt alegerile locale.

0102030405060
Ciclul electoral
2004-2009Prezența la vot la alegerile
prezidențiale
Prezența la vot la alegerile
parlamentare
Prezența la vot la alegerile locale
0102030405060
Prezența la vot la alegerile
parlamentare
Prezența la vor la alegerile locale
0102030405060708090100
Prezența la vot pentru
alegerile prezidențiale
Prezența la vot pentru
alegerile parlamentare
Prezența la vot pentru
alegerile locale

75
IV.5 Variabilele de cercetat
Pentru verificarea ipotezei și pentru obținerea răspunsurilor la întrebările puse, am luat
în calcul următoarele variabile:
a) Prezența la vot (este și variabila dependentă, ea fluctuând în funcție de celelalte
variabile) – datele folosite pent ru a identifica prezența la vot sunt numerice și sunt
colectate din Atlasul electoral al României și de pe site -ul Biroul Elec toral Central
b) Calitatea democrației – datele utilizate pentru determinarea calității democrației sunt
numerice și sunt colectate de pe Freedom House , unde 1 reprezintă democrație și 7
totalitarism, și de pe The Economist .
c) Cultura politică – datele utilizat e pentru a determina cultura politică sunt date
numerice și sunt colectate de pe Freedom House , unde 1 reprezintă cultură politică
participativă și 7 cultură politică neparticipativă.
d) Dezvoltarea Umană – datele utilizate pentru a determina dez voltarea uman ă sunt date
numeri ce și sunt colectate de pe Human Development Index .
e) Libertatea Economică – datele utilizate pentru a determina libertatea economică sunt
date numerice, colectate de pe Heritage Fundat ion.

76
IV.6 Analiza datelor
a. Descrie rea datelor
Media de participare la vot la alegerile prezide nțiale este de 65%, la alegerile
parlamentare este de 60%, în timp ce media de participare la vot la alegerile locale este de
55,77%. Având în vedere că deviația standard pentru alegerile prezide nțiale este de 12,49,
majoritatea cazurilor se vor găsi între 65 ±12,49. În cazul alegerilor parlamentare, deviația
standard este de 18,63, majoritatea cazurilor cuprinzându -se între 60 ± 18,63. În ceea ce
privește alegerile locale, deviația standard este de 14,08, iar majoritatea cazurilor sunt
cuprinse între 55,77 ± 14,08. Ceea ce se observă de aici este faptul că media pentru fiecare tip
de alegere în parte este aproape de 60%. Media de participare la vot este una, relativ, mare,
problema îngrijorătoare este aceea că în ultimii ani prezența la vot a înregistrat o scădere de
peste 40%, situându -se chiar sub 40%.

În ceea ce privește calitatea democrației în țara noastră, valoarea medie este de 3,66%.
Calitatea democrației în țara noastră nu este pe pi cior de egalitate cu cea a țărilor democratice
occidentale. Într -un raport realizat de Intellicence Unit se evidențiază o scădere a calității
democrației în România. De pe locul 50 în clasament, în anul 2008, România coboară până pe
locul 59. Societatea ro mânească se află într -un proces de tranziție către democrație, instuțiile
statului nu sunt bine fundamentate, iar democrația nu este considerată, cel puțin la nivelul
cetățenilor, cea mai bună formă de guvernare. De aici se observă și de ce democrația
româ nească nu a ajuns încă în rândul democrațiilor consolidate.

