Intristarea Si Depresia. Viata In Biserica

CUPRINS

ARGUMENT

În lucrarea de față, cu titlul „Deznădejdea și pastorația celor întristați și deprimați”, mi-ampropus să abordez tema întristării și a depresiei, o chestiune nevralgică atât pentru misiunea actuală a Bisericii, în special, cât și pentru societatea contemporană, în general.

Fără îndoială, omul zilelor noastre, secularizat și cu perspective de viață exclusiv telurice, conștient sau inconștient, parțial sau total ignorant în ceea ce privește dimensiunea spirituală a existenței sale, se confruntă cu serioase probleme atunci când vine vremea să-și definească sensul și țelul traiului său în această lume. Din această incapacitate de a surprinde semnificația autentică a menirii sale pe pământ, izvorăsc marile neliniști, confuzii și deziluzii ale omului postmodern, ajuns de nenumărate ori în situația de a-și dori moartea, fără să se mai simtă în stare să perceapă frumosul și bucuria neegalabilului privilegiu de a trăi. Astfel, dezamăgit pe de o parte că viața aceasta nu îi oferă decât suferință, iar pe de altă parte nesatisfăcut în setea lui pătimașă de plăceri și senzații noi, care nu poate fi hrănită pe deplin de pseudo-împlinirea prin patimi, surogată și iluzorie, omul, ieșind din comuniunea cu Dumnezeul Cel viu, izvor al iubirii, al păcii și al fericirii, cade în cea mai întunecată deznădejde, refuzând să mai trăiască.

Această tristă realitate a omului contemporan a fost principala motivație care m-a condus la întocmirea studiului de față. Statistici îngrijorătoare care ne dezvăluie că depresia este boala numărul unu a societății în care trăim astăzi, recurența cazurilor mediatizate de suicid, ai căror subiecți sunt adesea personalități marcante ale vieții publice, care ne-au lăsat falsa impresie că prin succesul efemer au ajuns să se realizeze ca oameni, mărturiile triste ale tinerilor din jurul meu, care descurajați din cauza eșecurilor în iubire, a posibilităților sumbre de realizare în carieră sau a multor altor motive, ajung să se plângă de nonsensul vieții lor, tristețea de pe chipurile semenilor mei copleșiți de boli, sărăcie sau singurătate, m-au determinat de asemenea să mă aplec cu temeinicie asupra acestui subiect.

Deși prezentul studiu aparține disciplinei Teologie Pastorală, făcând astfel parte din aria practică a Teologiei, voi insista în cuprinsul lui și asupra unor aspecte teoretice. Consider de cuviință că, pentru a avea rezultate considerabile la nivel practic, este absolut necesară, înainte de toate, și o cunoaștere teoretică aprofundată a fenomenului tristeții și aldepresiei, atât din punct de vedere teologic, dar și din punct de vedere științifico-medical,psihologic și social.

Perspectiva teologică asupra întristării, referindu-mă aici la o înțelegere mai întâi teoretică a patimilor întristării, akediei și deznădejdii, bazată pe Sfânta Scriptură și pe celelalte surse de învățătură ale Bisericii, vor constitui prima parte a Capitolului I din această lucrare, mai precis subcapitolele „Definirea termenilor”, „Tristețea și deznădejdea în Vechiul Testament”, „Întristarea și deznădejdea în Noul Testament” și „Întristarea și deznădejdea în tradiția patristică răsăriteană”.

A doua parte a Capitolului I este rezervată viziunii științifice, psihologice și sociale a depresiei, însumând subcapitolele „Definiția depresiei. Tipuri de depresie, simptome și cauze”, „Depresia la femei”, „Depresia la bărbați”, „Depresia la copii și adolescenți” și „Tratamentul depresiei”, în care vor fi amintite câteva dintre curentele psihoterapeutice profane.

În Capitolul al II-lea, voi analiza terapeutica întristării și a deznădejdii regăsită în Biserica Ortodoxă. Pornind de la „Distincția dintre boala spirituală și boala psihică”, primul subcapitol al acestei secțiuni, voi sublinia apoi, în subcapitolul următor

(„Tămăduirea prin credința în Dumnezeu. Aflarea sensului și motivației autentice a vieții”), necesitatea credinței în procesul de vindecare. Mai departe voi accentua, oarecum tangențial, în subcapitolele „Rugăciunea” și „Tămăduirea prin Sfintele Taine”, importanța rugăciunii particulare și a participării la viața Bisericii, unde, în Sfintele Taine (Sfânta Spovedanie, Sfânta Euharistie, Sfântul Maslu), se împărtășește credinciosului harul purificator, vindecător și sfințitor al Duhului Sfânt. Cu subcapitolele „Preotul ca psihoterapeut” și „Colaborarea dintre preotul duhovnic și medicul psihiatru sau psihoterapeutul profan” se încheie cel de-al doilea capitol. Ele surprind de fapt scopul practic al acestei lucrări. În aceste din urmă pagini, voi face referire la atitudinea pe care un preot (duhovnic) trebuie să o aibă față de credincioșii întristați și deznădăjduiți, la tehnicile psihoterapeutice pe care el trebuie să le utilizeze în atare cazuri, precum și la colaborarea, atunci când circumstanțele o cer, dintre preot și un psihoterapeut profan.

Ca lucrare de licență, studiul de față nu comportă, desigur, exigențele unei abordări exhaustive. La acest nivel, ca tânăr teolog, aflat în pragul absolvirii unei facultăți de

Teologie, intenția mea este aceea de a mă familiariza în linii mari cu tema tratată. Importanța actuală, profunzimea și complexitatea acesteia mi-au stimulat însă interesul de o studia cu rigurozitate și, bineînțeles, interdisciplinar, pe parcursul viitoarelor mele stadii de pregătire profesională.

Capitolul I

ÎNȚELEGEREA ÎNTRISTĂRII ȘI A DEPRESIEI

I.1. Definirea termenilor

În limbajul comun, tristețea este „o stare sufletească apăsătoare”, sinonimă cu mâhnirea și cu amărăciunea. Fiecare om este trist uneori sau se află într-o dispoziție în care bucuria de a trăi este umbrită de o suferință mai mică sau mai mare sau, pur și simplu, de un sentiment fad de uscăciune interioară în care nu se întâmplă nimic și nici nu ar vrea să se întâmple.

În general, o persoană echilibrată sufletește trece destul de repede peste astfel de dispoziții, recăpătându-și tonusul și entuziasmul de trăi. Există, din păcate, numeroase cazuri în care tristețea nu este depășită atât de repede și, de vreme ce rămâne în sufletul omului, degenerează în forme atât grave încât ajunge să îi fure persoanei care a găzduit-o până și lumina sensului de a trăi, aruncând-o în brațele deznădăjduirii.

Deznădăjduirea sau deznădejdea, înrudită cu disperarea, reprezintă „o stare sufletească extrem de apăsătoare specifică omului care nu mai are nicio nădejde (în rezolvarea sau îndreptarea unei situații)”. Tot cu același sens, se folosesc frecvent și termeni precumdescurajare, demoralizare, deprimare, depresie.

Spre deosebire de limbajul biblic și patristic în care se folosesc cu precădere termenii de întristare și deznădăjduire, psihologia modernă întrebuințează cuvântul depresie atunci când se referă la starea de tristețe a omului, mai mult sau mai puțin durabilă, care depășește limitele unei oarecare normalități, trecând în sfera patologicului.

I.2. Tristețea și deznădejdea în Vechiul Testament

Înainte de a aprofunda înțelesul acestor noțiuni și de a discuta mai amănunțit despre realitățile pe care ele le desemnează, dorim să ne oprim asupra câtorva ipostaze veterotestamentare în care acestea sunt ilustrate.

Fără ca acest lucru să fie explicit menționat în primele capitole ale Sfintei Scripturi, nu ne putem îndoi de faptul că primii oameni Adam și Eva, după ce au păcătuit înaintea lui Dumnezeu, după ce le-a fost hotărâtă pedeapsa pentru neascultare și după ce au fost alungați afară din „raiul desfătării” și din starea harică (cf. Fac 3:15-24), au căzut în deznădejde, într-o stare de tristețe apăsătoare, văzându-se acum goliți de toată slava și de toate darurile de care se împărtășeau în rai. Nădejdea că ar putea să fie egali cu Dumnezeu fără Dumnezeu, i-a aruncat pe primii oameni în abisul deznădejdii, fiindcă „așa sunt uneltirile vrăjmașului. Ne urcă prin înșelăciune la mare înălțime, ca să ne coboare de acolo în adâncul prăpastiei”.

Imediat după episodul izgonirii strămoșilor noștri din rai, ne atrage atenția o altă întâmplare ai cărei protagoniști sunt cei doi fii ai acestora, Cain și Abel. Invidia față de Abel îi produce lui Cain o stare de profundă mâhnire: „S-a întristat Cain tare și fața lui era posomorâtă” (Fac 4:5). Invidia îl va conduce chiar până la comiterea fratricidului. Pentru aceasta, el își va atrage asupra sa blestemul lui Dumnezeu, care îl va urmări toată viața, lipsindu-l de pace și bucurie: „Și a zis Cain către Domnul Dumnezeu: «Pedeapsa mea este mai mare decât aș putea-o purta. De mă izgonești acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la fața Ta și voi fi zbuciumat și fugar pe pământ, și oricine mă va întâlni, mă va ucide». Și i-a zis Domnul Dumnezeu: «Nu așa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înșeptit se va pedepsi». Și a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (Fac 4:13-15).

Înainte de legământul la care a fost chemat de către Dumnezeu, Avram, bătrân fiind, trădează și el un oarecare sentiment de deznădejde: „Iar Avram a răspuns: «Stăpâne Doamne, ce ai să-mi dai? Că iată, eu am să mor fără copii și cârmuitor în casa mea este Eliezer din Damasc». Apoi Avram a adăugat: «De vreme ce nu mi-ai dat fii, iată sluga mea va fi moștenitor după mine!» (Fac 15:2-3). Cu toate acestea, el va crede în mod neclintit toate făgăduințele Domnului astfel încât, în istoria mântuirii, el va rămâne cunoscut ca „părinte al tuturor celor ce cred” (Rom 4:11).

Marele prooroc, Ilie Tesviteanul, după evenimentul de pe Muntele Carmel, când unicul Dumnezeu al cerului și al pământului și-a descoperit existența și puterea Sa în fața mulțimii necredincioase și când el însuși a ucis cu mâna lui pe toți preoții lui Baal (III Rg

18), s-a retras deznădăjduit în pustie. Obosit și descurajat, rămas singur în mijlocul unui popor idolatru, el ajunge să își dorească moartea: „Iar el s-a dus mai departe în pustiu, calede o zi, și s-a așezat sub un ienupăr și își ruga moartea, zicând: «Îmi ajunge acum,

Doamne! Ia-mi sufletul că nu sunt eu mai bun decât părinții mei. (…) Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale și pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută să ia și sufletul meu!»” (III Rg 19:4,11). El nu a fost însă părăsit de Dumnezeu. În sânul pustietății, el a primit hrană de la înger ( III Rg 19:5-8), iar apoi Dumnezeu l-a trimis să-și continue misiunea,încredințându-l că nu era totul pierdut. Printre Israeliți, Domnul Dumnezeu și-a păstrat șapte mii de bărbați care Îi rămăseseră devotați și care nu se închinaseră lui Baal (III Rg 19:11-18).

Iov a rămas în conștiința Bisericii ca modelul uman cel mai elevat al răbdării în suferință. El a acceptat fără să cârtească toate privațiunile din viața sa cu care s-a confruntat prin îngăduința lui Dumnezeu. Fără să se lepede de dragostea și de credința în Dumnezeu, el a cunoscut totuși adâncurile deznădejdii, ajungând să-și plângă soarta bicisnică în care se afla: „Iov a deschis gura sa și a blestemat ziua în care s-a născut. Și Iov a vorbit și a zis: «Piară ziua în care m-am născut și noaptea care a zis: un prunc de parte bărbătească s-a zămislit! Ziua aceea să se facă întuneric și Domnului din cer să nu-I pese de ea și lumina să n-o mai lumineze. Bezna și umbra morții s-ocotropească, norii s-o

învăluiască și toate negurile s-o înspăimânte! (…) Să se întunece stelele revărsatului zorilor ei; să aștepte lumina și nimic să nu vină și să nu mai vadă genele aurorei, pentru că n-a închis pântecele care m-a zămislit și n-a ascuns durerea dinaintea ochilor mei. De ce n-am murit când eram în sânul mamei mele și nu mi-am dat duhul, ieșind din pântecele ei? (…) Pentru ce dă Dumnezeu lumina vieții celui nenorocit și zile celor cu sufletul amărât; celor ce așteaptă moartea, și ea nu vine, și care scormonesc după ea mai mult ca după o comoară; celor ce se bucură cu bucurie mare și sunt plini de fericire fiindcă au găsit un mormânt; celui care nu știe încotro să meargă și pe care îl îngrădește Dumnezeu de jur-

împrejur? Gemetele mele sunt pâinea mea și vaietele mele curg ca apa»” (Iov 2:1-5, 9-11, 20-24).După cum am precizat mai sus, în starea sa de deznădejde, Iov nu s-a rupt de Dumnezeu și nu a încetat să creadă în izbăvirea pe care doar El o poate oferi. Pentru aceasta, Domnul Dumnezeu nu numai că l-a restabilit în starea sa inițială, dar i-a dăruit și mai mult decât la început (Iov 42).

Un alt exemplu important îl regăsim în persoana profetului Iona. Ajuns în pântecele chitului, deoarece nu îndeplinise misiunea de propovăduire a pocăinței în cetatea Ninive, pe carei-o încredințase Domnul Dumnezeu (cf. Iona 1), el se roagă cu credință ca Dumnezeu să-lizbăvească din adâncurile mării și să-l readucă la țărm (cf. Iona 2). Dar, deși din rugăciunea lui fierbinte reiese o credință autentică și puternică, ascultată și răsplătită de Dumnezeu cu însăși ridicarea lui din nou în lumea terestră, Iona se va întrista foarte tare și va cădea în deznădejde atunci când, pentru pocăința locuitorilor ei, Dumnezeu nu va mai pedepsi cetatea Ninive, așa cum avertizase: „Și Iona a fost cuprins de mare supărare și s-a aprins de mânie. Și a rugat pe Domnul zicând: «(…) Și acum, Doamne, ia- mi sufletul meu, căci este mai bine să mor decât să fiu viu!» (Iona 4:2-3). Iar când

Dumnezeu l-a lăsat, aparent, fără nicio protecție în câmp, pe timpul unei călduri dogoritoare, el„și-a rugat moartea zicând: «Mai bine este să mor decât să trăiesc!»” (Iona 4:8). Ca răspuns la revolta sa, Dumnezeu îi va dezvălui caracterul pedagogic al acestei încercări, făcându-l să înțeleagă faptul că, înaintea unor oameni care se pocăiesc sincer pentru greșelile lor, El nu poate să reacționeze decât cu dragoste și milostivire (Iona

4:9-11).

Dacă până acum am făcut referire la personaje din Vechiul Testament care au trecut doar prin perioade de întristare și deznădejde sau, altfel spus, folosind terminologia utilizată de psihologia modernă, care au trăit doar câteva episoade depresive, amintim acum pe regele Saul, care se deosebește de toate celelalte cazuri, prin faptul că la el deprimarea nu mai este o stare pasageră, ci pare să întrunească toate caracteristicile unei depresii clinice – o depresie persistentă și chinuitoare: „Atunci s-a depărtat de la Saul Duhul Domnului și-l tulbura un duh rău, trimis de Domnul. Și au zis slugile lui Saul: «Iată, un duh rău trimis de Domnul te tulbură. Să poruncească dar domnul nostru slugilor sale care sunt înaintea ta și să caute un om iscusit la cântarea din harpă, și când va veni asupra ta duhul cel rău trimis de la Dumnezeu, atunci acela, cântând cu mâna sa, te va liniști».

(…) Și a venit David la Saul, (…) iar când duhul cel trimis de Dumnezeu era peste Saul, David, luând harpa, cânta, și lui Saul îi era mai ușor și mai bine și duhul cel rău se depărta de la el” (I Rg16:14-16, 21, 23).

La rândul său, regele David va încerca momente de tristețe sfâșietoare când se va simți părăsit de Dumnezeu și de toți semenii săi. Psalmii compuși de el descriu întunecimea unor stări de profundă deprimare, în care lumina, bucuria și sensul existenței par să fi dispărut în totalitate: „Sufletul meu s-a tulburat foarte, și Tu, Doamne, până când?

(…) Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele așternutul meu voi uda. Tulburatu-s-a de supărare ochiul meu, îmbătrânit-am între toți vrăjmașii mei” (Ps 6:3, 6-7). „Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârșit? Până când vei întoarce fața Ta de la mine? Până când voi grămădi gânduri în sufletul meu, durere în inima mea ziua și noaptea? Până când se va înălța vrăjmașul meu împotriva

mea?” (Ps 12:1-3). „Că am tăcut, îmbătrânit-au oasele mele, când strigam toată ziua. Că ziua și noaptea s-a îngreunat peste mine mâna Ta și am căzut în suferință când ghimpele Tău mă împungea” (Ps 31:3-4). „Fărădelegile mele au covârșit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-aupeste mine. Împuțitu-s-au și au putrezit rănile mele, de la fața nebuniei mele. Chinuitu-m-am șim-am gârbovit până în sfârșit, toată ziua mâhnindu-mă umblam.

