Introducere … … …2 [603877]

1

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………………………. ……………………. …..2

Capitolul I : Predica și cateheza în timpul Sfântului Vasile cel Mare ………………………… ………..6

I.1. Viața, opera și î nvățătura Sfântului Vasile cel Mare …………………………………………………..6

I.2. Generalități privind învățământul catehetic, școlile catehetice și reprezentanții de
seamă ……………………… ………………………………………………………………………………………. ……….13

I.3. Predica, omilia și cateheza la Sfântul Vasile …………………………………………………………….18

Capitolul al II -lea: „Cuvântarea către tineri” – model educativ în veacul de aur al
Bisericii ………………………………………………………………………………………. ……………………. ……..28

II.1. „Cuvântarea către tineri” – o privir e de ansamblu ……………………………………………………28

II.2. Sfaturi ale Sfântului Vasile cel Mare pentru catehizarea tinerilor ……………………………..31

II.3. Buna educație a tinerilor și importanța ei pentru adevăratul creștin ……………………………40

Capitolul al III -lea: Predica Sfântului Vasile cel Mare în actualitate …………………………………47

III.1. Opera și învățătura Sfântului Vasile cel Mare și importanța lor pentru literatura creștină
de astăzi ………………………………………………………………………………………. ……………………. ……..47

III.2. Sfaturi actual e ale Bisericii pentru educația religioasă a tinerilor …………………….. …….. ..53

Concluzii ………………………………………………………………………………………. ……………………. ……68

Bibliografie ……………………………………………………………………………….. ……………………………..71

Curriculum Vitae ………………………………………………………………………………………. ……………….74
Declarație ………………………………………………………………………………………. ……………………. …..75

2

Introducere

Considerată din punct de vedere istoric, predica Mântuitorului este modelul prin
excelență al pred icii creștine. El este În vățătorul unic, după propriile -I cuvinte: „Unul este
Învățătorul vostru” (Matei 23, 8), Unul nu în sens de singular și exclusiv, ci de revelator
suprem al adevărului, cu putere dumnezeiască de a trezi spiritele, pentru a le purific a și a le
face părtașe adevărului în chipul cel mai profund.
Iisus Mântuitorul este „Profetul” prin Sine, nu printr -un dar venit din altă parte1. În
acest fel Mântuitorul a altoit adevărul nou și absolut pe slova veche, circumscrisă în limitele
spațiului poporului ales.
Tema centrală a predicii Mântuitorului este Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu.
„Pocăiți -vă, că s -a apropiat Împărăția lui Dumnezeu” sunt cuvinte programative în Predica
Domnului (Matei 4, 17, Marcu 1, 15 etc.). Strâns legate de tema centra lă, Mântuitorul a
reliefat în predici trei subiecte principale: Dumnezeu, lumea, omul. Dumnezeu – Treime a
iubirii: Tatăl, a Cărui dragoste nemărginită, mărturisită de Iisus prin cuvintele „Atât de mult a
iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul -Născut L -a dat ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan, 3, 16), este reliefată îndeosebi prin parabola Fiului
Risipitor, a cărei frumusețe și adâncime este inegalabilă sub acest aspect; Fiul, a Cărui iubire
S-a dovedit prin actul s uprem al jertfei, însoțit de cuvintele de pe Cruce: „Părinte, iartă -le lor
că nu știu ce fac” (Luca, 23, 34); „Duhul Sfânt, izvor nesecat al harului iubirii și adevărului ”
(Ioan 14, 26; Ioan 15, 26)2.
Sfinții Apostoli au urmat îndeaproape mesajul Domnului și au dus mai departe
cuvântul și învățătura Sa. Predica lor a purtat numele de kerigma.
Predica Sfinților Apostoli este conformă învățăturii Mântuitorului păstrând mesajul
clar, dat după Învierea Sa din morți atunci când cu poruncă dumnezeiască le -a spus: „Drept
aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându -le în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh, învățându -le să păzească toate câte v -am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt
în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 19 -20). Cuvântul „kerigma” are origine
grecească și se referă la propovăduirea Apostolilor, adică misiunea de a duce mai departe
învățătura lui Hristos. Să ne imaginăm cum se petreceau lucrurile într -o comunitate în care

1 Cf. Carmen Maria Bolocan, Catehetica și didactica religiei, interferențe și deosebiri , Ediția a 2 -a, Editura Sf.
Mina, Iași, 2008, p. 64.
2 Cf. Pr. Mihail Bulacu, Pedagogia Cre ștină Ortodoxă , EDP, Bucure ști, 1935, pp. 36 -38.

3
venea pentru prima oară un Apostol: spune a cine este, în numele cui vorbește și, apoi,
prezenta pe scurt învățătura evanghelică. Cu alte cuvinte, anunța, vestea ceva, desfășura,
adică, o acțiune kerigmatică. Dacă acea comunitate îl accepta, urma o perioadă, mai mare sau
mai mică de catehizare. Du pă catehizare cei instruiți erau botezați, participau la Sfânta
Liturghie și, ascultau apoi omilia și, alternativ, predica tematică.
Operele Sfinților Părinți, ca o fericită completare și tâlcuire a Sfintei Scripturi,
constituie temelia pe care se zidește edificiul trainic al unui învățământ complet, care -și poate
împlini scopul, acela de a forma caractere religios -morale, țintind în ultimă instanță
desăvârșirea, în vederea mântuirii. Cunoașterea și utilizarea lor de către noi, cei de azi,
urmează, de fapt, sfatului înțelept dat de Sf. Ap. Pavel, atât de potrivit în acest sens: “Aduceți –
vă aminte de mai -marii voștri, care v -au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare
aminte cum și -au încheiat viața și urmați -le credința…” (Evrei 13, 7).
Prin lucr area de față cu titlu „ Cuvântarea către tineri a sfântului vasile cel mare , o
perspectivă catehetică pentru veacul al iv -lea și pentru zilele noastre ” dorim să scoatem în
evidență personalitatea unuia dintre Sfinții Părinți ai Bisericii nostre, mare ierarh și stâlp al
ortodoxiei. Vom pune accent în special pe epistolele sale care sunt un tezaur pentru istoria
bisericii și din conținutul lor vom încerca să aflăm cum s -a desfășurat predica și cateheza în
vremea sa și dacă aceste lucrări pot fi un ajutor al ca tehetului zilelor noastre.
Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai importanți Sfinți Părinți ai secolului al
IV-lea. “Perioada patristică în care se încadrează Sfântul Vasile cel Mare este considerată
<<epoca de aur>> a creștinismului. Ea debuteaz ă cu anul 313, data promulgării Edictului de
la Milan, de către Împăratul Imperiului Roman, Sfântul Constantin cel Mare, și se finalizează
în anul 461, data morții papei Leon I”3.
Am considerat necesar să spicuim , din mulțimea epistolelor sale , spre a înțe lege de
ce au zis mulți din cei care i -au apreciat scrisul , că epistolele formează , fără îndoială , partea
cea mai importantă a acti vității literare a Sfântului Vasile.
Pentru că, în fond, în ciuda “ne -ndrăznelii și timidității tipice”4 de care vorbește în tr-
o scrisoare, oricât de mult s -ar scrie despre viața și opera acestui om, totuși ai impresia că n -ai
spus destul și că mereu rămân și altele care ar trebui spuse.

3 Carmen Maria -Bolocan, Strategii (principii) didactice în Omiliile Sfântului Vasile cel Mare , în Părinții
Capadocieni, coordonatori Petre Semen și Liviu Petcu, Editura Fundației Academice “Axis”, Iași 2009, p. 183.
4 Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 48 , „Scrieri” I, colecția «Părinți și Scriitori Bisericești», vol. 12, Studiu
introductiv, traducere, note și indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Teodor Bodogae, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 212.

4
Despre limba epistolelor Sfântului Vasile s -a scris cu elogii. Cu toate că se întâlnesc
în scrisul său și unele expresii forțate, totuși dintre toate operele corespondența sa a tost cea
mai îngrijită și prin urmare și cea mal citită.
Pe lângă laudele pe care i le -au adus dintre contemporani Sfântul Grigorie de
Nazianz și marele retor Libaniu, am intim cele spuse de pa triarhul Fotie: “în toate scrierile sale
Vasile e excelent: abil în mânuirea stilului curat, clar și just, cu un cuvânt demn de tribuna și
de catedra cea mai clasică. Atunci când e vorba de ordinea și de curăția gândurilor, el
strălu cește în primul rând, nimeni nu -1 întrece: vrea să con vingă, e plăcut, sclipitor, stilul e
curgător, spontan. În așa măsură con vinge stilul. De aceea cine ar lua ca model predicile sau
scrisorile lui, unul ca acela, în caz că nu -i de tot ignorant, n -ar m ai avea nevoie nici de
Demostene, nici de Platon”5. Ceea ce -i mai important decât totul, cum însuși declara, el nu
scria ca să afișeze, ci ca să zidească sufletește.
Nu-i de mirare că Erasmus de Rotterdam îl socotea cel mai mare cuvântător al
antichității creștine, iar Cassiodor găsea în scrisul lui cea mai reușită încercare de reînviere a
stilului antic plasticizant6. Un contemporan de al nostru subliniază și el că “taina scri sului lui
a constat tocmai în faptul că a îmbrăcat adevărul veșnic al creștinătă ții în haina frumoasă a
limbajului clasic”7. Și totuși hotărârea unanimă a creștinătății, care a ridicat pe vremea lui
Alexie Comnenul (1081 —1118) la treapta de cinstire și de sfințenie deosebită vrednicia
Sfinților Trei Ierarhi, a fost faptul că în ce-l privea și -a pus “toată puterea pentru reclădirea
Bisericii lui Dumnezeu”, cum mărtu risea adeseori în epistolele sale.
Sfântul Vasile cel Mare etalează valorile creștine eterne, pe care trebuie să se axeze
întreaga educație. Pedagogia contemporană confirmă adevărurile reliefate de acest mare
dascăl al lumii și ierarh, care a evidențiat ideea plasticității firii umane. Astfel, educația
copilului în disciplina și iubire față de Dumnezeu trebuie realizată din zorii copilăriei:
„sufletul să fie în drumat spre pr acticarea faptelor bune îndată, de la început, când este încă
ușor de format și fraged și, fiind moale ca ceara, primește cu ușurință formele care se presează
asupra lui, așa încât, atunci când va veni rațiunea și puterea de a judeca, să înceapă drumul de
la primele noțiuni și de la exemplele de pietate, care i -au fost predate, pentru ca rațiunea să
arate ceea ce este folositor, iar obiceiul să îndrume cu ușurință spre săvârșirea binelui”8.

5 Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 135 , în PSB 12, p. 318.
6 St. Papadopulos, Mersul gîndirii teologice a Sf. Vasile , în ”Mitropolia Ardealu lui”, VIII (1998), nr. 1 -2, 1979,
p. 111.
7 Ibidem.
8 Sfântul Vasile cel Mare, Cuvântarea către tineri , în colecția «Părinți și Scriitori Bisericești», vol. 17, Studiu
introductiv, traducere, note și indici de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune a l
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 568.

5
În învățăturile sale date pentru educarea tinerilor și implicit pen tru îndrumarea celui
ce-L caută pe Dumnezeu Sfântul Vasile se arată un mare îndrumător de drumuri.
“Educația creștină are ca ideal curățirea de patimi, formarea omului duhovnicesc,
comportamente. Așadar, religia are o latură intelectuală, care conține învă țătură de credință, și
o dimensiune afectivă, manifestată prin trăiri, evlavie, și o parte practică, concretizată prin
ritualuri, ceremonii. Or, Sfinții Părinți ai Bisericii, luminați de harul Duhului Sfânt, au știut
totdeauna să semene în sufletele credin cioșilor învățătura creștină, ținând seama de mediul în
care trăiau, educația primită și capacitățile fiecăruia, precum în pilda semănătorului și cea a
talanților. Astfel a procedat și Sfântul Vasile, ajungând la inimile multora prin cuvintele
bogate în în vățături susținute prin exemplul personal”9.
Mai putem spune că Omiliile Sfântului Vasile sunt model pentru propovăduirea
cuvântului lui Dumnezeu astăzi.
“Izvorâte din experiența vieții sale ascetice și a bogatei pregătiri teologice și laice,
Omiliile Sfântului Vasile cel Mare sunt un far călăuzitor pentru creștinii din toate vremurile.
Cuvintele folosite sunt simple, accesibile tuturor categoriilor de credincioși care i le -au
ascultat sau citit de -a lungul timpului. Sunt bogate în învățături duhovnicești c are au fost
transmise cu mult tact pedagogic. Ca un model de profesor al retoricii, știință care l -a ajutat în
elaborarea omiliilor și a cuvântărilor sale, a dovedit multă popularitate în rândul
credincioșilor. Acest fapt se reflectă în ușurința cu care ex punea și combina ideile astfel încât
cunoștintele duhovnicești erau transmise folosindu -se de numeroase analogii cu situații din
viața de zi cu zi, din științe sau cu argumente solide din Sfânta Scriptură”10.

9 Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Introducere la Sfântul Vasile cel Mare, Cuvântarea către tineri… , p. 184.
10 Ibidem.

6
Capitolul I
Predica și cateheza în ti mpul Sfântului Vasile cel Mare

I.1. Viața, opera și î nvățătura Sfântului Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare s -a născut în „Cezareea Capadociei aproximativ în anul 330
într-o familie renumită nu numai pentru spiritul său creștin, dar și pentru cara cterul nobil și
averea sa”.11
Mama sa Emilia, prin viața sa virtuoasă, trecea în ochii lumii ca o sfântă, iar tatăl său
Vasile era retor. Bunicul după mamă fusese încununat cu cununa martirului în timpul marii
persecuții a lui Dioclețian, iar bunica după t ată, Sfânta Macrina, fusese ucenică a Sfântului
Grigorie Taumaturgul. Era al treilea fiu al unei familii binecuvântate cu zece copii, dintre care
cinci fuseseră închinați Bisericii: sora sa cea mai mare, monahia Macrina, care la fel ca mama
ei trăia ca o s fântă în proprietatea sa, Anesi, pe care o transformaseră în mănăstire trei
episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa și Petru de Sevastia, oraș în Armenia Mică și un frate,
Naucratios, monah, care muri în vârstă de 27 de ani. Din familia lui, șase persoane vor fi
trecute în rândul sfinților: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfînta Emilia, Sfîntul Vasile, Sfîntul
Grigorie, Sfîntul Petru și Sfînta Macrina cea Tânără, sora lui.
Primul dascăl i -a fost tatăl său, Vasile, care -l învăță știința și retorica. Iar ,,după ce
din destul a fost deprins de tatăl său în astfel de învățături, încît dorea ca de nimic din cele
bune să nu se lipsească, și, pornit fiind prin iubirea de osteneală a albinei, care din tot felul de
flori își adună cele trebuincioase, ca să nu rămînă mai prej os, s -a dus la cetatea Cezareei
Capadociei, ca să se deprindă și cu învățăturile ce se dădeau acolo.” 12 Concomitent cu știința
cărții, el a fost îndrumat pe calea virtuții și a evlaviei de către mama sa, Emilia, de bunica și de
sora lui. După ce este intro dus în tainele cărții, Sfintul Vasile este trimis spre a urma studiile
superioare la școlile din Cezareea, unde ,,a cunoscut pe Sfântul Grigorie care prețuia adânc pe
Vasile pe care -l considera superior lui în arta genului epistolar și declara că de când s -au
despărțit, profesorul n -a mai întâlnit pe cineva asemănător fostului său elev”13. De aici, trece
la Constantinopol, unde va întâlni pe renumitul sofist Libanios. Apoi va merge la Atena, unde

11 Sfântul Vasile cel Mare, Împotriva lui Eunomie , – introducerea și traducerea de ierom .Lavrentie Carp; Ed.
Crigaux; Piatra -Neamț, 2007, p.7.
12 ***Viețile Sfinților , Ianuarie, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1993, p. 14.
13 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Studiile universitare ale Părinților capadocieni , în revista ”Studii Teologice”, nr. 9 –
10, seria a II -a, 1955, p.535.

7
va întâlni pe Sfântul Grigorie de Nazians, care sosise aici în aintea lui, cu care se împrietenește
foarte de aproape și a căror prietenie a fost o flacără luminoasă și puternică și nu o simplă
scânteie, după cuvântul Sfântului Grigorie. Prietenie lor, care va deveni mai târziu clasică, va
fi una din cele mai frumoase pagini din viața lor, dar și un elogiu vibrant adus prieteniei. Ei
erau „o inimă și un suflet”, sau „un suflet în două trupuri”. La Atena va rămâne patru sau cinci
ani, unde audiază cursurile renumiților sofiști Himerios și Prohaeresios. A studiat aici re torica,
filosofia și medicina.
În Necrologul său, Sfântul Grigorie Teologul spune despre prietenul său, Sfântul
Vasile cel Mare, astfel: ”Cât de mare renume a dobândit el în scurtă vreme … El vădea o
știință mult mai presus de cea obișnuită la oamenii de vârsta lui și o virtute a moravurilor mult
mai presus de cât chiar știința lui. Orator între oratori, chiar în fața catedrei profesorilor,
filosof între filosofi, chiar în fața sistemelor filosofice; iar ceea ce este și mai important, preo t
între creștini , chiar înainte de a fi primit darul preoției”14
Se întoarse la Cezareea în 356, profesând o vreme retorica. Însă datorită influenței
surorii sale Macrina și discuțiilor dintre ei care se vor dovedi a fi pentru el ca o rouă
binefăcătoare își îndreaptă acu m privirea asupra adevărului Evangheliei decizându -se a se
consacra în întregime lui Dumnezeu. Se botează în 357 și, pentru a se iniția în viața monahală,
Sfintul Vasile a vizitat mănăstirile cele mai renumite din Siria, Egipt, Palestina și
Mesopotamia și pe marii lor solitari. “La întoarcere, dând săracilor avutul său, se retrase pe
țărmurile încântătoare ale Irisului, singurătate liniștită în apropierea Neocezareei Pontului, cu
prietenul său Grigorie”15. Aici și -a consacrat viața rugăciunii, lecturii, munc ii manuale.
Înconjurat de creștini fervenți, care aspirau la desăvârșire, Sfântul Vasile cel Mare îi
organizează urmând regimul chinovitic al Sfântului Pahomie, cu unele corectări spre
deosebire de Eustațiul al Sevastiei, care încă înainte de venirea Sfânt ului Vasile aici, aruncase
sămânța monahismului anahoretic. Aici el compuse regulile comunității pe care o fondase:
Regulile Mari și Regulile Mici, pe care le -a terminat la Cezareea. Acestea aduseră Sfântului
Vasile titlul de legislator al monahismului ori ental. După aceste reguli, la munca manuală și la
rugăciune, s -a alăturat și studiul.
Mare admirator al concepției despre desăvârșire al lui Origen, el a făcut împreună cu
Sfântul Grigorie de Nazians o antologie din operele marelui Alexandrin, prin care a pus bazele
Filocaliei, ”este de revelat că deși Sfântul Vasile și Sfântul Grigorie au frământat pe Origen în
toate sensurile, mergând până acolo încât au făcut un florilegiu, Filocalia, din operele sale

14 Sfântul Grigorie de Nazianz, Elogiul Sfântului Vasile, Ed. Atelierele Zanet Corlățeanu, Huși, 1931, p. 131.
15 Ibidem , p. 132.

8
morale, totuși ei nu și -au însușit erorile lui de doc trină.16
După o ședere de cinci ani în singurătate, Sfântul Vasile a fost chemat, în 362, de
episcopul Eusebiu la Cezareea, investindu -l cu harul preoției. Aici exercită o astfel de
influență duhovnicească, încât stârni gelozia episcopului și odată cu ea în depărtarea pentru o
vreme a Sfântului Vasile de la Episcopie.
În anul 370, la vârsta de 40 de ani, a fost ales episcop, după moartea episcopului
Eusebiu, cu toate intrigile și opoziția partidei arienilor.
Deși sănătatea îi era șubredă din cauza privațiunil or de tot felul, pe care și le
impusese, dar și datorită constituției sale delicate, totuși formația sa intelectuală era
desăvârșită, iar viața sa morală era aceea a unui adevărat sfânt. Biserica a avut puțini oameni
așa de multilaterali și așa de echilibr ați ca Sfintul Vasile, fiind numit alături de Sfântul Ioan
Hrisostom și Sfântul Grigorie de Nazians „Mare dascăl al lumii creștine”.
Trăsătura dominantă a caracterului Sfântului Vasile cel Mare este o plenitudine
armonioasă de daruri dintre cele mai divers e. „El a unit într -un grad deosebit geniul Romei cu
acela al Greciei, pentru care a fost numit <<latinul printre greci>>”17.
El este prin excelență marele teolog al creației pe care o prezintă în opera sa de mare
importanță Hexaimeronul unde se arată ca un bun cunoscător al filosofiei grecești și a dispus
de „o profundă cultură filosofică și de o adâncă cunoaștere a Sfintei Scripturi, Sfântul Vasile
cel Mare este un om de doctrină fiind în stare să tălmăcească adevărurile Scripturii despr e
creația lumii într -o formă aleasă, ținută literară și de adâncă cunoaștere teologică”18.
Gândirea lui curată, precisă, conduce o întreagă generație, dar este și un om de
acțiune, cu o pregnantă fermitate de caracter, care știe ce vrea. Este credincios, da r și filosof
când trebuie să combată o eroare; orator care rămâne în legătură cu oamenii, știind să le
vorbească și să -i conducă, fiind socotit unul dintre cei mai marii oratori ai Bisericii noastre.
Cu toată scurta durată a episcopatului său, până în 379, când moare, a fost totuși una
dintre cele mai fecunde figuri din istoria creștinismului.
Vom încerca pe cât ne stă în putință, a evidenția uriașa personalitate a acestiu ierarh
și teolog din perioada patristică așa după cum reiese din viața, opera, doct rina și activitatea
părintelui capadocian. Chiar Sfântul Vasile cel Mare la desăvârșirea tratatului său „Despre
Sfântul Duh” va spune în încheierea acestei lucrări: „Acestea am avut de spus în legătură cu
această temă. Dacă ți se pare că sunt de ajuns, să punem aici capăt discuțiilor. Dacă ți se pare

16 Cf. Pr. Prof. Ioan G, Coman, Studiile universitare… ,p. 548.
17 Ibidem .
18 Ibidem , p. 549.

9
că lipsește ceva, n -am să mă supăr dacă te vei deda cu sârg cercetării și prin întrebări, fără duh
de ceartă, vei completa ceea ce trebuie cunoscut. Domnul va da, fie prin mine, fie prin alții,
împlinirea celor ce lipsesc prin cunoașterea pe care o dă Duhul celor vrednici de darurile
Sale”.19
Încă din viață, ierarhul capadocian a fost recunoscut ca „Mare” prin tot ceea ce a
întreprins. În problemele practice, administrative acest ierarh a fost neîntrecut dar și î n
teologie a avut un rol deosebit datorită clarificării limbajului teologic. Fratele și prietenul său
îl va completa pe acest om de acțiune, de slujire și de dăruire față de toți păstoriții săi.
Personalitatea multilaterală a Sfântului Vasile s -a manifesta t și într -o viață personală
trăită sub baldachinul virtuților, cât și într -una în care fapta a avut un rol considerabil, Dacă
creștinismul nu e un sistem filosofic abstract, în care speculații subtile să se volatizeze în aer,
ci trăire intensă a adevăruri lor divine și manifestarea acestei trăiri în fapte corespunzătoare –
pentru care a fost numit de Sfântul Ioan Hrisostom „filosofia faptei” – atunci nu -i mai puțin
adevărat că acest adevăr poate fi verificat în activitatea practică a Sfântului Vasile cel Ma re.
„Învățătura faptelor, spune însuși Sfîntul Vasile cel Mare, este cu mult mai vrednică
de crezare decât învățătura cuvintelor. Omul faptelor chiar când tace, chiar când nu e văzut,
poate să instruiască pe unii din privire, pe alții din auz și are mare t recere în fața lui
Dumnezeu pe care -L slăvește nu numai prin el însuși, ci și prin cei ce privesc la el”.20
Convins fiind că omul nu e o abstracție, ci o realitate vie care ne solicită atenția
noastră, Sfintul Vasile cel Mare reușește să convertească cugeta rea filosofică idealistă greacă
într-o filosofie legată de viața în care își desfășura activitatea. Învățătura sa are un pronunțat
caracter antropologic, concentrând toată puterea gândirii și a acțiunilor sale asupra omului. El
nu este un teoretician care dogmatizează, ci un predicator și un apostol al cărui cuvânt nu
tinde niciodată decât a instrui, a edifica sau a îndrepta.
Fire eminamente practică și un om de acțiune cu puternice forțe de a -și realiza
gândurile bune, el se străduiește să găsească o apli care practică a adevărurilor de credință.
Situația economică dezastruoasă din vremea aceea oferea cadrul în care Sfântul Vasile își
putea pune în aplicare gândurile sale. În această situație, caritatea creștină s -a putut manifesta
în toată plinătatea ei. C ăci, din toate virtuțile creștine cea mai evidentă a fost caritatea. Aici,
mai mult decât altundeva, doctrina creștină s -a tradus prin exemple strălucitoare.
În anul 368, o secetă cumplită bântuie provincia Capadociei. Acum se manifestă în

19 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt; Colectia: «Parinti și Scriitori Bisericesti» vol.12, traducere de
Pr. D. Fecioru; Ed. Institutul Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 1988, p. 96.
20 Idem, Omilia XIII , 4, la Geneză, apud Pr. prof. Ioan G. Coman, Atitudinea practică a Sfinților Trei Ierarhi; în
rev. ”Glasul Bisericii”, nr. 10, 1956, p. 540.