77

În ceea ce privește cultura politică în țara noastră se remarcă o medie de 3,03 . Din
această medie, corelată cu realitatea, se observă că în țara noastră vorbim despre o cultură
politică , mai d egrabă , dependentă decât participativă. Conform Barometrului de Opinie
Publică, din iunie 2002, publicat de Fundația pentru o Societate Deschisă, cele mai frecvente
forme ale participării politice, în România, sunt discuțiile și informarea, dar nu se vorbe ște
despre o informare în scopul participării, informare de care ne vorbesc adepții votului rațional,
ci o informare dependentă. Cea mai mare parte a cetățenilor nu participă deloc la întrunirile
politice și nu lucrează ca voluntari pentru partide sau cand idați politici. Având în vedere
factorii care influențează comportamentul electoral, într -un sondaj realizat de Asiminei, în
Mecanisme electorale – Alegeri, alegători și comportamanete de vot în Romania , se observă că
decizia cu privire la vot este luată s un influența articolelor din presa scrisă și audiovizuală,
respectiv 19% și 22%, și din discuțiile cu familiar, 26%.
La întrebarea ,,Credeți că România se îndreaptă într -o direcție buna”, într -un studiu
realizat de INSOMAR, în anul 2009, 53% dintre respon denți au declarat că lucrurile merg
într-o direcție greșită, în timp ce doar 23% dintre aceștia au declarat că lucrurile merg într -o
direcție bună. Se observă, de asemenea, că nu există un înalt grad de informare a cetățenilor
cu privire la problemele poli tice, democrația nu este întotdeauna recunoscută ca fiind cea mai
bună soluție și pe lângă toate acestea, nici structurarea societății civice ca formă de control
civic, nici participarea populației la activitățile sociale și economice, nici influențarea
politicilor publice nu reprezintă atitudini majoritare178. Astfel, influența comunismului încă
este observabilă, iar cultura politică impusă de acest regim reprezintă un ansamblu de credințe
greu de modificat. La nivel instituțional, încrederea oamenilor în in stituțiile statului este
relativ scăzută, iar la nivel economic, atitudinile față de piață sunt încă negative și puțin
orientate spre practica economică.

178 Cristian Pîrvulescu, Op. cit., p. 165

78
Pentru a analiza gradul de dezvoltare umană ne vom axa pe datele publicate de Human
Development I ndex . Indicatorul la care România este situată cel mai bine, este acela care
măsoară anii de școlarizare. La acest indicator, țara noastră, este clasată pe locul 18 la nivel
mondial, având o medie de 10,8 ani de școlarizare179. Diferența față de indicatorul maxim este
de 2, 4 ani, ceea ce este mult. La indicatorul sperața de viață, România are o speranță de viață
de 74 de ani, clasându -se pe locul 72 la nivel mondial. În ceea ce privește anii așteptați de
scolarizare, România ocupa poziția la nivel mondial , iar la indicatorul care măsoară produsul
intern brut, aceasta ocupă poziția 42 la nivel mondial. Se deduce de aici că România ocupă un
loc de mijloc în ceea ce privește dezvoltarea umană și este un capitol la care se mai trebuie
lucrat.

În ceea ce priv ește libertatea economică românia are de ales între libertate sau sărăcie.
România nu stă foarte bine la acest capitol, având în vedere că reglementările pe piața muncii
sunt rigide , că prezentăm slabe performanțe în a proteja drepturile de proprietate, ia r procesul
eliberării titlurilor de proprietate asupra pământurilor, încă nu s -a finalizat.

179 Ion Mărginean, Performanța României în domeniul dezvoltării umane,
http://www.revistacalitateavietii.ro/2012/CV -4-2012/01.pdf , accesat la data de 20.06.2014

79

b. Corelarea datelor
Acea stă etapă constă în calcularea coeficientului de corelație pentru toate variabilele
luate în calcul în studiul nostru de caz. Astfel, î n urma calculării coeficientului de corelație
(Pearson) s -a constatat o puternică corelație între alegerile parlamentare și cele prezidențiale
(r= 0,96). Rezultă de aici că comportamentul de vot de la alegerile prezidențiale este similar
cu comportamentul de vot de la alegerile parlamentare. Acest fenomen este de înțeles având
în vedere faptul că alegerile prezidențiale s -au desfășurat în același timp cu alegeri le
parlamentare, asta până în 2008 când alegerile prezidențiale au fost decalate pentru anul
următor.