(…) Necăjitu-m-am și m-am smerit foarte; răcnit-am din suspinarea inimii mele. (…)

Inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea, și lumina ochilor mei, și aceasta nu este cu mine” (Ps 37:4-5, 8, 10). „S-a umplut de rele sufletul meu și viața mea de iad s-a apropiat.

Socotit am fost cu cei ce se coboară în groapă; ajuns-am ca un om neajutorat, între cei morți slobod. (…) Pusu-m-au în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate și în umbra morții. (…) Închis am fost și n-am putut ieși. Ochii mei au slăbit de suferință. (…) Sărac sunt eu și în osteneli din tinerețile mele, înălțat am fost, dar m-am smerit și m-am mâhnit”

(Ps 87:3-4, 6, 9, 16).

Cu toate acestea, sentimentul de vinovăție, născut din conștientizarea păcatului săvârșit – adulterul comis cu Batșeba, femeia lui Urie Heteul (cf. II Rg 11:3) – nu-l conduce pe David la o deznădejde goală, fără perspective, ci se transformă într-o veritabilă pocăință și într-un plâns curățitor, plăcut lui Dumnezeu (cf. Ps 50:18).

I.3. Întristarea și deznădejdea în Noul Testament

Cazuri de tristețe/depresie majoră nu întâlnim în Noul Testament. Găsim însă persoane întristate din diferite motive. Astfel, Irod este cuprins de tristețe (ἥ λύπη) atunci când, sub puterea făgăduinței făcute, este nevoit să îl omoare pe Sfântul Ioan Botezătorul

(cf. Mt 14:9; Mc 6:26). Tânărul cel bogat s-a întristat atunci când Mântuitorul Hristos i-a sugerat să împartă toate avuțiile sale săracilor și să Îi urmeze Lui (cf. Mt 19:23; Mc 10:22; Lc 18:23). De asemenea, întâlnim pilda femeii care se întristează înainte de a naște un copil, dar care uită durerea după naștere de „bucurie că s-a născut om în lume” (cf. In 16:21).

Sfinții Apostoli s-au întristat când Învățătorul lor, Hristos, le-a vorbit despre pătimirile Sale și cu atât mai mult când L-au văzut răstignit pe cruce (cf. Mt 17:23; 26:22; Mc 14:19; Lc 22:45; In 16:6, 22). Nu doar că s-au întristat, dar vâltoarea evenimentelor i-a înspăimântat atât de tare, încât de frică s-au risipit și s-au ascuns pe unde au putut ca să nu aibă și ei parte de același supliciu de care a avut parte Stăpânul lor. Doar Sfântul ApostolIoan, fiul lui Zevedeu, a rămas alături de El, la poalele crucii, împreună cu Fecioara Maria, cu Maria lui Cleopa și cu Maria Magdalena (cf. In 19:25-27). Pentru ceilalți ucenici, se pare că orice nădejde pierise. Învățătorul, căruia, cu câteva zile înainte, toată cetatea Ierusalimului îi adusese osanale, nu mai putea oferi acum nimic.

Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, deși Fiul lui Dumnezeu, ca Om, S-a întristat și El de neînțelegerea și de potrivnicia oamenilor pe care a venit să-i mântuiască, jertfindu-Se pentru ei. De aceea, în momentul culminant al acestei întristări, în ajunul Pătimirilor Sale, exclamă plin de durere: „Întristat este sufletul Meu până la moarte” (Mt 26:38). Răstignit fiind pe cruce, în culmea agoniei, simțindu-Se ca om părăsit de Dumnezeu, strigă: „Eloi, Eloi, lama sabahtani?, care se tălmăcește: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Ps 21:1; Mc 15:34).

Dintre toți cei care au participat la marea dramă a arestării și omorârii lui Hristos, mai atrag atenția încă două personaje: Petru și Iuda, amândoi Apostoli și următori ai lui Hristos de-a lungul celor trei ani de activitate publică. Ei întruchipează două tipuri umane distincte. Amândoi s-au lepădat de Învățătorul lor, dar în feluri și în circumstanțe diferite, tot așa cum diferite au fost și reacțiile lor de după ce au comis trădarea. Petru și-a renegat statutul de ucenic al lui Hristos, dar, după ce a auzit cântarea cocoșului, nu a căzut în disperare, ci s-a pocăit sincer, plângând cu amar (cf. Mt 26:69-75). Pe de altă parte, Iuda L-a vândut pe Hristos cu treizeci de arginți căpeteniilor iudaice (cf. Mt 26:14-15). Mai târziu însă, chiar dacă i-a părut foarte rău pentru fapta săvârșită („am greșit vărsând sânge nevinovat”), el nu s-a pocăit precum Petru, ci a căzut în cea mai întunecată deznădejde care l-a condus la sinucidere (cf. Mt 27:3-5). Iuda rămâne astfel exemplul clasic de om copleșit de disperare și deznădejde, pentru care sensul vieții este pierdut cu desăvârșire și singurul lucru dorit și premeditat este moartea.

Și în epistolele neotestamentare se face referire uneori la starea de tristețe. Sfântul Apostol Pavel, scriindu-le corintenilor, le spune că sunt două feluri de tristețe, una mântuitoare, pentru Dumnezeu, și una lumească, aducătoare de moarte: „Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte. Că iată, însăși aceasta, că v-ați întristat după Dumnezeu, câtă sârguință v-a adus, ba încă și dezvinovățire și mâhnire și teamă și dorință și râvnă și ispășire! Întru totul ați dovedit că voi înșivă sunteți curați în acest lucru” (II Co 6:10-11). Tesalonicenilor, îngrijorați de soarta celor morți, Sfântul Apostol Pavel le scrie: „Fraților, despre cei ce au adormit nu voim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați ca și ceilalți care nu au nădejde” (I Tes 4:13). Tot el afirmă că tristețea este o reacție imediată a omului atunci când primește omustrare: „Orice mustrare la început nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercați cu ea roada pașnică a dreptății” (Ev 12:11).

Urmând cuvintelor Domnului Hristos din a noua Fericire (cf. Mt 5:11; Lc 6:22), Sfântul Apostol Petru spune: „Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări cu gândul la El” (I Pt 2:19). Remarcăm de aici că numai dacă li se atribuie un scop purificator și mântuitor, tristețea și suferința sunt plăcute lui Dumnezeu. Altfel, ele devin păcate și patimi care,excluzându-L pe Dumnezeu din viața omului, îl determină pe acesta să cadă în deprimare și deznădejde, transformându-i viața într-un ireversibil eșec.

I.4. Întristarea și deznădejdea în tradiție patristică răsăriteană

Aceeași stare interioară a omului, pe care limbajul comun o numește deprimare sau depresie, este înțeleasă în spiritualitatea răsăriteană ortodoxă ca o combinație dintre două patimi foarte periculoase, tristețea (ἥ λύπη) și akedia (ἥ ἀκεδία), ambele numărându-se printre cele opt patimi principale sau generice, surse ale tuturor celorlalte patimi, alături de lăcomie,desfrânare, iubire de arginți, mânie, slavă deșartă și mândrie. Tristețea și akedia au un efect comun – deznădejdea (ἥ ἀπόγνωσις) – care îi fură omului stăpânit de ea orice dorință de a trăi și în cele mai multe cazuri îl determină să își pună capăt zilelor.

I.4.1. Tristețea

Înainte de căderea în păcat omul nu cunoștea tristețea. Aceasta nu ține de natura primordială și fundamentală a omului, ci a apărut în urma păcatului adamic și este legată astfel de starea de cădere în care se află omul. Cu toate acestea, tristețea nu este ipso facto o patimă rea. Există, după Sfântul Apostol Pavel, două feluri de tristețe: una mântuitoare și una pierzătoare de suflet (cf. II Co 7:10).

Cea dintâi, care se încadrează între acele „afecte firești și neprihănite” din firea omului, este întristarea înțeleasă ca dor după Dumnezeu „care-l face pe om să se mâhnească pentru starea decăzută în care se află, să-și plângă păcatele, să se întristeze de pierderea curăției sale de la început, să sufere din pricina depărtării de Dumnezeu, și care este o stare de pocăință, de doliu duhovnicesc, de străpungere a inimii, care ajunge ladesăvârșire în darul lacrimilor. Această virtute îi este absolut necesară omului căzut pentru a regăsi calea spre Împărăție și a redobândi în Hristos starea paradisiacă.

Așadar, tristețea, ca zdrobire a inimii pentru păcatele săvârșite, este o condiție indispensabilă pentru mântuire. Această durere nu are nicio legătură cu cea pricinuită de remușcare”, stare patologică în care cel păcătos rămâne închis față în față cu păcatul său, scrutându-l cu neliniște și nefăcând nimic ca să scape de el. În starea de remușcare omul se află tot în păcat, într-un alt fel, și tot bolnav, sub o altă formă. În această stare omul rămâne țintuit de păcat și de propria sa stare sufletească, neizbutind să se desprindă de el. (A se vedea exemplul lui Iuda care, deși avea remușcări în urma gestului său, nu a chemat nicio instanță care să contribuie la întoarcerea sa). Prin pocăință, dimpotrivă, omul îl are în vedere pe Dumnezeu, spre Care își îndreaptă privirea, în Care nădăjduiește. Cel care se pocăiește nu suferă din pricina păcatului în sine și nici nu se întristează din pricina eului său rănit, ci suferă pentru că prin păcat s-a despărțit de Dumnezeu și stăruind în păcat rămâne departe de El. Iată de ce în pocăință nu e nicio urmă de sentiment bolnăvicios de vinovăție care nu face decât să tulbure sufletul și să-i slăbănogească puterile. Prin pocăință, omul își recunoaște păcatul și cere iertare lui Dumnezeu, manifestându-șivoința de a se uni din nou cu El.

Cea de-a doua formă de tristețe, care ne interesează în studiul de față, menționată deja în paragraful precedent (remușcarea bolnăvicioasă), este o patimă, o boală a sufletului, produsă prin reaua întrebuințare a tristeții pomenite mai sus. În loc să folosească putința de a se întrista oferită de Dumnezeu pentru a-și plânge condiția în care a ajuns și mulțimea de păcate pe care le săvârșește necontenit, omul se întristează fie atunci când pierde unele bunuri materiale, fie atunci când nu își poate îndeplini vreo dorință sau nu poate gusta vreo plăcere, fie când i se întâmplă ceva neplăcut sau nu primește cinstea așteptată de la semenii săi. În felul acesta, tristețea nu mai funcționează în conformitate cu rațiunea ei de a fi, ci este întrebuințată de om contra firii, devenind astfel patimă și intrând în slujba păcatului.

„Tristețea și mâhnirea – așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur – nu ne-au fost date ca să suferim când ne moare o persoană apropiată, când pierdem bani sau când suntem încercați de vreo nenorocire, ci ca să ne ajute în lupta noastră duhovnicească. Să neîntristăm nu pentru răul pe care ni-l pricinuiește aproapele, ci pentru păcatele noastre, cu care Îl întristăm pe Dumnezeu”.

Tristețea este „o stare de suflet caracterizată prin lipsă de îndrăzneală, slăbiciune, greutate și durere psihică, deznădejde, strâmtorare, apăsare a inimii, disperare dureroasă, însoțită cel mai adesea de neliniște și chiar de spaimă”. Despre întristare, Sfântul Ioan Casian spune că ea „întunecă sufletul ca să nu poată avea nicio vedere duhovnicească și-l oprește de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tabără asupra sufletului și-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-și facă rugăciunile cu osândire, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri și nu rabdă pe om să fie blând și smerit față de frați. Îi pricinuiește scârbă față de toate lucrurile și față de însăși făgăduința vieții. Scurt vorbind, întristarea turbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului și uscă toată puterea și stăruința lui, făcându-l ca pe un ieșit din minte și legându-l de gândul deznădejdii. (…) Precum molia roade haina și cariul lemnul, așa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună și nu-l lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevărați, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun și pașnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune și de nepăsare. În sfârșit, îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i-ar fi făcut pricină de turburare și nu-l lasă să-și dea seama că nu din afară vine boala, ci ea mocnește înăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală”.Și Evagrie Ponticul afirmă: „Întristarea e locuitoare a pagubei, tovarășă a eșecului, premergătoare a exilului, aducere-aminte de rude, asociată a strâmtorării, însoțitoare a akediei, acuză a iritării, amintire a insultei și întunecare a sufletului, posomorală a obiceiurilor, beție a chibzuinței, antidot al somnului, nor al chipului, vierme al trupului, întristare a gândurilor, legătură a captivității”.

În conformitate cu principiile antropologice creștin-ortodoxe, etiologia tristeții este pusă de către Părinții Bisericii într-o strânsă legătură cu două dintre facultățile sădite de Dumnezeu în om –  dorința sau puterea poftitoare (ἡ ἐπιθυμία) și mânia sau puterea irascibilă (ὁ θυμός). Prin dorință omul trebuia să Îl dorească și să Îl iubească mai presus de toate pe Creatorul Său, iar prin mânie el trebuia să se războiască cu răul, să îndepărteze ispitele și să-și cultive zelul și râvna atât de necesare vieții duhovnicești. Căderea în păcat adus însă la disfuncționalitatea acestor facultăți, obiectul lor nemaifiind Dumnezeu, ci lumea creată cu toate atracțiile ei efemere.

În starea lui actuală, dorința omului se centrează pe căutarea plăcerilor trupești (senzoriale), înțelese aici în sens larg. Goana după plăcere întrevăzută în aspirațiile intelectuale și spirituale, în necesitățile emoționale și cele fizice, toate din ce în ce mai secularizate și privite adesea separat, despărțite de Dumnezeu, în Care ele se unesc și își găsesc sensul, a devenit modul frecvent de exercitare a dorinței. Și cum dorința veșnic de nestins și indestructibilă nu poate fi hrănită îndeajuns doar cu fragmente de existență și împlinire, frustrarea ei aduce tristețe. A-țidori ceva și a nu putea avea este o mare dezamăgire și inevitabil dă naștere la tristețe.

„Plăcerea împreună cu durerea – așa cum ne învață Sfântul Nicolae Cabasila – sunt cele două culmi între care se mișcă voința omului (…). Între aceste două culmi se arată omul așa cum este el. Tot de aici se poate vedea felul de a fi al omului, precum și deosebirea dintre oamenii buni și cei răi. Așa se face că neamul omenesc e împărțit în două cete: a celor răi, cărora le place să trăiască în fărădelegi și în deșertăciuni, și care se întristează pentru lucruri ce numai la arătare sunt neplăcute, și a celor buni care se leagă cu tot sufletul de bine și care se întristează de ceea ceîntr-adevăr este rău. (…) A te întrista de ceea ce se cuvine să te întristezi înseamnă, în primul rând, a fugi de rău, iar bucuria pe care o simți atunci e însăși calea ce duce la bine (…). Durerea stă în legătură cu ura, iar ura, cu răul. Într-adevăr, ne ferim de ceea ce credem că e rău și ne lovim întruna, și în stânga și în dreapta, de ceea ce ne e vrăjmaș și de cele de la care ne vine greul. Așa că cel care trăiește cinstit și are în el înțelepciunea cea adevărată trebuie mai întâi să știe ce este rău cu adevărat, ce trebuie să urască și pe urmă de ce se cuvine să se întristeze”.

Realitatea unei vieți pătimașe este caracterizată prin alipirea exclusivă de bunurile materiale și trecătoare ale acestei lumi. Deoarece în fiecare patimă există dorință și poftă și cum orice patimă aduce omului dulceața plăcerii, se înțelege că neputința de a-ți împlini o patimă devine cauza unei tristeți. Iar, pe de altă parte, dacă prin patimă se ajunge la plăcere, atunci, din nou, plăcerea va provoca durere, iar această durere nu este neapărat una fizica, ci mai ales una spirituală și psihică, concretizată într-o acută stare de tristețe.

Posedarea obiectelor materiale și, implicit, pierderea lor vor provoca neapărat tristețe. Și atunci când omul caută cu disperare să dețină și să mențină cât mai multe bunuri materiale și cunoștințe intelectuale, și atunci când le pierde, și atunci când observă că cei din jurul lui au mai multe decât el, nutrind astfel și un sentiment de invidie chinuitoare pentru semeni, fără îndoială tristețea îl va bântui.

Frica de a nu experimenta suferința în diferite împrejurări ale vieții și frica de moarte, a cărei semnificație autentică este scăpată din vedere, sunt de asemenea două elemente care stimulează și întrețin sentimentul de tristețe. Un om fără Dumnezeu nu va reuși niciodată să înțeleagă natura și sensul bolii, al suferinței din viața sa, al morții, fiindcă pentru el toate acestea sunt doar aspecte negative ale existenței care îl privează de satisfacții, plăcere și fericire. De aceea se și întristează când ele apar și, înstrăinat de harul lui Dumnezeu și de Biserică, unde se regăsește adevărata „tâlcuire” a existenței, cu toate bucuriile și necazurile aferente ei, nu le înțelege rostul, ajungând în cel mai fericit caz la o debusolată resemnare în fața unui destin fatalist.

