INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 2 1…. [601101]

1
CUPRINS:
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 2
1. CARACTERISTICA GENERALĂ A DREPTURILOR PATRIMONIALE …………………….. 5
1.1. Noțiunea și caracterele juridice ale patrimoniului. ………………………….. ………………………….. 5
1.2. Aspecte generale și clasificarea drepturilor patrimoniale ………………………….. ……………….. 11
1.3. Delimitarea drepturilor patrimoniale de drepturile personal nepatrimoniale. ………………… 14
2. CONȚINUTUL DREPTURILOR PATRIMONIALE ………………………….. ……………………….. 16
2.1. Drepturilor reale în sistemul drepturilor patrimoniale ………………………….. ………………………. 16
2.2. Drepturilor de creanță în sistemul drepturilor patrimoniale ………………………….. ……………….. 21
2.3. Drep turilor proprietății intelectuale în sistemul drepturilor patrimoniale …………………………. 25
3. ESENȚA APARĂRII DREPTURILOR PATRIMONIALE ………………………….. ………………. 33
3.1. Noțiu nea și clasificarea mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate. ……………………. 33
3.2. Acțiunea în revendicare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 38
3.3. Acțiunea negatorie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 55
3.4. Apărarea dreptului de proprietate prin prisma legislației CEDO ………………………….. …….. 59
4. Aspecte Practice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 62
4.1. Speță ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 62
4.2. Descrierea lit igiului ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 65
CONCLUZIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 102
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 106

2
INTRODUCERE
Scopurile și obiectivele lucrării:
La baza elaborării prezentei lucrări a fost urmărită realizarea scopului general de cercetare a
legislației care reglementează noțiunea, caracteristicile și modul de organizare a procesului civil în
cadrul examinării litigiilor care au ca obiect patrimoniul și drepturile patrimoniale ale persoanei, dar
și determinarea lacunelor legislative, problemelor, precum și identificarea posibilităților de rezolvare
a acestora.
Ca obiectiv de bază la elaborarea tezei a stat necesitatea stabilirii caracteristicilor specifice a
examinării litigiilor care au ca obiect patrimoniul și drepturile patrimoniale ale persoanei.
Deasemenea pentru o corectă analiză și studiere a modului de apărare a drepturilor patrimoniale s -au
propus obiectivele: stabilirea noțiunii de patrimoniului, identificarea drepturilor patrimoniale,
clasificarea drept urilor patrimoniale, descrierea esenței apărării drepturilor patrimoniale, analiza
procedurilor specifice (negatorie și în revendicare), analiza apărării drepturilor patrimoniale prin
prisma convenției CEDO.

Actualitatea temei:
Avînd în vedere faptul că Republica Moldova este subiectul unei economii de piață
dezvoltarea căreia depinde direct de circulația patrimoniului persoanelor și în virtutea faptului că
legislația Republicii Moldova stabilește cert că proprietatea este publică și privată, considerăm c ă este
deosebit de important de a efectua o cercetare a modului de apărare a drepturilor patrimoniale.
Rolul apărării drepturilor patrimoniale este incontestabil, dat fiind faptul că drepturile
patrimoniale se rezultă în drepturile reale, drepturile de cre anță, drepturi de o importanță majoră
recunoscute de stat și la nivel internațional.
Cunoașterea modului de prevenire a încălcării drepturilor sale patrimoniale, precum și
cunoașterea pârghiilor de apărare a drepturilor sale impune o conduită exigentă a pe rsoanelor față de
patrimoniul unei alte persoane. Faptul existenții în legislație a pârghiilor de apărarea a drepturilor
patrimoniale este o garanție a restabilirii persoanei în drepturile sale subiectiv legitime, violate prin
acțiunile ilegale a statului sau a altor persoane.

Conținutul și structura lucrării:
Lucrarea este stucturată în capitole de bază și subcapitolele, prin care am încercat să efectuez
o descriere clară pentru o eficientă înțelegere a esenței temei sus menționate.
Primul capitol întitul at ”Caracteristica generală a patrimoniului” se referă la reglementări ce
țin în special de definirea noțiunii de patrimoniu, precum și analiza literaturii de specialitate în care

3
se descrie noțiunea și conținutul patrimoniului, analiza și stabilirea clasi ficării drepturilor
patrimoniale, delimitarea drepturilor patrimoniale de drepturile personal nepotrimoniale.
Capitolul doi intitulat ”Conținutul drepturilor patrimoniale” se referă la caracteristica
drepturilor care intră în componența drepturilor patrimo niale. Aici s -a pus accentul pe descrierea în
parte a fiecărui drepturilor componente drepturilor patrimoniale, avînd ca scop stabilirea trăsăturilor
specifice și descrierea complexă a drepturilor.
Capitolul trei ”Esența apărării drepturilor patrimoniale” se relatează noțiunea și clasificarea
modurilor de apărare a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, trăsăturile specifice a acțiunii
negatorie și în revendicare, precum și analiza apărării drepturilor patrimoniale și/sau de proprietate
prin pr isma CEDO.
Capitolul patru conține o abordare practică a temei vizate, prin ilustrarea unei situații practice
de litigiu consumat cu obiectul încălcarea drepturilor patrimoniale.

Metodologia de cercetare folosită:
Ca obiective propuse să fie ilucidate deplin în text s -a recurs la utilizarea unui spectru larg de
metode științifice de studiu, cum ar fi: metoda logică, sistemică, comparativă, cantitativă și calitativă.
Prin metoda logică stă la baza sugestiilor și conc luziilor care stau la baza prezentei lucrări.
Evidențierea caracterelor și particularităților diferitelor abordări și tratări a noțiunii de patrimoniu
și/sau noțiunii de drepturi patrimoniale s -a efectuat prin aplicarea metodei comparative a diferitelor
sisteme de drept ce corespund diferitor state, ultima metodă aplicată este metoda cantitativă care
implică studierea și sistematizarea bazei normative și doctrinare, naționale și internaționale, privind
desfășurarea procesului de apărare a drepturilor patri moniale, rezultată cu concluzii și inițiative de
modificare a legislației actuale.
Rezultatele cercetării pot fi utilizate atît la studierea noțiunii de patrimoniu și/sau drepturilor
patrimoniale, la stabilirea importanței normelor care reglementează insti tuția apărării drepturilor
patrimoniale.

Literatura utilizată:
Pentru elaborarea prezentei lucrări a fost consultată legislația ce implică norme materiale și
procesuale în vigoare precum și cea abrogată pentru a stabili evoluția instituției de apărare a
drepturilor patrimoniale. Reglementările legislative au fost completate cu un studiu detaliat al surselor
bibliografice doctrinare, a autorilor autohtoni, așa Sergiu Baieș, N. Roșca, E. Cojocari, M. Cușmir,
C. Ciobanu, V. Cojocari, A. Băieșu, V. Cebotari, I . Crețu, V. Volcinschi, Gh. Chibac, I. Malanciuc,
O. Efrim, A. Bloșenco, A. Climov, I. Teacă etc., precum și cu argumentele doctrinarilor străini, în

4
special români. În acest sens pot fi enumerați: Emil Molcuț, Dan Oancea , L.Pop, C.Stătescu, C.Bîrsan,
C. H amangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, etc.

Noutatea științifică a rezultatelor obținute:
În momentul îndeplinirii prezentei lucrări s -a încercat relatarea a cît mai multor aspecte ale
instituției patrimoniului, drepturilor patrimoniale și apărării drepturilor patrimoniale. Pentru a crea o
imagine cît mai clară a acestor noțiuni de drept, s -au selectat mai multe abordări teoretice inspirate
atît din cadrul legislației Republicii Moldova cît și din interpretările unor autori ai literaturii de
special itate. Deasemenea s -a încercat și o aplicare practică a cercetărilor în soluționarea uenei
probleme (litigiu), elucidând realizarea efectivă a drepturilor persoanei a căror interese au fost
încalcate, care înaintează o cerere de chemare în judecată, avînd în litigiu cu obiect apărarea
drepturilor patrimoniale.

5
1. CARACTERISTICA GENERALĂ A DREPTURILOR
PATRIMONIALE

1.1. Noțiunea și caracterele juridice ale patrimoniului.

În vederea stabilirii noțiunii de patrimoniu putem să ne aducem aminte de bazele dreptului
civil și anume despre obiectul dreptului civil – pe care îl constituie raporturile patrimoniale și
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice și /sau juridice car e se află între ele pe poziție de
egalitate .
Scoatem în evidență faptul că în componența obiectului dreptului civil intră raporturile
patrimoniale . Prin urmare patrimonial – raport ul al cărui conținut poate fi evaluat în bani, atlfel spus,
este pecuniar. I ar din cealaltă parte , raporturile nepatrimonial sunt raporturile care nu pot fi evaluate
în bani sau valoare economică însă care sunt strîns legate de persoană .
Reglementate de normele dreptului civil, atât raporturile juridice civile patrimoniale cât și cele
nepatrimoniale, sunt și clasificate, dar și caracterizate distinct, nu sunt opuse unele altora. Fiind
demonstrat , raporturile enumerate mai sus formează obie ctul general al raportului juridic a dreptului
civil, care pot fi modificate sau să reiese ca efect unul din altul . Spre exemplu, încălcarea dreptului
demnității sau onoarei unui particular – ce face parte din drepturile personal nepatrimoniale – poate
să atragă ca efect răspunderea pentru prejudiciul cauzat spre exemplu moral – echivalat în bani –
patrimoniale.
Dintre drepturile și obligațiile subiective civile care sunt conținutul raportul ui juridic civil,
doar acelea care pot fi evaluate în bani prezintă importanță pentru stabilirea definiției de patrimoniu.
Instituția patrimoniu lui este impusă în exclusiv itate sferei drepturilor și obligațiilor
patrimoniale. Drepturile și obligațiile patrimoniale pot fi privite ca: universalitate a juridică
aparținînd une i persoane, făcînd abstracție de individualitatea fiecărui drept și a fiecărei obligații în
parte. Acest mod de abordare a drepturilor și obligațiilor ne con duce la noțiunea de patrimoniu.
Patrimoniu – studiind Codul Civil al Republici Moldova nu a fost stabilită o definiție clară și
distinctă a patrimoniului, totodată prevederile c odului civil român la fel nu poate explica termenul de
patrimoniu într -un mod clar și precis.
În părerea mai multor doctrinari, cu viziunea căror suntem de acord și noi: patrim oniul este o
entitate juridică distinctă ce reprezintă totalitatea sau universalitatea drepturilor patrimoniale și
obligațiilor patrimoniale care aparțin unei persoane. [49, p.10]
Termenul patrimoniu este definit sub două aspecte: în sens economic și în se ns juridic. În
sensul economic, patrimoniul reprezintă ansamblul de bunuri ce constituie proprietatea unei persoane,

6
iar în sens juridic, patrimoniul reprezintă universalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut
economic, evaluate în bani, care aparți n persoanei.
Prin urmare patrimoniul cuprinde toate drepturile , libertăților și obligațiile ce aparțin unei
persoane, cu obligația că acestea să aibă un conținut economic (să poate fi evaluate în bani). Drepturile
personale nepatrimoniale nu fac parte din patrimoniu.
Dreptul patrimonial este un drept subiectiv civil care are un conținut economic, evaluabil în
bani. Aceste drepturi sunt, de regulă, transmisibile de la un subiect la altul și se pot pierde prin
scurgerea timp ului, dacă proprietarul nu -și exerc ită într -o anumit interval de timp drepturile .
Dreptul personal nepatrimonial este un drept subiectiv care nu are conținut economic,
neevaluabil în bani, fiind intim legat de personalitatea umană. De asemenea , este un drept absolut,
adică opozabil tuturor, nu se transmite prin moștenire, se exercită doar personal ( nu poate fi exercitat
de reprezentant ), iar dreptul la o eventuală acțiune pentru apărare în justiție a acestuia este nelimitată
în timp, imprescriptibil (cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege). Fiind legate de persoană ,
încălcarea drepturilor personal e nepatrimoniale nu dau naștere în principiu unei obligații de reparație
a prejudiciului cauzat, sub formă pecuniară . Poate exista și dreptul la o reparație sub formă materială,
dar numai atu nci cînd, ca efect a încălcării acestui drept s -a produs și un prejudiciu material.
În unele cazuri drepturile personal nepatrimoniale pot fi în corelație cu drepturile
patrimoniale. De exemplu dreptul de autor poate da naștere unui drept la un onorariu, recompensă,
remunerație, în astfel de cazuri, privilegiile patrimoniale urmează regimul drepturil or patrimoniale,
fiind astfel posibile a fi transmise , titularul poate renunța la această remunirație , fără ca drepturile
nepatrimoniale care le -a creat să piară.
În vederea evidențierii importanței noțiunii și tezei de patrimoniu , atât sub aspect economic
cât și al dreptului civil, precum și pentru prezentarea evoluției acestui concept, noțiuni și strînsa rel ație
cu dezvoltarea juridică a omenirii, dea lungul timpului au fost stabilite două teorii considerate ca fiind
clasice: teoria personalistă a patrimoniului și te oria patrimoniului afectațiune.
Teoria personalistă a patrimoniului sau a patrimoniului -person alitate, a fost elaborată în
Franța și este prima care a încercat să contureze și justifice ideea de patrimoniu, care apare ca o
emanație a personalității umane, expresia puterii juridice pe care o are o persoană. Această teorie a
avut un răsunet clar în e pocă și reprezintă concepția codului civil francez, a noilor clase afirmate
progresiv pe scena istoriei, împotriva orânduielilor feudale statice. Exponenții acesteia sunt juriștii
francezi Aubry și Rau, teoria lor fiind acceptată până la începutul secolulu i XX.
Rezidă această teorie în aceea că patrimoniul este strâns legat de persoana fizică titulară și
potrivit acestei concepții, patrimoniul ar avea următoarele trăsături specifice:
– numai persoanele pot avea patrimoniu;

7
– orice persoană are un patrimoniu;
– patrimoniul nu poate fi separat de persoana căreia îi aparține;
– o persoană poate avea numai un singur patrimoniu, care este unitar și
indivizibil.

Revoluția industrială, dezvolt area creditului și a băncilor, agonisirea capitalului, care au dat
un imbold pen tru ascensiune sfârșitul secolului XIX, au stabilit circumstanșe care făceau imposibilă
de existență regulei indivizibilității patrimoniului. Fiind c onsiderată clasică, această te orie a fost
criticată, pentru că este una „…abstractă și abuzivă logic” și to todată „ … în contradicție cu soluțiile
cerute de dreptul pozitiv ” sau „ … ca fiind mult prea strâmtă și ca o piedică foarte serioasă pentru
dezvoltarea raporturilor juridice”.
Fiind în plan practic una negativă, în corelație cu numele pe care îl avea, s -a recurs și la
procedeul ficțiunii, pentru a ocoli teza care a stat la baza teor iei personaliste, când se diviza
patrimoniul civil al unei persoane, de unul sau mai multe patrimonii afaceriste , aparținând de fapt
aceleiași persoane.
Teoria patrimoniului –scop sau de afectațiune . are ca idee de bază doctrina germană, fiind și
în alte țări în coduri le civile care au fost adoptate după anul 1900. Teoria este receptată și în statul
Francez . [49, p.13]
În esență, teoria patrimoniului susține viețuirea patrimoniului ca universalitate de drepturi ,
libertăți și obligații, independent că aparțin sau nu persoanei proprietarului .
Teoria era călăuzîndu -se pe idei de personalitate și a avut la bază înființare a de persoane
fictive, care să divizeze artificial patrimoniul, du pă cum predestinațiile acestuia au fost diferite,
inclusiv în cadrul aceluiași domeniu cum ar fi activitățile cu obiect comercial diversificat .
Regimul juridic a patrimoniului în cazul prezentei teorii este de asemenea distinct, după cum
s-au constituit persoane fictive sau mase de bunuri destinate pentru comerț. Cele două noțiuni: de
persoană, pe de o parte, și de patrimoniu, pe de altă parte, trebuie separate. Personalitatea juridică nu
se confundă cu patrimoniul, care trebuie să rămână ceea ce este: o un iversalitate de drepturi libertăți
și obligații existente unui scop comun.
Rezultă că această teorie, spre deosebire de cea analizată anterior, rezolvă problema
divizibilității patrimoniului unic în mai multe mase de bunuri, însă este locul unde trebuie să
observăm că ajunge la spațieri artificiale . Lipsa titularului unui patrimoniu care totuși există duce la
individualizarea bunurilor, care la rândul ei nu poate fi acceptată. Cu alte cuvinte – potrivit teoriei –
drepturile și obligațiile privite unitar fac abstracție de atribuirea la o anumită persoană, ele fiind legate
de ideea , de scop ul acestora, sau atașament .

8
Economia liberă de piață, aflată în permanentă dezvoltare , este exprimată de această teorie, ea
ilustrând practic lărgirea posibilităților comerc ianților de a participa cu acțiuni sau părți sociale la mai
multe societăți , societățile comerciale fiind exemplele cele mai elocvente, în care operează limitarea
răspunderii pentru datoriile fiecărei societăți la capitalul acesteia.
Teoria nu are suport î n realitatea dreptului pentru că preocupându -se de problema
divizibilității patrimoniului în mase de bunuri afectate unor destinațiuni diferite, ignoră existența
persoanei ca subiect de drept. Realitatea este că numai persoanele pot avea drepturi și obliga ții.
Drepturile și obligațiile cu conținut patrimonial nu pot fi concepute fără să aparțină unui subiect de
drept.
Teoria mixtă sau eclectică , apare în literatura juridică ca o tendință de a formula o a treia
construcție teoretică, bazată pe ideea preluării elementelor realiste și care își păstrează valabilitatea
din conținutul celor două concepții descrise.
În literatura juridică română s -a exprimat ideea valoroasă potrivit căreia patrimoniul este un
cadru în care se desfășoară raporturile juridice active și pasive evaluabile în bani ale unui subiect de
drept, care nu se confundă cu elementele sale componente . [51, p.36]
De aici avem de reținut, în primul rând că unicitatea patrimoniului nu exclude divizibilitatea
lui și, în al doilea rând, este dem onstrabil că patrimoniul unei persoane (fizice sau juridice), deși unic,
poate fi totuși divizat. Teoria induce ideea permanenței patrimoniului și faptul că el este o emanație
a persoanei umane sau a entităților în care se constituie.
Caracterele juridice ale patrimoniului :
– Patrimoniul este o universalitate juridică, adică o totalitate juridic ă care are o unitate
iluzionistă . Existența patrimoniului, perceput ca universalitate, este liber de bunurile care constituie
patrimoniul, altfel spus acesta rămâne ca o prezentă abstractă, indiferent de modificările cu privire la
numărului bunurilor, a diversificării elementelor acestuia . Modificările care apar nu pot fi neglijat e,
dar ele au menirea doar de să schimbe comp onența patrimoniului și conținutul acestuia , care însă în
abstracțiunea lui rămâne neschimbată .
Ca înțelegere de universalitate juridică , patrimoniul este ca unitate juridică, comparat cu un
conținut în continuă mișcare prin dobândire de noi drepturi, libertăți și obligații, precum și pentru
reprga nizarea ori stingerea componentelor existente, fără să aducă atingere entității reprezentată prin
recipient. Universalitatea presupune mișcarea patrimoniului, el incorporînd și fructele patrimoniului.
– Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu. Este cert stabilit faptul că orice
persoană fizică sau juridică are un patrimoniu. Existența unei persoane este de imposibilă fără

9
patrimoniu, pentru că persoana având calitatea de subiect de drept presupune în mod obligatoriu
existența unor drepturi și obligați i.
Acest caracter juridic este pus în legătură cu faptul că numai ființa umană poate deține cu titlu
juridic bunuri care să intre în constituirea patrimoniului său și poate să -și asume obligații. Fiind în
prorprietate a unor bunuri nu este deci posibilă de către altcineva decât de către ființa umană.
A fost stabilit prin definiția dată patrimoniului, că patrimoniul însumează universalitatea
drepturilor , libertăților și obligaț iilor cu conținut economic. În cazul dacă numai ființa umană pot avea
drepturi și obligații, patrimoniul care le exprimă are un proprietar .
– Unicitatea și divizibilitatea patrimoniului. Realizăm prin noțiunea de unicitate că o
persoană are un singur patrimoniu. Logica impune o singură universitas juris, dacă am reținut că orice
persoană are un patrimoniu, atunci în mod normal un subiect de drept poate avea doar un singur
patrimoniu.
Unicitatea patrimoniului astfel cum a fost definită , presupune divizibilitatea patrimoniului.
Unicitatea și divizibilitatea patrimoniului ț in de prezența mai multor categorii de drepturi , libertăți și
obligații, fiecare dintre acestea având regim juridic special determinat. Rolul și scopul bunurilor este
diferit prin n atura lor, prin voința legii și dorința titularului.
– Inalien abilitatea patrimoniului – legătura in dispersabil ă dintre patrimoniu și proprietarul
acestuia , existînd atâta timp cât aceasta există ca subiect de drept civil. Statuând , toate elementele
constitutiv e ale patrimoniului pot fi înstrăinate, fără ca prin acea sta să se înstrăineze însuși
patrimoniul, care este o noțiune juridică, un perimetru al titularului din care pot lipsi mai multe sau
mai puține valori, fără ca el să -și piardă entitatea.
În ce privește persoanele fizice, ele pot să transmită, să înstrăinez e un drept sau o obligație, și
mai multe drepturi sau obligații, prin acte inter vivos , dar nu pot transmite întregul patrimoniu.
Transmiterea întregului patrimoniu se poate face numai după încetarea personalității, numai pentru
cauză de moarte, când inter vine momentul încetării din viață a titularului patrimoniului.
În privința persoanelor juridice, transmisiunea universală sau cu titlu universal operează în
momentul reorganizării sau încetării personalității acesteia, în condițiile legii. Când este supusă
reorganizării prin divizare, are loc o transmisiune patrimonială cu titlu particular, în sensul că o
fracțiune din patrimoniu se desprinde și se transmite către mai multe persoane juridice existente sau
care atunci se înființează.

Funcțiile patrimoniului

10
Patrimoniul , în ultimă instanță răspunde unei necesități practice, văzut ca totalitate, exercită
trei funcții de importanță majoră , care la rîndul lor produc careva efecte juridice necesare circuitului
civil. Ele sunt:
– patrimoniul constituie obiectul gaj ului general al creditorilor chirografari – în
virtutea funcției de gaj general al creditorilor, patrimoniul compune singura garanție
generală a tuturor creditorilor titularului său, altfel spus, obiectul dreptului de gaj general
al creditorilor chirografa ri îl constituie însuși patrimoniul debitorului și nu bunurile
individuale care îl compun.
– patrimoniul explică și face posibilă transmisiunea universală și cu titlu
universal ;
– patrimoniul explică și face posibilă subrogația reală cu titlu universal .

11
1.2. Aspecte generale și clasificarea drepturilor patrimoniale

Conform legislației civile a Republicii Moldova drepturile subiective civile sunt multe și
diversificate. Ele se clas ifică după mai multe criterii:
a) în funcție de faptul că titularul dreptului poate să și -l exercite fără s au cu
concursul altei persoane;
b) în func ție de natura conținutului lor;
c) după corelația dintre ele; în funcție de gradul de certitudine conferit titularilor
etc.
După natura conținutului lor, drepturile civile subiective sunt patrimon iale și nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective civile care au un conținut economic,
care sunt evaluabile în bani. De menționat este că , aceste drepturi fac parte din patrimoniului
titularului dreptulu i. Drepturile patrimonia le pot fi cesionate către alte persoane prin acte juridice,
precum și pe calea moștenirii legale (pe cauza de moarte) . Aceste drepturi pot fi exercitate nu numai
personal, ci și prin reprezentare (legală sau convențională ). [54]

Clasificarea drepturilor p atrimoniale

În opinia unor doctrinari, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi reale
și drepturi de creanță.
Alți autori [98] folosesc o clasificare tripartită a drepturilor patrimoniale, după care există
drepturi reale, drepturi d e creanță și drepturi intelectuale. Drepturile intelectuale ar include, pe de o
parte, drepturile patrimoniale ce izvorăsc din creația intelectuală, fiind vorba deci despre dreptul de
folosință exclusivă a unei creații intelectuale, iar pe de altă parte, d repturile referitoare la clientelă.
Considerăm deosebit de important să subliniem faptul că aceste drepturi nu ar putea fi
încadrate în categoria drepturilor reale, deoarece nu privesc un obiect material (bun corporal), dar nici
în categoria drepturilor de creanță, deoarece nu se exercită împotriva unor persoane determinate. Dacă
am admite, î nsă, că dreptul real poate avea ca obiect nu numai un lucru, ci și idei sau activități (desigur
cu valoare pecuniară), atunci ar urma să include aceste drepturi în categoria drepturilor reale.
Clasificarea drepturilor subiective civile în drepturi reale și drepturi personale a fost, uneori,
criticată, întrucît: ea este inexactă, deoarece și un drept real presupune un raport între indivizi, ca
subiecte de drept, nu doar o relație între titularul dreptului și bunul său; ea este lacunară, existînd și
drepturi mixte; atunci cînd prerogativele titularului dreptului se exercită erga omnes asupra unor
valori imateriale (literare, artistice etc.), aceste prerogative nu sunt echivalente cu cele care îndeobște
revin unui proprietar. [50, p. 161]

12
Există și o altă clasi ficare și anume, drepturile patrimoniale se clasifică în 5 categorii: drepturi
reale, drepturi de creanță, drepturi atipice (intermediare), categorii speciale: drepturi de creație sau
proprietate intelectuală și drepturi potestative:
Drepturile reale sunt acele drepturi subiective în temeiul cărora titularul exercită
prerogativele pe care i le conferă legea asupra unui bun în mod direct, fără mijlocirea altei persoane;
a) drepturile reale principale sunt acele drepturi reale care au o existență de sine stăt ătoare:
dreptul de proprietate; Dezmembrămintele dreptului de proprietate (dreptul de uz, de uzufruct, de
abitație, de servitute, de superficie); dreptul de administrare; dreptul de concesiune; dreptul de
folosință;
b) drepturile reale accesorii , care nu e xistă decât ca accesoriu al unui alt drept (dreptul de
ipotecă, gajul și privilegiile); ele sunt afectate garantării unor drepturi de creanță.
Drepturile de creanță sunt acele drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora un
subiect activ – creditor – poate pretinde subiectului activ – debitor – să dea, să facă sau să nu facă ceva
ce ar fi putut face dacă nu și -ar fi asumat aceasta abstențiune. Mai sunt denumit e și drepturi personale,
dar astfel exista riscul confundării lor cu drepturile personale nepatrimoniale.
Categorii intermediare (sau drepturi atipice): obligațiile scriptae in rem (opozabile
terților) și obligațiile propter rem . Aceste două categorii intr ă în conținutul unui raport juridic
obligațional, drepturile corelative obligațiilor respective putând fiind exercitate numai prin
intermediul unei anumite persoane; atributul lor de a fi intermediare între drepturile reale și cele de
creanță rezultă dintr -o opozabilitate mai largă decât a drepturilor de creanță, fără a fi însă, vorba
despre o opozabilitate erga omnes :
– obligațiile scriptae in rem sunt atât de strâns legate de stăpânirea unui bun, încât creditorul,
actual nu poate obține satisfacerea drept ului sau decât dacă dobânditorul actual al lucrului va respecta
acest drept, deși acesta din urma nu a participat la încheierea contractului inițial din care s -a născut
dreptul creditorului.
– obligațiile propter rem, numite și obligații reale de a face, reprezintă îndatoriri care
incumbă deținătorului unui bun determinat (mobil sau imobil), se transmit odată cu acesta și pot
rezulta din lege sau din convenția părților.
Categorii speciale (sau drepturi atipice): drepturile de creație sau proprietate intelec tuală.
În primul rând, drepturile de proprietate intelectuală sunt considerate ca o categorie juridică
intermediară între drepturile patrimoniale și cele personal nepatrimoniale. În ceea ce privește aceasta
din ultimă categorie, autorul unei opere are o se rie de drepturi nepatrimoniale: de a fi recunoscut ca
autor, de a decide publicarea ei, etc.

13
Trebuie făcută apoi distincția dintre dreptul real de proprietate pe care îl are autorul unei
opere (literare, științifice etc) asupra obiectul material în care se încorporează opera ( ex.:
manuscrisul) și dreptul sau drepturile de proprietate intelectuală care rezultă din aceasta.
Drepturile de creație sau de proprietate intelectuală se prezintă ca fiind niște drepturi
complexe, în cadrul cărora se întâlnesc atât drepturi personale nepatrimoniale, cât și drepturi
patrimoniale – care rezultă din valorificarea operei.
Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe nr. 139 din 02.07.2010 (Monitorul Oficial
Nr. 191 -193 din 01.10 .2010) nu pare a fi intenționat să precizeze în ce categorie juridică să le
încadreze, ea analizând drepturile de autor în mod analitic, făcând vorbire despre drepturi morale și
drepturi patrimoniale ale titularului unei opere literare ori științifice.
Prin modul lor de valorificare de către autor sau moștenitorii acestuia, se apropie de drepturile
reale ca drepturi exclusive de exploatare, întrucât prezintă atributele de jus possidendi, jus utendi,
jus fruendi și jus abutendi. Din această perspectivă, ele pot fi încadrate în categoria drepturilor reale
având ca obiect bunuri incorporale.
Pe de altă parte, în mod concret, valorificarea lor se efectuează prin intermediul încheierii
unor contracte speciale( de editare, de distribuție, etc.), din care rezultă r aporturi juridice de natură
obligaționale.
Toate aceste aspecte duc spre soluția caracterului complex și intermediar al drepturilor de
creație sau de proprietate intelectuală.
Drepturile potestative au apărut și s -au dezvoltat în strânsă legătură cu teoria actului juridic
unilateral și constau, în esența, în puterea recunoscută unui subiect de drept de a modifica sau de a
stinge o situație juridică preexistentă ori de a recrea o situație juridică. De exemplu, dreptul de
opțiune succesorală, dreptul de opțiu ne născut din promisiunea unilaterală de vânzare sau de
cumpărare, dreptul de preemțiune, dreptul de a alege în cazul unei obligații alternative, dr eptul de a
revoca o ofertă, și altele.
Caracteristica drepturilor potestative constă în influența pe care o exercita asupra intereselor
și drepturilor altor persoane, altele decât titularii acestor drepturi. Drepturile potestative pot fi – în
funcție de natura juridică a situației juridice preexistente -nepatrimoniale sau patrimoniale. În acest
ultim caz, ele nu sunt nici drepturi reale, nici de creanță, fără a fi considerate o categorie intermediară.

14
1.3. Delimitarea drepturilor patrimoniale de drepturile personal nepatrimoniale.

Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective, al căror conținut poate fi evaluat în
bani, respectiv poate fi înstrăinat dar și urmărit. În același timp, drepturile nepatrimoniale sunt
drepturile subiective, care nu pot fi evaluate în bani, respec tiv nu pot constitui obiect de înstrăinare și
de urmărire.
Drepturile patrimoniale se împart în două categorii: drepturi reale și drepturi de creanță.
Titularul dreptului real își exercită dreptul de proprietate patrimonială direct și nemijlocit, fără
coordonarea sau dependența de oricare altă persoană. Titularul dreptului de creanță este acel drept
subiectiv în cadrul căruia, titularul acestuia, creditorul, poate solicita de la partea pasivă, debitorul, să
dea, să facă sau să nu facă.
În același timp, dr epturile personale nepatrimoniale sunt clasificare în categorii: drepturi care
privesc identificarea persoanei, drepturi de proprietate intelectuală, drepturi care privesc existența și
integritatea fizică sau morală a persoanei. Astfel, drepturile personal e nepatrimoniale de proprietate
intelectuală constau în dreptul autorului asupra creației sale, în cazul în care nu sunt iscate oricare
drepturi patrimoniale, compensații bănești și alte prestații de natură asemănătoare în schimbul
folosirii creației autor ului. Drepturile care privesc identificarea persoanei au un caracter, nu au
echivalent bănesc, nu pot fi urmărite și înstrăinate. Drepturile personale nepatrimoniale cu privire la
existența, integritatea fizică sau morală a persoanei reprezintă o garanție a celor mai importante
drepturi ale persoanei fizice.
În cadrul acțiunilor de apărare a drepturilor patrimoniale în instanțele de judecată, la înaintarea
cererii se achită o taxă de stat prevăzută de legea cu privire la taxa de stat, iar în cadrul acțiunil or în
instanțele de judecată pentru apărarea drepturilor personale nepatrimoniale, taxa de stat nu este
achitată, reclamantul fiind scutit de aceasta. Totodată, dacă în instanță, reclamantul solicită achitarea
unui prejudiciu moral, taxa de stat se achită în dependență de volumul prejudiciului moral iscat.
Drepturile patrimoniale, luînd în considereare că pot fi evaluate în bani, pot fi urmărite de
creditori, iar drepturile personale nepatrimoniale nu pot fi urmărite de creditori. Astfel, cu titlu de
exempl u, în cadrul unui proces civil poate fi urmărit bunul imobil al debitorului asupra căruia acesta
are dreptul de proprietate cu caracter patrimonial, în același timp nu poate fi urmărită și nici gajată
ori ipotecată creația intelectuală a unei persoane fizi ce. Respectiv, în ultimul caz, în contul datoriei
pecuniare debitorului îi vor fi urmărite bunurile cu caracter patrimonial.
Drepturile patrimoniale pot fi înstrăinate contra unui preț, cu titlu gratuit sau pentru o altă
contraprestație sau alt bun. Dreptu rile personale nepatrimoniale nu pot fi evaluate și înstrăinate sub
nicio formă.

15
Drepturile patrimoniale sunt transmisibile nu doar în sensul vînzării acestora, dar și în sensul
procedurii de succesiune, iar drepturile personale nepatrimoniale nu pot fi obiectul unei proceduri de
succesiune și nu se transmit succesoruluide la defunct.
Drepturile patrimoniale prin transmibilitatea acestora nu sunt strict legate de persoană, iar
drepturile nepatrimoniale sunt indespensabil legate de titularul acestora.
O de osebită atenție atrage procedura de înregistrare a drepturilor. Astfel, înregistrarea
drepturilor patrimoniale are loc printr -o multitudine de căi. Înregistrarea dreptului de proprietate
asupra bunurilor imobile se înregistrează în registrul bunurilor imob ile. Cu privire la înregistrarea
drepturilor asupra bunurilor mobile, aceasta, în unele cazuri este realizată la organele specializate ale
administrației publice centrale ori a administrației publice locale. De menționat că există o
multitudine de bunuri, dreptul de proprietatea asupra cărora nu este înregistrat la organele și
instituțiile de stat. Ce ține de înregistrarea drepturilor personale nepatrimoniale, acestea, de regulă, se
efectuează la organele administrației publice centrale speciale, Astfel, în registrarea dreptului de
proprietate intelectuală se efectuază la AGEPI, iar dreptul de proprietate pentru identificarea
persoanei aparține exclusiv titularului, informația fiind procesată, păstrată și înregistrată de ÎS „CRIS
Registru”.
Încălcarea dreptu rilor personale nepatrimoniale poate chema după sine și răspunderea
pecuniară, cu titlu de exemplu pentru primirea, păstrarea și folosirea datelor de identificare a altei
persoane, făptașul poate răspunde și prin achitarea în formă bănească a prejudiciului moral. În același
timp, încălcarea drepturilor patrimoniale are ca consecințe sancțiuni pecuniare, însă nu se pot aplica
sancțiuni de natură personală nepatrimonială.
Astfel, delimitarea drepturilor patrimoniale și personale nepatrimoniale este destul de mare,
fiind diferite naturile drepturilor, procedura de înregistrare, legătura de titular, dar și posibilitatea de
a evalua drepturile patrimoniale și nepatrimoniale, precum și de a le urmări.