10
toată plinătatea ei grija pentru săraci a Sfântului Vasile cel Mare. Nu s -a arătat gata numai a
solicita în favoarea săracilor mila celor bogați, care întârzia să vină, ci el însuși creează
nenumărate instituții pentru îmbunătățirii stării celor săraci.
El înființează în eparhia sa , lângă fiecare horepiscop, câte o casă de săraci, un mic
azil, pus la dispoziția credincioșilor din cadrul acelei horepiscopii. Și pentru a centraliza toate
serviciile de asistență, Sfîntul Vasile înființează în apropie rea Cezarei un vast așezământ
filantropic, „un oraș al dragostei creștine”, cum spune Sfântul Grigorie de Nazians, în care
toate suferințele și mizeriile ăși găseau alinarea. “Erau spitale în care fiecare boală își avea
rezervată clădirea sa și personalul său de îngrijire, apoi azile, case pentru orfani: leproși,
evitați de toată lumea își găseau locul aici; case de primire pentru străini, pentru autorități și
vizitatori. În mijlocul acestui complex de clădiri era construită biserica. În apropierea ei se a fla
locuința Sfântului Vasile, pentru a fi în apropierea săracilor și bolnavilor. Gospodăria necesară
și avea și ea aici clădiri, precum erau și clădiri rezervate atelierelor de tot felul”21.
Orfanii întreținuți aici își vor avea școli de artă și meserii fă cute tot sub îndumarea
Sfântului Vasile. Acest „nou oraș” poporul îl numea „Vasiliada”, nume rămas până azi legat
de amintirea Sfântului Vasile.
Misiunea sa de mare filantrop se exprimă nu numai în lucrarea sa ci și în scrieerile
sale. “Sunt numeroase scri sorile în care Sfântul Vasile cerea scutiri sau reduceri de impozite,
de poveri, fie în favoarea oamenilor săraci, fie chiar a cetăților sau satelor, apărând pe
episcopii eparhiei acuzați pe nedrept, rugând pe un stăpân de a -și ierta un sclav, pe un păgân a
se împăca cu fiul său convertit la creștinism”22.
Un alt aspect al activității Sfântului Vasile este acela al organizării monahismului pe
baze noi, care va rămâne normativ în Biserica noastră până azi. Până la el existau monahi fără
reguli precise de vieț uire. El le dă anumite reguli de organizare, cunoscute până azi sub
numele de Regulile Mari (pe larg) și Regulile Mici (pe scurt). Viața mănăstirească preconizată
de Sfântul Vasile este cea obștească și nu cea anahoretică. Minuțiozitatea cu care sunt
întoc mite aceste reguli, spiritul practic și pozitiv care predomină în cuprinsul lor, îl arată pe un
autor bine documentat, pe un om de știință în adevăratul sens al cuvântului. Datorită
călătoriilor sale în vederea acumulării de cunoștințe, Sfîntul Vasile reuș ește să pună capăt
neorânduielilor existente în monahism, dând expresie vieții de obște. Motivele organizării
mănăstirilor în acest fel le găsește în însăși natura omenească. „Cine nu știe, spune sfântul, că
omul e o ființă socială și nu una singuratică? C ăci nimic nu este așa de propriu ființei noastre,

21 Pr. Prof. Ioan G, Coman, Studiile universitare… , p. 550.
22 Ibidem , p. 551.

11
decât să fie în comuniune unii cu alții, să aibă nevoie unii de alții și să se iubească unii pe
alții”.23
Sfântul Vasile cel Mare compară viața celor ce vor să trăiască izolați cu aceea a
liliecilor și îi so cotește pe aceștia din urmă superiori, căci ei trăiesc în comun, pe câtă vreme
dintre oameni „mulți preferă un individualism egoist, solidarității vieții în comun”24. Viața în
comun ne este sugerată și exemplificată de Sfântul Vasile cu aceea a albinelor, c are trăiesc
laolaltă, zboară împreună și muncesc în comun.
Dezvoltarea talanților se poate face cu mulți sorți de reușită în sânul comunității. Mai
mult, este chiar o datorie a noastră a progresa pe calea facerii de bine și a o pune în slujba
semenilor, că ci, după cum Dumnezeu dă tuturor putința de a participa în mod egal la lumină,
tot așa și imitatorii lui Dumnezeu sunt datori să răspândească în mod egal și imparțial asupra
tuturor razele carității.
Activitatea sa pastorală, pe lângă latura caritativă și îndrumătoare spre viața de obște,
are și pe cea de apărare a credinței împotriva atacurilor arienilor, fapt care i -a consumat multă
energie în timpul celor nouă ani de episcopat.
Sfântul Vasile cel Mare este după chipul Păstorului bun care „își pune sufle tul pentru
oile sale” (Ioan 10, 11), personalitate marcantă a secolului IV nu numai din viața Bisericii dar
și a lumii până la sfârșitul veacurilor.
Chiar dacă nu a excelat în cele ale speculațiilor teologice, Sfintul Vasile ca arhiereu a
împlinit porunca Arhiereul Celui Veșnic care spune: „așa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, , așa încât să vadă faptele cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”.
(Matei 5, 16)
Păstor de suflete de o rară noblețe, om al faptei și al milei crești ne, Sfântul Vasile cel
Mare s -a distins și pe tărâm teologic deși a păstorit în vremuri nu prea favorabile când pe
foarte mulți dușmani i -a „câștigat” doar datorită credinței pe care o mărturisea.
Chiar dacă după anul 313 relațiile dintre Biserică și stat au cunoscut o ameliorare
substanțială totuși împărații nu s -au putut dezobișnui de imixtiunea lor în problemele
bisericești, indiferent că își spuneau „pontifex maximus” sau episcop și apostol al Lui
Dumnezeu. Căutau de cele mai multe ori să influențeze ch iar și hotărârile sinoadelor, sau de
altă dată încercau favorizarea păgânismului, cum este cazul împăratului Iulian care efectiv
ignora disputa dintre arieni și ortodocși, socotindu -i pe cei din urmă simpli urmași ai

23 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri -Partea întâia , trad. de Pr. D. Fecioru; în Colecția, «Părinți și Scriitori
bisericești» vol.17; Ed. Institutul Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p.86.
24 Ibidem , p. 93.

12
Galileanului.
Pe plan cultural, în acea stă perioadă, se va da o bătălie între cultura latină și cultura
greacă, precum și între filosofia păgână și credința creștină.
Apusul era preocupat mai mult de problemele practice ale vieții privind organizarea
juridică -administrativă a lumii începând a u ita, puțin câte puțin, de cele spirituale.
Dimpotriva, Răsăritul va fi preocupat mai mult de problemele interioare, de
speculațiile filosofice și raționale în detrimentul laturii organizatorice, ceea ce va avea ca
punct culminant căderea Constantinopulului .
În legătură cu lupta dintre filosofia păgână și credința creștină, Sfinții Părinți, în
modul general și Sfântul Vasile în mod special, nu vor considera arta și cultura păgână, un
pericol pentru Biserică ci, dimpotrivă, ,,din ele trebuie să extragem ceea ce ne este de folos
pentru educarea sufletului și pentru slujirea cu cât mai multă responsabilitate a Creatorului
nostru.”25
Filosofia nu trebuie privită cu dispreț, ci dimpotrivă trebuie folosită pentru a ne putea
duce și ea la înțelegerea mai bună a adevă rurilor de credință. Ieșit biruitor din persecuțiile
cezarilor romani, creștinismul va cunoaște o vreme de înflorire teologică, ilustrat fiind în acest
timp de o serie de personalități care și -au dat aportul lor pentru rezolvarea multiplelor
probleme care se puneau în fața Bisericii și care cereau o imediată rezolvare. “În Răsărit,
printre aceste personalități se numără în primul rând Sfintul Ioan Hrisostom și Părinții
capadocieni, precum Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore de Nazians și Sfântul Grig orie
de Nyssa”26.
Personalitatea complexă a Sfântului Vasile cel Mare s -a evidențiat în marile
frământări ale vremii, pe care le -a reflectat în operele sale cu întreaga lor problematică, dându –
le rezolvarea în spiritul creștinismului autentic. Frământările adânci, cauzate de probleme de
ordin religios, moral, economic și social, au determinat luări de atitudini cu un deosebit simț
realist din partea Sfântului Vasile cel Mare.
E de ajuns să amintim că sclavia era în floare în acest veac, că bântuiau anumite
calamități, cum a fost seceta din Capadocia, ivirea de erezii în sânul Bisericii, problema
bogaților și săracilor cu tot cortegiul ei funest de nedreptăți.
Apoi vom căuta să arătăm cum a știut Sfântul Vasile cel Mare să trăiască
creștinismul, să conducă cor abia Bisericii spre liman liniștit, să stimuleze cultura, să
întruchipeze virtutea și să aline suferințe, fapte care au atras după sine apelativul de ,,cel

25 Ibidem , p. 575.
26 Ibidem , p. 576.

13
Mare”.

I.2. Generalități privind învățământul catehetic, școlile catehetice și
reprezentanții de s eamă

Școlile catehetice și -au desfășurat activitatea de păstrare și transmitere a învățăturilor
creștine în secolele II, III și IV. Prin reprezentanții lor mari dascăli ai creștinătăți aceste
instituții de cultură au luat naștere odată cu începuturile org anizării Biserici Creștine.
În istoria bisericească sunt cunoscute trei școli catehetice mai importante, cărora se
adaugă alte trei școli care se manifestă doar ca și curente de gândire teologică și catehetică.
Cele trei mari școli catehetice care au influ ențat gândirea teologică de mai târziu au
fost înființate în cele mai importante centre de cultură ale acelor vremuri și anume:
Alexandria, Antiohia și Cezareea Capadociei.
Celelalte trei curente de gîndire teologică care au fost recunoscute ca și instituț ii de
învățământ au fost Școala catehetică tradiționalistă, Școala Siriacă și Școala apuseană –
africană.
Școala catehetică din Alexandria își începe activitatea la sfârșitul veacului al II -lea,
însă originea sa urcă în timp până la Sfântul Evanghelist Mar cu, când, pe lângă întemeierea
Bisericii din Alexandria, “se întemeiază și o academie creștină de filosofie și teologie”27. Ea
intră în istorie odată cu Panten, unul dintre cei mai distinși dascăli creștini ai vremii. Despre
această puternică personalitate se știe că a existat pe la 180, că a călătorit mult, că a deschis o
școală în Alexandria, după modelul atâtor altora care existau în vremea sa, pentru predarea
filosofiei, că a fost dascălul lui Clement, numit Alexandrinul, că învățământul lui i -a adus
laude, că s -a bucurat de o mare prețuire pentru sufletul lui înnoitor, pentru măreția și lărgimea
gândirii lui și pentru adâncimea trăirii sale creștine.
Cei mai importanți reprezentanți ai acestei școli catehetice sunt: Clement
Alexandrinul care s -a făcut re marcat prin trei opera de mare însemnătate pentru învățământul
catehetic -omiletic, și anume: Protrepticul care se mai numește “Cuvânt de îndemn către
eleni”, Pedagoul și Stromatele28.
Un alt reprezentant al școlii din Alexandria este urmașul lui Clement Ale xandrinul și
anume Origen care era marele său elev, despre care Pr.Prof. Ioan G. Coman, spune: “Origen

27 Cf. Carmen Ma ria Bolocan, Catehetica și didactica religiei, p. 131.
28 Cf. Ibidem , p. 132.

14
este unul din cei mai mari gânditori ai lumii. Elementele cugetării sale sunt: filosofia elenică,
Sfânta Scriptură și Tradiția bisericească”29.
El a scris circa 1000 de lucrări păstrate în limba greacă doar în câteva fragmente
restul în limba latină, traduse în secolele IV -V de autori precum Ieronim și Rufin.
Metoda utilizată de Origen este cea a dezbaterilor care lasă loc todeauna interpretării
personale a tunci când este vorba de problemele de doctrină30. Se caracterizează prin faptul că
adesea datorită acestei metode s -au strecurat printre scrierile lui o serie de greșeli care mai
târziu i -au adus condamnarea într -un sinod ecumenic la Constantinopol în 553.
Dintre scrierile lui importante pentru literatura catehetică și învățătura de credință
amintim: Peri Arhon (Despre începuturi), Împotriva lui Celsus , Despre rugăciune , Îndemn la
martiriu , Convorbiri cu Heraclide și altele31.
Un alt centru important, una di ntre cele mai mari metropole ale creștinătății
răsăritene, de unde aflăm prima dată numele de creștin (Fapte 11, 26), este Școala catehetică
din Antiohia . „Școala catehetică a Antiohiei se afirmă în mod deosebit începând cu sfârșitul
veacului al treilea, a vând de luptat, ca și școala din Alexandria, cu Gnosticismul, Arianismul
și Apolinarismul. Ea se va manifesta mai ales în domeniul interpretării Sfintei Scripturi și, în
același timp, ca mijloc principal de realizare a activității didactice de catehizare. Cel dintâi
conducător, Doroteu, este remarcat prin faptul că inițiază un tip de exegeză care evită
speculațiile teologice ale alegorismului alexandrin, interpretând Sfânta Scriptură cu măsură,
moderat”32.
Cel mai important reprezentant al acestei școli este marele Ierarh al Bisericii noastre,
Sfântul Ioan Gură de Aur. Caracteristica importantă a acestei școlii catehetice este
interpretarea Sfintei Scripturi după metoda literară. “Interpretarea în sens literal conține
primejdia unei cercetări a textelorbiblic e care nu ține seama de ceea ce am putea numi pe
scurt arheologiabiblică. Sfântul Ioan o înlătură, sintetizând principiile de bază ale
exegezeiantiohiene: <<A explica cuvintele Sfintei Scripturi ca simple cuvinte goale,scoțând
lucrurile și evenimentele sec ulare din mediul corespunzător, din locul în care s -au petercut,
din timpul în care s -au desfășurat ca și din timpul în care au fost scrise, a face abstracție de
împrejurările timpului, este ceva absurd. Cu atât mai mult este nevoie de exactitatea ideii ca re

29 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie , Sfânta Mănăstire Dervent, 1999, p. 73.
30 Cf. Carmen Maria Bolocan, Catehetica și didactica religiei, p. 153.
31 Cf. Ibidem , pp. 152 -158.
32 Ibidem , p. 159.

15
se ascunde în text, cu cât este vorba de adevăruri revelate, de mântuirea sufletului nostru, de
viața eternă>>”33.
Sfântul Ioan Gură de Aur s -a remarcat în literatura creștină prin vasta sa operă care
cuprinde aproximativ 700 de omilii , Trei cateheze bap tismale , Opt cateheze baptismale
inedite , și câteva scrisori adresate diaconiței Olimpiada.
Cel de -al treilea centru catehetic în care învățătura lui Hristos s -a propovăduit la
nivel academic se află în Cezareea Capadociei și anume Școala neo -alexandrină. Această
școală catehetică marchează cea de -a doua etapă a Școlii din Alexandria „a cărei activitate se
suprapune perioadei a doua patristice”34.
Printre reprezentanții de seamă ai acestei Școli amintim pe Sfântul Atanasie, Macarie
cel Tânăr, Macarie Egiptea nul, Eusebiu de Cezareea, Evagrie Ponticul și Sfinții capadocieni:
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Grigorie de Nyssa.
În această școală catehetică metoda alegorică se îmbina cu metoda literară astfel
„eprezentanții acestei ș coli nu folosesc metoda alegorică decât în scrierile de edificare, în
pareneze sau omilii, însă și aici cu măsură. În discuțiile dogmatice și polemice ei folosesc
metoda istorico -gramaticală. Pe lângă aceste trăsături generale, fiecare dintre personalități le
care au împodobit școala neo -alexandrină are metodele sale specifice”35.
În continuare voi prezenta câteva opere mai importante ale reprezentanților acestei
școli și anume: Cuvânt contra păgânilor , Cuvânt despre Întruparea Logosului și Cuvinte
contra ari enilor ale Sfântului Atanasie cel Mare; Cinci cuvântări teologice, Cuvântări –
Panegirice și Cuvântări -Necrologuri sunt doar câteva din scrierile mai importante ale
Sfântului Grigorie de Nazianz; apoi amintim cele mai însemnate scrieri ale Sfântului Grigorie
de Nyssa: Contra lui Apolinarie , Marele Cuvânt Catehetic și Cuvânt funebru la Marele
Vasile .
Una dintre personalitățile marcante ale Școlii neo -alexandrine este fără îndoială
marele Arhiepiscop al Cezareei Capadociei, Sfântul Vasile cel Mare, pe care pări nteleb Calciu
Dumitreasa îl definește ca ,,o energie dârză în lupta contra păcatului, un neînfricat apărător al
Ortodoxiei și o minte cuprinzătoare care a cunoscut și a înțeles în toată plenitudinea ei, nu
numai doctrina creștină, ci și cultura epocii sale , din care a știut să tragă foloasele cuvenite
pentru fundamentarea religiei căreia i -a slujit cu toată ființa sa.”36

33 Pr.dr. Mihail Bulacu, Pedagogia.. ., pp. 43 -44.
34 Carmen Maria Bolocan, Catehetica și didactica religiei, p. 191.
35 Ibidem .
36 Pr.Dr. Calciu Dumitreasa, Crearea lumii, expusă în Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Ma re, în rev.
”Ortodoxia”, anul XXVII, nr. 4, 1975, p. 633.

16
Spirit superior înzestrat, Sfântul Vasile cel Mare a desfășurat o rodnică activitate în
aproape toate compartimentele vieții bisericești di n vremea sa, precum: în domeniul moral,
dogmatic, ascetic, pastoral, liturgic, canonic, caritativ și firește și în domeniul omiletic.
În cele următoare vom zăbovi asupra activității omiletice a corifeului părinților
capadocieni și despre pregătirea sfântul ui în vederea slujirii oamenilor prin cuvânt.
Trei au fost factorii care l -au instruit și educat în vederea scopului acum arătat:
familia, Biserica și școala.
Se știe că Sfântul Vasile s -a născut dintr -o familie profund creștină, a cărei evlavie
era aureo lată și de faptul că tatăl mamei sfântului își încheiase viața ca martir, iar bunica după
tată, Macrina, fusese discipolă a sfântului Grigorie Taumaturgul și își ducea viața ca o sfântă.
Doi dintre frații marelui ierarh și anume Grigorie și Petru au fost e piscopi, iar sora sa
Macrina se afieroșește vieții monahale.
De obicei, educația în familie are caracter neintenționat, ea realizându -se prin
atmosfera generală care domnește într -însa, prin exemple, îndemnuri și lămuriri ocazionale.
Există însă și familii în care educația neintenționată e întărită de cea intenționată, metodică,
susținută. Sfântul Vasile cel Mare a avut privilegiul de a fi fost vlăstarul unei astfel de familii.
Tatăl său, Vasile, era retor vestit, cu o aleasă cultură, fapt care l -a determin at să poarte grijă de
inițierea fiului în cele ale științelor. Mama sa, Emilia, împreună cu Macrina cea Bătrână, își
asumaseră răspunderea de a -i sădi în suflet învățăturile sfinte așa cum le primiseră prin
catehizare.
Inițierea prin doctrină și viața creș tină, primită de către Sfântul Vasile în familie, a
fost lărgită și adâncită în cadrul și sub înrâurirea Bisericii care acționa prin slujbele,
catehezele și omiliile rânduite.
O influență deosebită a exercitat asupra Sfântului Vasile contactul cu viața
călugărilor din diferite centre (Egipt, Siria, Palestina) și apoi intrarea lui însuși în monahism.
Se știe că la reîntoarcerea din călătoria întreprinsă prin amintitele centre monahicești, sfântul
Vasile întemeiază el însuși un așezământ călugăresc pe malul r âului Iris aproape de
Neocezareea, unde se dedică rugăciunii, contemplării, muncii manuale, dar și studiului Sfintei
Scripturi și al Sfintei Tradiții.
Aici, între altele, împreună cu prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazians, a alcătuit
Filocalia, cu text e alese din scrierile lui Origen.
Sfântul Vasile nu s -a bucurat de o sănătate prea robustă, iar viața ascetică pe care și -a
impus -o precum și boala de ficat de care a suferit îndelung n -au fost de natură să amelioreze
condiția fizică. „Un alt factor de car e Sfântul Vasile s -a folosit din plin pentru pregătirea sa a

17
fost școala. Mai întâi, cea din Cezareea Capadociei, unde și -a dezvoltat cunoștințele de cultură
generală și retorică pe care le primise de la tatăl său”37.
Împrejurările în care Sfântul Vasile ș i-a desfășurat activitatea au fost deosebit de
tulburi. Unitatea Bisericii era amenințată. Erezii, schisme și superstiții constituiau nucleee cu
primejdioase tendințe antiortodoxe. Dar prin înțelepciunea, fermitatea și abilitatea sa, Sfântul
Vasile izbuti să determine o mai strânsă unire și colaborare a cercurilor ortodoxe și să pună
astfel Biserica în condiția de a lupta mai cu succes împotriva uneltirilor forțelor adverse. El
însuși se strădui să -și apere credincioșii pe de o parte prin instruirea lor tem einică, în cele ale
dogmei ortodoxe, iar pe de alta, prin denunțarea netemeiniciei pozițiilor pe care se situau
ereziarhii. „În împlinirea acestui scop, Sfântul Vasile s -a folosit și de predică. Convingerea lui
despre predică era dintre cele mai înalte. Ia tă ce scrie el în legătură cu aceasta: <<Dacă cel
căruia i s -a încredințat sarcina de a propovădui cuvântul va neglija să și -o împlinească, e
osândit ca un ucigaș de oameni precum este scris>> (Iez. 33,8)”38.
Ideea aceasta i -a dinamizat întreaga activitate predicatorială, desfășurată în puținii
ani câți a mai trăit după hirotonie.
Nu ni s -au păstrat prea multe predici de la el; dar cele pe care le avem la îndemână și
sunt recunoscute ca autentice vădesc pe preotul cucerit până în adâncul ființei sale de adev ărul
că predica răspunde necesității absolute pentru mântuirea credincioșilor, adică pentru
reintegrarea lor în condiția de oameni deplini prin comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii.
Pentru Sfântul Vasile cel Mare, predica este ”hrana ce se dă sufletelor pr in Duhul”39.
Această conceție superioară despre predică, potrivit căreia sufletul creștinului nu își menține
viața duhovnicească fără hrana Cuvântului dumnezeiesc, este de origine scripturistică. Însuși
Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune că: ”Nu numai c u pâine va trăii omul, ci cu tot
Cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4,4). Sfântul Vasile cel mare susține că ne
”hrănim cu cuvintele vieții, cuprinse în Sfânta Scriptură, cum ne hrănim cu Sfânta
Euharistie”. În același timp, pentru Sfântul Vasil e cel Mare, predica nu este numai hrană, ci și
”săgeată” aducătoare de viață, nu de moarte. În consecință, tâlcuind versetul : ”Săgețile Tale
sunt ascuțite, Puternice”(Psalm 44), explică: ”Săgețile cele ascuțite ale Celui Puternic sunt
cuvintele cele minun ate, care ating inimile credincioșilor, lovind și rănind sufletele cele
simțitoare”. Mai mult, prin predică, Dumnezeu revarsă harul său în sufletele credincioșilor,
potrivit afirmației marelui predicator: ,,Unii numesc predicarea Evanghelia nebuniei (I Cor .

37 Pr.dr. Mihail Bulacu, Pedagogia.. ., p. 46.
38 Ibidem , p. 48.
39 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri …, p. 88.

18
1,21), disprețuind simplitatea vorbirii găsită în Sfintele Scripturi. Noi, însă, care ne lăudăm cu
Crucea lui Hristos (Gal. 6,14) și cărora ni s -au arătat prin Duhul Sfânt cele ce au fost hărăzite
nouă de Dumnezeu, nu întru cuvintele cele învățate ale în țelepciunii omenești (I Cor. 2, 12 –
13), știm că harul ce se revarsă de la Dumnezeu în cuvintele cele referitoare la Iisus Hristos
este cât se poate de bogat. Pentru aceasta într -un timp destul de scurt, predica a străbătut
aprope întreaga lume de la un cap ăt la altul”.40
Conștiința responsabilității propovăduirii Cuvântului divin în eparhia sa l -a
determinat pe Sfântul Vasile cel Mare să ofere preoților predicatori îndemnuri clare și
convingătoare, pentru a -și îndeplinii cu vrednicie misiunea învățătorească, criind în lucrarea
sa Învățăturile Morale, că ,,Se cade ca , neînfricat și fără să ne fie rușine, să cutezăm a
mărturisi pe Domnul nostru Iisus Hristos și învățătura Sa”41.
Pentru predicatorul creștin, importanță covârșitoare are faptul că, în sublima misi une
de propovăduitor al Cuvântului, nu este singur, ci are harul divin împreună lucrător,
revărsându -se asupra lui din belșug cu bogăție. Potrivit învățăturii Sfântului Vasile cel Mare,
predicatorul nu are numai harul Duhului Sfânt întru sine, ci însuși pe Hristos Iisus, Adevărul
dumnezeiesc propovăduit: ”Dacă Domnul nostru este Adevărul (In. 14,6) – zice predicatorul
– fiecare dintre noi avem Adevărul acesta imprimat și pecetluit în inimle noastre. Și Adevărul
acesta, Care vorbește în inimile noastre, nu trebuie să ne facă să ne sfiim de Cuvintele
Evangheliei, atunci când îi vestim aproapelui prin predică”.42

I.3. Predica, omilia și cateheza la Sfântul Vasile

Osebit de Omiliile la Hexaemeron și cele la Psalmi ne -au mai rămas de la sfântul
Vasile și alte cuvântări caracterizate printr -o structură mai complicată, printr -o mai amplă
elaborare și desfășurare a subiectelor tratate și pe care le -am putea cuprinde sub denumirea de
predici tematice. Împărțirea aceasta nu poate fi socotită riguros exactă pentru c ă elementele
dogmatice sunt îmbinate cu cele morale și invers, cele morale sunt asociate cu cele dogmatice;
cele individuale cu cele sociale, etc.
Prin predicile dogmatice „Sfântul Vasile cel Mare urmărește să precizeze prin
formulări adecvate poziția Bise ricii față de interpretările doctrinare eronate puse în circulație

40 Arhim. Veniamin Micle, Trepte spre amvon – Studii Omiletice , Editura ”Sfânta Mânăstire Bistri ța”, Râmnic,
1993, p. 38.
41 Ibidem .
42 Ibidem p. 39.

