INTRODUCERE ________________________________ ___________________________ 1 [611901]

CUPRINS

INTRODUCERE ________________________________ ___________________________ 1
CAPITOLUL I. CALITATEA DE MARTOR ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL __ 4
I.1 APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA AUDIERII ÎN PROCEDURA JUDICIARĂ
PENALĂ ________________________________ _______________________________ 4
I.2 CONSIDERAȚII GENERALE PRIVITOARE LA DESFĂȘURAREA
PROCESULUI PENAL ________________________________ ___________________ 7
I.3 NOȚIUNEA DE MARTOR ȘI ROLUL LUI ÎN PROCESUL PENAL _________ 11
I.4 OBLIGAȚIA DE MARTOR ________________________________ ___________ 15
I.5 EXCEPȚII DE LA OBLIGAȚIA DE ASCULTA RE CA MARTOR ___________ 17
CAPITOLUL II. TACTICA AUDIERII PERSOANELOR _______________________ 19
II.1 IMPORTANȚA DECLARAȚIILOR ÎN PROCESUL PENAL ______________ 19
II.2 REGULI GENERALE PRIVIND TACTICA AUDIERII ȘI ANCHETATORUL
________________________________ ________________________________ _______ 21
II.3 ACTIVITĂȚI PREMERGĂTOARE ASCULTĂRII MARTORILOR ________ 27
II.4 MĂRTURIA ________________________________ ________________________ 34
CAPITOLUL III. AUDIEREA ȘI PROTECȚIA MARTORILOR AMENINȚAȚI ___ 40
III.1 PROTECȚIA MARTOR ILOR AMENINȚAȚI __________________________ 40
III.2 TACTICA AUDIERII MARTORILOR AMENINȚAȚI ___________________ 42
III.3 IMPLICAȚII PSIHOLOGICE ÎN PROCESUL AUDIERII MARTORILOR
AMEN INȚAȚI ________________________________ _________________________ 45
III.4 IMPORTANȚA AUDIERII MARTORILOR AMENINȚAȚI ______________ 46
CONCLUZII ________________________________ _____________________________ 49
BIBLIOGRAFIE ________________________________ __________________________ 53

1
INTRODUCERE

Încă de la apariția omului și constituirea primelor societăți umane, s -a încercat
delimitarea faptelor antisociale, distructive, atât pe plan individual, cât și extintiv la nivel de
societate, în vederea delimitării, condamnării și încadrării acestora în fapte blamabile moral și
social.
Deosebirea dintre bine și rău, protejarea anumitor valori considerate corecte sau cel
puțin demne și onorabile, a preocupat dintotdeauna umanitatea car e și-a construit un întreg
sistem în jurul protejării individului, a valorilor larg acceptate și considerate pozitive, a
conservării integrității umane și nu numai.
Acest sistem, cunoscut la momentul actual ca sistemul legislativ, protejează întreaga
omen ire chiar dacă modul concret în care o face diferă de la stat la stat, de la societate la
societate, mai exact pe considerente economice, politice, culturale, de dezvoltare, etc.
Sistemul legislativ reprezintă garantarea drepturilor și libertăților indivi dului și
protejarea împotriva faptelor antisociale. Prin sisteme legislative bine puse la punct, sunt
mondial recunoscute și încadrate ca fapte antisociale cu puternic impact, infracțiuni de tipul –
crimei, violului sau furtului.
În agregatul complex al s istemului legislativ, omul de rând, obișnuit, nu -și concepe
adesea locul. De cele mai multe ori relația cu sistemul penal în mod deosebit, este evitată,
nedorită și adesea confundată cu o corvoadă psihică și emoțională menită să supună orice
membru implica t la activități stresante și obositoare.
Ceea ce fiecare dintre noi ar trebui să înțeleagă, este ajutorul pe care îl putem da
oricare dintre noi în cadrul sistemului penal, în lupta cu infracționalitatea și implicit cu
infractorii. Cu toate că avem un put ernic instinct de conservare, instinctul de protejare al
societății construite până la momentul actual, ar trebui să primeze.
Societatea trebuie protejată pentru ca ea la rândul său, deși reprezintă un termen
abstract ne protejează în mod concret de orice atingere adusă integrității noastre fizice, psihice
sau morale.
În prezenta lucrare, mi -am dorit să abordez un subiect pe cât de sensibil pe atât de
puțin discutat și anume – tactica audierii martorilor amenințați. Mi -am dorit să expun și să
subliniez do uă puncte de vedere și anume cel legislativ care nu concepe lipsa declarației
martorilor indiferent de starea emoțională în care se află aceștia, indiferent dacă sunt
amenințați implicit și cel al persoanelor direct implicate și anume al martorilor ameninț ați.

2
Sistemul legislativ a încercat și încearcă în prezent să rezolve această situație cel puțin
neplăcută, prin programul de protecție a martorilor. Ceea ce este imperios a fi subliniat și
tratat este importanța declarațiilor martorilor mai presus de ori ce. Martorii trebui să înțeleagă
cât de important este rolul lor și cât de mult pot ajuta în cadrul unei anchete sau în cadrul unui
proces penal.
Diferența dintre un infractor și un infractor condamnat care nu mai poate comite
infracțiuni este adesea făcu tă de declarația unui martor. Desigur niciunul dintre noi nu -și
dorește să ,,ajungă” în postura de martor, este de la sine înțeles că această calitate se
dobândește brusc, adesea poate fără să ne -o dorim dar trebuie asumată și tratată ca atare.
Deoarece a ctualitatea demonstrează din păcate un nivel al infracționalității în continuă
creștere și pentru că infractorii devin tot mai inventivi dar și mai agresivi, consider tema
prezentă o temă de importanță generală tratând actual tactica audierii martorilor am enințați.
În vederea expunerii celor două puncte de vedere și anume a celui aparținând
martorului în sine și a sistemului legislativ cu privire la martori, am considerat necesară
expunerea în cadrul primului capitol a calității de martor în cadrul procesu lui penal,
dezvoltând apariția și evoluția audierii în procedura judiciară penală, prezentând pe scurt
desfășurarea procesului penal, clarificând noțiunea de martor și subliniind rolul său în cadrul
procesului penal pentru ca mai apoi să închei cu prezenta rea obligației de martor, în ideea în
care calitatea de martor așa cum afirmam, nu este întotdeauna una dorită dar are o importanță
desăvârșită în cadrul procesului penal.
În capitolul al II -lea am ales să tratez în general tactica audierii persoanelor cu accent
pe importanța declarațiilor în procesul penal, fără a omite prezentarea generală a tacticii
audierii și analizând etapele acesteia.
În cel de -al III -lea capitol am dezvoltat poate cele mai predominante preocupări și griji
ale persoanelor ce ajung să dețină calitatea de martor și anume audierea și protecția martorilor
amenințați.
Adesea infractorii găsesc util să se folosească de psihicul și emoțiile martorilor pentru
a le controla declarațiile, pentru a denatura faptele și realitatea în favoare l or. Acest fapt nu
trebuie ascuns și în nici un caz tratat fără o deosebită seriozitate. Consider necesar a se
prezenta oricărei persoane tactica audierii martorilor amenințați în ideea în care dacă vreodată
se va afla într -o astfel de ipostază, orice marto r amenințat trebuie să -și cunoască drepturile,
posibilitatea de a fi protejat conform legii dar mai ales importanța personală a propriilor
declarații în cadrul procesului penal.

3
Doar prin încrederea în sistemul legislativ vom reuși să protejăm valorile so ciale și să
luptăm împotriva infracționalității. Orice altă demonstrație împotriva celor ce încalcă legea,
rămâne fără fond și formă dacă nu se concretizează într -o declarație în calitate de martor.
Abia atunci când persoanele ajunse întâmplător martor vo r înțelege cât de importante
sunt și cât de mult încearcă legislația să le protejeze împotriva amenințărilor vom reuși să
avem un sistem legislativ activ în lupta cu infractorii.
Tactica audierii martorilor amenințați reprezintă un instrument cheie al cel or implicați
în procesul penal. Dacă tactica audierii martorilor amenințați este respectată și se face cu bună
credință, se obține o declarație concretă și reală ce poate adesea să facă diferența între o
persoană liberă și un infractor condamnat, între un proces anevoios și dureros pentru victime
și un proces demn și echitabil pentru acestea.
De asemenea implicațiile psihologice în procesul audierii martorilor amenințați nu
sunt de neglijat deoarece aceste implicații nu preocupă doar martorul amenințat ci și organele
legislative îndreptățite să audieze acest tip de martor.
Consider tema prezentată una de actualitate, cu elemente de noutate și datorită
ultimelor modificări legislative din ultimii ani. Întregul nostru sistem legislativ s -a modificat
și adapt at la cerințele actualității naționale dar și europene și internaționale iar în special
sistemul legislativ care interesează direct această temă este cel penal, a cărui modificare
importantă este reprezetată prin apariția celor două noi Coduri și anume Nou l Cod Penal și
Noul Cod de Procedură Penală, intrate în vigoare de la 1 februarie 2014, o dată cu L. de
aplicare nr. 187/2012.

4

CAPITOLUL I. CALITATEA DE MARTOR ÎN CADRUL
PROCESULUI PENAL

I.1 APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA AUDIERII ÎN PROCEDURA
JUDICIARĂ PENALĂ

În decursul istoric al dreptului și al procesului penal, admiterea probei cu martori a
intervenit în mod treptat cu mari dificultăți și după consumarea unor grave erori judiciare;
necesitatea probei testimoniale în procesul penal evoluând până l a forma actuală pe măsură ce
comunitățile umane au conștientizat ideea unui proces penal echitabil.
În cele mai vechi timpuri, de exemplu în antichitate, proba cu martori în procesul
penal era aproape necunoscută; sistemul de dovezi se rezuma la ordalii ș i anume probe de foc
la care erau supuși acuzații pentru a li se dovedi vinovăția dar mai ales inocența.
În Evul Mediu, pe lângă ordalii se înscria și ”Judecata lui Dumnezeu”, constând în
jurământul inculpatului și duelul. Un alt mijloc de probă specific cazurilor de omor consta în
aducerea învinuitului sau bănuitului, a suspectului din ziua de azi, înaintea cadavrului, pe baza
ideei că va sângera cadavrul victimei în clipa când se prezenta bănuitul alături sau era atins
cadavrul de către suspect. Această prejudecată era cunoscut sub numele de jus cruentalionis
cameri.1
În do ctrină este admis că instituția mărturiei mincinoase apare în plină dezvoltare în
procesul penal roman, unde în sistemul probator materia probei testimoniale este cea mai
delicată part e, gândirea riguroasă nemuritoare a jurisconsulților romani a sugerat și
fundamentat un sistem de principii și soluții viabile și astăzi.
Sistemul probator roman a lăsat o vastă moștenire, în așa fel încât un atare sistem
poate fi considerat ca o piatră d e temelie a procesului penal modern.
În vechiul drept germanic, sistemul probator consacra cu rang preferențial jurământul
inculpatului, dar rudele inculpatului care asistau la jurământul acestuia treptat devin adevărați

1 Ioan Dolțu, Vasile Drăghici, Mriana Negip, Martorul în procesul penal, Ed. Lumina Lex, București,2004, p. 55
apud. Traian Pop, Curs de criminologie, Cluj, 1928, pg. 245 -256.

5
martori, accelerând astfel procesu l decăderii și dispariției treptate a ordaliilor, a jurământului
inculpatului, ca și a duelului judiciar ca mijloc de dovadă.
În vechiul drept francez, membrii familiei învinuitului sau inculpatului nu făceau o
mărturie propriu -zisă, ci doar susțineau cau za acuzatului prin jurământul lor, cum mai înainte
o făceau cu armele în mâini, de aceea în realitate, veneau în ajutorul acuzatului (de unde și
numele de juratori, din vechiul drept nomad).
În Franța, abia prin Ordonanța din 1260 se înlocuiește duelul ju diciar cu proba cu
martori.
Cât despre sistemul legislativ român, se pare că în vechime, martorii acuzatului
trebuiau să jure împreună cu el (cel puțin în materie de furt).
În Tratatul din 1519 dintre Ștefăniță -Vodă, domnul Moldovei și Sigismund I, regel e
Poloniei, se vede că în dietele de judecată internaționale ținute alternativ la Hortin și în
Colatin, acuzatul de furt (suspectul) propunea patru martori care jurau alături de el, iar pârâșul
(persoana vătămată) alegea doi dintre ei care dacă jurau împre ună cu suspectul acesta era
apărat de pedepsele aplicate în mod uzual.2
De asemenea în decursul istoriei legislative sistemul inchizitorial era caracterizat prin
trǎsǎturi opuse sistemului acuzatorial. Astfel, acuzarea, apǎrarea și judecata, nu mai
consti tuiau activitǎți distincte, procesul penal fiind declanșat din oficiu, de cǎtre organul
cǎruia îi incumba obligația de a aduna probele și de a judeca pricina. De asemenea, procedura
era una scrisǎ și secretǎ, singura parte în proces era învinuitul, iar pro bațiunea prezenta un
caracter formal, soluționarea cauzelor efectuându -se, de regulǎ, în lipsa dezbaterilor. Acest
sistem, utilizat în forme rudimentare încǎ din timpul antichitǎții, apare în forma sa tipicǎ odatǎ
cu întǎrirea puterii centrale în evul medi u și cu organizarea justiției canonice inchizitoriale.3
Revenind pe plan național, în conformitate cu dispozițiile Codului de procedurǎ penalǎ
din 1968, în structura tipicǎ a procesului penal erau distinse trei faze: urmǎrirea penalǎ,
judecata și punerea în executare a hotǎrârilor penale rǎmase definitive; fiecare dintre aceste
faze era delimitatǎ prin anumite acte procesuale, dupǎ cum, în cadrul fiecǎreia dintre aceste
faze își exercitau atribuțiile anumite categorii de organe judiciare.
O datǎ cu intra rea în vigoare a NCPP, procesul penal cunoaște, alǎturi de urmǎrirea
penalǎ, judecatǎ și punerea în executare a hotǎrârilor penale, o nouǎ fazǎ a procesului penal, și
anume, camera preliminarǎ. Obiectul procedurii în camera preliminarǎ îl constituie
verifi carea, dupǎ trimiterea în judecatǎ, a competenței și a legalitǎții sesizǎrii instanței,

2 Ioan Dolțu, Vasile Drăghici, Mariana Negip, op. cit., 2004, p. 56.
3 Lorincz Anca -Lelia, Drept procesual penal , Editura Unive rsul Juridic, București, 2009, p. 12.

6
precum și verificarea legalitǎții administrǎrii probelor și a efectuǎrii actelor de cǎtre organele
de urmǎrire penalǎ.
Desigur aceste trimiteri punctuale până în cel m ai îndepărtat trecut nu au fost
menționate decât pentru a sublinia interesul juridicului în asigurarea unui proces echitabil atât
pentru persoana învinuită cât și pentru cea vătămată. Prin martorii audiați în procesul penal,
organele de judecată își pot co nstrui cazul în direcția corectă iar partea vătămată capătă de
obicei și mai multă credibilitate. Desigur există situații și situații, când unii martori sunt
mincinosi iar declarațiile lor nu reflectă adevărul, caz în care organele judiciare sunt nevoite
să descifreze și să argumenteze aflarea adevărului prin alte metode inclusiv prin aducerea
altor martori.
Legislatorii celor mai vechi timpuri, utilizând proba cu martori în justiție, au privit -o
cu scepticism, limitând creditul ce trebuia să se acorde dep ozițiilor.4
În concepțiile bazate excluziv pe experiențe și simțuri, se permitea organelor de anchetă să
interpreteze în mod liber și arbitrar proba cu martori. Astfel, jurământul “cu brazda pe cap”
folosit în vechiul drept românesc constituiau manifestăr i concrete a unor concepții juridice.
Concepțiile juridice despre probe erau în concordanță cu concepțiile politice și sociale.
Așa se explică ordinile de drept ce permiteau ca nobilul să fie crezut înaintea țăranului,
clericul înaintea laicului, bărbatul înaintea femeilor.
Mărturisirea era “regina probelor” ( proba probatissima ), dar era obținută de cele mai
multe ori prin tortură sau prin procedee de constrângere. De asemenea, existau și ordini ce
susțineau lipsa de temei a unui singur martor – testis un us testis nullus – sau ordini ce
exprimau necesitatea dublării numărului de martori față de cei anterior ascultați, pentru a se
dovedi contrariul unei depoziții, acestea fiind aspecte ale formalismului cantitativ .5
Toți legislatorii au fost călăuziți de i deea relativității depozițiilor martorilor, deoarece
mărturia se bazează pe recepția senzorială și reprezintă totdeauna o lipsă datorită organelor
noastre de simț ce sunt imperfecte. În pofida multiplelor surse de erori, mărturia reprezintă o
probă utilă o rganelor judiciare, folosită pentru stabilirea adevărului în procesul penal.
De aici rezultă importanța socială a mărturiei cât și obligația moral -juridică a
persoanelor care cunosc împrejurări în legătură cu faptele deduse de către organele urmărire
pena lă sau instanțelor judecătorești de a spune ceea ce știu în legătură cu cauza.