16
2. CONȚINUTUL DREPTURILOR PATRIMONIALE

2.1. Drepturilor rea le în sistemul drepturilor patrimoniale

Drepturile reale ( ius in re ) sunt acele drepturi subiective patrimoniale civile în virtutea cărora
titularul acestor drepturi poate folosi singur atributele recunoscute de lege asupra unui bun
individualizat, în mod direct și fără participarea cuiva , adică terțului subiect pasiv care este
necunoscut („toți ceila lți”).
În vederea evidențierii faptului că titularul drepturilor reale exercită direct și nemijlocit
libertățile sale asupra bunului este obiectul drepturilor sale î n literatura juridică de specialitate mai
veche s -a menționat în unele cazuri că dreptul real formează un rap ort nemijlocit între titular și bun.
[52, pag. 17]
La moment doctrina juridică stabilește în mod concret că dreptul real este un raport într e
persoane , cu privire la bunuri, și anume în așa fel se poate recunoaște caracterul social al raportului
juridic civil cu privire la un drept real.
Prin urmare dreptul real prevede constituirea unui raport juridic cu privire la un bun
determinabil între u na, două sau mai multe persoane ca subiect e activ e ale raporturilor juridic e și
restul terților nedeterminați ca subiect e pasiv e, care au obligația generală negativă de a nu face nimic
ce ar putea într -o manieră oarecare să aducă atingere în exercitarea pr erogativelor dreptului real de
către posesorul acestora .
Astfel considerăm că numai printr -o anumită zidire abstractă se poate atribui caracter social
acestor raport uri juridic e. Pentru că atunci când cineva atinge exercițiului prerogativelor dreptului
real de către titularul său nu se „ determină ” în cadrul raportului juridic ce privește un dre pt real, ce se
naște un nou raport juridic – un raport juridic obligațional, un drept de creanță – pe temeiul căruia
titularul dreptului lezat – creditor – va pretind e celui care i -a adus „atingere ” dreptul ui real – debitor,
să repare prejudiciul cauzat , adică să repare ating erea adusă. Față de toți terții există obligația generală
negativă de a nu face.
Drepturile reale au următoarele caracteristici:
– sunt drepturi patrimoniale absolute, deci opozabile tuturor persoanelor terțe;
– presupun un subiect activ determinat și un subiect pasiv nedeterminat, format din toate
persoanele terțe ; raportul juridic cu privire la un bun determinat se naște între tit ularul său ca subiect
activ și toți ceilalți terți ca subiecți pasiv i;

17
– conținutul obligației – drepturilor reale este permaninet negativă, „de a nu face”. Subiectul
pasiv are o obligație generală care este negativă de a nu face nimic ce poate atinge subiectul activ în
exercitarea prerogativelor dreptului său. Dacă se aduce atingere exercitării prerogativelor dreptului
real, subiectul pasiv nu se individualizează în cadrul raportului juridic ce conține un drept real, ci se
naște un raport juridic obligați onal între titularul dreptului real și cel care a lezat exercitarea
prerogativelor sale; titularul dreptului, în calitate de creditor, cere aceluia ce a încălcat dreptul său, în
calitate de debitor, să repare ati ngerea adusă, să -l despăgubească; [52, p. 24 .]
– în general, drepturile reale au un caracter perpetuu (spre exemplu, dreptul de proprietate și
dreptul de servitute), dar, uneori, pot fi limitate în timp la o durată determinată sau la durata de viață
a beneficiarului (sp re exemplu, dreptul de uzufruc t);
– poate fi obiect numai bunuri determinate ( res certa );
– din faptul că drepturile reale sunt drepturi absolute, opozabile terțelor și care au ca obiect
bunuri determinate , rezultă unele efecte , deosebit de importante pentru titularii lor, și anume:
prerog ativa urmăririi și prerogativa preferinței. Dreptul de urmărire presupune posibilitatea
recunoscută posesorului unui drept real de a solicita bunul de la orice persoană terță la care se
poate găsi bunul care este proprietatea sa . Dreptul de urmărire atribu i titularului dreptului real
posibilitatea de a introduce o acțiune specifică împotriva oricărei persoane terțe la care se află
bunul, obiect al dreptului real, de exemplu o ac țiune în revendicare (art. 374 a Codului Civil
al Republicii Moldova) acțiune ne gatorie (pentru înlăturarea încălcărilor care nu sînt legate
de privarea de posesiune – art. 376 a Codului Civil al Republicii Moldova ). Creditorii ale
căror creanțe sunt garantate cu garanții , au posibilitatea de a urmări bunurile asupra cărora s –
a consti tuit garanția unde nu s -ar afla bunurile care constituie garanția , în cazul în care acestea
au fost înstrăinate înainte de stingerea dreptului real de garanție (ipotecă). Dreptul de
preferință se rezultă la posibilitatea recunoscută titularului unui drept real ași satisface în prim
rînd față de titularii altor drepturi reale dobândite ulterior sau de titularii unor drepturi de
creanță fără garanții (creditori chirografari). Prin urmare titula rii unor dreptur i reale vor fi
achitați în ordinea corespunzătoare drepturilor lor, în conformitate cu principiul „qui prior
tempore potior iure ”, fiind preferat acela care a execu tat primul formalitățile de opozabilitate,
iar persoana care deține o creanță garantată cu un drept real de garanție poate cere satisfacerea
ei înaintea altor creditori ce nu au aceste garanții reale , cum sunt creditorii chirografari ori
creditorii care au garanții reale asupra acelorași bunuri, dar de rang inferior;
– sunt limitate ca număr, fiind expres prevăzute de lege, fără ca părțile să poată crea pr in voința
lor drepturi reale noi;

18
– sub aspect procedural, drepturile reale pot fi apărate prin acțiuni reale, de competența instanței
de la locul unde este situat bunul, conform regulii „ actor sequi tur forum rei sitae”.
Conform legislației române , drepturile reale se clasifică în: drepturi reale principale și dreptur i
reale accesorii (figura 2. 1.).
Dreptur ile reale principale sînt drepturi le care au o existență de sine stătătoare în raport cu alte
drepturi reale și de creanță.
Drepturile reale accesorii se nasc în scopul garantării unor drepturi de creanță, existența lor
depinzând în mod direct de existența dreptului real de garanție . Deci, drepturile reale accesorii sunt
accesorii care sunt mereu al ături dreptul ui de creanță.
Drepturi reale principale – două mari categorii de drepturi reale principale:
– dreptul de proprietate;
– dezmembrămintele dreptului de proprietate.
La rândul său dreptul de proprietate poate fi:
– drept de proprietate publică;
– drept de proprietate privată.
Din punct de vedere al subiectelor și regimului de punere în valoare, subiectele de drept public
(statul și unitățile sale administrativ teritoriale) pot stabili privind bunurile proprietatea lor publică
sau privată:
– dreptul d e administrare;
– dreptul de concesiune;
– dreptul de folosință.
La rândul său, dreptului de proprietate privată, indiferent de titular (subiecte de drept public
sau persoanele fizice sau juridice de drept privat) îi corespund dezmembrămintele acestuia:
– dreptul de uzufruct;
– dreptul de uz;
– dreptul de abitație;
– dreptul de servitute;
– dreptul de superficie.

Fig. 2 .1. Clasificarea drepturilor reale

Drepturi reale accesorii:
– Dreptul de gaj – dreptul real constituit în favoarea unui creditor asupra unui bun sau bunuri
mobile individualizate ale debitorului sau ale une i terț e persoane pentru a garanta executarea obligați ei
asumate de debitor. Poate fi cu deposedare sau fără deposedarea debitorului de bunul gajat. Dreptul de gaj
beneficiază de atributele de urmărire și preferință.
– Dreptul de ipotecă este dreptul real constituit asupra unui imobil sau imobile determinate,
fără deposedare, care îi conferă titularului său, denumit creditor ipotecar, posibilitatea de a urmări bunul
în mâna oricui s -ar afla și de a fi plătit cu prioritate din prețul acelui bun.
– Privilegiile speciale sunt drept reale care îi revin unor creditori care datorită calității creanțelor
lor, au posibilitatea de a fi în prim rînd din valoarea unor bunuri mobile sau imobile determinate ale
debitorului, chiar în fața unor creditori gajiști sau ipotecari ulteriori .
– Dreptul de retenție este acel drept real care dă posibilitatea creditorului, în același timp și
debitor al obligației de restituire a bunului altuia, de a reține acel lucru și a refuza restituirea lui pînă în
momentul cînd debitorul său, creditor al lucrului, va executa oblig ația născută în legătură cu cheltuielile
de depozitare , întreținerea sau îmbunătățirea lui.
Concluzionând aceste drepturi reale sunt accesorii unor drepturi de creanță. Dreptul de ipotecă –
garanția constituită titularului său – numit creditor ipotecar asu pra unui bun imobil proprietatea debitorului
sau asupra dreptului de uzufruct cu privire la un imobil ce revine acestuia . Dreptul de gaj – garanția
recunoscută de debitor creditorului său de a putea să execute un bun mobil din patrimoniul său prin
reținere a, sub controlul justiției, în proprietate a acelui bun în contul creanței neexecutate sau prin vânzarea
acestuia și îndestularea cu preferință față de creditorii chirografari din prețul obținut. Privilegiile – anumite
clauze legate de preferință, în baza cărora, creditorii pot primi plata datoriei cu preferință înaintea altor
creditori. O garanție de o natură specifică, situată la limita garanțiilor reale este dreptul de retenție
nereglementat de legislație însă recunoscut ă de practica judecătorească și de doctrină, î n temeiul acestui
drept, debitorul obligației de restituire poate refuza îndeplinirea a cestei obligații până la plata unor
cheltuieli suferite în legătură cu depozitarea bunul ui respectiv.
DREPTURILE REALE
Drepturi reale principale
Drepturi reale accesorii

Dreptul de
proprietate
 uzufructul ;
 uzul;
abitația;
servitutea;
superficia .

dreptul de ipotecă;
dreptul de gaj;
privilegiile
dreptul de retenție.

20
Codul civil român stabilește categoriile de drepturi reale corespunzătoare proprietății publice:
dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit (art. 866 -875). [28]

Teze și teorii cu privire la drepturile reale.
Concepția lui Planiol. Planiol , un mare jurist al sec. XIX, a criticat divizarea clasică. Acesta
afirma că toate drepturile se compun în mod necesar într -un raport alcătuit de cel puțin două persoane,
unde unul este debitor -subiect pasiv și altul creditor -subiect activ. În cele din urm ă el critică teoria clasică
care analizează dreptul real în aceeași linie între o persoană și un lucru.
Scoatem în evidență diferența dintre acestea, dacă dreptul real și cel personal sunt analizate în
aceeași linie dreaptă în raporturile dintre persoane, în viziunea acestuia, diferența este aceea că în
drepturile personale obligația se răsfrîng asupra unei sau mai multor persoane determinate. Cu toate
acestea, în ceea ce privește drepturile reale, obligația privește pe toată lumea. Autorul conceptului
stabilește că în acest caz de o obligație pasivă universală.
Teoria a fost criticată, și anume pentru confundarea efectului relativ al drepturilor personale cu
opozabilitatea absolută. Obligația pasivă universală a lui Planiol nu este decît opozabilitatea abso lută ce
se aplică tuturor drepturilor, ceea ce înseamnă că toate drepturile trebuie respectate absolut de toți.
Concepția lui Ginossar. Ginossar afirma că toate drepturile sunt opozabile tuturor. Ceea ce
înseamnă că terții trebuie să respecte toate dreptur ile, fie ca e vorba de un drept real sau personal. Acesta
fiind opozabilitatea erga omnès . Cu toate acestea, la fel ca Planiol, el consideră că pentru toate drepturile
reale sau personale, este necesar un raport juridic între doi oameni. Pentru el, diferența este că în drepturile
reale, debitorul este angajat în calitate de proprietar al unui bun, în timp ce în drepturile personale,
debitorul are obligație personală. Titularul unui drept este supus unei obligații propter rem, în calitatea sa
de propr ietar.

21
2.2. Drepturilor de creanță în sistemul drepturilor patrimoniale

Drepturile de creanță, numite în dreptul roman și ius ad personam , reprezintă acele drepturi ce pot
fi exercitate pe baza unui raport juridi c anterior dintre doi titulari î n virtute a căruia subiectul activ al
raportului (creditorul) poate pretinde celuilalt subiect al aceluiași raport ( debitorul) să dea, să facă sau să
nu facă o anumită prestație .
Din cele expuse rezultă că titularul dreptului de creanță nu poate invoca dreptul său decât împotriva
uneia sau mai multor persoane bine determinate, cel mai adesea împotriva cocontractantului sau împotriva
autorului delictului.
Raporturile juridice izvorîte din drepturile de creanță poartă denumirea de raporturi de obligații,
aceasta pentr u că dreptului de creanță invocat de creditor îi corespunde o obligație la care poate fi supus
debitorul.
Adeseori jurisconsulții romani desemnau drepturile reale cu formula adversus omnes arătând prin
aceasta opozabilitatea lui absolută iar drepturile de creanță cu formula adversus certam personam , adică
erau opozabile numai unor persoane determinate.
În practică, drepturile de creanță sunt cele mai numeroase. Fiecare creditor al unei sume de bani
are un „drept de creanță” asupra debitorului. Odată ce o persoană poate solicita ceva (în esență: bani,
bunuri sau o sarcină) de la o altă persoană, este vorba despre o creanță.
Drepturile personale nu pot fi confundate cu conceptul de acțiune în i nstanța de judecată. Acțiunea
în instanța de reprezintă o cerere adresată instanței de judecată, de către o persoană care se consideră lezată
în drepturile sale. Nu doar drepturile personale, ci și celelalte drepturi subiective pot constitui obiectul
unor acțiuni în justiție.
Când ne exprimăm punctul de vedere legal, numim „drepturi de creanță” tot ceea ce ne permite de
a solicita de la altcineva executarea unei obligații. În acest sens, dreptul de creanță nu este altceva decât o
obligație. Doar punctul de vedere diferă. Pentru debitor, este vorba despre o obligație; pentru creditor, este
vorba despre un drept de creanță.
Obligațiile sunt angajamente concrete între părți. Un contract de leasing, împrumut, de prestare a
serviciilor hoteliere, de vînzare -cumpă rare … toate sînt generatoare de obligații.
Nu doar prin contracte pot fi născute varietățile dreptului de creanță. Ele pot apărea și în afara
oricărui acord. De exemplu, victima unui accident rutier dispune de dreptul de creanță față de șoferul
respons abil (referitor la distrugerile pe care le -a suferit). Aceasta mai dispune, însă și de un drept de creanță
direct (și de acțiune în judecată) împotriva asigurătorului automobilului.
Drepturile de creanță sunt, în practica juridică, cele mai importante drep turi și dau naștere la cele
mai multe litigii care, prin urmare, vor fi soluționate prin hotărârea instanței de judecată. Nu există

22
problema referitoare la drepturile de creanță, decît cînd este vorba de o obligație. De aceea ne vom limita
aici. Este sufic ient să ne referim, în mod deplin dezvoltat la obligații.
În marja drepturilor personale, trebuie să ne preocupăm și de securitatea personală. La fel ca
drepturile reale de garanție, menite să garanteze îndeplinirea obligațiilor personale, fidejusiunea est e o
siguranță tipic personală. Cineva (fidejusorul) promite să ( se angajeze la) plătească o sumă de bani atunci
când s -ar putea părea că debitorul principal nu mai îndeplinește angajamentele sale de plată (sau de
restituire). O garanție bancară este, de a semenea, o siguranță personală. Banca este de acord să plătească
o sumă de bani beneficiarului garanției bancare (de obicei o administrație care a acordat un avans unui
comerciant), în cazul în care creditorul principal se întâmplă să se afle în postură fi nanciară nefavorabilă,
nemaiputînd face față obligațiilor sale față de această administrație. O garanție bancară „în prima cerere”
este o condiție clasică, după care banca, la prima solicitare, va plăti titularului de garanție suma indicată
în contract. Cu această ocazie, titularul garanției nu trebuie să facă mențiuni: el nu trebuie să demonstreze
că debitorul principal nu și -a onorat angajamentul său. Asigurarea ar trebui să se efectueze întotdeauna "la
prima cerere". Garanții personale r eprezintă dreptur i individuale „ periculoase”. Cineva (cum ar fi un
părinte) care este garant pentru un împrumut al fiului său ar putea, în cazul în care acesta nu urmărește
rambursările sale de credite, să se lichideze el singur întregul obiect al creditului. În cazul în c are părinții
nu pot lichida datoria, creditorul poate, dacă este cazul, să pună sechestru pe casa familială.

Regimul juridic al drepturilor personale.
Consecințele de natura drepturilor personale sunt multiple. Acestea reprezintă o legătură între doi
oame ni. Din acest motiv, dreptul personal se exercită împotriva persoanei debitorului. Acesta se întîlnește,
în cazurile în care creditorul poate lua măsuri.
– Creditorul are un drept general de gaj asupra activelor patrimoniului debitorului său, dar
drepturil e sale nu se supun nici unui drept de urmărire sau de preferință. Creditorul chirografar (sau
obișnuit) nu poate fi plătit pe bunurile care debitorul le -a vândut unor terți. În plus, acesta se află în concurs
cu toți ceilalți creditori. El se află în egali tate cu ceilalți creditori chirografari, dar este plătit după creditorii
privilegiați.
– Titularul unui drept personal, nu poate renunța unilateral; chiar iertarea datoriei este condiționată,
adică, este eficientă doar la acceptarea debitorului.

Drepturilor de creanță le sînt caracteristice următoarele trăsături:
– sunt drepturi relative și deci opozabile numai subiectului pasiv și, în limitele legii;
– atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv sunt determinați din momentul nașterii dreptului ;

23
– dreptului de creanță al subiectului activ îi corespunde obligația subiectului pasiv pozitivă,
respectiv „a da” ori „a face ceva”, sau negativă „de a nu face ceva” din ceea ce ar fi putut face dacă nu s –
ar fi obligat la abstențiune;
– sunt temporare ( prescriptibile), creditorul poate pretinde de la debitor îndeplinirea obligațiilor
sale într -un anumit termen;
– pot avea ca obiect lucruri generice;
– drepturile de creanță, fiind drepturi relative, nu dau naștere la prerogativa urmăririi și a
preferinței;
– sunt nelimitate ca număr și se nasc din izvoare juridice multiple: acte juridice (contracte sau acte
juridice unilaterale), fapte juridice ilicit e (spre exemplu, sustragerea, distrugerea de bunuri) sau licite (de
pildă, gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză);
– sub aspect procedural, drepturile de creanță sunt apărate prin acțiuni personale, de competența
instanței d e la domiciliul debitorului, potrivit regulii „actor sequitur forum rei”.

Drepturile de creanță se deosebesc de drepturile reale după mai multe criterii:
1. Din punct de vedere al subiectelor:
– dreptul real are un subiect activ determinat și un subiect pasiv nedeterminat ;
– dreptul de creanță are atît subiectul activ (creditor), cît subiectul pasiv (debitor)
determinate.
2. Din punct de vedere al conținutului și naturii obligațiilor corelative drepturilor:
– dreptului real îi corespunde obligația generală și negativă de a nu face nimic de natură
a aduce atingere exercițiului liber și deplin al dreptului respectiv;
– dreptului de creanță îi corespunde obligația subiectului pasiv determinat, care poate fi
de a da, de a face sau de a nu face.
3. Drepturile reale conferă două atribute specifice, spre deosebire de drepturile de creanță:
atributul de urmărire și atributul de preferință.
Atributul de urmărire dă posibilitatea titularului său să caute, să identifice și să pretindă
restituirea bunului care îi aparține sau care este grevat de un drept real constituit în favoarea sa, din
stăpînirea oricui s -ar afla în mod nelegitim.
Atributul de preferință constă în posibilitatea titularului de a -și realiza dreptul său cu prioritate
la același bun, în raport cu titularii altor drepturi . De exemplu, dacă un drept de creanță este însoțit și
garantat de un drept de gaj, titularul dreptului de gaj (creditorul gajist) are posibilitatea de a obține
realizarea dreptului de creanță cu prioritate, din prețul bunului gajat, față de ceilalți credi tori ai
aceluiași debitor.
4. Din punct de vedere al opozabilității lor:

24
– dreptul real este opozabil tuturor ;
– dreptul de creanță este opozabil doar debitorului determinat.
5. Din punct de vedere al numărului lor:
– drepturile reale sunt limitate ca număr, fiind expres reglementate de lege;
– drepturile de creanță sunt nelimitate ca număr, putînd lua naștere din orice acte juridice
valabile, precum și din fapte juridice licite sau ilicite.

25
2.3. Drepturilor proprietății intelectuale în sistemul drepturilor patrimoniale

În paralel cu dezvoltarea societății în sfera economică, socială, culturală, se dezvoltă tot mai mult
și activitatea bazată pe creația intelectuală. Dacă pînă acum cîteva secole omul obținea profit doar din
rezultatul producerii și comercial izarea de bunuri, la momentul actual el poate obține profit și din propria
creație intelectuală. [60, pag. 255]
Drepturile proprietății intelectuale pot fi definite ca dreptul unei persoane terțe de a profita de un
lucru imaterial. Este importantă problema monopolului exploatării asupra unei opere de creație sau asupra
unei activități profesionale.
În primul caz, drepturile intelectuale se apropie de drepturile reale și în special de dreptul de
proprietate. Se vorbește, deci, despre proprietatea intelectual ă.
Cu toate acestea, se subliniază faptul că aceste drepturi nu pot fi reduse la un drept real, în sensul
că acestea sunt strâns legate de persoană. Proprietate literară și artistică oferă o ilustrare clară. Astfel, toate
lucrările intelectuale sunt protej ate atât timp cât acestea au un caracter original. Autorul este investit cu un
drept moral și un drept de natură patrimonială, drept pecuniar. Acesta poate decide de a exploata lucrarea
de el însuși sau poate atribui dreptul de a utiliza lucrarea unei terț e persoane. Acest drept este unul
temporar. Autorul se bucură de acest drept de -a lungul vieții sale. După moartea sa, acest drept persistă
pentru succesorii săi pe parcursul anului calendaristic curent și pentru următorii 70 de ani.
În al doilea caz, drep turile nu se referă la un lucru corporal, ci incorporal. Acesta este cazul
drepturilor de clientelă, care tind să fie rezervate pentru o persoană în vederea unei operări cu un anumit
cerc de clienți. Acest drept se referă la clienți în mod indirect, prin e lemente intermediare care participă la
constituirea sa. Așa este și cu dreptul comerciantului asupra activității sale constă dintr -un set de elemente
tangibile, (materiale, bunuri) și active necorporale (închiriere, preda, denumire comercială).
Dreptul de autor garantează nu numai drepturile autorilor, persoane fizice, dar și a altor subiecți de
drept precum sunt persoanele fizice — cetățeni ai Republicii Moldova, cetățenii străini, apatrizii,
succesorii în drepturi ai autorilor, persoanele juridice. După c lasificările aduse în doctrină, vom observa
că fiecărei clase de subiecți ai dreptului de autor le revin și drepturi diferite. Subiecții originali numiți
inițiali, din care fac parte doar creatorii nemijlociți, se bucură atît de drepturi patrimoniale cît ș i de cele
nepatrimoniale. Pe cînd subiecții derivați din care fac parte succesorii în drepturi, editurile, teatrele,
studiourile de cinema, statul, etc. se bucură doar de drepturile patrimoniale, excepție de la această regulă
sînt autorii salariați, cei ca re sunt angajați în baza unui contract individual de munca în care se conține o
clauză ce specifică soarta operelor create, atunci atît autorul cît și angajatorul pot beneficia de drepturi
patrimoniale cît și de cele nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale de autor sunt drepturi subiective pecuniare, generate de nașterea și
exploatarea unei opere create, sunt exclusive și limitate în timp.

26

Clasificarea drepturilor patrimoniale intelectuale . Articolul 11 a Legii R.M. nr. 139 din 02.07.2010
privind dreptul de autor și drepturile conexe reglementează dreptul exclusiv al autorului sau al altui titular
al dreptului de autor să efectueze, să permită sau să interzică valorificarea operei. Astfel din categoria
drepturilor patrimoniale, fac parte:
a) Reproducerea oper ei – este considerată un drept fundamental al dreptului de autor.
Reproducerea este fixarea materială a operei prin orice procedeu care permite comunicarea ei publicului
în mod indirect.
În literatura de specialitatea dreptul la reproducere este recunoscut ca o posibilitate de redare
repetată a unei forme obiective de exprimare a operei, accesibile pentru recepționarea persoanelor terțe.
Legea în art. 3 definește reproducerea: „ realizarea unuia ori a mai multor exemplare ale unei opere
sau ale unui obiect a l drepturilor conexe, fie directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice
mijloc sau sub orice formă, inclusiv în scopul de imprimare audio ori video și/sau al stocării unei opere
ori a unui obiect al drepturilor conexe pe suporturi materiale s au electronice.” [20]
Dreptul de reproducere se realizează din cele mai multe ori concomitent cu dreptul de publicare.
Deci la fel ca și la publicarea operei, pentru reproducerea operei trebuie cerut consimțămîntul autorului.
Legea nu specifică procedeele folosite pentru reproducere, aceste preocedee sunt condiționate de
posibilitățile tehnice existente, ce permit obținerea de cître persoanele cointeresate a unor copii ale operei
ce nu cedează deloc calitățile pe care o posedă original. Aceste procedee pot fi: tiparul, dactilografierea,
desenul, mulajul, înregistrarea mecanică, înregistrarea cinematografică sau pe bandă magnetică.
Deci reproducerea sub orice formă, trebuie să fie autorizată de autor, altfel se va considera o
încălcare a dreptului de autor, ș i care poate fi urmată de o acțiune în justiție. Excepție fac cazurile de
reproducere personală, drept exemplu este atunci cînd utilizatorul unui program de calculator, utilizează
copia programului în scop exclusiv și personal, în situația dată nu e nevoie de autorizarea autorului.
b) Distribuirea originalului sau a exemplarelor operei , constă în punerea în circulație, prin
vînzare sau prin orice alt mod de transmitere în proprietate, cu titlu oneros ori gratuit, a originalului ori a
copiilor unei opere sau a unor obiecte ale drepturilor conexe, precum și oferirea publică a acestora.
c) Închirierea exemplarelor operei, cu excepția operelor de arhitectură și a operelor de artă
aplicată. În cazul în care proprietarul dă cu împrumut originalul sau exemplarele unei opere, cu excepția
operelor de arhitectură și a operelor de artă aplicată, nu este necesar consimțămîntul autorului sau al altui
titular al dreptului de autor, însă autorul sau alt titular al dreptului de autor are dreptul la o remunerație
echita bilă. Bibliotecile și alte instituții similare ce nu urmăresc obținerea unui avantaj economic sau
comercial, direct ori indirect, sînt scutite de obligația de a plăti această remunerație.
d) Importul exemplarelor operei în vederea distribuirii, inclusiv al exemplarelor confecționate
cu consimțământul autorului sau al altui titular al dreptului de autor. Prin importarea operei trebuie de

27
înțeles posibilitatea autorului de a efectua controlul asupra importului, pe teritoriul unde acționează dreptul
de autor asupra operei sale a exemplarelor ce au fost confecționate peste hotare.
Dreptul de a importa opera, completează dreptul de a difuza. Exemplarele distribuite spre importare
sunt confecționate cu permisiunea autorului sau altui titular al dreptului de autor. Dacă autorul va dispune
de dreptul de import al operei, atunci și cazurile de încălcare a dreptului de autor vor fi din ce în ce mai
puține.
e) Demonstrarea publică a operei presupune expunere a originalului sau a copiei unei opere,
directă sau indirectă, prin intermediu l mijloacelor de proiecție a imaginii unei opere, prin slide -uri ori prin
alte mijloace, pe ecran ori în alt mod similar (cu excepția comunicării prin eter sau prin cablu), în care
opera, copia sau imaginea ei este expusă într -un loc public ori în orice al t loc din care poate fi percepută
de persoane care nu fac parte din cercul obișnuit al familiei sau al cunoscuților apropiați. Demonstrarea
publică a operei audiovizuale presupune demonstrarea neconsecutivă a unor imagini izolate ale ei, dat
fiind faptul c ă demonstrarea obișnuită consecutivă a imaginilor unei opere audiovizuale constituie
interpretare publică.
f) Interpretarea publică a operei reprezintă prezentarea operelor, interpretărilor sau a
fonogramelor prin reprezentare scenică, recitare, cîntec sau printr -o altă modalitate, atît pe viu, cît și prin
intermediul diferitelor dispozitive, mijloace sau procedee (cu excepția comunicării publi ce), în locuri
accesibile publicului ori în orice alte locuri în care operele, interpretările sau fonogramele pot fi percepute
de persoane care nu fac parte din cercul obișnuit al familiei sau al cunoscuților apropiați.
g) Comunicarea publică a operei prin et er, inclusiv prin satelit (teleradiodifuziune), sau prin
cablu presupune transmitere prin eter, inclusiv prin satelit (teleradiodifuziune), prin cablu sau prin alte
mijloace a imaginilor și/sau a sunetelor operelor ori a obiectelor drepturilor conexe, astf el încît imaginile
sau sunetele să poată fi percepute de persoane care nu fac parte din cercul obișnuit al unei familii și al
cunoscuților apropiați în locuri în care, fără actul de transmitere, ele nu ar putea percepe imaginile și/sau
sunetele. Comunicare a semnalelor codificate reprezintă o transmitere prin eter sau prin cablu (comunicare
publică) în cazul în care mijloacele de decodificare sînt oferite publicului de către organizația de difuziune
prin eter sau, respectiv, de către organizația de difuziune prin cablu ori cu consimțămîntul acesteia.
Retransmiterea prin eter (redifuzarea) sau prin cablu care nu se efectuează simultan cu comunicarea
publică originală sau care include schimbări (dublări, subtitrări, inserări de reclame) se consideră un nou
act de comunicare publică prin eter sau prin cablu.
h) Retransmiterea simultană și fără modificări, prin eter sau prin cablu, a operei transmise prin
eter sau prin cablu reglementează posibilitatea de difuzare simultană, prin eter sau prin cablu, de către o
organizație de difuziune prin eter sau prin cablu a emisiunilor unei alte organizații de difuziune prin eter
sau prin cablu

28
i) Punerea la dispoziție în regim interactiv a operei presupune faptul de a pune la dispoziție o
operă sau un obiect al drepturilor conexe prin intermediul mijloacelor cu sau fără fir, inclusiv prin internet
ori prin alte rețele de calculatoare, astfel încît oricare dintre membrii publicului să poată avea acces la
acestea din orice loc și în orice moment ales în mod individual de ei.
j) Traducer ea operei. Acest drept constă în faptul că, autorul operei poate efectua traducerea
operei sale sau să permită traducerea operei sale unei persoane terțe. Rare ori cînd autorul este acel care
efectuează traducerea operei sale singur, de cele mai dese ori a pelează la serviciile unei persoane terțe ce
posedă cunoștințe necesare pentru a efectua traducerea operei date. De cele mai dese ori, autorul încheie
contract cu o organizație care va efectua traducerea. În cazul traducerii operei trebuie de îndeplinit
următoarele condiții:
– autorul operei originale să dea permisiune pentru traducerea operei;
– efectuarea unei traduceri să fie calitativă (evitînd efectuarea de greșeli sau derogări de la original,
sau schimbării sensului operelor literare sau științifice);
– opera să conțină atît numele, prenumele autorului operei originale, cît și numele, prenumele
autorului traducerii sau denumirea organizației.
k) transformarea , adaptarea, aranjamentul sau alte modificări ale operei, cu excepția cazurilor
cînd efectuarea unor acț iuni din cele enumerate la lit. a )–k) nu se încadrează în forma de exprimare a
operei și pentru care nu pot fi stabilite sancțiuni. Acest drept conține dreptul la prelucrarea operei, la
adaptare, la aranjamentul ei. Dreptul la prelucrarea operei, dă posibi litate autorului de a perfecționa, a
îmbunătăți opera sa cum dorește, precum și poate transmite acest drept altor persoane. Operele prelucrate
(perfecționate) constituie un obiect nou al dreptului de autor, valorificarea lor se efectuează doar cu acordul
autorului operei originale, dacă autorul a permis de a prelucra opera sa altei persoane, această permisiune
presupune și dreptul de valorificare a operei prelucrate, drept exemplu poate servi mixarea unei piese
muzicale, în urma căreia se obține o piesă muz icală nouă.
Dreptul la adaptare presupune, transformarea operei preexistente pentru a putea fi utilizată în alte
scopuri, decît destinația ei inițială (de exemplu: transformarea unui roman într -un scenariu de film;
transformarea unei piese de muzică clasic ă în muzică modernă etc).
Orice utilizare a operei neautorizată de autor, naște în sarcina utilizatorului obligația de reparare a
prejudiciului suferit de autor, dar dreptul le reparații este o consecință a încălcării unor drepturi
patrimoniale sau nepatri moniale ale autorului. Din acest punct de vedere dreptul autorului la despăgubiri
constituie într -adevăr o aplicare a regulii răspunderii juridice care intervine în toate cazurile de încălcare
a unor drepturi recunoscute de lege.