0102030405060708090100
Prezența la vot pentru
alegerile prezidențiale
Prezența la vot pentru
alegerile parlamentare

80
Pe de altă parte, atât alegerile prezidențiale, cât și alegerile parlamentare sunt puternic
corelate cu calitatea democrației și cu cultura politică. Pentru alegerile prezidenț iale avem o
corelație de 0,96 în ceea ce privește cultura politică ș i o corelație de 0,93 cu calitatea
democrației, în timp ce , pentru alegerile parlament are avem o corelație de 0,96 în ceea ce
privește cultura politică și o corelație de 0,94 cu calitatea democrației. De aici se poate
concluziona că alegerile la nivel macr o sunt puternic influențate de calitatea democrației și
cultura politică. Având în vedere faptul că România se confruntă cu o cultură politică
predominant de dependentă și faptul că România încă se află în perioada de tranziție, unde
democrația nu este sin gurul joc acceptat, dublată de o situație economică slab dezvoltată
putem înțelege de ce participarea politică, în general, și participarea la vot, în particular, este
foarte redus ă. Pe fondul acestei situații poltice și economice din ce în ce mai precare în
România, participarea la vot este din ce în ce mai scăzută.
Tot aici se observă că profilu l alegătorului, privind alegerile locale, este atipic . Deci,
democrația parțial funcțională combinată cu o cultură politică de dependență determină un
declin al participării politice.

0102030405060708090100
Prezența la vot pentru
alegerile prezidențiale
Prezența la vot pentru
alegerile parlamentare
Calitatea democratică
Cultura politică

81

De asemenea, dezvoltarea umană este puternic corelată cu cultura politică (r=1).
Având în vedere faptul că avem o corelație perfectă înt re aceste două variabile se poate
deduce că soluția pentru absenteismul politic este c reșterea dezvoltării umane. Astfel, dacă
sistem cât mai liber produce determină creșterea gradului de dezvoltare umană, atunci acest
lucru va determina un grad de cultură politică ridicat care se va manifesta printr -un nivel
ridicat de prezență la vot.

În urma calculării ecuațiilor de regresie pentru fiecare tip de alegeri în parte se pot
observa următoarele aspecte:
 se evidențiază faptul că dintre toți indicatorii analizați, cultura politică influențează cel
mai m ult participarea la alegerile p rezidenț iale (16,96) . Astfel , dacă gradul de cultură
politică din țara noastră va deveni unul ridicat, atunci și gradul de prezența la alegerile
prezidențiale va fi mai ridicat.

00,511,522,533,544,5
1990 1992 1996 2000 2004 2008 2009 2012Cultura politică
Dezvoltarea umană

82
 se evidențiază faptul că alegerile parlamentare sunt influențate atât de cultura po litică,
cât și de calitatea democrației. Astfel, un grad înalt de cultură politică și o consolidare
democratică va duce la un înalt grad de participare la alegerile locale.

c. Predicția
În urma unui test nonparametric, a rezultat că o creștere a calită ții democrației va duce
în viitor la o creștere a participării la vot.

d. Soluția
În urma analizei datelor statistice, s -a evidențiat faptul că dezvoltarea umană duce
către un nivel înalt de libertate economică care va conduce către o creștere a calită ții
democrației, în felul acesta crescând și gradul de participare la vot. Astfel, pe viitor, România
trebuie să investească în dezvoltarea umană pentru a se consolida ca stat democratic și pentru
a spori participarea la vot.
IV.7 Concluzie
În urma variab ilelor analizate în studiul de caz s -a observat o puternică corelație între
cultura politică, calitatea democrației și dezvoltarea umană, toate acestea ducâd, în cele din
urmă, la un grad ridicat de participare de vot. Încrederea cuvenită, din partea popul ației, în
liderii democratici și instituțiile statului poate construi cadrul perfect al unei consolidări
democratice, consolidare democratică pe care România o așteaptă de mai bine de douăzeci de
ani. Cu toate că datele statistice au arătat că toate aceste elemente duc la creșterea gradului de
participare, realitatea politică ne -a demnostrat că sunt și alți factori de ordin individual sau
colectiv care contribuie la prezenț a la vot ( alegerile din 1990)