19
de felurite erezii”43. Totodată el urmărește să -și instruiască ascultătorii în așa chip ca ei să
poată rezista cu succes asaltului prozelitar al curentelor adverse.
Astfel în predica Despre credință marele capadocian arată că cerința de a ne înălța
gândul la Dumnezeu și a -L proslăvi e constitutivă ființelor raționale. A încerca însă să
descriem ființa lui Dumnezeu e temerar, pe de o parte pentru că pătrunderea noastră rămâne
cu mult în urma măreției lui Dumnezeu, iar pe de lata pentru că cuvintele nu ne exprimă decât
incomplet gândurile: ”îndrăzneț lucru este a vorbi despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se
poate ridica până la măsura vredniciei Lui, iar cuvântul, la rândul său, exprimă slab c ele pe
care mintea le concepe.”44
Cum însă proslăvirea lui Dumnezeu nu se poate face fără să se vorbească despre El,
ilustrul cuvântător arată că va face aceasta după puteri.
Cel ce vrea să c uvânteze despre Dumnezeu, zice S fântul Vasile, va trebui să
săvârș ească mai întâi un act de desmărginire, de transcendere a tot ce e creat. E singura cale
care te poate pune în condiția de a contempla pe Cel nesupus schimbării, lipsit de afecte,
simplu, necompus, indivizibil, în lumina neapropiată, putere inefabilă, măr ime
necircumscrisă, slavă strălucitoare, bunătate, frumusețe singulară, Ființa care mișcă puternic
sufletul dar nu poate fi descrisă prin cuvinte.
Dumnezeu este întreit în Persoane : Tatăl – începutul tuturor lucrurilor, cauza a tot ce
există, rădăcina a to t ce e viu: ”Tatăl, principiul tuturora, cauza existenței lor, rădăcina a tot ce
e viu”45; Fiul -unul-născut din Tatăl, Fiul care e Cuvântul cel viu, Dumnezeu și la Dumnezeu,
nu adăugat ci din veci.Creator nu creatură, Care face, nu e făcut, fiind tot ce e ș i Tatăl. E
chipul Tatălui și ca atare are tot ce are prototipul. Fiul are maiestatea divinității Tatălui în
temeiul identității de ființă. Întruparea nu -I împuținează divinitatea. Duhul Sfânt e de o ființă
cu Tatăl și cu Fiul. El este bunătatea, dreptatea, sfințenia, viața; toate acestea nu pot fi separate
de El. Precum Tatăl e unul, Fiul e unul, la fel Duhul Sfânt și El este unul și, împărtășindu -Se
creaturilor, nu Se împuținează cu nimic.
Duhul luminează pe toți spre cunoașterea lui Dumnezeu, inspiră pe p rofeți,
înțelepțește pe legiuitori, consacră pe preoți, desăvârșește pe cei drepți, întărăște pe
conducători, face vrednici de cinstire pe cei cumpătați, e izvor al darurilor vindecării, învie
morții, eliberează pe cei încătușați, face din străini fii adop tivi.
Duhul e în cer, umple pământul, e pretutindeni și nu -i limitat de nimic. Locuiește

43 Pr. Prof. Ioan G, Coman, Studiile universitare… ,p. 550.
44 Arhim. Veniamin Micle, op. cit ., p. 509.
45 Ibidem , p.510.

20
întreg în fiecare și e întreg la Dumnezeu. El dăruiește harurile nu ca un slujitor, ci din propria –
I putere: ”Duhul Sfânt umple pe îngeri, umple pe arhangheli, sfințeș te pe puteri, însuflețește
totul. Duhul Sfânt se împarte în toată creația, este împărțit în chip diferit de fiecare de cele
create.”46
Respingând teza pnevmatomahilor, expunerea Sfântului Vasile arată limpede
învățătura ortodoxă despre Sfântul Duh, învățătu ra care avea să fie cuprinsă în cunoscută
formulă fixată la al doilea Sinod ecumenic.
În predica axată pe textul: „La început era Cuvântul”, Sfântul Vasile cel Mare insistă
asupra Hristologiei ortodoxe, vizând eliminarea arianismului în toate variantele lu i: ”Și
Cuvântul era la Dumnezeu”, n -a spus ,,în Dumnezeu era Cuvântul”, ci ,,la Dumnezeu”, ca să
arate deosebirea ipostazei. N -a spus: ,,în Dumnezeu”, ca să nu dea prilej să se confunde
ipostaza. Rea este și hula acelora care caută să amestece pe toate, ca re spun că Tatăl și Fiul și
Duhul Sfânt sunt o singură persoană și că ar fi numai nume diferite date uneia și aceleiași
ființe. Rea și nu mai puțin de evitat este și necredința acelora care hulesc, spunând că Fiul lui
Dumnezeu nu este asemenea, după ființă , lui Dumnezeu și Tatălui.47”
Dacă Hristos S -a născut – obiectau arienii – cum se mai poate spune că El „era”? Cel
ce a creat timpul nu poate avea o naștere supusă timpului – răspunde sfântul Vasile. Cel ce a
creat începutul – era; altfel, cum ar fi putut c rea începutul?
Faptul că, în textul citat, evanghelistul folosește termenul Cuvântul – nu Fiul vrea să
exprime adevărul nașterii fără dureri a Acestuia, din Tatăl, pe de o parte, iar pe de alta, deplina
unire dintre Fiul și Tatăl. În continuare, evanghelis tul zice: Cuvântul era la Dumnezeu, nu în
Dumnezeu pentru a nu da nimănui pretext să confunde ipostazele. Și pentru a sublinia și mai
apăsat distincția ipostazelor, evanghelistul adaugă: „Și Dumnezeu era Cuvântul”.
Aceste baze ale credinței să rămână nezdr uncinate, spune sfântul Vasile în încheiere.
În predica: ,,Nu Dumnezeu este autorul relelor”, marele capadocian respinge teza celor ce pun
pe seama lui Dumnezeu relele ce li se întâmplă lor sau altora. Dumnezeu este bun și ca atare
El nu poate fi urzitor ul relelor din lume48.
Cel mai mare rău este păcatul. Acesta și -a luat începutul prin abuzul de libertate al
creaturii raționale, prin libera ei ieșire din cominiunea cu Dumnezeu. “La obiecția: de ce nu a
fost creat omul cu capacitatea de a nu greși, Sfântu l Vasile răspunde: pentru că Dumnezeu

46 Ibidem , p.512.
47 Ibidem , p. 518.
48 Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Sfinții Trei Ierarhi și cultura vre mii lor , în “Studii Teologice”, seria a II -a, anul
XIII, nr. 1 -2, 1961, p. 144.

21
vrea ca omul să săvârșească binele în mod liber, nu din necesitate”49.
Precum omul a devenit rău prin voința liberă, la fel diavolul, care la început a fost
înger, a devenit ceea ce este tot prin libera alegere. În pred ica: Contra sabelienilor, a lui Arie și
a anomeilor, ilustrul cuvântător își propune să arate ascultătorilor cât de temeinică este poziția
creștinismului ortodox.
Într-o expunere densă, cuprinzătoare, Sfântul Vasile demonstrează pe bază de texte
biblice, c ă Fiul este o persoană distinctă de a Tatălui și că nu este o creatură a Lui. De
exemplu, textul: „<<Cine M -a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl>>, arată clar că e vorba de două
persoane distincte: a Fiului și a Tatălui. Anomeii să învețe din Scriptură că Fiul și Tatăl sunt
una, adică sunt Dumnezeu (In 10, 30), iar Sabelie să renunțe la erezie lăsându -se și el
îndrumat de Scriptura care învață lămurit trinitatea Persoanelor dumnezeiești. „Eu am ieșit de
la Tatăl și la El mă voi întoarce (In 16, 28). Locul disti nge precis între Persoana Fiului și a
Tatălui. Fraza: <<Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va trimite>> (In 16, 16) exprimă
limpede trinitatea Persoanelor: Fiul e cel ce se roagă, Tatăl e cel rugat, Duhul Sfânt e cel
trimis. Trei persoane și o singu ră ființă”50.
În continuare, S fântul Vasile ține să precizeze că Tatăl și Fiul nu decurg dintr -o
entitate care ar fi superioară amândurora. Ei nu sunt frați, ci pur și simplu unul e Tată care
naște, celălalt, Fiu care Se naște. Se poate să nu convină cuiva ce spunem aici, dar să știe că
noi nu ne vom călăuzi după plăcerea cuiva, ci după ceea ce spun Scriptura și părinții
bisericești.
Cele spuse despre distincția dintre Fiul și Tatăl le vom spune și despre Persoana
Duhului Sfânt. Duhul nu e alt nume pentru Ta tăl și pentru Fiul, ci e persoană distinctă. Duhul
nu e o parte a cuiva, ci e perfect și întreg în sine însuși. Unde e prezent Duhul, acolo e și
Hristos și unde e Hristos acolo e și Tatăl.
Atât Fiul cât și Duhul sunt din Tatăl. Fiul, prin naștere, Duhul, î ntr-un chip inefabil.
Cine nu cinstește pe Duhul nu cinstește pe Fiul și cine nu cinstește pe Fiul nu cinstește pe
Tatăl.
În esență, Sfântul Vasile respinge pe sabelieni ca pe unii care, afirmând că treimea
este o simplă aparență, reeditează monoteismul r igid, iar pe arieni îi respinge pentru cî vor să
repună în circulație politeismul păgân.
De observat că, în predica la care ne referim, sfântul Vasile nu folosește față de

49 Ibidem , p. 146.
50 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Și cuvântul trup s -a făcut – Hristologie și mariologie patristică , Editura
Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1993, pp. 311 -312.

22
eretici expresii aspre cum făcuse cu alt prilej, când denunțându -i, îi numea „lupi”,
„putreziciunea Bisericii”, „nemernici”, etc. în predica despre care vorbim, sfântul Vasile
îndeamnă pe anomei și sabelieni să -și vindece rănile cu doctoria oferită de învățătura
evanghelică și -n felul acesta „să facem pace între noi lepădându -se de război ul cel lung purtat
împotriva pietății, aruncând armele ascuțite ale impietății și transformând lăncile în fiare de
pluguri și săbiile în seceri”51. Dintre predicile morale vom menționa în primul rând un grup de
trei: La cuvântul: Strica -voi jitnițele mele … (Lc. 12, 18)52; “Despre bogați; Cu prilejul secetei
…, grup în care sfântul Vasile valorifică nu numai mijloacele artei sale oratorice care sunt de
prim rang, dar și forța păstorului a hotărât a -și atinge scopul propus: de a -i convinge pe cei
bogați că, în calitatea lor de creștini, ei sunt frați cu cei săraci, față de care au datoria sfântă de
a pune în slujna lor nu numai cunoștințele și îndemnurile verbale, dar și averile lor”53.
În predica: La cuvântul: Strica -voi jitnițele mele …Sfântul Vasile arată că în cadrul
creștinismului bogații sunt chemați să -și pună averile în slujba ridicării celor săraci. Bogații să
ajute pe alții, nu să -i exploateze, cum din nefericire fac unii îngrămădind averi peste averi,
acaparând prin viclenie sau cu forța ceea ce nu le aparține.
În fond nici n -ar exista bogați și săraci dacă fiecare ar lua numai atât cât îi este
necesar. Cel ce nu se mulțumește cu cât îi e de trebuință este un om lacom. Cel ce ia ce nu -i
aparține este un tâlhar. Cel ce nu dă celor aflați în necaz e un om nedrept.
În Omilia rostită cu prilejul secetei din 368, Sfântul Vasile arată că pricina, cauza
dramaticii situații trebuie căutată în credința slabă și în lipsa dragostei față de semeni.
Rugăciunile sunt fără căldură, fără frângerea inimii. Frecventarea s lujbelor – grăbită și fără
concentrare. Înstrăinarea de iubire e evidentă. Lipsa iubirii frățești se vede mai ales din faptul
că bogații în loc să rupă zapisele, să arunce în foc polițele, să -și deschidă magaziile și să
împartă pâine la cei lipsiți, se ar ată de o neomenie barbară. Ei văd trupuri de oameni pe
punctul de a se nărui în neființă, dar trec nepăsători pe lângă ele de parcă n -ar fi văzut nimic.
Oare un astfel de om poate fi socotit altfel decât ca o fiară sălbatică dacă nu chiar ca un
blestemat u cigaș de oameni?
Ascultătorii să știe însă că oricât de mari sunt păcatele și greutățile lor, Dumnezeu
nu-i părăsește niciodată. Cu condiția să se căiască și să -și reașeze viața pe făgașul iubirii
frățești.
Bogații să -și înăbușe lăcomia și să se lase călău ziți de milostenie. Credincioșii să

51 Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Sfinții Trei Ierarhi …, p. 147.
52 Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări , PSB 17, p. 399.
53 Cf. Pr. dr. Mihail Bulacu, Pedagogia.. ., p. 49.

23
reediteze acel mod de viață al primilor creștini care, se știe, aveau toate de obște.
Pline de substanță și de fină analiză psihologică sunt și celelalte predici morale.
În predica: Despre invidie, după ce prezintă felur ite forme ale acestui păcat, precum
și ravagiile operate de asemenea patimă atât de invidioși cât și în cei invidiați, Sfântul Vasile
stăruie în îndemnul adresat ascultătorilor de a -și concentra puterile asupra binelui, asupra
virtuților: ”Deoarece nu se n aște în sufletele oamenilor o patimă mai pierzătoare decât invidia;
supără foarte puțin pe cei din jur, dar pricinuiește în primul loc un rău personal celui stăpânit
de această patimă. După cum rugina mănâncă fierul, tot așa și invidia roade sufletul
invid iosului”54
Cine se concentrează în efortul de a deveni bun, nu va aluneca niciodată în păcatul
invidiei.
În predica: Despre mânie, Sfântul Vasile arată că efectul acesta ia forme dintre cele
mai vecine cu turbarea, însă cel mai bun mijloc de a stăpâni mânia este frâul rațiunii: ”Când
această patimă a izgonit rațiunea și a pus stăpânire pe suflet, face din om o adevărată fiară și
nu-i mai îngăduie să fie om, că nu mai are ajutorul rațiunii”55.
Să se știe însă că mânia comportă și ceva bun. Ea poate ajuta sufle tului să nu alunece
într-o stare de moleșire. Fără forța pe care o dezvoltă mânia, virtutea n -ar putea fi afirmată cu
energie, iar păcatul n -ar putea fi urât după merit. Cu condiția – adaugă oratorul – ca forța
declanșată de mânie să rămână mereu sub contr olul rațiunii: ”Dacă vom face ca mânia să nu o
ia înaintea rațiunii; de aceasta mai cu seamă să avem grijă, ca niciodată mânia să nu alerge
înaintea rațiunii”56.
În predica: ”Împotriva celor care se îmbată”, Sfântul Vasile arată că patima beției e
mama tutu ror viciilor: ”Beția, demon de bună voie, băgat în suflete de către plăcere, beția
mamă a păcatului, vrăjmășia virtuții, face fricos pe cel viteaz, desfrânat pe cel înfrânat; nu știe
de dreptate, ucide chibzuința. După cum apa stinge focul, tot așa și vinu l nemăsurat întunecă
mintea”57.
Bețivii cad sub nivelul animalelor. Acestea rămân mereu în limitele indicate de
natura lor, ceea ce nu se poate spune despre bețivi. Ca mijloace de luptă contra unei asemenea
patimi, Sfântul Vasile recomandă postul și anume p ostul aspru; rugăciuni cu lacrimi;
îngenuncheri, acte de milostenie. Cei din jur să nu rămână indiferenți, ci să -i ajute, să -i

54 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări Colecția: «Părinți și Scriitori Bisericești» 17; Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; București, 1986, p. 458.
55 Cf. Ibidem , p.448.
56 Cf. Ibidem , p.454
57 Ibidem , p.501.

24
încurajeze în purtarea luptei contra viciului. În caz că alcoolicul refuză să se căiască și să se
îndrepte, să fie izolat, doar, doar își va da seama de starea în care se află și va lua hotărârea de
a se lepăda de patimă.
În categoria predicilor pedagogice intră așa -numita ”Omilie către tineri”; în acest mic
tratat autorul îndeamnă pe credincioși să nu respingă global scrierile aut orilor păgâni, pentru
motivul că într -însele sunt și lucruri de valoare pentru afirmarea și dezvoltarea vieții creștine
însăși, deoarece ”Școala cea dumnezeiască nu cunoaște legi pentru alcătuirea cuvântărilor de
laudă, ci mărturia faptelor; mărturia fapte lor ține locul legilor cuvântărilor de laudă, că
mărturia aceasta este îndestulătoare și pentru lauda Sfinților și de ajuns și pentru folosul celor
care năzuiesc spre virtute”58.
Astfel lectura și înțelegerea corectă a Scripturii reclamă o minte pătrunzătoa re, ageră,
bine exercitată. Cunoașterea scrierilor laice, a culturii profane ascute mintea credincioșilor, îi
deprinde să nu rămână la suprafață, ci să răzbată în adânc.
În al doilea rând, cultura profană pune la îndemâna credincioșilor multe și variate
mijloace formale menite a -i ajuta ca ei să prezinte adevărul revelat în expuneri cât mai
frumoase și mai atractive.
În al treilea rând, credincioșii pot găsi în cultura profană bune îndrumări pentru
înfăptuirea virtuții, pe de o parte, pentru respingerea și combaterea viciilor, pe de alta: ”noi,
dacă suntem înțelepți, să luăm din cărți cât ni se potrivește nouă și cât se înrudește cu
adevărul, iar restul să -l lăsăm.”59
Sfântul Vasile ține să precizeze însă, că în frecventarea autorilor laici, credincioșii să
se ghideze după exemplul albinelor. Așa cum acestea nu se așază pe orice floare și nu iau tot
din cele pe care s -au așezat, la fel și credincioșii să ia din conținuturile culturii și scriitorilor
profani numai ceea ce e potrivit adevărului.
În sfârșit, Sfân tul Vasile ne -a mai lăsat și un număr de panegirice: La mucenița Iulita;
La mucenicul Gordie; La cei patruzeci de mucenici; La mucenicul Mamant.
Deposedată de bunurile ei de către un potentat păgân, Iulita apelă la ocrotirea
justiției. Simțind că poate pie rde procesul, potentatul denunță pe Iulita că e creștină. Cerându –
i-se să tăgăduiască pe Hristos și să dea cinstire zeilor, Iulita refuză. Urmarea fu condamnarea
ei la arderea pe rug. Sentința fu acceptată cu smerenie și curaj bărbătesc.
În panegiricul La Mucenicul Gordie, Sfântul Vasile formulează regula că pentru
cinstirea martirilor nu e nevoie de cuvinte pompoase, ci doar de prezentarea adevărată a

58 Ibidem, p. 570.
59 Ibidem.

25
faptelor săvârșite de ei:”Pentru că virtutea este mult lăudată de poeți, mult lăudată de scriitori,
dar ma i mult încă de filosofi, trebuie să dăm mai cu seamă atenție scrierilor unor oameni ca
aceștia”60. Respectând această regulă, oratorul înfățișează faptele lui Gordie. Slujitor în armata
romană, la un moment dat Gordie renunță la cariera sa militară și se re trase în singurătate,
dedicându -se postului, rugăciunii, vegherilor și cercetării tainelor lui Dumnezeu. Cu prilejul
unei sărbători în cinstea lui Neptun, Gordie apăru în mijlocul mulțimii, mărturisind că el crede
în Iisus Hristos, nu în Neptun. Urmă conda mnarea lui la moarte. Toate încercările făcute din
partea multora de a -l determina să renunțe la credința lui spre a -și salva viața au rămas fără
rezultat. Gordie persistă în hotărârea lui și însemnându -se cu semnul crucii apăsă vitejește
pasul spre locul execuției. Vorbind în cinstea acestui mucenic, Sfântul Vasile cel Mare își
arată dragostea lui pentru a învăța poporul și a nu -l lăsa fără hrană duhovnicească, spunând că
”minunea mucenicului m -a îmboldit și pe mine, m -a făcut să -mi uit de boală și să vin aici.
Haide, dar, și eu, atât cât îmi îngăduie vocea să mă învârt în jurul isprăvilor mucenicului”61.
În panegiricul La cei patruzeci de mucenici, Sfântul Vasile arată eroismul cu care
patruzeci de credincioși au rezistat la chinurile infernale impuse lor d e către prefectul păgân.
Dezbrăcați la piele, cei patruzeci au fost duși și lăsați într -un ger de crăpau pietrele, întețit și
mai mult de suflul de gheață al vântului de nord. La un moment dat unul din cei patruzeci
cedă și se refugie într -o încăpere încă lzită, plasată anume aproape de locul supliciului. Adânc
mișcat de curajul celorlalți, unul dintre soldații de gardă își lepădă îmbrăcămintea și se alătură
fără șovăire celor treizeci și nouă, restabilind astfel numărul inițial.
“În panegiricul La mucenicu l Mamant, Sfântul Vasile – pornind de la faptul că
martirul în cauză a fost un simplu păstor – arată că adevăratul păstor își pune sufletul pentru
oile sale în timp ce năimitului nu -i pasă de oi. Năimiții din vremea sa, adaugă Sfântul Vasile,
sunt ereticii , adică acei oameni care desfigurează învățătura sănătoasă a Bisericii lui
Dumnezeu, sfâșiindu -i unitatea. Biserica să -și păstreze unitatea simbolizată prin cămașa cea
necusută a lui Iisus Hristos. Credincioșii să asculte de Biserică și să se ferească de c erturi și de
neînțelegeri. Martirul a cărui cinstire se face, să păzească Biserica nevătămată și s -o pună la
adăpost de asalturile ereziilor”62.
Prin cele de mai sus s -a urmărit să se trezească interesul față de bogata vistierie
omiletică a celui dintâi ma re predicator al Bisericii ecumenice. În ipoteza că un asemenea
interes ar fi pus în mișcare el se cuvine să fie satisfăcut prin lectura directă a omiliilor marelui

60 Ibidem , p.525.
61 Ibidem , p.524.
62 Sfântul Vasil e cel Mare, Omilii și cuvântări …, pp. 411 -412.

26
capadocian.
Vom supune meditației câteva din regulile omiletice fundamentale respectate st rict de
către sfântul Vasile în activitatea sa omiletică și care azi își au valoarea lor.
Preotul să fie stăpânit în permanență de conștiința că predica constituie o necesitate
absolută pentru mântuirea, adică pentru viața credincioșilor. Predica realizeaz ă comuniunea
ascultătorilor cu Dumnezeu asigurându -le astfel reintegrarea în condiția lor de oameni deplini
și angajarea voinței de care dispun, în direcția cea bună.
În viziunea Sfântului Vasile preotul care neglijează predica este „ucigaș de oameni”,
în sensul că eliminarea propovăduirii din activitatea pastorală duce la sistarea dialogului dintre
credincioși și Dumnezeu, deschizându -se, prin însuși acest fapt, cale largă alunecării în robia
păcatului, ceea ce e tot una cu moartea spirituală.
În efectuare a tâlcuirii și aplicării învățăturii dumnezeiești, preotul să se folosească nu
numai de disciplinele teologice, dar și de cele laice. În primul rând, pentru că disciplinele
laice, cercetând esența lucrurilor și a fenomenelor, îi pot pune la îndemână excele nte temeiuri
pentru a prezenta cu mai multă forță atotputernicia și măreția Creatorului.
În al doilea rând, o bună inițiere a preotului și în cele ale disciplinelor laice, îl poate
pune în situația de a cuprinde mai din adânc și de a exprima mai frumos și mai nuanțat
învățăturile descoperite.
La puterea cuvântului preotul să adauge elocvența vieții personale, trăirea în acord cu
învățăturile propovăduite.
Puterea predicilor Sfântului Vasile izvorau din caracterul dumnezeiesc al cuvântului
propovăduit, dar ș i din viața lui personală, ridicată la un înalt nivel de desăvârșire.
Sfântul Vasile tâlcuia Scripturile nu numai cu graiul, dar și cu întregul său mod de a
fi, cu totalitatea ființei sale.
Când afirmă că predicatorul care neglijează predica e un „ucigaș d e oameni”, Sfântul
Vasile înțelegea nu numai pe păstorul care nu rostește cuvântul de învățătură, dar și pe cel
care nu -și sprijină cuvântarea și pe exemplul vieții personale. Pentru Sfântul Vasile, e ucigaș
de oameni nu numai cel ce nu predică prin grai v iu, dar și cei ce nu predică prin exemplul
vieții personale63.
O altă regulă care a ghidat întreaga activitate a sfântului Vasile a fost preocuparea
kerigmatică permanentă pentru asigurarea unității de credință în sânul ascultătorilor.
În sfârșit, preotul s ă-și concentreze efortul omiletic în direcția instruirii și educației

63 Cf. Ibidem , p. 413.

27
credincioșilor în așa fel ca la baza relațiilor interindividuale și intercomunitare să pună
principiul iubirii frățești ca singurul mijloc capabil să inhibeze pornirile spre divinizare, să
asigure apropierea și coeziunea lor liber consimțite.

28

Capitolul al II -lea

„Cuvântarea către tineri” – model educativ în veacul de aur al Bisericii

II.1. „Cuvântarea către tineri” – o privire de ansamblu

Opiniile Sfântului în jurul educației sunt vrednice de atenție, nu doar pentru că
mărturisesc judecata sa ortodoxă, ci și pentru că majoritatea dintre acestea constituie principii
pedagogice fundamentale ce au o autoritate diacronică. Sfântul Grigorie Te ologul îl numește
pe Sfântul Vasile „pedagogul tinerimii”, și nu pe nedrept. Educația este necesară și de folos
pentru tânăr. Pedagogia trebuie să -l înalțe pe cel educat spre o viață conformă cu principiile
Evangheliei. Grija sa părintească nu s -a aplecat numai asupra tinerilor, ci s -a îndreptat spre
Omul încreștinat.
Pentru el îndrumarea credinciosului de către preotul -păstor și spre imitarea lui
Hristos reprezintă scopul ultim al pastoralei. Ca să împlinească acest ideal, Sfântul Vasile
unește în mod ind isolubil învățătura lui pastorală cu adevărurile dogmatice fundamentale, prin
trăirea cărora se săvârșește în sufletul credinciosului „creșterea” lui Hristos. Preotul, ca să
devină „modelul credincioșilor”, trebuie să se modeleze și să se lase modelat de n evoințele
vieții ca „Evanghelie vie”64.
Sfântul Vasile are conștiința adâncă că lucrarea de vindecare și izbăvire a sufletelor e
lucrarea prin excelență a harului lui Dumnezeu. Educația teologică, la rândul ei, nu e un scop
în sine, ci „mijloc de cunoașter e a adevărului”. Mintea luminată de Duhul lui Dumnezeu,
inima sfințită de cercetarea prisositoare a harului, formația sa desăvârșită, creștină și cultural –
filosofică, viața sa ascetică sunt câteva elemente ale celui numit „mare”, „far cresc”,
„luminător” ș i „dascăl ecumenic”. Fiecare dintre aceste nestemate spirituale se alătură natural
numelui lui Vasile al Cezareei Capadociei. Și cu adevărat, pentru că a fost un ierarh minunat,
un organizator neîntrecut al filantropiei, un susținător nestăvilit al Ortodox iei, un teolog
profund format, un pedagog însemnat și un retor al adevărului și scriitor cu talent și har.
Libaniu (învățătorul lui) îl aseamănă pe Vasile cu Platon și Demostene și în una
dintre epistolele sale mărturisește măreția și superioritatea lui V asile.
Fotie, un alt mare ierarh luminat și vizionar al Bisericii, observă: „Marele Vasile este
desăvârșit în toate cele scrise de el… Este primul în claritate și în redarea sensurilor… Este

64Pr. Prof. Dr., D. Belu, Unele condiții ale propovăduirii, în "Mitropolia Ardealului", IX (1964), nr. 3 -5, p. 306.