Protecția drepturilor pat rimoniale ale autorilor. Legea cu privire la drepturile de autor și drepturile
conexe nu indică direct drepturile autorului la onorariu de autor, acesta se prezumă prin faptul că autorul

29
este în drept să pretindă la o remunerație de autor pentru fiecare co tă de valorificare a drepturilor sale
patrimoniale. Onorariu remunerație plătibilă autorului pentru folosirea operei, adică pentru folosirea
rezultatelor muncii sale creatoare.
Autorii sau alți titulari ai dreptului de autor pot transmite prin contract de autor, drepturile
patrimoniale exclusive, precum și dreptul la remunerație de autor. în urma unei asemenea cesiuni, titular
de drepturi devine cesionarul.
Drepturile patrimoniale exclusive pot fi transmise, de asemenea, prin acordarea de licențe
exclusive sau neexclusive.
Autorii, interpreții, producătorii de fonograme, producătorii de videograme, precum și alți titulari
ai dreptului de autor și ai drepturilor conexe pot, din proprie inițiativă, înființa organizații de gestiune
colectivă a drepturilor lor p atrimoniale.
Organizațiile de gestiune colectivă au statutul de persoane juridice și se înființează prin libera
asociere și nemijlocit de titularii dreptului de autor și /sau ai drepturilor conexe, care, fie devin membri ai
acestor organizații, fie le împu ternicesc printr -un contract în forma scrisă.
Se permite înființarea organizațiilor de gestiune a drepturilor cîtorva categorii de titulari ai
drepturilor privind un anumit drept sau a organizațiilor de gestiune a mai multor drepturi în favoarea unei
categorii de titulari ai drepturilor de autor, precum și înființarea organizațiilor de gestiune a diferitelor
drepturi și a diferitelor categorii de titulari ai drepturilor.
Organizațiile de gestiune colectivă își desfășoară activitatea în conformitate cu legislația Republicii
Moldova, în baza statutelor proprii și în limitele împuternicirilor care le -au fost delegate de titularii
dreptului de autor și/sau ai drepturilor conexe. Aceste organizații funcționează potrivit reglementărilor
privind asociațiile fă ră scop lucrativ (patrimonial) cu condiția ca să fie înregistrată ca organizație în
conformitate cu prevederile legislației în vigoare și să fie avizată în calitate de organizație de gestiune
colectivă de către AGEPI.
Organizația de gestiune colectivă nu a re dreptul sa desfășoare activitate comercială sau să
valorifice operele și obiectele drepturilor conexe care i -au fost încredințate în gestiune colectivă.
Eventualele pretenții patrimoniale ale titularilor dreptului de autor sau ai drepturilor conexe
înaintate utilizatorilor, care se referă la modalitatea de valorificare a operelor sau obiectelor drepturilor
conexe prevazută de licența, se examinează și soluționează de către organizația de gestiune colectivă care
a eliberat respectiva licență.
Fără consimț ămîntul autorului sau al altui titular al dreptului de autor și fără plata remunerației de
autor, se permite:
– reproducerea temporară a operelor;
– reproducerea operelor în scopuri personale;
– reproducerea reprografică de către biblioteci, arhive și de alte instituții;

30
– utilizarea programelor pentru calculator și a bazelor de date în conformitate cu destinația
acestora, inclusiv pentru a corecta erorile, achizitorul legal.
De asemenea, sunt permise, fără consimțămîntul autorului sau al altui titular al dreptul ui de autor
și fără plata vreunei remunerații, următoarele acțiuni:
– utilizarea unor citate scurte în cadrul unei alte opere în scopul realizării opiniilor critice sau
recenziilor, cu condiția ca acestea să se refere la o operă sau un alt obiect protejat, c are a fost
deja pus, în mod legal, la dispoziția publicului, indicîndu -se sursa și numele autorului, cu
excepția cazurilor cînd acest lucru este imposibil și folosirea lor în conformitate cu practica
corectă și în măsura impusă de un scop specific;
– utiliza rea operelor prin ilustrări în publicații, emisiuni sau imprimări audio sau video în cadrul
procesului educativ, cu condiția să se indice sursa și numele autorului, cu excepția cazurilor
în care acest lucru este imposibil și în măsura justificată de atinge rea unui scop necomercial;
– reproducerea și distribuirea în presă, comunicarea publică sau punerea la dispoziția publicului
în regim interactiv a articolelor publicate cu privire la subiectele de actualitate economică,
politică sau religioasă sau a unor ope re radiodifuzate sau televizate sau a altor obiecte protejate
cu același caracter ori aduse la cunoștința publică în regim interactiv, în cazurile în care astfel
de utilizări nu sînt rezervate în mod expres și dacă se indică sursa, inclusiv numele autorulu i;
– utilizarea operelor sau a altor obiecte protejate pentru relatarea evenimentelor curente, în
măsura în care este justificată de scopuri de informare și cu condiția să fie indicată sursa,
inclusiv numele autorului, cu excepția cazurilor în care acest luc ru este imposibil;
– utilizarea discursurilor publice, precum și a extraselor din prelegeri publice, opere sau obiecte
protejate similare, în măsura justificată de scopul de informare și cu condiția să fie indicată
sursa, inclusiv numele autorului, cu excepț ia cazurilor în care acest lucru este imposibil;
– utilizarea în scopul securității publice sau pentru a asigura derularea și relatarea adecvată a
procedurilor parlamentare, administrative sau judiciare;
– utilizarea propriilor instalații și pentru propriile e misiuni în vederea imprimărilor temporare
ale operelor realizate de organizațiile de difuziune. Asemenea imprimări vor fi șterse și
distruse după șase luni, cu excepția celor care au valoare documentară excepțională ce vor fi
păstrate în arhiva de stat;
– utilizarea în folosul persoanelor cu deficiențe vizuale, avînd legătură directă cu acea deficiență
și de natură necomercială, în măsură impusă de aceasta;
– imprimarea emisiunilor difuzate de instituții sociale nonprofit, precum sînt spitalele, cu
condiția ca titularii de drepturi să primească o remunerație echitabilă;
– utilizarea operelor în timpul ceremoniilor religioase sau a ceremoniilor oficiale organizate de
o autoritate publică;

31
– utilizarea operelor, precum ar fi operele de arhitectură sau sculptură, desti nate amplasării
permanente în locuri publice;
– utilizarea operelor în scop de reclamă a expozițiilor publice sau vînzărilor de opere de artă, în
măsura necesară pentru promovarea evenimentului, excluzînd orice alte scopuri comerciale;
– utilizarea operelor cu scopul de a caricaturiza sau parodia;
– utilizarea operelor în legătură cu demonstrarea sau reparația unui echipament;
– utilizarea unei opere artistice sub forma unui imobil sau a unui desen ori plan al unui imobil,
în scopul reconstrucției imobilului respec tiv;
– utilizarea operelor, prin comunicare sau facîndu -le accesibile publicului în regim interactiv, în
scopul cercetării sau studiului privat de către membri individuali ai publicului, prin intermediul
unor terminale speciale din localurile bibliotecilor, arhivelor și altor instituții similare a
operelor și a altor obiecte protejate aflate în colecțiile lor și care nu fac obiectul achiziționării
sau condițiilor de licențiere.
– fixarea operelor intrate în domeniul public în formă electronică în scopuri de arh ivare de către
biblioteci, fără obținerea unui avantaj economic sau comercial direct/indirect.
Drepturile patrimoniale exclusive și dreptul la remunerație durează pe tot timpul vieții autorului și
pe perioada de 70 de ani după deces, începînd cu 1 ianuarie al anului următor celui al decesului autorului.
– Drepturile patrimoniale asupra operei audiovizuale se protejează timp de 70 de ani, începînd
cu 1 ianuarie al anului următor decesului ultimului dintre următorii coautori: realizator
principal (regizor sceno graf), autorul scenariului (scenaristul), autorul dialogului și
compozitorul – autorul operei muzicale, special create pentru aceasta opera audiovizuală.
– Drepturile patrimoniale asupra unei opere anonime sau apărute sub pseudonim, cu excepția
celei de artă aplicată, se protejează 70 de ani, începind cu 1 ianuarie al anului următor celui al
publicării legale a operei.
– Drepturile patrimoniale asupra operei create în copaternitate, cu excepția operei de artă
aplicată, se protejează pe parcursul întregii vieți a fiecăruia dintre coautori și 70 de ani,
începînd cu 1 ianuarie al anului următor celui al decesului ultimului coautor -supraviețuitor.
– Drepturile patrimoniale asupra operei de artă aplicată se protejează timp de 25 de ani de la
data creării ei, cu excepți a modelelor și desenelor industriale neînregistrate conform Legii
privind protecția desenelor și modelelor industriale, create în scopul industrial de reproducere,
care se protejează timp de 3 ani de la data creării lor.
– Drepturile patrimoniale asupra unei opere nepublicate anterior, după expirarea termenului de
protecție a dreptului de autor, se protejează timp de 25 de ani de la data la care opera a fost
pentru prima dată publicată sau comunicată în mod legal publicului.

32
– Drepturile patrimoniale asupra pub licațiilor critice sau științifice ale operelor editate după
expirarea termenului de protecție a dreptului de autor asupra acestora se protejează timp de 30
de ani de la data la care publicația a fost pentru prima dată editată legal.
Organizațiile de difuziune sunt radiourile și televiziunile care transmit sunetele și imaginile prin
intermediul mijloacelor de telecomunicații. Astfel de organizații posedă un volum de drepturi patrimoniale
care se exprimă prin dreptul organizației de difuziune de a permi te sau interzice efectuarea următoarelor
acțiuni:
a) imprimarea emisiunii;
b) reproducerea imprimării emisiunii;
c) translarea simultană pe cale radioelectrică sau prin cablu a emisiunii sale de către o altă
organizație de difuziune (retranslarea emisiunii );
d) translarea emisiunii pe cale radioelectrică sau prin cablu;
e) translarea emisiunii în locurile în care intrarea este cu plată;
f) comunicarea pentru informare generală, prin cablu sau prin mijloacele comunicării
radioelectrice, a emisiunii în asemen ea mod ca reprezentanții publicului, la alegerea lor personală, să poată
avea acces la emisiune din orice loc și în orice timp (dreptul la comunicare publică în regim interactiv,
inclusiv prin Internet).

33

3. ESENȚA APARĂRII DREPTURILOR PATRIMONIALE

3.1. Noțiunea și clasificarea mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate.

Dat fiind faptul că dreptul de proprietare reprezintă o importanță deosebită și un loc separat
în ansamblul drepturilor și libertăților persoanelor și fiind unul fundamental, el este urmează a fi
apărat, apărarea lui precum și căile de apărare urmează a fi garantate de stat și anume prin accesul la
justiție, dar și alte modalități de apărare legitime a intereselor particularilor.
Apărarea dreptului de proprietate este problema de interes major ce în vederea soluționării
căreia sunt implicați o mulțime de specialiști în domeniul juridic, precum și practica instanțelor
judecătorești.
În urma efectuării un ui studiu amplu a literaturii de specialitate s -a stabilit că pînă în prezent
nu există o concepție unanimă privind noțiunea apărării dreptului de proprietate. Cu toate acestea,
apărarea dreptul de proprietate a fost definită de legiuitor.
În conformitate cu prevederile legislației în vigoare nu a fost identificată o definiție clară a
dreptului de proprietate. Atât art. 374 din Codul civil enumeră doar posibilitățile proprietarului, de a –
și apară dreptul de proprietate fără ai da o definiție legală. Astfel, art. 374, alin. (1) din Codul civil
dispune: „Proprietarul este în drept să -și revendice bunurile aflate posesiunea nelegitimă a altuia ” [7].
Cu toată că legislația Republicii Moldova nu prevede o definiție clară a dreptului de
proprietate, putem spune că legiuitorul a depus maximum efort în vederea garantării acestui drept,
garantării apărării acestui drept, astfel d in prevederi le legale enumerate mai sus rezultă de netăgăduit
faptul că dreptul de proprietate (cel mai important drept civil patrimonial ) a beneficiat întotdeauna de
o protecție deosebită din partea legiuitorului.
Considerăm strict necesar de a scoate în evidență faptul că m ajoritatea ramurilor de drept
conțin prevederi privind ocrotirea și apărarea dreptului de proprietate.
Fără nici o îndoi ală considerăm posibilă afirmația că nu există nici o ramură de drept nici o
instituție de drept, care într -un fel sau altul, într -o măsură oarecare , direct sau indirect, să nu participe
la apărarea dreptului de proprietate. Spre exemplu, în acest sens put em menționa instituția răspunderii
materiale în dreptul muncii care prin normele sale, reglementează obligația oricărui salariat de a
repara pa gubele produse angajatorului prin neîndeplinirea și/sau îndeplinirea defectuoasă a
obligațiilor ce îi revin din r aporturile de muncă stabilite între părți .

34
La fel, un rol important îl joacă și dreptul penal în apărarea dreptului de propri etate ca principal
drept real, pentru că codul penal conține prevederi (capitolul VI ) ce sunt dedicat e apărării proprietății,
spre exemplul, art. 186 a Codului Penal al Republici Moldova, prevede: (1) Furtul, adică sustragerea
pe ascuns a bunurilor altei persoane, se pedepsește cu amendă în mărime de pînă la 300 unități
convenționale sau cu muncă neremunera tă în folosul comunității de la 120 la 240 de ore, sau cu
închisoare de pînă la 2 ani. [8]
Este de remarcat faptul că dreptul de proprietate și anume apărarea dreptului de proprietate și
totodată patrimoniului este reglementată vast de legiuitor, în specia l răspunderea penală stabilită prin
lege în caz de atingere a proprietății persoanelor este pedepsită drastic prin lege, fapt ce aduce
siguranță și spiritul de protecție în rîndul cetățenilor, care într -o oare care măsură resimt atenția
legiuitorului în oc rotirea dreptului fundamental – dreptului de proprietate.
Însă considerăm că d intre toate ramurile de drept, un rol însemnat , deosebit în apărarea
dreptului de proprietate îi revine dreptului civil, care în viziunea mai multor autori este principala
ramură de drept ce dă soluții pentru remedierea problemelor de apărare a dreptului de proprietate ce
s-au conturat pe parcursul anilor.
În conformitate cu doctrina rusă în vederea efectuării unei comparații a prevederilor cu referire
la apărarea dreptului de proprietate, se regăsește o astfel de teză și anume, a părarea dreptului de
proprietate în general include în sine condițiile pentru a folosi efectiv de către proprietar a bunurilor
sale, acumularea și mărirea cuantumului averii sale, acest fapt are ca rezu ltat înregistrarea și apărarea
dreptului de proprietate.
Apărarea în contextul autorilor ruși îndeplinește trei funcții:
1) avertizarea și luarea măsurilor de siguranță împotriva încalcărilor care
pot avea în vederea săvîrșirii careva ilega lități împotriva proprietarului;
2) restabilirea proprietarului bunului, în situația în care sa aflat pînă la
încalcarea dreptului de proprietate;
3) lichidarea tuturor consecințelor ca urmare a încalcării dreptului de
proprietate .
Spre deosebire de prevederile doctrinei ruse, l egislația Republicii Moldova stabilește cert o
definiție și anume: „ Apărarea dreptului de proprietate ca principal drept real se realizează printr -un
ansamblu de mijloace juridice reglementate de diferite ramuri ale sistemului nostru de drept ” [75],
iar prin mijloace juridice de apărare a dreptului de proprietate înțelegem anume acele acțiuni pe care
proprietarul le poate exercita spre a înl ătura atingerile aduse drepturilor și intereselor sale legitime de
către terți.

35
În dependență de mai multe criterii mi jloacele civile de apărare a dreptului de proprietate se
împart în mai multe categorii. În literatura de specialitate sunt evidențiate urmatoarele tipuri de
mijloace juridice : nespecifice și mijloace juridice specifice.
Astfel mijloacele juridice prin care se asigură apărarea dreptului de proprietate prezintă acele
acțiuni, prevazute de lege, prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile aduse dreptului său și să
restabilească dreptul încălcat .
Mijloacele juridice indirecte sunt acele acțiuni care se întemeiază direct și nemijlocit pe
drepturi le de creanță , în scopul realizării acestor . De menționat este că drepturile de creanță se nasc
și se realizează în strânsă corelație cu dreptul de proprietate , care constituie fundamentul
patrimoniului o ricărei persoane. Astfel , de cele mai multe ori, prin promovarea acestor acțiuni, se
înlătură indirect, atingerile aduse însu și dreptului de proprietate ale persoanelor care au acționat în
vederea apărării drepturilor sale. Acestea sunt mijloace indirecte sau nespecifice, deoarece nu se
întemeiază direct pe dreptul de proprietate.
În argumentarea și susținerea acestei ideii că dreptul de proprietate poate fi apărat și prin
mijloacele dreptului obligațional, trebuie să se țină cont de strînsa legătură ce este între drepturile
reale și cele de creanță, de rolul pe care îl are dreptul de proprietate în determinarea conținutului
tuturor celorlalte drepturi patrimoniale , inclusiv a celor de creanță, precum și de funcțiile pe care le
au de îndepl init, în dreptul c ivil, raporturile de obligații.
Reiterăm că m ijloacele juridice nespecifice sau indirecte constituie acele acțiuni civile care se
fundamentează pe dreptul de creanță, caracteristic acestor mijloace este că ele nu se întemeiază pe
dreptul de proprietate sau pe alt drept real, în această categorie sunt incluse acțiunile care provin din
neexecutarea contractelor, acțiuni izvorîte din cvasicontractele, acțiunea în nulitate sau în anulare,
acțiunea în rezoluțiune sau reziliere, precum și altele, temelia acestor îl constituie dreptul de cre anță.
Dintre mijloacele juridice a dreptului obligațional prin care se asigură apărarea dreptului de
proprietate menționăm acțiunile izvorâte din executarea unor obligații, pe care diferite persoane le
aveau față de titularii dreptului de proprietate în temeiul unor contracte sau a altor acte juridice,
precum și la acțiunile izvorîte din obligațiile de a repara prejudicial cauzat printr -o faptă juridică
ilicită culpabilă.
Apărarea dreptului de proprietate se realizează prin normele dreptului civil, care
reglementează condițiile de valabilitate ale contractului, modul de închiriere a contractului, precum
și diferite varietăți ale contractelor.
Astfel, în primul rînd menționăm normele juridice privind nulitatea contractelor, care
acționează ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ce reglementează condițiile de validitate de
fond sau de formă ale contractului.

36
Nulitatea este sancțiunea încalc ării prin contract, la data închierii sale, a unei dispoziții legale.
Odată pronunțată, nulitatea are efect retroactiv, co ntractul considerîndu -se ca ne fiind încheiat
niciodată. Daca părțile și -au executat prestațiile, ele vor fi obligate să restituie tot ce au primit în
temeiul contractului a cărui anulare a fost pronunțată de către instanța de judecată. În cazul în care
contractul a operat transmisiunea dreptului de proprietate, el fiind neexecutat în total sau în parte,
nulitatea contractului are ca ef ect restituirea reciprocă a prestațiilor executate. Astfel parțile vor
reintra în posesia bunurilor ce au ieșit din patrimoniu lor, în temeiul actului ulterior anulat. În acest
mod, anulabilitatea contractelor ca o sancțiune ce intervine după nesocotirea dispozițiilor legale,
lipsind contractul de efectele, în ce privește dispozițiile legale încalcate, este un mijloc eficient de
apărare a dreptului de proprietate.
Normele juridice care reglementează efectele obligațiilor constituie unul dintre mijloacele p rin
care se asigură satisfacerea nevoilor de ordin patrimonial ale persoanelor fizice și juridice. Pe cale de
consecință, acțiunile pe care creditorul pentru a urmări și obține de la debitor îndeplinirea exactă a
prestației la care sa obligat sau de a cere despăgubiri în caz de neexecutare totală sau parțială,
contribuie în final și la aprarea dreptului de proprietate.
Normele juridice care reglementiază principalele categorii de contracte prin care se transmite
dreptul de proprietate asupra unui bun, cum ar fi spre exemplu, contractual de vînzare -cumparare, de
schimb, de împrumut et c., reprezintă de asemenea , mijloace indirecte de apărare a dreptului de
proprietate.
Răspunderea civilă delictuală constituie de asemenea , un mijloc important pentru ap ărarea
dreptului de proprietate, în conformitate cu art. 1398 a Codului Civil al Republicii Moldova: (1) Cel
care acționează față de altul în mod ilicit, cu vinovăție este obligat să repare prejudiciul patrimonial,
iar în cazurile prevăzute de lege și prejudici u moral cauzat prin acțiune sau omisiune. (2) Prejudiciu
cauzat prin fapte licite sau fără vinovăție se repară numai în cazurile expres prevăzute de lege. (3) O
altă persoană decît autorul prejudiciului este obligată să repare prejudiciul numai în cazurile expres
prevăzute de lege. (4) Prejudiciul nu se repară dacă a fost cauzat la rugămintea sau cu consimțământul
persoanei vătămate și dacă fapta autorului nu vine în contradicție cu normele de etică și morală. [7]
Aceste prevederi legale care reglementează instituția răspunderii delictua le, au menirea de a
asigura repărarea prejudiciului cauzat ca urmare a încălcării prin fapte ilicite a drepturilor
patrimoniale ale persoanelor și în primul rînd, a drepturilor de proprietate.
Mijloacele juridice directe sau specifice de apărare a dreptului de proprietate sunt acțiuni în
justiție care se întemeiază direct pe un drept real, sau pe posesia, unui bun imobil, fiind recunoscute
în acest sens acțiunile posesorii sau petitorii .

37
Acțiunea petitorie este acțiunea prin care reclamantul cere instanței de judecată să stabilească
cert că el este titularul dreptului de proprietate sau a altui drept real cu privire a un anumit bun. Sunt
acțiuni petitorii sunt: acțiunea în revendicare și acțiunea negatorie.
Acțiunile posesorie sunt acțiunile în justiție prin care reclamantul solicită apărarea posesiei
sale împotriva oricărei tulburări după caz fie o amenință, fie pentru a o redobândi în caz că a p ierdut
posesia.
Astfel, rezultă că acțiunil e petitorii pun în dezbatere însuși existența dreptul ui de proprietate,
iar acțiunea posesorie se limitează doar la faptul posesiei, în concluzie acțiunile posesorii se deosebesc
de acțiunile petitorii, fiindcă prin ele se apăra posesia de sine stătător și nu dreptul de proprietate
asupra unui bun care întotdeauna este imobil .
În concluzie considerăm strict necesar de a rezuma conținutul prezentului subcapitol într -o
schemă în vederea unei mai corecte și ușoare percepere a celor relatate.

Figura nr. 1. Mijloacele de apărare dreptului de proprietate.
Mijloace de ap ărare a
dreptului de proprietate –
acțiuni le prin care proprietarul
tinde să înl ăture atingerile ce
sunt aduse dreptului și
libertăților sale, său își asigură
exercitarea în condiții normale
a acestor drepturi.
Mijloace juridico -civile ce
apăra dreptul de proprietate în
caz de încălcare a acestui drept.

Mijloace juridice directe (specific) –
acțiuni fundamentate pe dreptul de
proprietate
Mijloace juridice indirecte
(nespecifice) – acțiuni civile
fundamentate pe drepturi de creanță.

Acțiunea în revendicare – acțiune reală, prin
care proprietarul, care a pierdut posesia
bunului său, cere restituirea acestui bun de la
posesorul neproprietar. Acțiunea negatorie – cerința proprietarului
posesor al bunului către persoanele terțe privind
înlăturarea piedicilor în exercitarea folosintei și
dispoziției asupra bunului ce -i aparține.

38
3.2. Acțiunea în revendicare

Acțiunea în revendicare este introdusă numai de titularul dreptului de proprietate. Prin
jurisprudență și doctrină s -a stabilit că pentru a fi admisibilă o asemenea acțiune trebuie ca titularul să
fie proprietarul unic al bunului obiect a litigiului . Per a contrar io, adică dacă bunul se află în
proprietate comună, acțiunea în revendicare este admisibilă numai dacă ea este introdusă de toți
coproprietarii; un singur coproprietar, fără acordul celorlalți , nu poate intenta o acțiune în revendicare
legitimă și admisibilă. Acest fapt este justificat prin aceea că acțiunea în revendicare este un act de
dispoziție, iar asemenea acte nu pot fi încheiate decât cu respectarea principiului unanimității [66].
Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care pro prietarul care a pierdut posesia
bunului său cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului și
restituirea acestuia de la posesorul neproprietar. Revendicarea este acțiunea prin care proprietarul
neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar. Prin urmare am stabilit că revendicarea este
acțiunea reală prin care proprietarul care nu mai are posesia bunului, cere în temeiul dreptului său de
proprietate, restituirea acestuia de la persoana ce îl deține fără drept. Ac easta definiție apare într -o
definiție de Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova , în care se arăta că revendicarea este
„acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bun ul de la posesorul neproprietar” .
În esență acțiunea în revendicare nu es te un act de disp oziție, ci un act de conservare (adică
evitarea unei pierderi materiale sau dispariția unui drept), or, este în afara oricărei discuții că ele pot
fi încheiate și de către un singur coproprietar în temeiul gestiunii de afaceri.
Printre ac tele de conservare se numără și actele de întrerupere a unei prescripții și astfel prin
promovarea acțiunii în revendicare are loc tocmai o asemenea întrerupere, și anume, întreruperea
prescripției achizitive în favoarea terțului care stăpânește bunul.
Mai mulți autori [82] își exprimă părerea că o astfel de acțiun e în revendicare este admisibilă
numai în cazul în care persoana care stăpânește bunul este un terț, nu și în ipoteza în care ea ar fi unul
dintre coproprietari. De asemenea se consideră că promovarea în justiție a unei asemenea acțiuni nu
se va putea face de către persoanele incapabile fără autorizare a prealabilă deși de principiu este că
actele conservatorii permit o asemenea modalitate de exercitare.
În conformitate cu dicționarul de drept ci vil prin acțiune în revendicare se înțelege o acțiune
reală prin care proprietarul ce a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia de la posesorul
neproprietar. Acțiunea în revendicare constituie astfel un mijloc juridic specific de apărare a dr eptului
de proprietate; ea are caracter petitoriu, deoarece tinde să stabilească direct existența dreptului de
proprietate al reclamantului [49], și totodată caracter real, întrucât însoțește, apară și se întemeiază pe
dreptul real de proprietat e. Acțiunea în revendicare este imobiliară – ori de câte ori are ca obiect un

39
bun imobil; – mobiliară atunci când are ca obiect un bun mobil. Ea prezintă particularități diferite în
aceste ipostaze, particularități care decurg din deosebirile dintre regimul juridic a plicabil celor două
categorii de bunuri; de asemenea acțiunea în revendicare are particularități specifice și în funcție de
forma de proprietate căreia îi aparține bunul revendicat.
După părerea unui autor român prin acțiune în revendicare se înțelege acți unea prin care
proprietarul, care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește. Altfel
spus prin această acțiune, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea
dreptului său de proprietate și resti tuirea lucrului. Acțiunea în revendicare se poate introduce și
împotriva detentorului precar [91].
Acțiunea în revendicare poate avea ca obiect numai bunuri imobile sau mobile individual
determinate, adică acelea de care reclamantul a fost deposedat.
Nu este posibil ca obiectul revendicării sa fie înlocuit cu alte bunuri de valoare egală sau printr –
o compensare bănească.
Prin acțiune în revendicare se pot cere și despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat,
care constituie un capăt de cerere subs idiar revendicării, instanța fiind obligată să se pronunțe asupra
ambelor capete de cereri [84].
Temeiul juridic al revendicării il constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv.
Acțiuna în revendicare are următoarele caractere juridice:
– Este o acțiune reală deoarece se referă la un bun, respectiv apără dreptul de proprietate asupra
unui bun; această trăsătură caracteristică îi este imprimată acțiunii în revendicare de natura dreptului
pe care îl apără. Dreptul de proprietate este un drept r eal, întrucât în temeiul său titularul își exercită
atributele ce alcătuiesc conținutul dreptului său, direct asupra bunului la care se referă, fără concursul
altor persoane. De îndată ce bunul piere din vina celui ce -i deține, ori este transmis de către a cesta unei
terțe persoane, care dobândește dreptul de proprietate asupra lui, obiectul acțiunii în revendicare se va
converti într -o simplă pretenție pentru despăgubiri, adică într -o acțiune personală.
– Este o acțiune petitorie întrucât prin ea se pune în discuție însuși dreptul de proprietate a
reclamantului. Aceasta înseamnă că reclamantul – într-o astfel de acțiune – întotdeauna va trebui să
facă dovada dreptului său de proprietate. Dacă reclamantul nu va face această dovadă acțiunea se va
respinge chia r dacă pârâtul deține bunul fără titlu. Apoi, acțiunea în revendicare trebuie intentată de
proprietarul exclusiv al bunului și nu de un proprietar aflat în indiviziune; aceasta din urmă nu are
calitate procesuală activă; Revendicarea se întemeiază pe un dr ept de proprietate care alcătuiește
temeiul său juridic. Aceasta înseamnă că numai proprietarul este în drept de a intenta acțiunea în
revendicare, în vederea restituirii bunului său ce se află în posesia nelegitimă a altei persoane. În
practică, instanțel e judecătorești, îndrumate de instanța supremă au statuat, în mod constant, că, în

40
orice acțiune în justiție, instanța de judecată este obligată să verifice calitatea părților, întrucât raportul
de drept procesual nu se poate stabili valabil decât între t itularii dreptului ce rezultă din raportul de
drept material dedus judecății . [82]
Prin urmare, calitatea de a intenta acțiunea în revendicare o are numai proprietarul care a fost
lipsit de posesia bunului său, care se află în posesia altei persoane ce -1 deține fără drept. Subiectul
activ al acțiunii în revendicare nu poate fi decât titularul dreptului de proprietate încălcat.
– Acțiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă sub aspect extinctiv . Aceasta
înseamnă că oricât timp nu ar fi exercitată această acțiune nu se stinge decât odată cu stingerea
dreptului de proprietate. Stingerea dreptului de proprietate are loc – cu toate acestea – în cazul în care
altă persoană a dobândit bunul, după caz, p rin uzucapiune sau prin posesie de bună -credință [82];
– În sfârșit o ultimă trăsătură a revendicării constă în aceea că prin această acțiune se urmărește
restituirea bunului . Aceasta înseamnă că acțiunea în revendicare trebuie îndreptată împotriva celui
ce deține materialmente bunul revendicat.
Pârâtul nu poate avea calitate pasivă de a sta în proces decât în cazul în care el este posesorul
bunului ce alcătuiește obiectul acțiunii în revendicare.
În cazul în care pârâtul pretinde că deține lucrul revendica t cu titlu precar și notifică
reclamantului numele și domiciliul persoanei pentru care posedă, reclamantul poate cere introducerea
în proces a persoanei indicate de pârât. În acest caz, pârâtul poate cere scoaterea sa din proces, cerere
a cărei soluționare este lăsată la aprecierea instanței.
Lipsa calității active sau a celei pasive, sau în unele cazuri și a uneia și a celeilalte, concomitent,
face ca acțiunea în revendicare să fie respinsă ca inadmisibilă sau ca lipsită de interes.
Deoarece acțiunea în re vendicare este o acțiune petitorie, aceasta poate fi introdusă doar de
titularul dreptului de proprietate. Această concluzie reiese, în mod logic, din prevederile alin. 1 art.
374 a Codului C ivil al Republicii Moldova , conform căruia: „Proprietarul este în drept să -și revendice
bunurile aflate în p osesiunea nelegitimă a altuia”, totodată reiese că proprietarul își poate revendica
bunul doar de la posesorul nelegitim. Dacă bunul este posedat ca urmare a încheierii între proprietar
și posesor a unui act jurid ic valabil, atunci proprietarul nu va avea temeiurile necesare înaintării unei
acțiuni în revendicare. [7]
De remarcat este faptul că are dreptul de a înainta acțiunea în revendicare și posesorul
neproprietar, care posedă bunurile proprietarului în baza unui temei juridic (depozitarul, arendașul,
cărăușul) [73]. Nu putem fi de acord cu afirmația în cauză, pentru că, persoanele enumer ate
(depozitarul, arendașul, cărăușul) nu au calitatea de posesori ci pe cea de detentori precari.
Autorul V. Șterbeț afirmă : „Pentru a afirma că dreptul de a înainta acțiune în revendicare îl au
și alte persoane care dețin bunul în posesiune în temeiul le gii sau în bază de contract, este necesar ca

41
legiuitorul să atribuie expres acest drept posesorilor care nu sunt proprietari. În lipsa unor prevederi
exprese în acest sens, ținînd cont de dispozițiile art.374 și art.375 din Codul civil, afirmăm că dreptul
de a înainta acțiunea în revendicare îl are doar proprietarul, nu și arendașul, locatarul, depozitarul,
creditorul gajist și nici alte persoane care dețin un bun străin în temeiul legii sau în baza unui act
juridic civil”. [96]
Reclamantul trebuie să fie p roprietarul unic și exclusiv al dreptului de proprietate asupra
bunului respectiv. Atunci când un bun se află în copropri etate, acțiunea în revendicare poate f i
introdusă numai de către toți coproprietarii. [7] Un copărtaș nu poate revendica bunul aflat în
coproprietate sau o parte materială determinată din acel bun, corespunzătoare cotei sale părți ideale
din dreptul de proprietate ,înainte de efectuarea partajului .[81]
Având în vedere că pe durata coproprietății niciunul dintre coproprietari nu are determ inată o
parte materială din bun care să -i aparțină în excl usivitate s -a hotărât că un cop roprietar nu poate
revendica un bun indiviz ibil mai înainte de înfăptuirea partajului, deoarece acțiunea în revendicare
presupune un drept exclusiv și determinat, drep t pe care nu -l poate avea un coindivizar decât prin
efectul partajului, deoarece acțiunea în revendicare presupune un drept exclusiv și determinat, drept
pe care nu -l poate avea un coindivizar decât prin efectul partajului.
De as emenea, acțiunea în revend icare presupune existența unui drept exclusiv și determinat
asupra bunului. În cazul coindivi zarilor care au numai cote ideale asupra bunului , acțiunea în
revendicare a unuia împotriva celorlal ți, nu poate fi primită . [94]
Acțiunea î n revendicare asupra un ui bun comun al soților se poate introduce și de către unul
din soți în baza prezumției mandatului reciproc. Dacă ac țiunea privește un bun imobil, atunci acesta
nu poate fi introdusă de un singur soț, în acest caz ne existând prezența unui mandat reciproc
prezumat.
În astfel de circumstanțe pentru ca acțiunea în revendicare să fie satisfăcută trebuie întrunite
următoarele condiții:
– Reclamantul trebuie să fie proprietarul bunului revendicat ;
– Bunul revendicat este posedat de către părți ;
– Posesiunea pârâtului este ilegală ;
– Bunul posedat ilegal este individual determinat ;
– Bunul revendicat, trebuie să fie propriet ate exclusivă a reclamantului, cu excepția
revendicării mobilelor de către unul din soți
Concluzionând reclamații în acțiunea în revendicare sunt po sesori ilegali. Sarcina probatorie
în cadrul acțiunii în reven dicare îi revine reclamantului, întrucît toți posesorii sunt prezumați a fi
proprietarii bunurilor posedate. Deci posesorii nu sunt obligați să dovedească că d ețin bunul în baza

42
de titlu, simplul fapt al posesiunii valorând titlul până în momentul în care reclamantul va veni cu
probă contrară [85].
Obiectul material al acțiunii în revendicare îl constituie numai bunurile individual
determinate. Aceasta, pentru c ă acțiunea în revendicare presupune din partea reclamantului dovada
nu numai a dreptului de proprietate, dar și a identității bunului, bun ce se află în posesia nelegitimă a
pârâtului [49].
Reclamantul cere să îi fie restituit bunul și/sau bunurile asupra c ărui a dovedit dreptul de
proprietate și nu alt bun ce se află în patrimoniul pârâtului. Bunul revendicat trebuie să fie
individualizat . Aceasta înseamnă că obiectul material al acțiunii în revendicare trebuie să aibă o
existență de sine -stătătoare.
Obiect ul material al acțiunii nu poate fi schimbat, pârâtul fiind obligat în toate cazurile să
restituie reclamantului bunul asupr a căruia acesta din urmă are drept ul exclusiv de proprietate și nu
alt bun de același fel sau de aceeași valoare . Totodată acțiunea în revendicare este inaplicabilă și în
privința bunurilor incorporale, cu excepția titlurilor la purtător.
Acțiunea în revendicare poate fi mobiliară sau imobiliară în conformitate cu tipul obiectului
material a acțiunii.
În urma unui studiu a practicii și teoriei ce reglementează prezenta problemă am constatat că
princ ipiul stabilit potrivit căruia „ cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”
este de aplicație generală, el aplicându -se și în cazul acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul de
proprietate comună [87].
Cu referire la cele menționate mai sus, scoatem în evidență că reclamantul trebuie să
dovedească dreptul său de proprietate asupra bunului ce alcătuiește obiectul material al acțiunii în
revendicare. Instanțele de judecată în mod constant și permanent , s-au pronunțat în sensul că, cu
ocazia soluționării acțiunii în revendicare, este necesar ca reclamantul ui îi revine dreptul probator și
să facă dovada pret ențiilor sale, întrucât, și în această materie, ca și în oricare proces civil, o acțiune
nu poate fi admisă cât timp reclamantul nu poate face dovada dreptului ce pretinde. De asemenea, cu
ocazia soluționării unei acțiuni în revendicare, prin care propriet arul unui teren cerea restituirea
acestuia din posesia nelegitimă a pârâților, în România fostul Tribunal Suprem a stabilit că
introducerea unei acțiuni în revendicare pre supune, în mod obligatoriu, că reclamantului îi revine
obligația de dovedi faptul că bunul obiect material a acțiunii în revendicare este proprietatea sa.
Ca efect a faptului că proprietarul nu poate face dovada dreptului său de proprietate, acțiunea
sa urmează a fi respinsă, iar bunul revendicat rămâne mai departe în posesia pârâtului chiar daca și
neligitimă, prin urmare ultimul în cadrul acțiunii în revendicare, are o poziție avantajoasă, or, ultimul
continuă să se folosească de bun faptic și de partea lui este prezumția că este proprietar, ca rezultat a

43
posesiei . Pîrîtului îi revine doar asteptarea și speranța ca reclamantul să nu poată dovedi faptul că el
este proprietarul legal al bunurilor . Dacă reclamantul/proprietarul nu izbutește să facă dovada, pârâtul
rămâne în continuare în posesia bunului, chiar dacă această posesie este il egală, fără a fi obligat a face
vreo probă cu privire la dreptul său de a se afla în posesia bunului . Numai în cazul cînd pârâtul contestă
dreptul de proprietate al reclamantului, atunci el trebuie să prezinte probe în vederea motivării poziției
sale.
În practica judecătorească s -a ridicat problema dacă un imobil ce a fost expropriat, în condițiile
stabilite de lege, mai poate face obiectul unei acțiuni în revendicare formulate de cel ce a fost
expropriat? [84]
În cadrul acțiunii în revendicare, reclamantul nu trebuie să facă altă dovadă decât că este
proprietarul bunului ce -1 revendică și că bunul care alcătuiește obiectul dreptului său de proprietate
este posedat de pârât . [88] În stabilirea situației de fapt, instanțele judecătorești au obligația de a se
baza pe probe concrete. Este semnificativă în această privință decizia instanței supreme în care se
arată că o acțiune în revendicare imobiliară, trebuind să se bazeze pe probe obiective, nu poate fi
admisă exclusiv pe prezumția trasă din neprezen tarea pârâtului la interogatoriu . [73]
Ținem să remarcăm ca p entru a demonstra dreptul de proprietate asupra bunului, reclamantul
trebuie să prezinte dovada de dobândire a dreptului de proprietate , spre exemplu : uzucapiunea,
accesiunea, etc. Însă în cazul în care reclamantul nu poate face dovada dobândirii dreptului de
proprietate asupra bunului prin unul din modurile originare de dobândire a dreptului de proprietate,
el va putea invoca titlul în temeiul căruia a dobândit dreptul de proprietate asupra bunul ui ce -1
revendică .
În cazul în care proprietaru l va dovedi că bunul ce -1 revendică a fost dobândit de el prin unul
din modurile originare de dobândire a dreptului de proprietate, dovada sa va fi absolută și ne posibilă
de contestat.
Cu toate că probarea dreptului de proprietate, titlul are un caracter de pr obabilitate,
conferindu -i doar valoarea u nui fapt generator de prezumții , dovada dreptului de proprietate, cel mai
adesea se face prin titluri. Din această cauză, titlul de proprietate a primit o accepție proprie,
considerându -se că întrunesc însușirile unui asemenea titlu toate actele juridice prin care se
recunoaște existența dreptului de proprietate, indiferent dacă actul juridic este translativ sau declarativ
de proprietate.
Această dovadă a dreptului de proprietate prin intermediul titularilor, întâmpină atât în teorie,
cât și în practică, unele dificultăți [95]. Astfel, prima dificultate constă în aceea că actele juridice
produc efecte numai între părțile contractante și la succesorii universali și cu titlu universal ai
acestora.