83
Concluzii
În urma acestui demers științific, în car e democrația este paradigma dominantă, am
încercat să înțeleg em comportamentul, în general, și comportamentul poltic, în particular,
făcând apel la psihologie, psihologie socială și pshiologie politică, toate acestea, înglobându –
le în domeniul științei pol itice pentru a obține o privire de ansamblu.
Această analiză teoretică și practică este sigur întemeiată pe anumite variabile care să
încerce explicarea comportamentului de participare la vot, dar nu acoperă toată problema în
sine. Comportamentul uman est e unul complex și nu poate fi analizat în întregime doar prin
apelul la date matematice, ci dimpotrivă acesta poate fi înțeles atât în termeni subiectivi, cât și
prin intermediul apelului la datele matematice.
Încă din Antichitate , erau concepții închegat e asupra politi cii ca activitate socio -umană
și prin intermediul acestor concepții se poate afirma despre știința politică că este cea mai
veche și, în același timp, cea mai tânără știință despre om. Astfel, s tiința politică , într-un sens
bine precizat , s-a constituit în a doua jumătate a secolului al XIX -lea, confruntându -se, de -a
lungul timpului, cu o serie de polemici asupra obiectului de cercetat , a statutului
epistemologic și al gradului de spirit științific pe care îl pu ne în lucru această disciplină,
disciplină care se face remarcată și în zilele noastre, fiind extrem de necesară înțelegerii
socialului.
Totodată, existența unor paradigme dominante în domeniul științei politice,
instituționalismul, behaviorismul, sistemismul și neoinstituționalismul, a făcut ca știința
politică să își cunoască bine obiectul de cercetat și să interconecteze aceste paradigme în
speranța de a oferi o cât mai bună descriere a supra realității. Apărut la începutul anilor ‘20,
behaviorismul a avut o influență uriașă în dezvo ltarea științei politice, reușind să centreze
atenția asupra comportamentului politic. Această abordare a reușit să definească, să
completeze și să impună o metodologie de cercetare capabilă să ofere o cantitate imensă de
date empirce atât de necesară dome niului nostru, transformându -l dintr -un obiect speculativ,
într-un obiect cu caracter empiric după modelul comptean.
Centrată pe această paradigmă, știința politică a reușit să deschidă drumul spre o
cercetare cantitativă a comportamentului politic, cerc etare care a pus accent pe elemente de
pshiologie pentru a înțelege factorii interni care inflluențează comportament ul, în general și
comportamentul politic, în particular. De asemenea, înțelegerea individului în sine a fost un
lucru dificil și aproape imp osibil de realizat, așa că încercarea de a înțelege individul î n
mediul în care aparține s-a constituit ca teză centrală în acest domeniu.
De la legitimarea domeniului științei politice și de la descrierea și înțelegerea
paradigmei psihologiste în analiza noastră s -a trecut la descrierea, înțelegerea și interacțiunea

84
sistemelor electorale cu democrația și cu actorii politici. Sistemele electorale, joacă un rol
important în procesul democratic, fiind studiul de cercetare a multor specialiști din domeniul
politologiei, influențând, totodată, comportamentul electoral și într -o oarecare măsură
sistemele de partide care ulterior vor manipula tendințele de vot ale electoratului. Cunoașterea
regulilor jocului reprezintă un atu atât pentru cei care vor să obțină pu terea, cât și pentru cei
care votează , deoarece și unii și alții vor ști cum să se mobilizeze pentru a obține rezultatele
dorite.
Încercarea de a găsi cel mai bun sistem electoral este una dificilă, poate chiar
imposibilă. Alegerea unui tip de sistem el ecotral, fie el majoritar, proportional sau mixt
depinde în mare măsură de modul în care acesta se pliază pe cadrele generale ale respectivului
mediu politic (exemplul adoptării sistemului electoral în 2008) . Cu toate acestea, indiferent de
care tip de sis tem electoral vorbim, fie că e maj oritar, proporțional sau mixt, nu poate produc e
o proporționalitate perfectă.
Un alt element important pentru înțelegerea participării la vot este constituit de către
cultura politică. Cultura politică din interiorul unui stat afectează în mod direct
comportamentul indivizilor în vederea participării la viața po litică. Cultura politică poate
exista atât la nivel macro, în cadrul unui stat, cât și la nivel micro, atunci când vorbim despre
un anumit grup de oameni. De aseme nea, comportamentul la vot este influnețat de nivelul de
educație, de categoria de vârstă, de mediul de rezidență, de sistemul politic al individului, etc.
Obiectul de cercetare al studiului nostru de caz a fost acela de a încerca corelarea unor
variabil e matematice cu prezența la vot pentru a vedea care sunt factorii care pot influneța
prezența la vot, factori de natură științifică, cu toate că prezența la vot poate fi determinată
atât de factori cunoscuți, cât și de factori care țin strict de individ, c um ar fi: vremea
nefavorabilă sau disprețul general pentru politică, etc.
În urma analizei făcute a rezultat că atât alegerile parlamentare, cât și cele
prezidențiale sunt într -o strânsă legătură cu gradul de cultură politică și cu calitatea
democratică. Astfel, pentru a crea un mediu prielnic participării la vot, statele democratice
trebuie să insiste pe cultura democratică a cetățenilor săi și să se mobilizeze în ideea de a oferi
încredere în propriile lor acțiuni.
Astfel, putem conchide că, dezvoltarea umană duce către un nivel înalt de libertate
economică care va conduce, treptat, către o creștere a calității democrației, calitate
democratică care va duce la creșterea gradul de participare la vot. Astfel, pe viitor, România
trebuie să investească în de zvoltarea umană pentru a se consolida ca stat democratic și pentru
a spori participarea la vot