Dacă legăm tristețea și de mânie, atunci nu putem omite și legătura ei cu mândria sau cuslava deșartă. Cineva se mânie pe un semen al său care nu îi oferă cinstea cuvenită sau îl tratează cu impertinență sau îl jignește. Acesta din urmă îi provoacă supărare și o puternică dorință de răzbunare. Pe lângă faptul că impulsul spre răzbunare constituie el însuși o cauză serioasă de întristare, imposibilitatea împlinirii lui amplifică această stare care se transformă într-un adevărat chin. „Ținerea de minte a răului suferit, de care se leagă cel mai adesea tristețea, este de altfel un resentiment al mândriei rănite, iar mânia care naște tristețea exprimă adesea voința de reafirmare a eului, de redobândire a siguranței de sine și de înălțare în ochii proprii și în ochii celuilalt. În acest caz, tristețea este expresia sentimentului de eșec sau de neputință, care-lcuprinde pe om în încercarea nereușită de a-și recâștiga onoarea pierdută”.

Tristețea poate să survină și fără o cauză precisă. În acest caz, ea este resimțită ca o dispoziție generală de uscăciune, ca un sentiment de neîmplinire a vieții în ansamblu. Deși formal, din exterior, așa cum o văd ceilalți, viața unei persoane poate să aibă aparența împlinirii și a fericirii, totuși pentru persoana însăși ea este fadă și lipsită de culoare, de intensitate, de entuziasm. Cineva poate să fie realizat pe plan profesional, așezat și „la locul lui” în dimensiunea emoțională și cea spirituală și totuși să se simtă gol și departe de o adevărată trăire a vieții. În atare situații este clar că ceva lipsește, că una sau mai multe din nevoile fundamentale ale omului nu sunt satisfăcute, că setea și foamea de viață și de existență subzistă în adâncul acelei persoane și cer în mod inconștient un obiect care să leîmplinească, mai presus de toate cele considerate suficiente și deja găsite. Și dacă acest lucru se întâmplă la oamenii cu o oarecare experiență religioasă, cu atât mai mult la cei care trăiesc exclusiv în profan, într-o ambianță simplificată și rezumată la împliniri imediate, din care nu rămâne decât o „savoare” care se diminuează odată cu trecerea timpului, ca să dispară complet la granița morții.

În fine, nu putem scoate din rândul pricinilor tristeții influența sau ispitirea demonică. La fel cum în fiecare patimă ispita diavolului constituie impulsul care o declanșează și „încurajarea” care o menține, tot așa și în cazul tristeții diavolul joacă un rol esențial. Scopul lui este acela de a-ifura omului pacea, bucuria și limpezimea minții pentru a-l putea controla apoi mai ușor, pentru a-lconduce cu succes la propria pierzare.

Am văzut că dispozițiile pătimașe din om îl conduc la tristețe. Deci acestea ar fi responsabile pentru episoadele de deprimare pe care omul le traversează uneori. Dar când tristețea pare să nu aibă niciun motiv, atunci cu siguranță putem vorbi de lucrare diavolească. Diavolul îi induce omului o astfel de stare, care cu greu se diferențiază de akedie, și dacă omul este deja întristat din alte cauze, atunci diavolul nu ezită să speculeze momentul, să îi potențeze chinul pe de o parte, iar pe de altă parte să îl determine pe om să stăruiască și mai mult în această durere, pentru a-i slăbi puterile, voința, avântul duhovnicesc, credința și nădejdea, pentru a-l face mai ușor de influențat, mai ușor de condus spre lepădarea de Dumnezeu și distrugere.

Cu toate acestea, înțelegând mai profund adevărata condiție a omului căzut, nici cauzele exterioare, nici cele interioare, nici ispitele demonice nu pot fi învinuite pe deplin pentru apariția tristeții în sufletul omului. Cauza esențială se află în aplecarea spre păcat a omului, înțelegând prin aceasta patimile care există virtual în firea sa căzută, și în libertatea lui, prin care se lasă în mod negativ afectat de unele împrejurări ale vieții și de lucrările diavolești. „Bucuriile, ca și întristările, – ne lămurește Sfântul Ioan Gură de Aur – nu țin atât de firea lucrurilor, cât vin din propriile noastre stări sufletești. Dacă acestea sunt puse în chip înțelept în bună rânduială, inima noastră va fi întotdeauna mulțumită. Adesea, bolile trupului au drept cauză mai curând vreo tulburare lăuntrică decât starea rea a vremii sau altă înrâurire din afară. Tot astfel se întâmplă și cu bolile sufletului. Iar dacă boliletrupești țin de firea noastră, acestea din urmă nu atârnă decât de voința noastră (și ne putem feri de ele)”.

Este foarte important de reținut acest aspect al prezenței și dezvoltării patimilor, în general, și al apariției tristeții, în particular, deoarece prima reacție a omului copleșit de tristețe este aceea de a da vina pe cineva sau pe ceva din exterior, nefiind conștient că de fapt el a ales, prin neatenție, ignoranță, delăsare și lipsă a trezviei, să ajungă în acest stadiu și că tot el are în mâinile sale cheia rezolvării problemei.

Patimile nu ne vin din exterior. Ele există în noi înșine. Împrejurările exterioare și ispitele cu care demonii se obosesc să ne războiască nu fac decât să trezească patima din noi care exista deja în mod latent, dar nu a avut ocazia să fie stimulată și să se manifeste.

Pe baza acestui deziderat, în lupta cu patimile, străluciții asceți ai Ortodoxiei nu doar că și- au cultivat o vigilență (trezvie) de o finețe extraordinară, prin care s-au luptat să înlăture influențele interioare și exterioare provocatoare ale patimilor, dar s-au și rugat cu stăruință și smerenie lui Dumnezeu să Își reverse peste ei harul Său cel strălucitor și purificator care să scoată la lumină toate patimile și tendințele pătimașe din abisurile ființei lor, curățindu-le cu focul Său cel mântuitor (cf. Ps 18:13, 50:8, 11).

Omul nu este doar un pion pe o tablă de șah, mutat ici și colo, supus fără voia sa când bucuriilor, când tristeților, în contextul unui joc vanitos desfășurat între Dumnezeu și diavol. E drept că sufletul său (viața sa) e câmpul de bătălie dintre iubirea lui Dumnezeu și invidia diavolului, așa cum afirmase F. M. Dostoievski, însă omul trebuie să conștientizeze că totul se desfășoară în cadrul legii libertății sale. Fiecare luptă are propriul cod și propriile reguli cărora trebuie să se supună luptătorii. În cazul „războiului nevăzut” în care este implicat omul, legea este însăși libertatea lui, peste care nici Dumnezeu și nici diavolul nu pot să treacă. Prin voia sa liberă el decide de partea cui să lupte și pentru ce să lupte. Iar dacă rămâne ferm convins că Împărăția lui Dumnezeu este menirea pentru care a fost creat, atunci nu va întârzia să-și pună voia proprie sub călăuzirea și luminarea voii lui Dumnezeu, pentru ca libertatea lui să devină cu adevărat creatoare și mântuitoare.

Cu alte cuvinte, viața noastră, bucuriile sau tristețile, succesul sau eșecul pe care le experimentăm, mântuirea sau osânda veșnică, pornesc de la și depind înainte de toate de acel da rostit din toată ființa noastră și, totodată, de calitatea și de intensitatea cu care neangajăm pe drumul anevoios către adevărata afirmare și împlinire a noastră ca oameni în

Dumnezeu.

I.4.2. Akedia

Împreună cu tristețea și înrudită cu aceasta se manifestă și patima akediei. Akedia este legată atât de mult de patima tristeții, încât tradiția ascetică apuseană le pune chiar laolaltă,considerându-le una și aceeași patimă. După cum am precizat mai sus, tradiția răsăriteană abordează tristețea și akedia ca pe două patimi distincte.

Dacă akedia însemna înainte de creștinism a nu te îngriji de și a nu-l plânge pe cel mort, odată cu creștinismul akedia înseamnă deopotrivă a nu-L aștepta pe și a nu te bucura de Cel înviat. E greu de tradus cuvântul akedia printru-un cuvânt dintr-o limbă modernă, deoarece el nu se referă doar la un singur lucru, ci definește o combinație de sentimente, idei și dorințe survenite pe rând sau simultan. O adevărată amenințare, în special pentru omul care dorește să ducă o nevoință duhovnicească mai severă, akedia reprezintă, sintetizând definițiile patristice, o stare complexă în care plictiseala se împletește cu lenea, lehamitea, sila, urâtul, lâncezeala, moleșeala, descurajarea, toropeala, lipsa de grijă, amorțeala, anxietatea, uneori angoasa, somnolența nejustificată, îngreunarea trupului și a sufletului. Totodată, se mai regăsește în akedie un sentiment de insatisfacție generală și confuză, astfel încât pe omul stăpânit de ea nu-l mai interesează nimic. Un astfel de om găsește toate lucrurile lipsite de sens, fără rost, și nu mai așteaptă nimic de la viață. El devine nemulțumit față de propria persoană, față de semeni, de locul în care trăiește, de muncă și de orice altă activitate.

Akedia îl face pe om nestatornic cu sufletul și cu trupul. Mintea lui, incapabilă a se fixa, trece de la un lucru la altul. Îndeosebi când este singur, omul nu mai poate suferi să stea în locul în care se află, patima împingându-l să iasă și să colinde prin alte locuri. În general, ea îl împinge pe om să caute cu orice preț întâlnirea cu ceilalți. Aceste întâlniri nu îi sunt, obiectiv vorbind, cu totul necesare, dar el le resimte ca atare, căutând pretexte „bune” pentru a le îndreptăți. Relațiile sale cu oamenii sunt cel mai adesea superficiale, întreținute prin conversații lipsite de importanță, în care abundă subiecte dintre cele mai nesemnificative.

Sfântul Ioan Casian descrie foarte bine akedia, despre care spune că „e înjugată cu duhul întristării și lucrează împreună. Cumplit și apăsător e acest drac și neîncetat războiește pe monahi. El cade pe la al șaselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleșeală, întristare și scârbă chiar și față de locul unde se află, și de frații cu care petrece, ba și față de orice lucrare și de însăși citirea dumnezeieștilor Scripturi. Îi pune în minte și gânduri de mutare, șoptindu-i că de nu se va mutaîntr-alte locuri, deșartă îi va fi toată vremea și osteneala. Pe lângă acestea mai stârnește și foameîntr-însul pe la al șaselea ceas, câtă nu i s-ar fi întâmplat chiar după un post de trei zile sau după un drum foarte îndelungat, sau după o osteneală grea. Apoi îi pune în minte gândul că nu va putea scăpa de boala și greutatea aceasta în niciun chip altfel, fără numai de va ieși des și se va duce pe la frați, dându-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputincioși. Iar dacă nu-l poate înșela numai cu aceasta, îl scufundă în somn greu și se năpustește și mai furios asupra lui, neputând fi alungat într-alt fel, fără numai prin rugăciune, prin reținerea de la vorbe deșarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeiești și prin răbdarea în ispite”.

Dacă tristețea poate fi și mântuitoare, de vreme ce este o facultate sădită de Dumnezeu în firea umană, cu scopul de a fi trăită ca dor după Dumnezeu și ca părere de rău și stare de pocăință pentru înstrăinarea noastră de El, dar devenită patimă prin întrebuințarea ei nefirească, akedia nu corespunde vreunui afect firesc transformat prin pervertire în boală spirituală. Ea este doar o amorțire a puterilor sufletești și trupești, un catalizator al tuturor celorlalte patimi, capabilă să îl conducă pe om la o inertă necredință și la deznădăjduire.

Cauzele akediei nu sunt atât de evidente precum sunt cele ale tristeții. Akedia este explicată în general de Sfinții Părinți printr-o etiologie demonică, dar poate fi cauzată și de iubirea plăcerilor lumești și de neputința împlinirii lor, de necredință sau de risipirea minții în problemele cotidiene.

I.4.3. Deznădejdea

Deznădejdea este forma extremă a tristeții însoțite de akedie. Pentru că în majoritatea cazurile ele se intercondiționează și se întrepătrund, când aceste patimi conjugate ating la un nivel acut de intensitate, se ivește în mod negreșit deznădejdea, o stare care îl face pe cel cuprins de ea să nu-și mai înțeleagă rostul vieții, să nu mai găsească nicio noimă în nimeni și în nimic, să nu mai creadă în prezența și în iubirea lui Dumnezeu, să nu-și mai dorească a trăi în continuare viața. De aceea, unei atitudini depresive îi va urma, foarte probabil, recluziunea socială și, cel mai adesea, hotărârea de a comite suicid și chiar ducerea ei la îndeplinire.

„Deznădejdea este – așa cum afirmă părintele Alexander Schmemann – imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism și pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat o forță demonică în noi, pentru că fundamental Satana este un înșelător. El îl înșală pe om asupra lui Dumnezeu și a lumii; el ne umple viața cu întuneric și nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina și să o dorească”.

Vorbind despre deznădejde, Sfântul Nicolae Cabasila afirmă următoarele: „Dacă grija de lucrurile lumești este stricătoare sufletului, atunci ce să zicem de cei care plâng după ele, decât că nu numai că s-au depărtat sufletește de Dumnezeu, ci că stau orbecăind prin întuneric, orbiți la cuget și gata să se rostogolească în tot felul de păcate. Pentru că, în momentul în care deznădejdea s-a făcut stăpână pe cugetul cuiva, din acel ceas, prins de vârtejuri și de rostogoliri, omul acela riscă să o ducă tot mai rău, simte cum îi scad încet puterile, se lipsește pe rând de orice vrednicie și cinste, întocmai după cum omul prins de un somn adânc scapă din mâini tot ce avea și se lasă de bunăvoie robit de patimi, peste care, când era sănătos era el stăpân. Și atunci, după ce a primit atâtea mii de lovituri, când, pe deasupra, armate întregi de vrăjmași stau să sară asupra lui, nimic nu va putea opri sufletul de la moarte, cum zice David proorocul, fiindcă atunci nu se va mai putea apăra. Aceasta e pricina pentru care Sfântul Apostol Pavel zicea că «întristarea lumii aduce moarte» (II Co 7:10). De aceea creștinii, părtași de aceste gânduri și dornici de a izbândiasupra lor înșiși, nu numai că se feresc de întristare, dar, pentru a ocoli orice rău, nici măcar nu se lasă pradă vreunei îngrijorări” .

Deznădejdea este marea biruință a diavolului asupra omului, fiindcă deznădejdea nu este doar un păcat pasager sau doar una dintre patimi, ci ea se manifestă ca un punct culminant sau ca un punct terminus care întrunește și concluzionează toate inițiativele păcătoase ale unei persoane. Ajuns în mrejele deznădejdii, omului nu-i mai pasă deloc că păcătuiește și nu-l mai interesează prezența lui Dumnezeu. Se vede pe sine gol, lipsit de orice speranță și perspectivă, înrobit de patimi, sleit de puteri, părăsit de oameni și de Dumnezeu, dezamăgit de viață și de ceea ce se poate aștepta de la ea, ruinat și fără nicio portiță de scăpare.

Iată de ce izbânda diavolului este atât de mare. Dacă atunci când omul se consideră lipsit de toate puterile și de resurse nu găsește sprijin la semenii săi și nici la Dumnezeu, pentru că nu-Lmai ia în seamă și nu mai crede în El, cine îi mai poate oferi ajutorul de care are atâta nevoie? Nimeni. El se simte pierdut și epuizat. Nu-și mai dorește decât moartea pe care o planifică treptat, ajungând în cele din urmă să și-o cauzeze din proprie inițiativă. În felul acesta diavolul îl câștigă pentru eternitate.

I.5. Depresia din punct de vedere științific, psihologic și social

I.5.1. Definiția depresiei. Tipuri de depresii, simptome și cauze

Din punct de vedere științific, depresia este „o boală mentală caracterizată printr-omodificare profundă a stării timice, a dispoziției în sensul tristeții, a suferinței morale și a încetinirii psihomotorii. Însoțită uneori de anxietate, depresia întreține la pacient o impresie dureroasă de neputință globală, de fatalitate dezesperantă și provoacă uneori meditații subdelirante pe tema culpabilității, a lipsei de merit, a autodeprecierii, putând să-l facă să se gândească la sinucidere și uneori chiar s-o facă.

Depresia clinică, corespondentul din științele psihologice al deznădejdii, la care am făcut deja referire mai sus și care constituie obiectul lucrării de față, este întâlnită și sub numele de depresie biologică sau depresie majoră. Aceste denumiri se referă însă la același lucru: sentimentul de tristețe și deprimare care persistă de-a lungul câtorvasăptămâni sau chiar luni (nu doar o dispoziție de întristare temporară), însoțit de descurajare, de lipsă a energiei și dezinteres față de lucrurile care în mod obișnuit provoacă unei persoane plăcere sau bucurie. O persoană depresivă pur și simplu „nu se mai poate mișca” și nu reușește să găsească nicio motivație pentru a mai face ceva. Chiar și lucrurile simple – cum ar fi îmbrăcatul dimineața sau mâncatul – devin niște mari obstacole.