4 Volonciu Nicolae, op. cit, p. 242.
5 Tiberiu Bogdan, op. cit., p. 183.

7

I.2 CONSIDERAȚII GENERALE PRIVITOARE LA DESFĂȘURAREA
PROCESULUI PENAL

Etapele procesului penal sunt diviziuni ale acestuia, care înglobeazǎ un complex de
activitǎți, desfǎș urate în mod succesiv, progresiv și coordonat, având un obiect propriu și
urmând sǎ se finalizeze cu soluții proprii.
Noțiunea de etapǎ procesualǎ nu se confundǎ cu noțiunea de stadiu procesual. În acest
sens, stadiile procesuale reprezintǎ trepte diferi te de derulare a procesului penal, în cadrul
etapelor distincte pe care acesta le parcurge. Astfel, stadiile procesuale sunt subîmpǎrțiri ale
etapelor de derulare a procesului penal; acestea au o funcție proprie, alcǎtuind, în cadrul
activitǎților principa le, un mǎnunchi unitar de activitǎți (de pildǎ, în judecată, în cǎile de atac,
etapǎ a fazei de judecatǎ, pot fi utilizate succesiv mai multe cǎi de atac – apelul, recursul în
casație, contestația în anulare, revizuirea – fiecare dintre acestea constituind un stadiu
procesual).
Compartimentarea procesului penal în mai multe faze este regǎsitǎ în cadrul
legislațiilor moderne, istoria procesului penal consemnând, pe acest plan, construcții
procesuale în care nu este prezentǎ o asemenea structurǎ.6
În aces t sens, sistemul acuzatorial se caracteriza prin libertatea producerii probelor (în
sensul de administrare), prin oralitatea și publicitatea judecǎții. Inițiativa procesului, revenea
acuzatorului (victima infracțiunii sau orice altǎ persoanǎ), cǎruia îi in cumba obligația de a
aduce probele, învinuitul având dreptul la contraprobe. Probele și contraprobele erau discutate
oral și public, instanța având un rol pasiv, limitându -se la soluționarea cauzei penale pe baza
probelor prezentate.
Aceastǎ compartiment are a procesului penal, corespunde specificului activitǎților ce
necesitǎ a fi derulate în scopul bunei rezolvǎri a cauzei penale.
Urmǎrirea penalǎ – fazǎ distinctǎ a procesului penal. În cadrul fiecǎrei faze procesuale
sunt rezolvate probleme, de a cǎro r soluție depinde trecerea dosarului penal în faza urmǎtoare.
Între fazele sau subdiviziunile procesului penal, urmǎrirea penalǎ ocupǎ un loc deosebit,
datoritǎ finalitǎții și funcțiunii sale proprii.

6 Gheorghe Mateuț, Tratat de procedurǎ penalǎ . Partea generalǎ , Vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2007, p.
135-149.

8
Urmǎrirea penalǎ reprezintǎ prima fazǎ a procesului p enal, și constǎ în ansamblul
activitǎților derulate de organele de urmǎrire penalǎ în scopul strângerii probelor necesare cu
privire la existența infracțiunilor, identificarea infractorilor și la stabilirea rǎspunderii penale
sau civile a acestora, pentru a se constata dacǎ este sau nu cazul sǎ se dispunǎ trimiterea lor în
judecatǎ.
De asemenea, existența urmǎririi penale ca fazǎ distinctǎ a procesului penal, este
justificatǎ și de faptul cǎ, în epoca modernǎ, se comit infracțiuni prin utilizarea unor pro cedee
și tehnici noi, tot mai perfecționate, uneori criminalitatea cǎpǎtând caracter organizat.
Toate aceste aspecte au impus, din partea statului, o preocupare accentuatǎ în vederea
combaterii fenomenului infracțional. În acest sens, s -a impus înființar ea anumitor organe
specializate în descoperirea infracțiunilor, identificarea și prinderea infractorilor, în scopul
trimiterii acestora în judecatǎ. Acestor organe le revine o competențǎ bine determinatǎ prin
lege, derulându -și activitatea în cadrul fazei de urmǎrire penalǎ.
În conformitate cu prevederile procesual penale, urmǎrirea penalǎ se înfǎțișeazǎ ca o
etapă ce prezintǎ un conținut și o derulare riguros limitate la ceea ce este necesar, în vederea
atingerii scopului acestei faze procesuale și al pr ocesului penal în general.7
Camera preliminarǎ – este parte a procesului penal sau procedura camerei preliminare,
necesară în situațiile în care sesizarea instanței s -a fǎcut prin rechizitoriu. În ipoteza în care
sesizarea instanței se realizeazǎ prin ac ord de recunoaștere a vinovǎției, cauza penalǎ va trece
în faza de judecatǎ, fǎrǎ a mai urma și procedura camerei preliminare. În cadrul procedurii de
camerǎ preliminarǎ, existǎ o dezbatere scrisǎ între inculpat (nu parte civilǎ, parte responsabilǎ
civilme nte sau persoanǎ vǎtǎmatǎ) și procuror.
Judecata – reprezintă o fazǎ importantǎ dacă nu cea mai importantă fază a procesului
penal. Noțiunii de judecatǎ îi se atribuie, în terminologia juridicǎ procesual penalǎ, douǎ
accepțiuni.
În sens restrâns, conce ptul de judecatǎ vizeazǎ operația logicǎ, prin care completul de
judecatǎ soluționeazǎ cauza penalǎ cu care a fost sesizat, iar în sens larg, prin judecatǎ se
înțelege una dintre fazele procesului penal, alcǎtuitǎ dintr -un ansamblu de activitǎți
desfǎșurat e, în principal, de instanța de judecatǎ.
Pe lângǎ principiile fundamentale ale procesului penal, care sunt aplicabile și în faza
judecǎții, existǎ un set de principii specifice acestei faze: publicitatea, nemijlocirea, oralitatea
și contradictorialitate a.

7 Ion Neagu, Tratat de pr ocedurǎ penalǎ , Partea specialǎ, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 20.

9
Însǎ, conflictul de drept penal substanțial nu se considerǎ soluționat decât în urma
parcurgerii procesului penal, prin restabilirea ordinii de drept nesocotite, adicǎ prin tragerea la
rǎspundere penalǎ a celor vinovați de comiterea infracțiunii. În s copul asigurǎrii finalitǎții
procesului penal și realizǎrii tragerii la rǎspundere penalǎ a persoanelor vinovate, nu este
suficientǎ pronunțarea unei hotǎrâri judecǎtorești, ci se impun a fi puse în aplicare dispozițiile
cuprinse în aceastǎ hotǎrâre. Puner ea în executare a hotǎrârilor penale definitive reprezintǎ
activitatea procesualǎ, efectuatǎ din oficiu, prin care sunt executate dispozițiile hotǎrârii
penale definitive.
Ultimei faze a procesului penal, îi revine menirea traducerii în viațǎ a hotǎrârii penale
definitive și realizarea scopului legii penale și al legii procesual penale. Punerea în executare a
hotǎrârilor penale – este caracterizatǎ de principii proprii ca: obligativitatea, executabilitatea,
jurisdicționalitatea și continuitatea.
În cadru l procesului penal trebuie aduse la îndeplinire dispozițiile hotǎrârii penale
rǎmase definitive, dispoziții ce prevǎd constrângerea persoanelor condamnate, astfel ca
acestea sǎ suporte în mod efectiv sancțiunile penale aplicate.
Procesul penal reprezintă așadar – activitatea reglementată de lege și desfășurată într -o
cauză penală de către organele judiciare cu participarea părților și a altor persoane, ca titulare
de drepturi și obligații, cu scopul de a constata la timp și în mod complet comiterea de
infracțiuni cu urmare tragerea la răspundere penală a celor care le -au săvârșit, astfel încât prin
toate acestea să se asigure ordinea de drept dar și apărarea drepturilor și intereselor legitime
ale persoanelor.
Procesul penal este un fenomen dinamic care s e manifestă ca o activitate complexă în
cadrul căreia se desfășoară activități judiciare cu menirea de a propulsa procesul spre
atingerea scopului său final.
Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal în vederea atingerii scopului
acestuia poar tă denumirea de participanți și se împart în subiecți procesuali ce pot fi oficiali
sau particulari. Subiecții oficiali sunt judiciari și extrajudiciari. Subiecții particulari sunt
principali și secundari. Ceea ce se reține este faptul că persoanele care p articipă la procesul
penal sunt numeroase. Unele participă din proprie inițiativă, altele sunt chemate de organele
judiciare, unele sunt interesate în modul de soluționare a procesului iar altele nu au nici un
interes în cauză.
Procesul penal se concretiz ează astfel printr -o activitate complexă care se desfășoară
progresiv și coordonat, implicând în mod firesc o succesiune de situații cu relevanță
procesuală, provocate și rezolvate prin intervenția unor persoane obligate sau interesate să

10
asigure desfășura rea activității procesuale. Relațiile juridice între subiecții implicați în
conflictul penal constituie grupa raporturilor procesuale penale principale, dar în procesul
penal apar și raporturi juridice din care, alături de subiecții procesuali principali – statul,
organele judiciare și părțile, participă și alte persoane cum sunt martorii, experții, apărătorii,
interpreții, agenții procedurali, etc.
Încă de la începuturile omenirii , justiția s -a impus ca un mod de judecare a probelor și
de pedepsire a fapt elor și indivizilor care produc fărăde legi și suferințe altora prin încălcarea
normelor sociale cuvenite sau impuse. Statul de drept nu ar fi existat în lipsa justiției, lipsa
acesteia însemnând fărădelegi și nedreptăți8.
Observarea fărădelegilor, stabili rea vinovăției făptuitorilor pe baza probelor și tragerea
la răspundere penală a acestora, nu are lo c doar prin procesul penal , respectiv prin aplicarea
justiției. Statul organizează combaterea fărădelegilor printr -o mișcare mai diversificată și
complexă î n care implică și alte instituții specializate9.
Justiția exprimă o mișcare de rezolvare a litigiilor sub forma legilor, obiceiului,
conven țiilor și contractelor. Persoanele care aplică justiția încearc ă să afle adevărul în cadrul
proceselor, identificând și analizând infracțiunea , victimele, cauza, răspunderea și
responsabilii.
În soluționarea cazurilor penale, alături de organele judiciare, participă activ și eficient
și alte organe menționate de legea procesual ă, incluse în sistemul judiciar. Din cate goria
acestor persoane fac parte martori i dar și experți i, interpreț ii, agenți procedurali, apărător ii,
reprezentanț ii, etc.
În cadrul acțiunii desfășurate cu asistarea subiecților amintiți anterior , apar relații
juridice având drepturi și obligații, decurgând din dispozițiile legale care exprimă conținutul
unor raporturi de drept specifice10.
Procesul penal este acțiunea complexă stabilită de lege, realizat ă într-o cauză penală de
către instituțiile judiciare cu asistarea părților și a altor persoane , ca titulare de drepturi și
obligații, cu scop constatării la timp și în mod complet a fărădelegilor și tragerea la
răspundere penală a acelora care le -au înfăptuit, în așa fel încât prin aceasta să se asigure
ordinea de drept precum și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale indivizilor11.

8 Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paideia, București, 1996, p. 147 .
9 Muraru Ioan, Drept constituțional și instituții politice , Editura Naturi smul, București, 1991 , p. 81.
10 Ibidem , p. 9 .
11 Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paideia, București, 1996, p. 15 .

11
Procesul penal este un fenomen dinamic ce se manifestă ca o mișcare foarte complexă.
În cadrul său se desfășoară activități judiciare care au menirea să -l propulseze spre atingerea
scopului său final12.
Scopurile p rocesului penal se desprind din : „constatarea la timp și în mod complet a
faptelor ce constituie fărădelegi, pedepsirea indivizilor ce au săvârșit fărădelegi potrivit
vinovăției lor și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală ”13.
Procesul penal, concretizându -se printr -o mișcare complexă care se desfășoară
progresiv și coordonat, implică în mod firesc o succesiune de situații cu relevanță procesuală,
provocate și rezolvate prin intervenția unor persoane obligate sau interesate să asig ure
desfășurarea activității procesuale. Relațiile juridice între subiecții implicați în conflictul penal
constituie grupa raporturilor procesuale penale principale, dar în procesul penal apar și
raporturi juridice în care, alături de subiecții procesuali principali (statul, organele judiciare și
părțile) participă și alte persoane.
Cei care cooperează în cadrul procesului penal în vederea atingerii scopului acestuia
poartă denumirea de participanți14. Participanții în procesul penal au și denumirea de subi ecți
procesuali ce pot fi oficiali și particulari. Subiecții oficiali sunt judiciari și extrajudiciari.
Subiecții particulari sunt principali și secundari.
Martorii fac parte din categoria subiecților particulari secundari, ei având un rol
important în de sfășurarea procesului penal, fiind chemați să îndeplinească anumite sarcini în
cadrul acestuia.

I.3 NOȚIUNEA DE MARTOR ȘI ROLUL LUI ÎN PROCESUL PENAL

Definind mărturia, din perspectiva psihologiei judiciare, putem spune că este
rezultatul unui proces de observare și memorare involuntară a unui fapt juridic, urmat de
reproducerea acestuia, într -o formă orală ori scrisă, în fața organelor de urmărire penală ori a
instanțelor de judecată15.

12 Volonci u Nicolae, op. cit. , p. 14.
13 Lazăr Cârjan, M. Chiper , Criminalistică, Editura Fundației România de Mâi ne, Bucuresti, 2009 , p. 221.
14 Ibidem, p. 81.
15 E.Stancu , Tratat de Criminalistică , Editura Universul Juridic, București, 2002, p. 364 .

12
În literatura de specialitate, obligațiile martorilor sunt concent rate în următoarele
aspecte: obligativitatea de a se prezenta la chemare, obligativitatea de a depune mărturie și
obligația de a relata adevărul16.
De asemenea, tot în literatura judecătorească sunt prevăzute și drepturile martorilor:
martorul ce dă declar ații în cadrul procesului penal nu trebuie constrâns în nici un fel;
amenințat sau alte constrângeri fizice sau psihice; relatările martorilor trebuie să se delimiteze
datelor ca uzei limite , martorul are dreptul să refuze răspunsurile la întrebările care nu fac
obiectul legal al audierii sale; martorii au dreptul la asigurarea cheltuielilor de transport,
cazare, întreținere, la venitul de la locul de muncă pe durata lipsei de la serviciu.
Și m inorii pot fi audiați ca martori. Dacă aceștia nu au împlinit vâ rsta de 14 ani,
audierea lor se va face în prezența unuia dintre părinți ori a tutorelui sau persoanei căreia îi
este încredințat minorul spre creștere și educare17.
Ascultarea martorului se face sub prestare de jurământ cu respectarea prevederilor
NCPP . Minorii sub 14 ani ascultați ca martori nu depun jurământ, dar organul judiciar care îi
audiază le pune în vedere să dea declarații în conformitate cu adevărul.
Martorilor li se aduce la cunoștință obiectul la care urmează a se referi în declarațiile
lor, ap oi sunt lăsați să facă expunerile respective, după care li se pot pune întrebări. În
expunerile lor, martorii urmează a arăta numai faptele cunoscute, fără a face o apreciere a
acestora18.
Aprecierea concretă a probei testimoniale se confruntă în practica j udiciară cu
numeroase greutăți, întrucât, pornind de la principiul legal, toate declarațiile martorilor au
aceeași valoare și fac dovada în aceeași măsură ca orice alt mijloc de probă. Declarațiile
martorilor se apreciază în funcție de anumite elemente, referitoare la starea fizi co-psihică a
martorului, stare a morală, raporturile acestuia cu cauza și părțile în proces19, sursa din care
provine mărturia, modul în care a avut loc perceperea faptelor și a împrejurărilor de fapt ,
etc20.
Dacă martorul nu își resp ectă obligația de a declara tot ce știe în legătură cu faptele
cauzei, el poate atrage asupra sa aplicarea unei sancțiuni penale pentru săvârșirea fărădelegii
de mărturie mincinoasă.

16Volonciu Nicolae, op. cit., p. 374 .
17 Ibidem, p. 376
18 Volonciu Nicolae, op. cit. , p.375.
19 Lazăr Cârjan, op. cit., 2009 , p.147 .
20 Nicu Jidovu, Drept procesural penal , Editura Fundației Romania de Mâine, București, 2007 , p. 1 58-169.