44
O a doua dificultate în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate prin titluri rezultă din
aceea că titlul nu este valabil decât dacă acesta emană de la adevăratul proprietar. Prin urmare,
proprietarul trebuie să dovede ască, că autorul său, care i -a transmis dreptul de proprietate, era
adevăratul proprietar în temeiul unui t itlu valabil și așa mai departe .
Aceasta, în cele mai multe cazuri, pune pe revendicant în imposibilitatea dovedirii dreptului
său de proprietate. Pe drept cuvânt o astfel de dovada a fost denumită probation diabolica.
Față de aceste dificultăți, practica judiciară a reușit să concretizeze câteva principii care se
aplică acțiunii în revendicare, cât privește dovedirea dreptului de proprietate prin titl uri. Titlul de
proprietate, în cadrul acțiunii în revendicare, este socotit ca un fapt generator de prezumții, din care
judecătorul trage consecințe cât privește existența dreptului de proprietate. Astfel conceput, odată
invocat în cadrul acțiunii în reven dicare, titlul devine comun părților din proces, fiecare putând să -1
utilizeze în susținerea pretențiilor sale. Datorită caracterului de opozabilitate generală a dreptului de
proprietate,practica judiciară a stabilit ca titlurile de proprietate sunt opozab ile erga omnes.
În ceea ce privește dovada dreptului de proprietate prin titluri, în literatura de specialitate, ca
și în practica judiciară, au fost stabilite unele reguli. Astfel, este posibil ca atât revendicatul, cât și
pârâtul, să invoce fiecare câte un titlu de proprietate, titlurile de proprietate putând să emane de la
același autor sau de la aut ori diferiți.
În cazul în care titlul de proprietate emană de la autori diferiți, dat fiind rolul activ al instanței
de judecată în descoperirea adevărului, aceasta va trebui să cerceteze, în funcție de data titlurilor și
de autorii de la care emană, care dintre aceste titluri este preferabil. Când părțile din proces nu invocă
alte probe în afară de titluri, se va da câștig de cauză părții al cărei titlu este mai vechi.
În cazul în care atât revendicatul, cât și pârâtul, invocă fiecare câte un titlu de proprietate ce
emană de la același autor, instanța de judecată va trebui să facă comparație între cele două titluri și va
da preferință titlului acelei părți care 1 -a transcris mai întâi, dacă titlurile respective trebuiau transcrise
pentru a le face opozabile celor de -al treilea. Fac excepție de la această regulă, cazurile în care se
constată frauda sau rea -credința. În cazul în care ambele au titluri sau testamente, soluția va fi
contrară, în sensul că se va da prioritate titlului acelei părți care invocă tes tamentul cel mai recent,
întrucât, în materia succesiunii testamentare ultimul testament revocă testamentele anterioare.
Într-o a doua ipoteză, în care numai una dintre părți invocă un titlu în dovedirea dreptului său
de proprietate, se va da câștig de cau ză acelei părți care invocă titlu. În toate cazurile în care, în
dovedirea dreptului său de proprietate, revendicatul revocă un titlu, care emană de la o terță persoană
și este anterior posesiei pârâtului, el va avea câștig de cauză. Dimpotrivă, dacă numai pârâtul invocă
în dovedirea dreptului său un titlu, acesta va rămâne în continuare în posesia bunului.

45
O a treia ipoteză ce se întîlnește în cadrul acțiunii în revendicare, în legătură cu dovada dreptului
de proprietate, se referă la cazul în care nici re vendicantul și nici pârâtul nu invoca în dovedirea
dreptului lor vreun titlu. În această ipoteză, acțiunea reclamantului ar putea fi respinsă de
plano,dându -se câștig de cauză posesorului, în baza principiului in pari causa, melior est causa
possidentis. C u toate acestea, în practica judiciară,s -a conturat soluția că acțiunea să nu fie respinsă
mai înainte de a se face comparative între cele două posesii ale părților în conflict, adică între posesia
actuală a pârâtului și posesia anterioară a reclamantului. Se va da preferință posesiei cel mai bine
caracterizate. Pentru ca o posesie să fie mai bine caracterizată decât alta trebuie să fie de bună –
credință, neviciată și să aibă originea într -un titlu [66]. Partea care face dovada ca posesia sa este mai
bine car acterizată, adică aceea care se manifestă, în mod evident, ca posesie utilă, va avea câștig de
cauză în acțiunea în revendicare.
În ceea ce privește hotărârile judecătorești s -a decis că ele nu pot constitui titlu de proprietate
care să servească ca temei al acțiunii în revendicare deoarece instanțele judecătorești sunt îndreptățite
să stabilească dacă s -a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale imperative privitoare la obținerea
dreptului de proprietate, la întinderea suprafeței de teren atribuite și dacă este cazul la verificarea
exactității cu care s -a procedat la restrângerea suprafețelor de teren acordate.
În privința adeverințelor de proprietate, în literatura de specialitate s -au conturat două opinii.
Într-o primă opinie, din considerente de o rdin practic determinate de imposibilitatea eliberării în
termenele stabilite de lege a titlurilor de proprietate, s -a ajuns la concluzia că adeverințele de
proprietate, împreună cu procesele verbale de punere în posesie pot constitui probe în baza cărora să
poată fi admisă acțiunea în revendicare. Această soluție a rămas izolată și n -a fost urmată de practica
judecătorească.
În cadrul celei de -a doua opinii, care se consideră ca fiind cea justă, s -a susținut că întrucât,
adeverințele de proprietate sunt ac te administrative cu caracter provizoriu, putând fi revocate de către
cei ce le -au emis, nu pot constitui titluri de proprietate pentru dovada dreptului de proprietate în
acțiunea în revendicare [82].
Titlul de proprietate are o natură complexă determinată, pe de o parte, de caracterul autorității
emitente – autoritate administrativă – și de procedura specială administrativă de emitere, iar pe de altă
parte, de caracterul dreptului ce decurge în puterea legii din titlu, respectiv dreptul de proprietate.
Dacă reclamantul reușește să facă dovada dreptului său de proprietate, posesorul este obligat
să restituie bunul revendicat adevăratului proprietar. Aceasta obligație a pârâtului de restituire a
bunului constituie, de altfel, și principalul efect al acțiun ii în revendicare. Bunul ce a alcătuit obiectul
acțiunii în revendicare reintră în patrimoniul proprietarului liber de orice sarcini, precum și de orice
alte drepturi constituie de posesor [84].

46
Din această obligație principală de restituire a bunului de că tre pârât decurg o serie de alte
obligații care privesc atât pe pârât, cât și pe reclamant. Astfel, posesorul este obligat să restituie nu
numai bunul în natura, dar și toate accesoriile acestuia. De asemenea, reclamantul este obligat să
restituie pârâtulu i cheltuielile făcute de acesta cu întreținerea bunului, pe perioada cât bunul s -a aflat
în posesia sa.
Admiterea acțiunii în revendicare creează pentru pârât obligația de a restitui bunul revendicat,
în natură, proprietarului. Se poate întâmpla însă ca bu nul revendicat să nu se mai afle în posesia
pârâtului, acesta fiind înstrăinat unei terțe persoane, care a dobândit dreptul de proprietate prin
prescripția achizitiva, posesorul va fi obligat la daune interese față de reclamant.
Daca bunul a pierit, în tot al sau în parte, și, prin urmare, restituirea sa în natură nu mai este
posibilă, se face distincția dacă bunul a pierit din caz fortuit sau din forță majoră, ori din vina pârâtului
[49].
În primul caz, distingem după cum posesorul a fost de bună sau de rea -credință. Posesorul de
bună -credință va fi eliberat de obligația de a restitui bunul, în toate cazurile în care bunul a pierit din
caz fortuit sau de forță majoră, indiferent dacă aceste a au avut loc înainte sau după intentarea acțiunii
în revendicare de către revendicant. Dimpotrivă, dacă posesorul a fost de rea -credință, va răspunde
pentru pieirea lucrului, intervenită după intentarea acțiunii în revendicare. Cu toate acestea, dacă
posesorul va face dovada cerută cum că bunul ar fi pierit chiar dacă se afla în posesia reclamantului, el
nu va mai fi obligat față de acesta de a restitui bunul.
De asemenea, în cazul în care bunul a pierit din vina posesorului, trebuie să distingem după
acesta dacă a fost de bună sau de rea -credință.
Posesorul de rea -credință răspunde întotdeauna, adică și în cazul în care bunul a pierit înainte
de introducerea acțiunii în revendicare, cât și în cazul în care bunul a pierit ulterior introducerii acestei
acțiu ni. Dimpotrivă, posesorul de bună -credință nu va răspunde decât dacă bunul a pierit după
introducerea acțiunii în revendicare, caz în care el nu va putea invoca buna sa credință. Dacă bunul
imobil revendicat a fost expropriat, obligația de restituire se va transforma într -o obligație de plată a
despăgubirii încasate [82].
În ceea ce privește fructele, acestea se cuvin proprietarului, în temeiul dreptului său de
accesiune. De aceea, cu ocazia soluționării acțiunii în revendicare, se pune problema restituirii de către
posesor a fructelor percepute pe perioada cât bunul s -a aflat în posesia sa. Și în acest domeniu trebuie
să deosebim după cum posesorul a fost de bună sau de rea -credință.
În cazul în care posesorul este de bună -credință, acesta are dreptul de a păstra fructele
percepute până în momentul introducerii acțiunii în revendicare de către proprietar. Posesorul de
bună -credință nu va mai avea însă dreptul la fructele produse de bun mai înainte ca el să devină

47
posesor, precum și la cele produse de bun dup ă intentarea acțiunii în revendicare și pe care le -a
perceput cu anticipație. Această soluție este justificată prin aceea că posesorul de bună -credință deține
bunul fiind convins că el este adevăratul proprietar.
Posesorul este de bună -credință când a posedat bunul în temeiul unui titlu de proprietate ale
cărui vicii nu i -au fost cunoscute; el înceteaza de a fi de bună -credință în momentul în care a cunoscut
aceste vicii. În această materie, titlul nu constituie un element distinct, ci este numai un element al
bunei -credințe, iar nu o condiție de sinestătătoare. Buna -credință se apreciază numai în persoana
posesorului actual. Aceasta înseamnă că, dacă posesorul anterior a fost de rea -credință, va fi obligat
să resti tuie fructele percepute pe perioada cât bunul s -a aflat în posesia sa.
Dacă însă posesorul este de rea -credință, prin posesor de rea -credință înțelegându -se, acel
posesor care a cunoscut ca titlul său de proprietate este viciat,este obligat să restituie pr oprietarului
odată cu bunul toate fructele în natură sau valoarea lor. El este obligat să restituie proprietarului nu
numai fructele pe care le -a perceput, dar și pe acelea pe care le -ar fi perceput proprietarul dacă bunul
se afla în posesia sa. Odată cu f ructele, posesorul de rea -credință trebuie să restituie și dobânzile din
chiar ziua introducerii acțiunii în revendicare.
Problema prescripției acțiunii în revendicare a preocupat, deopotrivă, literatura de
specialitate, cât și practica judiciară [73]. În mod unanim, în literatura de specialitate, s -a ajuns la
concluzia că acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă, iar fostul Tribunal Sup rem s -a
pronunțat în sensul că „ oricât ar dura pasivitatea proprietarului, acesta nu este decăzut din drep tul de
revendicare, chiar dacă a lăsat să treacă mai mult de 30 de ani fără a -1 exercita” .
Toate acțiunile reale sau personale, pe care legea nu le -a declarat imprescriptibile sau cărora
nu le -a stabilit un teren, se prescriu prin 30 de ani.
În legătură c u aceste dispoziții ale Codului civil se ridică problema de a ști dacă ele se aplică
sau nu acțiunii în revendicare având ca obiect bunuri imobile. Atâta timp cât se prevede în mod expres
că dispozițiile sale " nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate…",
reglementarea acestor drepturi este supusă în continuare prevederilor Codului civil. [7]
În acest fel se asigură certitudine și siguranță operativă cumpărătorului, precum și persoanelor
care vor ulterior să dobândească bunul de la el.
De asemenea, potrivit dispozițiilor Codului civil [7] dacă un râu sau fluviu navigabil rupe o
bucată de pământ și o alipește teritoriului altui proprietar, cel al cărui pământ a fost desprins îl poate
revendica în termen de 1 an. Acest caz de ac cesiune imobiliară naturală este cunoscut în literatura de
specialitate și practica judecătorească prin denumirea de avulsiune și constă în ruperea bruscă prin
acțiunea apelor a unor bucăți de terenuri de la o proprietate oarecare și alipirea lor la o altă proprietate
riverană [90].

48
În cazul în care identificarea bucăților de teren desprinse și alipite la o altă proprietate nu este
posibilă ori a trecut termenul de 1 an pentru revendicarea lor, proprietarul fondului la care s -a alipit
va dobândi proprietate a asupra lor prin accesiune.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare având ca obiect un bun mobil – lucrurile mișcătoare
se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără a fi necesară vreo scurgere de timp. Astfel, „ ori de câte ori
adevăratul proprietar al bunului mobil corporal, l -a încredințat unei alte persoane cu titlu de
împrumut, închiriere, etc., iar aceasta din urma 1 -a înstrăinat unui dobânditor de bună -credință, prin
simpla intrare în posesie a bunului, dobânditorul devine proprietar” . Această reg ulă este atât de
puternică, încât „ revendicarea bunurilor mișcătoare, în dreptul comun, în principiu nu este posibilă,
dacă proprietarul s -a desesizat cu voința proprie de posesia bunului sau mișcător corporal,
încredințându -1 unui detentor precar ce, abuz ând de aceasta încredere, l -a înstrăinat altuia care –
socotind că apartenența de proprietate rezultând din materialitatea posesiei bunului, ce se afla în
mâinile înstrăinătorului, corespunde realității – a crezut ca dob ândește proprietatea acelui bun” .
Prin urmare în cazul în care proprietarul se desesizează voluntar de posesia bunului sau
încredințîndu -1 unei alte persoane cu titlu precar, iar aceasta îl înstrăinează unei terțe persoane, nu
mai poate fi intentată acțiunea în revendicare împotriva poseso rului de bună -credință, întrucât cel ce
dobândește cu bună -credință un bun, mișcător corporal, dobândește chiar de la data intrării în posesie,
dreptul de proprietate asupra bunului.
Buna -credință a terțului este prezumată până la proba contrară. Ea constă în împrejurarea ca,
în momentul dobândirii, terțul dobânditor nu avea cunoștință că cel ce i -a trimis bunul nu era
proprietar al acestui bun [7].
Posesia valorează deci titlu de proprietate, posesorul devenind proprietarul bunului posedat
din momentul și prin faptul posesiei.
Se poate susține că, în principiu, revendicarea bunurilor mișcătoare nu este posibilă. Totuși,
așa cum se va arăta în cele ce urmează, în anumite cazuri, revendicarea bunurilor mișcătoare este
posibilă. Unele excepții de la regula că, bunurile mișcătoare nu se revendică sunt prevăzute de lege,
iar altele au fost deduse de practica judiciară, din principiile generale ale dreptului nostru civil. La
cazurile prevăzute, literatura de specialitate [82], cât și practica judecătorească, au mai adăugat și cazul
în care bunul mișcător corporal a ieșit din posesia proprietarului, fără voia sa.
Dacă posesorul este de bună -credință, proprietarul poate intenta acțiunea în revendicare timp
de 3 ani din ziua pierderii sau furtului ori din ziua în care bunul i-a ieșit fără voie din posesia sa. De
aceea, în toate cazurile în care proprietarul nu introduce acțiune în revendicare a unui bun mișcător
corporal, furat, pierdut sau ieșit în alt mod, fără voia proprietarului, din posesia sa, în termenul de 3
ani, terțul posesor de bună -credință devine proprietarul bunului respectiv.

49
Dacă însă proprietarul exercită acțiunea în revendicare împotriva unui posesor de rea –
credință, împotriva hoțului sau celui ce a găsit bunul sau altei persoane ce deține bunul fără vo ia
proprietarului, el va putea intenta acțiunea în termenul prevăzut de dispozițiile dreptului comun.
Textul nefăcând nici un fel de precizări cât privește pe posesorul de rea -credință, pe hoț, pe cel ce a
găsit bunul sau pe alta persoană ce deține bunul f ără voia proprietarului, față de aceștia credem că se
aplică dispozițiile dreptului comun.
Care sunt însă aceste dispoziții ale dreptului comun?
După unii autori, acțiunea în revendicare a proprietarului s -ar prescrie în termen de 30 ani.
Alți autori con sideră, dimpotrivă, că acțiunea în revendicare, în cazurile ce le analizăm, ar fi
imprescriptibilă [87].
Se consideră, alături de majoritatea autorilor ce s -au referit la această problemă, că acțiunea
în revendicare intentată de proprietar împotriva poseso rului de rea -credință, hoțului sau celui ce a găsit
bunul, ori împotriva oricărei alte persoane ce deține bunul fără voia proprietarului, se prescrie în
termen de 30 de ani.
Pe de altă parte, în sprijinul soluției ce se preconizează se poate susține că dacă legiuitorul a
prevăzut că acțiunea în revendicare față de posesorul de bună -credință se prescrie în termen de 3 ani,
termenul stabilit este de natură să justifice și armoni zeze interesele proprietarului cu cele ale
posesorului de rea -credință. În legătură cu acea sta instanța supremă arată că: „ dacă însă terțul
dobânditor al bunului mobil de rea -credință în momentul încheierii actului juridic cu detentorul precar
al bunului, în sensul că a cunoscut că acesta nu avea calitate de proprietar, acțiunea în revendicare
poate fi introdusă în termenul general de prescripție de 30 de ani” .
Spre deosebire de acțiunea în revendicare imobiliară, în care proprietarul trebuie să facă
dovada dreptului său de proprietate, în cadrul acțiunii în revendicare având ca obiect bunuri
mișcătoare corporale, dovada se concentrează asupra posesiei însăși, deoarece posesia, în acest caz,
valorează proprietate.
De aceea, în cadrul acțiunii în revendicare a bunurilor furate, pierdute sau ieșite fără voia
proprietarului din posesia sa, proprietarul va trebui să dovedească, în primul rând, că el avea posesia
bunului în momentul pierderii sau furtului ori în momentul când bunul i -a ieșit din posesie, în alt
mod, fără voia sa. În al doilea rând, proprietarul trebuie să facă dovada că bunul ce se revendică i -a
fost furat sau pierdut ori a ieșit fără voia sa din posesie. În sfârșit, el trebuie să dovedească și faptul că
bunul ce se afla în posesia pârâtului este a celași cu cel pe care el 1 -a posedat [84].
Toate aceste elemente, fiind numai elemente de fapt, pot fi dovedite prin orice mijloace de
probă admise de lege. În caz de furt revendicantul nu este ținut să identifice pe autorul furtului, după
cum nu este nece sar ca anterior revendicării să se fi pronunțat o hotărâre de condamnare.

50
În afară de aceasta, prin acțiunea în revendicare se urmărește predarea lucrului revendicat în
proprietatea și posesia reclamantului, astfel încât atribuirea lucrului revendicat în p roprietate deplină
și exclusivă a reclamantului înseamnă în realitate încetarea stării de coproprietate.
În consecință, acțiunea în revendicare având ca obiect un bun asupra căruia au drept de
proprietate comună două sau mai multe persoane, trebuie să fie intentată de toți acești proprietari.
Pentru dovedirea dreptului de proprietate, în astfel de împrejurări, nu este necesar ca fiecare
coproprietar să invoce în dovedirea dreptului său titlu de proprietate [82]. Având de soluționat un
litigiu prin care numai unii dintre coproprietari au putut face dovada dreptului lor de proprietate prin
titluri, instanța noastră supremă a arătat că acțiunea în revendicare formulată în comun de către toți
coproprietarii "nu poate fi respinsă pe considerentul că fiecare din re clamanți nu și -a dovedit titlu care
ar fi trebuit să fie obținut în cadrul partajului".

Analiza regimului juridic al revendicării dreptului de proprietate asupra imobilelor face
necesară enunțarea a două reguli : acțiunea în revendica re are caracter impre scriptibil ; proba dreptului
de proprietate este în sarcina reclamantului care pretinde că este proprietarul imobilului în litigiu [87].
Acțiunea în revendicare este în principiu, imprescriptibilă, altfel reglementările instituției
uzucapiunii ar deveni, pur și simplu inutile (literă moartă). Regula enunțată se mai întemeiază și pe
dispozițiile Codului civil care consacră perpetuitatea dreptului de proprietate, ceea ce inseamnă că el
nu se stinge pr in neuz, indiferent de timpul cât titularul său nu l -a exercitat direct sau prin altă
persoană. Acțiunea în revendicare se stinge numai odată cu stingerea însuși a dreptului de proprietate.
Cu alte cuvinte, d eși imprescriptibilă extinctiv, acțiunea în revendicarea imobilelor poate fi
paralizată, atunci când posesorul actual a dobîndit proprietatea prin uzucapiune, în condițiile
prevăzute de lege .
La fel ca în oricare alt proces, reclamantul revendica nt, fiind cel care a declanșat procesul,
este ținut să dovedească pretenția sa, în cazul de față , că este proprietarul acelui imobil. În favoarea
pârâtului opereaz ă, din însăși faptul posesiei, o prezumție relativă de proprietate. Urmează că atâta
timp cât reclamantul nu face dovada dreptului său de proprietate, acțiunea î n revendicare trebuie
respinsă.
Proba dreptului de proprietate este o sarcină dificilă mai ales datorită insuficienței probatorii
a actelor de tr ansmitere și dobîndire. Astfel, orice act translativ de proprietate face dovada deplină a
dreptului numai dacă reclamantul probează că emană de la un adevărat proprietar. Dar pentru ca
cineva să poată fi considerat un adevărat proprietar trebuie să dovedească faptul că a dobîndit bunul
tot de la un adevărat proprietar. Cu alte cuvinte, revendicantul ar fi ținut să dovedească faptul că toți
transmițătorii anteriori, din autor în autor au avut cali tatea de adevărați proprietari, ceea ce este adesea

51
imposibil. O asemenea probă a fost numi tă probatio diabolica sau proba drăcească [82]. În aceste
condiții singura dovadă deplină și absolută a dreptului de proprietate imobiliară ar trebui să c onstituie
uzucapiunea. Totuși, această dificultate a fost înlăturată parțial prin instituirea de cătr e legiuitor a
prezumției legalității actelor emise de autoritate publică, precum și a celorlalte acte juridice.
Dar cum ar trebui să se procedeze în cazul în care părțile în litigiu dispun de acte, la întocmirea
sau emiterea cărora a fost respectată proc edura legală?
Pentru atenuarea dificultăților respective, doctrina a stabilit câteva reguli, de care este bine să
se țină seama, de la caz la caz, în rezolvarea diferitelor litigii. Astfel:
a) în cazul în care atât reclamantul cât și pârâtul au titluri scrise privind dreptul de proprietate
asupra imobilului în litigiu, titluri ce provin de la autori diferiți, instanța este obligată să le cerceteze
și să pronunțe hotărârea în favoarea acelei părți care a dobândit bunul de la autorul al cărui drept este
mai pref erabil;
b) în cazul când cele două părți au câte un titlu ce provine de la același autor, se va acorda
preferință aceleia care a îndeplinit prima cerințele de publicitate imobiliară. Dacă nici una din părți
nu a transcris titlul, se va da câștig de cauză pers oanei care are titlul cu dată certă anterioară sau cu
data cea mai veche;
c) atunci când numai reclamantul are titlu, acțiunea va fi admisă dacă titlul respectiv emană
de la un terț, deci nu de la reclamant, și are dată certă anterioară posesiei pârâtului;
d) în ipoteza în care niciuna din părțile în proces nu are titlu și nu poate face dovada
uzucapiunii,instanțele de judecată vor examina și compara cele două posesii, a reclamantului și a
pârâtului. Va câștiga procesul acela care va dovedi o posesie mai caracter izată, adică mai îndelungată,
neviciată, de bunăcredință, etc.
Pentru proba dreptului de proprietate, prin titlu se înțeleg toate actele juridice translative de
proprietate și cele declarative de drepturi,încheiate în formă scrisă [73].
Reglementarea acțiun ii în revendicare a dreptului de proprietate cu privire la bunurile mobile,
în legislația noastră civilă este total diferită față de revendicarea bunurilor imobile [49]. Astfel, trebuie
să deosebim, din capul locului, între două categorii de situații: Regim ul revendicării bunurilor mobile
diferă după cum pârâtul este un posesor de rea -credință, un găsitor ori dimpotrivă, el este un posesor
de bună -credință.
Posesia de rea -credință a unui terț dobânditor, sau a găsitorului nu poate avea ca efect
dobândirea dr eptului de proprietate asupra unui bun mobil, indiferent de durata de timp cât a fost
exercitată. Aceeași situație o are și dobânditorul de bună -credință care a dobândit bunul mobil cu titlu
gratuit. Astfel, în conformitate cu art.375 Cod civil, alin.2, da că bunurile au fost dobândite cu titlu
gratuit de la o persoană care nu avea dreptul să le înstrăineze, proprietarul este în drept să -și revendice

52
bunurile în toate cazurile. Dacă însă bunul a fost dobândit cu titlu oneros, revendicarea este posibilă
doar în cazurile prevăzute de lege. În acest sens, alin.1, art.375 Cod civil prevede că, dacă un bun a
fost dobândit cu titlu oneros de la o persoană care nu avea dreptul să -l înstrăineze, proprietarul poate
să-l revendice de la dobânditorul de bună -credință nu mai în cazul în care bunul a fost pierdut de
proprietar ori de persoana căreia bunul i -a fost transmis de proprietar în posesiune sau dacă i -a fost
furat unuia ori altuia, sau a ieșit în alt mod din posesiunea acestora fără voia lor.
Exceptând regula enunț ată mai sus, dobânditorul de bună -credință dobândește dreptul de
proprietate asupra bunului mobil și în cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui.
Altfel spus, posesia de bună -credință a bunului mobil v alorează titlu de proprietate.
Totuși, în anumite situații, proprietarul nu va putea revendica bunurile sale de la un dobânditor
de bună credință, indiferent de modul în care aceste bunuri au fost dobândite. În această situație se
află, dobânditorii de bună credință ai:
– banilor;
– titlurilor de valoare la purtător;
– bunurilor dobândite la licitație;
Astfel, este indiferent dacă bunurile respective au fost dobândite cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit, fiindcă în cazurile sus menționate operează în favoarea posesorului de bună credință,
prezumția absolută de proprietate.
În ceeea ce privește situația găsitorului, trebuie menționat că într -o atare situație regula
generală este că bunul mobil pierdut continuă să aparțină proprietarului său [7].
Pornind de la regula enunțată, legiuitorul a s tabilit obligațiile găsitorului. În mod normal,
găsitorul are obligația să întoarcă bunul proprietarului sau fostului posesor. În cazul în care găsitorul
nu a putut identifica proprietarul sau posesorul, bunul găsit urmează să fie transmis autorităților
publice locale sau organului de poliție din localitatea în care a fost găsit bunul. Dacă însă, bunul a
fost găsit într -o încăpere sau mijloc de transport, găsitorul va transmite bunul posesorului încăperii
sau mijlocului de transport, iar aceștia la rândul l or, dacă evident nu au calitatea proprietarului, au
obligația să transmită bunurile organelor publice sau poliției [77].
O altă obligație a găsitorului este de a avea în raport cu bunul găsit diligența proprietarului.
Astfel, riscul pieirii sau deteriorării bunului va fi suportat de găsitor, cu excepția cazurilor în care
bunul a fost distrus sau deteriorat în lipsa culpei grave sau a intenției găsitorului.
După ce a intrat în posesia bunului pierdut, organul public local sau organul de poliție, este
obligat să întreprindă acțiunile necesare identificării proprietarului bunului. Acțiunile obligatorii ce
urmează a fi întreprinse în acest sens constau în afișarea unui aviz care să cuprindă informații cu
privire la bunul găsit. De asemenea, organelor respective s unt obligate să păstreze bunul găsit timp

53
de șase luni. Păstrarea bunului, în acest caz, trebuie să fie realizată în conformitate cu regulile
privitoare la depozitul necesar.
Dacă însă bunurile găsite sunt consumptibile sau perisabile, acestea urmează a fi vândute, iar
prețul acestora urmând a fi transmis fie proprietarului, în cazul în care acesta a fost identificat, fie
găsitorului în cazul în care proprietarul nu a fost găsit și au fost respectate prevederile art. 325 C odul
Civil al Republicii Moldova .
Dacă în urma acțiunilor întreprinse de către organele publice locale [7]. sau organele de poliție
nu a fost identificat proprietarul bunului găsit și dacă din momentul afișării avizului a expirat termenul
de șase luni de zile, atunci bunul găsit urmează a fi transmis găsitorului, în baza unui proces -verbal.
Procesul -verbal în baza căruia bunul găsit a fost transmis către găsitor, are valoarea titlului de
proprietate, acesta putând fi opus atât terților cât și fostului proprietar al bunului [82].
În cazul în ca re găsitorul renunță la drepturile sale, bunul găsit trece în proprietatea statului.
Dacă, în termen de 6 luni, proprietarul bunului găsit a fost identificat, acesta urmează să
compenseze cheltuielile suportate de către găsitor, în legătură cu păstrarea bu nului. De asemenea,
găsitorului i se cuvine o recompensă de 10% din prețul respectiv.
Ce se întâmplă însă cu fostul proprietar al bunului mobil, care și -a pierdut proprietatea în
favoarea posesorului de bună credință? Va rămâne el păgubit din moment ce acțiunea în revendicare
a bunului este paralizată de către posesorul de bună credință? Evident că o astfel de soluție nu poate
fi acceptată. De aceea, proprietarul inițial are la dispoziție o acțiune în despăgubire împotriva
detentorului precar. Apoi, prop rietarul poate recurge și la ajutorul organelor de ocrotire a normelor
de drept de resort.

Regulile de revendicare a bunurilor proprietate publică diferă în dependență de apartenența
acestora domeniului public sau domeniului privat.
Constituția Republicii Moldova prevede în alin.1, art.9, că proprietatea este publică și privată.
În continuare alin.3, art.127, consacră: „Proprietatea publică aparține statului sau unităților
administrativ -teritoriale”. [6]
Dar, așa cum am menționat, bunurile proprietate publică aparțin fie domeniului public, fie
domeniului privat al statului.
Din categoria domeniului public fac parte doar acele bunuri care prin lege sau în modul stabilit
de lege sunt trecute în categoria bunurilor domeniului public.
În conformitate cu art . 296 ali n. (4), Cod Civil al Republicii Moldova , bunurile domeniului
public au următoarele caractere:
– inalienabile

54
– insesizabile
– imprescriptibile [7]
Prin caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică se înțelege că bunurile care fac
obiectul sau sunt scoase din circuitul civil, ele nu pot fi înstrăinate pe cale involuntară, prin acte
juridice civile, și nici pe cale forțată prin expropriere.
Actele juridice care s -ar încheia cu încălcarea caracterului inalienabil al dreptului de
proprietate pu blică sunt lovite de nulitate absolută.
Imprescriptibilitatea bunurilor din domeniul public presupune că acestea nu pot fi dobândite
prin uzucapiune. Acest caracter mai presupune și imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv. Astfel,
acțiunea în revendicar e a bunurilor din domeniul public poate fi introdusă oricând și, prin urmare,
dreptul la acțiune în sens material nu se stinge, indiferent cât timp nu a fost exercitat.
Fiind inalienabile, bunurile aflate în domeniul public al statului sau unităților admi nistrativ –
teritoriale sunt insesizabile [14], în sensul că persoanele care le posedă pe temeiul dreptului real de
administrare ori cu orice alt titlu.
Toate bunurile proprietate publică care nu sunt incluse prin lege în categoria bunurilor
domeniului publi c fac parte din categoria bunurilor domeniului privat al statului.
Bunurile domeniului privat al statului au același regim juridic cu bunurile aflate în proprietate
privată.
Prin urmare, regulile de revendicare a bunurilor domeniului privat al statului su nt similare
celor aplicate la revendicarea bunurilor proprietate privată.
Așadar, bunurile proprietate publică sunt supuse reglementărilor generale de revendicare, cu
excepția cazurilor în care acestea sunt incluse în categoria bunurilor din domeniul publi c al statului.
Acestea din urmă, după cum am menționat, sunt inalienabile, imp rescriptibile și insesizabile.
Ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, instanța recunoaște existența dreptului de
proprietate al reclamantului împotriva voinței și susține rilor pârâtului. Totodată, pe cale de consecință
pârâtul este obligat să restituie bunul adevăratului proprietar și să obțină de la orice faptă prin care ar
aduce atingerea exercițiului normal și deplin al dreptului de proprietate.
Bunul se restituie în na tură și liber de sarcinile constituite de pârât în favoarea unor terțe
persoane. Dacă bunul X nu poate fi restituit în natură, pârâtul este obligat să -i plătească reclamantului
un echivalent bănesc [7].
Dacă bunul revendicat a produs fructe, atunci soarta a cestora diferă după cum posesorul a fost
de bună sau de rea -credință.