Există mai multe tipuri de tulburări depresive, fiecare dintre acestea prezentând o simptomatologie unică, ce trebuie tratată în mod diferit.

Depresia majoră, cel mai întâlnit tip de tulburare depresivă, se caracterizează printr-ocombinație de simptome care perturbă capacitatea și dispoziția naturală a omului de a munci, de a studia, de a dormi, de a mânca și de a se bucura de acele activități care altă dată îi trezeau interesul și entuziasmul. Un asemenea episod depresiv poate să apară o dată, dar cel mai adesea apare de mai multe ori pe întreaga perioadă a vieții. Depresia majoră poate fi detectată de către specialiștii în probleme mentale printr-o analiza atentă a pacientului cu scopul de a observa prezența unei simptomatologii specifice. Diagnosticul dat de medic sau de specialistul în domeniu va fi în funcție de severitatea tulburării cu care se confruntă pacientul: depresie ușoară, depresie moderată sau depresie severă (majoră). Se

înțelege că depresia majoră va fi diagnosticul cel mai îngrijorător și alarmant.

Când se poate spune că o persoană suferă de depresie majoră? Simptomatologia unei astfel de tulburări este destul de variată și poate cuprinde următoarele:

întristare îndelungată, anxietate sau senzația puternică de „gol” existențial;

sentimente de deznădejde, descurajare, dezolare, pesimism;

sentimente de vină nejustificată, de inutilitate, de neajutorare;

pierderea interesului sau a entuziasmului pentru acele hobby-uri sau activități altădată (foarte) agreabile, inclusiv pentru activitatea sexuală;

indiferență față de toți și de toate;

fatigabilitate persistentă, letargie, moleșeală;

dificultăți în concentrare, în amintirea unor detalii sau în luarea deciziilor;

insomnie sau nevoie crescută de somn;

pierderea apetitului sau un apetit exagerat;

gânduri la moarte, încercări de suicid;

excese inexplicabile de plâns, iritabilitate, irascibilitate;

dureri, constipație sau alte afecțiuni somatice cărora nu li se poate determina o cauză obiectivă.

O formă mai ușoară de depresie o constituie distimia. Aceasta prezintă o serie de simptome cronice și de durată care, chiar dacă nu afectează atât de grav viața celui suferind, îl împiedică să-și folosească cu lejeritate potențialul în activitățile cotidiene și îi provoacă o stare de disconfort interior. Multe dintre persoanele cu distimie ajung de asemenea să experimenteze episoade de depresie majoră la un moment dat în viețile lor.

Un alt tip de tulburare depresivă este tulburarea bipolară, numită și afecțiunemaniaco-depresivă. Nu atât de frecvent întâlnită precum celelalte forme de depresie, tulburarea bipolară se caracterizează prin schimbări ciclice de dispoziție: episoade maniace și episoade depresive, intercalate cu perioade de normalitate. Câteodată, schimbările de dispoziție sunt de-a dreptul dramatice și rapide, dar cel mai adesea ele sunt mai lente și graduale, tranzacția făcându-se printr-o stare mixtă, care amestecă elementele depresive cu elementele de excitație39.

În perioada ciclului depresiv, o persoană poate avea unele sau toate simptomele unei tulburări depresive. La polul opus, în timpul ciclului maniacal, persoana devine hiperactivă, locvace și deosebit de energică. Mania afectează deseori gândirea, puterea de judecată și comportamentul social, cauzând serioase probleme. De exemplu, persoana care se află într-o fază maniacală poate să se simtă euforică, plină de planuri mărețe care merg de la decizii necugetate în domeniul afacerilor până la obsesii amoroase. Mania lăsată netratată poate degenera în psihoză.

Iată o mărturie a unei doamne în vârstă de 44 de ani, bibliotecară, divorțată de opt ani, care a decis să vină singură la spital din cauza unei simptomatologii depresive, fiind la al patrulea episod depresiv:

„Se întâmplă brusc. Chiar dacă sunt în mijlocul unei acțiuni, de exemplu, spăl rufe, mă apucă o tristețe înfiorătoare și sentimentul că totul e inutil, că sunt o ratată și las totul baltă. De obicei sunt o femeie îngrijită și îmi place curățenia. În astfel de perioade, nu îmi vine nici să ridic o hârtie de pe jos. Stau și jac în pat dorindu-mi să mor și să se termine odată cu coșmarul acesta. Nu am nevoie nici de mâncare, de nimic! Doctorii mi-au spus că am psihoză maniaco-depresivă. Mi-aș dori să fi fost numai maniaco pentru că, deși mi s-aîntâmplat numai o dată, îmi amintesc că a fost cea mai fericită lună din viața mea. Aost o perioadă când am început să mă simt din ce în ce mai activă. Am reușit să înregistrez toate cărțile din bibliotecă; acasă mi-am zugrăvit tot apartamentul într-osăptămână. Nu aveam nevoie decât de vreo trei ore de somn! Devenisem mai optimistă și mai comunicativă. Chiar mă gândeam că aș putea să-mi refac viața și pe plan sentimental. Mă simțeam atrăgătoare și spirituală. Chiar glumeam des, eu care sunt o fire atât de retrasă! Vă închipuiți, eu să fiu vorbăreață! Dar apoi s-a terminat și nu l-a mult timp au

început episoadele depresive, iadul meu pe pământ”.

Toate aceste tipuri de depresie apar din mai multe motive, însă înțelegerea-cheie a cauzelor depresiei – și, de fapt, a cauzelor oricărei tulburări mentale – este aceea că până în momentul de față încă nu cunoaștem cauzele exacte ale acestei tulburări mentale, nu le putem delimita sau descrie în sens strict. Este unanim acceptat că tulburările psihice sunt cauzate de combinația și de interacțiunea complexă a unor factori biologici, psihologici și sociali. Această teorie se numește modelul bio-psiho-social al cauzalității și este în mod general cea mai acceptată teorie legată de cauzele depresiei, în rândul specialiștilor42.

Unele tipuri de depresie se manifestă în familii, acest lucru sugerând că o oarecare vulnerabilitate biologică poate fi moștenită. Acesta pare să fie cazul tulburării bipolare. Studiile realizate despre familiile în care membrii fiecărei generații au dezvoltat o tulburare bipolară au dezvăluit că cei cu această afecțiune au un fond genetic diferit față de cei care nu se îmbolnăvesc. Cu toate acestea, reversul nu este adevărat: nu toți dintre cei cu un fond genetic care predispune la tulburare bipolară vor suferi de această boală. Se pare că factori adiționali, probabil stresul de acasă, de la birou sau de la școală, sunt implicați în declanșarea ei.

În unele familii și depresia majoră pare să se ivească generație după generație. Cu toate acestea, ea poate să apară și la oamenii ale căror familii nu au o istorie a depresie. Fie că este transmisă sau nu, depresia majoră este asociată deseori cu schimbări în structura sau fiziologia creierului.

Persoanele care au o stimă scăzută de sine, care mereu se văd pe ele însele și lumea din jur cu pesimism sau sunt copleșite ușor de stres, sunt susceptibile de depresie. Dacă aceasta reprezintă o predispoziție psihologică sau un stadiu incipient al bolii nu este cunoscut cu precizie.

În ultimii ani, cercetătorii au arătat că schimbările fizice din corp pot fi însoțite și de schimbări la nivel psihic. 

O lovitură, un infarct, cancerul, boala Parkinson și tulburările hormonale pot cauza tulburări depresive, făcând-o pe persoana bolnavă apatică și indiferentă față de nevoile ei fizice și, astfel, prelungind perioada de recuperare. În multe situații, începutul unei tulburări depresive poate fi pus pe seama unei combinații de factori genetici, psihologici și de mediu.

Situațiile care pot constitui cauze importante ale depresiei sunt:

stresul (excesiv) de acasă, de la școală sau de la locul de muncă;

eșecul în atingerea idealurilor;

problemele financiare care apar pe neașteptate;

neîmplinirea unei iubiri – nu mai spunem ce subiect nevralgic este acesta în rândul adolescenților și tinerilor –, relațiile problematice în cuplu și în căsnicie, dificultățile survenite în contactele sociale;

înstrăinarea temporară sau permanentă de familie și de vechii prieteni;

moartea unei persoane iubite;

abuzul verbal, fizic sau sexual;

o boală incurabilă (handicapuri, paralizii etc.) sau un accident cu urmări traumatice și definitive;

(în mediul școlar și universitar) nereușita la un test, examen sau nepromovarea unui curs important;

exmatricularea dintr-o instituție de învățământ;

divorțul părinților;

consumul excesiv de droguri și de alcool, precum și dezechilibrul activității sexuale (dependența de sex, masturbare, pornografie sau alte perversiuni);

pierderea locului de muncă sau schimbarea acestuia;

începutul unei perioade stresante la un nou loc de muncă, la liceu sau la facultate, dar și înrolarea în armată;

schimbarea pentru prima dată a unui domiciliu sau despărțirea pentru întâia oară de casa părintească și de locurile natale;

întrebările și confuziile care se nasc în mintea și în sufletul unui adolescent sau tânăr în legătură cu viața și preferințele sale sexuale;

căsătoria și începutul vieții conjugale;

responsabilitățile față de familie: îngrijirea copiilor, a soției/soțului sau a părinților sau bunicilor bătrâni care necesită o atenție și o grijă specială;

momentul pensionării.

I.5.2. Depresia la femei

Recurența și intensitatea episoadelor depresive diferă la bărbați și la femei. La femei depresia este foarte des întâlnită sau, mai bine spus, este mai des raportată și supusă tratamentului. De fapt, femeile sunt de două ori mai predispuse să dezvolte o depresie clinică decât bărbații. Există posibilitatea ca până la una din patru femei să sufere un episod de depresie majoră într-o anumită perioadă din viață. Înainte de adolescență, rata depresiei este aproximativ aceeași la băieți și la fete. Mai târziu însă, de la începutul pubertății, riscul fetelor de a suferi o depresie devine dublu față de cazul băieților.

Specialiștii au ajuns la concluzia că șansele ridicate de depresie la femei stau în strânsă legătură cu schimbările care se petrec la nivel hormonal pe tot parcursul vieții.

Aceste schimbări sunt evidente în timpul pubertății, sarcinii sau menopauzei, precum și după nașterea unui copil sau după pierderea unei sarcini – determinând apariția depresiei postpartum sau postnatale. Mai mult decât atât, fluctuațiile hormonale care au loc în timpul ciclului menstrual lunar contribuie la apariția sindromului premenstrual (SPM) și a sindromului disforic premenstrual (SDPM) – un sindrom sever, marcat în special de dureri somatice, depresie, anxietate și schimbări ale stării de spirit, care își face simțită prezența cu o săptămână înainte de menstruație și afectează activitățile cotidiene ale persoanei în cauză.

Potrivit datelor furnizate de Institutul Național pentru Sănătate din SUA, factorii care potențează riscul depresiei la femei pot fi de ordin genital, genetic, biologic, interpersonal, combinați cu caracteristicile individuale și psihologice ale fiecărei persoane. De asemenea, femeile care se împart între carieră sau muncă și creșterea copiilor, precum

și femeile care își cresc copiii singure sunt supuse unui stres considerabil mai mare, care poate conduce la depresie. Acest lucru este cu atât mai posibil cu cât se exclud valorile spirituale și sensul creștin al vieții care îl fac pe om să privească cu speranță spre Părintele Luminilor, de unde vin „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit” (cf. Iacov 1:17).

Pe lângă cauzele amintite mai sus, mai pot fi amintiți o serie de factori care

înlesnesc apariția depresiei la femei:

predispoziția familială (genetică) pentru tulburări emoționale sau psihice;

antecedente psihico-maladive în primii anii de reproducere;

pierderea unui părinte înainte de vârsta de zece ani;

pierderea unui sistem social în care se poate găsi sprijinul necesar în situații de criză sau neputință sau frica de o astfel de pierdere;

stresul psihologic sau social provocat de pierderea unui serviciu, de relații deficitare, despărțire sau divorț;

abuzul fizic sau sexual în timpul copilăriei;

folosirea unor anumite medicamente.

Spre deosebire de bărbați, la femei depresia poate apărea mai devreme, poate dura mai mult și este mult mai probabil să recidiveze, fiind stimulată atât de evenimente stresante, cât și de o sensibilitate dependentă de schimbarea anotimpurilor (tulburarea afectivă de sezon). Totodată, există o posibilitate mai mare ca femeile să nutrească sentimente de vinovăție și să se gândească la suicid, deși, paradoxal, numărul de sinucideri printre bărbați este mai mare. Depresia se asociază în cazul femeilor și cu tulburări de anxietate, în special simptome de panică și fobie și dereglări ale apetitului. Dar, deși mai sensibile și mai expuse la dureri emoționale și psihice, femeile caută mai puțin refugiul în abuzul de alcool sau în droguri.

I.5.3. Depresia la bărbați

Pe de altă parte, nici bărbații nu par a fi scutiți de depresie. Din contră, felul lor adeseori orgolios de a fi și de a se vedea pe ei înșiși ne face să credem că în cazul lor depresia poate fi considerată o problemă foarte gravă. De ce? Pentru că, în principiu, bărbaților le vine foarte greu să vorbească despre problemele lor interioare și să caute ajutor în exterior. În comparație cu femeile, ei par să fie mult mai preocupați de competiție, putere și succes. Majorității bărbaților nu le place să admită că se simt fragili sau vulnerabili și de aceea nu prea vorbesc despre sentimentele lor cu prietenii, cu cei iubiți, cu vreun doctor; să nu mai spunem cât de lung este drumul de la aceștia – fără a face o generalizare exclusivă – până la preotul duhovnic, căruia să-și dezvăluie tumultul interior cu scopul de a găsi ușurare și vindecare. Acesta ar putea fi motivul pentru care ei nu cer ajutorul atunci când devin depresivi. Bărbații cred că trebuie să se bizuie doar pe ei înșiși și că este un semn de slăbiciune să ceri altcuiva ajutorul, chiar și pentru scurt timp.

Această viziune tradițională despre cum trebuie să fie bărbații, mereu puternici, siguri pe ei și independenți, deși încărcată de prejudecăți și neconformă cu un etos creștin autentic, mai este susținută și de unele femei. Drept urmare, a recunoaște că ești depresiv poate determina o reacție de repulsie și respingere din partea partenerei de viață. Chiar și unii psihoterapeuți profesioniști împărtășesc această concepție și ezită să diagnosticheze depresia la bărbați atunci când este cazul să o facă.

Problema cu adevărat îngrijorătoare în această privință este că, în loc să-și exteriorizeze prin discuții experiențele psihice și emoționale, pentru a se simți mai bine, bărbății recurg la consumul de alcool și de droguri. Însă, pe termen lung, această „consolare” poate avea consecințe dezastruoase (dependență etc.). Munca lor va avea de suferit și din cauza alcoolului, comportamentul lor va deveni iresponsabil, deranjant și periculos pentru cei din jur.

Un alt aspect specific este că, în general, bărbații acordă uneori o mult prea mare importanță muncii sau carierei în detrimentul vieții de acasă – atitudine oarecum justificată, dacă stăm să ne gândim că un bărbat responsabil trebuie să fie conștient că de el depinde în mare parte bunăstarea financiară și socială a familiei sale. Cu toate acestea, de aici se nasc numeroase conflicte între ei și soțiile lor, zdruncinându-se astfel pacea și armonia în familie. Și dacă familia, locul în care bărbatul poate prin excelență să-și revigoreze energia vitală (psihică, emoțională, fizică), și ambianța care trebuie să-i creeze și să-i hrănească sentimentul de împlinire, se prăbușește, îi va fi greu să mai găsească resurse viabile în altă parte. În atare împrejurări, o cădere depresivă îl poate paște oricând. Nu mai spunem că o astfel de persoană, dacă îi lipsește și credința în Dumnezeu, este sortită foarte probabil unui eșec existențial.

Bărbatul s-a considerat mereu capul familiei și cel care deține puterea deciziei. Însă, când vine, din nefericire, vremea unui divorț, hotărârea îi aparține cel mai adesea femeii.

Dintre bărbați, cei divorțați sunt cei mai predispuși să se sinucidă, pentru că în acest caz depresiile apar frecvent și cu o mai mare severitate. Acest lucru este de așteptat dacă ținem seama de faptul că pe lângă deziluzia ratării unei căsnicii, bărbatul se mai izbește, eventual, și de interdicția de a-și vedea copiii, iar dacă nu este supus unei interdicții îi va vedea totuși mult mai rar. Va trebui apoi să-și schimbe domiciliul și nu de puține ori intervin dificultățile financiare. Toate acestea cumulate și lipsite de lumina nădejdii celei sfinte în Dumnezeu oare nu sunt de ajuns să provoace căderi nervoase dintre cele mai grave?

Părăsirea locului de muncă pentru orice motiv poate fi un moment destul de stresant și solicitant. Recent s-a arătat că până la unul din șapte bărbați care și-au pierdut locul de muncă sunt susceptibili de afecțiuni depresive în primele șase luni după eveniment, aceasta cu atât mai mult dacă nu reușesc să-și găsească un alt serviciu. Statistic, cazurile de depresie la bărbații șomeri sunt mult mai frecvente decât la cei cu un loc de muncă. De fapt, pe lângă problemele familiale sau cele de cuplu, șomajul constituie al doilea motiv semnificativ care îi poate împinge pe bărbați într-o gravă depresie.