13
În cadrul procesului penal sunt audiați uneori mai mulți martori. Între d eclarațiile
acestora pot apărea nepotriviri care se lămuresc după metodele obișnuite de evaluare a
întregului material probator și prin coroborarea tuturor faptelor și împreju rărilor menită să
lămurească prezenta cauză . Pentru contradicțiile apărute în cad rul probelor orale, legea a
reglementat un procedeu probator de natură a elucida asemenea situații.
Când se constată că există contradicții între declarații ale aceleași cauze, se
procedează la confruntarea acelor persoane, dacă aceasta e n ecesară pentru l ămurirea cauzei.
Confruntarea duce la corecta audiere a indivizilor ascultați . Ea reprezintă o excepție de la
regula audierii separate a indivizilor, ac eștia fiind ascultați împreună în cadrul confruntării.
Existența unor diferențieri în depozițiile martor ilor, chiar de bună credință, în fața
aceleiași realități se explică prin faptul că declarațiile reprezintă o reflectare a realității prin
prisma subiectivității celui audiat, iar “între realitatea obiectivă și reflectarea ei subiectivă
există un unghi de deviere” .21 De toate acestea trebuie să se țină seama în audierea martorilor,
în special a celor minori.
Ascultarea celor chemați să depună mărturie într -un proces, aprecierea declarațiilor
lor și valorificarea acestora, într -un cuvânt administrarea probei testimoniale, face parte dintre
acele activități judiciare care pun în evidență necesitatea respectării, într -o măsură egală, atât a
prevederilor procesuale, cât și a ordinilor tacticii criminalistice.
Indiferent de natura infracțiunii săvârșite, rolul ma rtorilor în aflarea adevărului este
deosebit, tocmai datorită faptelor și împrejurărilor pe care aceștia le pot lămuri prin depozițiile
pe care le fac, mai ales dacă cele relatate sunt percepute în mod nemijlocit. Astfel cu ajutorul
martorilor pot fi stab ilite împrejurările săvârșirii infracțiunii, metodele și mijloacele folosite
în acest scop, este posibilă obținerea unor date referitoare la făptuitori ori care sunt menite să
contribuie la identificarea acestora. După cum de multe ori, cu ajutorul martor ilor pot fi
stabilite condițiile și împrejurările care au înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii și
măsurile ce se impun pentru prevenirea comiterii unor astfel de fapte în viitor.22
Este știut faptul că infracțiunea, ca faptă incriminată de lege sub sancțiunea pedepsei,
de cele mai multe ori este comisă în taină, necesită gândire, pregătire, acțiune etc.
La comiterea faptelor , infractorii folosesc anumite metode și mijloace pentru
prevenirea descoperirii lor, șterg urmele infracțiunilor, compromi t actele de descoperire
întreprinse de autorități, la nevoie întreprind acțiuni de intimidare ori acționează agresiv, în
mod deschis, cu dotări de ultimă oră (arme, muniții, mijloace de falsificare, de transport,

21 Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară , Editura Științifică, București, 1979, p. 249.
22 Daniel Titus Toma, Psihologia martorulu i și tactica ascultării , Ed. Focus, 2005,Bucuresti, p.10.

14
deghizaj etc.). Sunt și cazuri în care alte persoane sunt plătite să comită faptele, se folosesc de
ținte false, efectele unor acțiuni se produc la distanțe mari de timp de la descoperire, iar
infractorii dispar pentru perioade lungi de timp .
Mulți dintre cei chemați în instanță pentru a depune mă rturie într -un proces penal,
fiind puși în situații dificile (uneori sub amenințări sau violențe din partea infractorilor), fac
tot posibilul să scape de „povara” de a fi martor. Din această cauză cei mai mulți lipsesc de la
termenul de judecată, procesul prelungindu -se luni întregi. În cele din urmă martorii în sala de
proces însoțiți de jandarmi, cu mandat de aducere și teama vădită de a face mărturii împotriva
inculpaților.
În mod practic, nu există cauză penală în care pentru aflarea adevărului să nu
contribuie în mod esențial declarațiile martorilor.23
Pentru a defini martorul, Codul Penal de Procedură, arată că persoana care are
cunoștință de vreo faptă de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, poartă
numele de martor.
Pentru a d eveni martor, este nevoie ca o astfel de persoană să fie chemată în calitate de
martor de un organ judiciar penal.
Poate avea calitatea de martor, orice persoană fizică, indiferent de situația socială,
vârstă, sex, religie, cetățenie. În același timp, pot fi martori inclusiv persoane cu anumite
deficiențe senzoriale cum sunt orbii și surzii sau de natură psihică.
Doar anumite persoane sunt exceptate de la obligația de a depune mărturie ca și martor
atunci când au luat cunoștință de anumite fapte și împrej urări în exercițiul profesiei, având
deci obligația de a păstra secretul profesional și anume medicii, notarii, avocații, preoți, etc.
Nu sunt de asemenea obligați să depună mărturie în calitate de martor, decât dacă
doresc, soțul sau rudele apropiate ale învinuitului/inculpatului.
Sensul strict al noțiunii de martor prevede ca declarația dată să fie făcută în fața
organelor judiciare, în condițiile prevăzute de lege atrăgând după sine invaliditate unei
declarații de martor făcute în orice alt fel de împr ejurare, în fața altor organe sau persoane.24
Deși declarațiile martorilor constituie în materie penală, potrivit opiniei profesorului
Vintilă Dongoroz ,,o probă foarte plăpândă”25, totuși în procesul penal proba testimonială
înfățișează caracterul de probă uzuală, de drept comun, normală și în același timp esențială
pentru realizarea scopului procesului penal.

23 Dan Botez, Audiere martorilor în procesul penal, Ed. Universul juridic, București, 2012, p. 58.
24 Ioan Dolțu, Vasile Drăghici, Mariana Negip, op. cit., p. 46.
25 Dan Botez, op. cit., p. 59.

15
Un caracter aparte al declarațiilor martorilor deosebește printre altele, procesul penal
de cel civil, de cel comercial dar și de contenciosul admin istrativ. În procesul penal, între
mijloacele de probă, declarațiile martorilor ocupă un loc de prim rang, magistratul are desigur
la dispoziție o multitudine de mijloace de dovadă, dar i -ar fi extrem de dificil să judece fără
declarațiile martorilor, deoa rce martorii sunt ,,ochii și urechile justiției”.26 Un orb poate fi
ascultat cu privire la o împrejurare pe care a auzit -o, un surd asupra unei împrejurări văzute
iar un bolnav psihic poate fi asculta, iar declarația sa apreciată în funcție de boala de care
suferă.
Nevoile apărării ordini publice și ale realizării scopului procesului penal au condus
legiuitorul să autorizeze, în sistem de dovezi, proba testimonială ca regulă, deoarece prin
natura lucrurilor cele mai multe infracțiuni se săvârșesc astfel înc ât, chiar dacă lasă urme
despre comiterea lor, nu lasă urme despre persoana participanților.
În cadrul procesului penal modern al oricărei societăți civilizate, sistemul probator a
fost construit încât a admis proba cu martori ca uzuală și comună, dat fii nd că, așa cum s -a
admis unanim în doctrină, proba testimonială mai mult decât orice altă probă, are nevoie de
un regim de libertate și este susceptibilă de contrarietate, de liberă apreciere. Ea angajează în
mod eminent perspicacitatea și profesionalismul autorității publice competente pentru
promovarea unui proces just și echitabil, care include prin definiție, înfățișarea și depoziția
martorilor, după cum angajează zelul, finețea, spiritul și chiar subtilitatea apărătorilor.27
Declarațiile martorilor con stituie așadar, în procesul penal, mijlocul de probă,
inevitabil pentru aflarea adevărului și deci pentru autoritățile judiciare de la persoana care
fiind chemată în calitate de martor are cunoștințe despre vreo faptă sau vreo circumstanță aptă
să slujeasc ă descoperirii și demonstrării adevărului în procesul penal.28

I.4 OBLIGAȚIA DE MARTOR

În scopul preîntâmpinării refuzului de a se prezenta la organele judiciare în vederea
faptelor și împrejurărilor pe care le cunoaște în legătură cu săvârșirea fărădele gii, legea a
prevăzut pentru aceștia anumite obligații.

26 Idem.
27 Dan Botez, op. cit., p. 60.
28 Ioan Dolțu, Vasile Drăghici, Mariana Negip, op. cit., p. 48.

16
În literatura de specialitate, în legătură cu obligațiile martorilor, au fost exprimate
opinii diferite. Într-una din ele se susține că martorilor le revin două obligații29 care pot
cuprinde în conținu tul lor toate aspectele menționate mai sus. Astfel, martorilor le revine
obligația să se înfățișeze la locul, ziua și ora arătată în citație și de a declara tot ce știu cu
privire la faptele cauzei. În cazul nerespectării obligațiilor pe care le au, martor ii pot fi
sancționați. Astfel, încălcarea de către martor a obligației de a se prezenta la organul judicia r
constituie abatere judiciară .
Privitor la drepturile martorilor, ei sunt protejați prin lege împotriva violențelor și
amenințărilor în scopul obține rii de declarații. De asemenea, au dreptul de a primi anumite
sume de bani care reprezintă cheltuielile de transport, întreținere, locuință și alte cheltuieli
necesare prilejuite de chemarea lor în instanță .
Veridicitatea declarațiilor unui martor chiar ș i de bună credință, ca și aprecierea forței
lor probatoare, nu se poate concepe fără cunoașterea mecanismelor psihologice care stau la
baza formării mărturiei.
Mărturia este rezultatul unui proces de observare și memorare involuntară a unui fapt
juridic u rmat de reproducrea acestuia, într -o formă orală sau scrisă, în fața organelor de
urmărire penală și a instanțelor de judecată.
Conform psihologiei judiciare, mărturia ca proces de cunoaștere a realității obiective,
este structurată în patru faze: recepți a (percepția) informațiilor, prelucrarea logică a
informațiilor, memorarea și reactivarea acestora (prin reproducere sau recunoaștere). Procesul
de cunoaștere a realității depinde de capacitatea fiecărui individ de a recepționa informațiile
primite, de a l e prelucra, etc.
În mod indiscutabil nu poate exista mărturie fără martor și nici martor fără
evenimentul judiciar obiectiv, intersubiectiv testabil care constituie obicetul mărturiei.
Pentru a preîntâmpina refuzul de a se prezenta la organele judiciare în vederea faptelor
și împrejurărilor pe care le cunoaște în legătură cu săvârșirea infracțiunii, legea a prevăzut
pentru aceștia anumite obligații.
În literatura de specialitate, în legătură cu obligațiile martorilor, au fost exprimate
opinii diferite. A stfel, unii autori consideră martorii ca având obligația generală de informare,
obligația de a se prezenta la chemare, de a depune și de a relata adevărul în timp ce alți autori
apreciază că martorii au obligația de a răspunde întrebărilor ce li se pun și obligația de a
declara tot ce știu cu privire la împrejurările cauzei. Într -o altă opinie, se susține că potrivit

29 Lazăr Cârjan ,, Tratat de criminalistic ă, Editura Pinguin Book, Bucuresti, 2005, p.54 .

17
Codului Penal de Procedură, martorilor le revin două obligații ce pot cuprinde în conținutul
lor toate aspectele menționate. Astfel martorilor le revine obligația să se înfățișeze la locul,
ziua și ora arătată în citație și tot lor le revine obligația să declare tot ce știu cu privire la
faptele cauzei.30
Nerespectarea obligațiilor pe care le au se sancționează cu amenda martorilor,
încplcarea o bligației de a se prezenta la organul judiciar în calitate de martor constituind
abatere judiciară.
Încălcarea obligației pe care o are martorul de a declara tot ce știe în legătură cu
faptele cauzei atrage aplicare unei sancțiuni penale pentru săvârșirea infracțiunii de depoziție
mincinoasă.
Corelativ cu obligațiile avute, martorii au și drepturi. Astfel, ei sunt protejați prin lege
împotriva violențelor și amenințărilor ce vor fi făcute asupra lor în scopul obținerii de
declarații. De asemenea, martorii au dreptul de a primi anumite sume de bani reprezentând
cheltuielile de transport, întreținere, locuință și altele necesare prilejuite de chemarea lor ca
martor într -o cauza penală.

I.5 EXCEPȚII DE LA OBLIGAȚIA DE ASCULTARE CA MARTOR

Categoriile de pe rsoane exceptate de la obligația de ascultare ca martor se regăsesc în
cuprinsul NCPP art. 116 și art. 117.
Conform art. 116 NCPP privitor la obiectul și limitele declarației martorului alin. (3)
menționează: nu pot face obiectul declarației martorului ac ele fapte sau împrejurări al căror
secret ori confidențialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.31 Evident, prezentul
alin. face trimitere la persoanele obligate a păstra secretul profesional. În această categorie se
regăsește: medicul și perso nalul auxiliar, farmacistul, notarul, preotul, avocatul, pentru care
legile lor organice prevăd obligația păstrării secretului profesional.
Pentru ca această interdicție să se manifeste trebuie ca faptele și împrejurările pentru a
căror relatare este chem at martorul să fie cunoscute din exercițiul funcției sau al profesiei.
Pentru avocat de exemplu, această interdicție este de natură a garanta dreptul la
apărare, consfințit prin Constituția României în cadrul art. 24 alin. (1) dreptul la apărare este

30 Dan Botez, op. cit., p. 61.
31 ** Codul Penal și Codul de Procedură Penal ă, legislație consolidată și index / Ediție îngrijită de prof. univ.
dr. Dan Lupașcu, Ed. Universul Juridic, București, Mai 2019, p. 201.

18
garantat și alin. (2) pe tot parcursul procesului, părțile, au dreptul de a fi asistate de un avocat,
ales sau numit din oficiu.32 Părțile din proces nu ar mai apela la apărători, dacă ar ști că
aceștia ar putea fi chemați să facă declarații împotriva lor, în c azul inexistenței acestei
exceptări de la obligația de martor. Totuși, calitatea de martor are întâietate față de cea de
apărător cu privire la fapte și împrejurări pe care acesta le -a cunoscut înainte de a deveni
apărător sau reprezentant al vreuneia dint re părți. Interdicția ascultării persoanelor legate de
secretul profesional încetează atunci când însăși legea obligă la informare (pentru medic de
exemplu, cazurile de boli contagioase).
Orice declarație dată de o persoană pentru care există interdicție de ascultare în alte
condiții decât legale, nu au valoare probantă, fiind contrare legii.
Potrivit art. 117 NCPP privind persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații
în calitate de martor alin. (1) menționează că au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de
martor persoanele: a) soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și
surorile suspectului sau inculpatului; b) persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului
sau al inculpatului.33
Prin această regl ementare, legiuitorul a urmărit ocrotirea sentimentelor de afecțiune pe
care soțul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului le au față de aceasta din
urmă.34
Acest drept de a refuza ascultarea nu trebuie confundat cu obligația persoanelor de a
păstra secretul profesional. Dreptul soțului și al rudelor apropiate de a nu fi ascultate poate fi
trecut cu vederea la cererea sau acordul acestora de a fi audiate ca martor. În cazul în care au
acceptat să fie ascultate, ele trbuie să spună adevărul, a stfel săvârșesc infracțiunea de
depoziție mincinoasă.
De asemenea capacitatea de a fi martor este prezentata și în cadrul art. 115 NCPP alin.
(1) potrivit căruia orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția
părților și a su biecților procesuali principali.35
Poziția procesuală de parte în procesul penal este incompatibilă cu cea de martor
deoarece există prezumția de imparțialitate – nimeni nu poate fi martor în propria cauză.

32 ** Constituția României: legislație consolidată: 10 octombrie 2013 ed. premium, Ed. Universul Juridic,
București, 2 013, p. 16.
33 * Codul Penal și Codul de Procedură Penală, legislație consolidată și index / Ediție îngrijită de prof. univ. dr.
Dan Lupașcu, Ed. Universul Juridic, București, Mai 2019. p. 202.
34 Dan Botez, op. cit., p. 63.
35* Codul Penal și Codul de Proced ură Penală, legislație consolidată și index / Ediție îngrijită de prof. univ. dr.
Dan Lupașcu, Ed. Universul Juridic, București, Mai 2019, p. 201.

19
CAPITOLUL II. TACTICA AUDIERII PERSOANELOR

II.1 IMPORTANȚA DECLARAȚIILOR ÎN PROCESUL PENAL

Este admis la nivel general că în mod practic, nu există cauză penală în care pentru
aflarea adevărului să nu contribuie în mod esențial declarațiile martorilor.
Pe acest considerent, unii autori au atribuit probei testimoniale, în cadrul procesului
penal, caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar de cunoaștere a
împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor. Din dorința de a sublinia importanța acestui mijloc de
probă, unii autori au denumit martorii ca fiind ,, ochii și urechile justiției” .36
Potrivit NCPP art 114 alin. (1) poate fi audiată având calitatea de martor orice
persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în
cauza penală.37 În cuprinsul art . 114 alin. (2) se subliniază faptul că orice persoană citată în
calitate de martor, așadar citarea unei persoane îi atribuie acesteia calitatea de martor, are
anumite obligații după cum urmează:
a) de a se prezenta în fața organului judiciar care a cita t-o la locul, ziua și ora
arătate în citație,
b) de a depune jurămînt sau declatație solemnă în fața instanței,
c) de a spune adevărul.38
Se înțelege astfel din nou posibilitatea de a fi chemată în calitate de martori absolut
orice persoană fizică, in diferent de situația socială, vârstă, sex, religie, cetățenie, inclusiv
persoane cu anumite deficiențe senzoriale (surzi, orbi) audiați cu ajutorul interpreților sau
persoane cu tulburări de natură psihică ce va fi ascultat, uar declarația sa va fi aprecia tă în
funcție de boala de care suferă.
În procesul penal, proba testimonială înfățișează caracterul de probă uzuală, de drept
comun, normală și în același timp esențială pentru realizarea scopului procesului penal.
Procesul penal se deosebește de cel civ il, comercial sau de contenciosul administrativ
printr -un caracter specific declarațiilor martorilor. În procesul penal, între mijloacele de
probă, declarațiile martorilor ocupă un loc de prim rang. Desigur, magistratul are la dispoziție

36 Dan Botez, op. cit., p. 58 apud. J. Bentham, Traite des preuves judicioses, vol. I, nr. 93, Ed. Bassage fre res,
1823, Paris.
37 * Codul Penal și Codul de Procedură Penală, legislație consolidată și index / Ediție îngrijită de prof. univ. dr.
Dan Lupașcu, Ed. Universul Juridic, București, Mai 2019, p. 200.
38 Idem.