55
Astfel, posesorul de rea -credință, urmează să predea proprietarului atât bunul cât și fructele
obținute. Mai mult chiar, proprietarul este în drept să ceară posesorului de rea -credință n u doar
fructele obținute, dar și pe cele ce putea să le obțină dacă ar fi folosit bunul judiciar.
La fel ca în cazul bunului, fructele acestuia se restituie în natură. Dacă, însă, restituirea în
natură a acestora este imposibilă, posesorul este ținut să constituie echivalentul bănesc al fructelor.
La rândul său, posesorul de rea -credință este în drept să ceară compensarea cheltuielilor care
duc la îmbogățirea proprietarului.
În cazul posesiei de bună -credință, posesorul are dreptul să păstreze fructele bunului în
proprietatea sa. Buna credință încetează la data introducerii acțiunii în revendicare de către proprietar.
Care este însă soarta îmbunătățirilor și cheltuielilor suportate de posesorul de bună credință,
pe perioada posesiei.
Dacă, îmbunătățirile pot fi separate fără a aduce prejudicii bunului, acestea rămân la posesor.
Dacă, însă îmbunătățirile nu pot fi separate, proprietarul este ținut să compenseze cheltuielile
suportate de posesor în legătură cu îmbunătățirile suportate de poses or în legătură cu îmbunătățirile
efectuate.
Posesorul de bună -credință, mai beneficiază de dreptul de a cere restituirea cheltuielilor
necesare și utile, suportate de pe parcursul posesiei.
Cheltuielile utile, sunt acelea care, deși, nu erau necesare, au a vut ca efect sporul de valoare,
sau creșterea gradului de utilitate a bunului.
Cheltuielile utile, se restituie numai în limita sporului de valoare a bunului, stabilit în
momentul obligării la restituire.
În concluzie , posesorul de bună -credință are, în fa ța proprietarului, un drept de retenție, în
baza căruia poate reține bunul până în momentul în care proprietarul nu -i va restitui cheltuielile
suportate pe perioada posesiei [11].

3.3. Acțiunea negatorie

Încălcarea dreptului de proprietate, poate consta nu d oar în deposedarea proprietarului de bun,
fiindcă drepturile unui proprietar pot fi încălcate chiar și atunci când aceasta, nefiind lipsit de
posesiune, întâmpină greutăți în ceea ce privește exercitarea celorlalte atribute ale proprietății sale.
Astfel, d acă dreptul proprietarului este încălcat în alt mod decât prin uzurpare sau privare
ilicită de posesiune, proprietarul poate cere autorului încetarea încălcăr ii, alin. 1, art. 376 Cod civil al
Republicii Moldova.

56
Mai mult chiar, el poate cere despăgubiri p entru prejudiciul cauzat.
Așadar, în sensul Codului civil al Republicii Moldova , acțiunea negatorie este acțiunea prin
intermediul căreia proprietarul cere înlăturarea încălcărilor aduse dreptului său, încălcări care nu avut
drept efect deposedarea de bun.
Pentru comparație, doctrina civilă românească [49]. dă acțiunii negatorii un sens mult mai larg.
Astfel, acțiunea este acea acțiunea reală prin care reclamantul cere instanței de judecată să stabilească,
prin hotărârea ce o va pronunța, ca pârâtul nu a re un drept real -uzurfruct, uz, abitație, servitute sau
superficie asupra bunului aflat în proprietatea sa și să -l oblige, pe cale de consecință, să înceteze
exrcitarea lui nelegitimă.
Noțiunea negatorie este acțiunea reală, petitorie, imprescriptibilă.
– Este o acțiune reală deoarece se referă la un bun, și la posibilitatea proprietarului de o se
folosi de bunul său fară careva piedici din afara proprietății sale, ca urmare are ca efect apărarea
dreptul de proprietate asupra bunului său. Dreptul de pro prietate este un drept real, întrucât în temeiul
său titularul își exercită atributele ce alcătuiesc conținutul dreptului său .
– Este o acțiune petitorie întrucât prin ea se pune în discuție însuși dreptul de proprietate a
reclamantului. Aceasta înseamnă că reclamantul – într-o astfel de acțiune – întotdeauna va trebui să
facă dovada dreptului său de proprietate.Apoi, acțiunea negatorie trebuie intentată de proprietarul
exclusiv al bunului și nu de un proprietar aflat în indiviziune, aceasta din urmă nu a re calitate
procesuală activă.
Prin urmare, calitatea de a intenta acțiunea negatorie o are numai proprietarul care a fost lipsit
de posibilitatea de a poseda bunului său, care este îngrădit de terțele persoane . Subiectul activ al
acțiunii negatorii nu poa te fi decât titularul dreptului de proprietate încălcat.
– Acțiunea în revendicare este, în principiu , imprescriptibilă sub aspect extinctiv . Aceasta
înseamnă că oricât timp nu ar fi exercitată această acțiune nu se stinge decât odată cu stingerea
dreptulu i de proprietate. Stingerea dreptului de proprietate are loc – cu toate acestea – în cazul în care
altă persoană a dobândit bunul, după caz, prin uzucapiune sau prin posesie de bună -credință [82].
Pârâtul nu poate avea calitate pasivă de a sta în proces dec ât în cazul în care el este posesorul
bunului ce alcătuiește obiectul acțiunii în revendicare.
În cazul în care pârâtul pretinde că deține lucrul revendicat cu titlu precar și notifică
reclamantului numele și domiciliul persoanei pentru care posedă, reclam antul poate cere introducerea
în proces a persoanei indicate de pârât. În acest caz, pârâtul poate cere scoaterea sa din proces, cerere
a cărei soluționare este lăsată la aprecierea instanței.
Lipsa calității active sau a celei pasive, sau în unele cazuri și a uneia și a celeilalte, concomitent,
face ca acțiunea în revendicare să fie respinsă ca inadmisibilă sau ca lipsită de interes.

57

Sediul legal al instituției juridice a acțiunii negatorii este art. 376, Cod civil al Republicii
Moldova . În conformitate c u alin. (1) al articolului în cauză, dacă dreptul de proprietate este încălcat
în alt mod decât prin uzurpare sau privare ilicită de posesiune proprietarul poate cere autorului
încetarea încălcării [85]. El poate cere, de asemenea, despăgubiri pentru prejud iciul cauzat. Pot fi
solicitate despăgubiri și în cazul în care nu se cere încetarea încălcării sau executarea acestei cerințe
este imposibilă.
Considerăm că, solicitarea despăgubirilor este doar o consecință firească a cererii de înlăturare
a încălcărilor (a acțiunii negatorii). Din punctul nostru de vedere, solicitarea de despăgubiri nu poate
fi încadrată în noțiunea acțiunii negatorii, pentru că astfel am risca, pe de o parte să recunoaștem, că
orice solicitare a despăgubirilor este o acțiune negatorie, iar pe de altă parte ar trebui să punem semnul
de egalitate între solicitarea despăgubirilor și solicitarea cu privire la încălcările dreptului de
proprietate.
Trebuie de menționat, de asemenea, că o acțiunea negatorie nu va putea fi înaintată atunci
când împiedicarea exercitării dreptului de proprietate se încadrează în limitele legale. Astfel, nu se va
considera încălcare a dreptului de proprietate, exercitarea în limitele legale a dreptului de vecinătate.
Nu se va putea înainta acțiune negatorie nici cân d dreptul de proprietate este grevat de alte
drepturi reale sau creanță, (spre ex., proprietarul încheind un contract de arendă nu poate pretinde că
poate să -și folosească bunul la fel cum a făcut -o până la încheierea contractului) [73].
Așadar, acțiunea n egatorie nu poate fi înaintată atunci când împiedicarea dreptului de
proprietate are o bază legală și nici atunci când între proprietarul bunului și terț există un raport
obligațional.
La fel ca acțiunea în revendicare, acțiunea negatorie este o acțiune re ală, petitorie și
imprescriptabilă, doar că spre deosebire de acțiunea în revendicare, acțiunea negatorie are ca scop
înlăturarea încălcărilor altele decât cele de repunere în posesie. De asemenea, în cazul acțiunii petitorii
nu este pusă problema recunoaș terii dreptului de proprietate.
Deși art.376 Codul Civil al Republicii Moldova , lasă să se înțeleagă că doar un proprietar
poate înainta acțiune negatorie, considerăm că reclamantul nu este obligat să -și dovedească dreptul
de proprietate asupra bunului atâ ta timp cât simpla posesie a bunului crează în favoare posesorului o
prezumție de proprietate.
Așadar, ar fi corect să spunem că reclamant în acțiunea negatorie este posesorul bunului,
indiferent dacă acesta are un drept real sau doar unul presupus asupra bunului.
Scopul acțiunii în revendicare, este înlăturarea piediciilor puse proprietarului în folosința și
dispoziția bunului. De obicei, aceste piedici trebuie să existe la momentul înaintării acțiunii. Totuși,

58
dacă există temei de a presupune că se vor face încălcări ulterioare, proprietarul poate intenta o acțiune
negatorie, alin. (2) art. 376 Cod civil al Republicii Moldova . Trebuie de menționat că aceste
presupuneri trebuie să se bazeze pe date reale, încălcările ce urmează a se produce – iminente și lipsite
de o bază legală [7]. Presupunerile neîntemeiate nu pot fi admise pentru că în acest caz acțiunea ar fi
lipsită de obiect.
Așadar, pentru a înainta o acțiunea negatorie, trebuie întrunite următoarele condiții:
1. Cel ce înaintează acțiunea să posede b unul.
2. Să existe piedici în ceea ce privește exercitarea atributelor de folosință și
dispoziție.
3. Piedicile trebuie să decurgă din acțiuni ilegale.
În anumite cazuri, așa cum am menționat, piedicile pot să nu existe la înaintarea acțiunii, dar
să se poată p roduce, în baza unor presupuneri întemeiate, pe viitor. Acțiunea negatorie își găsește
reglementare expresă și separată, în capitolul apărării dreptului de proprietate în codul nostru civil.
Acest fapt se datorează inportanței pe care o reprezintă această înstituție în soluționarea litigiilor
apărute în legătură cu piedicile puse de către terțele persoane proprietarului bunului, fiindcă el nu este
lipsit de proprietate sa, dar nici nu o poate folosi în regim normal.

59
3.4. Apărarea dreptului de proprietate pri n prisma legislației CEDO

În ultimul deceniu, Republica Moldova a avut multe condamnări la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în toate domeniile civil, penal. În ultima perioadă de timp sa mărit numărul
condamnărilor în domeniul dreptului civil, acest fapt se datorează faptului dezvoltării economice cu
întîrziere a statului nostru și a privatizării în condiții dubioase a bunurilor care se aflau în proprietatea
statului.
De menționat este faptul că condomnarea Republicii Moldova de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în legătură cu apararea dreptului de proprietate, aceste cauze sunt: IPTEH S.A. și
alții c. Moldovei și cauza DACIA SRL c. Moldovei, anume aceste două cauze de condamnare a
Republicii Moldova au fost cele mai s onore și au adus un prej udiciu considerabil bugetului țării
noastre.
În urma unui studiu intens și a unei analize profunde a convenției CEDO, ține să scoatem în
evidență faptul că legiuitorul, autorul instituie mai multe limitări posibilității statului de a lipsi de
proprietate proprietarul (posesorul), or, de a îm piedica folosirea proprietății. Limitările menționate le
regăsim în art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției CEDO, astfel, în conformitate cu prevederile în
art.1 al Protocolului nr.1 la Convenție CEDO :
1. „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu
poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile
prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional .”

Prin urmare comentînd cele menționate mai sus, desprindem faptul că prevederile articolului
nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legi, pe care acestea le consideră necesare pentru o
bună administrare, reglementa rea folosinței bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”. Această normă folosește termenul
de „bun” pentru a caracteriza elementele care fac parte din proprietate.
Termenul „bun” are un sens unic și de sine stătător și desemnează atît dreptul de proprietate
în sens clasic, cît și multitudinea libertăților și interese lor patrimoniale, ca de exemplu cum ar fi
dreptul de a scoate foloase dintr -un teren străin folosit fără dispută o perioadă lungă de timp ( Matos
e Silva ș.a. vs. Portugalia , 16.09.1996), chiar dacă cu privire la acest drept nu există un titlu înregistrat,
iar posesia este de facto exercitată ( Holy Monasteries vs. Grecia , 09.12.1994); dreptul de a succeda
(Inze vs. Austria , 28.10.198 7); un interes de a avea în proprietate o operă de artă ( Beyeler vs. Italia ,
05.01.2000); o licență fără termen de a exercita o activitate economică ( Bimer S.A. vs. Moldova ,
10.07.2007); clientela pierdută ca urmare a lipsirii de dreptul de a exercita o ac tivitate economică

60
(Van Marle vs. Olanda , 26.06.1986); datoriile și pretențiile suficient de certe ( Stran Greek Refineries
vs. Grecia , 09.12.1994); așteptările legitime de a obține un drept patrimonial Stretch vs. Regatul Unit,
24.06.2003); o hotărîre jude cătorească definitivă (Brumărescu vs. România, 28.10.1999); acțiunile
într-o societate comercială (Olczar vs. Polonia, 07.11.2002), fie diminuarea valorii cotei într -o
societate comercială (Sovrtansavto Holding vs. Ucraina, 25.07.2002). [102]
În acest sens , ca concluzie, reiterăm, ca nu doar dreptul de proprietate absolut poate fi obiect
al unei acțiuni în vederea apărării drepturilor sale patrimoniale în vertitea legislației CEDO, dar și
încălcarea drepturilor unei persoane la posibila acceptare a succesiu nii, la constituirea unui drept de
proprietate pe viitor, la încălcările ce duc limitări asupra posibilității de a realiza acțiuni ce pe viitor
vor produce fructe, venituri sau alte drepturi de proprietate, or, drepturi patrimoniale în ansamblu.
Astfel nim eni nu poate fi limitat în drepturile sale, acțiunile legitime și/sau aspirații de a primi sau
realiza careva drepturi patrimoniale, în vederea sporirii patrimoniului personal.
Uneori este greu de a face o distincție clară între lipsirea de facto de propri etate și
„reglementarea folosinței bunurilor”, cînd lipsirea de proprietate de iure nu era loc. Aceasta este o
chestiune de intensitate a limitării drep tului de proprietate și urmează a fi decisă conform tuturor
rigoriile și în conformitate cu prevederile convenției de înalta Curte .
În urma studiului realizat a practicii CEDO, putem indentifica un exemplu pentru a clarifica
unele lucruri, de exemplu, construirea unei case pe terenul persoanei, în cazul în care reclamantul nu
a avea acces pe terenul său, nu îl putea vinde și nici obliga pe terț sau pîrît să-l cumpere, reprezintă
în sine o expropriere de facto . Pentru că acțiunile persoanei de rea credință, care cu intenție vădită a
efectuat lucrările de construcție cu scopul edificării unei case pe terenul ce nu-i aparține, avea drept
scop limitarea proprietarul în folosință, posesie și dispoziție asupra bunului său, aflat în proprietate,
lăsînd persoana în disperare profundă și practic fără oarecare drept asupra bunului ce îi aparține.
Datorită modalității de expropr iere și efectelor ei, ea a fost contrară art. 1 prot.1. Sintagma de
„utilitate publică” urmează a fi interpretată extensiv , deci nu poate și nici nu trebuia să fie așa acțiuni
care ar limita proprietarul în exercitarea dreptului său de proprietate, statul urmă să garanteze
posibilitatea apărării drepturilor și intereselor reclamantului, ceea ce nu a fost realizat, ca efect direct
statul urmează a fi condamnat de Curte, pentru nerespectarea drepturilor conferite de legislația
Uniunii Europene și anum e dreptului de proprietate art. 1 al Protocolului 1 a Convenției.
Curtea acceptă că orice măsu ră întreprinsă în acest sens de legislativ servește unei clauze de
utilitate publică, numai dacă măsu ra nu este „evident fără o justificare rezonabilă”.
Proporțio nalitatea acțiunilor statului cu necesitățile sociale/utilitatea publică se cere în primul
rînd existenț a unor proceduri care ar acorda reclamantului garanții împotriva ingerințelor

61
disproporționale, mai ales cî nd compensații sînt disponibile și urmează a fi achitate proprietarului cu
titlul de prejudiciu pentru lipsirea de dreptul de prorprietate.
Principiile generale ale dreptului internațional sînt rele vante în acest sens doar pentru a
determina situația proprietății străinilor și nu pentru limita dreptu rilor propriilor cetățeni, de e obicei
în cazul unor astfel de litigii , Curtea decide dacă proporționalitatea a fost respecta tă în baza mărimii
compensației acordate și a intereselor implicate.
În temeiul art.1 prot.1 nu există un drept la compensare integr ală, deoarece în dependență de
nivelul statului și nivelul dezvoltării economice precum și în corelație cu alți factori juridici și
economici este posibilitatea compensației în volum mai mic decît valoarea de piață a bunului. Totuși,
orice diminuare a fie chiar excluderea ei ar trebui justificată.
Concluzionînd putem menționa că legislația CEDO este o pîrghie foarte importantă în vederea
garantării drepturilor patrimoniale, drepturilor de proprietate a persoanelor care au fost pe nedrept,
ilegal și neînteme iat expropriați de bunurile sale sau în cazul încălcării drepturilui fundamental la
proprietate și/sau altor drepturi patrimoniale. În final a fost propus descrierea unui astfel de litigiu în
capitolul 4 a prezentei teze, unde urmează a fi descris un litig iu cu privire apărarea drepturilor
patrimoniale.

62
4. Aspecte Practice

4.1. Speță
La 04.08.2006 Mihail Veveriță de comun cu fosta sa soție Parascovia Veveriță (decedată) și
Claudia Grosu și Cristina Lupașcu au încheiat un șir de contracte de donație, obiect a căror au
constituit un și de bunuri imobile (construcții și terenuri).
Între timp soția Parascovia Veveriță a decedat.
La 05.08.2008 Veveriță a depus o cerere de chemare în judecată către Claudia Grosu și
Cristina Lupașcu prin care a solicitat rez oluțiunea contractelor de donație din 04.08.2006, motivîndu –
și acțiunea pe faptul că Claudia Grosu i -ar fi promis la încheierea contractelor de donație întreținerea,
fapt care nu a fost inclus în contract.
Prin hotărîrea judecătoriei Orhei din 28.09.2010 a fost admisă parțial cererea de chemare în
judecată a lui Mihail Veveriță.
Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 01.02.2011 a fost admis apelul declarat de Claudia
Grosu și Cristina Grosu, casată hotărîrea judecătoriei Orhei din 28.09.2010 și adoptată o nouă hotărîre
prin care a fost admisă parțial cererea lui M. Veveriță privind rezoluțiunea contractelor de donație cu
rezoluțiunea parțială a contractelor de donație asupra bunurilor și terenurilor care au aparținut soților
M. Veveriță și P. Veveriță în d evălmășie.
Prin Decizia Curții Supreme de Justiție a RM din 02.11.2011 au fost admise recursurile
declarate de Mihail Veverița, Claudia Grosu și Cristina Grosu, casată decizia Curții de Apel Chișinău
din 01.02.2011 și hotărîrea judecătoriei Orhei din 28.09 .2010 cu restituirea pricinii spre rejudecare la
judecătoria Orhei.
La 09.02.2012 Reclamantul/Intimat Mihail Veveriță și-a modificat pretențiile în raport cu
Pîrîții/Recurenți Claudia Grosu și Cristina Lupașcu , solicitînd desfacerea contractelor de donație i,
invocînd ca temei de drept în suportul acțiunii sale prevederile art. 221, 827, 828 și 836 a CC al RM.
Prin hotărîrea judecătoriei r -lui Orhei din 01.11.2013 a fost dispusă admiterea parțială a cererii
de chemare în judecată depuse de Mihail Veveriță , fiind rezoluționat contractul de donație a casei de
locuit cu anexe și teren aferent din satul Piatra, r -ul Orhei cu număr 6083 autentificat de notarul Iulia
Lencuța încheiat la 04.08.2006 între donatorii Veveriță Mihail și Veveriță Parascovia și donatarii
Grosu Claudia și Grosu Cristina, rezoluționate contractul de donație nr. 6087 din 04.08.2006 încheiat
între donatorul Mihail Veveriță și Grosu Claudia, contractul de donație nr. 6096 din 04.08.2006
încheiat între donatorul Mihail Veveriță și Grosu Claudia, fiind respinsă pretenția de rezoluțiune a
contractului de donație din 04.08.2006 încheiat între donatorul Parascovia Veveriță și Grosu Claudia,

63
respinsă cererea reconvențională depusă de Grosu Claudia și Lupașcu Cristina către Raisa Stăvilă cu
privire la evacuare.
Prin Decizia Curți de Apel Chișinău din 18.12.2014 cererile de apel declarate de Claudia
Grosu , Cristina Lupașcu , notarul Iulia Lencuța , au fost respinse, menținută hotărîrea judecătoriei r –
lui Orhei din 01.11.2013.
La 16.01.2015 Claudia Grosu , Cristina Lupașcu , notarul Iulia Lencuța , au depus cerere de
recurs în contradictoriu cu Decizia Curți de Apel Chișinău din 18.12.2014 și hotărîrea judecătoriei r –
lui Orhei din 01.11.2013, emise în pricină, solicitînd casarea integrală a acestora.
În motivar ea cererii sale de recurs C. Grosu și C . Lupașcu au invocat mai multe încălcări,
omisiuni și aplicarea incorectă a normelor de drept la emiterea hotărîr ii judecătoriei Orhei din
01.11.2013 și a Decizi ei Curți i de Apel Chișinău din 18.12.2014 .
Pînă la pronunțarea încheierii Curți i Supreme de Justiție a RM din 25.03.2015, Reclamanții
au întocmit și prezentat în scris, cereri distincte cu cerințe distincte, de care au solicitat a se ține cont
la examinarea cererii sale de recurs, au fost în așteptarea une i decizii motivate prin care argumentele
sale să fie admise sau respinse, motivat.
În motivarea cererii sale de recurs, Reclamanții, au formulat în scris, în mod expres mai multe
obiecții ce se referă la lipsa de temei pe fond a pretențiilor lui M. Veveriț ă, lipsa de probe în susținerea
pretențiilor, circumstanța îmbogățirii fără justă cauză a lui M. Veveriță , tardivitatea cererii, ne
susținerea unor din pretențiile formulate, concluziile contradictorii hotărîrii instanței de fond, implicit
circumstanța îna intării și neexaminării cererii de recuz în instanța de fond, constituirea ilegală a
completului instanței de apel, circumstanța aplicării eronate a practicii de aplicare a dreptului în
pricini similare, circumstanța faptului că decizia instanței de apel e ste motivată insuficient,
circumstanța faptului anexării de partea adversă a unor înscrisuri care nu corespund cerințelor de
admisibilitate.
În motivarea cererii sale de recurs, Reclamanții, pe lîngă argumentele și considerațiile sale în
raport cu netemein icia și ilegalitatea hotărîr ii judecătoriei Orhei din 01.11.2013 și a Decizi ei Curți i
de Apel Chișinău din 18.12.2014 , au invocat expres și practica judecătorească de aplicare a dreptului
de Curtea Supremă de Justiție a RM, în circumstanțe similare, la car e s-au referit Reclamanții.
La 19.03.2015 C. Grosu prin reprezentantul său au înaintat Curți i Supreme de Justiție a RM
un demers de încetare în parte a procesului.
Curtea Supremă de Justiție a RM, a lăsat fără examinare demersul reprezentantului C. Grosu
din 19.03.2015.
Conform art. 6 CEDO, prevederilor dreptului intern, instanța de recurs, a fost obligată să se
pronunțe asupra tuturor obiecțiilor, argumentelor și altor cereri formulate de C. Grosu și C . Lupașcu .

64
Contrat însă acestor obligații, din tot cumu lul de obiecții, argumente și alte cereri formulate
de C. Grosu și C . Lupașcu , instanța de recurs, a selectat doar unele, nici măcar nu le -a indicat în partea
de descriere a încheierii că astfel de obiecții, argumente și alte cereri au formulate, doar unel e din
acele obiecții, argumente și alte cereri formulate, selectiv, au fost descrise în conținutul încheierii sale
de inadmisibilitate, formal și selectiv, respinse.
Prin încheierea Curți i Supreme de Justiție a RM din 25.03.2015 recursul declarat de C. Grosu
și C. Lupașcu , au fost respinse, menținută Decizia Curți i de Apel Chișinău din 18.12.2014 și hotărîrea
judecătoriei Orhei din 01.11.2013 , emise în pricină.
În motivarea încheierii Curți i Supreme de Justiție a RM din 25.03.2015, nu este expus nici un
argument din care considerente, tot Curtea Supremă de Justiție a RM nu a ținut cont de propria
practică de aplicare a dreptului, în circumstanțe similare, la care s -au referit Reclamanții, expres
indicate.
Încheierea Curți i Supreme de Justiție a RM din 25.03. 2015, este de drept, irevocabilă de la
pronunțare.

65
4.2. Descrierea litigiului

Cererea de chemare în judecată:

CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ
(privind desfacerea contractelor de donației)

În fapt, la 04.08.2006, Relcamantul Mihail Veveriță de comun cu fosta sa soție Parascovia
Veveriță (decedată) și Claudia Grosu și Cristina Lupașcu au încheiat un șir de contracte de donație,
obiect a căror au constituit un și de bunuri imobile (construcții și terenuri).
La 11.11.2006 soția Relcamantului, Parascovia Veveriță a decedat, fapt confirmat prin
certificatul de deces nr. 12035666 din 11.11.2006 (anexa nr. 4 la prezenta cerere).
În momentul încheierii c ontractului de donație din 04.08.2006, fiica mea Claudia Grosu și
nepoata Cristina (Grosu) Lupașcu au promis că ma vor întreține pînă la momentul decesului, vor ajuta
în gospodărie și vor efectua toate cele necesare în schimbul transmiterii dreptului de pr oprietate
asupra bunurilor ce îmi aparțin.
Avînd încredere în fiică și nepoată, la acel moment încrederea nefiind atinsă, eu împreună cu
soția mea am solicitat notarului public Iulia Lencuță întocmirea contractelor de donație în vederea
transmiterii unor b unuri imobile în proprietatea Pîrîților.
În scurt timp după transmiterea bunurilor ce îmi aparțineau către Pîrîți, soția mea a decedat,
iar Pîrîții nu au întreprins careva măsuri în vederea asigurării cheltuielilor funerare precum și alte
cheltuieli legate de ritualurile necesare, corespunzător. Judecătoria r -lui Orhei

Reclamant: Mihail VEVERIȚA, domiciliat:
r-l Orhei, satul Piatra.
Tel. 023566233, 069875698

Pîrîți: Cristina GROSU (LUPAȘCU), domiciliată:
r-l Orhei, or. Orhei, str. 1 mai nr. 57, ap. 42.
Tel. 023522233, 069232323

Claudia GROSU, domiciliată:
r-l Orhei, or. Orhei, str. 1 mai nr. 57, ap. 42.
Tel. 023522233, 069232323

66
Totodată țin să scot în evidență faptul că Claudia Grosu și Cristina Lupașcu după decesul
soției mele, îndeobște au pierdut drumul spre gospodăria mea, dar și nu mai au grijă de mine, nu -mi
asigură simplu alimentare a necesară, menționez că sunt pensionar, nu pot lucra, unica mea ocupație
este gospodăria.
Menționez onorată instanță că timp de șase luni nici una din Pîrîți nu au manifestat voința de
a mă vizita și/sau ajuta cu ceva, la nenumărate apeluri către ele aces te persoane îmi comunică că nu
au cînd și vor intra curînd.
Onorată instanță vă comunic că situația mea financiară este una precară, deoarece nu pot să –
mi asigur un trai decent și simplele necesități pentru întreținerea vieții îmi sunt povară, pensia mea
este de 897,36 lei, ceea ce duce la imposibilitate de a întreține gospodăria dar și pe mine însuși.
În conformitate cu prevederile art. 221 a Codului Civil al RM:
(1) Actul juridic încheiat fără intenția de a produce efecte juridice (actul juridic fictiv) este
nul.
(2) Actul juridic încheiat cu intenția de a ascunde un alt act juridic (actul juridic simulat) este
nul. Referitor la actul juridic avut în vedere de părți se aplică regulile respective.
(3) În cazul trecerii bunului dobîndit în baza unui act jur idic fictiv la un terț de bună -credință,
se consideră că trecerea a avut loc în baza unui temei juridic valabil.
În conformitate cu prevederile cu art. 827 a Codului Civil al RM:
(1) Prin contract de donație, o parte (donator) se obligă să mărească din con tul patrimoniului
său, cu titlu gratuit, patrimoniul celeilalte părți (donatar).
(2) Contractul de donație prin care donatorul se obligă să transmită în viitor întreg patrimoniul
actual sau o fracțiune din el fără a specifica bunurile care urmează să fie p redate este nul.
(3) Contractul de donație care stipulează obligația donatarului de a achita datorii sau sarcini
care nu există la momentul încheierii contractului este nul dacă natura și întinderea datoriilor sau
sarcinilor nu sînt stipulate în contract.
(4) Contractul care prevede predarea bunului după decesul donatorului este nul.
În conformitate cu prevederile cu art. 828 a Codului Civil al RM:
(1) Contractul de donație se consideră încheiat în momentul transmiterii bunului.
(2) În cazul în care un bun mobil este transmis fără acordul celeilalte părți, transmițătorul
poate stabili acesteia un termen rezonabil în interiorul căruia trebuie să declare că acceptă sau că
refuză să accepte donația. La expirarea termenului, contractul se consideră încheiat dacă cealaltă parte
nu a refuzat să accepte donația. În caz de refuz, transmițătorul are dreptul să ceară restituirea bunului
în conformitate cu regulile privind îmbogățirea fără justă cauză.
În conformitate cu prevederile cu art. 836 a Codului Civil al RM:

67
(1) Dacă donatorul, după executarea donației, nu mai este în stare să -și asigure o întreținere
corespunzătoare și să -și îndeplinească obligațiile legale de întreținere față de terți, poate cere de la
donatar restituirea bunurilor donate pe care acesta le mai posedă.
(2) Cererea de restituire este inadmisibilă cînd donatorul și -a provocat intenționat sau prin
culpă gravă starea de nevoie.
Reieșind din cele menționate și în conformitate cu art. 8, 9, 10, 11, 221, 513, 514, 572, 827,
828, 836, a Codului Civil al RM și art. 166, 167 a Codului de Procedură Civilă al RM,

Solicit:

1. Să fie primită spre examinarea prezenta cererere de chemare în judecată.
2. Să fie rezuluționate contracte de donație nr. A11112, A11113, A11114, A11115, A11116,
A11117 din 04.08.2006 închei ate între Mihai Veveriță, Parascovia Veveriță și Grosu
Claudia și Lupașcu (Grosu) Cristina.
3. Să fie dispusă scutirea de la plata de stat în legătură cu examinarea prezentei cereri de
chemare în judecată din motivul situației financiare defavorabile.
4. Să fie examinată cererea de chemare în judecată chiar și în lipsa Reclamantului și a
reprezentaților săi legali.

Anexe:
1. Contractele de donație din 04.08.2006 nr. A11112, A11113, A11114, A11115, A11116,
A11117;
2. Copia certificatului de deces din 11.11.2006 a Paras coviei Veveriță.
3. Adeverință cu privire la mărimea pensiei.
4. Adeverință cu privire la lipsa unui loc de muncă.
5. Adeverință cu privire la gradul de invaliditate a Reclamantului.

Reclamantul Mihai Veveriță

68

REFERINȚĂ

În fapt, în procedura de examinare a Judecătoriei r -lui Orhei se află pricina civilă la acțiunea
înaintată de Mihail VEVERIȚĂ către Claudia GROSU și Cristina GROSU (LUPAȘCU) cu privire
la desfacerea contractelor de donației , invocînd ca temei de drept în suportul acțiunii sale prevederile
art. 221, 827, 828 și 836 a CC al RM, precum și cererea reconvențională a Claudi ei GROSU și Cristina
GROSU (LUPAȘCU) către Raisa STĂVILĂ cu privire la evacuarea acesteia din casa de locuit care
le aparține Claudi ei GROSU și Cristina GROSU (LUPAȘCU) .
Pîrîții Claudia GROSU și Cristina GROSU (LUPAȘCU) declară că nu recunosc și nu su sțin
motivele de fapt și de drept invocate de Mihail VEVERIȚĂ în cererea sa de chemare în judecată, în
cererile sale de modificare și de concretizare a pretențiilor, precum și nu recunosc și nu susțin
învinuirile și insinuările imputate lor de Mihail VEVER IȚĂ și de reprezentantul acestuia date cu
ocazia examinării pricinii pe fond.
În susținerea poziției sale procesuale, Pîrîții Claudia GROSU și Cristina GROSU
(LUPAȘCU) au de menționat următoarele:

Circumstanțele de fapt:
La 04.08.2006 Reclamantul Mihail VEVERIȚĂ și Pîrîții Claudia GROSU și Cristina GROSU
(LUPAȘCU) au încheiat un șir de contracte de donație, obiect a căror au constituit un și de bunuri
imobile, construcții și terenuri.
La 05.08.2008, Reclamantul Mihail VEVERIȚĂ a înaintat o cerere de chema re în judecată
către Pîrîții Claudia GROSU și Cristina GROSU (LUPAȘCU) prin care a solicitat rezoluțiunea Judecătoria r -lui Orhei

Pîrîți pe acțiunea de bază : Claudia GROSU, domiciliată:
r-l Orhei, or. Orhei, str. 1 mai nr. 57, ap. 42.

Cristina GROSU (LUPAȘCU) , domiciliată:
r-l Orhei, or. Orhei, str. 1 mai nr. 57, ap. 42.

Reclamant: Mihail VEVERIȚA, domiciliat:
r-l Orhei, satul Piatra.

Pîrît pe acțiunea reconvențională: Raisa STĂVILĂ, domiciliat ă:
r-l Orhei, satul Piatra.

69
contractelor de donație încheiate la 04.08.2006, motivîndu -și acțiunea pe faptul că Pîrîtul Claudia
GROSU i -ar fi promis la încheierea contractelor de donație întreținerea, fapt care nu a fost inclus în
contract.
Prin Decizia Colegiului civil și de contencios administrativ la Curții Supreme de Justiție a RM
din 02.11.2011 emisă în pricină, cert a constatat că la încheierea contractelor de donație dintre părți,
nu a fost stabilită nici un fel de obligație de întreținere.
La 09.02.2012 Reclamantul Mihail VEVERIȚĂ și -a modificat pretențiile în raport cu Pîrîții
Claudia GROSU și Cristina GROSU (LUPAȘCU), solicitînd desfacerea contractelor de donației,
invocî nd ca temei de drept în suportul acțiunii sale prevederile art. 221, 827, 828 și 836 a CC al RM.