Nu ne surprinde deloc această constare, dacă ținem seamă că, în general, principalul lucru care îi conferă unui bărbat sensul valorii proprii rămâne munca sau cariera, pentru ca ulterior, din toate privilegiile izvorâte din aceasta, să își exprime orgoliul bărbătesc prin alte simboluri: o mașină performantă, motocicletă, tehnică de ultimă oră etc. Or, dacă veniturile nu îi permit – deoarece nu (mai) are o slujbă –, acestea din urmă fie nu vor apărea niciodată în viața lui, fie, dacă le are deja, va trebui să renunțe (temporar) la ele.

Apoi, rămas fără serviciu, bărbatul trebuie să stea acasă, să aibă grijă de copii, în timp ce singurul suport financiar îl aduce soția; bineînțeles, aceasta în cazul totuși fericit în care ea are posibilitatea să muncească. Situația economică actuală ne arată însă că există, atât în România, cât și la nivel mondial, un număr îngrijorător de mare de familii în care ambii soți sunt șomeri. În ambele cazuri, presiunea psihologică cea mai acută este retrăită de către bărbat, pentru că, teoretic, el este cel dintâi care trebuie să susțină din punct de vedere financiar și moral familia. Când se simte prea slab să facă aceasta sau când se simte întreținut el însuși și posibilitățile ca această realitate să se schimbe sunt reduse, bărbatul devine chinuit de multe complexe și de un mare sentiment de dezamăgire și neîmplinire.

Printre factorii de depresie la bărbați se mai numără și sterilitatea și impotența. Poate exista un stres psihic și emoțional de neînchipuit asupra acelui bărbat căsătorit care își dorește să aibă un copil cu soția sa și nu reușește, mai ales când ea își dorește cu tot dinadinsul aceasta. Pe de altă parte, cât de puternic poate fi sentimentul de frustrare când nu reușește să participe fiziologic la consumarea căsătoriei și să răspundă necesităților și dorințelor soției?! Oricât de sinceră ar fi înțelegerea și acceptarea situației venite din parteaei, bărbatul nu se va împăca niciodată cu el însuși, trăind un chin persistent. Dacă nici tratamentul medical nu va vindeca această disfuncție, el poate ajunge în cel mai fericit caz să se resemneze. Oricum, chiar dacă nu va cădea propriu-zis într-o depresie, un complex de inferioritate îl va roade toată viață, mai ales dacă nu înțelege adevărul fundamental că toate i se întâmplă omului cu voia lui Dumnezeu și că, în lumina acestui adevăr, toate experiențele sale pozitive și negative capătă o nouă dimensiune și un nou sens.

Un alt aspect alarmant la bărbați este rata sinuciderilor. Bărbații sunt de trei ori mai predispuși să se sinucidă decât femeile. Suicidul este mai des întâlnit printre bărbații singuri, văduvi sau divorțați, mai ales printre cei care sunt și consumatori (dependenți) de alcool sau droguri. În ultimii ani a crescut probabilitatea ca bărbații să se sinucidă, în special cei cu vârsta cuprinsă între 16 și 24 de ani și între 39 și 54 de ani. Se știe că doi din trei oameni care s-au sinucis au trecut pe la doctorul de familie în cele patru săptămâni premergătoare actului sinucigaș și aproape unul din doi și-ar fi văzut doctorul în ultima săptămână de dinaintea morții. De asemenea, doi din trei sinucigași au vorbit despre intenția lor cu rudele sau cu prietenii.

E importantă maniera în care semenii îi abordează pe cei bântuiți de gândul sinuciderii. Când întrebi pe cineva care este îndelung întristat dacă s-a gândit vreodată să se sinucidă, nu înseamnă că îi inspiri gândul sau că îl încurajezi. Așadar, chiar dacă unii bărbați sunt mai introvertiți și le este greu să vorbească despre sentimentele lor, este bine ca cei din jurul lor să îi întrebe despre eventualele intenții de suicid și să le ia gândurile în serios. Pentru un bărbat care se gândește că ar fi mai bine să moară nu este nimic mai demoralizator decât să simtă că ceilalți nu îl iau în serios. Lipsa atenției celor din jur îi poate agrava starea de spirit și îl poate convinge că intențiile sale sunt de-a dreptul justificate.

I.5.4. Depresia la copii și adolescenți

În societatea contemporană, depresia a devenit o problemă îngrijorătoare și la adolescenți și tineri. Această realitate, deși ignorată în trecut, a început să fie luată mai în serios totuși în ultimele două decenii.

Înainte de pubertate, atât băieții cât și fetele sunt în egală măsură predispuși la tulburări depresive. După vârsta de 14 ani, totuși, fetele sunt de două ori mai predispuse la depresie majoră sau distimie decât băieții. Riscul de a dezvolta o tulburare bipolară rămâne aproximativ egal și pentru băieți și pentru fete de-a lungul adolescenței, dar și mai târziu când vor deveni adulți.

Adolescența este întotdeauna o perioadă a neliniștii, caracterizată de numeroasele schimbări fizice, emoționale, psihologice și sociale care însoțesc aceste stadiu al existenței. Așteptările academice, sociale sau familiale irealiste pot crea un puternic simțământ al respingerii și pot conduce la o profundă dezamăgire. Când lucrurile merg rău acasă sau la școală, adolescenții adesea exagerează situația. Mulți tineri simt că viața e nedreaptă sau că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie; se simt stresați și confuzi. Pentru a face lucrurile și mai dificile, adolescenții sunt bombardați cu mesaje contradictorii venite din partea părinților, a prietenilor și a societății. În zilele noastre, adolescenții văd mai mult din ceea ce viața are de oferit – atât bune, cât și rele – la televizor, la școală, în reviste și ziare sau pe internet, iar acest lucru le poate știrbi inocența, îi poate descuraja și le poate provoca teamă și scepticism în privința viitorului.

Cercetările au arătat că astăzi depresia apare mai devreme în viața omului decât în deceniile trecute. Mai mult, s-a dovedit că adesea depresia care survine de timpuriu persistă în timpul adolescenței, apoi reapare și continuă pe perioada maturității. Depresia din tinerețe mai poate preconiza și apariția unei afecțiuni mai severe în viața de adult. Totodată, aceasta apare în mod frecvent însoțită de alte tulburări mentale, cel mai adesea anxietate, comportament deviant sau tulburări legate de consumul abuziv de alcool și de droguri, precum și de alte boli grave, cum ar fi diabetul. Un copil depresiv va spune că este bolnav, va refuza să meargă la școală, va căuta excesiv atenția unuia dintre părinți sau își va face griji că unul dintre părinți ar putea muri. Pe măsură ce înaintează spre vârstapubertății, un astfel de copil se va îmbufna, va avea probleme la școală, va fi negativist, irascibil și se va simți neînțeles.

Printre copii și adolescenți, tulburările depresive constituie un risc crescut pentru boli și complicații de ordin interpersonal și psiho-social, care persistă mult timp după ce episodul depresiv este depășit; la adolescenți există și riscul abuzului de alcool sau droguri și al comportamentului suicidal. Din păcate, aceste tulburări rămân neobservate și de către părinți, dar și de către doctori. Semnele tulburărilor depresive la tineri sunt adesea văzute ca schimbări firești de dispoziție, tipice unei anumite etape din procesul maturizării. Pe lângă acestea, specialiștii în domeniul sănătății pot fi reticenți în a diagnostica un tânăr cu o boală mentală. Totuși, diagnosticarea și tratarea la timp a unei tulburări depresive sunt vitale pentru o dezvoltare emoțională, socială și comportamentală sănătoasă.

În prezent, adolescenții au nevoie de îndrumările adulților mai mult ca niciodată pentru a înțelege schimbările emoționale și fizice pe care le experimentează. Când starea de spirit a adolescenților le afectează activitatea cotidiană, acest lucru poate indica prezența unei serioase tulburări emoționale sau mentale (depresia adolescentină) care necesită o abordare atentă din partea părinților, a rudelor, a profesorilor și a preoților. Uneori, însă, în ciuda celor mai grijulii eforturi de îndrumare, adolescenții devin depresivi. Această realitate se datorează mai multor factori, dintre care amintim:

abuzul verbal, fizic și/sau sexual care le poate inocula sentimente de vină și lipsă a valorii;

desconsiderarea și atitudinea ironică venită din partea colegilor de la școală care pot conduce de asemenea la negarea valorii proprii, la frică și anxietate;

conflictele de acasă, din mediul familial, pot fi o considerabilă sursă de stres și de întristare care, dacă se combină și cu problemele de la școală, îi vor face pe adolescenți să simtă că nu mai au niciun refugiu în față presiunilor vieții;

evenimente marcante, precum decesul unuia sau amândurora părinți, al unei rude apropiate, prieten, dar și privarea de prezența unui părinte (părinților) din cauza divorțului sau a distanței – marea problemă a emigrării cu scopul găsirii unui echilibru financiar, care a devenit o amenințare pentru dezvoltarea armonioasă și sănătoasă, morală și intelectuală, a atâtor copii și tineri din România, dar și din lumea întreagă;

schimbările hormonale care le afectează în special pe fete – fetele care ies din pubertate constituie grupul cu cel mai mare de risc pentru depresie la adolescenți;

o oarecare predispoziție genetică, confirmată și de prezența altor cazuri de depresie în aceeași familie;

insomnia și oboseală, deoarece un copil sau adolescent epuizat din cauza lipsei de somn va fi deprimat, apatic și mai puțin capabil să țină pieptul cu greutățile vieții;

izolarea sau însingurarea, pentru că școala poate fi pentru unii adolescenți un loc al singurătății – uneori ei au senzația că nu aparțin unor împrejurări, alteori unele persoane sau grupuri sociale îi exclud sau, pur și simplu, este posibil ca ei să resimtă lipsa unor relații afectuoase, în care ei să se simtă ocrotiți și sprijiniți;

stima scăzută de sine;

hrana nesănătoasă care nu asigură aportul necesar de nutrienți și vitamine

(excesul de fast food, chipsuri, dulciuri, cola etc.);

tulburări de anxietate, probleme comportamentale și/sau dizabilități în procesul de învățare;

consumul de alcool și de droguri.

Depresia la adolescenți poate fi diagnosticată cu dificultate pentru că, așa cum am afirmat mai sus, pentru adulți nu pare nimic ieșit din comun ca adolescenții să fie uneori iritabili, irascibili, supărați sau capricioși. În același timp, nici adolescenții înșiși nu-și înțeleg cu claritate sentimentele, pentru a le putea exprima și mărturisi. Foarte probabil este că ei nu conștientizează simptomele depresiei, drept pentru care nici nu caută ajutor pentru a-și ameliora starea64. Din acest motiv, părinții, rudele, profesorii, preoții sunt aceia care, cu precădere, trebuie să facă o analiză atentă a comportamentelor și manifestărilor copiilor și adolescenților pentru a descoperi și explica de ce natură sunt reacțiile lor. Ei trebuie să țină seama de următoarele simptome, mai ales când acestea persistă mai mult de două săptămâni:

performanțe scăzute la școală;

retragere față de prieteni și de activitățile pe care le au de obicei;

tristețe și descurajare;

lipsă a entuziasmului, a energiei sau a motivației;

mânie, furie, violență, practicare a unor sporturi riscante, „eliberatoare”;

o importanță exagerată dată opiniilor critice venite din exterior;

sentimentul de a nu fi în stare să-și atingă idealurile;

auto-blamare și vină;

indecizie, lipsă de concentrare și probleme cu memoria;

agitație, insomnie, neputința de a se odihni;

schimbări ale programului de somn și ale apetitului;

probleme cu autoritățile;

aplecarea spre consumul de alcool, droguri sau țigări;

gânduri sau acțiuni suicidale.

După cum se poate remarca, simptomele unei tulburări depresive în cazul copiilor și adolescenților nu diferă substanțial de cele pe care le-am amintit deja, atunci când am tratat tema depresiei în general. Totuși, ele prezintă o serie de particularități importante de care trebuie să se țină seama cu seriozitate. Bineînțeles, niciun adolescent nu va întruni toate simptomele enumerate mai sus, dar schimbările comportamentului, ale stării de spirit sau ale personalității care nu dispar, așa cum am menționat deja, după două săptămâni, pot fi indicatori care să ne avertizeze că ceva este în neregulă. Într-un atare caz, se impune necesitatea apelării la un ajutor profesionist, cum ar fi medicul de familie, preotul, un psiholog experimentat etc. Intervenția din timp și un tratament prompt sunt cele mai bune căi de combatere a depresiei la copii, adolescenți și tinerii adulți.

Pe lângă grupurile psihologico-sociale de care am discutat până aici, tulburările depresive mai prezintă unele individualități la oamenii în vârstă, la cei singuri , la cei care suferă de o boală cronică incurabilă, la cei împătimiți și dependenți de alcool, droguri, pornografie, activități sexuale sau perversiuni etc., asupra cărora nu vom mai insista în studiul de față deoarece, în general, se încadrează într-un cadru comun de factori declanșatori și simptome. Totodată, chiar dacă pe baza cercetărilor și experienței științifice, psihologice și sociale se pot trage concluzii fiabile cu un caracter mai mult sau mai puțin universal, fiecare caz patologic reclamă o abordare și o înțelegere particularizată și metode terapeutice conforme cu împrejurările concrete de existență și cu trăsăturile individuale ale unei persoane.

I.5.5. Tratamentul depresiei

Ajungând în acest punct, amintim pe scurt că în lumea medicală și în psihologie tratamentul depresiei se realizează în special pe două căi: prin medicație și/sau prin psihoterapie. În cazul formelor ușoare de depresie și în cazul episoadelor depresive pasagere s-a dovedit că doar psihoterapia, neînsoțită de medicație, are o reală eficiență. Cazurile mai grave de depresie însă nu pot fi rezolvate decât prin administrarea de medicamente antidepresive și prin psihoterapii adjuvante. Odinioară se folosea deseori electroșocul, dar în zilele noastre el nu mai este utilizat decât în depresiile foarte severe care rezistă la antidepresive.

Antidepresivele sunt medicamente care au capacitatea de a ameliora simptomele depresiei. Ele au început să fie folosite cu regularitate de prin anii ’50. Astăzi există aproape treizeci de tipuri de antidepresive disponibile, împărțite, după criteriul farmacoterapeutic, în două categorii principale:

timoleptice cu efect de redresare a stării timice care se clasifică în timoleptice clasice, tipice, și timoleptice noi, atipice;

timeretice cu efect psihostimulant, dezinhibitor și energizant care se clasifică în

timeretice clasice, IMAO (inhibitori ale monoaminei oxidazei) neselective și ireversibile și timeretice noi, IMAO-A selective și reversibile.

Modul de acționare al antidepresivelor nu este cunoscut cu precizie, dar se știe că ele stimulează și îmbunătățesc activitatea neurotransmițătorilor, acele substanțe chimice prin care se transmit semnalele între celulele nervoase. Antidepresivele au rolul de a echilibra nivelulserotoninei și al noradrenalinei, substanțe chimice care joacă un rol de căpătâi în tulburările depresive.

Psihoterapia este, desigur, cel mai vechi și cel mai „natural” dintre toate remediile, începând odată cu comunicarea interumană, cu posibilitatea unei ființe de a participa active la suferința alteia, de a-i alina durerile sufletești prin intermediul cuvântului rostit afectuos și sincer și al empatiei.

În practica medicală, psihoterapia, așa cum este ea adesea definită, ca ansamblul mijloacelor psihologice de acțiune prin care se intervine asupra bolii în scopul obținerii unei vindecări sau ameliorări a acesteia, este un cvasiconstruct care, singur sau împreună cu alte mijloace, realizează demersul terapeutic. Definiția anterioară și-a modificat într-o măsură gradul de generalitate, încât din funcțională a devenit istorică, cu atât mai mult cu cât deschiderea evantaiului problemelor și problematicii pe care o definiție ideală referitoare la psihoterapie ar trebui să le cuprindă va necesita permanenta lărgire a lui, pentru a putea acoperi întregul modul numit generic psihoterapie.

O definiție de lucru a psihoterapiei ar fi stabilirea unei relații de comunicare de tip special în virtutea unor teorii ale psihologiei normalității, patologicului și socialului care pot fi utilizate în influențarea sistematică a unui bolnav pentru tratarea unor tulburări sau boli în etiologia cărora pot fi presupuși sau recunoscuți factori psiho-sociali.

Medicina și psihologia uzitează de o gamă foarte variată de tehnici psihoterapeutice pe care a încerca să le prezentăm într-o clasificare precisă, bazată pe o criteriologie suficient de obiectivă, ar fi o încercare hazardată, deoarece numărul lor depășise, în urmă cu două decenii, respectabila cifră de patru sute. Noi vom aminti doar tipurile principale și consacrate de psihoterapie, fără a le descrie în detaliu doctrinele antropologice specifice fiecăreia și soluțiile fundamentate pe ele, deoarece acestea nu țin nici de domeniul, nici de obiectul studiului de față.