29
iubitorul poeziei, al melodiei și al strălucirii… și cred că nu este inferior niciunui scriitor
clasic, nici lui Platon și nici lui Demostene”65.
Pentru că a iubit mult pe Dumnezeu, acest mare suflet a iubit mult și omul,
aplecându -se cu mângâiere asupra problemelor lui, a durerilor și căutărilor lui. El a însoțit și
cuprins omul în toate cele ale lui, suferințe ori bucurii, depunând orice strădanie și jertfă spre
a-l educa și îndruma întru destinul său veșnic în veșnicie. Exemplul lui ca părinte
duhovnicesc, mângâietor și bun pedagog poate să inspire în veac părinții ș i pedagogii spre a
operaționaliza sfaturile Sfântului Vasile, desigur, dacă ei toți ar fi animați de valorile omului
creștin, iar nu doar de cele ale omului.
Lucrarea sa pedagogică monumentală Către tineri a fost cartea cu ce -l mai mare
succes al antichit ății creștine, a fost nelipsită în casele creștinilor ortodocși, sau a altor
confesiuni, a însoțit strădaniile și căutările a unor generații întregii de tineri, a reprezentat o
măsură pentru dialogul cu cultura, a inspirat un criteriu pastoral, a trasat lu mină în misiunea
Bisericii și a inspirat manifestarea vocațiilor întru credință66.
Cuvânt către tineri este o lucrare alcătuită din opt capitole în care autorul îi învață pe
tineri cum să citească scrierile clasice pentru dobândirea folosului sufletesc. Ce ea ce l -a
îndemnat să scrie această omilie este “vârsta la care sunt, încercările multe prin care am
trecut, cât și faptul că am întâlnit în viață din destul și bune și rele, lucruri ce sunt un îndrept ar
întru toate, m -au făcut să fiu un cunoscător al celo r omenești și să pot să arăt celor care acum
intră în viață, drumul cel mai lipsit de primejdii”67.
Concepția sa pedagogică privitoare la materiile care trebuie predate în școală în
primele clase, educația circulară, cele referitoare la dascăli, precum și l a metodele predării, ori
educația elevilor, au fost urmărite la literă de pedagogii bizantini.
Pedagogii creștini apuseni ai secolului XV s -au aflat în fața aceleași probleme pe
care a întâmpinat -o Părinții Bisericii ai secolului IV în Răsărit. În încer carea lor de a răspunde
la întrebarea în ce măsură pedagogia clasică își poate găsi locul în pedagogia creștină ,
pedagogii Renașterii au fost influențați într -un grad mare de ideile Sfântului Vasile. Această
influență a lui asupra gândirii pedagogice se ve de în special în patru eseuri pedagogice care s –
au publicat între 1400 și 1460 și care reprezintă teoria pedagogică a vremii. Aceste eseuri au
fost traduse în engleză de W. H. Woodward și conțin lucrările lui Vittorino de Feltre and other
Humanist Educator s (1963). Petrus Paulus Vergerius, în lucrarea sa, Etică și studiile umaniste

65 Marian Vîlciu, Omilia Către tineri a Sf. Vasile cel Mare, relevan ța și actualitatea acestei scrieri pentru tinerii
vremurilor noastre , în, Din comorile teologiei Părin ților Capadocieni , Editura Doxologia, Ia și, 2010, p. 77.
66 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri. .., p. 212.
67 Carmen Maria Bolocan, Catehetica și didactica reli giei… , p. 206.

30
(1400) încearcă, după exemplu lui Vasile cel Mare, să conexeze în gândirea sa pedagogică
principiile virtuții lumii clasice cu morala creștină. Potrivit opiniei lui Woodward, Ver gerius a
fundamentat unitatea pedagogiei clasice cu creștinismul, ca principiu primordial al pedagogiei
umaniste. De fapt, Vittorino de Feltre a urmat linia lui Vasile cel Mare despre selecția
necesară a textelor clasice și folosirea lor în educația crești nă și distingerea formării culturale
și a conținutului moral.
Lucrarea Sfântului Vasile, Către tineri e prima carte grecească care s -a tradus în
perioada Renașterii în latină de către Leonard Bruni în Florența umanistă în 1470 sau 1471.
La începutul secol ului XVI această operă se preda la Universitatea din Paris, în cadrul Ratio
Studiorum.
În universitățile germane s -a predat pe tot parcursul secolelor XVI și XVII, ca sursă
de argumentare pentru învățarea literaturii clasice. Iar în secolul XIX a intrat a poi în programa
școlilor germane.
Influența considerabilă asupra perioadei medievale a făcut ca în decurs de 30 de ani
lucrarea Sfântului Vasile, Către tineri , să circule în latină în numai puțin de 20 de ediții în tot
spațiul Europei apusene, ceea ce est e extraordinar pentru condițiile acelei vremi. Stanford
chiar a făcut precizarea că este vorba despre o carte „care merită o poziție de onoare în
programele noastre universitare” și Hussey declară măreț că această operă poate încă să se
numească Magna Cart a a umanismului creștin. De asemenea, Bruni, în cartea sa Studii și
Litere folosește omilia Către tineri a Sfântului Vasile ca un manual invincibil împotriva
părerii raționaliștilor contemporani, care aveau îndoială față de studierea clasicilor în școli. D e
fapt, E. Silvios în Educarea tinerilor (1445) face referire la Sfântul Vasile ca autoritate în
studiile clasice. Dar prin lucrările Părinților din secolul IV s -au transmis în Apus și alte multe
elemente caracteristice, în special antropologia. Concret, E rasmus, „părintele culturii
moderne”, are rădăcinile sale în antropologia Părinților secolului IV și în special în principiile
pedagogiei Sfântului Vasile. Erasmus l -a recomandat, în lucrarea sa Metoda educării , pe
Vasile ca scriitor clasic și pedagog form ator de caracter68.
Astfel, marele ierarh al Ortodoxiei s -a constituit, prin lucrarea sa pedagogică din
secolul al IV -lea, drept o nezmintită treaptă în persistența diacronică a antichității clasice,
influențând la modul cel mai profund pedagogia și cultura până astăzi (chiar și atunci când
acestea își reneagă rădăcinile). Pentru meritele lui , conștiința ortodoxă l -a considerat imediat
după plecarea sa din această viață dascăl al Bisericii , iar conștiința catolică l -a declarat peste

68 Ibidem , p. 214.

31
veacuri Doctor Ecclesiae (1568). În jurul lui s -au adunat toți, și cei din timpul vieții și cei de -a
lungul veacurilor, plecând capul în fața lucrării sale sfinte, recunoscând ca autoritate vrednicia
sa plină de harisme și binecuvântări. Suntem cu toții împrospătați cu aceeași apă de izvor al
harului său, ea fiindu -ne fidel martor al frățietății în creștinism.

II.2. Sfaturi ale Sfântul ui Vasile cel Mare pentru catehizarea tinerilor

În începutul Omiliei către tineri, Sfântul Vasile cel Mare subliniază că viața și
experiența trăi te de el îl legitimează în ceea ce recomanda. El afirmă: „Vârsta pe care o am,
multele încercări prin care am trecut și participarea din destul și la bucuriile și la neplăcerile
vieții, dascăli în multe privințe, m -au făcut să am experiență lucrurilor omen ești, așa că sunt în
stare să arăt și celor care acum își încep viața care -i cea mai bună cale”69.
Sfântul Vasile cel Mare recomandă o metodologie selectivă în cultivarea unei relații
adecvate între teologie și cultură. Un criteriu esențial îl reprezintă di scernământul. Este nevoie
de cultivarea discernământului, de exersarea unei minți capabile să selecteze ceea ce este
potrivit cu învățătura creștină. Cei care se preocupă cu cultura profană nu trebuie să se lase
amăgiți de farmecul autorilor sau lucrărilor . Educația intelectuală nu trebuie încredințate
acestor autori.
Sfântul Vasile cel Mare menționează în acest sens: „Să nu vă minunați, dar, dacă vă
spun că prin propria mea cercetare am găsit ceva mai bun pentru voi, care frecventați în
fiecare zi pe profe sori și sunteți în legătură cu bărbații celebri din vechime prin scrierile pe
care aceștia le -au lăsat. Tocmai pentru acesta vin să vă sfătuiesc. Că nu trebuie să dați cu totul
acestor bărbați cârma minții voastre, cum ați da cârma unei corăbii, și nici să -i urmați oriunde
v-ar duce, ci să primiți de la ei atât cât vă este de folos și să știți ce trebuie să lăsați la o
parte”70.
Un alt criteriu îl reprezintă orientarea educației spre valorile vieții veșnice. Cultura
profana propunea anumite valori legate de existența omenească, de afirmarea în contextul
lumii prezente. Sfântul Vasile arată că adevăratele valori depășesc condiția biologică și ele ne
orientează eshatologic spre viața veșnică a împărăției lui Dumnezeu. Aceasta este viața
adevărată propovăduita d e Sfânta Scriptură. Mai ales în societatea contemporană dominată de
mentalitatea consumista, de ceea ce înseamnă o domnie a insignifiantului este importantă

69 Marian Vîlciu, op.cit. , p. 74.
70 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri I , „Către tineri”, p. 568.

32
recuperarea și valorificarea adevăratelor repere pe calea cunoașterii autentice.
Sfântul Vasile cel Mare precizează: „Nici slava strămoșilor, nici puterea trupului,
nici frumusețea, nici măreția, nici cinstea dată de toți oamenii, nici chiar demnitatea de
împărat, în sfârșit, nimic din cele ce pot fi numite mari de oameni nu le socotim vrednice de
dorit și nici nu admiram pe cei ce le au, ci, prin nădejdile noastre, mergem mai departe și
facem totul pentru pregătirea altei vieți. Spre viața aceasta ne conduc Sfintele Scripturi, care
ne instruiesc cu cuvintele lor pline de taină”.
Socotită metaforic când „vârsta ingrată”, când „vârsta de aur”, adolescența rămâne
vârsta marilor prefaceri și a marilor efervescențe, vârsta noilor și marilor întrebări, a visurilor
îndrăznețe, a nonconformismului, teribilismului și exuberanței comportamentale, vârstă la
care se plămădește omul de mâine, parohianul de mâine, cu calitățile și defectele lui. Mai mult
decât atât, adolescența, sau ,,a doua naștere”, este vârsta translației de la copilărie la
maturitate, vârsta fluidă, vagă, complexă și greu de prins în formule, patet ică și generoasă,
epoca tatonărilor și a încercărilor nesfârșite în care se încrucișează apucăturile naive ale
copilăriei cu tendințele serioase ale adultului, primele pentru a fi înlocuite, iar ultimele pentru
a fi asumate71.
Ei bine, în acest context de m utuații majore și de instabilitate la nivelul structurii
psiho -fizice, viața religioasă a tânărului – realitate care ne interesează în mod deosebit – scade
în mod considerabil în intensitate.
În accepțiunea Sfântului Vasile, căutarea învățăturii și a înțe lepciunii, în general, se
aseamănă cu lucrarea unui zidar, o astfel de aplecare spre învățătură însemnând de fapt o
lucrare de zidire sufletească, o zidire a personalității umane, iar zidarul este preocupat ca
zidirea lui să nu fie strâmbă, la fel și cel c e caută înțelepciunea, trebuie să se îngrijească să
caute acea înțelepciune folositoare sufletului și care duce spre virtute, autorul propunând
călăuzirea în acest demers după un proverb, „ potrivind piatra după fir , în ceea ce ne privește,
piatra fiind înv ățătura cea dreaptă, înțelepciunea , iar firul, îndreptarul, fiind adevărul72.
În prima omilie la „ Hexaimeron ” vorbește de nevoia ca omul să „ se uite pretutindeni
de jur împrejurul lui, de unde ar putea căuta vreun gând vrednic de Dumnezeu ”. În „ Omilia
către tineri ”, îi învață să se uite și să aleagă că „ nu sunt nefolositoare pentru suflet
învățăturile profane ”. În fond, trebuie să citiți scrierile autorilor profani, așa cum fac
albinele; acelea nici nu se duc fără nicio alegere la toate florile peste care se așază, nici nu

71 Ibidem , p. 214.
72 Marian Vîlciu, op.cit. , p. 75.

33
încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așază, ci iau cât le trebuie pentru
lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere73.
În ceea ce -i privește pe poeți, el recomandă ca tinerii să nu acorde atenție tuturor
cuvintelor acestor a, să nu se lase atrași de plăcerea cuvintelor, ci mai degrabă să caute
cuvintele acestora și să -i imite pe aceștia ferindu -se a primi cuvintele și exemplul oamenilor
răi, știut fiind faptul că „ obișnuința cu cuvintele rele este o cale spre fapte ”74.
Pentru a arăta că această recomandare nu este una subiectivă, a autorului și pentru a
evidenția faptul că un astfel de sfat se regăsește și în înțelepciunea profană, Sfântul Vasile se
folsește de cuvintele poetului grec Hesoid, care afirmă că virtutea trebuie că utată de tineri
chiar dacă drumul spre virtute este anevoios și plin de sudoare, iar calea către viciu este mai la
îndemână75.
Totodată, Părinte Capadocian, pentru a se face mai bine înțeles aduce în discuție
exemplul oferit de sofistul Prodicos din Chios, care ne spune că Hercule, pe când era tânăr și
se gândea ce cale să aleagă pe cea grea a virtuții sau pe cea ușoară a viciului s-au apropiat de
el două femei: una dintre ele împodobită și înconjurată de lux și tot felul de plăceri ce căuta să
îl atragă pe Hercule, iar cealaltă femeie, istovită și slabă, nu i -a făgăduit ,, ceva ușor sau
plăcut, ci nenumărate sudori, osteneli și primejdii pe toată întinderea uscatului și mării; iar
ca răsplată a tuturor acestor osteneli (…) i -a făgăduit îndumnezeirea. Hercule, în cele din
urmă, i -a urmat acesteia ”76. Evident că acest ultim exemplu al lui Heraclie, îl propune Sfântul
Vasile pentru a fi urmat de către tineri. Astfel, Sfântul Vasile precizează că cel aflat într -o
astfel de situație este în dezacord cu sine, atunci când nu există corespondent între cuvânt și
faptă, de aceea cuvintele lui Platon „ să pari drept fără să fii ”77, reprezintă culmea nedreptății.
Cumpătarea ferește trupul de dorințele de neînfrânare, acestea provenind din pofta
nesățioasă și din voluptate. Da r, mai întâi de toate, cumpătarea înseamnă în gândirea marelui
capadocian și nedistrarea ochilor , pentru că abținerea de la mâncăruri, este practicată și de
mulți dintre filosofii elini. „ Căci ce folos – spune Sfântul este să te abții de la mâncăruri, dar
mănânci cu ochii pofta adulterului, sau cu voința ta asculți cu urechile strigăte deșarte sau
diavolești? Nu folosește la nimic să te abții de la mâncăruri, dar să nu te abții de la aroganța
mândriei și vanității și de la alte patimi78.

73 Ibidem.
74 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri I , „Către tineri”,p. 569.
75 Marian Vîlciu, op. cit ., p. 74.
76 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri I , „Către tineri”, p. 572.
77 Ibidem , p. 573.
78 Cristian -Alexandru Barnea, Sfântul Vasile cel Mare, Constituțiile ascetice , în „ Din comorile teologiei
Părin ților Capadocieni” , p. 359.

34
Dintre virtuțile pr oprii sufletului, Sfântul Vasile enumeră: bunăvoința, indulgența,
modestia, bunătatea, dragostea frățească, sinceritatea, dragostea de adevăr, compasiunea,
amabilitatea, filantropia. La dobândirea acestora, „ trupul nu contribuie cu nimic mai mult
pentru su flet, decât numai că se face pentru el camera de deliberare în care sunt discutate
virtuțile și nu sunt luate hotărârile “79. Aceste virtuți sufletești sunt puse în pericol de vanitatea
omului, păcat de care oricine se poate lăsa cuprins.
Sfântul Vasile atra ge atenția asupra pericolului, ca sub pretextul trebuinței trupului,
omul să se lase antrenat în slujirea plăcerilor . „Căci dacă era posibil să îndeplinim muncile
trupului, suportând o lipsă continuă, aceasta ar fi fost extraordinar; dar fiindcă foarte puț ine
trupuri pot să se mențină cu asemenea regim, se cuvine să postim cu măsură și să procure
trupului întărirea care -i este necesară, fără ca plăcerea să comande ”80.
Valoarea, cinstea deosebită acordată omului este dovedită de Sfântul Vasile cel Mare
prin c omparația pe care o sugerează între crearea omului și a celorlalte zidiri: despre nici
altcineva nu se spune că este Chipul Dumnezeului Celui Preaînalt. Nici corpusurile cerești,
nici celelalte lucruri materiale nu sunt ca oamenii81. Deosebirea dintre sufle t și trup este
asemănătoare cu deosebirea dintre cer și pământ. Spre deosebire de trup, sufletul este copie a
cerului, pentru că acolo locuiește Domnul. Însă, „ trupul este din pământul unde locuiesc
oamenii muritorii și animale fără rațiune ”82.
Între trup ș i suflet există o dragoste specială, trupul primește viață de la suflet, iar
sufletul de la trup – ia durerile. „ Sufletul își pierde propria sa frumusețe dacă alunecă spre
patimile tupului; și iarăși, dacă se curăță de urâțenia pricinuită de viciu, se înal ță prin virtute
la asemănarea cu Creatorul ”83.
Omul a fost creat să privească spre Dumnezeu, iar poziția sa verticală, privirea
îndreptată spre cer, simbolizează originea dumnezeiască dar și faptul că în viața aceasta
pământească, omul nu trebuie să ,, se în deltnicească cu pântecele, nici cu pasiunile cu cele de
sub pântece, ci să aibă toată pornirea sa spre înălțime ”.
Elocventă pentru înțelesul pe care Sfântul Vasile îl acordă trupului, este imaginea
acestuia de corabie , în care mintea se înalță deasupra pas iunilor și poate feri sufletul de
furtunile care vin prin trup: mânia, teama, plăcerile, întristările. „ Acestea cad asupra
sensibilității trupului ca o furtună puternică și îneacă adeseori sufletul lipsit de conducere ”.

79 Ibidem , p. 358.
80 Ibidem , p. 359.
81 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri… , p. 319.
82 Ibidem.
83 Ibidem , p. 320.

35
Pentru a -și convinge contemporanii, Sfântul Vasile face adeseori apel la Platon, care
chema la slujirea rațiunii și nu a trupului. Mai mult, marele capadocian invită la stăpânirea și
înfrânarea trupului, iar tulburările pricinuite sufletului de către trup, să le atingem cu biciul
rațiunii.
Sfântul Ioan Gură de Aur acordă și el importanța cuvenită educării rațiunii care
stăpânește întreaga viață sufletească a omului. În opinia Sfântului Ioan, virtutea rațiunii este
înțelepciunea (phronesis ) și viciul ei este neștiința (anoia ). Sfântul Ioan îi îndeamnă pe
educatori să cultive înțelepciunea copilului și să înlăture neștiința din sufletul său. Sădirea
fricii de Dumnezeu în sufletul copilului reprezintă cea mai sigură modalitate de a -i forma
înțelepciunea84.
Se cuvine ca înțelepciunea copilului să f ie cultivată, pentru ca el să -și dea seama de
deșertăciunea și vremelnicia lucrurilor omenești (bogăția, slava, puterea) și să le disprețuiască;
doar astfel el se va îndrepta, cu toată ființa sa, către cele veșnice, pregătindu -se din vreme
pentru a dobândi mântuirea.
În viața duhovnicească , trebuie pus accentul pe virtutea cumpătării , după puterea
trupească a fiecărui om, „ așa încât nici să nu contribuim mai puțin decât îngăduie puterea
reală, nici să nu ne forțăm peste putere ” – în aceeași măsură, ascetul „nici comoditatea să n -o
îmbrățișeze, nici trupul să nu -l extenueze prin cumpătare exagerată. Pentru că, dacă era bine
să neglijăm trupul și să fie un mort viu, Dumnezeu în orice caz dintru început ne -ar fi
constituit altfel; dar, dacă ne -a constituit așa, todeauna a făcut ceea ce a hotărât bine; și
fiindcă ne -a creat bine, toți câți nu păstrează pe cât este posibil ceea ce a fost bine construit,
păcătuiesc ”85.
Păcatul își imprimă lucrarea sa în trup, acesta ajungând să „ poarte multe și rușinoase
urme ale în frângerii ”86.
Ideile și concepțiile pedagogice ale Sfântului Vasile cel Mare se găsesc în scrierile
dedicate reorganizării vieții monahale, respectiv în Regulile mari și Regulile mici , dar mai cu
seamă în Cuvântul către tineri sau Despre folosul ce -l putem trage din citirea scriitorilor
profani . Dincolo de aspectul profund religios al scrierilor sale, se pot distinge câteva principii
pedagogice care s -au născut din nemărginita prețuire a sufletului copilului. De asemenea,
trebuie să remarcăm în activitatea S fântului Părinte recomandările privitoare la îmbogățirea
spiritului și dezvoltarea naturii umane prin educație. Însă, situându -se într -o perspectivă

84 Ioan G., Coman, Studiile universitare… , p. 507.
85 Ierod. Ioasaf O. Popa, Viața monahal ă la Sf. Vasile cel Mare , Editura Oastea Domnului , Sibiu, 2010, p. 7.
86 Ibidem , p. 8.

36
creștină, Sfântul Vasile consideră că scopul ultim al educației este dobândirea virtuții ,
pregătirea omului pentru veșnicie87.
Spirit cultivat și erudit, Sfântul Vasile cel Mare apreciază cultura clasică și
recomandă însușirea elementelor ei fundamentale.
Sfântul Vasile cel Mare etalează valorile creștine eterne, pe care trebuie să se axeze
întreaga educație. Pe dagogia contemporană confirmă adevărurile reliefate de acest mare
dascăl al lumii și ierarh, care a evidențiat ideea plasticității firii umane. Astfel, educația
copilului în disciplina și iubire față de Dumnezeu trebuie realizată din zorii copilăriei:
„sufletul să fie în drumat spre practicarea faptelor bune îndată, de la început, când este încă
ușor de format și fraged și, fiind moale ca ceara, primește cu ușurință formele care se presează
asupra lui, așa încât, atunci când va veni rațiunea și puterea de a judeca, să înceapă drumul de
la primele noțiuni și de la exemplele de pietate, care i -au fost predate, pentru ca rațiunea să
arate ceea ce este folositor, iar obiceiul să îndrume cu ușurință spre săvârșirea binelui”88.
Educația creștină, după Sfântul Vasil e, slujește destinației și vocației omului. Nu poate
exista o educație creștină care nu -l va ajuta pe om să -și înfăptuiască vocația veșnică și, cu atât
mai mult, nici nu poate fi înțeleasă o anumită pedagogie care s -ar opune acestei destinații.
Așadar, nat ura, valoarea și destinul omului vor stabili scopul spre care va ținti educația.
Antropologia harului e temeiul pedagogiei antropologice teocentrice.
De aceea, înainte de a vorbi despre pedagogia Sfântului Vasile trebuie să -i cunoaștem
învățătura despre o m, concepția socială, opinia despre cultura elenă, de fapt viziunea sa de
ansamblu asupra vieții și gândirii creștine. Fără a neglija dimensiunile sociale și culturale ale
vieții prezente, Sfântul Vasile a întors atenția educației vremii lui spre țeluri în alte și cerești.
Pentru el viața și educația au unul și același scop: dobândirea binelui celui mai înalt, adică
filiația și comuniunea omului cu Dumnezeu.
Prima problemă fundamentală a pedagogiei Sfântului Vasile, ca de altfel și a fiecărui
pedagog, e omu l. Însă, antropologia Sfântului Vasile, în timp ce conține numeroase elemente
ale gândirii filosofice eline clasice, are o temelie și o perspectivă axiologică cu totul nouă.
„Teologia facerii omului „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” reprezintă
nucleul unei pedagogii dinamice, adică a înțelegerii omului drept cuprindere a unor însușiri ce
„pot” fi dezvoltate. Dumnezeu ne -a dat puteri să păzim toate poruncile pe care ni le -a dat, de
vreme ce avem puterea iubirii înnăscută aprioric. Iubirea către Dumne zeu nu se învață, ci ne
este ființială. De asemenea, și sociabilitatea e o însușire înnăscută : „nu este bine să fie omul

87 Cf. Carmen Maria Bolocan, Catehetica și didactica religiei… , p. 206.
88 Idem, Strategii (principii) didactice … , p. 183.