85
Bibliografie
A. Cărți de specialitate
1. Alexandrescu, Ion , Persoană, personaitate, personaj , Junimea, Iași, 1998;
2. Allport, Gordon, Structura și dezvoltarea persona lității , Didactica și pedagogica,
București, 1991;
3. Almond, Gabriel, A Framework for Political Analysis , Prentice Hall, Englewood
Cliffs, N.J, 1965;
4. Almond, Gabriel, Verba, Sidney, Cultura civică, Ceu Press, București, 1996;
5. Asiminei, Romeo -Constantin, Meca nisme electorale – Alegeri, alegători și
comportamanete de vot în Romania, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași,
2012;
6. Barbu, Daniel, Republica absentă, Nemira, București, 1999;
7. Bădescu, Gabriel, Participare politică și capital social în România, Accent, Iași,
2001;
8. Betea, Lavinia, Dorna, Alexandre, Psihologia politică – o disciplină societală , Curtea
Veche, București, 2004;
9. Bichicean Gheorghe, Bichicean, Victor, Drept și politică – participare și
comportament electoral, Adalex, Sibiu, 2006;
10. Boudon, Ra ymond, Besnard, Philippe, Cherkaoui, Mohamed, Lecuyer, Bernard –
Pierre, Dicționar de sociologie, Univers Enciclopedic, București, 1996;
11. Dahl, Robert, Democrația și criticii ei. Institutul European, Iași, 2002;
12. Dahl, Robert, Poliarhiile. Participare și opozi ție, Institutul European, Iași, 2000;
13. Diamond, Larry, Cum se consolidează democrația, Polirom, Iași, 2004;
14. Dogan, Mattei, Pelassy, Dominique, Cum să comparăm națiunile, Alternative,
București, 1993;
15. Dogan, Mattei, Sociologie politică , Alternative, Bucureșt i, 1999;
16. Doise, Willem; Deschamp, Jean -Claude; Mugny, Gabriel, Psihologie socială
experimentală, Polirom, Iași, 1996;
17. Dorna, Alexandru, Fundamentele psihologiei politice , Comunicare.ro, București,
2004;
18. Drăgan, Ioan, Construcția simbolică a câmpului elect oral în România, Institutul
European, Iași, 1998;
19. Ewa Drozda -Senkowska, Psihologia socială experimentală, Polirom, Iași, 2000;
20. Fisichella, Domenico, Știința politică. Probleme, concepte, teorii , Polirom, Iași, 2007;