Dintre toate aceste psihoterapii ne atrage în mod special atenția logoterapia, bazată pe antropologia școlii de psihoterapie analitico-existențială, ale cărei principii au fost inițial formulate de către Victor Frankl (1905-1997) și aprofundate ulterior de cel mai reprezentativ discipol al său, Alfried Längle (n. 1951). Prin logoterapia lui Victor Frankl a luat naștere cea de-a treia mare școală vieneză de psihoterapie, după psihanaliza lui Sigmund Freud (1856-1939) și psihologia individuală a lui Alfred Adler (1870-1937).

Marele merit al psihologiei analitico-existențiale este acela că a pus în mod serios accentul pe sensul și pe valoarea existenței omului ca elemente definitorii pentru

împlinirea vieții omului pe pământ. Psihanaliza freudiană îl idolatrizează într-o oarecare măsură pe om și Îl exclude pe Dumnezeu din existența acestuia – pentru S. Freud religia nu este decât o nevroză colectivă, omul fiind definit doar prin libido și frica de moarte –, ajutându-l doar să-șidescopere și să-și suporte metehnele sufletești, fără a oferi soluții concrete pentru tămăduirea lor. Pe de altă parte, continuând curentul psihanalitic, psihologia individuală adleriană se fundamentează pe conceptele de putere și refulare a dorinței de superioritate și dominație, accentuând totodată necesitatea raporturilor sociale sănătoase dintre oameni, ca o condiție a împlinirii și fericirii omului. Psihologia analitico- existențială, însă, apare ca o încununare a celorlalte două prin faptul că ia în considerare latura religioasă a omului și vede în sensul și în valoarea propriei existențe coordonatele esențiale, fără de care omul, dacă nu le percepe pe deplin, pierde legătura cu viața și nu mai reușește să se realizeze ca persoană.

În acești termeni, este înțeleasă și depresia. Omul depresiv pierde contactul cu viața și simțul realității. El nu mai trăiește în prezent, ci în imaginar și în posibil, având impresia că îi este interzis accesul la fericire. Echilibrul dintre nivelul obiectiv al personalității, reprezentat de sensul și valorile existenței, și nivelul subiectiv al ei, reprezentat de spiritualitate, libertate și responsabilitate, dispare, pentru a face loc unui sentiment de neputință și de gol. De aceea, dacă forța vitală care este hrănită de conștientizarea sensului existenței și de motivația că este bine să trăiești și că ai pentru ce și de ce trăi se diminuează, se instalează în psihicul depresivilor ideea că viața nu are nimic bun de oferit, ivindu-se, cu o cât mai mare incandescență, dorința suicidului.

Logoterapia își propune să îl conducă pe pacientul care suferă de depresie spre sensul vieții și spre descoperirea valorilor fundamentale pentru care viața merită să fie trăită. Prin aceasta, chiar dacă nu este o terapie religioasă, ea se apropie de viziunea creștină despre existența și menirea omului pe pământ, bazându-se pe înțelegerea sensului existențial al omului – pe care A. Längle îl diferențiază de sensul ontologic, lăsat de către acesta în seama abordărilor teologice – și pe importanța sa centrală în descoperirea și experimentarea valorilor vieții. Desigur, acest model terapeutic, deși destul de rafinat în percepția sa despre om, nu reușește să se ridice la înălțimea perspectivei eshatologice propusă de creștinism în vederea împlinirii și desăvârșirii omului în Dumnezeu.

În sfârșitul acestui capitol, mai amintim două metode de terapie adjuvantă, și anume sportul și meloterapia. Acestea nu prezintă niciun risc și pot fi recomandate chiar și de către preoții duhovnici în pastorația credincioșilor care suferă de stări depresive.

După unele studii realizate în ultimii ani, exercițiile fizice sunt capabile să ridice nivelul de serotonină, dopamină și noradrenalină la fel de mult ca antidepresivele. Este vorba de cel mai bun antidepresiv care ajută în toate funcțiile corticale, în tot ceea ce înseamnă sănătate a omului modern. Nenumărate studii vorbesc despre beneficiile exercițiilor fizice nu doar pentru sănătatea fizică, ci și pentru sănătatea mentală. În România însă acest lucru nu prea este băgat în seamă, de aceea modul de viață al românilor este extrem de sedentary.

Meloterapia este cunoscută încă din vremea Egiptului Antic, de unde se pare că a fost preluată de civilizația elenă. O relatare inedită de utilizare a meloterapiei a fost făcută de Homer. În Iliada, Ulise rănit, beneficiază de efectul acesteia în momentul în care esteîncurajat de soldații săi, care, cântând reușesc să-i oprească hemoragia. Vechi scrieri ebraice povestesc despre modul în care David, cântând la harpă și psalmodiind, tratează depresia regelui Sion. Pindar și Galileo folosesc instrumentele muzicale și vocea în așa-numitele cantatio morborum cu efect terapeutic. Unele relatări susțin că Pitagora folosea bucăți melodice în modul dorian pentru tratarea stărilor de excitație. Muzica a fost întrebuințată în Sicilia secolului alXVII-lea în încercarea de a trata convulsiile provocate de păianjenul deosebit de veninos numit tarantula. Aceste considerații istorice sunt departe de a epuiza amplitudinea subiectului. Relațiaafectivitate-muzică a fost subliniată adesea, existența unui „cântec de dor” fiind semnificativă în majoritatea culturilor. Nimeni nu poate nega faptul că fiecare individ este beneficiarul meloterapiei din primele zile de viață, efectul sedativ al cântecelor de leagăn fiind universal recunoscu.

Efectele remarcabile ale muzicii au fost observate în boli cardiovasculare, dar și în boli digestive și endocrine. Introducerea meloterapiei într-o secție de terapie intensivă a scăzut mortalitatea cu 25%. În patologia psihiatrică, rolul benefic al muzicii se poate înregistra în psihozele autistice, în psihozele halucinatorii cronice, în psihozele afective, nevroze etc. Meloterapia nu prezintă nici un risc, prin absența practică a contracandidaților, mai ales dacă bucățile muzicale sunt corect alese.

Capitolul al II – lea

VINDECAREA ȘI ELIBERAREA.

VIAȚA ÎN BISERICĂ ȘI DRUMUL FERICIT

CĂTRE ÎMPLINIREA AUTENTICĂ A OMULUI

II.1. Distincția dintre boala spirituală și boala psihică

Am abordat în partea teoretică a studiului de față tema întristării și a depresiei din perspectiva teologică ortodoxă pe de o parte, iar pe de altă parte din perspectiva științificăpsiho-sociologică. Trebuie să precizăm însă că tristețea, akedia și deznădejdea din tradiția creștină răsăriteană nu sunt întru totul echivalente cu stările depresive așa cum le înțelege psihologia. Acest lucru se datorează distincției care trebuie operată între bolile spirituale șitulburările sau afecțiunile psihice și mentale. Tristețea, akedia și deznădejdea sunt patimi sau boli spirituale, pe când depresia, cu toate formele ei, reprezintă o disfuncție a vieții psihice a omului.

Viața spirituală a omului nu este aceeași cu viața psihică a lui, deoarece acestea două sunt de natură diferită. Spiritualitatea se referă la raportul pozitiv sau negativ pe care omul îl are cu divinitatea. Această înseamnă, spre exemplu, că tăgăduirea lui Dumnezeu sau uitarea Lui este tot o atitudine spirituală, ca și aducerea-aminte de Dumnezeu și credința în El. De aici, definirea bolii spirituale sau a patimii ca perturbare a raportului firesc al omului cu Dumnezeu, în activitatea omenească, în general, și în funcționarea facultăților omenești, în particular. Tămăduirea spirituală înseamnă, așadar, restabilirea acestui raport firesc cu Dumnezeu.

Spre deosebire de bolile spirituale, bolile psihice exprimă o disfuncție a vieții psihice a omului, care implică o perturbare – însoțită în general de suferință psihică – a raportului cu sine însuși, cu ceilalți și cu realitatea exterioară. Deși orice exercitare a unei funcții psihice are o semnificație spirituală, dată fiind relația cu Dumnezeu, pozitivă sau negativă, pe care o implică, sfera psihică are totuși o relativă autonomie față de sfera spirituală. Tot așa, sfera corporală are o anumită autonomie față de sfera spirituală și cea psihică. Însă, datorită unității dintre suflet și trup în cadrul compusului uman și faptului căființa omenească se află întotdeauna într-un raport cu Dumnezeu, fie el pozitiv sau negativ, între aceste trei sfere există o strânsă legătură.

Am observat deja că depresia poate avea cauze somatice și că mai poate fi corelată cu disfuncțiile psihice definite de pierderea echilibrului sau a dinamismului psihic. În atare cazuri, factorii spirituali nu fac parte fundamentală din etiologia ei. Deși, trebuie să recunoaștem, echilibrul psihic, ca și deplina sănătate a trupului, nu sunt întotdeauna o dovadă sigură de sănătate spirituală. Din contră, uneori un bun echilibru psihic nu înseamnă nimic altceva decât un echilibru, deloc bun, al patimilor, adică al bolilor spirituale. Viceversa, afecțiunea psihică sau maladia trupească nu este în chip necesar un semn de boală spirituală. Există totuși condiționări frecvente. Oricum, trebuie să admitem că în multe situații patimile pot cauza maladii mentale sau trupești, care, la rândul lor, pot fi teren prielnic pentru cele dintâi.

Secularizarea societății contemporane în care omul nu Îl cunoaște pe Dumnezeu și astfel rămâne la un nivel superficial al cunoașterii de sine, fără a conștientiza prezența și lucrarea subversivă a patimilor în el, ne conduce spre constatarea că motivele depresiei nu sunt doar cele observate printr-o cercetare areligioasă, ci că ele sunt profund legate de mulțimea bolilor spirituale, în special de tristețe și de akedie. La o analiză mai atentă, unele stări depresive nu sunt decât prezența însăși a patimilor. De aceea, înțelegerea și tratarea unor boli mentale precum depresiile pot fi eficient îmbogățite prin luarea în considerare a factorului spiritual, adeseori definitoriu.

Acest factor declanșator al depresiei, definit de interconexiunile care se stabilesc în dimensiunea spirituală sau religioasă a unei persoane, se manifestă pe mai multe coordonate:

descoperirea sau pierderea sensului autentic al existenței;

raportarea la valoarea proprie (înțeleasă din perspectiva personală și a celor din jur) și la valoarea faptului de „a fi” și de „a trăi”;

natura atașamentului pe care omul îl are față de el însuși, față de ceilalți și față de realitățile acestei lumi;

natura relației pe care omul o cultivă cu celălalt;

conștiința culpabilității.

Pornind în primul rând de la dimensiunea spirituală a omului, psihoterapia ortodoxă are în vedere în primul rând, firește, vindecarea patimilor. Ea nu se oprește însă la acestea, ci urmărește tămăduirea omului în integritatea sa, cu trup și suflet, pentru că în Biserica lui

Hristos se dorește sănătatea și mântuirea lui. Sănătatea omului trebuie să pornească întâi de toate de la însănătoșirea duhovnicească, deoarece fără însănătoșirea duhovnicească nu poate exista nici o sănătate autentică a psihicului și a trupului. Un om cu adevărat sănătos este acela care ajunge să ființeze în conformitate cu firea sa (κατά φύσιν), așa cum a fost creată ea de Dumnezeu. Pe fundalul unei existențe pătimașe, împotriva firii (παρά φύσιν ), nu poate exista decât opseudo-sănătate, instabilă și efemeră. Așadar, vindecarea integrală a omului – care neapărat capătă o direcție eshatologică – trebuie să pornească de la vindecarea de patimi și de la restabilirea raportului firesc cu Dumnezeu, printr-o viețuire virtuoasă în Duhul Sfânt.

Vindecarea depresiei trebuie văzută în primul rând în vindecarea patimilor care au determinat (sau au ajutat la) apariția ei, iar condițiile sine qua non ale acestei

însănătoșiri sunt:

conștientizarea suferinței proprii și a stării de păcătoșenie, pocăința, întristarea cea sfântă și lacrimile curățitoare;

voința reală, sinceră și neabătută de vindecare;

credința vie în Dumnezeu însoțită de nădejde și de iubire care oferă sens vieții și prin care înțelesul a tot ceea ce ni se întâmplă se dezvăluie în lumina adevăratei cunoașteri;

așezarea voii lui Dumnezeu mai presus de voia noastră proprie;

rugăciunea fierbinte, permanentizată prin rugăciunea inimii („Doamne, Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”);

participarea la ambianța liturgică, vindecătoare și sfințitoare, în care omul se face părtaș vieții dumnezeiești prin harul Duhului Sfânt primit în Sfintele Taine (Sf. spovedanie, Sfânta Euharistie, Sf. Maslu);

disprețuirea plăcerilor trupești păcătoase, trecătoare, a onorurilor, a laudelor, a remarcilor injurioase venite pe care ni le adresează semenii și a bunurilor materiale;

relația strânsă cu un părinte duhovnicesc care prin harul lui Dumnezeu este întărit și luminat să ne povățuiască pe calea mântuirii și să ne ofere sfatul de care avem nevoie în împrejurările dificile din viață; ascultarea și împlinirea povățuirilor date de el cu convingerea nestrămutată că acestea reprezintă voia lui Dumnezeu;

căutarea cu stăruință a înțelepciunii, a cunoașterii și a mângâierii în Sfânta Scriptură și în învățăturile ziditoare de suflet ale Sfinților Părinți;

lupta neîncetată, susținută, dârză împotriva păcatului și cultivarea virtuților, având siguranța că nu suntem singuri, ci întotdeauna suntem însoțiți de Mântuitorul Iisus Hristos, de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, de îngeri și de sfinți.

La toate aceste condiții ne vom referi mai amănunțit în cele ce urmează.

II. 2. Tămăduirea prin credința în Dumnezeu. Aflarea sensului și motivației autentice a vieții

În rândurile de mai sus, am amintit despre marea realizare a științelor medicale și psihologice de a lua în considerare dimensiunea spirituală a omului. Această dimensiune este esențială și de neînlăturat pentru că ea aparține în modul cel mai intim ființei umane, fiind sădită în aceasta de Dumnezeu Însuși prin actul creator pentru ca omul să se îndrepte înspre El printr-ochemare a unei iubiri și mișcări sfinte, permanentă și veșnică. Dorul pentru Dumnezeu pe care îl resimte fiecare om nu este doar invitația la întâlnirea cu Creatorul Său. Acest dor este și o predispoziție naturală a omului de a se îndrepta mereu spre propria sa realizare și împlinire în Dumnezeu.

A renunța să-L mai vezi pe Dumnezeu în viața ta nu înseamnă adevărata găsire a libertății și a împlinirii individuale. Nicidecum. Acest lucru ni-l confirmă și Fericitul Augustin, unul dintre cele mai cunoscute exemple de întoarcere la Dumnezeu pe care le cunoaște istoria creștinismului, când spune: „O, ce căi întortocheate! Vai de sufletul trufaș care a nădăjduit că va dobândi ceva mai bun dacă s-ar îndepărta de Tine! Oriîncotro s-ar răsuci și oricum s-ar întoarce, pe spate, pe-oparte sau pe pântece, pentru el orice pat este tare, căci doar în Tine își poate găsi sufletul odihna. Dar iată că Tu ești aici de față ca să ne mântuiești de nenorocitele noastre greșeli, să ne readuci pe calea Ta și să ne mângâi cu aceste cuvinte: Alegeți, Eu vă voi sprijini și vă voi îndruma, vă voi purta până la capătul drumului (Is 46:4)”.

Omul se realizează în mod autentic și ajunge la conformitatea cu propria fire – sau cu logosul naturii sale – doar atunci când se întâlnește și se unește tainic și veșnic cu Dumnezeu prin harul Său. Doar cu Dumnezeu și alături de Dumnezeu omul ființează cu adevărat și ajunge la adevărata menire pentru care a fost creat. Doar în comuniunea tainică și vie cu Creatorul Său, omul poate să-și activeze și să-și actualizeze toate potențialitățile chipului dumnezeiesc din El, pentru a înainta veșnic în asemănarea cu Dumnezeu care constituie sensul și scopul vieții oricărui om.

Referindu-se la împlinirea omului în Dumnezeu, ca singura modalitate de împlinire autentică, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, scrie: „Creată în vederea participării la viața divină, natura umană prin suflarea ce-i vine de la Dumnezeu, se arată a fi în mod cu totul deosebit o natură pnevmatoforă, harul fiind astfel rădăcina vieții sale și hrana împlinirii sale ca persoană în comuniune spirituală cu Dumnezeu”..

Primul pas înspre atingerea scopului vieții omului – mântuirea și îndumnezeirea – este credința în Dumnezeu prin care omul se plasează într-o nouă ontologie și se deschide spre înțelegerea eshatologică a vieții sale, a faptelor sale, a tuturor evenimentelor care au loc în fiecare zi, cu sau fără voia sa. Iubindu-L și petrecând cu Hristos și în Hristos, persoana credincioasă nu se mai vede singură pe căile sinuoase ale existenței, ci toate bucuriile și necazurile le experimentează alături de Cineva, chiar dacă nu are șansa să le împartă cu un semen al său. Prin credință, omul intră în ambianța proniei dumnezeiești unde dinamismul istoriei proprii și al întregii umanități este descoperit și înțeles în logica veșniciei și a comuniunii personale și iubitoare dintre Dumnezeu și făptura umană. Numai în lumina acestui sens eshatologic, omul poate trăi fericit și împlinit, plutind alături de Hristos și de sfinți la suprafață pe marea trăirii în această lume care „mereu se înalță de viforul ispitelor” și poate ajunge în final la limanul mântuirii, în Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu.