37
singur”. Natura umană e socială prin excelență și aceasta înseamnă că omul are
responsabilității în fața semenilor. Scopul și destinul pe care -l are cuvântul oamenilor, dat de
către Dumnezeu, este de a comunica între ei. Folosind cuvântul, mărturisindu -și gândurile lor,
exprimându -și intențiile, oamenii pot să -și descopere unul altuia voința și tainele inimii lor.
Prin harul lui Dumnezeu și ajutorul rugăciunii vom încerca să aprindem scânteia dorului
dumnezeiesc ascunsă înăuntrul nostru, conform cu puterea ce ne -a fost dată”89.
Atitudinea creștinilor față de societate e determinată de responsabilitățile lor spirituale.
Din acest punct de vedere relațiile sociale se întemeiază pe filantropie și iubirea față de
semeni, termeni care inspiră realizările dimpreună. Dar viața prezentă nu constituie un scop în
sine, ci e mijloc de transformare într -o formă de viață desăvârșită, viața evanghelică . Pildă în
acest sens este întemeierea instituției sociale Vasiliada, cea a fost o minune pentru datele și
posibilitățile limitate ale acelei epoci. Misiunea pedagogului este de a forma cu mare
măiestrie și înțelepciune pe tânăr spre „asemănarea cu Dumneze u”. Asemănarea nu se
produce fără cunoaștere și cunoașterea fără educație. Ea are drept scop să -l înalțe pe cel tânăr
„la viața după filosofie”, ce conduce la înțelepciunea cea prea înaltă a lui Dumnezeu.
“Educația creștină are ca ideal curățirea de patimi , formarea omului duhovnicesc,
comportamente. Așadar, religia are o latură intelectuală, care conține învățătură de credință, și
o dimensiune afectivă, manifestată prin trăiri, evlavie, și o parte practică, concretizată prin
ritualuri, ceremonii. Or, Sfinț ii Părinți ai Bisericii, luminați de harul Duhului Sfânt, au știut
totdeauna să semene în sufletele credincioșilor învățătura creștină, ținând seama de mediul în
care trăiau, educația primită și capacitățile fiecăruia, precum în pilda semănătorului și cea a
talanților. Astfel a procedat și Sfântul Vasile, ajungând la inimile multora prin cuvintele
bogate în învățături susținute prin exemplul personal”90.
“Izvorâte din experiența vieții sale ascetice și a bogatei pregătiri teologice și laice,
Omiliile Sfântul ui Vasile cel Mare sunt un far călăuzitor pentru creștinii din toate vremurile.
Cuvintele folosite sunt simple, accesibile tuturor categoriilor de credincioși care i le -au
ascultat sau citit de -a lungul timpului. Sunt bogate în învățături duhovnicești care au fost
transmise cu mult tact pedagogic. Ca un model de profesor al retoricii, știință care l -a ajutat în
elaborarea omiliilor și a cuvântărilor sale, a dovedit multă popularitate în rândul
credincioșilor. Acest fapt se reflectă în ușurința cu care expun ea și combina ideile astfel încât

89 Marian Vîlciu, art. cit. , p. 72.
90Carmen Maria -Bolocan, Strategii (principii) didactice … , p. 184.

38
cunoștintele duhovnicești erau transmise folosindu -se de numeroase analogii cu situații din
viața de zi cu zi, din științe sau cu argumente solide din Sfânta Scriptură”91.
Sfântul Vasile cel Mare, plecând de la realitatea c onform căreia creștinul este
cetățean al cerului, pune în centrul recomandărilor sale preocuparea constantă pentru viața
veșnică.
Sfântul Vasile cel Mare îi îndeamnă pe nepoții săi (cei cărora se adresează prin
Omilia către tineri) să aibă în vedere educa ția structurată pe adevărul viu care propovăduiește
viața veșnică și virtutea. El mărturisește: „Pentru această viață veșnică v -aș îndemna să
strângeți merinde, mișcând, după cum spune proverbul, orice piatră de unde ați putea avea
folos. Să nu ne temem că e greu și că e nevoie de osteneală! Să ne aducem aminte de
înțeleptul care ne -a sfătuit că trebuie să alegem viața cea mai bună și să facem fapte de virtute,
cu nădejdea că obișnuința va face plăcută o viață ca aceasta. E rușinos să pierdem prezentul,
iar mai târziu să rechemăm trecutul, când căința nu ne mai folosește”92.
Referindu -se la Omilia către tineri, patrologul I. G. Coman menționa: „Sfântul Vasile
are pasiunea lucrurilor folositoare și fundamentale. Educatorul nostru enunță limpede
principiile edu cației creștine. Munca, răbdarea, virtutea, înțelepciunea, domnia sufletului
asupra trupului, viața trăită în perspectiva nemuririi, iată, în câteva cuvinte, ce îndeamnă pe
nepoții săi Arhiepiscopul Cezareei. Educația preconizată de Sfântul Vasile urmărea folosul
practic, exercițiul neîntrerupt pentru atingerea scopului și monarhia absolută a spiritului. Este
tocmai ce trebuie mai mult timpului de față”93.
De la început, Sfântul Vasile le spune tinerilor să se lase sfătuiți și instruiți în ceea ce
privește f ormarea lor duhovnicească, lucrul cel mai de preț al omului fiind dobândirea virtuții,
pregătirea pentru viața cea veșnică: “Noi, o tinerilor, socotim că întreaga această viață
omenească nu are nici o valoare; […] ci noi mergem, prin nădejdile noastre, mai departe și
facem toate pregătirile pentru o altă viață ”, însă precizează că nu trebuie să se încreadă întru
totul acestor “bărbați ai antichității”: “nu trebuie să predați, pentru totdeauna , bărbaților
acestora conducerea spiritului nostru, ca pe cea a un ei corăbii, și apoi să umblați, unde vă duc
ei, ci, luând de la dânșii ce este folositor, să știți și ce trebuie lăsat la o parte ”.
În continuare, Sfântul Părinte subliniază măreția frumosului: “… dacă e [vorba] să ne
rămână neștearsă pentru totdeauna măre ția frumosului , trebuie să ne inițiem întâi în știința
profană, și abia apoi vom putea asculta învățăturile cele sfinte și pline de taină”, adăugând că

91 Ibidem.
92 Ioan G. Coman, Frumuse țile prieteniei în concepția lumii vechi și a Sfinților P ărinți, în ” Glasul Bisericii”,
anul XIII, nr. 9 -10/1954, p. 505.
93 Ibidem , p. 506

39
“aceste cunoștințe profane nicidecum nu sunt nefolositoare sufletelor”. El însuși dă, în
capitolele urmă toare, sfaturi cum trebuie să procedăm cu operele scriitorilor profani: “întâi,
deci să nu dați toată atenția la toate, fără excepție, poeților […] pentru că sunt unii care
vorbesc multe de toate; dar, dacă vă înfățișează faptele și cuvintele bărbaților br avi, trebuie
să-i iubiți și să căutați să vă străduiți, cât de mult, ca să fiți ca și aceștia”. Continuă cu
aprecierea: “Același lucru am de spus și despre istorici , și cu deosebire când scriu istorioare
pentru delectarea auzitorilor”; “să primim de la dân șii cu deosebire acele [scrieri], în care
laudă virtutea sau dojenesc viciul […]. În general, deci, trebuie să vă împărtășiți din scrierile
acelea, după pilda albinelor. Căci acestea nu merg la toate florile, fără deosebire, și, către care
zboară […] iau d in ele ce este trebuitor pentru opera lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Și noi,
dacă e [vorba] să fim înțelepți, vom lua din acele [cărți] ceea ce ne este potrivit și înrudit cu
adevărul, restul îl vom trece cu vederea”.
Sfântul Vasile îl dă ca exemplu p e Moise, vestit pentru înțelepciunea sa, care și -a
exersat mintea mai întâi în învățăturile egiptenilor și apoi s -a apropiat de contemplarea
Divinității: “numai după ce și -a exersat spiritul cu învățăturile egiptenilor, ajunse astfel la
contemplarea «Celui Ce este»; de asemenea, pe Daniel cel înțelept din Babilon care întâi s -a
instruit în învățăturile haldeilor și apoi s -a apropiat de învățăturile dumnezeiești”.
În cuprinsul acestei lucrări revine foarte des apelul autorului la dobândirea virtuții ,
mai cu seamă în capitolul al V -lea: “Căci nu mic este folosul, dacă sufletele tinerilor sunt
familiarizate și deprinse cu virtutea ”; “La început aspră și anevoioasă […] este calea ce duce
la virtute ”; “dintre bunuri, numai virtutea nu poate fi răpită”, invocând n umele autorilor antici
precum Homer ( “toată poezia lui Homer este o preamărire a virtuții”), Socrate, Pitagora. În
capitolul al VI -lea se face din nou precizarea “ să avem grijă de suflet, lăsând la o parte orice
grijă de celelalte”, iar în capitolul al șaptelea se subliniază dreapta socoteală în ceea ce
privește atenția acordată trupului: “De aceea, să nu slujim trupului decât cât e absolut
necesar”, iar trupul “tre buie chiar dimpotrivă a -l înfrâna și stăpâni ca pe bestialitatea unui
animal, iar tulburările produse de dânsul în suflet trebuie oprimate cu rațiunea ca și cu un
bici”, deoarece “curățenia sufletului […] constă în a disprețui plăcerile care vin de la simț uri”.
Însă, toate acestea “le vom învăța în chip mai desăvârșit, din scrierile noastre; acuma ne
ajunge să descriem, cel puțin o schiță a virtuții , din scrierile păgâne”, îndemnându -i pe tineri
astfel: “Pentru acest timp [veșnic], v -aș îndemna să vă agonis iți provizii , punând în mișcare,
potrivit proverbului, orice piatră, din care v -ați putea scoate un folos oarecare pentru el
[timpul veșnic].
Supremul ideal creștin fiind desăvârșirea sau perfecțiunea ființei umane, toată atenția

40
trebuie să se îndrepte căt re sufletul copiilor, căci, așa cum spunea Comenius “numai inimile
curate care nu sunt încă pline de cugetări și obiceiuri lumești sunt cel mai bun teren pentru
Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, îngrijirea sufletului ca ideal evanghelic este identic cu idealul
pedagogic creștin, cuprins în cuvintele: “Fiți dar desăvârșiți, precum și Tatăl vostru din ceruri
desăvârșit este” (Matei 5, 8).

II.3. Buna educație a tinerilor și importanța ei pentru adevăratul creștin

Preocupările tinerilor în societatea de astăzi s unt foarte diferite. Modalitățiile de
petrecere a timpului liber, diversitatea mijloacelor de informare, alegerea prietenilor constituie
pentru tineri prilejuri de descoperire a unor modele și valori diferite, uneori contradictorii cu
învățătura creștină. Apare astfel riscul nerespectării poruncilor lui Dumnezeu și al căderii în
păcat.
Întrucât cantitatea de informație este foarte mare și puternic diversificată, propunând
și promovând valori, atitudini și comportamente diferite, tânărul creștin trebuie să d ispună de
voință și de criterii de selectare și de utilizare a acestora.
Învățarea creștină este sursa unor asemenea criterii de selcție, de prelucrare și de
evaluare a informațiilor.
În drumul către desăvârșire, fiecare tânăr caută, în familie, în școală sau în
comunitate, modele de comportament ca repere în formarea personalității lor. Alegeerea
modelului trebuie să aibe drept criterii valorile creștine și practicarea învățăturii creștine în
viața personală și în viața cu semenii.
Creștinismul este o rel igie a vieții și a bucuriei, biserica neinterzicând tinerilor
accesul la informare sau la distracție; ci încearcă să le dezvolte spiritul critic și capacitatea de
discernământ, după cuvinte le Sfântului Vasile cel Mare: “ Să studiați scrierile autorilor
profani, așa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu
încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cît le trebuie pentru
lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Și după cum atunci cân d culegem flori de trandafir dăm
laoparte spinii, tot așa și noi să împrumutăm atât cât este de folos și să ne ferim de ce este
vătămător.” (Omilia către tineri)
În creștinism distracțiile sunt considerate manifestări firești chiar necesare pentru om,
alături de odihnă și de activități religioase și sociale. Pentru tineri distracțiile pot fi considerate

41
prilejuri de socializare, de manifestare a sentimentelor dar și de consolidare a legăturilor de
solidaritate cu ceilalți, iar uneori chiar de înlăturare a plictiselii.
Pentru a nu fi considerate păcate, aceste modalități de distracție trebuie să se
desfățoare în conformitate cu învățătura creștină: să nu încalce poruncile lui Dumnezeu, să
exprime comunicarea cu semenii, să respecte perioadele de post și rugă ciune, să răspundă
deopotrtivă nevoilor trupului și sufletului.
Deoarece în adolescență raporturile dintre individ și mediu se schimbă considerabil,
influența factorilor de mediu au o foarte mare importanță asupra religiozității adolescentului.
Șanta susți ne că o influență hotărâtoare asupra specificității trăirilor religioase și asupra
credințelor religioase o au natura, familia, școala, societatea, profesia și nu în ultimul rând
Biserica94.
Adolescentul fiind condus pe de o parte de spiritul său critic, p e de alta parte de
avânturile sale de creație și independență, sub imboldul unei imaginații vii și a unei puteri de
gândire, dornică să -și încerce forțele, ia atitudine față de influențele mediului. Nu se
mulțumește să primească de -a gata ceea ce îi oferă, ba chiar îi impune mediul social. El
analizează, critică, respinge sau aprobă. Din această atitudine activă rezultă și influența
pozitivă mai redusă a mediului social asupra vieții lui religioase, decât era în copilărie.
Spiritul critic care îl stăpânește , îl face să vadă în orice influență externă exercitată fie prin
atmosferă, fie prin practicile și educația religioasă a mediului care îl înconjoară, un obstacol în
explicarea originală a credinței religioase. Aceasta este o împrejurare care face ca influe nța
negativă a mediului social să predomine în adolescență în raport cu copilăria și maturitatea95.
Mulți adolescenți își pun întrebarea „în ce cred?”, întrebare firească pe care și -o pune
fiecare tânăr adolescent într -un moment foarte crucial al existente i sale. Este un moment în
care acesta își conturează drumul vieții, în sensul descoperirii vocației, având un rol foarte
important, ceea ce va defini și traiectoria morală și spirituală a vieții. Răspunsurile la întrebări
precum și diferite soluții trebuie să le găsească, în primul rând, în atmosfera familiei, a școlii,
Bisericii, comunității. Un tratament expeditiv și inadecvat aplicat adolescentului, fie din
ignoranță, fie din ignorarea problemelor specifice vârstei, riscă să compromită definitiv
legătura sa cu familia, școala, Biserica, având consecințe morale dezastruoase toată viața.
Influența exercitată de familie asupra dezvoltării morale a adolescentului are un rol
determinant deoarece cele mai frecvente devieri caracteriale ale copiilor și delic te comise de

94 Cf. Gheorghe Șanta, Valori creștine în educația morală a adolescentului , Ed. Casa că rții de știință, Cluj
Napoca, 2004, p. 96.
95 Cf. Lionel Corbet, Funcția religioasă a psihicului , Editura IRI, București, 2001, p. 78.

42
aceștia au ca principal motiv carențele din sfera afectivă condiționate de un tratament educativ
adecvat sau nu, modul negativ al exemplului personal al părinților.
Un studiu elocvent în acest sens este cel făcut de „Barna Research Group”, car e, în
urma unui sondaj făcut pe adolescenți, au constatat că influența covârșitoare în viața lor o au
părinții. La întrebarea „Cine i -a format din punct de vedere spiritual?”, de șase ori mai mulți
adolescenți au spus că părinții, față de cei care au spus că anturajul. Cercetătorii în domeniu
susțin că este nevoie de o educație onestă și clară, deoarece adesea, sub masa unei religiozități
perfectiste se ascund mari tulburări, obsesii și complexe96.
Considerăm că educația religioasă, conduce tinerii spre ași consolida o scară de
valori personală, credința primită în copilărie devenind convingere proprie. În timpul
adolescenței factorul familial nu mai stăpânește religiozitatea individului, ci îi oferă
posibilitatea să și -o mențină și să și -o întărescă, dacă p redispozițiile lui religioase simt nevoia
unui suport extern pentru ași putea consolida credințele precum și atitudinile religioase.
„A nu face educație religioasă… e a proceda la o operație caracterizată de
infirmizarea sufletului, la a amputa ființa u mană de ceea ce are mai de preț”97. Adolescența
este o perioadă trăită extrem de dramatic de unele persoane. Este foarte bine cunoscută
expresia de „criză a adolescenței” care numește o stare de tulburare somatică, dar și
sufletească ce provoacă de multe or i probleme de ordin psihologic, conducând spre
hipersensibilizare, respingerea societății, izolare, neînțelegeri.
În egală măsură, se poate afirma că în această perioadă, pe lângă toate transformările
sale, adolescentul trece și printr -o criză religioasă, nu pentru că în adolescență s -ar diminua
sentimentul religios, ci pentru că adolescentul pleacă în căutarea adevărului, lovindu -se de
cenzura rațiunii, luând naștere îndoieli cu privire la Dumnezeu.
Vasile Coman98 identifică trei etape ale atitudinii adoles centului față de religie:
– etapa în care adolescentul încearcă să pătrundă în lumea supranaturalului și
trăiește comandamentele morale, etice și idealiste.
– etapa „conversiunilor” în care încep să se contureze crize și îndoieli religioase.
Astfel, apar ince rtitudini cu privire la existența lui Dumnezeu, predomină neliniștea și pe acest
fond ei pot trece de la o extremă la cealaltă.

96 Cf. Tudor R . Popescu, Familia și religia , Editura Științifică, București, 1964, pp. 121 -122.
97 Ioan Chirvasă, Educația creștină a tineretului , Editura Axa, Botoșani, 2002, p. 63.
98 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Și cuvântul trup s -a făcut…, p. 313.

43
– etapa în care criza se temperează și se definesc atitudinile față de religie.
Fiecare adolescent are propria credință și concepț ie cu privire la Dumnezeu, acest fapt
asigurându -i liniște și mulțumire interioară99.
Deși parcurge acest traseu sinuos al îndoielilor, al neliniștilor față de religie,
adolescentul nu este străin de sentimentele religioase, dovadă fiind faptul că după aces te stări
cei mai mulți își recapătă credința.
De aceea, pentru a ajuta adolescentul să depășească această stare de incertitudine este
necesară educația religioasă, educație care „spre deosebire de alte obiecte de studiu, se
adresează în special inimii, mai puțin gândirii” deoarece „rațiunea, oricât ar fi de valoroasă,
este și ea o slugă și nu un stăpân”100.
Educația religioasă începe în primul rând în familie, de la vârstele fragede, odată cu
„preistoria biografică a individului”, așa cum afirmă Vasile Băncil ă (1994), acest lucru fiind
important deoarece copilul este maleabil și poate fi format. Faptul că primele cunoștințe
despre religie sunt aflate încă din mica copilărie nu înseamnă că la vârste mai târzii este
imposibilă educarea religioasă, nefiind niciod ată prea târziu ca omul să se preocupe de
sufletul său.
Familia joacă un rol foarte important în deschiderea drumurilor spre religie, având nu
numai „datoria de a asigura condițiile materiale de dezvoltare a copiilor, ci și obligația de
cultivare spiritua lă a acestora, de împlinire a personalității”.
Apoi, copilul învață religia la școală. În adolescență, tânărul începe să își pună mai
multe probleme, are mai multe întrebări cu privire la creație, la evoluția omului, întrebări care
încep să îl nelinișteas că. De aceea, el caută să afle adevărul de la profesorul de religie,
persoana care pe baza studiilor teologie este în măsură să îi dea explicații.
Din păcate însă, epoca modernă își pune amprentele și stabilește limite și cu privire
la moralitate. Nu toat e familiile își mai cresc copiii în spirit religios. „Mamele de odinioară,
chiar când erau simple țărănci, știau să pună pe buzele pure și fragile ale copiilor, cristaline
cuvinte sacre, știau să aprindă în ochi irizări de vis și de lumină pentru feeria al tei lumi și să
picure în candoarea sufletului mari seriozități și gânduri prea curate”101.
Azi, timpul se grăbește și nu lasă loc decât pentru grija de bunăstare materială, în
felul acesta părinții fiind de multe ori absenți din viața copiilor. Însă, există și familii care
respectă învățătura creștină și care transmit și copiilor aceste valori. Cu toate acestea, fiecare

99Cf. Ibidem , p. 65.
100Cf. Ibidem , p. 66.
101 Simion Asandei, Omul, știința și religia , Editura Militară, București, 1985, p. 114 .

44
alege drumul care i se pare potrivit pentru el. Unii dintre adolescenți aleg să respingă
învățătura Bisericii, iar alții, dimpotrivă, se reg ăsesc în ea.
Primii se consideră atei, în felul acesta având sentimentul că sunt mai independenți.
Însă, dacă sunt născuți și crescuți în credința creștină, ei nu pot fi atei deoarece „omul este
numai virtute”102.
Majoritatea autorilor sunt de acord că medi ul familial va rămâne și în această
perioadă agentul educativ deosebit care transmite adolescentului ideile, valorile și conceptele
fundamentale ale societății. Datorită importanței socializării în familie, se consideră că
educația morală a adolescentului în familie se fundamentează pe modelul relațiilor dintre
părinți și pe cel al relațiilor dintre părinți și copii, precum și de stilul educativ al părinților.
Declinul moral și spiritual al adolescentului, conduce la reducerea semnificativă a
implicării fa miliei în devenirea morală a copiilor. Toate acestea deoarece familia a suferit o
mutație profundă de -a lungul timpului, valorile creștine nemaiavând o importanță foarte mare.
Cu toate acestea, factorul familial în timpul adolescenței nu mai stăpânește rel igiozitatea
individului, ci în cel mai bun caz îi oferă posibilitatea să și -o mențină și să și -o întărească dacă
este nevoie103.
În zilele noastre sunt tot mai evidente manifest ǎrile conform cǎrora declinul moral și
spiritual conduce la reducerea semnificat ivǎ a implicǎrii familiei în devenirea moralǎ a
copiilor și adolescenților. Autorii susțin că se poate observa cu siguranță un refuz permanent a
lui Dumnezeu în viața familiilor moderne, acest lucru având consecințe asupra gândirii,
culturii și a întregii vieți de familie.
Desigur c ǎ toate acestea se reflectǎ asupra dezvoltǎrii sentimentului religios al
adolescentului. La toate acestea se adaug ǎ și faptul c ǎ este în atitudinea adolescentului de a se
revolta contra practicilor religioase deoarece acesta nu vede în ele decât niște forme f ǎrǎ rost,
care contrariaz ǎ directiva de trǎireinterioarǎpsihicǎ, caracteristicǎ acestei perioade. Tendin ța
sa de libertate a gândirii și a acțiunii este constrâns ǎ deoarece intervin regulamentele școlare,
autoritatea familiei etc., acest lucru ducând la o revolt ǎ asupra tuturor practicilor ce i s -au
impus. Atitudinea smerit ǎ și religioas ǎ a adolescentului nu se datoreazǎ convingerii, ci mai
degrab ǎ a obi șnuinței și respectului faț ǎ de pǎrin ți și bunici.
Școala reprezint ǎ un fa ctor instituțional deosebit de important, având un caracter

102Ibidem , p. 116.
103 Cf. Tudor R . Popescu, Familia și religia , Editura Științifică, București, 1964, p. 126.

45
programat, planificat și metodic, realizeaz ǎ formarea personalitǎ ții morale a ființei umane104.
Activitatea educativ ǎ se desfǎ șoarǎ pe baza respectǎrii unor principii și metodologii
psihopedagogice clare, având o ritmicitate progresiv ǎ întru devenirea moralǎ.105 Acest autor
susține că mediul școlar cu atmosfera lipsit ǎ de religiozitate, cu practicile religioase
îndeplinite din constrângerile și cu educația religioas ǎ prea pu țin asimilat ǎ de adolescen ți are
o influenț ǎdefavorabilǎ asupra religiozitǎ ții. Înv ǎțǎmântul religios, care în majoritatea
cazurilor se m ǎrgine ște la înmagazinarea de cunoștințe, nu întotdeuna în concordanț ǎ cu
datele celorlalte materii, știința sub toate formele ei, prin caracterul ei antibiblic sunt elemente
care contribuie la sl ǎbireareligiozitǎ ții adolescentului.
În ceea ce privește atmosfera școlară, arată în adolescență, spre deosebire de
copilărie, un început pronun țat de influen ță negativă. Explicarea acestui fapt se poate da tora,
în primul rând, atmosferei indiferente sau nereligioase din clasele primare și în îndoielile care
apar în atitudinea personală a subiectului.
Mulți dintre părinți transferă responsabilitatea educației religioase școlii, considerând
că nu mai este de datoria lor pentru a -i îndruma religios, deoarece școala poate să
îndeplinească această sarcină cu o mai mare ușurință. Părinții și profesorii de religie trebuie să
meargă mână în mână și în procesul învățământului religios. Recomandarea dată părinților
este de a fi cei dintâi care ajută adolescentul să îmbrățișeze religia, școala fiind doar un ajutor
al acestora. Așadar educarea și îndrumarea religioasă a copiilor nu trebuie să înceteze acasă
nici după ce aceștia încep să meargă la școală, și ea nu poate avea reușită deplină decât atunci
când se desfășoară continuu în casa părintească.
O altă influență este aceea a practicilor religioase, deoarece aceștia sunt constrânși să
participe la anumite ritualuri religioase, acest lucru slăbind religiozitatea adole scenților, având
în vedere că obligativitatea este insuportabilă chiar și pentru cei care au o trăire religioasă
intensă.
Influența celorlalte materii de studiu au o importanță semnificativă asupra
sentimentului religios la adolescent. Spiritul său critic , dorința de a vedea adevărata natură a
problemei, căutarea adevărului, îl apropie pe adolescent din ce în ce mai mult de știință și de
filosofie. Există o mare diferență între ceea ce se predă la ora de religie și ceea ce învață
adolescentul la biologie, geografie, fizică, chimie etc. Aceste lucruri îi derutează pe
adolescenți și nu fac decât să îi adâncească din ce în ce mai mult în neliniștea sa sufletească.

104Cf. Pr. Prof. Anton Anghelescu, Psihologia religioasă a copilului și adolescentului cu aplicații la
învățământul religios , Editura Atelierele Tip ografice “Presa”, Brăila, 1939, p. 141.
105Cf. Ibidem , p. 145.