86
21. Gellner, Ernest, Condițiile Libertății. Societatea civilă și rivalii ei, Editura Polirom,
Iași, 1998;
22. Gilia, Claudia, Sisteme și proceduri electorale , C.H. Beck, București, 2007;
23. Goodin, E. Robert, Klingemann, Hans -Dieter, Manual de știință politică , Polirom,
Iași, 2005;
24. Goodman, Norman, Intro ducere în sociologie, Lider , București, 1998;
25. Grecu, Silviu -Petru, Modele de analiză în consolidarea democratică – Perspective
comparate în Europa Centrală și de est, Editura Universitatea Alexandru Ioan Cuza,
Iași 2012;
26. Gustav le Bon, Psihologia mulțimilor , Anima, București, 1990;
27. Habermas, Jurgen , Sfera publică și transformarea ei structurală, Comunicare.ro,
București, 2005;
28. Hastings, Michels, Abordarea științei politice, Institutul European, Iași, 2000;
29. Iațu, Corneliu ( coord,), Atlaslul electoral al Româ niei (1990 -2009), Ed. Univ.
Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2013
30. Iancu, Gheorghe Sistemul electoral, Monitorul official, București, 1998;
31. Kuhn, Thomas, Structura revoluțiilor științifice , Humanitas, București, 1999;
32. Lijphart, Arend, Modele ale democrației, Polirom, Iași, 2006;
33. Machiavelli, Niccolo, Principele, Științifică, București, 1960;
34. Martin, Pierre, Sistemele electorale și modurile de scrutin , Monitorul oficial,
București, 1999;
35. Maximilian, Constantin, Aventura geneticii , Albatros, București, 1978;
36. Miller, David, Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice, Editura Humanitas,
București, 2000;
37. Mureșan, Mircea, Societatea civilă – actor nestatal major, Editura Universității
Naționale de Apărare „ Carol I”, București, 2006;
38. Nay, Oliver, Istoria ideilor politice , Polirom, Iași, 2008;
39. Neculau, Adrian, Psihologie socială, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași,
198 ;
40. Nedelcu, Elena, Democrația și cultura civică, – Cultura civică în România, Paedia,
București, 2000;
41. Pasquino, Giafranco, Curs de știință polit ică, Institutul European, Iași, 2002;
42. Pavlescu, Vasile, Culmi și abisuri ale personalității , Enciclopedia Română, București,
1974;
43. Pîrvulescu, Cristian, Știința politică, Pro Universitaria, București, 2006;

87
44. Platon, Republica , Tipografia profesională Dim C. Ionescu, București, 1923;
45. Radu, Alexandru, Partide și sisteme de partide, Pro Universitaria, București, 2010;
46. Radu, Alexandru, Sisteme electorale – Tipologie și funcționare , Pro Universitaria,
București, 2009;
47. Roskin, Michael, Cord, Robert, Medeiros, James , Jones, Walter, Știința politică – o
introducere , Polirom, Iași, 2011;
48. Sartori, Giovanni, Ingineria constituțională comparată, Institutul European, Iași,
2008;
49. Sartori, Giovanni, Teoria democra ției reinterpretat ă, Editura Polirom, Iasi, 1999;
50. Schmitter, Ph ilipe, Karl, Terry -Lynn, Ce este și ce nu este democrația, în Revista
română de științe politice, vol. II, nr.1, 2002;
51. Sfântul Augustin, Despre cetatea lui Dumnezeu , Științifică, București, 1998;
52. Simion, Mihail, Știința politică , Universitaria Craiova, Cra iova, 2002;
53. Tanțău, Maria Rodica, Introducere în știința politică , Ase, București, 2003;
54. Teodorescu, Gheorghe , Proca , Ovidiu -Gherasim, Sisteme și comportamente
electorale, Fundația Axis, Iași, 2006;
55. Tismăneanu, Vladimir, Reinventarea politicului: Europa Răsăriteană de la Stalin la
Havel, Editura Polirom, Iasi;
56. Trăsnea, Ovidiu, Știința politică – studiu istoric -epistemologic , Politica, București,
1970;
57. Zăpârțan, Petru, Repere în știința politică , Chemarea, Iași, 1992;
58. Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, Dicționar de sociologie, Babel, București, 1993;
B. Resurse web
1. http://www.freedomhouse.org
2. http://www. http://hdr.undp.org
3. http://www.economist.com
4. http://www. http://hdr.undp.org
5. http://www.heritage.org
6. http://www.bec.ro
7. http://www.fndc.ro
8. http://www.inscop .ro
9. http://www. ratingpolitic.ro