20
o multitudine de m ijlaoce de dovadă dar i -ar fi extrem de dificil să judece fără declarațiile
martorilor.
S-a pus întrebarea datorită căror considerente în procesul penal declarațiile martorilor
constituie regula, iar în cel civil, excepția. Mai exact, de ce legiuitorul pe nal agreează proba
cu martori, iar legiuitorul civil nu o admite decât cu multă precauție, ca probă de excepție.
Două considerente explică esențialmente împrejurarea că în penal probei cu martori i -a
fost atribuit caracterul de probă de drept comun: primu l – nevoile de apărare a ordinii publice,
restabilirea ordinii de drept încălcate prin comiterea de infracțiuni și, în consecință, nevoile
realizării scopului legii penale și a finalității procesului penal, al doilea – exigențele pe care le
implică princip iile libertății probelor și mijloacelor de probă în procesul penal.39
Evoluția dreptului penal și nevoile apărării ordinii publice cât și ale realizării scopului
procesului penal, au condus legiuitorul să autorizeze, în sistemul de dovezi, proba
testimonia lă ca regulă, deoarece prin natura lucrurilor, cele mai multe infracțiuni, se săvârșesc
astfel încât, chiar dacă lasă urme despre comiterea lor, nu lasă urme despre persoana
participanților.
În cadrul oricărui proces penal modern al oricărei societăți civ ilizate, sistemul probator
a fost construit astfel încât proba cu martori este admisă ca uzuală și comună, dat fiind că, așa
cum s -a admis unanim în doctrină, proba testimonială, mai mult decât orice altă probă, are
nevoie de un regim de libertate și este susceptibilă de contrarietate, de liberă apreciere, ea
angajând în mod eminent perspicacitatea și profesionalismul autorității publice competente
pentru promovarea unui proces just și echitabil.
În vederea acordării caracterului obișnuit și necesar probel or cu martori face trimitere
și însăși ideea de garanție a exercitării dreptului fundamental al oricărei persoane de a avea un
proces echitabil, drept consacrat inclusiv în cuprinsul art. 6 din CEDO.40 Mai exact art. 6
paragraful 3 lit. (d menționează clar dreptul oricărui acuzat de a ,,audia sau solicita audierea
martorilor acuzării și obținerea citării și audierii martorilor apărării în aceleași condiții ca și
martorii acuzării”.
În interpretarea și aplicarea art. 6 din CEDO, în jurisprudența Curții de la Strasbourg s –
a statut că ,,într -o societate democratică, în sensul Convenției, dreptul la o bună administrare a
justiției ocupă un loc important, încât o interpretare restrictivă a art. 6, paragraful 1 nu ar
corespunde scopului acestei dispoziții”.41

39 Dan Botez, op. cit., p. 59.
40 https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf accesat la data de 27.04.2019.
41 Dan Botez, op. cit., p. 60.

21
Importanța pe care o au declarațiile martorilor pentru cercetarea criminalistică, rezidă,
înainte de toate, în aceea că aproape întotdeauna infracțiunea este percepută de persoane
neinteresate în cauză și apoi, în faptul că ele, prin natura lor, îmbracă forma cea mai vie, mai
expresivă de a prezenta, reproduce, faptul infracțiunii în toată realitatea sa. 42

II.2 REGULI GENERALE PRIVIND TACTICA AUDIERII ȘI
ANCHETATORUL

În vederea ascultării martorului, anchetatorul trebuie să se pregătească atât pe sine, c ât
și mediul audierii . Din punct de vedere psihologic, va trebui să adopte o atitudine de calm, de
evitare a unor reacții care să trădeze o anumită gândire față de declarațiile martorului.
Anchetatorul trebui e să înregistreze toate schimbările psihofiziol ogice ale martorului
la întrebările puse pentru a le corobora cu răspunsurile acestuia, însă fără ostentație pentru ca
martorul să nu realizeze că este supus unei inspecții exterioare. Familiarizarea dintre martor și
anchetator se va face pe un ton adecvat , prin întrebări, discuții înafara obiectului cauzei.
O atitudine pasivă, de dezinteres față de martor, de depoziția sa, de impresia că ceea ce
relatează este cunoscut, necunoașterea materialului cauzei constituie indicii că organul
judiciar duce o muncă formală și, deci, poate fi ușor indus în eroare. Aceasta având drept
consecință, un efect negativ ce se va răsfrânge asupra plenitudinii și fidelității mărturiei.
Anchetatorul trebuie să conduc ă ședința în dir ecția dorită fără a lăsa să se observe
aceasta, deoarece în cazul în care martorul sesizează interesul anchetatorului, va ajusta și
adapta informațiile deținute la ceea ce anchetatorul vrea să știe.
Audierea propriu -zisă a martorilor parcurge trei etape distincte pe parcursul cărora se
vor evidenția regulile și procedeele criminalistice. Aceste trei etape sunt:
1. – identificarea martorilor;
2. – relatarea liberă;
3. – formularea de întrebări și răspunsurile date de martor.
Martorul adoptă fie o poziție de sinceritate, de bună -credință, manifestat ă în dorința de
a face declarații sincere și complete, fie o poziție de rea -credință manifestată în tendința de
denaturare, de contrafacere a faptelor.

42 Aron Ioan, Criminalistică, Ed. Sitech, Craiova, 2013, p. 320.

22
Motivele care pot duce la mărturie mincinoasă sunt diferite și în funcție de acestea,
anchetatorul va t rebui să adopte o anumită poziție pentru a preveni sau determina martorul să
renunțe la atitudinea de rea -credință .
Martorul trece sub tăcere împrejurări esențiale sau denaturează împrejurări în
defavoarea învinuitului/inculpatului, datorită resentimentul ui față de acesta, sentimentele de
ură, invidie ce apar sub forma răzbunării. La această atitudine negativă ce se reflect ă în
depoziția sa privind aprecierile pe care le face la adresa părților, exagerarea voită a
împrejurărilor , anchetatorul va trebui să dirijeze discuția, astfel încât să -l determine pe martor
să renunțe la ea.
Faptul că m artorul nu declară tot ce știe sau prezintă faptele denaturat poate avea mai
multe cauze: dacă ar face depoziții sincere, ar putea fi acuzat ca învinuit sau inculpat , ori din
teama de a nu fi tras la răspundere penală pentru o faptă săvârșită anterior. Anchetatorul,
deducând că acestea ar fi motivele atitudinii de rea -credință, îl va convinge pe martor că, mai
devreme sau mai târziu, faptele vor fi dovedite, iar declarați ile sale sincere, ajutorul acordat îi
va ușura situația. Nu îi se va promite că nu va fi tras la răspundere penală dacă va coopera.
Tendința de mărturie mincinoasă mai poate fi cauzată și de resentimente, de antipatie
față de organul judiciar, datorită un or raporturi avute anterior. În această situație anchetatorul
va adopta o atitudine de calm, plină de respect, de considerație.
Sentimentele de frică, teamă, inoculate martorului prin presiuni, amenințări exercitate
împotriva sa sau a familiei sale, nesig uranța că organul judiciar îl poate proteja, pot determina
adoptarea unei astfel de atitudini. O altă cauză ce îl determină pe martor să denatureze
declarațiile, este că acesta poate fi interes at material sau moral, datorită raporturilor apropiate
în care se afla cu inculpatul sau cu una din părți. Anchetatorul trebuie să cunoască aceste
relații pentru a putea atrage atenția martorului asupra consecințelor negative ce pot apărea în
situația în care va depune mărturie mincinoasă43.
Dacă toate aceste procedee tactice nu dau rezultatele scontate existând temeiul de rea –
credință în declarațiile martorului, când cestea sunt contrazise de probele existente în cauză,
din punct de vedere tactic, nu se recomandă dezvăluirea contradicțiilor, a inexactităților, ci
trebuie consemnate exact până la găsirea momentului prielnic psihologic de demascare a
poziției de nesinceritate.
Procedeul tactic în vederea demascării caracterului mincinos al declarației, îl constituie
adresarea unor întrebări cu privire la împrejurări de detaliu, accesorii, referitoare la fapte,

43 Nicu Jidovu, Drept procesural penal , Ed. Fundației Romania de Mâine, București, 2007, p. 227-228.

23
acțiuni, persoane care se află într -un anumit raport cu infracțiunea săvârșită sau cu făptuitorul
acesteia. Poate exista situația în care, la săvârșirea unei fărădelegi pot participa mai multe
persoane în calitate de martori. Ascultarea acestora remarcă o punere de acord, o redare a
împrejurărilor în care s -a produs fapta. În cazul în care organul judiciar are temeiuri să creadă
că există o punere de acord, atunci se impune alcătuirea judicioasă a unei liste de înt rebări
privitoare la detaliu, la demascarea acestora, fără a se da posibilitatea unei puneri de acord
între cei ascultați și cei care urmează a fi ascultați. La toate acestea se va adăuga procedeul de
ascultare repetată a martorilor la intervale diferite d e timp , prin care se urmărește constanta
menținerii declarațiilor și completarea depozițiilor inițiale, cu noi informații, constanta
menținere a declarațiilor cu agenți firești perturbatori.
Procedeele tactice fiind diferite în funcție de personalitatea martorului, a
anchetatorului , vor fi adoptate în funcție de aceste criterii, de natura cauzei, și coroborate cu
celelalte probe ale cazului, pot contribui la un rezultat conform cu adevărul.
În cadrul procesului penal, prin martor se înțelege persoana ca re are cunoștințe despre
infracțiunea cercetată și de obice, neinteresată în cauză. Cunoștințele pe care le are în legătură
cu fapta sunt obținute prin intermediul perceperii nemijlocite sau din alte surse.
Declarațiile martorilor, deși, din felurite cauz e obiective sau subiective, uneori
oglindesc doar parțial realitatea, ocupă un loc însemnat în suita mijloacelor de probă din
procesul penal, fiind de cele mai multe ori de un real folos la stabilirea stării de fapt și la
descoperirea infractorilor.44
Regu la generală este: procedeele tactice de ascultare nu pot și nu trebuie desprinse de
psihologia martorului, nu trebuie tratate separat ci dintr -o anumită legitate sau particularitate
psihică a acestuia trebuie desprins și procedeul tactic a cărui eficiență a fost verificată de
practica audierilor.45
Dacă alegem să definim ancheta ca ,,cercetare ordonată de un organ de stat pentru
strângerea dovezilor privitoare la o faptă și stabilirea răspunderii”46 avem în vedere activitatea
exponenților autorităților judic iare, adică cei care activează în sfera urmăririi penale și a
activității judecătorești, căreia îi este specifică ancheta judecătorească.
În vederea realizării oricăror obiective ale anchetei judiciare, urmărirea lor începe prin
stabilirea unor relații pr imare interpersonale cu o anumită persoană al cărui loc și rol în

44 Idem.
45 Nicoleta -Elena Buzatu, Criminalistică, Ed. Pro Universitaria, București, 2013, p. 120.
46 Aron Ioan, op. cit., p. 320.

24
ancheta judiciară se v contura pe măsură ce ancheta va înainta în direcția aflării adevărului
stărilor de fapt.
Obținerea unor declarații veridice și complete, menite să conducă la aflarea adevărului,
este desigur influențată în mod hotărâtor și de pregătirea sau superficialitatea în efectuarea
acestei activități, fapt ce poate avea drept consecință, în sens negativ, obținerea de declarații
de slabă calitate, necesitatea repetării ascultării , cheltuielile de timp și tergiversarea
cercetărilor, cu urmări deosebite asupra finalității judiciare.
O cerință primordială în desfășurarea activității de ascultare a martorilor este ca
această activitate să se realizeze de un anchetator, care să îndepl inească exigențele legale,
morale dar mai ales de competență în vederea realizării acestei activități.
Procesul de formare s mărturiei are două momente: un moment inițial – evenimentul
judiciar care este independent de subiectul psihologic (viitorul marto r) și momentul final –
mărturia (opera subiectului psihologic). Între cele două momente au loc patru etape,
caracteristice mărturiei: recepția senzorială a faptelor și împrejurărilor, prelucrarea sau
decodarea informațiilor, stocarea memorială a informații lor, reactivarea memorială a
informațiilor recepționate, decodate și stocate cu prilejul evenimentului.47
Printre exigențele legale necesare unui anchetator se numără: cunoașterea profundă și
nuanțată a dispozițiilor legii penale și procesual penale dar și a drepturilor fundamentale ale
omului, la care se va raporta în permanență.
Abordând problema personalității în contextul tacticii interogatoriului sunt relevante
nu doar calitățile ca atare ale anchetatorului ci mai ales, importanța procesului de
autocu noaștere și de adaptare a trăsăturilor de personalitate, a comportamentului acestuia la
fiecare situație concretă. Anchetatorul trebuie să demonstreze puterea de a recunoaște și
controla anumite trăsături ale personalității de natură să se repercuteze nega tiv asupra
cercetărilor, ca de exemplu nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor
calități, tendința de exagerare, de suspectare a oricărei persoane audiate, indiferent de calitatea
acesteia.48
În cadrul exigențelor morale, într -o perspectivă mai largă, se vizează raportarea reală
și sinceră a anchetatorului la valorile umane – dreptate, justiție, bună -credință. Din punct de
vedere moral, anchetatorul este obligat să cunoască în ce constau și cât au fost de lezate
valorile și int eresele legitime ale omului, din prisma drepturilor și obligațiilor sale.

47 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghe, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Ed. Șansa, Bucureștim 1997, p. 117.
48 Daniel Titus Toma, Psihologia martorului și tactica ascultării, Ed. Focus, București, 2005, pp. 87 -88.

25
Înainte de audierea propriu -zisă au loc activități premergătoare acesteia dintre care
doctrina a statuat ca principale: studierea dosarului penal, cunoașterea persoanelor care
urmea ză a fi ascultate, întocmirea planului de ascultare, asigurarea prezenței martorilor la data
și ora fixată pentru ascultare și asigurarea condițiilor în care se va desfășura ascultarea.
Studierea comportamentului anchetatorilor, în relația anchetator -anchetat, a condus la
diferite clasificări între care cea mai frecvent întâlnită îi împarte pe aceștia în următoarea
tipologie frecvent întâșnită și în următoarea clasificare a tipurilor de anchetatori:
Anchetatorul temperat – caracterizat printr -un comportam ent firesc, își ascultă cu
atenție și interes interlocutorul, răbdător, calm și analitic. Intervine oportun și eficient, cu
tactul corespunzător situației, în vederea lămuririi aspectelor esențiale de interes al anchetei;
Anchetatorul amabil – manifestă o anumită transparență în relația cu anchetatul și
jovialitate, nu ezită să -și trateze interlocutorul cu o țigară sau cafea. Desigur mizează pe
atmosfera relaxată pe care o crează în vederea oferirii unor premise de studiu psihologic mai
adecvat anchetatulu i. Dacă amabilitatea nu se manifestă constant pe parcursul audierii,
echilibrul anchetei se poate rupe, anchetatul se inhibă iar investigația poate fi compromisă;
Anchetatorul autoritar – particularizat printr -o atitudine rigidă, gravă, cu accent de
solem nitate, impunându -și imperativ voința în fața interlocutorului. Nu este interesat în
studiul psihologiei anchetatului și din această cauză nu găsește modalitățile optime de a
stimula pozitiv convorbirea. Mizează în schimb mai mult pe intimidarea anchetatul ui decât pe
stimularea psihologică a acestuia pentru a coopera.
Anchetatorul vorbăreț – reprezintă un tip complexat de necesitatea de afirmare sau de a
se descărca de o tensiune afectivă iar logoreea este modalitatea de a se elibera de aceste stări.
Acest a intervine inoportun și lipsit de eficiență în relatările anchetatului, putând compromite
ancheta.
Anchetatorul cabotin – este cel ce exagerează în utilizarea procedeelor actoricești, ce
caracterizează stilul unor anchetatori. Asemenea exagerări pot prov oca stări improprii pentru
ancheta judiciară cum ar fi amuzamentul, disprețul, penibilitatea sau chiar inhibarea
anchetatului, situații ce pot prejudicia rezultatul anchetei.
Anchetator patern – adoptă un comportament blând în anchetă, manifestând uneori
chiar compasiune față de anchetat. Asemenea atitudini pot fi speculate de infractorii
recidiviști care nu vor ezita să -și atenueze faptele.49