46
Mediul bisericesc este acela care întreține în cea mai mare măsură religiozitatea
adolescentulu i. Biserica, în calitate de structură organizatorică particulară, va veghea prin
reprezentanții săi la păstrarea coerenței dogmatice și sacramentale, la gestionarea
corectitudinii învățăturii, la transmiterea acesteia în comunitatea de credincioși și la re alizarea
serviciilor curente106.
Este de datoria părinților să îndemne proprii copii să meargă la Biserică, să aibă un
comportament adecvat și să asculte cu atenție mesajul slujbei. Unii părinți au pretenția ca,
copiii lor să meargă la Biserică, deși ei nu fac acest lucru, oferind o educație religioasă foarte
greșită.
Din toate acestea reiese faptul că atât familia, cât și școala și Biserica au un rol
deosebit de important asupra formării bunei educații a tânărului creștin .

106Ibidem , p. 146.

47

Capitolul al III -lea

Predica Sfântului Vasile cel Mare în actualitate

III.1. Opera și învățătura Sfântului Vasile cel Mare și importanța lor pentru
literatura creștină de astăzi

Pedagogia creștină conștientizează și susține libertatea umană în progresu l spiritual
permanent spre Dumnezeu. „Modelul mentorului spiritual contribuie, în mod decisiv, la
ancorarea personalității umane în speranța mântuirii, idealul ontologic suprem.
Istoria bisericească și cultură, spiritualitatea creștină și umanismul confir mă, de
aproape șaisprezece secole, contribuțiile excepționale ale Sfântului Vasile cel Mare la
promovarea educației pe criterii axiologice spirituale.
Abordarea complexă și competentă a misiunii sale sacerdotale pe cele trei coordonate
spirituale: ascetică , teologico -liturgică și pastoral -filantropică certificș acordarea apelativului
„cel Mare”, chiar de către contemporanii săi ”107.
Ca Apostol al Ortodoxiei și mesager al Sfintei Treimi, ca Părinte al monahismului, al
Liturghiei ortodoxe și al filantropiei in stituționalizate, dar și ca promotor al progresului social
și moral, prin cultivarea umanismului spiritual și afirmarea educației integrale, profane și
religioase, Sfântul Vasile constituie modelul de pedagog creștin, prin excelență.
Referindu -se la scopul vieții sale, el însuși se confesează: „niciodată n -am urmărit
altceva decât adevărul și mântuirea”108.
Educația, în concepția inspirată a marelui ierarh, realizează conlucrarea divino –
umană, reflectată în comuniunea interpersonală. „Sfântul Vasile cel Mare argumentează
concordanța dintre știință și religie, dintre cultura profană și cea creștină, prin evidențierea
Revelației naturale, care se manifestă în ființa umană, datorită chipului divin. Dar din cauza
afirmării libertății ca renunțare la comuniunea pa radisiacă, s -au menținut doar anumite reflexe
ale armoniei primordiale ”109. Sfântul Vasile cel Mare s -a remarcat în istoria Bisericii și a
umanității prin stabilirea criteriului soteriologic, de selecție și transfigurare a culturii profane ,
orientate spre Re velația divină.

107 Carmen Maria -Bolocan, Strategii (principii) didactice … , p. 209.
108 Sfantul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh. Epistole, Epistola 245, p. 514 apud Ibidem .
109 Ibidem .

48
Printr -un limbaj abundent intuitiv, care relevă erudiția și spiritualitatea sa, marele
ierarh valorizează educația profană: „după cum însușirea proprie a unui pom este de a face un
fruct bun și frumos, dar și frunzele care se mișcă pe ramu ri dau pomului, oarecare podoabă,
tot așa și cu sufletul: fructul lui este, mai cu seamă, adevărul, dar nu -i lipsit de frumusețe,
dacă-i împodobit cu înțelepciunea profană, așa precum frunzele oferă fructului inveliș și
înfățișare frumoasă.
Pedagogia Sfânt ului Vasile cel Mare decurge din dragostea creștină, care se
concretizează în abordarea integrală a principiilor didactice. „Astfel, între mentorul spiritual și
ucenic, există o permanentă conlucrare (evidențiată de principiul învățării active și conștient e
și al asigurării conexiunii inverse) spre motivația spirituală a învățării (principiul motivației).
Progresul spiritual implică preocuparea permanenta și organizată a pedagogului (principiul
învățării temeinice și al sistematizării și continuității cunoș tințelor). De asemenea, Sfântul
Vasile relevă importanța suportului informativ -educativ, accesibil și intuitiv, prin
expresivitatea lingvistică a operelor parenetice, cu predilecție ”110.
Dar ortodoxia trebuie să se manifeste în ortopraxie. Virtuțile exegetic e ale marelui
ierarh se remarcă în realizarea concordanțelor biblice, prin care evidențiază principiul
îmbinării teoriei cu practica: „mărturisirea dreaptă a credinței, dacă nu -i însoțită de fapte bune
nu ne va putea recomanda înaintea lui Dumnezeu.
Model ul Sfântului Vasile dăinuie în istorie prin acest caracter inspirat al pedagogiei
sale, de care atât educatorul, cât și educatul beneficiază prin operele sale. Prezența Sfântului
Vasile în ora de religie implinește haric procesul educativ. Lecțiile de viaț ă ale marelui ierarh
transcend timpul redactării lor, adresându -se întregii umanități, pentru care se consideră
responsabil în fața lui Dumnezeu. El realizează, astfel, un învățământ universal, în care se
oferă ca pedagog tuturor celor care consimt să trăi ască spiritual: „e nebiruit dorul celor care
pot să învețe ceva folositor, iar sufletul celor care doresc să se instruiască este liber de orice
împotrivire”111.
Despre teologia Sfântului Vasile cel Mare s -a scris mult. Ca și ceilalți doi părinți
capadocieni, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Grigorie de Nyssa, ca și Sfântul Ioan
Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare a fost o personalitate formativă și dătătoare de ton în
viața și teologia Bisericii Răsăritului. Analiza pe care o realizăm în acest subcapit ol este
legată de concepția Sfântului Vasile cel Mare despre Tradiția dinamică și cea statornică a
Bisericii, având ca etalon Sfânta Liturghie.

110 Ibidem , p. 210.
111 Ibidem .

49
Sfântul Vasile a văzut și a trăit învățătura de credință prin intermediul Liturghiei și a
practicii liturgice. Biserica a primit datul Tradiției apostolice și a știut să îl pună în valoare în
cultul ei, care până în secolul IV purta amprenta improvizației. Primul lucru pe care îl
chestionăm aici este cel al posibilității improvizării și modificării de către un epis cop a unui
text euharistic la sfârșitul secolului IV. Sfântul Vasile cel Mare nu dă în întreaga sa operă nici
o trimitere la textul anaforalei din vremea sa, dar diferitele referințe cu caracter liturgic care
apar în lucrările sale mărturisesc despre o oar ecare fluiditate și oralitate a cultului creștin din
acea perioadă.
Sigura trimitere directă referitoare la Sfânta Euharistie este Epistola 93, în care
Sfântul Vasile scrie patricienei Cezaria referitor la deasa Împărtășanie și la posibilitatea
păstrării ei datorită vremurilor de persecuție chiar în casa fiecăruia dintre creștini.
La începutul tratatului său Despre Sfântul Duh scris în jurul anului 373, Sfântul
Vasile indică motivul care l -a determinat să redacteze această lucrare: „Nu de mult, pe când
mă rugam cu poporul și aduceam laudă lui Dumnezeu Tatăl în două feluri, și anume o dată cu
Fiul împreună cu Sfântul Duh, iar altă dată prin Fiul în Duhul Sfânt, ne -au acuzat unii dintre
cei de față că am fi folosit cuvinte străine și contradictorii”112.
După cu m se poate observa, Sfântul Vasile este acuzat aici de inovații cultice cu
implicații dogmatice. Adversarii Sfântului Vasile vedeau în folosirea în doxologie a diferitelor
prepoziții ca pe un indiciu a diferenței de natură între Persoanele Sfintei Treimi. Marele
părinte capadocian va arăta că Sfânta Scriptură folosește fiecare din aceste prepoziții la fiecare
din cele trei Ipostasuri divine, fără însă a sugera o diferență de ființă între ele.
Folosirea alternativă a celor două doxologii de către episcopul l ocului denotă
fluiditatea și oralitatea existentă în cult, fapt care a și făcut ca acuzația să fie adusă pe motiv
de inovații teologice, iar nu pe motiv de inovații liturgice.
Sfântul Vasile s -a implicat mult în lupta împotriva arianismului și pentru apăr area
mărturisirii de credință de la Niceea (325), a consubstanțialității Fiu lui cu Tatăl și cu Sfântul
Duh. Apologetica sa va cunoaște însă un mod nou de expresie în încercarea de combatere a
ereziei pnevmatomahe. Conștient că problema celei de a treia Per soane a Sfintei Treimi era
insuficient cercetată, nefiind astfel oportun să se folosească la adresa ei termeni standard,
consacrați, precum „ omousios”, pentru menajarea celor slabi în credință și care de curând
abia acceptaseră acest termen referitor la P ersoana Fiului, Sfântul Vasile apelează la formule

112 Lect. Univ. Dr. Ciprian Streza, Cherigma și dogma în gândirea Sfântului Vasile cel Mare , în Anuarul
Academic, al facultății de teologie “Andrei Șaguna”, serie nouă, Anul IV(XXIX), Editura Universități i “Lucian
Blaga”, Sibiu, 2003 – 2004, p. 322.

50
liturgice, care doxologic să sugereze deoființimea și egalitatea celor trei Persoane ale Sfintei
Treimi. Aceasta poziție moderată a sa va fi atacată din două părți: pe de o parte, de către
pnevmatomahi, ca re în mod constant negau formularele euhologice cu implicații dogmatice
prin care se mărturisea consubstanțialitatea celor trei Ipostasuri divine, iar pe de altă parte, de
către ortodocșii „fervenți”, care acuzau lipsa unei mărturisiri clare din partea Sfâ ntului Vasile
a dumnezeirii Sfântului Duh și a omousianității Lui cu Tatăl și cu Fiul. Sfântul Atanasie și
Sfântul Grigorie de Nazianz vor lua apărarea prietenului lor arătând ca poziția lui moderată
era o adaptare „iconomică” la situația critică prin care trecea Biserica atunci: el s -a făcut slab
cu cei slabi ca pe cei slabi să îi câștige (I Cor. 9, 22).
Sfântul Vasile a folosit alternativ aceste două doxologii cu un scop vădit apologetic
și didactic, putând face acest lucru deoarece oralitatea formularelo r euhologice la sfârșitul
secolului IV permiteau improvizația. Dat fiind faptul că era posibilă improvizația în cult,
abaterile de la tradițiile cultice ale Bisericilor locale, riscau să fie clasificate drept “inovații ”.
În Epistola 207 către clerul din Ne ocezareea Sfântul Vasile răspunde acuzației că ar introduce
o inovație în cult prin “modul nou în care se cântau psalmii și în care se cântau melodiile
glasurilor bisericești”, indicând faptul că “obiceiurile locale care predomină azi în toate
Bisericile l ui Dumnezeu sunt asemănătoare și se armonizează între ele.” Într -un cuvânt
“inovațiile locale” ale fiecărei comunități trebuiau să se înscrie în cadrele generale ale tradiției
cultice bisericești străvechi apostolice113.
În alt pasaj din tratatul „Despre Sfâ ntul Duh” autorul subliniază faptul că inovația de
care este acuzat este de fapt însușirea și folosirea unei vechi expresii ce a fost întrebuințată din
vechime în cultul Bisericii, iar accentul pus pe importanța tradiției orale în transmiterea și
păstrarea formularelor euhologice indică cadrele generale în care improvizația putea să aibă
loc: „Împ otriva afirmației că doxologia «împreună cu Sfântul Duh » este fără mărturii și
nescrisă, aceasta o spunem: dacă nimic nescris nu este acceptat, atunci să nu fie pr imită nici
această doxologie: dacă însă majoritatea Tainelor pe cale nescrisă s -au încetățenit la noi,
atunci alături de celelalte multe vom accepta și pe aceasta. Cred că este apostolic ca cineva să
stăruie în tradițiile nescrise”114.
„Dacă însă trebuie să vorbesc despre mine însumi, eu păstrez această expresie ca pe o
moștenire părintească, căci am primit -o de la un bărbat care a petrecut mult timp în slujba lui
Dumnezeu. Căutând eu însumi să aflu dacă unul dintre bărbații fericiți de demult au folosit

113 Ibidem, nota 8., p. 323.
114 Ibidem.

51
acești termeni controversați de acum, am găsit mulți, pe care vechimea lor îi face vrednici de
crezare…..”115.
Pasajul clasic din tratatul Despre Sfântul Duh în care autorul chestionează
posibilitatea fundamentării practicilor liturgice pe tradiția nescrisă a Bi sericii și a improvizării
în cult este cel din capitolul 27, 66: „Cuvintele epiclezei rostite la sfințirea pâinii, Sfintei
Euharistii și a potirului binecuvântării, cine dintre sfinți ne -a lăsat -o în scris? Căci noi nu ne
mulțumim doar cu acelea pe care Ap ostolul sau Evanghelia le amintește, ci rostim și înainte și
după și alte cuvinte, pe care leam primit din tradiția nescrisă, ca având mare putere și
însemnătate la săvârșirea Tainei”116.
Este evidentă aici distincția unică în teologia ortodoxă pe care Sfânt ul Vasile o face
în acest capitol 27 între învățăturile pe care Biserica le -a moștenit pe cale scrisă și între cele
pe care le -a primit prin Tradiție de la Sfinții Apostoli, între kerigma (predica apostolică),
mărturisirea oficială și publică a adevărului de credință creștin, și între dogmă, învățătura
tainică nescrisă, experiența de veacuri a Bisericii, păstrată în tăcere, sesizată și trăită de către
creștini în cultul divin.
Cuplul acesta kerigma – dogma este esențial în teologia Sfântului Vasile, fără d e care
nu poate fi corect sesizată pnevmatologia sa. Ghidat de o fină și distinsă gândire teologică,
marele părinte capadocian a făcut distincția între nucleul, miezul adevărului creștin și
exprimarea lui în concepte teologice. Dogma este însăși viața Bise ricii, este adevărul tainic ce
îl conține și care nu se propovăduiește, pe când kerigma este mărturisirea și definirea sinodală
a adevărurilor de credință, care este supusă evoluției istorice, pasibilă de îmbunătățiri și
aprofundări. Dogma are la Sfântul V asile alt înțeles față de cel consacrat în limbajul teologic,
care definește dogma ca fiind învățătura definită și precizată a Bisericii.
Dogma este tradiția liturgică ecclesială cu învățăturile de credință tainice ce le
cuprinde, transmisă de la Apostoli prin Tainele Bisericii (en misterio), iar kerigma este
formularea mărturisirii de credință prin care se încearcă definirea și precizarea învățăturii
Bisericii pe înțelesul tuturor.
Expresia „en misterio” a fost aleasă de Sfântul Vasile pentru a introduce o enumerare
a Tainelor pe care le va menționa ca alcătuind învățătura tainică a Bisericii, a acelor acte
liturgice prin care se comunică pleromei ecclesiale în chip tainic și nevăzut harul dumnezeiesc
„Altceva este dogma și altceva este kerigma. Despre una se tace, despre cealaltă se

115 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh , în „PSB” 12, p. 79.
116 Ibidem , p. 79.

52
propovăduiește în public. O formă de tăcere este și obscuritatea de care se folosește Scriptura,
îngreunând înțelegerea dogmelor în folosul cititorilor”117.
Se pare astfel că majoritatea formularelor euhologice erau nescrise, iar săvârșitorul
Sfintelor Taine improviza într -un cadru dat, folosindu -se de tainicul tradiției apostolice
„dogma” pentru a exprima în manieră personală în textul anaforalei ceea ce din totdeauna
Biserica a experiat.
Disciplina impunea ca învățătura tainică, nescrisă a Bisericii, să fie păstrată cu
sfințenie în tăcere: „Nu am fost oare bine învățați din această nepropovăduită și ascunsă
învățătură, pe care în modestă și lipsită de griji tăcere părinții noștri au păstrat -o, că cinstea și
sfințenia Tainelor prin tăcere se păstrează? Ceea ce nu au voie nici măcar să vadă cei
neinițiați, cum ar putea fi potrivit ca triumfător prin scrieri acestora ca învățătură să li se
propovăduiască?”118
Acest fapt nu exclude însă posibilitatea existenței și a unor formulare euholo gice
scrise la sfârșitul secolului al IV -lea, uzitate fiind în paralel cu cele reținute doar prin tradiția
orală.
În alt pasaj din tratatul său despre Sfântul Duh, marele părinte capadocian pare să
cunoască un formular liturgic deja fixat în scris din seco lul al III -lea și pus sub autoritatea
Sfântului Grigorie Taumaturgul († 270): „….la ceea ce el, Sfântul Grigorie Taumaturgul, a
lăsat Bisericii nu s -a mai adăugat nici un act liturgic, nici un cuvânt, nici vreun oarecare rit
tainic. Multe din cele ce se să vârșesc de către ei par să fie incomplete din cauza vechimii
compunerii lor; căci nu au permis cei care au condus ca urmași ai lui Grigorie, Bisericile ca
lucruri care după el au apărut să fie preluate spre adăugire”119.
Dacă Sfântul Vasile se referă aici la un formular euhologic deja fixat în scris ar putea
fi pus sub semnul întrebării, datorită accentului mare pe care îl pune în întreaga sa operă
asupra caracterului oral al transmiterii și păstrării textelor liturgice. Astfel, ar putea fi vorba
aici de o „f ixare” în Tradiție impusă de personalitatea Sfântului Grigorie Taumaturgul, care a
făcut ca inovații liturgice cu implicații dogmatice să nu fie acceptate, însă faptul că începând
din prima jumătate a secolului al III -lea pot fi întâlnite formulare liturgi ce fixate deja în scris,
cum este Tradiția Apostolică a lui Ipolit, în care se precizează în mod clar faptul că episcopul
nu era obligat să urmeze formularul euhologic scris existent la acea, vreme, ci putea să
improvizeze, rămânând în cadrele învățăturii ortodoxe, pledează pentru posibilitatea existenței

117 Ibidem , p. 80.
118 Ibidem.
119 Lect. Univ. Dr. Ciprian Streza, art. cit ., p. 326.

53
concomitente în epoca Sfântul Vasile atât a unor formulare liturgice fixe, „model” după care
se ghida episcopul în săvârșirea Liturghiei, cât și a unei libertăți de improvizare în actul de
celebrare a Sfin tei Euharistii, libertate care, o dată cu trecerea timpului, va fi treptat redusă
până în secolul al VI -lea, când mai toate anaforalele au fost așternute în scris „Iar episcopul să
mulțumească, așa cum am spus mai sus. Nu este absolut deloc necesar ca el s ă rostească
aceleași cuvinte pe care noi le -am reprodus, ca și cum s -ar sili să recite din memorie, aducând
mulțumire lui Dumnezeu; dar să se roage fiecare după cum poate. Dacă cineva este în stare să
se roage destul de mult și să rostească o rugăciune sol emnă, este un lucru bun. Dar dacă
cineva, când se roagă, spune o rugăciune scurtă (măsurată, limitată), să nu fie împiedicat,
numai ceea ce rostește să fie cu adevărat ortodox” (Ipolit, Tradiția Apostolică, 9, 3 -5)120.
Astfel, Novella 137 a lui Iustinian din anul 565 prevede pentru candidații la rangul de
episcop obligativitatea de a memora și a reda textul anaforalei în prezența ierarhilor care
urmează să săvârșească hirotonia121.
Contribuția majoră a Sfântului Vasile la formularea dogmei despre Sfântul Duh
constă în stabilirea unei comuniuni nedespărțite între Duhul și celelate persoane Treimice, o
uniune veșnică datorită comunității substanței. Duhul Sfânt este deci unul din Ipostasurile
Sfintei Treimi, fiecare fiind u nic, Unul câte Unul. De aceea putem să mă rturisim
particularitatea Persoanelor fără a afecta unitatea substanței deoarece nu sunt trei Ipostasuri,
principii, ci un singur principiu căci trebuie păstrat specificul fiecărei Persoane. Este, așadar o
singură substanță și trei Ipostasuri. Acest lucru se relevă în modul cel mai concret în lucrarea
Dumnezeuirii față de lume căci Tatăl a creat -o, Fiul a mântuit -o, iar Duhul Sfânt o sfințește.
Dar lucrarea Duhului Sfânt nu este niciodata separată ce a celorlalte Două Persoane ale Sfintei
Treimi.

III.2. Sfatur i actual e ale Bisericii pentru educația religioasă a tinerilor

Religia este inima vieții omului. Dimensiunea sfințitoare îl determină să -și asume
responsabilități nu numai în ceea ce privește persoana sa, ci și în raport cu semenii. De vreme
ce desăv ârșirea persoanei umane este legată de sfințenie, omul se va strădui permanent să se
apropie de modelul divin uman, adică să elimine treptat animozitățile, violențele.
„Cel care participă la viața liturgică cu conștiința prezenței hristice își va asuma li ber
consimțit valorile unanim acceptate. Așa devine omul mai răbdător, mai tolerant, mai

120 Ibidem.
121 Ibidem , p. 327.

54
cumpătat, mai iertător, mai altruist, și cu iubire până la jertfă în raport cu persoanele aflate în
suferințe. Cei care consideră Sacrul drept valoare supremă, sunt re cunoscuți în viața cotidiană
ca fiind oameni ai lui Dumnezeu ”122.
Cu toate că religia comportă astăzi un caracter plurietnic și multiconfesional, ea oferă
o bază educativă înainte de perioada școlarității (în familie, în Biserică). În toată istoria
omenirii, instituțiile religioase au reprezentat un loc de alfabetizare,un spațiu al cărții. Religia,
prin perspectiva sa transcendentă și soteriologică îl ajută pe tânărul societății contemporane
să-și modeleze conduita, comportamentul, să -și transfigureze energia renunțând la plăcerile
efemere, în beneficiul bucuriilor spirituale.
Cultura, în absența cultului este un palier al vieții care își neagă originile. Cultura în
relație cu cultul este creatoare de valori (ex: L.V. Bethoven). Relația dintre ele este
asemănă toare relațiilor familiale (vezi etimologia termenului cultură). Alte ex: Pitagora (cel
care a introdus numerele în matematică), era un om religios123.
Primele Universități medievale au fost înființate de clerici, iar una dintre Facultăți a
fost Teologia. Ex : Universitatea din Bologna, sfârșitul sec al XI -lea, început de secol XII; dar
și cea mai cunoscută Universitate de la Paris – Sorbona – (numele vine de la Robert de Sorbon
– canonist). Pe frontispiciul de la Oxford scrie „Deus iluminatio mea est”124.
Majori tatea creatorilor de opere teoretice au fost clerici sau persoane de formație
teologică.
Avem exemplele lui Anselm de Canterbury, frații Bacon, Comenius (toți clerici),
Hegel (a studiat teologia la Tubingen), Kant, Scheling; Simion Mehedinți (seminarist). Sunt și
persoane cu formație teologică dar care și -au renegat -o: Lucian Blaga.
Rolul cultural al religiei a fost evidențiat și de T. Vianu în „Introducere în Teoria
Valorilor” (București, 1945). Gânditorul român a lăsat o precizare definitorie pentru rapor tul
religie – cultură. El amintea de necesitatea valorilor morale, artistice, economice, juridice în
viața omului, dar și a celor religioase. Cele menționate anterior le considera a fi integrabile,
iar cele religioase – integrative. După Tudor Vianu, valor ile religiei oferă o punte, un arc de
boltă, dând sens celorlalte valori.
Pentru virtuțile promovate de învățăturile religioase, membrii societății înțeleg
relațiile cu concetățenii din perspectiva relațiilor dintre Hristos și cei aflați în nevoi (leproșii ,
slăbănogii, orbii, demonizații, desfrânații). Religia nu exclude viața socială ci oferă motivații

122 Constantin Cuc oș, Educația Religioasă – conținut și forme de organizare , Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 1995, p. 45.
123 Cf. Pr. I. Naclad, Educația religioasă în cadrul slujirii preoțești , Biblioteca F.T.O.B., 2004, p. 33.
124 Pr. Vasile Gordon, Biserica și Școala , Ed. Christiana, București, 2004, p. 71.

55
și convingeri în direcția lucrării actelor de milostenie, de întrajutorare. Familia creștină este
factor de armonie în societatea contemporană.
În viața soc ială vocea discretă a creștinilor se rezumă la orthopraxie (mărturisirea
dreptei credințe prin fapte).
Religia este necesară în societățile actuale și pentru că dezamorsează
comportamentul violent al microgrupurilor (sub masca religiei se ascund de multe o ri și
interese materiale – a se vedea cazul musulmanilor – jihadul).
Religia are și un rol psihologic, de echilibrare a ființei umane. În general, oamenii
necredincioși sunt în afara harului și atunci sunt predispuși la tot felul de acte125.
Religiozitatea e ste un fenomen multidimensional care are multe implicații în planul
vieții sociale, dar mai ales individuale. Religiozitatea poate fi privită din punctul de vedere al
manifestărilor externe sau din punctul de vedere al conținutului credințelor individuale și al
influenței pe care acestea le exercită asupra alegerilor pe care le face individul.
Religia este o necesitate psihologică deoarece omul aspiră spre infinit, spre
Dumnezeu. Sentimental religios este un sentiment aparte, nu este numai de natură
sentime ntală, intelectuală sau volițională, ci este o sinteză a tuturor sentimentelor. Religia
este un fapt divin necesar, omul descoperindu -se în religie126.
Trăirea religioasă nu este altceva decât ceea ce omul simte, gândește și manifestă față
de lumea suprana turalului, în anumite momente, cu anumite ocazii. Spre deosebire de alte
instituții care promovează valorile, religia ca instituție vizează omul în totalitatea sa.
Aspectele majore pe care religia le are în vedere sunt originea și mai ales finalitatea omul ui.
Omul trebuie să aibă o justificare a existenței sale și să -și îndeplinească sensul
existențial. Formația religioasă constituie mijlocul și condiția pentru împlinirea idealului
vieții, iar formarea, instruirea se realizează prin educație, ceea ce cores punde stării lăuntrice a
omului spre desăvârșire.127
Religia ca fenomen psihic conduce spre formularea unui ideal sfânt, religios, care
caracterizează viața întreagă, în el sintetizându -se conștiința supremă a binelui, adevărului și
frumosului, astfel, sub i nfluența acestor valori transcendente, adolescentul devine religios,
deoarece simte că aparține unei lumi suprasensibile, unitatea tuturor valorilor într -o valoare
supremă, transcendentă, făcând -o valoarea religioasă.