Credința îl scapă pe om de nebunia în care îl aruncă necunoașterea lui Dumnezeu sau cunoașterea Lui greșită. Credința are mai multe trepte; începe ca înflăcărare și avânt către Dumnezeu, apoi ca ascultare a cuvântului Său și urcă la credincioșia față de învățătura Bisericii – trupul lui Hristos, în care îl cunoaștem în chip viu pe Mântuitorul. Apoi, sporind curăția sufletului plin împlinirea poruncilor, adică fiind tot mai lipsit de patimi și bogat în virtuți, se ridică la contemplare tot mai înaltă, suind la cunoașterea lui Dumnezeu, dăruită de Hristos prin Duhul Sfânt celor ce se învrednicesc de ea. Fiecare treaptă este un pas spre însănătoșire, iar urcarea pe cea din urmă înseamnă redobândirea deplinei sănătăți, de care se bucura Adam în rai și pe care Hristos a venit să ne-o redea, pentru ca, tămăduiți și teferi, să ne putem împărtăși cu toată ființa noastră de plinătatea darurilor Sale.

Pentru cel care n-a fost botezat sau pentru cel care, după Botez, a căzut din nou în boala păcatului, credința este cea dintâi condiție a tămăduirii sale. Cel bolnav, întristat sau deznădăjduit trebuie nu numai să se întoarcă spre Hristos, ci trebuie să creadă cu toată puterea în El. Prin credință Îl recunoaștem ca fiind singurul Doctor care-l poate vindeca cu adevărat de bolile și suferințele sale; prin credință Îl cheamă în ajutor; prin credință are siguranța că va primi de la El izbăvirea de toate bolile și neputințele sufletești și trupești și, mai ales, mântuirea.

Credința sau, mai precis, credința cea dreaptă îi oferă omului adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, a întregii creații și a lui însuși. Fiind „încredințarea celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Ev 11:1), credința este pe de o parte o înainte- cunoaștere și oînainte-vedere, iar pe de altă parte o pregustare a realităților dumnezeiești și veșnice care se vor dezvălui plenar după trecerea noastră din viața aceasta. A privi „dincolo”, dar și a experia într-omică măsură acest „dincolo” încă de „aici” și de „acum”, înseamnă a dobândi în legătură cu evenimentele cotidiene fragmentare și aparent banale sau absurde, acea viziune integrală și integratoare, de „deasupra”, dătătoare de sens, prin intermediul căreia omul de pe pământ nu se consideră decât „pelerin spre Împărăție”. Deși la un alt nivel, creștinul se aseamănă drepților și profeților Vechiului Testament despre care spune Sfântul Apostol Pavel: „Toți aceștia au murit întru credință, fără să primească făgăduințele, ci văzându-lede departe și iubindu-le cu dor și mărturisind că pe pământ ei sunt străini și călători” (Evr 11:13).

După cum necunoașterea lui Dumnezeu îl împiedică pe om să se ridice din starea lui pătimașă și din boală, tot așa o cunoaștere veritabilă a Lui va însemna vindecarea de patimi, de suferință și de tristețe. „Ridicând de deasupra minții omului unul dintre vălurile care-l împiedică să vadă, credința în slobozește de neștiință și, dacă este dreaptă credință, de cunoașterea rătăcită cu privire la Dumnezeu. (…) Prin credință, puterile intelectuale ale omului sunt curățite, însănătoșite și înțelepțite, cugetarea sănătoasă probând buna lor lucrare. (…) Prin credință, omul înțelege adevăratul sens al existenței sale; scapă de amăgire și de tot felul de rătăciri iscate de necunoașterea adevăratei vieți, de absurditatea lumii fantasmagorice în care este astfel silit să trăiască, de neliniștea care îi mistuie ființa, de deznădejdea pricinuită de ele. Iese din «valurile unei existențe nestatornice și schimbătoare» și intră «într-o viață neschimbătoare», aflându-și pacea și statornicia în bine, condiții primordiale ale sănătății sale. Atâta vreme cât era supus îndoielii, șovăielnic și necredincios, omul nu putea să fie decât bolnav”.

Așadar, și pentru tămăduirea tristeții și a depresiei prima condiție fundamentală trebuie să fie credința vie în Dumnezeu. Numai luminat de credință, omul întristat și deznădăjduit poate ajunge să înțeleagă rostul tuturor suferințelor, neîmplinirilor și greutăților care îi zugrăvesc pe chip posomorârea și îi fură pacea și bucuria de a trăi.

Toate nenorocirile care vin asupra oamenilor, toate privațiunile care pentru cei pătimași și necredincioși fac viața absurdă, lipsită de fericire, culoare și plăcere, pentru omul credincios ele nu sunt decât încercări proniatoare și prilejuri prin care el să se smerească pe sine, să se curețe de patimi și să Îl simtă mai aproape pe Dumnezeu.

Viața omului pe pământ nu poate curge fără suferință deoarece ea face parte din condiția omului căzut (cf. Fac 3:16-19; Rom 5:12). Pe lângă aceasta, suferința este și pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele personale (cf. Lev 26:24,28; Ps 88:30-32; 105:43; 106:10-13; FA13:10-11), pedeapsă care este îndulcită adesea de marea Lui milostivire și iubire (cf. Ps 77:38-39;105:43-46; 117:18; II Co 4:8-9). Mulți oameni sunt neputincioși, bolnavi și mulți mor, „căci dene-am fi judecat noi înșine, nu am mai fi judecați. Dar, fiind judecați de Dumnezeu, suntem pedepsiți, ca să nu fim osândiți împreună cu lumea” (I Co 11:30-32).

De asemenea, Dumnezeu trimite suferința asupra omului pentru a-l îndepărta de la rău (cf. Iov 33:16-18; 36:8-11) și pentru a-l determina să-și conștientizeze starea păcătoasă în care petrece (cf. Iov 33:19-27; 36:8-10; Ps 31:1-6; Lc 15:16-18).

Toate suferințele și neputințele care vin peste om sunt date pentru a-l smeri, așa cum lămurește și Sfântul Apostol Pavel: „Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor,datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; și mi-a: Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales în slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare”(II Co 12:7-10).

Suferința și durerea ne aduc aminte de existența lui Dumnezeu atunci când noi uităm de El (cf. Iov 34:31-32; Iez 14:10-11) și tot prin ele ne este încercată credința (cf. Fac 22:1-2; Deut 8:2; Ier 9:7; Mc 4:17; Evr 11:17; Ap 2:10) și sinceritatea (cf. Iov 1:11-12; 2:5-6; 23:10). De altfel, și Sfântul Apostol Petru ne spune în Prima sa Epistolă Sobornicească: „Întru aceasta vă bucurați, măcar că acum ar trebui să fiți triști, încercați de multe feluri de ispite pentru puțină vreme, pentru ca credința voastră încercată, mult mai de preț decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă și spre slavă și spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos” (I Pt 1:6-7). Suferința curăță inima și duce la fapte bune: „Părinții noștri, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru puține zile, iar Acesta spre folosul nostru, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui. Orice mustrare, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercați cu ea roada pașnică a dreptății” (Evr12:10-11).

Prin suferință cultivăm virtutea mântuitoare a răbdării: „Ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare și încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin

Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rm 5:3-5). „Mare bucurie să socotiți, frații mei, când cădeți în felurite ispite, știind că încercarea credinței voastre lucrează răbdarea” (Iac 1:2- 3). „Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: ați auzit de răbdarea lui Iov și ați văzut sfârșitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul și îndurător” (Iac 5:11). „Căci, ce laudă este dacă, pentru greșeală, primiți bătaie întru răbdare? Iar dacă, pentru binele făcut, veți pătimi și veți răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu” (I Pt 2:20).

Credincioșii au fost și vor fi întotdeauna încercați cu multe suferințe (cf. Ps 33:18; Eccl 9:2; In 16:33; FA 14:22; II Co 7:5; I Tes 3:3-4; II Tim 3:12; I Pt 5:9), dar pentru ei toate acestea trebuie să fie o bucurie: „Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustră! Și să nu disprețuiești certarea Celui Atotputernic. Căci El rănește și El leagă rana, El lovește și mâinile Lui tămăduiesc. De șase ori din nevoi te va scoate, iar a șaptea oară, răul te va ocoli” (Iov 5:17-19). Mântuitorul Iisus Hristos îi îndeamnă pe cei care vor să fie ucenicii Lui: „Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Mt 5:12; Lc 6:23). Apostolii se bucurau când îi învrednicea

Dumnezeu să sufere pentru numele Lui (cf. FA 5:41). Ei trăiau „ca niște întristați, dar purureabucurându-se” (cf. II Co 6:10). Cu toate necazurile lor, ei erau „covârșiți de bucurie” (cf. II Co 7:4). Sfântul Apostol Pavel îi laudă pe evrei că au primit cu bucurie răpirea averilor lor, „bine știind că voi aveți o mai bună și statornică avere” (cf. Evr 10:34).

Și Sfântul Apostol Petru îi îndeamnă pe creștini: „Întrucât sunteți părtași la suferințele lui Hristos,bucurați-vă, pentru ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare” (I Pt

4:13).

Suferințele acestea pământești sunt vremelnice (cf. Ps 30:5; 102:9; In 16:20; II Co

4:17; II Tes 1:7; I Pt 1:6; 5:10) și sunt atât de ușoare în comparație cu slava veșnică (cf. Mt 5:12; Lc 6:23; FA 20:21-24; Rm 8:18; II Co 4:17; Evr 10:34; 11:25-26) și cu fericirea care îi așteaptă pe credincioși în Împărăția lui Dumnezeu: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El” (Iac 1:12).

Sfântul Ioan Gură de Aur, explicând că în necazurile și suferințele care survin în viețile oamenilor se întrevede acțiunea iubitoare și proniatoare a lui Dumnezeu, afirmă: „Și ce-i cu asta, că a pierdut (cineva, n.n.) totul? Dacă va mulțumi lui Dumnezeu pentru această pierdere, va atrage din partea lui Dumnezeu cu mult mai mare bunăvoință, va primi în viața viitoare nu îndoit ca Iov, ci însutit. Tocmai îndurarea cu curaj a pierderii acesteia îi face mai mare comoara cea de dincolo. Dumnezeu a îngăduit să ajungă sărac din bogat ce era, ca să-l cheme la mai mari întreceri, la mai mari lupte. Ți-a mistuit adeseori focul casa

și ți-ai pierdut toată averea? Adu-ți aminte de cele întâmplate lui Iov! Mulțumește Stăpânului, Care putea opri focul, și nu l-a oprit! De vei face așa, vei primi atâta răsplată câtă ai fi primit de-aifi dat săracilor toată averea pe care ți-a ars-o focul! Ești sărac, flămând și împresurat de nenumărate primejdii? Adu-ți aminte de săracul Lazăr, care se lupta cu boala, cu sărăcia, cu pustietatea din jurul lui și cu alte mii și mii de necazuri asemănătoare, și totuși era atât de virtuos!Adu-ți aminte de apostoli, care au petrecutflămânzi, însetați și goi! Adu-ți aminte de profeți, de patriarhi, de drepți! Și vei vedea că toți aceștia n-au fost printre cei bogați, printre cei ce petrec și chefuiesc, ci printre cei ce se ostenesc, printre cei necăjiți și strâmtorați”.

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur completează: „Spunându-ți acestea în sine-ți, multumește Stăpânului că ți-a făcut parte de această soartă. Aceasta nu pentru că te urăște, ci, dimpotrivă, pentru că te iubește foarte mult. Că și pe aceia, de nu i-ar fi iubit tare mult nu i-ar fi lăsat să sufere atâtea necazuri! Prin aceste necazuri i-a făcut și mai străluciți! Nu este bun mai mare ca mulțumirea, după cum nu-i rău mai mare ca hula!”.

În altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Fără probleme, fără necazuri, fără boli, fără întristări, ce-ar face omul? S-ar deda desfrâului și beției, s-ar târî prin mocirlă ca porcul, ar uita cu desăvârșire de Dumnezeu și de poruncile Lui. Așa însă, nevoințele și temerile, necazurile și încercările îl mențin într-o oarecare stare de veghe, îi devin școli de filozofie, exerciții ale sufletului. Așa cum meșterul aurar bagă aurul în cuptor și-l lasă în flăcări până ce se va curăța, la fel și Dumnezeu lasă sufletele în cuptorul suferințelor, până ce vor dobândi curăție”.

„Necazurile și încercările – ne lămurește același Sfânt Părinte – nu sunt pricini de întristare, ci de laudă și bucurie. De altfel necazurile sunt trimise de Dumnezeu cu înțelepciune. Așa cum cobzarul nu întinde prea mult corzile cobzei ca să nu se rupă, însă nici nu le lasă prea slabe, ca să nu-și piardă rezonanța lor, la fel și Dumnezeu nu ne lasă într-o stare de fericire continuă, însă nici într-o stare de suferință continuă. Ne dăruiește perioade de liniște și pace, pentru a ne mângâia și odihni, dar din când în când, uneori mai des și alteori mai rar, ne trimite și ispite și necazuri. În anumite cazuri, desigur, întârzie mult să ne scape de nenorociri. Din ce motiv? Ca să ne gândim la El și să ne apropiem de El, ca să alergăm lângă El și să-I cerem ajutor. De aceea îngăduie durerile, bolile, nenorocirile, foametea și alte rele. Astfel, rămânând aproape de Dumnezeu, ne câștigăm mântuirea. Datorită suferințelor trecătoare, moștenim viața veșnică”.

Tot despre folosul prezenței necazurilor și ispitelor în viața noastră, Toma de Kempis remarcă: „Ne prinde bine că uneori dăm de anumite necazuri și greutăți, pentru că acestea îl întorc pe om spre sine însuși, ca să priceapă că el se află în surghiun și să nu-și pună nădejdea în vreun lucru din lume. Ne prinde bine că uneori îndurăm împotriviri și căse crede ceva rău ori nu prea bine despre noi, chiar dacă am făcut bine ori cu gând curat. Acestea ne ajută la smerenie adeseori și ne apără de mărirea deșartă. (…) Când un om ascultător este necăjit sau ispitit sau copleșit de gânduri rele, atunci pricepe că are mai mult nevoie de Dumnezeu, fără de care vede că nu poate face nimic bun. Atunci se întristează, se vaită și se roagă din pricina nenorocirilor pe care le îndură. (…) Atunci abia pricepe bine că pe lume nu poate să fie trăinicie desăvârșită și pace deplină. (…) Cât trăim pe lume, nu putem fi scutiți de necaz și de ispită. (…) Ispitele adeseori sunt foarte folositoare, deși sunt grele și chinuitoare, fiindcă printr-însele omul se smerește, se curăță și se întărește”.

Omul nu poate trăi fără să se întristeze, însă întristarea lui nu trebuie să fie legată de lucrurile trecătoare ale acestei vieți. Întristarea i-a fost dăruită omului ca să se tânguiască pentru păcatele lui și pentru înstrăinarea lui de Dumnezeu. Întristarea mântuitoare este „fericita tristețe bucuroasă a străpungerii cuvioase”, așa cum o numește Sfântul Ioan Scărarul. Aceasta nu îl afundă pe om în deznădejde și nu îi slăbește elanul vieții duhovnicești. Dimpotrivă, ea este chiar necesară pentru mântuire deoarece din ea izvorăsc smerita cugetare, străpungerea inimii și plânsul cel mântuitor pentru multitudinea păcatelor care ne stăpânesc, pentru păcatele celorlalți, pentru starea de exil în care ne aflăm și pentru chinurile iadului care ne așteaptă dacă nu trăim viața după voia lui Dumnezeu. Tristețea de asemenea duce la frica de Dumnezeu și la iubirea lui, hrănind râvna duhovnicească, conform spuselor Sfântului Ioan Scărarul: „Lacrimile născute din amintirea morții au născut frica. Iar după frica ce naște lipsa de frică, se ivește bucuria. Iar din bucuria fără sfârșit ajunsă la sfârșit, răsare floarea dragostei cuvioase”.

Cuvintele prorocului David, „Fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps 50:5), trebuie să răsune neîncetat în mintea și în inima omului care Îl iubește pe Dumnezeu. Conștiința reală a păcatului, simțită la incandescență maximă, nu trebuie să îl părăsească nicicând. Ea este însoțită de lacrimile purificatoare ale pocăinței. Sfântul Ioan Scărarul spune despre lacrimile cele sfinte: „Cel ce călătorește în plânsul neîncetat după Dumnezeu nu încetează a prăznui în fiecare zi. Dar cel ce e într-o neîncetată sărbătoare cu trupul va fi luat în primire de plânsul veșnic”.