49 Daniel Titus Toma, op. cit. , pp. 91 -93.

26
Adunarea Generală a ONU a adoptat, în 1979, în sensul considerațiilor privitoare la
persoanele răspunzătoare de ap licarea legii ,,Codul de conduită pentru persoanele
răspunzătoare de aplicarea legii” dintre care cele mai relevante articole cu privire la aceste
persoane și la conduita lor sunt:
Art. 1: ,,Persoanele răspunzătoare de aplicarea legii trebuie să se achite permanent de datoria
pe care le -o impune legea, servind colectivitatea și protejând orice persoană împotriva actelor
ilegale, conform înaltului grd de responsabilitate pe are li -l cere profesia lor.”
Art. 2 ,,În îndeplinirea sarcinilor pe care le au, cei r ăspunzători de aplicarea legii trebuie să
respecte și să protejeze demnitatea umană, să apere drepturile fundamentale ale oricărei
persoane.”
Art. 5 ,,Nici o persoană răspunzătoare de aplicarea legilor nu poate aplica, provoca ori tolera
un act de tortură sau orice altă pedeapsă ori tratament crud, inuman sau degradant, nici nu
poate invoca un ordin al superiorilor săi ori împrejurări excepționale cum ar fi: starea de
război, o amenințarea contrară securității naționale, instabilitatea politică internă sau orice altă
stare de excepție, pentru a justifica tortura sau oricare alte pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante.”50
Anchetatorul bun este în același timp și o persoană căreia îi place să lucreze cu
oamenii deoarece altfel nu va reuși nicioda tă să câștige încrederea și respectul celui ascultat,
nu va poseda niciodată forța de persuasiune, condiție absolut necesară unei interogări
eficiente.
Anchetatorul trebuie să se poată exprima clar și să discute în mod inteligent, atribut al
unei gândiri suple – mobile și a unui înalt grad de profesionalism. Un anchetator care se
dorește a fi bun trebuie să evite folosirea expresiilor cu caracter de jargon față de oamenii cu
nivel de cultură ridicat, precum și folosirea unui vocabular și a unei pronunții d e licențiat în
materie față de persoanele cu un grad redus de cultură și educație.
Stăpânirea de sine, răbdarea și știința de a asculta reprimând tendințele de a întrerupe
ori manifestările de nervozitate, plictiseală, nerăbdare, sociabilitate, obișnuința de a privi
interlocutorul în ochi pe tot parcursul ascultării, sondându -i și interpretându -i corect
comportamentul expresiv în raport cu întrebările semnificative, spiritul de observație,
subtilitatea deducțiilor și sintezelor sunt calități obligatorii de sfășurării unei ascultări eficiente
în cursul căreia se sesizează inadvertențe, contraziceri, se surprind corelații și conexiuni, în
condițiile unei memorii active de tip prelucrativ a datelor vorbitorului. Anchetatorul trebuie să

50 Ibidem, p. 89.

27
fie profesionist de bună -credință. Buna credință va trebui să conducă la soluții temeinice și
legale atât în activitatea de urmărire penală cât și în cea a instanțelor judiciare.
Se poate constata cum un anchetator trebuie să fie un ,,actor înnăscut”, ferm exigent
dar nu dur, sim patic fără a face concesii, el trebuie să poată disimula furia nerăbdarea,
simpatia sau antipatia fără a -și pierde vreodată focusarea, concentrarea pe scopul ascultării –
obținerea de informații clare și concise care să conducă în final la scopul suprem al procesului
penal, acela de a descoperii adevărul într -o cauză penală cu scop final pedepsirea
infractorului/lor.

II.3 ACTIVITĂȚI PREMERGĂTOARE ASCULTĂRII MARTORILOR

Martorul, reprezintă în procesul penal, persoana care are cunoștințe despre infracțiun ea
cercetată și care este de obice neinteresată în cauză. Cunoștințele pe care le are în legătură cu
fapta sunt obținute prin intermediul perceperii nemijlocite sau din alte surse.
Declarațiile martorilor, deși din felurite cauze obiective sau subiective, oglindesc
uneori doar parțial realitatea, ocupă un loc însemnat în suita mijloacelor de probă din procesul
penal, fiind de cele mai multe ori de un real folos la stabilirea stării de fapt și la descoperirea
infractorilor.51
Obținerea unor declarații verid ice și complete, menite să ducă la aflarea adevărului,
este influențată în mod hotărâtor și de modul în care se face pregătirea ascultării. Nu de puține
ori lipsa de pregătire sau superficialitatea în efectuarea acestei activități are drept consecință
obținerea unor declarații de slabă calitate, repetarea ascultării, cheltuieli inutile de timp și
forțe și în ultimă instanță tergiversarea cercetărilor cu urmări deosebite asupra finalității
judiciare.
Se consideră a fi activități premergătoare ascultării mar torilor:
1. studierea dosarului cauzei;
2. cunoașterea personalității martorilor;
3. întocmirea planului de ascultare;
4. asigurarea prezenței martorilor la data și ora fixate pentru ascultare;
5. asigurarea condițiilor în care se va desfășura ascultarea.52

51 Aron Ioan, op. cit., p. 320.
52 Daniel Titus Toma, op. cit., p. 94.

28
Ca primă fază a activităților premergătoare, studierea dosarului cauzei se impune cu
necesitate și are un rol de prim ordin în asigurarea cadrului propice desfășurării în bune
condiții a activității de ascultare a martorilor. O studiere atentă a întregul ui material existent la
dosarul cauzei duce la evitarea apariției unor consecințe negative în procesul de ascultare.53
Examinarea minuțioasă a materialelor cauzei are drept scop stabilirea, în primul rând a
faptelor și împrejurărilor ce se impun a fi clari ficate prin ascultare; persoanele care pot
contribui la lămurirea lor, precum și modul cum trebuie să se desfășoare ascultarea pentru
realizarea scopului urmărit. Cunoscând problemele care urmează a fi lămurite prin ascultare,
organul de urmărire penală ar e posibilitatea să determine ce persoane au perceput sau ar fi
putut să perceapă faptele și împrejurările de fapt referitoare la cauză și care pot contribui, prin
declarațiile lor, la elucidarea diverselor aspecte ale acestora.
O dată stabilită ordinea persoanelor ce urmează a fi ascultate în calitate de martori,
trebuie determinată o anumită ordine de prioritate, punându -se bază pe anumite criterii.
Astfel, în primul rând trebuie avute în vedere persoanele care cunosc faptele, datele,
împrejurările referitoare la activitatea ilicită desfășurată.
În al doilea rând, trebuie avut în vedere modul în care persoanele ce urmează a fi
ascultate în calitate de martori au luat la cunoștință despre faptele și împrejurările pe margine
cărora vor trebui să facă declarații, prioritate având evident cele care au perceput nemijlocit.
Aceasta nu înseamnă că trebuie omise persoanele care au luat cunoștință indirect despre
faptele, împrejurările ori stările de fapt ce au avut loc.
În virtutea rol ului său activ, anchetatorul sau organul de urmărire penală are obligația
de a asculta atât persoanele care furnizează date referitoare la stabilirea existenței infracțiunii
și la dovedirea vinovăției, cât și cele ce pot relata elemente de natură să ducă l a stabilirea
circumstanțelor atenuante ori chiar la dovedirea nevinovăției, asigurând în acest fel, dreptul la
apărare al învinuitului sau inculpatului pe toată durata procesului penal.
Studiind materialele din dosarul cauzei, organul de urmărire penală t rebuie să
stabilească, dintre persoanele care cunosc fapte ori împrejurări importante pentru cauză, pe
acelea ce pot fi ascultate în calitate de martori.
Îndreptându -se spre persoanele ce trebuie ascultate, organul de urmărire penală trebuie
să țină cont de măsura în care declarațiile diverșilor martori pot contribui la aflarea
adevărului. Numărul mare de persoane ascultate nu contează cât contează calitatea

53 Aron Ioan, op. cit., p. 321.

29
declarațiilor, conținutul acestora. Calitatea declarațiilor trebuie să reprezinte o preocupare
constantă a tuturor organelor care desfășoară această activitate procesuală.
În ceea ce privește cunoașterea personalității martorilor, această activitate reprezintă o
problemă destul de delicată și poate fi realizată înainte de ascultare dar și pe durata rea lizării
ei. Alegerea momentului când urmează a se realiza cunoașterea diferă de la o cauză la alta, în
raport cu natura infracțiunii săvârșite, condițiile comiterii ei, numărul de persoane care au
perceput faptele sau împrejurările dar și aspectele ce pot fi lămurite cu fiecare martor ori
categorie de martori.
De exemplu, cunoașterea martorilor chemați pentru verificarea mențiunilor din
înscrisurile încheiate de către făptuitor cu ocazia săvârșirii unei delapidări sau înșelăciuni
poate fi realizată în bune condiții și pe parcursul ascultării. Într -un asemenea caz efectuarea
unor activități prealabile de cunoaștere – având în vedere numărul mare de persoane ce
trebuie ascultate – ar duce la cheltuieli nejustificate de timp și forțe, pe când o declarație
nesinceră poate fi înlăturată prin depozițiile altor persoane ascultate în cauză. În mod deosebit
se pune problema cunoașterii unor martori oculari în cazul infracțiunilor de tâlhărie, omor,
etc., când datorită condițiilor în care a fost săvârșită fapta, împre jurările acesteia au fost
percepute de un număr foarte restrâns de persoane. Regula trebuie s -o constituie cunoașterea
martorilor anterior prezentării lor pentru ascultare.
Cunoașterea martorilor presupune obținerea și analizarea unor date despre persoane le
ce urmează a fi ascultate. În afara datelor de identificare, trebuie să fie obținute cât mai multe
informați legate de trăsăturile psihice ale persoanelor ce urmează să depună mărturie.
În vederea caracterizării personalității martorilor este necesar s ă se cunoască:
gradul de dezvoltare a gândirii, mai ales în cazul martorilor minori;
trăsăturile de caracter: hotărât, nehotărât, liniștit, agitat, vesel, trist, curajos, deschis, închis,
sensibil, atent, nervos, impresionabil, etc.;
interesele predominant e, de prezența cărora depinde în mare măsură, calitatea perceperii;
mediul în care trăiesc, cu efect direct asupra experienței, intereselor, etc.;
profesia și ocupația, iar în cazul martorilor minori, profesia și ocupația părinților.
Unul dintre cele mai importante momente ale pregătirii audierii îl constituie întocmirea
planului de ascultare bazat pe studierea dosarului cauzei. În urma acestui studiu se stabilesc
problemele care urmează să fie lămurite cu fiecare martor sau categorie de martori identifica ți
în cauză. Stabilirea programelor ce urmează să fie lămurite prin ascultare este obligatorie
pentru a nu se omite aspectele esențiale cunoscute de martori, cu valoare în aflarea adevărului.

30
Întocmirea unui plan de ascultare este imperios necesar având î n vedere multitudinea
problemelor care trebuie lămurite prin ascultare, poziția martorilor în cauză, datele ce
caracterizează personalitatea acestora, necesitatea prezentării unor mijloace de probă cu
ocazia ascultării.
Planul conține întrebările care urm ează a fi adresate martorilor și poate fi întocmit
pentru fiecare martor în parte ori categorie de martori, dacă problemele ce urmează a fi
clarificate sunt aceleași.
Întrebările trebuie să fie scurte, clare, precise, să dea posibilitatea martorilor să
înțeleagă la ce să se refere în răspunsurile lor. Ele pot fi ordonate logic sau cronologic, în
raport cu ceea ce cunosc martorii, cu modul în care au perceput faptele ori împrejurările
săvârșirii lor, cu personalitatea și psihologia acestora și cu poziția lo r în timpul ascultării.
Planul de ascultare trebuie să se constituie într -un instrument de lucru, într -un ghid
obligatoriu; numai în acest mode problemele pot fi lămurite printr -o singură ascultare a
martorilor, evitându -se chemările repetate în fața orga nului de cercetare penală.
Desigur pentru a nu pierde timpul nici organului de cercetare penală nici al martorilor,
audierea acestora din urmă trebuie să se facă în datele și la orele stabilite de comun acord cu
asigurarea de bună -credință a martorului că se va prezenta la audiere.
Asigurarea cadrului și contactului psihologic optim între anchetator și anchetat
depinde de atitudinea și de modul de comportare a organului judiciar. De aceea, anchetatorul
trebuie să adopte o atitudine plină de calm, seriozit ate, obiectivitate, înțelegere și încredere
față de cel anchetat. Doar prin acestea, martorul este convins de inutilitatea ascunderii
adevărului.
Se recomandă din punct de vedere tactic, a se încerca familiarizarea martorului cu
mediul judiciar, cu atmosf era încăperii unde se desfășoară audierea. Acest lucru se va realiza
într-un ton adecvat, prin întrebări și discuții exterioare cauzei, menite să distragă atenția
martorului asupra locului unde se află.
Nu în ultimul rând anchetatorul trebuie să manifeste empatie, înțelegere față de
martorul aflat sub stăpânirea unor stări emoționale. Totuși, trebuie curmată orice manifestare
a martorului dacă acesta își permite anumite intimități sau adoptă o poziție de aroganță ori
plictiseală, printr -o atitudine fermă a anchetatorului.
Pregătirea ascultării martorului sub raport tactic face în funcție și de sarcinile anchetei
și de activitățile destinate soluționării lor, astfel cum au fost ele planificate de către organul
judiciar în vederea aflării adevărului, pe etap e.

31
1) Determinarea ordinii de audiere – se face de către organul judiciar după
determinarea problemelor ce se cer clarificate. Ordinea și modalitatea chemării martorilor în
fața organelor judiciare au adânci implicații tactice. De cele mai multe ori, ordi nea chemării
martorilor nu e indiferentă.
Martorii principali, cei care au perceput în mod nemijlocit faptele, vor fi ascultați
înaintea martorilor indirecți, care au obținut datele cunoscute prin mijlocirea altor persoane
sau prin zvon public. Ordinea d e ascultare se mai stabilește și în funcție de natura relațiilor
dintre martori și părțile din proces, ca și de poziția lor față de cauză. Potrivit specificului
anchetei penale și complexității ei, ascultarea martorilor se poate efectua fie înainte, fie du pă
ascultarea părților în proces.
Ordinea chemării martorilor nu e indiferentă, uneori este necesar ca martorii să fie
chemați la intervale diferite de timp, pentru a se evita co ntactul dintre ei. Alteori, tot din
considerente de ordin tactic se impun e chemarea acestora deodată, pentru confruntarea lor în
cazul constatării unor neconcordanțe între declarații. La stabilirea ordinii de audiere se va
avea în vedere și posibilitatea verificării declarațiilor celorlalți martori, victime și învinuiți.
2) Fixare a momentului audierii – adică fixarea momentului și locului audierii este un
element tactic, în strânsă legătură cu ordinea de ascultare.
Momentul ascultării unui martor trebuie ales în așa fel încât să se evite pericolul
înțelegerii cu ceilalți martori î n ceea ce privește mărturia, dar și pericolul de a fi influențați de
diferite părți în proces, în momentul audierii acestora. Posibilitatea venirii în contact a
martorilor între ei poate fi evitată prin citarea în zile diferite, sau în aceeași zi, dar la o re
diferite, intervalul de timp fiind suficient de mare.
Atunci când există condiții, martorii pot fi citați indiferent de ora aleasă pentru
audiere, în încăperi diferite, reducându -se astfel posibilitatea contactului dintre ei. Organul
judiciar trebuie să țină cont la stabilirea momentului audierii de programul de activitate și de
natura funcției martorului ce trebuie ascultat. Astfel, martorii vor fi audiați în afara orelor de
program, excepție făcând cazul în care este o situație deosebită.
Locul aud ierii este de regulă sediul organului judiciar. Nu se exclude însă posibilitatea
audierii la locul de muncă dacă audierea nu poate fi amânată. Locul audierii poate fi un spital,
locul săvârșirii faptei, domiciliul sau reședința etc., în situații deosebite.
Ascultarea martorilor se poate face acolo unde organul judiciar consideră că poate
exercita o influență favorabilă pentru obținerea declarațiilor. Nu este recomandabilă audierea
martorilor în sediile unor persoane juridice sau servicii administrative sau în locurile în care
se desfășoară activități la care participă și alți oameni.