125 Cf. Ibidem , p. 72.
126 Cf. Ibidem , pp. 17 -18.
127 Cf. Gheorghe Șanta, Valori creștine în educația morală a adolescentului , Ed. Casa cărții de știință, Cluj
Napoca, 2004, p. 39.

56
Viitorii tineri sunt produsul școlii de astăzi care a devenit laicizată și din care valorile
religioase au dispărut în dezvoltarea secularizată a societății actuale. De aceea pentru
atingerea scopului armonizării societății noastre și orientarea tinerilor către Biserică și
Dumnezeu este nevo ie de formarea și consolidarea educației religioase încă din primii ani de
viață.
Factorii implicați în educația religioasă sunt: catehetul, catehumenul , înțeles azi ca
subiect al educației religioase. Biserica care o organizează și în care se realizează r elația
sinergică cu Divinitatea, și anumite comunități sociale care constituie cadrul în care ea se
realizează. În special familia, școala, mediile monastice. Mijloacele educației religioase
creștine sunt:
1. rugăciunea și meditația religioasă – individual ă sau colectivă, cea din urmă
încununată cu Liturghia catehumenilor. Prin urmare „între sentimentul religios și rugăciune
este o legătură intimă, organică. Mireasma este rugăciunea, credința este smirna care arde pe
altar; când credința este aprinsă, de pa altarul sufletului se ridică spre cer rugăciunea, ca o
esență a sufletului, fragment de voință idealizată, elan de spirit eliberat, undă de spiritualitate
pură. smerenie de penitență sau efuziune de adorație și recunoștință, strigăt de ajutor și de
izbăvi re, sau mărturisire de resemnare și adeziune”128; Rugăciunea este piscul sau culmea
vieții și a desăvârșirii, măsura apropierii sau depărtării noastre de Dumnezeu, izvorul vieții și
al iubirii. Rugăciunea este ambianța duhovnicească, locul și starea în care Dumnezeu își
revarsă dragostea Sa asupra noastră, sub forma darurilor. Ea este, din punct de vedere
duhovnicesc, starea culminantă a umanității. De darul îndumnezeirii după har sau după
lucrare, omul nu se învrednicește în starea culminantă a rugăciunii, c ăci toate darurile
duhovnicești de care se poate împărtăși firea umană, inclusiv desăvârșirea, sunt daruri pe care
Dumnezeu le revarsă asupra credinciosului în stare de rugăciune129.
2. deprinderile morale, în forma lor moral -religioasă : Poruncile Mântuitoru lui
(Matei 7, 5; 5, 7; 5, 9; 7, 21; 7, 16 -20; 25, 31 -46; Luca 10, 25 -37); Sfinții Părinți, în special
Sfântul Ioan Gură de Aur și Marii Capadocieni; fapta, cu acțiuni și deprinderi pentru
realizarea binelui, constituind un mijloc de temelie pentru educația religioasă. Aici se includ:
postul și înfrânările practicate din convingere religioasă, păstrarea tradițiilor și a obiceiurilor
strămoșești legate de spiritualitatea poporului creștin din care face parte catehetul și
catehumenul, cercetarea Bisericii pent ru întreținerea și adâncirea legăturii spirituale cu

128 Gr. Cristescu, Fă lucrul evanghelistu lui, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1929, pp. 58 -59 apud Ibidem, p.
284.
129 Cf. Pr.Ioan C. Teșu, Teologia necazurilor sau a încercărilor(curs), Universitatea Al. Ioan Cuza , Facultatea
de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” Iași, p.100.

57
Dumnezeu (participarea la cultul divin, în special la Sfânta Liturghie, legătura harică realizată
în Sfintele Taine, în special Taina Mărturisirii și Taina Stanței Euharistii, cântările bisericești
ca mi jloc de formare a credinciosului, înaintemergătoare ale harului divin și, legat de acestea,
citirea Sfintei Scripturi. Aceste mijloace de educație religioasă devin temeiuri pentru
transformarea omului, cel mai frecvent. în urma unui proces de învățare. In acest sens,
părintele M. Bulacu130 precizează că „voința se întărește nu numai cu cunoștințe, ci și cu
acțiuni și deprinderi care dau voinței ceea ce noi numim a doua natură”.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae131 spune: „Credința nu e un bun explicabil în
cadru individualist. Ea e produsul raportului între om și om și al lucrării lui Dumnezeu, care e
activ în acest raport”. Ajungem astfel la cea de a treia coordonată a procesului de formare a
creștinului.
Punctul de întâlnire dintre creștinism și cultură est e educația. Fără sistemul său
educativ, creștinismul s -ar fi limitat cel mult la un grup restrâns de adepți, iar posibilitățile
sale de exprimare ar fi devenit tot mai limitate. Dezvoltarea educației a ferit creștinismul și de
tendințe sectariste și a conf erit valorilor pe care le -a promovat un caracter integrator, cu
rezonanță majoră în cultura universală. Realizările culturale reprezintă simultan forme de
exprimare a credinței creatorilor de valori spirituale și mijloace educaționale. De -a lungul
timpului , sistemele de învățământ au utilizat în mod constant componente ale culturii, precum
poezia, muzica, sculptura, pictura, arhitectura, povestirea, fabula, inclusiv de inspirație
biblică.
Nevoia de adaptare a conținutului religios la particularitățile audit oriului a constituit
una dintre provocările permanente pentru educația creștină, la care s -a răspuns prin
dezvoltarea școlilor și prin apelul la cultură. Pentru creștinismul timpuriu – în care literatura
religioasă proprie nu era încă dezvoltată, iar un nu măr semnificativ dintre noii botezați
proveneau din familii cu acces la literatura vremii – cultura clasică constituia, adesea, unul
dintre punctele de referință în realizarea educației creștinilor. Sfinții Părinți din secolul al IV –
lea au oferit tinerilor care studiau la școlile greco -romane chiar anumite recomandări privind
modul de valorificare a culturii păgâne. În cunoscuta sa Omilie către tineri, Sfântul Vasile cel
Mare, el însuși format la școlile din Atena, recomandă utilizarea literaturii profane, nu însă
fără necesarul discernământ: „nu vă minunați dacă vă spun că prin propria mea cercetare am
găsit ceva mai bun pentru voi, care frecventați în fiecare zi pe profesori și sunteți în legătură

130Pr. M. Bulacu ,Studiu introductiv în catehetica ortodoxă ,Oradea, 1928, p. 169 apud Ibidem .
131Pr.acad. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediția a II -a, Editura Omniscop, Craiova,
1993 , apud Ibidem.

58
cu bărbații celebri din vechime prin scrierile pe care aceș tia le -au lăsat. Tocmai pentru aceasta
vin să vă sfătuiesc. Că nu trebuie să dați cu totul acestor bărbați cârma minții voastre, cum ați
da cârma corăbiei, și nici să -i urmați oriunde s -ar duce, ci să primiți de la ei atât cât vă este de
folos și să știți ce trebuie să lăsați la o parte” 132.
Educația religioasă realizată prin intermediul elementelor culturii reclamă unele
nuanțări și cunoaște anumite limite, în relație cu posibilitățile acestora de a -i asigura omului
întâlnirea personală cu Dumnezeu: „ Transc endența adevărată nu o experiază omul în niciunul
din sistemele sale intelectuale sau creațiile artistice. De aceea, din niciuna nu se desprinde
forța care să -l pună în stare de înfricoșătoare seriozitate și responsabilitate, din niciuna dintre
ele nu răsa re pentru el adevărata cunoaștere de sine, ca existență ”133. Elementele culturii
valorificate în educația religioasă își ating scopul în măsura în care încurajează și realizează
deschideri, dezvoltări personale intelectuale, afective și volitive. „O bună educ ație religioasă
trebuie să -i conducă pe elevi astfel încât aceștia să aibă măcar câteodată obsesia altui tărâm,
ideea unei alte existențe, infinit mai înalte și mai frumoase, care tronează peste noi și care este
rațiunea ultimă de a exista”134.Consolidarea r elației dintre cultură și religie se dovedește mai
mult decât necesară, iar realizarea acesteia este dependentă de unitatea dintre educația formală
și cea nonformală.
O problemă legată de rolul educativ al culturii privește modul în care aceasta poate
contribui la conturarea unor noi valențe în relațiile interumane, fundamentate și orientate
hristic, în lipsa cărora își pierde potențialul formativ și rămâne doar o sumă de exerciții
intelectuale. Î.P.S. Bartolomeu Anania considera că refacerea morală a popor ului român, după
o jumătate de secol de ateism, nu poate fi decât rezultatul unui demers religios și cultural:
„Religia, pe de o parte, prin cultură să -și deschidă ferestrele spre cerul larg al universalității
umane, iar cultura la rândul ei, prin religie să-și recapete profunzimea și dimensiunile
firești”135.
Mediul educativ în care se dezvoltă elevii – chiar de aceeași vârstă biologică – poate
determina diferențe esențiale în ceea ce privește vârsta spirituală a acestora. Un mediu marcat
de religiozitate va favoriza dezvoltarea spirituală a elevilor, la fel cum pot exista situații în
care aceștia, dat fiind faptul că doar la ora de religie învață într -un cadru formal despre
Dumnezeu, intră în comuniune cu El prin rugăciune, lectură biblică sau discută despre aspecte

132Sfântul Vasile cel Mare , Scrieri …, pp. 566 -567.
133Dumitru Stăniloae ,Iisus Hristos sau restaurarea omului , Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 58.
134Vasile Băncilă ,Inițierea religioasă a copilului , Editura Anastasia, București, 1966, p. 137.
135Bartolomeu Valeriu Anania , Apa cea vie a Ortodoxiei , Editura Renaș terea, Cluj -Napoca, 2002, p. 31.

59
privind viața duhovnicească, vor întâmpina dificultăți în modelarea spirituală136. Astfel că
educația religioasă este mult mai eficientă când este promovată de toate cadrele didactice ale
școlii și nu doar de profesorul de religie. Asta nu presupune punerea la îndoială a importanței
celorlalte materii sau neglijarea studiului lor cu maxim interes. Însă oricărui profesor îi este la
îndemână rostirea unei rugăciuni la începutul programului împreună cu elevii, dar nu doar
atât.
De exemplu, profesorul de istorie poate arăta importanța și vechimea creștinismului
pe teritoriul țării noastre, profesorul de limba română poate sublinia rolul pe care l -au avut
clericii în dezvoltarea limbii române și a culturii neamului nostru, profesorul de muzică poate
fi de asemeni de un real folos în ceea ce privește învățarea unor cântări religioase, profesorul
de biologie poate sublinia faptul că precizia care se află în plante, animale și om dar și în
întregul univers se datorează lui Dumnezeu. De altfel, perfecțiunea și matematica a tot ce ne
înconjoară poate fi „demonstrată” și de profesorii de geografie și matematică.
Un lucru demn de menționat este și acela că toate cadrele didactice ar trebui să fie
conștiente și să recunoască faptul că Creștinismul constituie un izv or principal al culturii, fapt
care face din istoria creștinismului și o istorie a culturii137. Apariția culturii universale nu este
rezultatul creștinismului, dar sensul pe care acesta 1 -a dat culturii este unul nou.
Cunoașterea omului nu poate fi direcțion ată unilateral, precum în ideologiile
totalitare, ci trebuie lăsată în seama libertății personale, prin care optează pentru o anumită
cale sau pentru folosirea anumitor mijloace în funcție de natura obiectivelor educative. „Spre
împlinirea acestui scop pot exista cel puțin trei căi accesibile omului: cunoașterea prin… ,
specifică vieții strict empirice, oferind o recepție eșalonată și selectată după criterii subiective ;
cunoașterea din… , realizată printr -o referință la un simbol, care ne descoperă anumit e realități
aparent ascunse în fapte și în lucrurile din jur; și cunoașterea întru… , însușită prin trăirea
directă interioară a unui fenomen sau a unei realități exterioare”138.
Școala românească contemporană se bazată în bună parte pe o structură a cunoaș terii
științifico -empirice de tip iluminist, iar apariția religiei ca disciplină în peisajul educațional a
condus la apariția unei noi perspective a cunoașterii umane.
Religia, și în mod special creștinismul, reprezintă o valoare fundamentală a ființei
neamului românesc, fără de care nu s -ar putea vorbi de un specific românesc.

136Dorin Opriș, Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne , Editura Sfântul Mina, Iași, 2010, p. 94.
137 Teodor M. Popescu, Biserica și cultura, Editura IBMBOR, București, 1996 , pp.7-9 apud Dorin Opriș, op. cit.,
p. 111.
138 Ioan Chirilă, Homo Deus , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1997, pp. 32 -35.

60
O cultură sănătoasă care să conducă la formarea unui caracter solid și integru are
nevoie de o educație complexă, care presupune o cunoaștere cât mai largă și obiectivă în toate
dome niile manifestărilor vieții omenești. Școala prin excelență are menirea de a asigura
această educație culturală largă pentru fiecare persoană, indiferent de opțiunile subiective
individuale, pentru a produce în gândirea învățăceilor săi o viziune obiectivă și reală asupra
lumii și vieții omenești.
Actualitatea învățăturilor Sfântului Ioan Gură de Aur privind educația copiilor este
mereu în atenția noastră, considerând că formarea tânărului și buna lui înțelegere a lumii este
și soluție a conviețuirii sale î n societatea contemporană în continuă schimbare și transformare.
Dacă o serie de aspecte din opera Sfântului Ioan Gură de Aur – sclavia, atitudinea
față de femei, spectacolele etc. ține doar de societatea în care Sfântul Ioan și -a desfășurat
activitatea, s ocietate dispărută în timp datorită transformărilor geografice, sociale și culturale
și pe ale cărei excese și practici Sfântul Ioan le critică cu vehemență, principiile sale etice și
pedagogice își păstrează însă intactă valabilitatea în ce privește atitu dinea permanentă a
creștinilor față de o lume cu moravuri mult mai relaxate cum este cea a societăților
postmoderne actuale, societăți ale spectacolului total și consumului generalizat139.
Educația se răsfrânge asupra sufletului și trupului, iar acum aceste două realități au
rămas neschimbate de la începutul existenței lor și până în zilele noastre, tot ceea ce s -a scris
pentru o îmbunătățire și o perfecționare ale acestor două elemente existențiale ale omului
poate fi valabil și în zilele noastre, la fel cum a fost valabil în perioada în care s -a scris. Astfel
și principiile didactice pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le recomandă spre o mai bună
educare a omului pot fi folosite și azi în pedagogia modernă la fel cum au fost folosite în
pedagogia patristică.
Sfântul Ioan Gură de Aur își întemeiază concepția despre educație, despre
posibilitatea și necesitatea educației multiple și esențiale, subliniind în primul rând putința
omului de a se îndrepta sau a fi îndreptat spre bine, spre continuă perfecționare. Aces t mare
pedagog al tuturor timpurilor este prin excelență un artist al pedagogiei creștine, întemeindu -și
discursul său pedagogic pe relația strânsă dintre om și Dumnezeu, pe obligația omului de a
intra și a rămâne în permanentă comuniune cu Hristos în Bise rică prin Sfintele Taine.
Pedagogia contemporană nu ia însă în considerare această religiozitate a educației,
idealul ei nefiind nici pe departe mântuirea omului, ca în pedagogia creștină, ci mai mult o
perfecționare intelectuală, o desăvârșire a instruiri i. Acest ideal este foarte subiectiv, ținând

139Conf. Univ. Dr. Carmen -Maria Bolocan, Principiile didactice moderne în opera hrisostomică , ”Revista
Teologică ”, nr.2/2008, p. 72.

61
mai mult de aspirațiile fiecărei persoane în parte, un ideal nedefinit și ambiguu. De aceea, nu
toate principiile didactice pe care le regăsim în lucrările Sfântului Ioan Gură de Aur sunt
folosite în Pedagogia c ontemporană, ci doar într -o anumită parte a acestei pedagogii, și anume
în Educația religioasă. Principiul hristocentric, principiul eclesiocentric și principiul
pnevmatologic, deși ar trebui să fie o parte de bază a instruirii în totalitatea ei, ele rămân doar
principii ale educației religioase.
Sfântul Ioan vorbește în lucrările sale de perioada în care educația trebuie începută și
de către cine. Dacă acțiunea educației trebuie să înceapă cât mai de timpuriu, încă din fragedă
pruncie, înseamnă că ea este legată, în primul rând de familie. De aceea, Sfântul Ioan
accentuează în chip deosebit însemnătatea familiei ca factor educativ140.
Ca factor esențial și în educația modernă, familia este „primul factor care formează
persoana într -o perspectivă multidirecțio nală”. Ea „constituie mediul cel mai natural cu
putință și care exercită o influență imensă, de multe ori în mod implicit, ascuns, indirect”141.
Familia este celula societății, deci baza unei societăți educate și instruite.
Poate că unul din cele mai actuale principii ce apar la Sfântul Ioan Gură de Aur este
principiul integrării teoriei cu practica : „Un suflet se lasă instruit mai mult prin fapte decât
prin cuvinte. Dacă tu nu anticipezi prin exemplul cel bun, cuvintele tale vor aduce mai multă
pagubă decât folos”. Această remarcă nu a fost valabilă doar pentru păgânii din secolul al IV –
lea, ci ea este valabilă pentru toți creștinii și oamenii dintotdeauna.
Pentru atingerea idealului didactic, atât din punct de vedere creștin, cât și laic, este
necesară a st rânsă colaborare între pedagog și cel ce este educat, ținând cont de libertatea sa
de voință : „Elevul luptă el însuși cu ceea ce e mai bun în ființa lui contra propriilor sale rele.
Noi (profesorii) nu suntem decât aliații lui sinceri în această luptă”142.
Un alt element ce îl aduce pe Sfântul Ioan Hrisostom în actualitate este imensa sa
dragoste pentru oameni, luată după modelul desăvârșit al lui Hristos Care din iubire S -a
întrupat,a suferit, S -a răstignit și a înviat, scoțând pe om din întunericul păcatul ui. Dragostea
Sfântului Ioan Hrisostom nu este personalizată. El iubește omul în sine și nu datorită anumitor
calități sau priceperi personale: „Fără dragoste, toate celelalte calități și creații ale omului n -au
valoare, pentru că nu promovează viața și fe ricirea. Dragostea este viață, este mers înainte,
este lumină, este zbor spre înălțimi, este biruință asupra întunericului și asupra morții.
Dragostea trebuie să înflorească în orice om și în orice situație, mai ales în împrejurările grele.

140Cf. Ibidem , p. 76.
141Ibidem , p. 77.
142 Ibidem , p. 78 .

62
Trebuie să iubi m pe orice om, indiferent dacă ne este prieten sau dușman, cunoscut sau
necunoscut, drept sau păcătos. Omul este cel mai prețios lucru care există în lume, mai
valoros decât întreaga lume. Să imităm pe Dumnezeu care nu are dușmănie, ci numai dragoste
față de om”. Sfântul Ioan susține dragostea ca pe un principiu fundamental al existenței și ca
pe cea mai înaltă poruncă a lui Dumnezeu. Pentru el, dragostea de Dumnezeu și de oameni nu
e un cuvânt gol sau protocolar, ci cea mai vie și mai minunată realitate, s ingura pentru care
viața merită să fie trăită. Nimic în lume nu merită atâta dragoste ca omul. Dragostea, la rândul
ei, este un alt mijloc pedagogic important în crearea de legături afective între profesor și elev,
ca fiind metoda cea mai la îndemână care acordă elevului încredere în profesor și în sine.
Munca, un alt mijloc pedagogic, este considerată de Sfântul Ioan un act generos, cu
rol pedagogic, social și soteriologic. El se află printre acei gânditori care socotesc că în
procesul de producție nu auru l, ci munca este cel mai serios factor.
Sfântul Ioan Gură de Aur, prin viața și prin operele sale, a fost și rămâne în
permanență un model : „Viața sa de muncă, de sfințenie, de renunțări și jertfe a fost
încununată ca martiriul, ca aceea a Apostolilor și a marilor misionari ai creștinismului.
Energia lui neînfrântă, curajul lui nezdruncinat, dragostea mistuitoare de oameni, viziunea lui
clară în viitor, lupta lui neobosită pentru acest viitor, fac din el exemplul nepieritor pentru noi.
Gândirea sa realistă , stilul său armonios ca al unei chitare ionice, talentul său captivant și viu,
îl impun pentru totdeauna literaturii creștine și universale”143.
Toți Părinții socotesc patimile drept boli ale sufletu lui. Literatura patristică
răsăriteană abundă în texte în care ele sunt prezentate și descrise în acest fel și din care
transpare o psihologie extrem de fină și profundă, unii autori, cum sunt Evagrie, Sfinții Ioan
Casian, Varsanufie și Ioan, Isaac Sirul sau Ioan Scărarul, excelând în acest domeniu.
Datorită ca racterului lor sistematic, aceste descrieri extrem de minuțioase constituie o
veritabilă nosologie și chiar o autentică semiologie medicală, în planul spiritual în care se
plasează.
Patimile sunt considerate boli pentru că sunt forme de pervertire, de folo sire
nerațională a facultăților și tendin țelor îndreptate la început în mod firesc spre Dumnezeu.
Patimile pun în lucrare, mai mult sau mai puțin, aceste facultăți și tendințe și reprezintă
investirea lor sub o for mă sau alta în realitatea sensibilă sau trupească, adică în realitatea
creată luată în sine și numai ca ceea ce se vede, ruptă de legătura ei cu Dumnezeu; ele

143Ibide m, pp. 84 -87.

63
constituie, altfel spus, felurite modalități de alipire a omului prin toate facultățile sale de ceea
ce limbajul ascetic numește în mod t radițional „lume”.
Patimile, fundamental, sunt constituite din aceleași tendințe ca și virtuțile, însă
pervertite, deviate, abătute de la scopul lor firesc și normal către un scop care nu corespunde
naturii lor, așadar nefiresc și anormal. Ten dințele care în chip firesc îl mână pe om spre bine,
sunt puse, de omul căzut, în slujba răului; aceleași tendințe care în chip firesc îl îndreaptă pe
om spre Dumnezeu sunt întoarse de el spre lume și folosite pentru a se alipi de realitatea
sensibilă și de sine însuș i144.
Terapia creștină a bolilor spirituale se întemeiază, fară nici o îndoială, pe harul
dumnezeiesc, pe care, prin întreaga Lui lucrare mântuitoare, Cuvântul întrupat îl împărtășește
din nou în chip deplin firii omenești asu mate în Persoana Sa.
Ca Unul ca re, Dumnezeu fiind și rămânând Dumne zeu neschimbat, a luat deplin
asupra Sa natura omenească, însă nu și păcatul, Cuvântul întrupat o tămăduiește și o
restaurează în Persoana sa, îndreptându -i, după cum subliniază Sfântul Maxim Mărturisitorul,
puterile st râmbate de păcat și întorcând -o la sănătatea cea dintâi. Și El nu numai că întoarce la
starea adamică firea ome nească, ci, mai mult, unind -o în El cu firea dumneze iască, o urcă la
împlinirea supremei ei meniri, care este, potrivit Părinților răsăriteni, îndumnezeirea prin har
și participare.
Așadar, întreaga terapeutică creștină se bizuie pe harul dumnezeiesc, câștigat pe
seama noastră de Cuvântul în trupat prin lucrarea Sa mântuitoare și pe care fiecare om îl
primește de la Duhul Sfânt, în Biserică, unde se face mă dular al trupului lui Hristos prin
Sfintele Taine, socotite de la bun început de Părinți drept adevărate „leacuri”.
Creștinul are însă datoria de a -și impropria harul tă măduitor primit în chip deplin
prin Botez, Mirungere și Euharistie; lucrar ea de tămăduire se înfăptuiește prin si nergia dintre
harul pe care -1 revarsă Duhul Sfânt și stră dania creștinului de a -1 primi înlăuntrul ființei sale,
de a se face vas al harului.
Strădania aceasta se împlinește prin asceză, care po trivit tradiției ort odoxe înseamnă
nevoință și viețuire du hovnicească. Iar asceza poate fi considerată, iară nici o îndoială, drept
un proces de tămăduire și de întoarcere la sănătatea cea dintâi, Sfinții Părinți folosind ei înșiși
în mod curent termeni medicali pentru a des crie feluritele forme de asceză. Din lectura
textelor patristice, mai cu seamă a celor ascetice, reiese că aceste categorii medi cale
înglobează o terapeutică metodică și coerentă, ela borată de multe generații de bărbați

144 Jean-Claude Larchet, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții , traducere din limba franceză de Marinela
Bojin, Editura Sophia, București, 2004, pp. 288 -289.