Pe această cale, Pîrîții Claudia GROSU și Cristina GROSU (LUPAȘCU) solicită respingerea
acțiunii de bază înaintate ca fiind tardivă și neîntemeiată.
Pîrîții Claudia GROSU și Cristina GROSU (LUPAȘCU) pretind că motivele de fapt și de
drept invocate în cererea de chemare în judecată sînt contradictorii și se exclud reciproc, consideră
Pîrîții că prin admiterea acțiunii se poate realiza o îmbogățire fără justă ca uză a Reclamantului, insistă
Pîrîții că Reclamantul nu a demonstrat prin probe pertinente și concludente, admisibile de legislația
pertinentă în vigoare realitatea faptelor imputate Pîrîților precum și circumstanțele de drept pe care
pretind că se întemeia ză pretențiile, consideră Pîrîții că temeiurile de drept invocate în acțiune nu sînt
aplicabile reportului juridic material litigios, invocă Pîrîții că natura raportului juridic material
litigios, precum și circumstanțele de fapt invocate de Reclamant, sîn t prezentate instanței de judecată
într-un mod denaturat, tendențios, subiectiv, consideră Pîrîții că Reclamantul nu dispune de un deplin
interes material și procesual în promovarea unei acțiuni de tipul celei care a înaintat -o, insistă Pîrîții
a se ține c ont de faptul la soluționarea pricinii că în realitate, intenția și interesul real în promovarea
acțiunii Reclamantului o au frații Pîrîtului Claudia GROSU , care urmărind scopurile sale meschine
au determinat Reclamantul al înaintarea unei astfel de acțiun i, solicităm a se ține cont de faptul că în
realitate Pîrîții nu au întreprins nici o acțiune de ingratitudine în raport cu Reclamantul, eventualele
neînțelegeri, observații și reproșuri reciproce au avut loc exclusiv între și din predispozițiile fraților
Pîrîtului Claudia GROSU , eventual și în prezența Reclamantului, Pîrîții Claudia GROSU și Cristina
GROSU (LUPAȘCU) solicită expres aplicarea termenului de prescripție în raport cu pretențiile
Reclamantului.
La soluționarea pricinii, solicităm a se ține cont de declarațiile martorului Elena SMOCHINĂ.
La soluționarea pricinii Pîrîții Claudia GROSU și Cristina GROSU (LUPAȘCU) solicită a se
ține cont de faptul că probele administrate de Pîrîți prin care se confirmă contrariul declarațiilor de
ingratitudine, și a nume faptul că Pîrîtului Claudia GROSU a fost maltratată de Reclamant,
provocîndu -i leziuni și suferințe fizice și psihice.

70
Ce ține de acțiunea reconvențională înaintată de Claudia GROSU și Cristina GROSU
(LUPAȘCU) către Raisa STĂVILĂ cu privire la evacuar ea acesteia din casa de locuit care le aparține
cet. Claudia GROSU și Cristina GROSU (LUPAȘCU) , o susținem pe deplin, solicităm admiterea
integrală a acesteia ca fiind întemeiată.
Or, proprietarii casei de locuit nu au dat nici un acord al său cu privire l a eventuala posibilitate
de locuire a Pîrîtului pe acțiunea reconvențională Raisa STĂVILĂ în casa de locuit ce aparține cet.
Claudia GROSU și Cristina GROSU (LUPAȘCU) , astfel încît pretindem că aceasta în lipsa oricărui
temei de drept s -a instalat în imobi lul litigios.
Reieșind din cele menționate și în conformitate cu prevederile art. 56 a CPC al RM

Solicităm:

1. Să fie emisă o hotărîre motivată (integrală) prin care cererea de chemare în judecată înaintată
de Mihail VEVERIȚĂ către Claudia GROSU și Cristina GROSU (LUPAȘCU) cu privire la
desfacerea contractelor de donației , să fie respinsă ca fiind tardivă și neîntemeiată.
2. Să fie dispusă admiterea integrală a acțiunii reconvenționale înaintate de Claudia GROSU și
Cristina GROSU (LUPAȘCU) către Raisa STĂVILĂ c u privire la evacuarea acesteia din casa
de locuit care le aparține cet. Claudia GROSU și Cristina GROSU (LUPAȘCU) din r-l Orhei,
satul Piatra.
3. Să fie dispusă compensarea tuturor cheltuielilor de judecată din contul părții care va cădea în
pretenții, cores punzător.

Pîrît Claudia GROSU

Pîrît Cristina GROSU (LUPAȘCU)

71
Judecătoria Orhei
Dosarul nr. 2a -200/14
HOTĂRÎRE
în numele legii
decembrie 2014 or. Orhei
Instanța compusă din:
Președintele ședinței de judecată XXXX
Grefierul XXXXX

Examinînd, în ședință publică, cererea de chemare în judecată depusă de Mihail Veveriță către
Claudia Grosu și Cristina Grosu (Lupașcu), intervenient accesoriu notarul lulia Lencuța cu privire la
revocarea donației, rezoluțiunea contractelor de donație, desfacerea contractelor de donație și cererea
reconvențională depusă de Claudia Grosu către Mihail Veveriță și Raisa Stavilă cu privire la înlăturarea
impedimentelor în folosirea imobilului.
După expunerea esenței cauzei de către judecătorul XXXXX , audiere a participanților la proces,
instanța ,
c o n s t a t ă :

1. La 05 decembrie 2008, Veveriță Mihail a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui Grosu
Claudia și Grosu Cristina (Lupașcu) cu privire la revocarea donației, prin care a solicitat adoptarea
unei hotărîri cu privire la rezoluțiunea următoarelor contracte din 04.08.06, autentificate de către
notarul privat lulia Lencuța, și anume: Contractul de donație a casei de locuit înregistrat la OCT
Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral 16454206009 ,01,02,03,04,05,06; Contractul de donație
a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral 64541 16010; Contractul
de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral 6454106112;
Contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral
6454107030; Contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu
nr. cadastral 6454109021; Contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de
13.09.2006 cu nr. cadastral 6454109045; Contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei
la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral 6454104033; Contra ctul de donație a terenurilor înregistrat la
OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral 6454108103; Contractul de donație a terenurilor
înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006
cu nr. cadastral 6454112043; Contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de
13.09.2006 cu nr. cadastral 6454204247; Contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei

72
la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral 6454204042; Contractul de donație a terenurilor înregistrat la
OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral 6454114085; Contractul de donație a terenurilor
înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral 6454106067 (f. d. 1-2, voi. I).
2. In motivarea cererii de chemare în judecată s-a indicat că la moment ul efectuării tranzacției de
donație a fost dus în eroare de către fiica sa, ultima promițîndu -i că va avea grijă de el, de casă și
toate terenurile donate. Avînd încredere în promisiunile ei a încheiat contractele de donație, însă
după ce au devenit proprietare a casei de locuit și a terenurilor donate piritele nu se arată pe la el și
nu-i acordă întreținere.
3. Grosu Claudia a depus o cerere reconvențională împotriva lui Veveriță Mihail și Stavilă Raisa cu
privire la obligarea pîriților să nu -i creeze impedimente în folosirea proprietății sale și anume, a casei
de locuit care îi aparține în baza contractului de donație din 04 august 2006, înregistrat la OCT Orhei
pe data de 13 septembrie 2006 (89 -90, voi. I).
4. In motivarea acțiunii reclamanta a in dicat că prin contractul de donație din 04 august 2006,
înregistrat la OCT pe data de 13 septembrie 2006, părinții săi i-au donat casa lor cu construcții
accesorii și teren aferent fară careva condiții, însă ei au rămas să locuiască în imobilul donat,
deoarece ea are apartament la Orhei și nu are necesitate de a locui în imobilul donat, la fel, nu a avut
niciodată intenția de a-1 evacua pe tatăl său Mihail Veveriță din imobilul donat ei, sau să-l limiteze
în folosirea, posesiunea și gestionarea gospodăriei și a cotelor teren.
5. Totodată, după decesul mamei reclamantei, pîritul a început sâ ducă un mod de viată amoral, aduce
diferite persoane în gospodăria ei si permanent îi dispar lucrurile din gospodărie, el nu-i permite să
îngrijească de el și de gospodărie, nici chiar să intre în casă.
6. Persoana care se folosește de gospodăria ei împreună cu Mihai Veveriță este Stăvilă Raisa. Grosu
Claudia cere obligarea lui Mihai Veveriță și Stăvilă Raisa să nu-i creeze impedimente în folosirea
imobilului locativ ce îi aparține în baza contractului de donație din 04 august 2006.
1. Analizînd legalitatea și temeinicia hotărîrii atacate, prin prisma argumentelor invocate de
participanții la proces și a materialelor din dosar, Colegiul consideră cererea de apel c a neîntemeiată
și care urmează a fi respinsă din următoarele considerente.
2. Potrivit art. 385 alin. (1) lit. a) CPC, instanța de apel, după ce judecă apelul, este în drept să respingă
apelul și să mențină hotărîrea instanței de fond.
3. În conformitate cu art. 373 alin. (1) CPC, instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, ale
referințelor și obiecțiilor înaintate, legalitatea și temeinicia hotărîrii atacate în ceea ce privește
constatarea circumstanțelor de fapt și aplicarea legii în prima instanță.
4. După cum s -a constatat, la 04 august 2006, Veveriță Mihail a donat fiicei Grosu Claudiei și nepoatei
Grosu Cristina casa de locuit cu anexele respective și lotul aferent, situate în s. Piatra, raionul Orhei,

73
precum și terenurile agricole și cu destinație grădini pe care le deținea în extravilanul comunei Piatra,
Orhei.
5. Conform art. 827 alin. (1) Codul civil, prin contract de donație, o parte (donator) se obligă să
mărească din contul patrimoniului său, cu titlu gratuit, patrimoniul celeilalte părți (donata r).
6. Conform art. 836 alin. (1) și (2) Codul civil, dacă donatorul, după executarea donației, nu mai este
în stare să -și asigure o întreținere corespunzătoare și să -și îndeplinească obligațiile legale de
întreținere față de terți, poate cere de la donatar restituirea bunurilor donate pe care acesta le mai
posedă.
7. Cererea de restituire este inadmisibilă cînd donatorul și -a provocat intenționat sau prin culpă gravă
starea de nevoie.
8. Din sensul acestei norme de drept rezultă că donatorul este în drept de a cere rezoluțiunea
contractului de donație executat doar în cazul în care acest act juridic pune în pericol propria
întreținere corespunzătoare și în cazul în care acesta ar periclita executarea obligațiilor reale ale
donatorului de întreținere a altor persoane . Condițiile expuse este necesar să nu existe la momentul
încheierii contractului și să fie ge nerate după încheierea acestuia, după încheierea contractului de
donație 04 august 2006 nu a transmis bunul lui Grosu Claudia și Grosu Cristina (Lupașcu), el
locuiește în continuare în casa litigioasă, iar ultimele locuiesc la Orhei, iar cînd pleacă la s. Piatra,
se întîlnesc în casa lor, pe care Grosu Claudia a construit -o (f. d. 63, voi. II).
9. S-a constatat că Veveriță Mihail, a. n. 25.03.1933, potrivit certificatului nr. X -01/09 -63 din
17.01.2013, beneficiază de pensie pentru limită de vîrstă la CTAS Orhei, în ianuarie -martie 2008 în
mărime de 601,56 lei lunar: aprilie -decembrie 2008 în mărime de 703,83 lei lunar; ianuarie -martie
2012 -949, 63 lei lunar; aprilie -decembrie 2012 în mărime de 1040,79 lei lunar (f. d. 61, voi. II).
10. Potrivit Adeverinței nr. 124 din 01.08.2008, eliberate de către Primăria com. Piatra, raionul
Orhei, Veveriță Mihail, a. n. 1933 locuiește în com. Piatra, r -ul Orhei și este întreținut parțial de
feciorul Veveriță Tudor (f. d. 10, voi. I).
11. Din conținutul acțiunilor inițiale, cît și celei reconvenționale s -a stabilit în cadrul ședințelor
de judecată, că donatarele Grosu Clau dia și Grosu Cristina (Lupașcu) efectiv nu posedă bunul donat
(f. d. 63, voi. II), nu-1 ajută pe donatorul Veveriță Mihail, fiind în etate, cu nimic.
12. Instanța reține, cu toate că nu s-au încheiat contractele de donație cu condiție de întreținere s –
a stabil it faptul că după întocmirea donației donatorul Mihail Veverița a rămas fără loc de trai.
13. In acest sens instanța menționează că, faptul donării întregii averi și rămînerea fără
proprietate, doar cu o pensie, nu-i poate garanta o existență decentă după executarea donației,
nefiind în stare să -și asigure o întreținere corespunzătoare.
14. In asemenea circumstanțe și prin prisma prevederilor legale, luînd în considerație faptul că

74
donatorul Veveriță Mihail, la momentul în cheierii contractelor de donație era de o vîrstă înaintată,
Colegiul consideră că instanța de fond întemeiat a ajuns la concluzia că este temeinică pretenția de
rezoluțiunea a contractelor de donație.
15. Prin urmare, donatorul Veveriță Mihail este îndreptățit să ceară rezoluțiunea unilaterală a
contractului de donație, ca urmare a apariției stării de nevoie, care pune în pericol propria întreținere
corespunzătoare.
16. Temei de rezoluțiune a contractului de donație constituie lipsa locului de trai, care a intervenit
după încheierea contractului de donație.
17. Prin cererea de chemare în judecată reclamantul Mihail Veveriță a mai solicitat rezoluțiunea
sau desfacerea contractului de donație, încheiat în aceeași zi la 04 august 2006 între donatorul
(defuncta) Par ascovia Vev erița și donatara Claudia Grosu.
18. Din materialele cauzei rezultă că, conform contractului de donație din 04.08.2006 (f. d. 6,
voi. I), Veverița Parascovia a donat lui Claudia Grosu două terenuri agricole și anume cu nr.
cadastral 6454109045 cu S- 1,3698 ha șinr. cadastral 6454109021 cu S- 0,0799 ha,
19. Iar în conformitate cu art. 315 alin. (1) Cod civil, proprietarul are dreptul de posesie, folosință
și dispoziție asupra bunului.
20. În conformitate cu art. 117 alin. (1) CPC, probe în pricini civile sî nt elementele de fapt,
dobîndite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea circumstanțelor ce justifică
pretențiile și obiecțiile părților, precum și altor circumstanțe importante pentru justa soluționare a
pricinii.
21. Conform art. 118 alin. (1) CPC, fiecare parte trebu ie să dovedească circumstanțele pe care le
invocă drept temei al pretențiilor și obiecțiilor sale dacă legea nu dispune altfel.
22. Potrivit art. 121 CPC, instanța judecătorească reține spre examinare și cercetare numai
probele pertine nte care confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile referitoare la existența sau
inexistența de circumstanțe, importante pentru soluționarea justă a cazului.
23. In conformitate cu art. 130 alin. alin. (l) -(3), instanța judecătorească apreciază probele d upă
intima ei convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală, completă, nepărtinitoare și nemijlocită
a tuturor probelor din dosar în ansamblul și interconexiunea lor, călăuzindu -se de lege. Nici un fel
de probe nu au pentru instanța judecătorească o forță probantă prestabilită fără aprecierea lor.
Fiecare probă se apreciază de instanță privitor la pertinența, admisibilitatea, veridicitatea ei, iar toate
probele în ansamblu, privitor la legătura lor reciprocă și suficiența pentru soluționarea pricinii.
24. Instanța apreciază critic argumentele Pîrîților și probele anexate la dosar (f. d. 63, voi. II),
precum că, Reclamantul Veveriță Mihai ar avea bunuri mobile în proprietate și nu se află într -o stare
de nevoie, deoarece în afară de certificatul nr. 17 din 15 ianuarie 2013, acest fapt nu a fost con firmat

75
cu alte probe admisibile.
25. Potrivit art. 122 alin. (1) CPC, circumstanțele care, conform legii, trebuie confirmate prin
anumite mijloace de probațiune nu pot fi dovedite cu nici un iei de alte mijloace prooan te. Avîn d un
vedere raptul ca deținerea in proprietate a mijlocului de transport -tractor, se confirmă prin Registrul
de Stat al Transportului (RST) este unicul sistem informațional automatizat, care conține informație
cu caracter tehnic, economic și juridic despre mijloacele transportului auto deținut de întreprinderea
de Stat „Centrul Resurselor Informaționale de Stat „Registru"’, însă apelanții nu au prezentat probe
precum că intimatul Veveriță Mihail deține în proprieta te un tractor.
26. Contrar argumentelor apelanților, cu referirea la faptul tardivității a acțiunii înaintate de
Veveriță Mihail către Claudia Grosu și Cristina Grosu (Lupașcu), intervenient accesoriu notarul
lulia Lencuța cu privire la rezoluțiunea contractel or de donație. Instanța menționează următoarele.
în conformitate cu art. 267 alin. (1) Cod civil, termenul general în interiorul căruia persoana poate
să-și apere, pe calea intentării unei acțiuni în instanță de judecată, dreptul încălcat este de 3 ani.
Conform art. 272 alin. (1) Cod civil, termenul de prescripție extinctivă începe să curgă de la data
nașterii dreptului la acțiune. Dreptul la acțiune se naște la data cînd persoana a aflat sau trebuia să
afle despre încălcarea dreptului.
27. Instanța consideră acțiunea depusă în termenul de prescripție generală de trei ani și temei de
casare a hotărîrii instanței de fond ca depusă tardiv, nu s -a stabilit.
28. În conformitate cu art. 85 alin. (4) CPC, în funcție de situația materială și de probele
prezentate în acest sens, persoana fizică sau juridică poate fi scutită de judecător (de instanța
judecătorească) de plata taxei de stat sau de plata unei părți a ei.
29. Conform art. 98 alin. (1) CPC, cheltuielile aferente judecării pricinii, suportate de instanța
judecătorească, precum și taxa de stat, de a căror plată reclamantul a fost scutit, se încasează la buget
de la pîrît proporțional părții admise din acțiune dacă pîrîtul nu este scutit de plata cheltuielilor de
judecată.
30. Conform art. 3 alin. (1) lit. a) al Legii taxei de stat și art. 98 CPC, instanța de judecată corect
a încasat de la pîrîte în beneficiul statului taxa de stat proporțional părții admise din acțiune (154023
lei – valoarea c asei donate și 15696 lei valoarea terenurilor, iar în total 169719 lei) X 3%) 5090 lei,
astfel încasînd de la Claudia Grosu taxa de stat în mărime de 2780 lei și de la Grosu Cristina
(Lupașcu) în beneficiul statului taxa de stat în sumă de 2310 lei.
31. Artico lul 6 §1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale prevede că, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în
mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege,
care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra

76
temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
32. Potrivit jurisprudenței Ct EDO, refe ritor la regulile unui proces echitabil, instanța are obligația
să examineze efectiv problemele esențiale care îi sunt supuse aprecierii (cauza Hirro Balani c.
Spaniei, nr. 18064/91 din 09.12.1994 $27; Georziadis v. Greciei nr.21522/93 din 29.05.1997 §43).
33. În conformitate cu prevederile art. 238 CPC și în baza art. 836 CC instanța de judecată

Hotărăște:
Se admite parțial cererea de chemare în judecată a lui M. Veverita împotriva Grosu Claudiei și
Lupașcu (Grosu) Cristina cu privire la rezoluțiunea contractului de donație.
Se rezoluționează contractele de donație nr. XADADDDDDDDA din XAXAXXXA.
Se respinge ca fiind neîntemeiată cererea reconvențională a Grosu Claudiei și Lupașcu (Grosu)
Cristina împotriva M. Veverita privind obligarea de a nu impiedica folosirea bunurilor.
Se încasează din contul Grosu Claudiei și Lupașcu (Grosu) Cristina în beneficiul M. Veverita
suma în mărime de xxxxxxx cu titlul de taxa de stat și suma în mărime de xxxxxxxx cheltuieli de asistenta
juridica.
Hotărîrea poate fi atacată cu apel la Curtea de Apel Chișinău, prin intermediul judecătoriei Orhei,
în termen de 30 de zile din momentul pronu nțării.

Judecător XXXXXXXXXXXX

77

Pricina civilă nr. 2a -200/14.

CERERE DE APEL
(parte motivată)

În fapt, prin hotărîrea judecătoriei r -lui Orhei din 01.11.2013 a fost dispusă admiterea cererii
de chemare în judecată depuse de Mihail VEVERIȚĂ .
Ne fiind de acord cu hotărîrea judecătoriei r -lui Orhei din 01.11.2013, Claudia GROSU și
Cristina GROSU (LUPAȘCU) , au declarat apel.
Apelanții Claudia GROSU și Cristina GROSU (LUPAȘCU) explică că nu sînt de acord cu
hotărîrea instanței de fond, pretind că hotărîrea contestată a fost emisă cu grave încălcări a normelor
de drept material și procesual, consideră că de instanța de fond nu a u fost constatate și elucidate pe
deplin toate circumstanțele care au importanță pentru soluționarea justă a pricinii, precum și consideră
că nu a fost aplicată legea care trebuia să fie aplicată.

În susținerea poziției vor fi menționate următoarele:
Pentru a decide asupra rezoluțiunea contractelor contestate de Mihail VEVERIȚĂ , instanța
de fond a reieșit din faptul că Intimatul/Reclamant Mihail VEVERIȚĂ ar fi inapt de muncă, că are o
vîrstă înaintată, că nu ar fi transmis casa de locuit Apelanților.
Claud ia GROSU și Cristina GROSU (LUPAȘCU) doresc să scoată în evidență că la
materialele dosarului sînt anexate un șir de probe prin care se confirmă că Intimatul/Reclamant Mihail
VEVERIȚĂ are un comportament agresiv față de Apelanți, de sine stătător nu admite nici măcar
intrarea în curte a Apelanților. Curtea de Apel Chișinău
Colegiu civil

Apelanți : Claudia GROSU, adresa de corespondență :
mun. Chișinău, str. Ismail nr. 108, ap. 41 .

Cristina GROSU (LUPAȘCU), domiciliată:
r-l Orhei, or. Orhei, str. 1 mai nr. 57, ap. 42.

Intimați : Mihail VEVERIȚA, domiciliat:
r-l Orhei, satul Piatra.

Raisa STĂVILĂ, domiciliată:
r-l Orhei, satul Piatra.

78
Și adică, accesul la casa de locuit, la momentul litigiului, este împiedicat de însuși
Intimatul/Reclamant Mihail VEVERIȚĂ .
Ce ține de concluzia instanței de fond referitoare la faptul că Intimatul/Reclamant Mihail
VEVERIȚĂ ar fi inapt de muncă, la materialele pricinii, lipsesc orice probe în acest sens, această
circumstanță nu poate constitui temei de drept pentru rezoluțiunea contractelor de donație.
Faptul că Intimatul/Reclamant Mihail VEVERIȚĂ ar avea o vîrst ă înaintată, nu poate
constitui temei de drept pentru rezoluțiunea contrac telor de donație.
Apelanții solicită scutirea sa de la plata taxei de stat la depunerea cererii de apel. Ținem să
remarcăm că Apelantul Cristina GROSU (LUPAȘCU) la momentul de față s e află în concediu pentru
îngrijirea copilului, sursele sale de venit nu sunt suficiente pentru un trai decent, astfel încît aceasta
nu este în posibilitate să achite taxa de stat la depunerea cererii de apel.
Apelantul Claudia GROSU este funcționar public , salariul său lunar, nu îi permită să aibă un
trai decent, este nevoită să îi acorde ajutor fiicei sale Cristina GROSU (LUPAȘCU) , astfel încît,
aceasta nu este în posibilitate să achite taxa de stat la depunerea cererii de apel.
În acest sens, ținem să me nționăm că potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului,
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că hotărîrile sale sunt obligatorii nu numai cu privire la situația
reclamantului dint -o speță particulară, ci, ele produc efecte juridice directe în ordinea internă a statului
în cauză.
Astfel, s -a arătat că autoritățile statale trebuie să înlăture aplicarea acelor norme naționale ce
sunt incompatibile cu prevederile Convenției (cauza Veimere contra Belgiei).
Prin urmare, instanțele naționale au obl igația să aplice fără echivoc și în mod direct concluziile
instanței europene în orice caz concret ce este supus aprecierii lor.
Totodată, într -o jurisprudență constantă (Clinov contra Moldovei, Tudor -Comerț contra
Moldovei, Teltronic -CATV contra Poloniei) Curtea a statuat că dreptul la tribunal este pus grav în
discuție dacă taxa de stat este fixată într -un cuantum excesiv și persoana este lipsită de resurse
financiare, împrejurare în care se află Reclamantul.
În consecință, Curtea Europeană a arătat că în toate cazurile, instanța de judecată trebuie să
examineze posibilitatea reducerii cuantumului acestei sau scutirea reclamantului care i nvocă situația
grea financiară.
Conform prevederilor pct -lui 2 a Notei informative cu privire la practica soluționării cererilor
de amînare, eșalonare sau scutire de plata taxei de stat prin prisma Convenției Europene pentru
Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, publicate în Buletinul CSJ a RM nr. 7 –
8/13, 2011:

79
Examinînd cererile de amînare, eșalonare sau scutire de plata taxei de stat, instanțele
judecătorești, în toate cazurile, urmează să țină cont atît de normele de drept naționale, cît și de
practica CEDO, în vederea neîngrădirii dreptului părților de acces liber la justiție.
Potrivit art. 4 alin .(2) din Constituția RM, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte și legile ei
interne, prioritate au reglementările internaționale. Iar în jurisprudența sa c onstantă (Clionov с
Moldovei, Tudor -Comerț с. Moldovei, Teltronic -CATV с. Poloniei etc.), Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a relevat că dreptul la tribunal este pus grav în discuție dacă taxa de stat este
fixată într -un cuantum excesiv, îndeosebi atun ci cînd cel care intenționează să exercite calea de atac
este lipsit de resurse financiare. În consecință, Curtea Europeană a arătat că, în toate cazurile de
exercitare a recursului (apelului) fără plata taxei de stat, instanța de judecată trebuie să exami neze
posibilitatea reducerii cuantumului acesteia sau scutirii recurentului (apelantului) care invocă situația
grea financiară.
În toate cazurile cînd apelantul (recurentul) se adresează cu cerere privind amînarea,
eșalonarea sau scutirea de plata taxei de stat, instanța de judecată este obligată să analizeze cu
minuțiozitate circumstanțele cauzei, pentru a evita orice atingere a înseși substanței dreptului la un
tribunal.
De asemenea, la soluționarea întrebării privind amînarea, eșalonarea sau scutirea de plata taxei
de stat, instanța judecătorească urmează să țină cont de faptul că, în sensul art. 4 din Constituție,
prevederile Convenției Europene, precum și practica Curții Europene, au prioritate față de legea
națională și urmează a fi aplicate în mod dir ect în dreptul național intern în situațiile privind protecția
drepturilor și a libertăților omului. Iar potrivit practicii constante a Curții Europene, în toate cazurile
de exercitare a recursului (apelului) fără plata taxei de stat, instanța de judecată trebuie să examineze
posibilitatea reducerii cuantumului acesteia sau scutirii recurentului (apelantului) care invocă situația
financiară grea. Mai mult ca atît, nu poate fi lăsată fără atenție cererea recurentului (apelantului)
privind amînarea, eșalonare a sau scutirea de plata taxei de stat, adresată instanței odată cu depunerea
instrumentului de atac. Or, nerespectarea acestor cerințe poate fi tratată ca îngrădire a dreptului de
acces liber la justiție.
Astfel, în prezent Apelanții se află într -o situați e financiară extrem de grea, sursele sale de
venit, fiind studente , prin urmare Apelanții , pe criterii obiective sînt în imposibilitate financiară de a
achita taxa de stat la depunerea cereri i de apel, solicitînd scutirea .
Reieșind din cele menționate și î n conformitate cu art. 6 CEDO, art. 27, 56, 85, alin. (4), 358,
360, 362, 365, 386 a CPC al RM

80
Solicităm:

1. Să fie scutiți Apelanții Claudia GROSU și Cristina GROSU (LUPAȘCU) de la plata taxei de
stat la depunerea cererii de apel, în legătură cu starea mat erială grea.
2. Să fie casată hotătîrea judecătoriei Orhei din 01.11.2013 ca fiind neîntemeiată cu emiterea
unei noi hotărîri prin care să fie dispusă respingerea ca tardivă și neîntemeiată a acțiunii
înaintate de Mihail VEVERIȚĂ Claudia GROSU și Cristina GRO SU (LUPAȘCU) cu privire
la desfacerea contractelor de donației .

Anexe:
1. Certificatul eliberat de Inspectoratul de Poliție Orhei prin care se confirmă mărimea indemnizației de care dispune
Cristina GROSU (LUPAȘCU) în perioada aflării sale în concediul de îngrijire a copilului.

Apelant Claudia GROSU

Apelant Cristina GROSU (LUPAȘCU)

81
CURTEA DE APEL CHIȘINĂU
Prima instanță: Judecătoria Orhei (jud. T. Troianovschi)
Dosarul nr. 2a -200/14
DECIZIE
Colegiul Civil și de Contencios administrativ
18 decembrie 2014 mun. Chișinău
Instanța compusă din:
Președintele ședinței de judecată Nina Traciuc
Judecătorii XXXXXX
Grefierul XXXXX

Examinînd, în ședință publică, apelul declarat de Claudia Grosu, Cristina Grosu (Lupașcu) și
Notarul lulia Lencuța, împotriva hotărîrii Judecătoriei Orhei din 01 noiembrie 2013, adoptate în cauza
civilă la cererea de chemare în judecată depusă de Mihail Veveriță către Claudia Grosu și Cristina
Grosu (Lupașcu), intervenient accesoriu notarul lulia Lencuța cu privire la r evocarea donației,
rezoluțiunea contractelor de donație, desfacerea contractelor de donație și cererea reconvențională
depusă de Claudia Grosu către Mihail Veveriță și Raisa Stavilă cu privire la înlăturarea impedimentelor
în folosirea imobilului.
După exp unerea esenței cauzei de către judecătorul Nina Traciuc, audierea participanților la
proces, Colegiul Civil și de Contencios administrativ al Curții de Apel Chișinău,
c o n s t a t ă :

Pretențiile reclamantului:
34. La 05 decembrie 2008, Veveriță Mihail a dep us cerere de chemare în judecată împotriva lui
Grosu Claudia și Grosu Cristina (Lupașcu) cu privire la revocarea donației, prin care a solicitat
adoptarea unei hotărîri cu privire la rezoluțiunea următoarelor contracte din 04.08.06, autentificate
de către notarul privat lulia Lencuța, și anume: Contractul de donație a casei de locuit înregistrat la
OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral 16454206009,01,02,03,04,05,06; Contractul de
donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral 64541 16010;
Contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral
6454106112; Contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu
nr. cadastral 6454107030; Contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de
13.09.2006 cu nr. cadastral 6454109021; Contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei
la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral 6454109045; Contractul de donație a terenurilor înregistrat la

82
OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral 6454104033; Contractul de donație a terenurilor
înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral 6454108103; Contractul de donație
a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006
cu nr. cadastral 6454112043; Contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de
13.09.2006 cu nr. cadastral 6454204247; Contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei
la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral 6454204042; Contractul de donație a terenurilor înregistrat la
OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral 6454114085; Contractul de donație a terenurilor
înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral 6454106067 (f. d. 1-2, voi. I).
35. In motivarea cererii de chemare în judecată s-a indicat că la momentul efectuării tranzacției de
donație a fost dus în eroare de către fiica sa, ultima promițîndu -i că va avea grijă de el, de casă și
toate terenurile donate. Avînd încredere în promisiunile ei a încheiat contractele de donație, însă
după ce au devenit proprietare a casei de locuit și a terenurilor donate piritele nu se arată pe la el și
nu-i acordă întreținere.
36. Grosu Claudia a depus o cerere reconvențională împotriva lui Veveriță Mihail și Stavilă Raisa
cu privire la obligarea pîriților să nu -i creeze impedimente în folosirea proprietății sale și anume, a
casei de locuit care îi aparține în baza contractului de donație din 04 august 2006, înregistrat la OCT
Orhei pe d ata de 13 septembrie 2006 (89 -90, voi. I).
37. In motivarea acțiunii reclamanta a indicat că prin contractul de donație din 04 august 2006,
înregistrat la OCT pe data de 13 septembrie 2006, părinții săi i-au donat casa lor cu construcții
accesorii și teren aferent fară careva condiții, însă ei au rămas să locuiască în imobilul donat,
deoarece ea are apartament la Orhei și nu are necesitate de a locui în imobilul donat, la fel, nu a avut
niciodată intenția de a-1 evacua pe tatăl său Mihail Veveriță din imobilul donat ei, sau să-l limiteze
în folosirea, posesiunea și gestionarea gospodăriei și a cotelor teren.
38. Totodată, după decesul mamei reclamantei, pîritul a început sâ ducă un mod de viată amoral,
aduce diferite persoane în gospodăria ei si permanent îi dispar lucrurile din gospodărie, el nu-i
permite să îngrijească de el și de gospodărie, nici chiar să intre în casă.
39. Persoana care se folosește de gospodăria ei împreună cu Mihai Veveriță este Stăvilă Raisa.
Grosu Claudia cere obligarea lui Mihai Veveriță și Stăvilă Raisa să nu-i creeze impedimente în
folosirea imobilului locativ ce îi aparține în baza contractului de do nație din 04 august 2006.
40. Prin hotărîrea Judecătoriei Orhei din 28 septembrie 2010 cererea lui Veveriță Mihail a fost
admisă parțial, iar cererea reconvențională a lui Grosu Claudia a fost respinsă ca neîntemeiată (f. d.
129-131, voi. I).
41. Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 01 februarie 2011 s-a admis apelul declarat de Grosu
Claudia și Grosu Cristina, s -a casat hotărîrea judecătoriei Orhei din 28.09.2010, pronunțînd o nouă

83
hotărîre prin care s -a admis parțial cererea lui Veveriță M. privind rezolu țiunea contractelor de
donație cu rezoluțiunea parțială a contractelor de donație asupra bunurilor și a terenurilor care au
aparținut soților Veveriță M. și Veveriță P. în devălmășie și recunoașterea după Veveriță M. și Grosu
Claudia a cîte lA cotă parte a supra casei de locuit cu anexele respective și terenului aferent casei
situat în s. Piatra, r -nul Orhei înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral
16454206009,01.02.03.04.05,06; a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr.
cadastral 6454116010; a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral
6454106112; a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de
13.09.2006 cu nr. cadastral 6454107030; a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006
cu nr. cadastral 6454109021; donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu
nr. cadastral 6454109045; a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr.
cadastral 6454104033; a terenurilor înregist rat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral
6454108103; a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral
6454112043; a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral
6454204247; a terenu rilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral
6454204042; a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral
6454114085; a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral
645410 6067, în rest cerințele lui Veveriță M. sau respins ca neîntemeiate.
42. S-a admis cererea reconvențională declarată de Grosu Claudia și sa obligat Veveriță Mihail și
Stăvilă Raisa să nu -i puie piedici lui Grosu Claudia și lui Grosu Cristina (Lupașcu) să se fo losească
de lA cotă parte a casei de locuit cu anexele respective și terenului aferent casei situat în s. Piatra, r –
nul Orhei înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr. cadastral
16454206009.01.02.03.04.05.06; a terenurilor înregistrat la OCT Or hei la data de 13.09.2006 cu nr.
cadastral 6454116010; a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13. 09. 2006 (f. d. 146 -150.
voi. I).
43. Veverița Mihail, Grosu Claudia și Grosu Cristina au declarat recursuri împotriva deciziei
instanței de apel, solicitînd admiterea acestuia, casarea deciziei instanței de apel cu restituirea pricinii
la rejudecare (f. d. 155-159, voi. I).
44. Prin decizia Curții Supreme de Justiție din 02 noiembrie 2011, s-au admis recursurile declarat
de Veveriță Mihail, Gro su Claudia și Grosu Cristina, fiind casată decizia Curții de Apel Chișinău
din 01 februarie 2011 și hotărîrea Judecătoriei Orhei din 28 septembrie 2010 în pricina civilă la
cererea de chemare în judecată a lui Veveriță Mihail împotriva pîrîtelor Grosu Claudia și Grosu
Cristina. intervenient accesoriu Biroul notarului Iulia Lencuța, cu privire la revocarea donației și
cererea reconvențională a lui Grosu Claudia împotriva lui Veveriță Mihail și Stăvilă Raisa ca privire