32
3) Organizarea audierii – presupune întocmirea unui plan de ascultare pentru fiecare
persoană în parte, mai ales în cazurile dificile sau complicate.
În planul de ascultare v or fi incluse: probleme de clarificat, întrebările pregătite pentru
aceasta, ordinea de adresare a întrebărilor, eventuale date desprinse din materialele existente
la dosar, date ce pot fi folosite în timpul anchetei. Utilitatea unui asemenea plan se resim te în
acele pricini în care natura și sfera informațiilor presupuse a fi cunoscute martorilor comportă
un grad ridicat de dificultate, fiind de strictă specialitate, sau când mărturia prezintă o
importanță deosebită, fiind singura sursă de informare. Exist ă cauze mai puțin complicate, în
cazul cărora nu este necesar planul de ascultare, fiind suficientă notarea împrejurărilor ce
trebuie dovedite și ordinea precizării lor.
Elaborarea planului de ascultare a martorului se plasează în momentul final al
activi tății de pregătire în vederea audierii și se întemeiază pe acele elemente rezultate în urma
studierii materialelor cauzei, a precizării cercului de persoane, a modalității și ordinii de
chemare a martorilor, a culegerii de informații cu privire la martorii importanți.
În privința conținutului planului, întrebările se vor conduce după principiul mobilității
și dinamismului, ele putându -se completa și reformula în funcție de particularitățile și de
evoluția întregii anchete.
Formularea întrebărilor e impusă de necesitatea acoperirii tuturor aspectelor cauzei, de
necesitatea evitării posibilității rămânerii nelămurite a unor împrejurări. Ordinea, succesiunea
întrebărilor trebuie să urmeze o linie firească, logică, o întrebare să pregătească pe cealaltă, să
decurgă firesc din ea.
Organizarea audierii impune și pregătirea înscrisurilor, a fotografiilor, a unor mijloace
materiale de probă care se consideră a fi necesare martorului pentru lămurirea unor
împrejurări, verificări de date sau în scop practic, pentru a ajuta martorul să -și amintească cele
văzute.
Condiția ce trebuie respectată este ca ascultarea să se facă cât mai repede, într -un timp
cât mai apropiat de cel al perceperii faptei. Activitatea de audiere a martorilor are un caracter
organizat datorită p lanului de ascultare, deoarece se evită prin întocmirea acestuia
posibilitatea rămânerii nelămurite a unor aspecte, asigurându -se obținerea unor declarații
complete și fidele.
Modul corect de formulare a întrebărilor, succesiunea logică a acestora, moment ul
psihologic optim de audiere , asigură obținerea unor declarații exacte.
La formularea întrebărilor trebuie să se țină seama de faptul că martorul poate fi și de
bună credință, dar și de rea credință. Astfel, ținându -se cont de diversele atitudini pe car e le

33
poate adopta martorul, organul judiciar trebuie să -și pregătească o serie de răspunsuri
posibile, ce vor constitui punctul de plecare pentru formularea altor întrebări, când este cazul.
Planul de ascultare al martorului va trebui să cuprindă coordona te ce pot fi modificate
în raport de unele situații survenite. Dacă prin răspunsurile obținute la unele întrebări se
precizează aspecte ce formau obiectul altor întrebări, devine superfluă adresarea întrebărilor
pregătite. Uneori, prin răspunsurile date, m artorul relevă împrejurări necunoscute, în raport cu
care se impune precizarea unor alte aspecte și formularea unor noi întrebări, sau adaptarea
celor cuprinse în planul inițial întocmit.
Adaptarea planului la situații neprevăzute solicită organului judic iar o gândire tactică,
spirit de observație, capacitatea de a se orienta și de a rezolva aspectele nou apărute.
Asigurarea cadrului și contactului psihologic optim între anchetator și anchetat depinde de
atitudinea și de modul de comportare a organului jud iciar. De aceea, anchetatorul trebuie să
adopte o atitudine plină de calm, seriozitate, obiectivitate, înțelegere și încredere față de cel
anchetat. Prin aceasta, martorul este convins de inutilitatea ascunderii adevărului. Se
recomandă din punct de vedere tactic, a se încerca familiarizarea martorului cu mediul
judiciar, cu atmosfera încăperii unde se desfășoară audierea. Acest lucru se realizează printr –
un ton adecvat, prin întrebări și discuții exterioare cauzei, menite să distragă atenția
martorului asu pra locului unde se află. Organul judiciar trebuie să manifeste o atitudine plină
de interes față de martor și depoziția sa, să sublinieze importanța unor declarații sincere pentru
aflarea adevărului, pentru înfăptuirea justiției.
Atitudinea indiferentă f ață de cele relatate de martor, graba, impresia că cele relatate
sunt bine cunoscute de organul judiciar sau o subliniere expresă în acest sens, ori
necunoașterea materialului cauzei constituie stări ce se transmit martorului, convingându -l că
organul judi ciar duce o muncă formală și poa te fi ușor indus în eroare. De precierea
declarațiilor martorului se va reflecta în lipsa de interes a acestuia față de depoziția ce o va da,
fiind un element negativ pentru fidelitatea mărturiei. Organul judiciar trebuie să manifeste
același interes față de toate aspectele relevate de cel audiat, pentru a nu -l influența. Dacă față
de unele aspecte manifestă indiferență, iar față de altele un interes marcant, această atitudine a
organului judiciar poate indica martorului direc ția pe care acesta dorește să o imprime
depozițiilor sale. Consecințele întrebărilor sau atitudinilor sugestive ale organului judiciar se
pot repercuta în două direcții. Astfel, e posibil ca martorul să nu opună nici o rezistență, dând
declarații în sensul dorit de cel care audiază, sau sesizând intenția organului judiciar de a
dirija audierea într -o anumită direcție, martorul să opună rezistență acestor întrebări. Se obțin

34
în acest mod declarații ce nu corespund adevărului54. În timp, exercitarea îndelungat ă a
profesiei poate avea ca efect apariția unor deformații profesionale ce se concretizează în
suspiciuni exagerate față de martor, în tendința de a considera martorul un participant la
infracțiune, atunci când, în declarațiile lui apar erori sau inexactit ăți. Această atitudine duce la
pierderea încrederii martorului în organul judiciar, făcând imposibilă stabilirea contactului
psihologic.
Organul judiciar trebuie să manifeste înțelegere față de martorul aflat sub stăpânirea
unor stări emoționale. De aseme nea, trebuie curmată orice manifestare a martorului dacă
acesta își permite anumite intimități sau adoptă o poziție de aroganță ori plictiseală, printr -o
atitudine fermă a organului judiciar.
De asemenea, pe lângă întocmirea planului de ascultare, organul judiciar este dator să
dispună chemarea martorilor și să asigure prezența la activitatea procesuală. Organele de
urmărire sunt obligate să citeze persoanele ce urmează a fi audiate. În virtutea rolului lor
activ, acestea pot dispune din oficiu chemarea or icăror persoane ca martor într -o cauză penală.

II.4 MĂRTURIA

Martorul de bună -credință este un prețios auxiliar al justiției, prin faptul că prin
afirmați ile sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului material necesar pentru
rezolvarea proces elor.
Nu trebuie în schimb omisă distincția între cazul mărturiei unui om ce relatează fapte
și momente care s -au desfășurat într -un timp îndelungat (ex. un martor care informează asupra
antecedentelor, a modului de viață al infractorului) și cazul mărturi ei persoanei ce relatează o
împrejurare la care a asistat (ex. accident de mașină, scandal pe stradă), unde acțiunea s -a
desfășurat într -un timp foarte scurt. În primul caz, martorul poate greși prin doza mare de
subiectivism, deoarece amestecă în relatare și elemente de apreciere, în cel de -al doilea caz,
martorul este expus erorii care își găsește explicația în psihologie.
Psihologul Wiliam Stern referindu -se la erorile care apar în mărturie, susține că sunt
de două feluri:
Erorile substanțiale – pot prim i mai multe forme începând de la omisiuni de
elemente și până la negarea categorică a lor. Eroarea omisiunii poate apă rea în cazul

54 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologia judiciară, Ed. Șansa, București, 1992, p. 170.

35
afirmații lor imediate, iar în cazul interogatoriului vorbim de negare. Erorile substanțiale apar
și sub aspectul adăugărilor, de regulă, de fapte, de oameni, la afirmați ile imediate și sunt în
funcție de imaginația martorului. În cadrul interogatoriului, aceste erori sunt rezultatul
sugestiei.
Erorile accidentale – nu se referă la existența, poziția sau negarea lucrurilor sau
indivizilor, ci la modificarea în proporții a calităților (culoare, formă), a cantităților și a
relațiilor lor.
Procesul psihic al recunoașterii, fiind cea de -a treia treaptă a mărturiei – este supus și
el erorii, atât în ceea ce privește recunoașterea și i dentificarea indivizilor care au comis fapta
sau care au participat la comiterea ei, cât și recunoașterea lucrurilor (corpurile) cu care s -a
săvârșit fapta.
Ultimul proces memorial, redarea, este supus și el unor erori. Redarea – constă în
verbalizarea ora lă sau scriptică a unor momente care s -au recepționat de cele mai multe ori la
nivel senzorial. Afirmați ile martorului de bună -credință pot conține patru feluri de denaturări,
și anume: denaturarea prin audiție (adaugă ceva realității), prin omisiune, prin substituție și
prin transformare.
Este rolul magistratului care trebuie să intervină pentru a stabili și cerceta, în
conformitate cu legea procesual penală, cauzele alterării mărturiei judiciare. Aceste cercetări
se fac astăzi pe bază de expertize, experi mente, testarea și detectarea personalității .
Din perspectiva psihologică, depoziția martorului de bună -credință, este supusă fie
unor disfuncționalități, ce se datorează atât erorilor și denaturărilor din afirmați ile subiecților,
fiind consecința percepț iei eronate sau lacunare, fie a unei atitudini ce poate orienta atât
percepția cât și redarea într -o anumită direcție.
O cauză a alterări i mărturiei ar putea fi intervalul de timp care se interpune între
percepție și relatare, apariți a unor întrebări suges tive sau discuții ce pot interveni între
martori55. Mărturia de bună -credință mai poate fi alterată de diverse alte cauze, printre care se
numără și “unghiul de deviere”, care există între realitate a obiectivă și reflectarea subiectiva a
acesteia.
Agentul c e poate influența și crea o disfuncționalitate a mărturiei de bună -credință
este “efectul de halo”. Acest efect poate genera distorsiuni ale percepției reale a momentului
care este obiectul mărturiei. Efectul de halo constă în tendința de a extinde un deta liu în mod
necritic, neadevărat asupra întregului.

55 A. Rosca, Metodologii și tehnici experimentale în psihologie , Ed. Stiințific ă, Bucuresti, 1971, p. 186.

36
În categoria indicilor pozitivi se pot încadra: atitudinea francă, deschisă, relatarea
fluentă a faptelor, dispoziția de a răspunde la întrebări, regretul martorului de a nu putea
răspunde la anumite între bări, motivarea că, dacă ar fi știut că asemenea împrejurări
interesează justiția, ar fi depus stăruință să le rețină, expunerea riguroasă, precisă, însoțită de o
mimică adecvată, caracterul emotiv al amintirilor. La celălalt capăt se află atitudinea de
prudență exagerată, rezervată, expunere îndoielnică, obscură, sinuoasă, contradicțiile,
tulburarea, paloarea, roșeața feței, intensificarea transpirației , gestica forțată, imprecizia în
răspunsuri, vocea coborâtă, ezitările, solicitarea unui pahar cu apă etc . Însă aceștia nu trebuie
să fie considerați indici probabili ai unei conduite simulate sau ai unei manifestări naturale,
fără a avea în vedere că omului îi este proprie capacitatea de disimulare, de contrafacere.
Aceste constatări pot fi considerate indic i cu valoare psihologică orientativă, fiind desprinse
din observarea atitudinii și a comportamentului expresiv al martorului aflat în fața organelor
judiciare.
Magistratul, anchetatorul , utilizând aceste modificări psihofiziologice în aflarea
adevăratei at itudini a martorului, completându -le cu întrebări adecvate și cerute de situația
respectivă, își pot forma intima convingere – finalitatea acestui proces – ce este ultimul cuvânt
în luarea unei decizii.
Mărturia, din punctul de vedere al organelor juridice și de cercetare penală, este o
posibilitate de a afla mai multe informații despre condițiile săvârșirii unei fapte, despre
indivizi care au participat, dar și mijlocul prin care făptuitorul este adus în fața justiției pentru
a fi tras la răspundere penală .
Mărturia nu poate exista fără martor. Obținerea unei mărturii , necesită o anumită
procedură, care implică la rândul ei cunoașterea ființei umane, bazată pe psihologie. Noțiunile
de psihologie deținute de organul de cercetare penală, de organul juridic, î l ajută în
cunoașterea martorului, dar nu ca persoană implicată într -un cerc vicios, ci ca ființă umană –
cu trăsăturile sale caracteriale sau morale, reputația sa, educația primită și raportul trăsăturilor
sale temperamentale.
Prin caracter se înțelege su ma acelor caracteristici ale unei persoane care-și pun
amprenta pe modul de manifestare, care o fac să fie ea însăși și care o deosebesc ca
individualitate psihologică de celelalte persoane56.
Ca trăsături pozitive menite să contureze caracterul integru al martorului sunt:
principialitatea, sinceritatea, onestitatea, corectitudinea, modestia, generozitatea. La polul

56 Nicu Jidovu, Drept procesural penal , Editura Fundației Romania de Mâine, București, 2007 , p. 186.

37
negativ aflându -se: necinstea, nesinceritatea, egoismul, lașitatea, egocentrismul. Atât
trăsăturile negative cât și cele pozitive constituie un criteriu de apreciere a credibilității
personale a martorului.
Corectitudinea martorului este dată de modul în care acesta trăiește, fiind un produs
social care reflectă o anumită realitate socială. În aprecierea mărturiei trebuie luat în
considerare mediu l deoarece oferă organelor judiciare, prețioase informații asupra poziției de
parțialitate sau imparțialitate pe care martorul se situează. În literatura psihologică s -au făcut
diverse clasificări ale martorilor în raport cu tipul psihologic căruia aparțin , încercări de a
așeza martorii într -o categorie sau alta în funcție de trăsăturile temperamentale dominante
pentru a se evidenția măsura în care apartenența lor la un tip psihologic sau altul influențează
favorabil sau defavorabil asupra percepției, memor ării sau afirmații lor.
Tipul obiectiv se caracterizează prin precizie, bun observator, descrie lucrurile după
caracteristicile lor exterioare, nu este preocupat de semnificația scenei la care a participat, iar
percepția se desfășoară în absența unei partic ipări afectiv -emoționale. Martorul obiectiv este
acela care înregistrează corect și memorează fidel faptele atât timp cât nu îi se cer date care
depășesc aspectele aparente, exterioare.
Tipul subiectiv cuprinde o mărturie descriptivă caracterizată printr -o largă extensie,
printr -o observație minuțioasă și o fidelă fixare în memorie. Poate cuprinde o declarație
interpretativă, datorită afectivității pe fondul căreia se realizează percepția, a căutării
semnificației și a cauzei care a condiționat un anumit fe nomen, toate acestea putând falsifica
realitatea.
Organul judiciar poate include martorul în una din aceste două tipuri și în funcție de
ele își poate da seama de modul său de a se manifesta.
Mărturia, în funcție de cum este percepută, poate constitui în a nsamblul probelor o
verigă, un element sau în lipsa celorlalte probe, poate fi unicul material probator. În situația în
care ea este un element, o verigă probatoare este necesară o apreciere a probelor în care se
impune evaluarea mărturiei în raport cu cel elalte probe pentru a se constata dacă concordă sau
nu. Iar când este singurul material probator, dacă există mai multe mărturii simultane care -l
contrazic, evaluarea critică a acestora constituind o probă exclusivă, atunci aprecierea impune
luarea în seam ă a agenților de corectitudine legați de persoana martorului.
Prin mărturii simultane se înțeleg mărturiile indivizilor care au perceput în mod
nemijlocit, în condiții similare de loc și timp, aceleași fapte sau împrejurări de fapt.
În depozițiile succesiv e ale martorilor, secvențele preocupării infracționale,
principalele momente întreprinse de infractor sau de cel spre care se îndreaptă infracțiunea și

38
alte aspecte, se regăsesc reproduse fidel în condițiile în care au perceput faptele în aceleași
împrejur ări.
Când există concordanță sub aspectul împrejurărilor esențiale a mărturiilor
simultane, cauza trebuie căutată în caracterul unitar până la un anumit punct, în identitatea
proceselor psihice, în reflectarea corectă în psihicul martorilor a faptelor esen țiale, în
similitudinea condițiilor de percepție sau în absența unor cauze subiective de distorsionare a
faptelor.
Acesta este aspectul pozitiv, deoarece concordanța mărturiilor similare se poate
datora și unui cerc fraudulos realizat între martori și cel în favoarea căruia urmează a se
depune mărturia, așadar aspectul relei -credințe. Atât concordanța cât și nepotrivirile își găsesc
cauza în condiții obiective și subiective ale percepției.
Fie că există o concordanță între depozițiile simultane ale indivizi lor care au perceput
un anumit fapt, fie că este rezultatul unui cerc fraudulos (acea punere de acord între
depozițiile martorilor, sau între cel care depune mărturie și învinuit sau inculpat), organul
judiciar trebuie să adopte o atitudine corectă, având în vedere că o concordanță perfectă de
percepere nu există, dar dacă totuși există, este rezultatul unei înțelegeri.
Tactica aplicată în aceste condiții este luarea la anumite intervale de timp a
depozițiilor acelorași martori pentru a se vedea în ce măsur ă fidelitatea este păstrată, avându –
se în vedere agenții care perturbă memoria și implicit redarea. În faza urmăririi penale,
anchetatorul poate folosi diverse procedee tactice, specifice ascultării învinuitului sau
inculpatului. Astfel sunt întrebările de detaliu pentru a se primi amănunte referitoare la
diferite împrejurări ale faptei comise.
Ca și concordanța conținuturilor, care reiese din repetarea audierii martorilor în fața
organului judiciar la intervale de timp și contradictorialitatea conținuturi lor poate rezulta din
re ascultarea martorilor. Aceste două procedee sunt utilizate tocmai pentru ca organul judiciar
să aibă fermă convingere că depozițiile martorilor sunt conforme cu derularea faptelor.
Pentru a -și forma însă această convingere , ancheta torul trebuie să cerceteze
depozițiile martorilor de eventuale contradicții, din care una este falsă, iar alta confirmă
realitatea. O primă contradicție în depoziția martorului va fi rezultatul unei emotivități sporite,
datorate ascultării imediat după săv ârșirea fărădelegii. Contradicțiile nu sunt rezultatul numai
a relei -credințe, ele se pot datora și bunei -credințe. Aspectul care apare în această situație
vizează efectele erorii. Cauza erorii în această situație trebuie căutată în situațiile firești –
uitarea, trecerea unui interval de timp de la producerea faptelor etc. Martorul poate greși
asupra unor împrejurări, dar poate spune adevărul în ceea ce privește altele .