64
duhovnicești, care ne -au transmis învățăturile și experiențele lor duhovni cești. Dincolo de
diversitatea textelor și a epocilor, se poate ușor sesiza o unitate și un fir conducător, care sunt
expresia unei tradiții comune neîntrerupte, începând cu cei dintâi Părinți ai pustiei, din ale
căror Apoftegme scapără frânturi de învățături și nevoințe, până la tratatele extrem de
elaborate ale isihaștilor din secolul al XVI -lea, trecând prin scrierile esențiale în acest
domeniu, ale lui Evagrie, Macarie cel Mare, Ioan Casian, Diadoh al Foticeei, Varsanufie și
Ioan din Gaza, Ioan Scărarul, Isaac Șirul și Simeon Noul Teolog, și în general ale tuturor
Sfinților Părinți, a căror bogăție de învățături a fost strân să în vistieria Filocaliei sfintelor
nevoințe ale desăvâr șirii. Această tradiție a dăinu it și s -a păstrat în învățăturile marilor bărbați
duhovnicești ai Ortodoxiei din zilele noastre, ca Sfântul Serafim din Sarov, SiluanAthonitul,
Ambrozie al Optinei sau Iosif Isihastul, ca și în ale sfinți lor „duhovnici”, cunoscuți în Rusia
sub numele de stareți145.
În esență, această terapeutică constă într -un proces de convertire (metanoia), în
sensul prim al acestui termen, prin care omul, de bunăvoie, își desprinde toate facultă țile și
tendințele sale din alipirea nefirească de lume, pentru a se re -întoa rce la Dumnezeu, Care este
țelul lui firesc și spre care tinde de -acum cu întreaga sa făptură. „Cum se vor însănătoși cei
bolnavi? […] Oare nu schim – bându -se cu totul și întorcându -se de la vechea lor viețu ire, care
le-a adus o boală atât de grea?”, se întreabă Sfântul Irineu. Sfinții Vasile cel Mare, Ioan Gură
de Aur, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog sau Nichita Stithatul învață că omul
trebuie să -și „întoarcă puterile sufletului” de la reaua lor folosire, care naște și hrănește
patimile, dându -le o bună folosință, izvor de virtuți sau, altfel spus, de sănătate
duhovnicească, readucându -și firea în starea cea dintâi; căci, după cum spune Sfântul Isaac
Sirul (dar și Grigorie de Nyssa, Evagrie Ponticul, Maxim Mărturisitorul și Sfântul loan
Damasch in), „virtutea este în chip firesc sănătatea sufletului”.
Această convertire personală, dar și ontologică, de vreme ce privește firea comună
tuturor oamenilor, se în temeiază pe câteva dispoziții duhovnicești esențiale, so cotite de sfinții
Părinți drept t ot atâtea „leacuri”. Acestea sunt credința, pocăința – marea curățitoare a
sufletului -, nădejdea – una din „feșile” sănătății și mântuirii, după cum spune Clement
Alexandrinul – și rugăciunea, pen tru care tradiția isihastă a lăsat, sub numele de „rugăciu nea
lui Iisus”, metoda de a o lucra cu cel mai mare folos, cu deplină luare -aminte și fară
întrerupere. Fără îndo ială, același loc îl ocupă împlinirea poruncilor, care face lucrător harul

145Cf. Ibidem , pp. 289 -291.

65
primit în Sfintele Taine, pentru ca omul să se înnoiască și să se facă părtaș cu adevărat la firea
omenească îndreptată, restaurată și înălțată la Dumnezeu în Persoana lui Hristos146.
Prin împlinirea poruncilor, adică urmând învățăturii și vieții lui Hristos, se realizează
îndoita mișcare de con vertire spirituală: lepăda rea de patimi, care sunt boli ale sufletului, și în
același timp îmbogățirea în virtuți, care -1 întorc pe om la sănătatea dintâi.
Lupta împotriva patimilor se duce în cadrul unei adevărate strategii terapeutice,
metodic stabilită de învățătura sfinților ne voitori. Acest caracter metodic al terapeuticii
spirituale se manifestă în chip deosebit în lupta împotriva gândurilor rele, logismoi , luptă în
care stârpirea patimilor se face prin smulgerea lor din rădăcină și războirea cu ele în laturile
cele mai ascun se, după o strategie minuțios pusă la punct, bazată pe cunoașterea profundă a
originii lor, a mecanismelor sufletești pe care le pun în lucrare, a subzistenței lor în inconștient
și a celor mai subtile manifestări ale lor. Scrierile lui Evagrie, Sfântul Ioa n Casian, Diadoh al
Foticeei, Varsanufie și ioan din Gaza, Ioan Scărarul sau Isaac Șirul sunt deosebit de prețioase
din acest punct de vedere. Din învățăturile unor mari asceți, cum sunt Marcu Ascetul, Ioan
Scărarul, isihie de Vatos sau FiloteiSinaitul, af lăm cum se poate ajunge la o neîncetată luare –
aminte de sine și felul în care ac ționează ispita, așadar cum ne putem feri de ea și cum, treptat,
gândurile și pornirile lăuntrice necuvenite sunt alungate și împiedicate să se manifeste.
Toată această strate gie terapeutică este susținută de nevoințele trupești – postire,
priveghere, lucrul mâinilor – și cârmuită de trei mari virtuți generice, înfrânarea, bărbăția
duhovnicească și luarea -aminte. Unul dintre marile roade ale luării -aminte este dreapta
socotință , adică discernământul duhovnicesc, absolut necesar în viața duhovnicească.
Și pentru că discernământul duhovnicesc nu poate fi dobândit decât printr -o
îndelungată experiență, pe trep tele mai înalte ale vieții duhovnicești, în lucrarea de tă măduire
a suf letului este nevoie de un părinte duhovni cesc. Tradiția patristică îl înfățișează pe Bătrân
(stareț) ca pe un adevărat terapeut al sufletului, medic și totoda tă călăuză, care îl ajută pe cel
care bolește cu sufletul să se cunoască pe sine și starea în ca re se află, care -i dă leacul potrivit
și-i stă alături pentru a -1 ajuta să străbată calea spre tămăduire. Ajuns pe culmile vieții
duhovni cești, Bătrânul, de obicei monah, îi poate călăuzi și pe alții, pentru că el însuși, prin
harul lui Dumnezeu, dobândit printr -o sfântă viețuire, a izbutit să scape nevătă mat din cursele
presărate pe cale și și -a aflat în nepătimire pacea și tămăduirea sufletului147.
Duhovnicul este căutat nu numai pentru spovedanie – taină care conferă ea însăși
tămăduire (cum aflăm, de pi ldă, din Constituțiile apostolice ori de la Sfinții Vasile cel Mare,

146Cf. Ibidem , pp. 291 -292.
147Cf. Ibidem , pp. 292 -294.

66
Ioan Gură de Aur, Ioan Scărarul sau Grigorie Sinaitul) prin harul dezlegării păcatelor și prin
canonul dat de duhovnic ca leac pentru boala sufletească -, ci și pentru „arătarea gândurilo r”,
o adevărată psihanaliză du hovnicească, studiată cu minuțiozitate de Părintele I. Hausherr în
magistrala sa lucrare Paternitatea și în drumarea duhovnicească în Răsăritul creștin.
Pe lângă această strategie terapeutică globală, aflăm la Părinți și felu l în care trebuie
combătută fiecare pa timă în parte, ca și mijloacele de dobândire a virtuții care i se
împotrivește, descrise și ele cu mare rigoare și finețe în scrierile lui Evagrie, Ioan Casian sau
Ioan Scărarul, de pildă. Ostenindu -se cu chibzuință ș i ajutat de harul lui Dumnezeu, în sufletul
desțelenit de patimi omul sădește virtuțile: în locul lăcomiei, cumpătarea, în locul desfrânării,
înfrânarea și fecioria, în locul avariției și al setei de avere, sărăcia de bunăvoie și milostenia,
în locul întri stării după lume, străpungerea inimii și bucuria după Dumnezeu, în locul mâniei,
blândețea și răbdarea, în locul fricii pierzătoare, frica de Dumnezeu cea mântuitoare, iar în
locul slavei de șarte și al mândriei, smerenia. Scăpând de patimi, care -1 alipesc de lume și de
sine, omul scapă din îngus timea iubirii pătimașe de sine și începe să -L iubească tot mai mult
pe Dumnezeu și pe aproapele. Și, potrivit Sfinților Părinți, următori în aceasta cuvântului
Apostolului Ioan (In. 14, 15; 14, 23; 15, 9 -10), a -L iubi pe Dumnezeu înseamnă a păzi
poruncile Sale, așadar a viețui potrivit virtuților. Iar icoana desăvârșită a virtu ților este
Domnul nostru Iisus Hristos148.
Cel care duce la bun sfârșit această îndoită lucrare, atinge nepătimirea ( apatheia ),
care nu înseam nă doar că este lipsit de orice patimă, ci și că este plin de toată vir tutea.
Nepătimirea nu este nicidecum mortificarea afec telor și facultăților omenești, ci desăvârșita
lor întoar cere către bine, după cum subliniază Sfântul Ioan Scărarul și Sfântul M axim
Mărturisitorul.
De aceea, nepătimirea arată că omul a străbătut în treaga cale de întoarcere la
sănătatea sa dintâi; mulți Sfinți Părinți o numesc chiar sănătate a sufletului, pentru că într –
adevăr în nepătimire întreaga ființă a omului își regăsește buna rânduială firească, și toate
puterile lui, desprinse din alipirea pătimașă de lume și întoarse către Dumnezeu, sunt în sfârșit
puse în lucrare potrivit rostu lui lor firesc.
Nepătimirea îl înalță pe om la iubirea desăvârșită. Așa cum arată Evagrie și Sfinții
Macarie cel Mare, Isaac Șirul, Ioan Scărarul sau Maxim Mărturisitorul, lepădându -se de sine
și de lume, el se avântă cu întreaga sa putere de iubire către Dumnezeu.

148Cf. Ibidem . pp. 294 -295.

67
Tot nepătimirea îl conduce la adevărata cunoaștere de sine și a lumii, izbăvindu -1 de
forma delirantă de cu noaștere creată de patimi. încetând patimile, care strâm bă și întunecă
realitatea, rațiunea își regăsește rostul ei firesc, cel contemplativ, iar prin „contemplare
naturală" omul vede în sine și în întreaga zidire pecetea și lu crările Celui ce le -a creat pe toate.
Terapeutica spirituală ține, în esență, de ceea ce Pă rinții numesc praxis, acesta fiind,
strict vorbind, dome niul vieții ascetice.
Însă, potrivit spiritualității răsăritene, țelul oricărei nevoințe este cunoașterea/
contemplarea. Iar forma cea mai înaltă de cunoaștere, care se dobândește numai prin har, este
vederea lui Dumnezeu, și aceasta este menirea supremă a omului și pentru ea a fost rostuită
întreaga lui ființă, prin însăși firea ei. Și pentru că este făptură sor tită să devină dumnezeu –
după cum spun mulți Părinți, de pildă Sfinții Irineu, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare,
Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Maxim Mărtu risitorul în vederea lui Dumnezeu omul
primește ar vuna propriei sale îndumnezeiri, de c are va avea parte în chip desăvârșit în veacul
ce va să fie.
De aceea, chiar dacă prin lucrarea de tămăduire du hovnicească se urmărește, fară
îndoială, însănătoșirea omului, nu acesta este capătul doririlor sale. Menirea lui este
îndumnezeirea prin har, ș i de aceea se vrea el tămă duit și teafăr, pentru ca să dobândească și
să se bucure cu toată ființa lui de plinătatea harului îndumnezeitor, dăruit lumii de Mântuitorul
nostru lisus Hristos, cu vre rea lui Dumnezeu -Tatăl, prin lucrarea Sfântului Duh149.

149Cf. Ibidem , pp. 295 -296.

68

Concluzii

Pedagogia Sfântului Vasile cel Mare decurge din dragostea creștină, care se
concretizează în abordarea integrală a principiilor didactice. Astfel, între mentorul spiritual și
ucenic, există o permanentă conlucrare (evidențiată de pri ncipiul învățării active și conștiente
și al asigurării conexiunii inverse) spre motivația spirituală a învățării (principiul motivației).
Progresul spiritual implică preocuparea permanenta și organizată a pedagogului (principiul
învățării temeinice și al sistematizării și continuității cunoștințelor). De asemenea, Sfântul
Vasile relevă importanța suportului informativ -educativ, accesibil și intuitiv, prin
expresivitatea lingvistică a operelor parenetice, cu predilecție.
Atitudinea și gândirea Sfântului Vas ile cel Mare față de relația culturii profane cu
învățătura creștină reprezintă temeiuri semnificative în conturarea unei poziții echilibrate și
înțelepte în această problematică deosebit de complexă. În acest domeniu, Sfântul Vasile cel
Mare s -a remarcat prin poziția sa de mijloc, evitând pozițiile extreme și reducționiste. El
depășește atitudinea unor autori creștini care polarizau într -o manieră categorică relația dintre
creștinism și cultura profană, opunându -le categoric. Totodată, Sfântul Vasile cel M are nu
încearcă nicio formulă de acomodare sau justificare a Revelației prin învățătura exclusiv
omenească.
În contextul actual al unei societăți dominate de puterea informației, structurarea unei
relații oneste între învățătura creștină și cultură, între teologie și știință reprezintă o exigență
importantă a cercetării teologice. Astfel teologia răspunde unei nevoi concrete, unor
frământări efective ale lumii contemporane. Evitarea unor confuzii și a unor tendințe
sincretiste în relația dintre teologie și cultură, prin cultivarea unei conștiințe a dialogului
structurate cu discernământ reprezintă un răspuns echilibrat și constructiv în această
problematică.
În acest sens, poziția Sfântului Vasile cel Mare cuprinde repere semnificative și de
mare actualitate , inclusiv pentru lumea contemporană. Autoritatea Sfântului Vasile în
recomandările făcute celor tineri este dată de instruirea sa de excepție în cultura profană
dublată și transfigurată de experiența sa duhovnicească și eclezială. Sfântul Vasile cel Mare

69
nu dă sfaturi gratuite, detașate de experiența sa de viață. Puterea și revelația atitudinii
exprimate de marele sfânt capadocian provin din asumarea cu maturitate a încercărilor vieții.
Privită în general, omilia Cuvânt către tineri , este o lucrare în care autorul, respectiv
Sfântul Vasile cel Mare, slăvește virtutea , ca pregătire pentru viața veșnică. Este foarte
adevărat faptul că o putem dobândi din învățătura cărților sfinte, dar o idee, o imagine despre
acest ideal ne -o putem contura și din învățăturil e profane.
„Ca mijloace pentru dobândirea virtuții, Sfântul Vasile recomandă: a) citirea cărților
ziditoare de suflet; b) exercițiul și obișnuința în fapte și pilde frumoase: “Dar să readucem
vorba de exemplele de fapte bune ”; “Dar n -as dori să trec cu ved erea nici peste pilda lui
Alexandru”; c) între gând și cuvânt, precum și între vorbă și faptă să fie o strânsă legătură; d)
ferirea de răzbunare, de mânie, de jurământ, de îmbuibare, de lux, de lenevie: “… ci este mai
bine a nu ne mânia deloc; și dacă acea sta nu e ușor, atunci să o domolim cu rațiunea”; e)
cunoașterea de sine să fie cea mai înaltă înțelepciune ”150.
Cunoscând temele mari ale pedagogului alexandrin – Clement – Sfântul Vasile cel
Mare le -a regândit, fundamentându -le pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție .
Față de ansamblul școlii alexandrine, teologia și întreaga activitate a Sfântului Vasile
cel Mare rămâne un model de preluare critică și de evoluție pe firul aceleiași credințe și
tradiții ortodoxe.
Nu omul a fost creat pentru lume, ci zidirea a fost chemată să slujească omului într –
un raport de responsabilitate și stăpânire corect asumată. Creația a fost odată dăruită, omul
este, însă, mereu chemat să valorifice darul cu care, prin liturghie, să -L mărească pe Creator.
Activitatea și predica Sfân tului Vasile au fost într -un dialog permanent cu filosofia și
cultura antică pe care nu le -a anulat, ci “pătruns în mod egal de cele două culturi, creștină și
profană și familiarizat fiind cu scrisul lui Platon și al filosofilor stoici, el îi folosește pe aceștia
în chip minunat pentru scopurile învățăturilor creștine”. Astfel, cum în antichitatea creștină
coexistau atitudini diferite față de cultura profană, una rigoristă care “interzicea creștinilor
apropierea de filosofia, poezia și literatura profană” ș i una “mai îngăduitoare” care socotea
“că tot ce e bun din filosofia greacă și din cultura umană precreștină, a fost împărtășit lumii pe
calea revelației naturale”, Sfântul Vasile a știut să își conformeze talentul oratoric și să -l
orienteze astfel ca difi cultățile să fie depășite, “continuând să facă din biserică și din
creștinism o lume nouă, care avea să dureze milenii”. O aplicație în acest sens este chiar
Hexaemeronul care, construit pe intenția de a comenta zilele creației, mai conține și influențe

150 Carmen Maria Bolocan, Catehetica și didactica religiei, pp. 209 -210.

70
din Platon, Aristotel ( Istoria animalelor , Metafizică ), Plotin ( Enneade ), Plutarh, folosind
alături de autori creștini (Origen, Teofil) și pe Filon, autor profan.
În încheiere, vom reda cuvintele marelui teolog român Teodor M. Popescu, care
afirma despre Sfâ ntul Vasile cel Mare: „Cu un simț al realităților, ce i -a fost recunoscut de toți
biografii și comentatorii, un bun simț care este una din marile lui calități, el evită excesele
retorice, nu cade în exagerări inutile, temperează impresiile. Apostolul ideal ist privește
înțelegător la realități sociale și nu ia atitudini de tribun; el ceartă pentru a îndrepta, și
conștiința lui creștină îi dă întotdeauna cuvântul potrivit. Ceea ce interesează și prețuiește într –
adevăr mai mult decât calitățile literare și ora torice ale predicatorului nostru, este grija și
dragostea lui de părinte pentru popor, dorința lui de preot sau de episcop de a face din creștini
oameni mai buni, mai drepți, mai fericiți. Mântuirea lor îi stă la inimă, la inima lui iubitoare,
mare și cura tă, care cuprinde durerile tuturor și crea binele tuturor. Cuvintele lui, uneori
vehemente, patetice sau lirice, sunt întotdeauna calde și sincere, expresia unui suflet vibrant;
sunt glasul unui ierarh în slujba lui Iisus Hristos. El vorbește nu pentru a c ăuta succese
personale; el vorbește pentru a face bine altora; nu pentru a -i încânta, ci pentru a -i mișca și
îndrepta. Câtă deosebire, în această privință, între retorii profani ai timpului și între
predicatorul creștin. «Stați în jurul meu ca niște judecă tori, nu ca niște discipoli», zice el către
auditorii săi. Cu toate acestea veți auzi nu ceea ce vă place, ci veți auzi adevărul»”151.

151 Pr. Prof. Dr. Teodor M. Popescu, Sfântul Vasile cel Mare , în ” Studia Basiliana 2”, Editura Basilica a
Patriarhiei Române, Bucureșt i, 2009, p. 301.

71

Bibliografie

I. Izvoare

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de
grijă a Pre a Fericitului Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, E ditura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București , 1990.
2. ***Viețile Sfinților , Ianuarie, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1993.
3. Sfântul Grigorie de Nazianz, Elog iul Sfântului Vasile, Editura Atelierele Zanet
Corlățeanu, Huși, 1931.
4. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh , în colec ția «Părinți și Scriitori
Biserice ști» 12, traducere de Pr. D. Fecioru; Editura Institutul Biblic si de Misiune al Bisericii
Ortodox e Române, Bucuresti 1988.
5. Sfântul Vasile cel Mare, Împotriva lui Eunomie , introducerea și tra ducerea de
ierom.Lavrentie Carp, Editura Crigaux, Piatra -Neamț, 2007.
6. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, în colec ția «Parinti și Scriitori
Biserice ști» vol.12, traducere de Pr. D. Fecioru; Editura Institutul Biblic si de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti 1988.
7. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri I , „Către tineri ”, în colec ția «Părinți și Scriitori
Biseric ești», vol. 17, Studiu introductiv, tradu cere, note și indici de Pr. Prof. D. Fecioru,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

II. Literatură de specialitate

II.1. Cărți
8. Anania, Bartolomeu Valeriu , Apa cea vie a Ortodoxiei , Editura Renașterea, Cl uj-
Napoca, 2002.
9. Anghelescu, Pr. Prof. Anton, Psihologia religioasă a copilului și adolescentului cu
aplicații la învățământul religios , Editura Atelierele Tipografice “Presa”, Brăila, 1939.
10. Asandei, Simion, Omul, știința și religia , Editura Militară, Bucur ești, 1985.
11. Băncilă,Vasile, Inițierea religioasă a copilului , Editura Anastasia, București,
1966 .

72
12. Bolocan, Carmen Maria, Catehetica și didactica religiei, interferențe și deosebiri ,
Ediția a 2 -a, Editura Sf. Mina, Iași, 2008.
13. Bulacu, Pr. Mihail, Pedagogia C reștină Ortodoxă , Editura Didactică și
Pedagogică , Bucure ști, 1935.
14. Bulacu,Pr. Mihail, Studiu introductiv în catehetica ortodoxă , Oradea, 1928.
15. Chirvasă, Ioan, Educația creștină a tineretului , Editura Axa, Botoșani, 2002.
16. Chirilă, Ioan, Homo Deus , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1997.
17. Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie , Sfânta Mănăstire Dervent, 1999.
18. Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Și cuvântul trup s -a făcut – Hristologie și mariologie
patristică , Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1993.
19. Corbet, Lio nel, Funcția religioasă a psihicului , Editura IRI, București, 2001.
20. Cristescu,Gr., Fă lucrul evanghelistului , Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1929.
21. Cucoș, Constantin, Educația Religioasă – conținut și forme de organizare , Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1995.
22. Gordon, Pr. Vasile, Biserica și Școala , Ed. Christiana, București, 2004.
23. Larchet, Jean -Claude, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții , traducere din
limba franceză de Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2004.
24. Micle, Arhim. Veni amin, Trepte spre amvon – Studii Omiletice , Editura ”Sfânta
Mânăstire Bistri ța”, Râmnic, 1993.
25. Naclad, Pr. I., Educația religioasă în cadrul slujirii preoțești , Biblioteca F.T.O.B.,
2004.
26. Opriș, Dorin, Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne , Editura Sfân tul Mina,
Iași, 2010.
27. Popa, Ierod. Ioasaf O., Viața monahal ă la Sf. Vasile cel Mare , Editura Oastea
Domnului , Sibiu, 2010.
28. Popescu,Teodor M., Biserica și cultura, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996 .
29. Popes cu, Pr. Prof. Dr. , Teodor M., Sfântul Vasile cel Mare , în ”Studia Basiliana
2”, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009 .
30. Popescu, Tudor R., Familia și religia , Editura Științifică, București, 1964.
31. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hr istos sau restaurarea omului, ediția a II –
a, Editura Omniscop, Craiova, 1993 .
32. Șanta, Gheorghe, Valori creștine în educația morală a adolescentului , Editura
Casa cărții de știință, Cluj Napoca, 2004.

73
33. Teșu, Pr.Ioan C., Teologia necazurilor sau a încercăril or(curs), Universitatea Al.
Ioan Cuza , Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” Iași.

II.2. Studii și articole
34. Barnea, Cristian -Alexandru, Sfântul Vasile cel Mare, Constituțiile ascetice , în,
„Din comorile teologiei Părin ților Capadocieni” , Edi tura Doxologia, Ia și, 2010 , pp. 347-368.
35. Belu, Pr. Prof. Dr., D., Unele condiții ale propovăduirii, în "Mitropolia
Ardealului", IX (1964), nr. 3 -5, pp. 306-315.
36. Bolocan, Conf. Univ. Dr. Carmen -Maria, Principiile didactice moderne în opera
hrisostomică , în „Revista Teologică” , nr.2, 2008 , pp. 68-85.
37. Bolocan, Carmen Maria Strategii (principii) didactice în Omiliile Sfântului Vasile
cel Mare , în „Părinții Capadocieni ”, coordonatori : Petre Semen și Liviu Petcu, Editura
Fundației Academice “Axis”, Iași , 2009 , pp. 154-169.
38. Coman, Pr. prof. Ioan G., Atitudinea practică a Sfinților Trei Ierarhi; în ”Glasul
Bisericii”, nr. 10, 1956 , pp. 540-550.
39. Coman, Ioan G., Frumuse țile prieteniei în concepția lumii vechi și a Sfinților
Părin ți, în ”Glasul B isericii”, anul XIII, n r. 9-10/1954 , pp. 505-520.
40. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Studiile universitare ale Părinților capadocieni , în
revista ”Studii Teologice ”, nr. 9 -10, seria a II -a, 1955 , pp. 535-550.
41. Dumitreasa, Pr. Dr. Calciu, Crearea lumii, expusă în Hexaemeronul Sfântului
Vasile cel Ma re, în ”Ortodoxia”, anul XXVII, nr. 4, 1975 , pp. 633-641.
42. Papadopulos, St., Mersul gîndirii teologice a Sf. Vasile , în „Mitropolia Ardealu –
lui”, VIII (1998), nr. 1 -2, 1979, PP. 111-118.
43. Streza, Lect. Univ. Dr. Ciprian, Cherigma și dogma în gândir ea Sfântului Vasile
cel Mare , în „Anuarul Academic, al Facultății de Teologie «Andrei Șaguna»” , serie nouă,
Anul IV(XXIX), Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu, 2003 – 2004 , pp. 322-336.
44. Vasilescu, Diac. Prof. Emilian, Sfinții Trei Ierarhi și cultura vremii lor , în “Studii
Teologice”, seria a II -a, anul XIII, nr. 1 -2, 1961 , pp. 144-156.
45. Vîlciu, Marian, Omilia Către tineri a Sf. Vasile cel Mare, relevan ța și actualitatea
acestei scrieri pentru tinerii vremurilor noastre , în, „ Din comorile teologiei Păr inților
Capadocieni” , Editura Doxologia, Ia și, 2010 , pp. 62-88.

74

Curriculum Vitae

Informații
personale:
Nume/Prenume
Adresă

Telefon

E-mail

Naționalitate

Data nașterii
Sex

Educație și formare

Informații
suplimentare

Airinei Ion uț Petroniu
Jud. Iași, Mun. Pașcani, str. Mihai Viteazu, Nr. 197

0755361814

Română

29. 01.1991
M.

2015 -2017 Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol
Andrei” Constanța

2012 -2014 Facultatea de Teologie “Dumitru Staniloae” Iași, secț ia
Pastor ală
2008 -2012 Seminarul Teologic Liceal Orto dox „Sfantul Gheorghe” –
Roman ;
2006 -2008 Școala de cântăreți bisericești – Roman
1998 -2006 Școala Generala cu clasele 1 -8 Lunca -Pașcani

Prezentul se anexează dosarului personal depus la Lucrarea de
Licență;

75

DECLARAȚIE

Subsemnatul, Airinei Ionuț Petroniu , candidat la examenul de Licență al
“Facultății de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei” – Constanța, secț ia
Teologie Pastorală , declar pe propria răspundere că lucrarea de față este
rezultatul mun cii mele, pe baza cercetărilor mele și pe baza informațiilor
obținu țe din surse care au fost citate și indicate, conform normelor etice, în note
și în bibliografie. Declar că nu am folosit în mod tacit sau illegal munca altora și
că nici o parte din teză n u încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale cuiva,
persoană fizică sau juridică. Declar ca lucrarea nu a mai fost prezentată sub
această formă altei instituții de învățământ superior în vederea obținerii unui
grad sau titlu științific ori didactic .

Data

Semnătura