84
la înlăturarea impedimentelor în folosir ea imobilului, cu restituirea pricinii spre rejudecare la
Judecătoria Orhei, de un alt complet de judecată (f. d. 196 -200, voi. I).
Poziția instanței de fond:
45. Prin hotărîrea Judecătoriei Orhei din 01 noiembrie 2013, s -a admis parțial cererea de chemare
în judecată a lui Veveriță Mihail împotriva pîrîtelor Grosu Claudia și Grosu Cristina cu privire la
rezoluțiunea contractelor de donație. S-a rezoluționat contractul de donație a casei de locuit cu anexe
și teren aferent din Piatra, r-ul Orhei cu număr 6083 autentificat de notarul Iulia Lencuța încheiat la
04 august 2006 între donatorii Veveriță Mihail și Veverița Parascovia și donatarii Grosu Claudia și
Grosu Cristina. S-a rezoluționat contractul de donație a terenurilor agricole sub nr. cadastrale
4110029, 6 454112043, 6454116010, 64,54106112, 6454106067, 6454107030, 4104033 și
6454108103 încheiat între donatorul Mihail Veverița și Grosu Claudia la 04 august 2006 sub nr.
6087 de către notarul Iulia Lencuța. S -a rezoluționat contractul de donație a terenurilor cu destinație
grădini sub nr. cadastrale 6454204247, 6454114085 și 6454204042 din 04.08.2006 sub nr. 6096,
încheiat între donatorul Veverița Mihail și donatara Claudia Grosu. In rest pretențiile privind
rezoluționarea contractului de donație din 04 august 2008 încheiat între Parascovia Veverița și Grosu
Claudia privind donarea terenurilor sub nr. cadastrale 6454109045, 6454109021 au fost respinse ca
neîntemeiate. S -a respins ca fiind neîntemeiată acțiunea reconvențională a lui Grosu Claudia
împotriva lui Veveriță Mihail și Stăvilă Raisa privind obligarea lor de a nu-i crea impedimente în
folosirea imobilului locativ din satul Piatra, r -ul Orhei. S -a încasat de la Grosu Claudia taxa de stat
2780 lei și de la Grosu Cristina în beneficiul statului taxa de stat în sumă de 2310 lei (f. d. 192 -196,
voi. II).
46. Prin încheierea din 29 noiembrie 2013, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea lui Claudia Grosu
privind emiterea unei hotărîri suplimentare (f. d. 208, voi. II).
Solicitarea apelanților și argumentele părților:
47. Nefiind de acord cu hotărîrea primei instanțe, la data de 01 noiembrie 2013 Grosu Claudia și
Grosu (Lupașcu) Cristina au declarat apel împotriva hotărîrii Judecătoriei Orhei din 01.11.2013,
solicitînd admiterea apelului, casarea hotărîrii Judecători ei Orhei din 01.11.2013, cu emiterea unei
noi hotărîri de respingere ca tardivă și neîntemeiată a acțiunii înaintate de Veveriță Mihail.
48. La fel au solicitat apelantele scutirea de la plata taxei de stat la depunerea cererii de apel, în
legătură cu starea m aterială grea. S -a invocat în cererea de apel că, apelanta Cristina Grosu (Lupașcu)
la momentul de față se află în concediu pentru îngrijirea copilului, sursele sale de venit nu sunt
suficiente pentru un trai decent, astfel încît aceasta nu este în posibil itate să achite taxa de stat la
depunerea cererii de apel. Iar, apelanta Grosu Claudia este funcționar public, salariul său lunar, nu îi

85
permite să aibă un trai decent, este nevoită să -i acorde ajutor fiicei sale Cristina Grosu (Lupașcu),
astfel, încît aceasta nu este în posibilitate să achite taxa de stat la depunerea cererii de apel.
49. În motivarea apelului, apelanții Claudia Grosu și Grosu (Lupașcu) Cristina au indicat că
instanța de fond nu a stabilit toate circumstanțele care au importanță pentru soluționarea pricinii,
consideră că este necesar de a casa hotărîrea primei instanțe ca fiind neîntemeiată.
50. La 03 decembrie 2013 Notarul public Lencuța lulia a depus o cerere de alăturare la apelul
declarat de către Grosu Claudia și Grosu (Lupașcu) Cristina, la fel solicitînd casarea hotărîrii
Judecătoriei Orhei din 01.11.2013, cu emiterea unei noi hotărîri de respingere ca tardivă și
neîntemeiată a acțiunii înaintate de Veveriță Mihail (f. d. 214, voi. II).
51. In motiv area cererii de apel, Notarul public Lencuța lulia a susținut pe deplin circumstanțele
de fapt și de drept invocate de apelanți.
52. Prin încheierea Curții de Apel Chișinău din 08 iulie 2014, s -au scutit apelanții Grosu Claudia
și Grosu Cristina de la plata taxei de stat la depunerea cererii de apel, integral (f. d. 28 -30, voi. III).
53. Prin încheierea Curții de Apel Chișinău din 08 iulie 2014, a fost respinsă ca nefondată
propunerea reprezentantului apelantului Grosu Claudia. avocatului Sawa Alexandru de recuzare a
judecătorului Colegiului Civil al Curții de Apel Chișinău. Nina Traciuc (f. d. 40 -42, voi. III).
54. Prin încheierea Curții de Ape l Chișinău din 18 decembrie 2014, a fost respinsă declarația de
recuzare din 18.12.2014 a judecătorilor Curții de Apel Chișinău Nina Traciuc, Eugenia Fistican și
Iurie Cotruță, formulată de Claudia Grosu de la examinarea în ordine de apel a dosarului iniți at la
cererea de chemare în judecată depusă de către Mihail Veveriță către Claudia Grosu și Cristina Grosu
(Lupașcu) cu privire la rezoluțiunea contractelor de donație și cererea reconvențională depusă de
Claudia Grosu și Cristina Grosu (Lupașcu) către Rai sa Stăvilă cu privire la evacuare. Judecarea
pricinii se continuă în aceeași componență.
55. In ședința de judecată a instanței de apel, reprezentantul apelantei Grosu Claudia, în bază de
mandat, EWWW a susținut apelul declarat, iar reprezentantul intimatului Veveriță Mihail, avocatul
Prisac Alexandru a solicitat respingerea apelului și mențin erea hotărîri instanței de fond.
56. Reprezentantul apelantei Grosu (Lupașcu), în bază de mandat, avocatul Ciorbă Sergiu nu s-a
prezentat în ședința de judecată, fiind citat î n mod legal despre ora, data și locul ședinței de judecată
contra semnătură, intimata Stăvilă Raisa în ședința de judecată a instanței de apel nu s -a prezentat,
însă la data de 25.03.2014 a depus cerere prin care a solicitat că apelul depus asupra hotărîri primei
instanțe, să fie examinat în lipsa acesteia. Apelanta notarul lulia Lencuța în ședința de judecată a
instanței de apel nu s-a prezentat, fiind înștiințată în mod legal prin citație cu aviz (f. d. 137, voi. HI),
astfel, Colegiul civil a dispus examinarea apelului în lipsa părților neprezente, în temeiul art. 379
CPC.

86
57. Conform art. 362 alin. (1) CPC, termenul de declarare a apelului este de 30 de zile de la data
pronunțării dispozitivului hotărîrii, dacă legea nu prevede altfel.
58. Din materialele ca uzei se atestă că, cererea de apel depusă de Claudia Grosu și Grosu
(Lupașcu) Cristina și cererea de alăturare la apel a Notarului public Lencuța lulia sunt depuse în
termen.
Aprecierea instanței de apel:
59. Analizînd legalitatea și temeinicia hotărîrii ataca te, prin prisma argumentelor invocate de
participanții la proces și a materialelor din dosar, Colegiul consideră cererea de apel ca neîntemeiată
și care urmează a fi respinsă din următoarele considerente.
60. Potrivit art. 385 alin. (1) lit. a) CPC, instanța d e apel, după ce judecă apelul, este în drept să
respingă apelul și să mențină hotărîrea instanței de fond.
61. În conformitate cu art. 373 alin. (1) CPC, instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel,
ale referințelor și obiecțiilor înaintate, legalit atea și temeinicia hotărîrii atacate în ceea ce privește
constatarea circumstanțelor de fapt și aplicarea legii în prima instanță.
62. După cum s -a constatat, la 04 august 2006, Veveriță Mihail a donat fiicei Grosu Claudiei și
nepoatei Grosu Cristina casa de l ocuit cu anexele respective și lotul aferent, situate în s. Piatra,
raionul Orhei, precum și terenurile agricole și cu destinație grădini pe care le deținea în extravilanul
comunei Piatra, Orhei.
63. Conform art. 827 alin. (1) Codul civil, prin contract de don ație, o parte (donator) se obligă să
mărească din contul patrimoniului său, cu titlu gratuit, patrimoniul celeilalte părți (donatar).
64. Conform art. 836 alin. (1) și (2) Codul civil, dacă donatorul, după executarea donației, nu mai
este în stare să -și asigur e o întreținere corespunzătoare și să -și îndeplinească obligațiile legale de
întreținere față de terți, poate cere de la donatar restituirea bunurilor donate pe care acesta le mai
posedă.
65. Cererea de restituire este inadmisibilă cînd donatorul și -a provocat intenționat sau prin culpă
gravă starea de nevoie.
66. Din sensul acestei norme de drept rezultă că donatorul este în drept de a cere rezoluțiunea
contractului de donație executat doar în cazul în care acest act juridic pune în pericol propria
întreținere cor espunzătoare și în cazul în care acesta ar periclita executarea obligațiilor reale ale
donatorului de întreținere a altor persoane. Condițiile expuse este necesar să nu existe la momentul
încheierii contractului și să fie ge nerate după încheierea acestuia, după încheierea contractului de
donație 04 august 2006 nu a transmis bunul lui Grosu Claudia și Grosu Cristina (Lupașcu), el
locuiește în continuare în casa litigioasă, iar ultimele locuiesc la Orhei, iar cînd pleacă la s. Piatra,
se întîlnesc în casa lor, pe care Grosu Claudia a construit -o (f. d. 63, voi. II).

87
67. S-a constatat că Veveriță Mihail, a. n. 25.03.1933, potrivit certificatului nr. X -01/09 -63 din
17.01.2013, beneficiază de pensie pentru limită de vîrstă la CTAS Orhei, în ianuarie -martie 2008 în
mărime de 601,56 lei lunar: aprilie -decembrie 2008 în mărime de 703,83 lei lunar; ianuarie -martie
2012 -949, 63 lei lunar; aprilie -decembrie 2012 în mărime de 1040,79 lei lunar (f. d. 61, voi. II).
68. Potrivit Adeverinței nr. 124 din 01.08.2008, eliberate de către Primăria com. Piatra, raionul
Orhei, Veveriță Mihail, a. n. 1933 locuiește în com. Piatra, r -ul Orhei și este întreținut parțial de
feciorul Veveriță Tudor (f. d. 10, voi. I).
69. Din conținutul acțiunilor inițiale, cît și celei reconvenționale s -a stabilit în cadrul ședințelor
de judecată, că donatarele Grosu Claudia și Grosu Cristina (Lupașcu) efectiv nu posedă bunul donat
(f. d. 63, voi. II), nu-1 ajută pe donatorul Veveriță Mihail, fiind în etate, cu nimic.
70. Colegiul reține, cu toate că nu s-au încheiat contractele de donație cu condiție de întreținere
s-a stabilit faptul că după întocmirea donației donatorul Mihail Veverița a rămas fără loc de trai.
71. In acest sens Colegiul menționează că, faptul donării întreg ii averi și rămînerea fără
proprietate, doar cu o pensie, nu-i poate garanta o existență decentă după executarea donației,
nefiind în stare să -și asigure o întreținere corespunzătoare.
72. In asemenea circumstanțe și prin prisma prevederilor legale, luînd în considerație faptul că
donatorul Veveriță Mihail, la momentul încheierii contractelor de donație era de o vîrstă înaintată,
Colegiul consideră că instanța de fond întemeiat a ajuns la concluzia că este temeinică pretenția de
rezoluțiunea a contractelor de donație.
73. Prin urmare, donatorul Veveriță Mihail este îndreptățit să ceară rezoluțiunea unilaterală a
contractului de donație, ca urmare a apariției stării de nevoie, care pune în pericol propria întreținere
corespunzătoare.
74. Temei de rezoluțiune a contractul ui de donație constituie lipsa locului de trai, care a intervenit
după încheierea contractului de donație.
75. Prin cererea de chemare în judecată reclamantul Mihail Veveriță a mai solicitat rezoluțiunea
sau desfacerea contractului de donație, încheiat în aceeași zi la 04 august 2006 între donatorul
(defuncta) Parascovia Vev erița și donatara Claudia Grosu.
76. Din materialele cauzei rezultă că, conform contractului de donație din 04.08.2006 (f. d. 6,
voi. I), Veverița Parascovia a donat lui Claudia Grosu două terenuri agricole și anume cu nr.
cadastral 6454109045 cu S- 1,3698 ha șinr. cadastral 6454109021 cu S- 0,0799 ha,
77. Prin urmare, este întemeiată soluția primei instanțe privind respingerea capătului de cerere
privind rezoluțiunea contractelor de donație din numele lui Parascovia Veverița din lipsă de temei,
deoarece reclamantul Veveriță Mihail nu poate contesta acte juridice din numele lui Parascovia
Veverița, care a decedat la 27.02.2007, iar reclamantul n -a demonstrat dreptul la succesiune asupra

88
acestei ma sei succesorale.
78. Cu referire la cele expuse, Colegiul consideră că prima instanță just a respins acțiunea
reconvențională, deoarece admiterea acțiunii inițiale exclude în totalitate admiterea acțiunii
reconvenționale, dat fiind faptul că prin rezoluțiunea contractului de donație a bunurilor imobile,
dreptul de proprietate asupra acestuia revine la donator și el, în calitatea sa de proprietar se bucură
de dreptul de posesie, folosință și dispoziție asupra bunului.
79. Iar în conformitate cu art. 315 alin. (1) Cod civil, proprietarul are dreptul de posesie, folosință
și dispoziție asupra bunului.
80. în conformitate cu art. 117 alin. (1) CPC, probe în pricini civile sînt elementele de fapt,
dobîndite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea circums tanțelor ce justifică
pretențiile și obiecțiile părților, precum și altor circumstanțe importante pentru justa soluționare a
pricinii.
81. Conform art. 118 alin. (1) CPC, fiecare parte trebu ie să dovedească circumstanțele pe care le
invocă drept temei al prete nțiilor și obiecțiilor sale dacă legea nu dispune altfel.
82. Potrivit art. 121 CPC, instanța judecătorească reține spre examinare și cercetare numai
probele pertinente care confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile referitoare la existența sau
inexiste nța de circumstanțe, importante pentru soluționarea justă a cazului.
83. In conformitate cu art. 130 alin. alin. (l) -(3), instanța judecătorească apreciază probele după
intima ei convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală, completă, nepărtinitoare și nem ijlocită
a tuturor probelor din dosar în ansamblul și interconexiunea lor, călăuzindu -se de lege. Nici un fel
de probe nu au pentru instanța judecătorească o forță probantă prestabilită fără aprecierea lor.
Fiecare probă se apreciază de instanță privitor l a pertinența, admisibilitatea, veridicitatea ei, iar toate
probele în ansamblu, privitor la legătura lor reciprocă și suficiența pentru soluționarea pricinii.
84. Colegiul apreciază critic argumentele apelanților și probele anexate la dosar (f. d. 63, voi. II),
precum că, intimatul Veveriță Mihai ar avea bunuri mobile în proprietate și nu se află într -o stare de
nevoie, deoarece în afară de certificatul nr. 17 din 15 ianuarie 2013, acest fapt nu a fost con firmat
cu alte probe admisibile.
85. Potrivit art. 122 alin. (1) CPC, circumstanțele care, conform legii, trebuie confirmate prin
anumite mijloace de probațiune nu pot fi dovedite cu nici un iei de alte mijloace prooante. Avmd m
vedere raptul ca deținerea in proprietate a mijlocului de transport -tractor, se conf irmă prin Registrul
de Stat al Transportului (RST) este unicul sistem informațional automatizat, care conține informație
cu caracter tehnic, economic și juridic despre mijloacele transportului auto deținut de întreprinderea
de Stat „Centrul Resurselor Info rmaționale de Stat „Registru"’, însă apelanții nu au prezentat probe
precum că intimatul Veveriță Mihail deține în proprietate un tractor.

89
86. Contrar argumentelor apelanților, cu referirea la faptul tardivității a acțiunii înaintate de
Veveriță Mihail către Claudia Grosu și Cristina Grosu (Lupașcu), intervenient accesoriu notarul
lulia Lencuța cu privire la rezoluțiunea contractelor de donație. Colegiul menționează următoarele.
în conformitate cu art. 267 alin. (1) Cod civil, termenul general în interiorul căruia persoana poate
să-și apere, pe calea intentării unei acțiuni în instanță de judecată, dreptul încălcat este de 3 ani.
Conform art. 272 alin. (1) Cod civil, termenul de prescripție extinctivă începe să curgă de la data
nașterii dreptului la acțiune. Dreptul la acțiune se naște la data cînd persoana a aflat sau trebuia să
afle despre încălcarea dreptului.
87. Colegiul consideră acțiunea depusă în termenul de prescripție generală d e trei ani și temei de
casare a hotărîrii instanței de fond ca depusă tardiv, nu s -a stabilit.
88. În conformitate cu art. 85 alin. (4) CPC, în funcție de situația materială și de probele
prezentate în acest sens, persoana fizică sau juridică poate fi scutită de judecător (de instanța
judecătorească) de plata taxei de stat sau de plata unei părți a ei.
89. Colegiul civil consideră că prima instanță corect a dispus de a-1 scuti pe reclamantul Veveriță
Mihail de plata taxei de stat pentru depunerea cereri de chemare în judecată, avînd în vedere că este
pensionar și primește o pensie mică, situația materială fiind dificilă (f. d. 61, voi. II).
90. Conform art. 98 alin. (1) CPC, cheltuielile aferente judecării pricinii, suportate de instanța
judecătorească, precum și taxa de stat, de a căror plată reclamantul a fost scutit, se încasează la buget
de la pîrît proporțional părții admise din acțiune dacă pîrîtul nu este scutit de plata cheltuielilor de
judecată.
91. Conform art. 3 alin. (1) lit. a) al Legii taxei de stat și art. 98 CPC, instanța de judecată corect
a încasat de la pîrîte în beneficiul statului taxa de stat proporțional părții admise din acțiune (154023
lei – valoarea c asei donate și 15696 lei valoarea terenurilor, iar în total 169719 lei) X 3%) 5090 lei,
astfel încasînd de la Claudia Grosu taxa de stat în mărime de 2780 lei și de la Grosu Cristina
(Lupașcu) în beneficiul statului taxa de stat în sumă de 2310 lei.
92. Artico lul 6 §1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale prevede că, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în
mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și i mparțială, instituită de lege,
care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
93. Potrivit jurisprudenței Ct EDO, referitor la regulile unui proces echitabil, instanța are obligația
să examineze efectiv problemele esențiale care îi sunt supuse aprecierii (cauza Hirro Balani c.
Spaniei, nr. 18064/91 din 09.12.1994 $27; Georziadis v. Greciei nr.21522/93 din 29.05.1 997 §43).
94. Reieșind din cele expuse, și avînd în vedere faptul că, pricina a fost examinată sub toate

90
aspectele, cu aplicarea corectă a normelor de drept material și procedural, iar argumentele apelului
sunt neîntemeiate și declarative, Colegiul Civil și de Contencios administrativ al Curții de Apel
Chișinău, ajunge la concluzia de a respinge cererea de apel declarată de Claudia Grosu, Cristina
Grosu (Lupașcu) și Notarul lulia Lencuța, cu menținerea în vigoare a hotărîrii instanței de fond
În conformitate cu art. art. 385 -390 CPC, Colegiul Civil și de Contencios administrativ al Curții de
Apel Chișinău,

D E C I D E :

Se respinge cererea de apel declarată de Claudia Grosu, Cristina Grosu (Lupașcu) și Notarul lulia
Lencuța.
Se menține hotărîrea Judecătoriei Orhei din 01 noiembrie 2013, în pricina civilă la cererea de
chemare în judecată depusă de Mihail Veveriță către Claudia Grosu și Cristina Grosu (Lupașcu),
intervenient accesoriu notarul lulia Lencuța cu privire la revocarea donației, rezoluțiunea contract elor
de donație, desfacerea contractelor de donație și cererea reconvențională depusă de Claudia Grosu către
Mihail Veveriță și Raisa Stăvilă cu privire la înlăturarea impedimentelor în folosirea imobilului.
Decizia este definitivă cu drept de recurs la Cu rtea Supremă de Justiție în termen de două luni.

Președintele ședinței, Judecătorul

Judecătorii

91

CERERE DE RECURS
(declarată în contradictoriu cu hotărîrea judecătoriei r -lui Orhei din 01.11.2013 și Decizia Curții de Apel Chișinău din 18.12.2014)

În fapt, prin hotărîrea judecătoriei r -lui Orhei din 01.11.2013 a fost dispusă admiter ea cererii
de chemare în judecată depuse de Mihail VEVERIȚĂ, și respinsă cererea reconvențională depusă de
Claudia GROSU și Cristina LUPAȘCU către Raisa STĂVILĂ cu privire la evacuare.
Ne fiind de acord cu hotărîrea judecătoriei r -lui Orhei din 01.11.2013, Claudia GROSU și
Cristina LUPAȘCU , au declarat apel, la care s -a alăturat notarul Iulia LENCUȚA .
Prin Decizia Curți de Apel Chișinău din 18.12.2014 cererile de apel declarate de Claudia
GROSU , Cristina LUPAȘCU notarul Iulia LENCUȚA , au fost respinse, menț inută hotărîrea
judecătoriei r -lui Orhei din 01.11.2013 .
Recuren ții explică că nu sînt de acord cu hotărîrea instanței de fond și decizia instanței de
apel, pretind că hotărîr ile contestat e au fost emis e cu grave încălcări a normelor de drept material și
procesual, consideră că de instanț ele ierarhic inferioare nu au fost constatate și elucidate pe deplin
toate circumstanțele care au importanță pentru soluționarea justă a pricinii, precum și consideră că nu
a fost aplicată legea care trebuia să fie aplicată.
În susținerea poziției procesuale vor fi menționate următoarele:
Pentru a decide asupra rezoluțiunii contractelor contestate de Mihail VEVERIȚĂ , instanța de
fond, susținută de instanța de apel a reieși t din faptul că Intimatul/Reclamant Mihail VEVERIȚĂ ar
fi inapt de muncă, că are o vîrstă înaintată, că nu ar fi transmis casa de locuit Recurenților Claudia
GROSU și Cristina LUPAȘCU . Curtea Supremă de Justiție a RM
Colegiu civil

Recure nți: Claudia GROSU, adresa de corespondență:
mun. Chișinău, str. Ismail nr. 108, ap. 41.

Cristina GROSU, adresa:
r-l Orhei, or. Orhei, str. 1 mai nr. 57, ap. 42.

Notarul Iulia LENCUȚA, adresa:
or. Orhei, str. V. Mahu nr. 143/1.

Intimați: Mihail VEVERIȚA, domiciliat:
r-l Orhei, satul Piatra.

Raisa STĂVILĂ, domiciliată:
r-l Orhei, satul Piatra.

92
Claudia GROSU și Cristina GROSU doresc să scoată în evidență că la mate rialele dosarului
sînt anexate un șir de probe prin care se confirmă că Intimatul/Reclamant Mihail VEVERIȚĂ are un
comportament agresiv față de Recurenții Claudia GROSU și Cristina LUPAȘCU , de sine stătător nu
admite nici măcar intrarea în curte a Recurenț ilor Claudia GROSU și Cristina LUPAȘCU .
Și adică, accesul la casa de locuit, la momentul litigiului, este împiedicat de însuși
Intimatul/Reclamant Mihail VEVERIȚĂ .
Ce ține de concluzia instanței de fond și a instanței de apel referitoare la faptul că
Intimatul/Reclamant Mihail VEVERIȚĂ ar fi inapt de muncă, la materialele pricinii, lipsesc orice
probe în acest sens, această circumstanță nu poate constitui temei de dr ept pentru rezoluțiunea
contractelor de donație.
Faptul că Intimatul/Reclamant Mihail VEVERIȚĂ ar avea o vîrstă înaintată, nu poate
constitui temei de drept pentru rezoluțiunea contractelor de donație.
Recurenții Claudia GROSU și Cristina LUPAȘCU solicită scutirea sa de la plata taxei de stat
la depunerea cererii de apel.
Ținem să remarcăm că Recurentul Cristina LUPAȘCU la momentul de față se află în concediu
pentru îngrijirea copilului, sursele sale de venit nu sînt suficiente pentru un trai decent, astfel încît
aceasta nu este în posibilitate să achite taxa de stat la depunerea cererii de apel.
Recurentul Claudia GROSU este funcționar public, salariul său lunar, nu îi permită să aibă un
trai decent, este nevoită să îi acorde ajutor fiicei sale Cristina UPA ȘCU , astfel încît, aceasta nu este
în posibilitate să achite taxa de stat la depunerea cererii de recurs.
În acest sens, ținem să menționăm că potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului,
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că hotărîrile s ale sunt obligatorii nu numai cu privire la situația
reclamantului dint -o speță particulară, ci, ele produc efecte juridice directe în ordinea internă a statului
în cauză.
Astfel, s -a arătat că autoritățile statale trebuie să înlăture aplicarea acelor norm e naționale ce
sunt incompatibile cu prevederile Convenției (cauza Veimere contra Belgiei).
Prin urmare, instanțele naționale au obligația să aplice fără echivoc și în mod direct concluziile
instanței europene în orice caz concret ce este supus aprecierii lor.
Totodată, într -o jurisprudență constantă (Clinov contra Moldovei, Tudor -Comerț contra
Moldovei, Teltronic -CATV contra Poloniei) Curtea a statuat că dreptul la tribunal este pus grav în
discuție dacă taxa de stat este fixată într -un cuantum excesiv și persoana este lipsită de resurse
financiare, împrejurare în care se află Reclamantul.

93
În consecință, Curtea Europeană a arătat că în toate cazurile, instanța de judecată trebuie să
examineze posibilitatea reducerii cuantumului acestei sau scutirea reclaman tului care i nvocă situația
grea financiară.
Conform prevederilor pct -lui 2 a Notei informative cu privire la practica soluționării cererilor
de amînare, eșalonare sau scutire de plata taxei de stat prin prisma Convenției Europene pentru
Apărarea Drepturilo r Omului și a Libertăților Fundamentale, publicate în Buletinul CSJ a RM nr. 7 –
8/13, 2011:
Examinînd cererile de amînare, eșalonare sau scutire de plata taxei de stat, instanțele
judecătorești, în toate cazurile, urmează să țină cont atît de normele de drept naționale, cît și de
practica CEDO, în vederea neîngrădirii dreptului părților de acces liber la justiție.
Potrivit art. 4 alin .(2) din Constituția RM, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale om ului la care Republica Moldova este parte și legile ei
interne, prioritate au reglementările internaționale. Iar în jurisprudența sa constantă (Clionov с
Moldovei, Tudor -Comerț с. Moldovei, Teltronic -CATV с. Poloniei etc.), Curtea Europeană a
Drepturilor O mului a relevat că dreptul la tribunal este pus grav în discuție dacă taxa de stat este
fixată într -un cuantum excesiv, îndeosebi atunci cînd cel care intenționează să exercite calea de atac
este lipsit de resurse financiare. În consecință, Curtea European ă a arătat că, în toate cazurile de
exercitare a recursului (apelului) fără plata taxei de stat, instanța de judecată trebuie să examineze
posibilitatea reducerii cuantumului acesteia sau scutirii recurentului (apelantului) care invocă situația
grea financ iară.
În toate cazurile cînd apelantul (recurentul) se adresează cu cerere privind amînarea,
eșalonarea sau scutirea de plata taxei de stat, instanța de judecată este obligată să analizeze cu
minuțiozitate circumstanțele cauzei, pentru a evita orice atinge re a înseși substanței dreptului la un
tribunal.
De asemenea, la soluționarea întrebării privind amînarea, eșalonarea sau scutirea de plata taxei
de stat, instanța judecătorească urmează să țină cont de faptul că, în sensul art. 4 din Constituție,
preveder ile Convenției Europene, precum și practica Curții Europene, au prioritate față de legea
națională și urmează a fi aplicate în mod direct în dreptul național intern în situațiile privind protecția
drepturilor și a libertăților omului. Iar potrivit practici i constante a Curții Europene, în toate cazurile
de exercitare a recursului (apelului) fără plata taxei de stat, instanța de judecată trebuie să examineze
posibilitatea reducerii cuantumului acesteia sau scutirii recurentului (apelantului) care invocă situ ația
financiară grea. Mai mult ca atît, nu poate fi lăsată fără atenție cererea recurentului (apelantului)
privind amînarea, eșalonarea sau scutirea de plata taxei de stat, adresată instanței odată cu depunerea

94
instrumentului de atac. Or, nerespectarea ace stor cerințe poate fi tratată ca îngrădire a dreptului de
acces liber la justiție.
Astfel, în prezent Recurenții Claudia GROSU și Cristina LUPAȘCU se află într -o situație
financiară extrem de grea, sursele sale de venit, prin urmare Recurenții Claudia GROS U și Cristina
LUPAȘCU, pe criterii obiective sînt în imposibilitate financiară de a achita taxa de stat la depunerea
cererii de recurs, solicitînd scutirea.
Reieșind din cele menționate și în conformitate cu art. 6 CEDO, art. 27, 56, 85, alin. (4), 429,
430, 432, 434, 436, 437 a CPC al RM

Solicităm:

1. Să fie scutiți Recurenții Claudia GROSU și Cristina LUPAȘCU de la plata taxei de stat la
depunerea cererii de recurs, în legătură cu starea materială grea.
2. Să fie casată hotătîrea judecătoriei Orhei din 01.11. 2013 și Decizia Curți de Apel Chișinău
din 18.12.2014 emise în pricină ca fiind ilegale și neîntemeiat e cu emiterea unei noi hotărîri
prin care să fie dispusă respingerea ca tardivă și neîntemeiată a acțiunii depus e de Mihail
VEVERIȚĂ Claudia GROSU și Cris tina LUPAȘCU cu privire la desfacerea contractelor de
donației.

Notă: înscrisurile în temeiul căror Recurenții justifică starea sa materială precară, sînt anexate la dosarul cauzei, și anume cert ificatul
eliberat de Inspectoratul de Poliție Orhei prin care se confirmă mărimea indemnizației de care dispune Cristina LUPAȘCU î n perioada
aflării sale în concediul de îngrijire a copilului, precum și certificatul nr. 06/01 -501 din 06.11.2013 eliberat de Direcția Generală
Învățămînt, Tineret și Sport Orhei, c orespunzător.