39
La aprecierea mărturiilor succesive trebuie luate în seamă atât întinderea și caracterul
erorii, cât și aspectul cantitativ, adică numărul lor. Existența unei singure erori parțiale, în
general, nu se răsfrânge asupra întregii mărturii, însă un număr mai mare de contradicții cu
efect limitat pentru anumite împrejurări, este în măsură să pună sub semnul întrebării
sinceritatea întregii mărturii.
Situația va deveni sensibil modificată când martorul revine, retractează una din
depozițiile sale contradictorii, făcând noi depoziții care le contrazic, le anulează pe cele dintâi.
Va fi necesar să se cerceteze dacă și ce fel de influențe s -au produs asupra martorului .
Organul judiciar aflat într -o asemenea situație va trebui să determine motivele retractării, dar
și poziția pe care o ocupă martorul în raport cu părțile.
În urma elucidării adevăratului motiv al retractării, a confruntării agenților de
corectitudine și de incorectitudine circumscriși celor două declarații succesive contrarii, a
confruntării lor cu ansamblul probelor administrate, organul judiciar reține depoziția
considerată sinceră și în lătură pe cea mincinoasă, indiferent în fața cărui organ a fost dată.

40
CAPITOLUL III. AUDIEREA ȘI PROTECȚIA MARTORILOR
AMENINȚAȚI

III.1 PROTECȚIA MARTORILOR AMENINȚAȚI

Aflarea adevărului într -o cauză penală necesită utilizarea unor met ode de investigație
speciale, cât și metode eficiente pentru protejarea martorilor.
Protecția și asistența martorilor este asigurată de L. nr. 682/200257, în condițiile în care
viața, integritatea corporală sau libertatea le este amenințată ca urmare a deț inerii de către
aceștia a unor informații ori date cu privire la săvârșirea unor infracțiuni grave, pe care le -au
furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare și care au un rol determinant
în descoperirea infractorilor și în soluționar ea unor cauze.
,,Martor” înseamnă orice persoană ce posedă informații relevante pentru proceduri de
ordin penal în legătură cu care poate depune depoziție (indiferent de statut, fie că este vorba
despre forma scrisă/orală a depoziției, conform legislației naționale) care nu se include în
definiția ,,colaboratori ai justiției”. ,,Colaboratorii justiției” înseamnă orice persoană care se
confruntă cu o acuzație penală sau care a fost convins să participe la o asociere cu caracter
infracțional sau în orice fel de asociere de tip ,,organizație criminală” dar care este de acord să
colaboreze cu autoritățile din domeniul justiției, în special prin depunerea de depoziții în
legătură cu asocierea sau organizarea de acte criminale sau în legătură cu orice încălcare a
legii privind crima organizată sau oricare alte acte criminale grave.58
În România, persoanele care pot dobândi calitatea de martor protejat sunt prevăzute de
Legea nr. 682/2002 și trebuie să întrunească mai multe elemente care se referă la:
 prin declaraț iile lor să furnizeze informații și date cu caracter determinant în aflarea
adevărului, caracter apreciat de organele judiciare în faza de urmărire penală sau de
judecător în faza de judecată;
 informațiile și datele furnizate sau pe care urmează să le furn izeze să privească
infracțiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor
prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni.

57 Legea nr. 682/2002 republicată în M. Of. nr. 288/18 aprilie 2014 conform
https://www.unodc.org/res/cld/document/rou/legea -nr–682-2002 -privind -protectia –
martorilor_html/Romania_Legea_nr._6822002_privind_protecia_m artorilor.pdf accesat la data de 17.05.2019.
58 Consiliul Europei – Recomandarea Rec (2005)9 a Comitetului de Miniștri din Statele Membre privind
protecția martorilor și a colaboratorilor justiției, adoptată de Comitetul de Miniștri, aprilie 2005, cu prile jul celei
de a 924 -a întruniri a reprezentanților miniștrilor conform Dan Botez, op. cit., p. 221.

41
Infracțiunea gravă este cea care face parte din una din urmă toarele categorii:
infracțiunii contra păcii și omeniri, infracțiunile contra siguranței statului sau contra siguranței
naționale, terorismul, omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, infracțiunile privind
traficul de droguri și traficul de perso ane, spălarea banilor, falsificarea de monede sau de alte
valoti, infracțiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor și munițiilor, infracțiunile
radioactive, infracțiunile de corupție, infracțiunile contra patrimoniului care au produs
consecințe deosebit de grave, precum și orice altă infracțiune pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puțin 10 ani sau mai mare. Prin
prejudiciu deosebit se înțelege orice prejudiciu cauzat de infracțiune care depășește
echiv alentul în lei a 50000 euro.59
În cazul în care există probe sau indicii temeinice că prin declararea identității reale a
martorului sau a localității acestuia de domiciliu ori de reședință ar fi periclitată viața,
integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviința să
nu declare aceste date, atribuindu -i-se o altă identitate sub care urmează să apară în fața
organului judiciar.
La baza evaluării stării de pericol trebuie să se țină cont de:
 infracțiunea față de care se depune depoziție;
 antecedentele penale ale persoanei împotriva căreia se depune depoziție;
 grupul de participanți vizați de declarațiile martorului;
 pierderile matrimoniale pe care persoana sau grupul interesat le înregistrează ca
urmare a declara ției martorului;
 date privind amenințarea martorului sau cunoașterea anumitor intenții ale persoanelor
implicate în proces;
 orice alte surse care pot conduce la concluzia că martorul sau altă persoană are viața,
integritatea corporală sau libertatea amenin țată.60
În vederea dispunerii acestei măsuri de protecție pot dispune organele judiciare:
 în cursul urmăririi penale: procurorul, prin ordonanță;
 în cursul judecății: președintele completului prin încheiere.
L. 682/2002 a prevăzut condiția de a avea acord ul scris al persoanei pentru care se cere
includerea în program și o evaluare a ONPM cu privire la posibilitatea includerii în program a
persoanei. În funcție de faza în care se află cauza, la urmărire penală procurorul iar la faza de

59 Dan Botez, op. cit., p. 221.
60 Dan Botez, op. cit., p. 222 apud. G.M.Țical, A.Bărăscu, Managementul protecției martorilor, Ed. Etna,
București, 2007, pp. 1 10-111.

42
judecată instanța, tr ebuie să se pronunțe în termen de cel mult cinci zile de la primirea
propunerii, prin ordonanță, respectiv încheiere, asupra includerii în program.
Încetarea programului se dispune de asemenea fie de către procuror prin ordonanță fie
de către instnță prin încheiere.
Pe plan internațional, măsuri de protecție a martorilor s -au luat în Statele Unite ale
Americii, extinzându -se în Anglia, Canada dar și în alte state europene ca urmare a succesului
înregistrat în lupta împotriva crimei organizate, în special a mafiei. În prezent peste 30 de
state europene și noneuropene au înființate structuri specializate în vederea protejării
martorilor.61
Pe plan european, la nivelul Uniunii Europene, problema necesității unui instrument
legislativ în domeniul protecției ma rtorilor a fost luat în considerare încă din 1997 când în
cadrul celei de -a 16 -a recomandări a Programului de acțiune în domeniul prevenirii și
combaterii crimei organizate, s -a propus examinarea necesității din sfera protecției martorilor
și a persoanelor care colaborează în cadrul acțiunii judiciare.62

III.2 TACTICA AUDIERII MARTORILOR AMENINȚAȚI

Probă relativ simplu și ușor de administrat dar deseori anevoios a fi apreciată,
modalitatea firească de informare a organelor judiciare a cărei valoare a fo st discutată,
mărturia își păstrează și astăzi nealterată, utilitatea.
Caracterul complex al probei testimoniale, importanța sa în stabilirea adevărului în
procesul judiciar, impun o pregătire serioasă, minuțioasă, a acestei activități procedurale,
precum și o desfășurare a sa pe baza normelor procesual penale și regulilor tactice
criminalistice, cu scopul obținerii unor declarații sincere, complete, care să servească
realmente aflării adevărului.
Prgătirea ascultării martorilor este o activitate imperios necesară, ce necesită efectuare
în toate împrejurările indiferent de gradul de dificultate al cauzei dar în special când se are a
face cu martori amenințați. Concis, pregătirea audierii presupune studierea datelor existente la
dosare, stabilirea persoanel or care trebuie ascultate, cunoașterea personalității acestora, a
naturii relațiilor pe care le pot avea cu subiecții infracțiunii, stabilirea locului a momentului și

61 Dan Botez, op. cit., p. 237.
62 Idem.

43
a modului de chemare, precum și pregătirea acelor materiale ce pot fi folosite de organul
judiciar cu acest prilej.
Regula generală a audierii martorilor indiferent de categoria din care fac parte este că
procedeele tactice de ascultare nu pot și nu trebuie desprinse de psihologia martorului, nu
trebuie tratate separat ci printr -o anumită leg itate sau particularitate psihică a acestuia trebuie
desprins și procedeul tactic a cărui eficiență a fost verificată de practica audierilor.63
După îndeplinirea activităților premergătoare audierii – studierea dosarului, stabilirea
dacă martorul ce urmeaz ă a fi audiat poate avea această calitate sau cade sub incidența
expecțiilor de la obligația de a fi citat ca martor, după stabilirea profilului psihologic al
martorului se vor stabili eventualele relații pe care le are martorul cu infractorul. Acestea pot
fi de prietenie, de dușmănie sau în cazul martorilor amenințați de frică.
Locul audierii se stabilește de regulă la sediul organului judiciar însă martorii în
special cei amenințați pot fi audiați și la domiciliu sau reședința asigurată de ONPM dacă este
cazul, la locul de muncă, la spital, la locul săvârșirii faptei, etc.
În cadrul celei de a doua etape a audierii, mai exact în cea a relatării libere, martorului
i se vor aduce la cunoștință obiectul cauzei, faptele sau împrejurările pentru dovedirea căr ora
a fost propus ca martor, drepturile și obligațiile sale și i sa va cere să declare tot ce știe cu
privire la aceasta.
Înainte de ascultare, martorul depunde un jurământ constând în rostirea sa într -un
cadru cât mai sobru și solemn, cu deplină seriozit ate. Acesta poate fi sub forma ,,Jur că voi
spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa sa -mi ajute Dumnezeu!” sau
,,Jur pe onoare și conștiință că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu.”
Martorii care din motiv e de confesiune sau conștiință nu depun jurământ, vor rosti formula
,,Ma oblig”.64
După acest jurământ martorul va fi lăsat să relateze liber tot ce știe, în cuvinte proprii,
fără ca anchetatorul să -l întrerupă sau să intervină prin întrebări, timp în care acesra din urmă
își va nota aspectele cele mai semnificative ori eventualele contraziceri sau neclarități în
expunere.
Desigur este de la sine înțeles ca integritatea fizică și psihică a martorului este deplin
protejată legislativ iar folosirea de violen țe, amenințări ori alte mijloace de constrângere,
precum promisiun sau îndemnuri în scopul de a obține probe nu -și au locul și rostul.

63 Nicoleta Elena Buzatu, op. cit., p. 120.
64 Ibidem, p. 121.

44
După etapa relatării libere urmează etapa formulării de întrebări. Ori de câte ori
relatarea liberă nu a clarificat în ă ntregime faptele și împrejurările cu privire la care martorul a
fost chemat să depună mărturie, ascultarea va continua cu adresarea de întrebări privitoare la
aspectele omise, uitate, ezitări sau contraziceri.
Din perspectiva tacticii criminalistice, într ebările adresate de organul judiciar se împart
în mai multe categorii:
 întrebări de completare, adresate în situația în care martorul a omis anumite aspecte;
 întrebări de precizare, adresate cu privire la aspectele care nu au fost clar relatate;
 întrebări ajutătoare, adresate în scopul înlăturării denaturărilor de genul substituirilor
sau transformărilor;
 întrebări de control care permit verificarea unor afirmații sub raportul exactității și
veridicității.65
Din punct de vedere tactic criminalistic, conform opiniilor exprimate în literatura de
specialitate, în formularea și adresarea întrebărilor este necesar să se respecte următoarele
reguli:
 întrebările să fie clare, precise și concise;
 întrebările vor viza strict faptele percepute de către martor;
 întrebă rile nu vor conține elemente de intimidare;
 prin modul de formare al întrebărilor și tonul pe care se vor adresa nu trebuie, în nici
un caz, să se sugereze răspunsul.66
Regulile tactice specifice ascultării răspunsurilor sunt, în esență:
 ascultarea martoru lui cu toată atenția și seriozitatea, evitându -se plictiseala, enervarea,
expresiile ori gesturile de aprobare sau deaprobare care pot deruta martorul;
 la sesizarea unor contradicții în răspunsurile martorului, organul judiciar nu trebuie să
reacționeze im ediat, să -și exteriorizeze surprinderea ori nemulțumirea, ci să o
înregistreze pentru clarificarea ei ulterioară;
 urmărirea cu atenție dar fără ostentație a modului în care reacționează martorul la
întrebări, sau dacă și -au făcut apariția indicii de posibi lă nesinceritate.67
Desigur declarațiile martorului se consemnează în scris, pe formular tipizat și înseriat
de către organul de urmărire penală.

65 Ibidem, p. 122.
66 Idem.
67 Ibidem, p. 123.

45
III.3 IMPLICAȚII PSIHOLOGICE ÎN PROCESUL AUDIERII
MARTORILOR AMENINȚAȚI

Desigur regulile tactie de asculta re a martorului amenințat sau protejat sunt aceleași ca
în cazul ascultării martorului în general, ceea ce face diferența este atitudinea organului de
cercetare penală în raport cu martorul și cu activitatea de audiere.
Pregătindu -se de ascultare, organul de cercetare penală trebuie să acorde importanță
deosebită studierii profilului psihologic al viitorului martor audiat.
A nu se confunda cu empatizarea la extrem a organului de cercetare penală în raport cu
martorul amenințat până acolo unde primul îi o feră celui din urmă beneficii, îi face promisiuni
și se oferă să -i asigure o protecție extra în schimbul unor informații mincinoase dare care ar
ajuta la finalizarea anchetei penale cu succes pentru acuzare.
Ca bun psiholog, organul de cercetare penală tr ebuie să respecte pe lângă regulile
tactice generale de audiere, situația deosebită a martorului.
Anchetatorul trebui să -și dea tot interesul în vederea asigurării constante și permanente
a martorului amenințat de protajarea sa, trebuie să -și dezvolte aud ierea pe o relație echitabilă
și justă în vederea obținerii unei declarații veridice, prompte și în special reale.
Unii martori amenințați simt un surplus emoțional pe parcursul ascultării, presiunea îi
poate defocusa iar audierea poate rezulta într -un fi asco dacă anchetatorul nu reușește să
găsească o cale de a -i câștiga încrederea nu în mod eronat ci în mod obiectiv.
Încurajarea martorului amenințat de a relata date și fapte cu privire la comiterea unei
infracțiuni trebui să fie de asemenea o încurajare subtilă dar fermă prin care martorul
amenințat să aibă garanția că informațiile lui sunt corect înțelese și asimilate anchetei penale.
Anchetatorul va avea grijă pe întreaga durată a ascultării să nu creeze un stress în plus,
să nu pună martorul în situa ții incomfortabile și sub nici o formă să nu -i inducă acestuia din
nou ideea de amenințare.
Un anchetator imparțial, obiectiv dar în același timp empatic și preocupat de martor
necesită o experiență vastă în domeniu dar și mult studiu asupra psihologiei u mane la modul
general.
Prin faptul că un martor a fost amenințat ascultarea poate fi compromisă sau poate
reprezenta un real succes, totul depinzând de echilibrul ascultării redat și menținut de către
anchetator.

46
Un martor amenințat poate simți că își fa ce un deserviciu sinelui în momentul audierii
și poate deveni reticient în ceea ce privește furnizarea de date și informații cu privire la cauza
anchetei.
În principiu, orice martor amenințat poate depăși blocajul psihic și afectiv ce l -ar putea
impiedic a să furnizeze toate datele și informațiile deținute cu privire la cauza anchetei, cu
ajutorul unui anchetator dedicat și care îi va asigura mediul în care să se desfășoare și să
relateze liber de orice reținere datele și informațiile cunoscute.
Datorită existenței programului de protecție a martorilor, martorii amenințați ar trebui
să se simtă protejați legislativ și nu numai în fața oricăror amenințări și agresiuni ale
infractorului despre a cărui faptă sau fapte au cunoștințe.

III.4 IMPORTANȚA AUDIERII MARTORILOR AMENINȚAȚI

Aprecierea probelor este unul dintre cele mai importante momente ale procesului
penal, deoarece întreg volumul de muncă depus de către organele de urmărire, instanțele
judecătorești, cât și de către părțile din proces, se concreti zează în soluția ce va fi dată în urma
acestei activități.68
Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală si de instanța de
judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Potrivit principiului l iberei aprecieri a probelor – care domină întreaga probațiune în
procesul penal – declarațiile martorilor au aceeași forță probantă ca și celelalte mijloace de
probă, cu deosebirea că în timp ce declarațiile învinuitului sau inculpatului, precum și
declara țiile părților pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu
alte probe, declarațiile martorilor pot servi, la aflarea adevărului în mode necondiționat,
însemnând că în situația în care într -o cauză penală, există un singur mart or, indiferent de
natura lui, inclusiv amenințat, organele judiciare își pot întemeia soluția pe declarația acestuia
dacă produce încredere deplină că relatează adevărul.
Având în vedere că ,, mărturiile nu se numără ci se cântăresc”69, sistemul liberei
aprecieri a probelor nu impune legislativ un număr minim de martori pentru a face dovada
unui anumit fapt.

68 Ioan Dolțu, Vasile Drăghici, Marian Neghip, op. cit., p. 92.
69 Bacon și Bentham potrivit Ioan Dolțu, V asile Drăghici, Marian Neghip, op. cit., p. 94.

47
În concluzie orice ascultare a unuia sau mai muți martori poate valora și ,,cântări”
enorm în aflarea adevătului și elucidarea anchetei penal îndifer ent de categoria de martor,
ceea ce deosebește importanța audierii unui martor amenințat de audierea unui martor obișnuit
este faptul că acesta din urmă poate beneficia inclusiv în urma ascultării de protecție dacă se
dovedește necesitatea acesteia.
Marto rii amenințați și în cele din urmă protejați sunt adesea legați de infracțiuni
notorii de nivel inclusiv internațional și nu doar local, național. Desigur orice persoană care se
simte în pericol doar pentru ca deține anumite date sau informații privitoare la una sau mai
multe fapte ilicite poate apela la protecția martorilor dacă îndeplinește toate condițiile legi, dar
din practica judiciară martorul amenințat este adesea corelat cu o întreagă rețea de crimă
organizată iar astfel ascultarea lui capătă o imp ortanță deosebită datorită faptului că poate
ajuta la aflarea adevărului în urma anchetei penale într -o cauză mult mai mare și mai
deosebită decât una din plan personal, local sau național.
Din nou, însușirea și stăpânirea tacticii de ascultare, a psiholo giei persoanelor
ascultate, pregătirea temeinică a acestei activități, conducerea ei cu măiestrie duce la obținerea
unor date prețioase, atât pentru prevenirea specială în cauza în care se efectuează urmărirea
penală, cât și pentru desprinderea de concluzi i valoroase care să fundamenteze luarea de
măsuri de prevenire cu caracter general.70
Măsurile clasice de protecție a martorilor nu mai erau eficiente, fiind necesare noi
forme de protecție, adaptate la noile condiții de agresivitate ale infractorilor, car e să se
interpună între martor și infractor și care sp facă posibilă folosirea declarațiilor martorilor în
acuzarea autorilor de infracțiuni.
Astfel, au apărut noi instrumente menite să asigure o protecție sporită martorilor,
dintre care: audierea martoru lui sub o altă identitate decât cea reală, protejarea deplasărilor
martorului, schimbarea înfățișării, schimbarea domiciliului etc.
Necesitatea protecției martorilor care colaborează cu justiția, într -o societatea cu o
criminalitate din ce în ce mai diver sificată și performantă, se impune ca instrument modern de
luptă împotriva infracționalității. De cele mai multe ori, chiar și luând în considerare
principiul de liberă apreciere a probelor martorul reprezintă cheia unui întreg sistem de
probațiune, în spe cial în cauzele marii criminalități, protecția acestuia devenind obligatorie
pentru organele chemate să înfăptuiască justiția.

70 Dan Botez, op. cit., p. 12.

48
Încă de la început s -a cunoscut relativitatea depozițiilor, astfel încât au existat poziții
optimiste și pesimiste față de proba testimonială. În prezent, această probă este prevăzută de
toate Codurile și reprezintă un instrument puternic de restabilire a adevărului judiciar. Munca
anchetatorului are două etape fundamentale: stabilirea adevărului prin administrarea probelor
materia le și testimoniale și aprecierea în ansamblu a materialului strâns, ceea ce reprezintă
concluzia anchetei.
Principalul mijloc de fixare a rezultatelor ascultării martorilor este procesul verbal de
ascultare, iar ca mijloc secundar este banda casetei video . Procesele verbale de ascultare a
martorilor se întocmesc pe formulare tip, în mai multe etape. Din prima etapă a ascultării se
completează datele personale ale celor ascultați.
În etapa a doua este consemnată relatarea liberă a martorului, dar nu conco mitent cu
expunerea făcută, ci după terminarea ei, pe baza notițelor luate pe timpul declarației.
Redactarea procesului verbal se întrerupe în timpul declarației libere a martorului, pentru ca
organul judiciar să fie atent la expunere și să nu -l întrerupă.
În etapa a treia a ascultării se trec în procesul verbal atât întrebările puse martorului,
cât și răspunsurile acestuia. Întrebările se consemnează la persoana a doua, iar răspunsurile la
persoana întâi. Locul rămas liber pe formularul tip se barează, p entru a nu permite adăugiri.
Procesul verbal se semnează la sfârșit și pe fiecare pagină de către organul judiciar și de către
martorul amenințat. Dacă martorul amenințat refuză să semneze, acest lucru se va menționa în
procesul verbal. Orice adaos sau mod ificare făcute în procesul verbal trebuie să poarte
semnăturile organului judiciar și a martorului. Procesul verbal al primei ascultări nu se
deosebește de cel al audierii repetate sub aspect formal, în schimb conținuturile lor au unele
nuanțe proprii, mai ales în partea descriptivă.
Utilitatea practică a fixării declarațiilor pe această cale constă în faptul că se imprimă
toate discuțiile purtate în timpul ascultării. Consemnarea în acest mod se impune pentru a nu
da posibilitatea martorilor să invoce ult erior că nu au fost întrebați în legătură cu anumite
fapte sau împrejurări.
Declarațiile martorilor amenințați se vor aprecia în coroborare cu întregul material
probator administrat în cauză. Numai în măsura în care acestea sunt confirmate de celelalte
materiale verificate ale cauzei, se poate afirma că ele exprimă realitatea.

49
CONCLUZII

În concluzie, sub aspect psihologic, mărturia constă în observarea și memorarea
involuntară a unui act și reproducerea acestuia mai târziu, scriptic sau oral în fața unui organ
de cercetare penală, anchetator.
Trăind în societate, cursul vieții ne poate pune în situația de a lua parte la evenimente
nedorite, neprevăzute dar care din păcate au loc cu participarea noastră indirectă, prin
vizualizarea comiterii faptei i licite sau prin aflarea întâmplătoare sau nu a unor astfel de
evenimente.
Ceea ce îmi doresc să sublinez și am dorit să analizez în cadrul prezentei lucrări, este
că până și atunci când situații neprevăzute apar și ne trezim martori la ceva nedorit ba chi ar
are urmări asupra noastră prin amenințarea integrității noastre fizice sau psihice din partea
infractorului sau infractorilor, trebuie să avem încredere în sistemul de protecția a martorilor
și în special trebuie să avem încredere în faptul că atnci cân d vom fi ascultați în mod oficial în
cadrul anchetei penale următoare evenimentului ne putem prezenta datele și faptele cunoscute
cu ajutorul unui anchetator special instruit în acest sens.
Desigur nu orice anchetator va fi perfecționat în interacțiunea c u un martor amenințat
dar având în vedere că tactica ascultării nu diferă de la martorul amenințat la cel neamenințat
orice anchetator ar trebui să se descurce onorabil pe parcursul ascultării.
În momentul în care un martor amenințat devine martor proteja t, în cazul în care
îndeplinește toate condițiile acestei calități puteam discuta deja de măsuri suplimentare de
protecție, menite să ne asigure liniștea, comfortul ascultării și relaxarea în vederea dezvăluirii
faptelor așa cum ne sunt cunoscute, în calit ate de martor.
Psihologia se împletește cu tactica judiciară în vederea ascultării martorilor amenințați
cât mai profesionist posibil iar importanța declarației martorului amenințat reprezintă în ziua
de azi o deosebită ,,ocazie” a sistemului penal de ori ce natură, național, european sau
internațional de a lupta cu infracționalitatea, de a ancheta rețele extinse de crimă organizată,
de a identifica infractorii mai ușor în beneficiul tuturor, inclusiv al martorului amenințat.
Așadar, în cadrul procesului p enal trebuie să se asigure garanțiile procesual penale ca
mijloace legale de realizare a drepturilor participanților și să se efectueze acte procesuale și
procedurale pentru aflarea adevărului cu privire la săvârșirea unor fapte penale, dar cu
protejarea d repturilor și intereselor persoanelor care sunt audiate în calitate de martori.

50
NCPP conține dispoziții referitoare la protecția martorilor, distingând două categorii
de martori aflați în situații speciale și anume martorii amenințați și martorii vulnerab ili.
Prevederile NCPP privind protecția martorilor au conținut diferit față de dispozițiile
Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor, cu modificările și completările ulterioare, lege
specială ce cuprinde o arie mai largă, vizând și alte categorii d e persoane care furnizează
informații despre cauze penale.
Potrivit art. 125 NCPP, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cî viața,
integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui
membru de famili e al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le
furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale, organul judiciar competent acordă
acestuia statutul de martor amenințat și dispune una ori mai multe dintre măsurile de protec ție,
în raport de faza procesuală în care se află.
În acest sens, necesitatea acordării statutului de martor amenințat în faza urmăririi
penale se stabilește de procuror prin ordonanță motivată, din oficiu sau la cererea martorului,
a uneia dintre părți s au a unui subiect procesual principal care aplică una sau mai multe dintre
următoarele măsuri: supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe
temporare, însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai ac estuia
în cursul deplasărilor, protecția datelor de identitate prin acordarea unui pseudonim cu care
martorul va semna declarația sa și nu în ulrimul rând audierea martorului fără ca acesta să fie
prezent, prin intermediul mijloacelor audio -video de transm itere, cu vocea și imaginea
distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
Statutul de martor amenințat nu are un caracter definitv pe toată perioada procesului
penal, acesta fiind menținut atâta timp cât subzistă amenințarea care a întem eiat protecția,
oportunitatea menținerii acesteia fiind verificată de către procuror la intervale de timp
rezonabile.
În faza de judecată, statutul de martor amenințat este dispus de către instanță, din
oficiu sau la cererea procurorului, a martorului, a părților sau a părții vătămate și implică
pronunțarea unei încheieri motivate, nesupusă căilor de atac, prin care se aplică una sau mai
multe dintre măsurile: supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe
temporare, însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia
în cursul deplasărilor, nepublicitatea ședinței de judecată pe durata ascultării martorului,
ascultarea martorului fără a acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul
mijloacelor audio -video de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, aunci când

51
celelalte măsuri nu sunt suficiente și protecția datelor de identitate ale martorului și acordarea
unui pseudonim sub care acesta va depune mărturie.
În concluzie, calita tea de martor într -un proces penal o poate avea, în principiu, orice
persoană ce are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza
penală și care are capacitatea de a fi martor, în conformitate cu prevederile art. 114 alin. (1) și
art. 115 NCPP.
NCPP aduce o serie de noutăți prin care sunt reglementate diverse aspecte referitoare
la persoana martorului în procesul penal, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de
judecată a cauzei.
Se poate constatat astfel că prin art. 114 NCPP s -a extins cadrul de calități față de care
are întâietate calitatea de martor și pentru experți, mediatori, reprezentanți ai părților ori ai
unor subiecți procesuali principali, vechea reglementare mărginindu -se doar la calitatea de
apărător .
Noua reglementare prevede o excepție de la regula că orice persoană poate fi audiată
în calitate de martor, care viza astfel interdicția de a fi audiate ca martor persoanele care au
obligația legală de a păstra secretul sau confidențialitatea în legătur ă cu fapte ori împrejurări
de fapt. Noutatea constă în introducerea conceptului de confidențialitate ca interdicție la
audierea martorului și a condiției ca păstrarea secretului sau a confidențialității să fie opusă
prin lege organului judiciar.
O altă no utate adusă de NCPP am putut -o observa în faptul că acesta introduce
scutirea obligației de a depune mărturie împotriva celorlalți suspecți sau inculpați, în cazul în
care declarația lor nu poate fi limitată doar la aceștia din urmă, a martorilor cu calita tea de soț
sau fost soț, ascendent ori descendent, soră sau frate.
Notabil consider a fi și faptul că în comparație cu vechea reglementare, NCPP
introduce un nou drept al martorului izvorât din jurisprudența europeană și anume dreptul
martorului de a nu s e acuza prin propria declarație, în cazul în care calitatea acestuia în cadrul
procesului penal se schimbă în suspect sau inculpat
NCPP impune și interdicția organului judiciar de a formula întrebări referitoare la
persoana martorului, dacă față de acesta s-a dispus o măsură de protecție a datelor de
identitate.
Nu în ultimul rând, noua reglementare procesuală conține dispoziții cu titlu de noutate
referitoare la protecția martorilor și a familiilor acestora, ale căror drepturi, libertăți și interese
trebuie protejate, astfel că se disting două categorii de martori aflați în situații speciale și față
de care se dispun măsuri specifice de protecție: martorii amenințați și martorii vulnerabili.

52
Consider tema aleasă în cadrul prezentei lucrări o temă de act ualitate din prisma
tuturor acestor noi reglementări juridice dispuse în cadrul noilor Coduri și în principal în
cadrul NCPP.
Analizând tactica martorilor amenințați consider că mi -am atins scopul de a reliefa
evidentele acțiuni specifice ale anchetatorul ui în relația cu martorul amenințat și mai ales
importanța și necesitatea declarațiilor martorilor indiferent de statutul lor dar în special al
celor amenințați datorită faptului că un martor amenințat este asociat cu unul sau mai mulți
suspecți/inculpați ce reprezintă un adevărat pericol social prin însăși amenințarea aceasta a
martorului care ar putea ajuta la aflarea adevărului și pedepsirea faptelor antisociale săvârșite.
Personal, consider că orice martor amenințat ar trebui să se adreseze organelor
competente și să investească în relații bazate pe încredere, sinceritate și susținere reciprocă
manifestate între persoana care deține calitatea de martor amenințat și anchetatorul în cauză.

53
BIBLIOGRAFIE

I. SURSE EDITATE

1. * Codul Penal și Codul de Procedură Penală, legislație consolidată și index / Ediție
îngrijită de prof. univ. dr. Dan Lupașcu, Ed. Universul Juridic, București, Mai 2019.
2. ** Constituția României: legislație consolidată: 10 octombrie 2013 ed. premium, Ed.
Universul Juridic, București, 2013.
3. Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară , Editur a Științifică, București,
1979.
4. Dan Botez, Audiere martorilor în procesul penal, Ed. Universul juridic, București,
2012.
6. Lazăr Cârjan, Mihai Chiper , Cr iminalistică, Ed. Fundației România de Mâine,
Bucuresti, 2009 .
7. Lazăr Cârjan, Tratat de criminalistică, Ed. Pinguin Book, București, 2005.
8. Ioan Dolțu, Vasile Drăghici, Mriana Negip, Martorul în procesul penal, Ed. Lumina
Lex, București, 2004.
9. Nicu Jidovu, Drept procesural penal , Ed. Fundației Romania de Mâine, București,
2007.
10. Lorincz Anca -Lelia, Drept procesual penal , Editura Universul Juridic, București,
2009.
11. Gheorghe Mateuț, Tratat de procedurǎ penalǎ . Partea generalǎ , Vol. I, Editu ra C.H.
Beck, București, 2007.
12. Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghe, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Ed. Șansa,
București, 1992.
13. Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice , Ed. Naturismul, București,
1991 .
14. Ion Neagu, Tratat de procedurǎ penalǎ , Partea specialǎ, Editura Universul Juridic,
București, 2010.
15. Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paideia, 1996.
16. Alexandru Roșca, Metodologii și tehnici experimentale în psihologie , Ed. Stiințifică,
Bucuresti, 1971 .

54
17. Daniel Titus Toma, Psihologia martorului și tactica ascultării, Ed. Focus, București,
2005.

II. SURSE ELECTRONICE:

1. https://www.echr.coe.int accesat la data de 27.04.2019.

2. https://www.unodc.org accesat la data de 17.05