Recurent Claudia GROSU

Recurent Cristin a LUPAȘCU

Recurent Notarul Iulia LENCUȚĂ

95
prima instanță: X dosarul nr. 2ra -719/15
instanța de apel: XXXX

ÎNCHEIERE
25 martie 2015 mun.
Chișinău
Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție

În componența XXXX
Președinte, judecătorul XXXX
Judecătorii XXXX, XXXX

examinînd chestiunea admisibilității recursului declarat de Claudia Grosu,
Cristina Lupașcu, notarul Iulia Lencuța și recursului declarat de Claudia Grosu, reprezentată
de avocatul XXXX , în pricina civilă la cererea de chemare în judecată depusă de Mihail Veveriță
către Claudia Grosu și Cristina Grosu (Lupașcu), intervenient accesoriu notarul Iulia Lencuța, cu
privire la rezoluțiunea contractului de donație, și la cerere a reconvențională depusă de Claudia
Grosu către Mihail Veveriță și Raisa Stavilă cu privire la înlăturarea impedim entelor în folosirea
imobilului. Î mpotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 18 decembrie 2014, prin care a fost
respins apelul declarat de Claudia Grosu, Cristina Grosu și notarul Iulia Lencuța și menținută
hotărîrea Judecătoriei Orhei din 01 noiembrie 2013,

c o n s t a t ă

La 05 decembrie 2008 Veveriță Mihail a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui
Grosu Claudia și Grosu Cristina (Lupașcu), intervenient accesoriu notarul Iulia Lencuța, cu privire
la rezoluțiunea următoarelor contracte din 04.08.06, autentificate de către notarul privat Iulia
Lencuța, și anume:
-contractul de donație a casei de locuit înregistrat la OCT Orh ei la data de 13.09.2006 cu
nr. cadastral 16454206009,01,02,03,04,05,06;
-contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr.
cadastral 6454116010;
-contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr.
cadastral 6454106112;

96
– contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu
nr. cadastral 6454107030;
– contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu
nr. cadastral 6 454109021;
-contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr.
cadastral 6454109045;
-contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr.
cadastral 6454104033;
-contractul de dona ție a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr.
cadastral 6454108103;
-contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr.
cadastral 6454112043;
-contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr.
cadastral 6454204247;
-contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr.
cadastral 6454204042;
-contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09. 2006 cu nr.
cadastral 6454114085;
-contractul de donație a terenurilor înregistrat la OCT Orhei la data de 13.09.2006 cu nr.
cadastral 6454106067.
În motivarea acțiunii reclamantul a indicat că la momentul efectuării tranzacțiilor de donație
a fost dus în eroare de către fiica sa Grosu Claudia, ultima promițîndu -i că va avea grijă de el, de
casă și toate terenurile donate. Avînd încredere în promisiunile ei a încheiat contractele de donație,
însă după ce au devenit proprietare ale casei de locuit și a teren urilor donate pîrîtele nu -i acordă
întreținere.
Grosu Claudia a depus cerere reconvențională împotriva lui Veveriță Mihail și Stavilă Raisa
cu privire la obligarea pîrîților să nu -i creeze impedimente în folosirea proprietății sale și anume, a
casei de loc uit care îi aparține în baza contractului de donație din 04 august 2006, înregistrat la
OCT Orhei pe data de 13 septembrie 2006.
În motivarea acțiunii reclamanta a indicat că prin contractul de donație din 04 august 2006,
înregistrat la OCT pe data de 13 s eptembrie 2006, părinții săi i -au donat casa lor cu construcții
accesorii și teren aferent fără careva condiții, însă ei au rămas să locuiască în imobilul donat,
deoarece ea are apartament la Orhei și nu are necesitate de a locui în imobilul donat, la fel, nu a
avut niciodată intenția de a -1 evacua pe tatăl său Mihail Veveriță din imobilul donat ei, sau să -1

97
limiteze în folosirea, posesiunea și gestionarea gospodăriei și a cotelor teren.
Însă, după decesul mamei, pîrîtul a început să ducă un mod de viață am oral, aduce diferite
persoane în gospodăria ei și permanent îi dispar lucrurile din gospodărie, el nu -i permite să
îngrijească de el și de gospodărie, nici chiar să intre în casă. Persoana care se folosește de
gospodăria ei împreună cu Mihai Veveriță este Stavilă Raisa.
Prin hotărîrea Judecătoriei Orhei din 01 noiembrie 2013, s -a admis parțial acțiunea inițială.
S-a rezoluționat contractul de donație a casei de locuit cu anexe și teren aferent din s.Piatra, r -ul
Orhei cu număr 6083 autentificat de notarul I ulia Lencuța încheiat la 04 august 2006 între donatorii
Veveriță Mihail și Veverița Parascovia și donatarii Grosu Claudia și Grosu Cristina. S -a
rezoluționat contractul de donație a terenurilor agricole sub nr. cadastrale 4110029, 6454112043,
6454116010, 6 4,54106112, 6454106067, 6454107030, 4104033 și 6454108103 încheiat între
donatorul Mihail Veverița și Grosu Claudia la 04 august 2006 sub nr. 6087 de către notarul Iulia
Lencuța. S -a rezoluționat contractul de donație a terenurilor cu destinație grădini su b nr. cadastrale
6454204247, 6454114085 și 6454204042 din 04.08.2006 sub nr. 6096, încheiat între donatorul
Veverița Mihail și donatara Claudia Grosu. În rest acțiunea inițială cu privire la rezoluțiunea
contractului de donație din 04 august 2008 încheiat între Parascovia Veveriță și Grosu Claudia și
acțiunea reconvențională au fost respinse. S -a încasat în beneficiul statului de la Grosu Claudia taxa
de stata 2 780 lei și de la Grosu Cristina – 2 310 lei.
Nefiind de acord cu hotărîrea primei instanțe, Clau dia Grosu, Cristina Lupașcu și notarul
Iulia Lencuța au depus apel.
Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 18 decembrie 2014 a fost respins apelul declarat
de Claudia Grosu, Cristina Grosu și notarul Iulia Lencuța și menținută hotărîrea primei instanțe.
Instanța de apel și -a motivat decizia prin faptul că cu toate că nu s -au încheiat contractele
de donație cu condiția întreținerii pe viață, s -a stabilit faptul că după întocmirea donației, donatorul
Mihail Veverița a rămas fără loc de trai.
În aces t sens, instanța a menționat că faptul donării întregii averi și rămînerea fără
proprietate, doar cu o pensie, nu -i poate garanta o existență decentă după executarea donației,
nefiind în stare să -și asigure o întreținere corespunzătoare.
Or, conform art. 836 Cod c ivil, dacă donatorul, după executarea donației, nu mai este în
stare să -și asigure o întreținere corespunzătoare și să -și îndeplinească obligațiile legale de
întreținere față de terți, poate cere de la donatar restituirea bunurilor donate pe care acesta le mai
posedă. (2) Cererea de restituire este inadmisibilă cînd donatorul și -a provocat intenționat sau pr in
culpă gravă starea de nevoie.
În asemenea circumstanțe și p rin prisma prevederilor legale, luînd în considerație faptul

98
că donatorul Veveriță Mihail , la momentul încheierii contractelor de donație era de o vîrstă
înaintată, instanța de apel a considerat ca fiind întemeiată concluzia instanței de fond privind
admiterea în parte a acțiunii inițiale și dispunerea rezoluțiunii contractelor de donație, don atorul
Veveriță Mihail fiind îndreptățit să ceară rezoluțiunea unilaterală a contractului de donație, ca
urmare a apariției stării de nevoie, care pune în pericol propria întreținere corespunzătoare.
Totodată, instanța de apel a apreciat întemeiată soluția primei instanțe privind respingerea
capătului de cerere privind rezoluțiunea contractului de donație încheiat la 04 august 2006 între
donatorul (defuncta) Parascovia Veveriță și donatara Claudia Grosu.
În acest sens, instanța de apel a menționat că reclam antul Veveriță Mihail nu poate contesta
acte juridice din numele Parascoviei Veverița, care a decedat la 27.02.2007, iar reclamantul n -a
demonstrat dreptul la succesiune asupra acestei mase succesorale.
Cu referire la cele expuse, Colegiul civil al instanț ei de apel a considerat că prima instanță just
a respins acțiunea reconvențională, deoarece admiterea acțiunii inițiale exclude în totalitate admiterea
acțiunii reconvenționale, dat fiind faptul că prin rezoluțiunea contractului de donație a bunurilor
imob ile, dreptul de proprietate asupra acestuia revine la donator și el, în calitatea sa de proprietar se
bucură de dreptul de posesie, folosință și dispoziție asupra bunului.
Contrar argumentelor apelanților, cu referirea la faptul tardivității a acțiunii îna intate de
Veveriță Mihail către Claudia Grosu și Cristina Grosu (Lupașcu), intervenient accesoriu notarul Iulia
Lencuța cu privire la rezoluțiunea contractelor de donație, instanța de apel a menționat că conform
art. 267 alin. (1) Cod civil, termenul gener al în interiorul căruia persoana poate să -și apere, pe calea
intentării unei acțiuni în instanță de judecată, dreptul încălcat este de 3 ani. Conform art. 272 alin. (1)
Cod civil, termenul de prescripție extinctivă începe să curgă de la data nașterii drept ului la acțiune.
Dreptul la acțiune se naște la data cînd persoana a aflat sau trebuie să afle despre încălcarea dreptului.
Instanța de apel a considerat că acțiunea inițială este depusă în termenul de prescripție
generală de trei ani și temei de casare a hotărîrii instanței de fond ca depusă tardiv, nu s -a stabilit.
Prin recursul depus la 16 ianuarie 2015 Claudia Grosu, Cristina Lupașcu și notarul Iulia
Lencuța au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și hotărîrii primei instan țe
și emiterea unei noi hotărîri prin care să fie dispusă respingerea ca tardivă și neîntemeiată a acțiunii
inițiale.
În recurs recurenții și -au exprimat dezacordul cu concluzia instanțelor precum că intimatul –
reclamant Mihail Veveriță este inapt de muncă și necesită întreținere, fiind invocate mărimea
veniturilor insuficiente și vîrsta înaintată. În acest sens, recurenții menționează că în dosar lipsesc
probe ce ar confirma incapacitatea de muncă a intimatului. În opinia recurenților, această

99
circumstanță, precum și vîrsta înaintată nu poate constitui temei de drept pentru rezoluțiunea
contractelor de donație.
Totodată, invocă recurenții că odată ce intimatul -reclamant afirmă că îi este greu să -și asigure
întreținere corespunzătoare, legislația materială pe rtinentă, a prevăzut în acest sens o cale de apărare
a drepturilor sale, prin obligarea tuturor copiilor săi majori apți de muncă, la plata unei pensii de
întreținere conform prevederilor art. 80 și 81 Cod civil.
Prin recursul suplimentar depus la 13 martie 2015 de recurenta Claudia Grosu prin intermediul
avocatului XYXYXY, s -a invocat că hotărîrile contestate au fost emise cu încălcarea normelor de
drept material și procedural, nu au fost constatate și elucidate pe deplin circumstanțele care au
import anță pentru soluționarea justă a cauzei, precum și consideră că nu a fost aplicată legea care
treabuia a fi aplicată.
În acest sens, recurenta invocă că contractele de donație nr. 6087 din 04.08.2006, nr. 6096 din
04.08.2006 și contractul de donație din 04 .08.2006 a căror rezoluțiune se cere, au fost prezentate
instanțelor de judecată în xerocopii, fără a fi certificate sau autentificate corespunzător, ceea ce
contravine prevederilor art. 138 alin. (4) CPC. Prin urmare, instanțele ierarhic inferioare nu au fost în
drept și nici în posibilitate de a se expune asupra auten ticității conținutului acestora.
La fel, recurenta invocă că hotărîrile instanțelor ierarhic inferioare nu sunt motivate. În acest
sens, recurenta menționează că în conținutul hotărîrii insta nței de fond nu se regăsește nici un
argument și nici o concluzie a instanței referitoare la omiterea de către intimatul -reclamant Mihail
Veveriță a termenului de prescripție extinctivă. La fel, după recurentă, hotărîrea primei instanțe este
nemotivată și ilegală, în special în partea în care se referă la pretinsul fapt că Mihail Veveriță ar fi
fost dus în eroare referitor la natura și conținutul contractelor de donație și că contractele contestate
ar fi fost încheiate fără intenția de a produce efecte juri dice.
Totodată, recurenta consideră că pricina a fost soluționată în instanța de fond, precum și în
instanța de apel de un complet de judecată compus ilegal.
Menționează că precum rezultă din materialele cauzei, printr -o cerere scrisă, au înaintat față
de președintele ședinței în instanța de fond, o cerere de recuzare. În acest sens, menționează că
apreciind comportamentul vădit subiectiv și lipsit de obiectivitate a președintelui ședinței, în modul
și ordinea stabilită de lege, și -au exprimat în scris obie cțiile sale față de comportamentul acestuia.
Însă, fără a se abține de examinarea pricinii, judecătorul a continuat judecarea pricinii.
La fel, în recurs se invocă precum că instanța de fond nu a stabilit corespunzător cercul părților
și participaților la proces, în așa mod fiind lezate drepturile, libertățile și interesele legale ale unor
persoane care nu au fost atrase în proces. Astfel, instanța nu a stabilit cercul moștenitorilor defunctei
Parascovia Veveriță pentru a fi introduși în proces. Or, prin ad miterea acțiunii în felul în care a fost

100
admisă, instanțele au admis o îmbogățire fără justă cauză a intimatului – reclamant Mihail Veveriță,
în sensul faptului că acesta niciodată nu a dispus unipersonal de casa de locuit, precum și de celelalte
bunuri imo bile, ci a avut în proprietate cotă -parte ideală, proprietate devălmașă.
În recursul din 19 martie 2015 recurenta consideră că concluziile instanței de fond sunt
contradictorii și constau în aceea că una din ipotezele sale pentru a dispune rezoluțiunea est e că
bunurile imobile litigioase nu ar fi fost transmise recurenților.
La fel, recurenta Claudia Grosu consideră greșite concluziile instanțelor ierarhic inferioare
referitor la pretinsul fapt al neintrării în posesie a bunurilor litigioase de către recure nți, precum și
asupra faptului că intimatul -reclamant s -ar fi aflat într -o stare de necesitate pe motiv că ar fi rămas
fără loc de trai, în ultimul caz neexistînd probe în acest sens.
În opinia recurentei este ilegală concluzia instanțelor referitor la fap tul că intimatului –
reclamant Mihail Veveriță, primind o pensie de doar 881 lei, îi este greu să -și asigure întreținere
corespunzătoare. Precum rezultă din materialele dosarului, acesta beneficiază din partea statului de o
pensie pentru limită de vîrstă în mărime de 1040,79 lei.
În recurs se invocă și faptul că hotărîrile instanțelor nu sunt motivate, nefiindu – le date
apreciere nici unei din probele, argumentele, considerațiile și obiecțiile prezentate și formulate de
recurentă.
Examinînd temeiurile recursu lui în raport cu materialele pricinii civile, completul Colegiului
civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că recursurile
declarate sunt inadmisibile.
În conformitate cu art.432 CPC, părțile și alți participa nți la proces sunt în drept să declare
recurs în cazul în care se invocă încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material
sau a normelor de drept procedural.
Conform prevederilor art. 433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul
în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.432 alin.(2), (3) și (4) CPC.
Completul Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de
Justiție consideră că recursul declarat de Claudia Grosu, Cristina Lupașcu și notarul Iulia Lencuța și
recursul declarat de Claudia Grosu, reprezentată de avocatul XYXYXY, nu se încadrează în
temeiurile prevăzute la art. 432, alin.(2), (3) și (4) CPC.
Astfel, analizînd actele cauzei Colegiul civil, comerci al și de contencios administrativ
constată că argumentele formulate în recursuri se limitează la situația de apreciere de către instanțele
ierarhic inferioare a circumstanțelor de fapt a cauzei.
Totodată, completul Colegiului civil, comercial și de contenc ios administrativ al Curții
Supreme de Justiție reiterează și faptul că procedura admisibilității constă în verificarea faptului, dacă

101
motivele invocate în recurs se încadrează în cele prevăzute în art. art. 432, alin.(2), (3) și (4) CPC,
fără a se examina temeinicia lor.
Pe cînd, alte argumente invocate în recursuri nu au relevanță, deoarece nu denotă încălcarea
esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural,
respectiv nu constituie temei de casare a decizie i recurate și urmează a fi respins. Or recursul, exercitat
conform secțiunii a II -a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material și
procedural, verificându -se numai legalitatea deciziei dar nu și temeinicia în fapt.
Colegiul civil, com ercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție reiterează
că conform jurisprudenței CEDO, recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere
îndreptarea situației prezentate în cerere, la fel recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod
direct starea de lucruri (cauza Purcell contra Irlandei, 16 aprilie 1991), însă motivele recursului
invocat în speță sunt similare celor invocate în cadrul judecării pricinii, asupra căror instanța de apel
s-a pronunțat în mod corespunzător.
Distinct de cele relatate, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ
al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de Claudia Grosu,
Cristina Lupașcu, notarul Iulia Lencuța și recursului declarat de Claudia Grosu, reprezentată de
avocatul XYXYXY ca inadmisibile.
În conformitate cu art. art. 270, 431 alin. (2), art. 433 lit. a), art. 440 CPC, completul
Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme d e Justiție
d i s p u n e

Recursul declarat de Claudia Grosu, Cristina Lupașcu, notarul Iulia Lencuța și recursul
declarat de Claudia Grosu, reprezentată de avocatul XYXYXY , se consideră inadmisibile.
Încheierea este irevocabilă din momentul emiterii.

Președinte, judecătorul
Judecătorii

102
CONCLUZIE

La finele lucrării științifice – „Apărarea drepturilor patrimoniale” se poate spune că s -au atins
scopurile și obiectivele pro puse de la începutul lucrării. Datorită studierii minuțioase a acestei
instituții din cadrul legislației civile, prin analiza acestui material , s-a putut ajunge la rezultatele
dorit e. Deasemenea, la etapa actuală, drepturile patrimoniale reprezintă acel pilon de bază al dreptului
civil de la care își pornesc existența, viața, celelalte instituții, drepturi subiective civile, raporturi
juridice civile parte la această ramură de drept.
Patrimoniul este o entitate juridică distinctă ce reprezintă totalitatea sau universalitatea
drepturilor patrimoniale și obligațiilor patrimon iale care aparțin unei persoane, iar drepturile
patrimoniale sunt acele drepturi subiective civile care au un conținut economi c, care sunt evaluabile
în bani, astfel fenomenul patrimoniul este întîlnit de toți în viața cotidianaă a fiecărui cetățean al
Republ icii Moldova luat ca individ, or, persoane juridice luată în mod colectiv sau chiar statul și
unitățile administrativ – teritoriale , pentru că drepturile patrimoniale cuprind multitudinea de
raporturi juridice care sunt întilnite în fiecare zi, de oricine și au o importanță deosebită în cursul
corect a unui stat de drept precum este statul Republica Moldova.
Cu toate că apărarea drepturilor patrimoniale este una dintre problemele importante și majore
ce se preocupă știința juridică din țara noastră precum ș i practica instanțelor judecătorești , ea nu este
amănunțit cercetată, iar informația nu este expusă îndeajun s în literatura de specialitate, însă dorim
să menționăm acest lucru este foarte important pentru că orice cetățean într -un stat de drept pe lîngă
dreptul la apărare a drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, trebuie să cunoască pîrghiile
și mijloacele ligitime, dar și nu în ultima instanță procedura de apărare a drepturilor sale patrimoniale,
întrucît drepturile patrimoniale înglobeaz ă în sine așa drepturi fundamentale ca dreptul de proprietate,
dezmembrămintele drepturilor de proprietate, drepturile de autor, drepturile de creanță, fenomene ce
înconjoară orice persoană din prima sclipire din ochi.
Precum s -a stabilit din conținutul pr ezentei teze patrimoniul este strâns legat de persoana
fizică și/sau juridică titulară și potrivit ac estei concepții, patrimoniul are următoarele trăsături
specifice ca numai persoanele pot avea patrimoniu, orice persoană are un patrimoniu, patrimoniul nu
poate fi separat de persoana căreia îi aparține, o persoană poate avea numai un singur patrimoniu,
care este unitar și indivizibil.
Am remarcat cu deosebită importanță faptul că orice persoană are patrimoniu, nu poate și nu
există situații cînd persoana nu are patrimoniu de aceea cunoașterea mijloacelor de apărare reprezintă
un moment pozitiv în viața fiecărei persoane.

103
Prin mijloacele de apărare drepturilor patrimoniale se înțeleg acele acțiuni prin care
proprietarul tinde să înlăture atingerile ce sunt ad use dreptului său, își asigură exercitarea lui în
condițiile normale.
În primul capitol am analizat noțiunile introductive privind instituția patrimoniului, drepturilor
patrimoniale și aspecte de delimitare a drepturilor patrimoniale de drepturile persona l nepatrimoniale.
Cercetând și studiind diversa literatură de specialitate, se poate de stabilit cert faptul că
patrimoniul are o noțiune unică și a tot cuprinzătoare, patrimoniul desemnează nu altceva decît o
entitate juridică distinctă ce reprezintă tota litatea sau universalitatea drepturilor patrimoniale și
obligațiilor patrimon iale care aparțin unei persoane, iar drepturile patrimoniale unt acele drepturi
subiective civile care au un conținut economic, care sunt evaluabile în bani. De menționat este că,
aceste drepturi fac parte din patrimoniului titularului dreptului. Drepturile patrimoniale pot fi
cesionate către alte persoane prin acte juridice, precum și pe calea moștenirii legale (pe cauza de
moarte). Aceste drepturi pot fi exercitate nu numai perso nal, ci și prin reprezentare (legală sau
convențională).
În capitolul doi am realizat o cercetare și analiză profundă a conținutului drepturilor
patrimoniale ce se clasifică în drepturile reale, drepturile de creanță și drepturile proprietății
intelectuale , ținem să remarcăm că în urma studierii a doctrinei de specialitate s -au identificat mai
multe păreri ce ține de clasificarea, or, conținutul drepturilor patrimoniale precum și puteți urmări din
conținutul tezei, unii autori contestă prezenta în conținutu l drepturilor patrimoniale a drepturilor
proprietății intelectuale, însă suntem de părerea că aceste drepturi pot fi deduse drepturilor
patrimoniale, faptul ce ni -a identificat la această concepție este prevederile Convenției Europene a
Drepturilor Omului în conținutul căruia autorii convenției atrag atenția la principiul dreptului la
proprietate, iar în continuare Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin practica sa voluminoasă a
indentificat faptul că prin dreptul de proprietate nu se înțelege doar drep tul asupra unui bun în sens
clasic ci și dreptul de a scoate foloase dintr -un teren străin folosit fără dispută o perioadă lungă de
timp, dreptul de a succeda , o licență fără termen de a exercita o activitate economică , clientela
pierdută ca urmare a lipsi rii de dreptul de a exercita o activitate economică , așteptările legitime de a
obține un drept patrimonial , o hotărîre judecătorească definitivă , acțiunile într -o societate comercială
și nu în ultimul rînd un interes de a avea în proprietate o operă de art ă, o creație, ceea ce reprezintă o
muncă intelectuală, iar prin efect direct se poate spune că drepturile proprietății intelectuale nu sunt
altceva decît un bun, un bun care are sens economic, evaluabil în bani.
În capitolul trei au fost descrise acțiunile în revendicare și negatorie. Acțiunea în revendicare
este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere instanței de
judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului și restituirea acestuia de la posesorul

104
neproprietar. Revendicarea este acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la
posesorul neproprietar. Acțiunea negatorie este acea acțiunea reală prin care reclamantul cere
instanței de judecată să stabilească, prin hotărârea ce o va pronunța, ca pârâtul nu are un d rept real –
uzurfruct, uz, abitație, servitute sau superficie asupra bunului aflat în proprietatea sa și să -l oblige, pe
cale de consecință, să înceteze exrcitare a lui nelegitimă.
Concluzia desprinsă din studiul lucrării date ar fi ca, spre deosebire de acți unea în revendicare,
acțiunea negatorie nu presupune și obligația de a dovedi dreptul de proprietate asupra bunului, avînd
în vedere că cel ce reclamă înlăturarea încălcărilor se află în posesia bunului, iar simpla posesie crează
prezumpția proprietății.
O altă concluzie legată de apărarea drepturilor patrimoniale – proprietate este faptul c ă în
legislația noastră există două modalități de apărare a dreptului de proprietate: acțiunea în revendicare
și acțiunea negatorie. Același reglementări le întîlnim și în legislația României . Însă spre deosebire
de legislația noastră și română, legislația rusă acordă mai multe împuterniciri posesorului bunului. În
acest mod posibilitatea de a pedepsi posesorii de rea -credință și de a restabili dreptatea este cu mult
mai mare. Deci colaborarea, schimbul de informație și practica țărilor mai dezvoltate vor putea servi
ca un imbold pentru perfecționarea legislației, și adoptarea de acte normative necesare pentru
ameliorarea situației în țara noastră, de către Parlament, și c a rezultat apărarea intereselor posesorilor
va deveni o realitate.
Ar fi penal în cazul dacă nu vom menționa faptul că CtEDO condamnă Republica Moldova
în cazurile legate de proprietate din motiv ca autoritațile publice își depăsesc competențele care li-au
fost date de lege și statut, greșeala cuiva care este mai frumos spus mai puțin competent aduce pagube
materiale statului, iar prin urmare pentru că statul este poporul, poporului moldovenesc.
Studierea și analiza minuțioasă a mijloacelor juridice de apăr are a drepturilor patrimoniale a
făcut posibilă crearea unei opinii proprii în legătură cu acestea. Considerăm că a fost înregistrat un
progres destul de înalt în ceea ce privește reglementarea și elaborarea unui cadru metodologic și
juridic referitor la m ijloacelor juridice de apărare în special în ceea ce ține de dreptul de proprietate ,
totuși se simte persistența multor lacune existente în cadrul drepturilor reale care, la rîndul lor, ar
trebui elucidate, facînd o interpretare clară, adecvată pentru toat ă populația Republicii Moldova.
Aceasta ar avea o mare importanță în înlăturarea și soluționarea litigiilor de natură socială,
economică, juridică și altele , precum și la îmbunătățirea nivelului de trai al cetățenilor statului
Republica Moldova .
Analizînd situația mijloacelor juridice de apărare a drepturilor patrimoniale în prezent, putem
concluziona că dreptul de proprietate beneficiază de o poziție destul de bună în legislație spre
comparație cu alte instituții ce fac parte din conținutul drepturilor pat rimoniale , considerăm că cadrul

105
normativ civil și practica judiciară din Republica Moldova în domeniul respectiv necesită
îmbunătățire care, cu siguranță , în scurt timp , se va realiza.
În contextul analizei făcute , îmi rezerv dreptul de a formula unele pro pruneri, și anume:
1. În domeniul apărarii posesiunii, fiindcă apărarea proprietății este bine reglementată. Codul
civil al RM prevede într -un capitol separat apărarea dreptului de proprietate și propunerea mea ar fi
ca instituția apărarii posesiunii să fie i nclusă într -un capitol separat în codul civil pentru ai da un plus
de siguranță posesorului bunului care este de cele mai multe ori și posesorul bunului. Introducerea în
codul civil al R epublicii Moldova, a acestei instituții ar fi binevenită așa cum este prevazut în codul
civil german, fiindcă ar ridica toate semnele de întrebare care apar în momentele aplicării de către
instanțele de judecată interne.
2.

106
BIBLIOGRAFIE

Acte normative:
1) Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale , semnată la 4
noiembrie 1950 la Roma, intrată în vigoare pe 3 septembrie 1953;
2) Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 20.03.1883, Hotărîrea
Parlamentului nr. 1328 -XII din 11 martie 1993;
3) Aranjamentul de la Madrid p rivind înregistrarea internațională a mărcilor din 14.04.1891,
Hotărîrea Parlamentului nr. 1624 -XII din 26 octombrie 1993;
4) Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor din 19.06.0970, Hotărîrea Parlamentului nr.
1624 -XII din 26 octombrie 1993;
5) Acordul de c olaborare pentru combaterea încălcărilor drepturilor în domeniul proprietății
intelectuale din 06.03.1998, Legea Republicii Moldova nr. 433 -XV din 27 iulie 2001;
6) Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, Publicat la 18.08.1994 în Monitorul Oficial
Nr. 1, data intrării in vigoare: 27.08.1994;
7) Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107 din 06.06.2002, Publicat: 22.06.2002 în Monitorul
Oficial nr. 82 -86;
8) Codul penal al Republicii Moldova , nr. 985 din 18.04.2002, Publicat :14.04.2009 în Monitorul
Oficial Nr. 72 -74, art nr: 195;
9) Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225 din 30.05.2003, Publicat: 12.06.2003
în Monitorul Oficial Nr. 111 -115, data intrării în vigoare: 12.06.2003;
10) Codul familiei al Republicii Moldova nr. 1316 -XIV din 26.10.2000, M onitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 47 -48/210 din 26.04. 2001;
11) Legea Republicii Moldova cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ –
teritoriale nr. 583 -XIV, din 16.06.1999. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 124 –
125/611 d in 11.11.1999.
12) Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică nr. 488 din 08.07.1999. Publicată în
20.04.2000 în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 042/331, promulgată în
12.04.2000.
13) Legea Republicii Moldova privind administrarea și deetatiz area proprietății publice nr. 121 –
XVI din 04.05.2007. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 90 -93/401 din 29.06.2007.
14) Legea Republicii Moldova privind administrația publica locala nr. 436 din 28.12.2006.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 32 -33/116 din 09.03.2007.

107
15) Legea condominiului în fondul locativ nr. 913 din 30. 03. 2000, Monitor Oficial nr. 130 -132
din 19. 10. 2000;
16) Legea cu privire la bursele de mărfuri nr. 1117 din 20. 07. 1997; Monitorul Oficial Nr. 70 din
25. 07. 1998;
17) Legea cu privire la formarea bunurilor imobile nr. 354 din 28. 10. 2004;
18) Legea cu privire la privatizare nr. 627 din 04. 07. 1991, republicată în Monitorul Oficial nr.
61-63 din 16. 04. 2004;
19) Codul cu privire privind protecția invențiilor , nr. 50 -XVI din 07.03.2008;
20) Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe nr. 139 din 02.07.2010;
21) Legea R.M. privind protecția desenelor și modelelor industriale , nr. 161 -XVI din 31.08.2007;
22) Legea R.M. privind protecția mărcilor , nr. 38 -XV din 29.02.2008;
23) Legea R.M. cu privire la difuzarea exemplarelor de opere și fonograme , nr.1459 -XV din
14.11.2002;
24) Legea R.M. privind protecția indicațiilor geografice, denumirilor de origine și specialităților
tradiționale garantate , nr. 66 -XVI din 27.03.2008;
25) Hotărîrea Guvernului nr. 1362 din 21.10.2002 privind Regulamentului reprezentanților în
proprietatea industrială ;
26) Hotărîrea Guvernului nr. 783 din 30.06.2003 cu privire la evaluarea obiectelor de proprietate
intelectuală ;
27) Code civil francaise , Version consolidée au 24 mars 20 12;
28) Codul Civil al României , intrat în vigoare la 1 octombrie 2011;
29) Гражданский Кодекс Российсской Федераций от. 30.11.2004;

Practica judiciară
30) Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, cu privire la practica
aplicării de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale legislației despre dreptul de autor
și drepturile conexe nr.32 din 09.11.1998;
31) Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție d Republicii Moldova, despre practica aplicării
de către instanțele judecătorești a u nor prevederi ale legislației privind recunoașterea și
executarea hotărîrilor instanțelor judecătorești străine pe teritoriul Republicii Moldova în
cauzele în materie patrimonială și nepatrimonială nr.7 din 23.02.1998;
32) Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, cu privire la aplicarea
unor dispoziții ale Codului civil și ale altor acte normative referitoare la dreptul de proprietate
privată asupra imobilelor, inclusiv asupra construcțiilor anexe nr.2 din 27.03.2006;

108
Practica CEDO:
33) SRL „Dacia” c. Moldovei;
34) IPTEH S.A. și alții c. Moldovei;
35) Bimer S.A. c. Moldovei ;
36) Megadat.com SRL c. Moldovei ;
37) Bălan c. Moldovei ;
38) Stretci c. Regatului Unit;
39) Brumărescu c. România;
40) Sovtransavto Holding c. Ukraine;
41) Platakou c. Greece;
42) Holy Monasteries c. Grecia;
43) Matos e Silva ș.a. c. Portugalia;
44) Inze c. Austria;
45) Beyeler c. Italia;
46) Van Marle c. Olanda;
47) Stran Greek Refineries c. Grecia;
48) Olczar c. Polonia;

Literatura doctrinară, publicații:
49) L. Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lum ina Lex, 2001;
50) S. Deleanu, Adagii și locuțiuni latine în dreptul românesc, I, Editura Fundației „Chemarea”,
Iași, 1993;
51) P.C.Vlachide , Repetiția principiilor de drept civil , Ed.Europa Nova, București 1994;
52) Corneliu Bîrsan, Drept civil: Drepturile reale principale, ed. II, ed. Hamangiu, București,
2007;
53) C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Editura “All”
1998;
54) Corina Buzdugan, Clasificarea drepturilor subiective civile 2007;
55) Eugen Chelaru “Drepturile reale principale” Curs de drept civil, București Editura “All Beck”
2000;
56) Julieta Manoliu, Ch Durac “Drept civil, Drepturile reale principale”, Iași Ed itura Fundației
“Chemarea” 1994;
57) Sergiu Baieș, N. Roșca Partea generală “ Drepturile reale Teoria generală a ob ligațiilor”
(Scheme) Chișinău 2001;

109
58) Ugo Matei, Sergiu Baieș, N. Roșca „ Principii fundamentale a dreptului de proprietate”,
Chișinău Editura “Arc” 2000;
59) Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru „Principii și
instituții de drept civil” Curs selectiv pentru licență 2002 – 2003, București Editura “Rosetti”
2000;
60) Elena Damian, Drepturile patrimoniale și personal nepatrimoniale ale autorilor, în Știința
juridică autohtonă prin prisma valorilor și tradițiilor europene, 2010;
61) Victor Volc inschi, Dorian Chiroșca, Dreptul proprietății intelectuale, Chișinău, 2001;
62) Viorel Roș, Tratat de drept de autor și drepturi conexe, București, 2005;
63) Ion Băcanu, Proprietatea industrială, LUMINA LEX, București, 1999, volumul I,II,III;
64) Teodor Boboașcă, Drep tul proprietății intelectuale, Beck, București, 2006;
65) Viorel Roș, Dreptul proprietății intelectuale, Mărcile și indicațiile geografice, ALL BECK,
București, 2003 ;
66) Bîrsan Corneliu, Gaiță, Maria, Pivnicerul Mona Maria, Drepturile reale, Iași, ed. I nstitutul
European, 1997 ;
67) Dimitrescu Grigore, Drept roman, vol. I, Impri meriile Independența, București;
68) Dogaru Ion, Drept civil, Ideea curgerii timpului și consecințele ei juridice, ed. ALL BECK,
București 2002 ;
69) Hamangiu C., N. Georgian, Codul adnotat cu doctrina f ranceză și română și jurisprudența
completă de la 2868, București ;
70) Lupulescu D., p. 251; Goinea, Vasile, Curs de drept Civil: dreptul de proprietate și alte
drepturi reale / Univers Spiru Haret – Bucureș ti; ed. Fundația de mîine, 1996 ;
71) Mircea T., Drept civ il, drepturi reale, ed. Argument, București 2000;
72) Mitru C. Florescu, „Dreptul de propriet ate”, București, 2002;
73) Sergiu Baieș, Aurel Băieșu, Valentina Cebotari, Ion Crețu, Victor Volcinschi, Drept civil.
Drepturile reale. Teoria genarală a obligaților, Chiș inăi 2005;
74) Manualul judecătorului la examinarea pricinilor civile. Cartier juridic. Chișinău 2006;
75) Dumitru Raluca, Academia de studii economice din Modova, catedrade drept, ,Drept civil’’
vol.1 -Lumina Lex -2000;
76) Cojocari Eugenia,Cojocari Vitalie Drept civil . Prtea generala si speciala, Cisinau 2004;
77) Gh. Chibac, I. Malanciuc. Dreptul de locațiune (arendă) ediția a II -a, modificată și completată.
Chișinău, Centrul editorial al USM, 2010;
78) Chibac Gh., Băieșu A., Rotari Al., Efrim O. Contracte speciale. Cartier j uridic. Chișinău 2010;
79) Bloșenco A. Răspunderea civilă delictuală. Chișinău, 2002;

110
80) Jora Cristian, Drept civil, Curs de drepturi reale, editura Lumina Lex, Buresti 2005;
81) Sergiu Baies, Nicolai Rosca, Partea generala, Drepturi reale, Teoria generala a oblig atiilor
(scheme), Chisinau 2001;
82) Sergiu Baieș, Nicolae Roșca, Drepturile reale principale, Chișinău 2004;
83) Filipescu Ion P. Filipescu, Andrei I. Drept civil. drept de proprietate și alte drepturi reale.
București. 2000;
84) Ghionia Vasile. Curs de drept civil. Proprietatea și alte drepturi reale. Teoria generală a
obligațiilor. Contracte speciale. Succesiune. București. 1996;
85) M.N.Costin, Marele Instituții ale dreptului civil, vol.I, edit.Dacia , Cluj-Napoca, 1982;
86) Veronica Gîscă, Drept Ci vil, Drepturile reale.Ch ișinău, 2005 ;
87) Baies Sergiu, Nicolae Rosca , Drept Civil. Partea generala. Persoana fizica.Persoana Juridica,
editia a IV -a, Chisinau 2011.
88) Lucian Ioan, Drept civil român. Drepturile reale. Timișoara. 1998.
89) Chelaru Eugen. Curs de drept civil. Drepturile re ale principale, București. 2000.
90) Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Actami,
București, 1998;
91) USM, Facultatea de Drept, Drept procesual civil, partea speciala, curs universitar, Chisinau
2009;
92) Ungu rianu Ov idiu, Bacaci Alexandru, Turuianu Corneliu, Jugastru Călina, Principii și
instituții de drept civil. Curs se lectiv pentru licență 2002 -2003;
93) J. Carbonnier, Droit civil, Paris 2002.
94) Cebotari Valentina, Dreptul Familie i, Ediția a II -a, Chișinău 2008;
95) Sergiu Baieș, „Posesiunea” /Ghidul judecătorului în materie civilă și comercială a Repu blicii
Moldova, Chișinău, 2004;
96) V. Șterbeț,, ,Apararea dreptului de proprietate privată conform cadrului normativ intern al
Republicii Moldova’’/ Legea și viața, Chișinău, 200 4;
97) E. Picard, Le droit pour, Paris, 1920; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, tome I, Paris, 1956;
B. Starck Droit civil. Introduction, Paris, 1972; A. Weill, F. Terré, Droit civil. Introduction
générale, Paris, 1979;
98) Российская Академий Государственый служ бы при Президенте Росийской Федераций,
Гражданскоие право, Издательство РАГС, Москва 2003;
99) А. П. Сергеева Гражданское право, Москва , 2002;
100) И.Живихина, ,К вопросу о понятии защиты права собственности” Российский судья,
2005 г., н 12, стр,30. (2,

111
101) И.Живихи на,, Оперативный способ защиты права собсвенности” Российский судья,
2006 г.;
102) Procedura și practica CEDO și alte tratate obligatorii pentru Republica Moldova. Drept
comunitar / Tatiana Răducanu, Viorel Morari, Vladislav Gribincea [et al.]; coord. principal
Elena Muraru; Inst. Naț. al Justiției. Ed. a 2 -a. – Ch. : S. n., 2009.

Pagini WEB:
103) http://infoteze.md/
104) http://lex.justice.md/
105) http://ru.scribd.com/
106) http://ro.scribd.com/
107) http://lhr.md/
108) http://despre.csj.md/
109) www.conspecte.md
110) ca.justice .md
111) http://instante.justice.md/cms/
112) http://www.justice.gov.md/
113) http://www.csm.md/
114) http://www.law -moldova.com/
115) http://dexonline.ro/definitie/
116) http://docslide.us/
117) https://dreptmd.wordpress.com
118) http://documents.tips/
119) http://www.juspedia.ro/
120) www. law-moldova .com
121) www.echr.coe.int
122) jurisprudent acedo .com
123) legislatie.resurse -pentru -democratie.org
124) elearning.utm.md/moodle/
125) www.library. utm.md
126) www.pll.md/