Tot despre lacrimile de pocăință, izvorâte din starea adevărată de smerenie, de zdrobire a inimii și absolut necesare pentru iertarea păcatelor, vorbește și Avva Pimen:

„Cine vrea să se izbăvească se păcate, se izbăvește prin plâns; cine vrea să dobândească virtuți, le dobândește prin plâns. Plânsul este calea pe care ne-au lăsat-o moștenire Scriptura și părinții, care au zis: «Plângeți!». Nu există altă cale în afară de aceasta”.

„Silește-ți inima să plângi și să verși lacrimi din ochii tăi! Așa fă și te vei mântui”,

îndeamnă un alt părinte al pustiei. La fel ne învață și un alt bătrân înțelept: „Când a bătut și a certat Dumnezeu Egiptul, atunci nu era acolo nicio casă în care să nu fie plângere. Așa fă și tu, fiule, de vrei să te mântuiești: lăcrimează și plângi și Dumnezeu te va mântui și te vei mântui”.

Acest plâns însă nu este unul disperat ca acela al unui om deznădăjduit care nu mai găsește nimic bun în viață. Acest fel de plâns este unul eliberator și mântuitor, încălzit de dragostea și de nădejdea pentru Dumnezeu și la el nu se ajunge decât prin multă luptă și nevoință. El este darul lui Dumnezeu, dar omul trebuie, pe de o parte, să se străduiască pentru ca prin osteneala arătată, Dumnezeu să se milostivească și să trimită asupra sa darul Lui, iar pe de altă parte, când îl primește, omul are datoria să facă tot posibilul pentru a menține dulceața sfântă a acestei dureri mântuitoare. Sfântul Varsanufie spune: „Plânsul spală pe om de păcatele lui. Dar el nu-i vine decât cu osteneală, prin multă ocupare cu Dumnezeu, prin răbdare și prin gândirea la înfricoșătoarea judecată și la rușinea veșnică; și prin lepădarea de sine”. Așadar, omul trebuie el însuși să participe la mântuirea sa; în primul rând să-și dea seama de condiția lui păcătoasă, apoi să își dorească să se ridice din ea și dorindu-și acest lucru cu toată ființa lui, să înceapă lupta cea duhovnicească, stăruind în rugăciune și în trezvie.

Spre deosebire de tristețea ca patimă care îl slăbește pe om, îl macină și-i nimicește viața lăuntrică, aducându-i moartea (cf. II Co 7:10), tristețea cea după Dumnezeu nu face rău sufletului, nu îl moleșește și nu îi slăbește puterile, ci îl conduce la adevărata cunoaștere de sine și la luminare, la curățirea de păcate și la sănătate. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Dacă te întristezi pentru păcat, ți-ai șters și păcatele, și ai dobândit și o nespus de mare bucurie. Dacă te întristezi pentru frații tăi căzuți în păcate, te-ai îndemnat și te-ai mângâiat și pe tine, și i-ai câștigat iarăși și pe aceia. Dar chiar dacă nu le-ai fost de vreunfolos, tu ai foarte mare răsplată”. În alt loc, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Plângeți păcatele ca să le surpi. Că pentru aceea a fost făcută întristarea! N-a fost făcută ca să plângem pierderea banilor, nici moartea, nici altceva asemănător, ci ca să ne folosim de ea pentru pierderea păcatelor. (…) Ai păcătuit și te-ai întristat? Ți-ai șters păcatul, ți-ai dezlegat greșeala!”.

Tristețea cea sfântă are în sine pace, mângâiere și o bucurie tainică. În această stare, omul prevede și pregustă tainic bucuria care se va ivi desăvârșit la finalul ei, când întâlnirea cu Dumnezeu va fi deplină și veșnică. Mântuitorul Însuși a spus: „Adevărat, adevărat zic vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (In 16:20). Sau: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. (Mt 5:5). Întristarea pentru virtute, trăită cu Hristos și în Hristos, va fi întotdeauna însoțită de mângâiere, deoarece El este Cel care „binevestește săracilor, vindecă pe cei zdrobiți cu inima, propovăduiește robilor dezrobirea și celor orbi vederea, slobozește pe cei apăsați” (Is 61:1-3; Lc 4:18).

Despre acest lucru ne spune Sfântul Ioan Scărarul: „Adâncul (abisul) plânsului mângâiere a văzut. Iar curăția inimii a primit luminarea. Luminarea este lucrare negrăită, înțeleasă în chip neștiut și văzută în chip nevăzut. Mângâierea este răcorirea sufletului îndurerat care în același timp plânge și surâde în sine asemenea pruncului. Sprijinirea este înnoirea sufletului care a căzut în întristare, prefăcând în chip minunat lacrima dureroasă în lacrimă fără durere”. Părintele Dumitru Stăniloae completează în felul următor cuvintele Sfântului Ioan Scărarul: „Amestecul de plâns și de dulceață vine din faptul că Dumnezeu însuși lucrează acest plâns. Iar unde e simțirea prezenței lui Dumnezeu, nu poate să nu fie bucurie. Când te mustră tatăl, sau când te ostenești pentru el din iubire, durerea se amestecă cu bucurie. Dumnezeu lasă sufletul în durerea plânsului, dar tot El îl mângâie și îl sprijinește”. Din nou spune Sfântul Ioan Scărarul: „Cel care a îmbrăcat plânsul fericit și plin de har ca pe o haină de nuntă a cunoscut râsul duhovnicesc al sufletului”.

„Râsul duhovnicesc al sufletului” și adevărata bucurie în Dumnezeu, acestea constituie împlinirea autentică a omului, creat după chipul lui Dumnezeu și chemat la o veșnică înaintare în asemănarea cu El. În afara relației cu Dumnezeu, nu poate exista împlinire și nici sănătate desăvârșită. Doar comuniunea cu El realizată prin credință, faptevituoase și experiență eclezială în Duhul Sfânt îi poate oferi omului adevăratul sens al vieții. Fără acest sens, ființa umană pare să vină de nicăieri și să se îndrepte spre nicăieri, zbuciumându-seîntr-o „mistuire zadarnică” (Jean Paul Sartre). În limitele unei existențe pur pământești, el nu își poate satisface nevoia de infinit și ajunge de multe ori să se simtă trist și deznădăjduit, „sufocat” de propria existență și sceptic față de găsirea bucuriei și a fericirii.

Pentru a ieși din cercul vicios în care se învârte „omul trupesc”, pentru a se vindeca de întristare, de depresii și de toate celelalte patimi care o chinuie, trebuie să pornească de la descoperirea credinței în Dumnezeu. Doar crezând în Dumnezeu și înțelepțit de Duhul Sfânt, omul se va ridica printr-o luptă necontenită alături de Hristos din egoismul său, va ieși din izolarea față de semeni, va disprețui plăcerile trupești, onorurile efemere și bunurile materiale trecătoare – cauzele primordiale ale întristării și depresiei, dar și a celorlalte patimi. Doar înlocuind dragostea pătimașă pentru ele, cu iubirea de Dumnezeu el va găsi alinare în suferință, sănătate deplină, pace, bucurie și împlinire.

„Dacă dorești deci să te bucuri – ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur –, nu umbla nici după averi, nici după sănătate trupească, nici după slavă, nici după putere, nici după petreceri, nici după mese bogate, nici după haine de mătase, nici după moșii întinse, nici după case mari și frumoase! După nimic din toate acestea! Caută să viețuiești după Dumnezeu și fii virtuos, și nici un necaz, nici din cele ce le ai, nici din cele ce te aștepți să vină, nu poate să te întristeze? Dimpotrivă, îți vor fi spor de bucurie necazurile ce-I întristează pe alții! Și bătăile, și moartea, și pagubele, și clevetirile, și suferințele trupești, și toate cele asemenea, de le primim de dragul lui Dumnezeu și au această rădăcină, ne aduc în suflet mare bucurie”.

Desigur, fericirea oferită de Dumnezeu este o invitație pentru om de a viețui cu El, pe care acesta are libertatea să o accepte sau să o refuze. Așadar, trebuie să nu scăpăm din vedere faptul că fericirea noastră depinde de decizia fiecăruia dintre noi dacă vrem sau nu vrem să fim fericiți. Fericirea, înțeleasă ca împlinire existențială a omului, și nefericirea, adică eșecul de a nu vedea și a nu trăi viața ca un dar minunat al lui Dumnezeu, nu sunt determinate de împrejurările vieții sau de semenii noștri – adică nu au un caracter fatalist –, ci de modul personal în care noi le abordăm și de calitatea raportării noastre la Dumnezeu. Altfel spus, atâta vreme cât omul este liber și conștient de existența sa și de faptele sale, el își ține în mâini propria fericire.

II.3. Rugăciunea

Fără îndoială, rugăciunea rămâne leacul cel mai de preț pentru tămăduirea întristării, a akediei și a deznădejdii, pentru că rugându-te nu mai simți că ești singur, ci intri într-un nou statut, acela de fiu ocrotit și iubit al Părintelui Ceresc (Mt 6:9). Prin rugăciune, omul se pune în fața lui Dumnezeu ca să-L laude, ca să-I mulțumească pentru toate darurile revărsate asupra lui și ca să-Limplore să-i dăruiască în continuare iertare păcatelor, credință, dragoste, nădejde, putere în lupta duhovnicească și mântuire.

Rugăciunea este o condiție esențială a mântuirii și fiecare om trebuie să se roage pentru a primi mila lui Dumnezeu, pentru sine și pentru aproapele, însă acest lucru este foarte dificil deoarece intervine invidia diavolului manifestată în ispitele violente pe care acesta le aduce asupra omului credincios. Avva Agathon afirmă „că nu există altă trudă decât să te rogi lui Dumnezeu. Căci de fiecare dată când omul vrea să se roage, dușmanii îl îmbrâncesc, știind că de nimic nu sunt împiedicați mai tare decât de rugăciunile către Dumnezeu. Orice ocupație ar avea omul, dacă stăruiește în rugăciune, dobândește pacea sufletească. Rugăciunea până la ultima suflare se face cu luptă mare”. Rugăciunea aduce omului, așadar, pacea duhovnicească și limpezirea minții.

Rugăciunea „alungă întristarea și descurajarea”, așa cum ne spune Evagrie Ponticul, aducând bucuria și mulțumirea. Tot el ne spune că prin rugăciune, omul dobândește de la Dumnezeu putere ca să se lupte cu patimile și să le biruiască: „Dacă te rogi împotriva patimii sau a dracului care te supără, adu-ți aminte de Cel ce zice: «Voi alunga pe vrăjmașii mei și-i voi prinde, și nu mă voi întoarce până ce nu-i voi nimici. Asupri-voi pe ei și nu vor putea să stea; cădea-vorsub picioarele mele» (Ps. XVII, 38-39) și cele următoare. Iar acestea le vei spune cu ușurință dacă te vei înarma cu smerită cugetare împotriva vrăjmașilor”.

Prin rugăciunea intensă și foarte deasă, neîntreruptă chiar (I Tes 5:17) – cu precădere rugăciunea inimii („Doamne, Iisuse, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”) care poate rostită oricând, oriunde , toate gândurile împrăștiate șiîntunecate care îl macină pe omul întristat, dar și pe cel încă iubitor de plăceri, se risipesc de îndată prin rugăciune, fiind înlocuite cu cugetarea neîncetată la Dumnezeu.

În acest fel se exprimă Origen, spunând: „După cum imaginile și amintirile unor obiecte cu care am avut de lucru tulbură gândurile celor care au avut de suferit de pe urma lor, tot atât de liniștitor este să ne gândim la Dumnezeu în care credem și care știe cele mai tanice mișcări ale sufletului nostru. De la o vreme sufletul se transpune într-o astfel de dispoziție, încât începe să se bucure de prezența Celui care toate le observă și presimte orice gând, ca unul care cearcă inimile și cercetează rărunchii fiecăruia”. Astfel, având mereu mintea și sufletul ațintite către Izvorul păcii și al bucuriei, omul se va liniști și nu va mai fi preocupat în mod iluzoriu și inutil de gândurile care îi provoacă teamă și întristare.

Iată ce spune și Sfântul Teognost: „Precum atunci când se arată fulgerul, se așteaptă îndată și tunetul, așa acolo unde a luminat milostivirea dumnezeiască, se liniștește și furtuna patimilor. Iar unde se întâmplă aceasta, îi vine totodată celui ce a dobândit-o și arvuna fericirii de sus. Dar nu este milă dumnezeiască, sau nădejde de nepătimire, în sufletul care iubește lumea mai mult decât pe Ziditor și e împătimit de cele văzute și e stăpânit cu totul de plăcerile și desfătările trupești”.

„În rugăciune – afirmă Jean-Claude Larchet – omul se unește cu Dumnezeu, se deschide harului pe care El neîncetat îl revarsă și primește de la El tot ajutorul, toată tăria și tot binele de care are nevoie. De aceea, bolnavul trebuie mai cu seamă să se roage”, deoarece „tămăduirea este întotdeauna o lucrare a harului, și numai prin rugăciune se dobândește harul lui Hristos, adevăratul Doctor al trupurilor și al sufletelor”.

Creștinului i s-a oferit darul și posibilitatea să înalțe rugăciuni și către Maica Domnului, îngeri și sfinți.

Fiind Maica Fiului lui Dumnezeu întrupat, Fecioara Maria a devenit și Maica iubitoare de fii a întregului neam omenesc (Lc 1:48). Din episodul din Cana Galileii vedem că Hristos nu poate refuza rugăciunea de mijlocire a Maicii Domnului pentru cei care îi cer ajutorul (In 2:1-10). Ea este solitoarea oamenilor către Stăpânul și mângâietoarea tuturor celor aflați în patimi și în suferință care cu credință și cu dragoste se apropie de ea, rugând-o să îi ocrotească sub cinstitul ei acoperământ. Maica Domnului este „cea preamilostivă, mângâierea tuturor celor scârbiți și împovărați”, „grabnica ajutătoare a celor obosiți de mâhnire și de întristare”, „folositoare și acoperământ” al vieții, „rugătoare caldă și zid nebiruit, izvor de milă și lumii scăpare”; de aceea „nimeni din cei ce aleargă la ea nu iese rușinat, ci cerând dar bun, primește dăruirea către cererea cea de folos”.

Îngerii păzitori ai oamenilor și sfinții, care au dus și ei lupta cea duhovnicească și au ieșit învingători, devenind prieteni și „casnici ai lui Dumnezeu” (Ef 2:19), îi pot ajuta de asemenea pe oameni, atunci când aceștia îi invocă în rugăciune. Este un lucru atât de benefic și atât de minunat să fii prieten cu un sfânt! Nenumărate minuni și vindecări miraculoase săvârșesc sfinții în viața acelor oameni care au pentru ei o evlavie deosebită. Sfinți precum Sfântul Ioan Botezătorul,Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, Sfântul Mare Mucenic Mina, Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, Sfânta Muceniță Filoteea de la Curtea de Argeș, Sfântul Nicolae, Arhiepiscopul Mirei din Lichia, Sfântul Spiridon al Trimitundei, Sfântul Nectarie din Eghina, Sfântul Preacuvios Părinte Dimitrie Basarabov, Sfânta Preacuvioasă Maică Parascheva de la Iași, cea mult folositoare, Sfânta Cuvioasă Maică Teodora de la Sihla se bucură de o cinste și venerare aparte în România, dar și în întreaga lume ortodoxă. Acest lucru este dovedit și de pelerinajele prilejuite de prăznuirea acestor sfinți la care se întrunesc în fiecare an zeci de mii de credincioși veniți din toate părțile țării, chiar și din străinătate.

II.4. Tămăduirea prin Sfintele Taine

II.4.1. Taina Sfintei Pocăințe

Descoperirea gândurilor este principiul fundamental prin care se încearcă vindecarea afecțiunilor psihice în cadrul psihoterapiilor profane. Faptul că bolnavul poate să-și exprime suferința în prezența cuiva care îl ascultă cu toată atenția permite o ameliorare a stării sale. Ascultarea atentă din partea psihoterapeutului și dialogul cu pacientul în care cel din urmă își deschide liber sufletul, vorbește despre grijile, neliniștile, obsesiile, greutățile, conflictele sale interioare și exterioare etc., sfaturile și recomandărilepe care acesta le primește în timpul ședințelor de psihoterapie îl scot din izolare, îl ajută să- și descopere cauzele inconștiente ale rănilor sufletești și să le vindece, dacă nu integral, măcar în parte.

Sfânta Taină a Pocăinței din Biserica Ortodoxă este însă cu mult superioară tuturor celorlalte practici psihoterapeutice profane prin aceea că în ea lucrează puterea curățitoare, sfințitoare și vindecătoare a harului Duhului Sfânt, fără de care nu poate exista însănătoșire deplină. Desigur, Spovedania întrunește toate aspectele de mai sus, dar scopul și lucrarea ei se fundamentează în schimb pe principiile antropologiei creștine, care nu sunt formulate de oameni pe baza cercetărilor sau a descoperirilor științifice, ci sunt descoperite de Dumnezeu Însuși, Care S-adeschis pe Sine înspre oameni în Revelația dumnezeiască.

Sfânta Spovedanie sau Sfânta Taină a Pocăinței este una din cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe, în care credinciosul „care se socotește pe sine păcătos, în duh de căință, arătând părere de rău pentru greșelile săvârșite și voința de a se îndrepta, își mărturisește păcatele înaintea lui Dumnezeu, în prezența preotului, și primește de la Dumnezeu, prin rugăciunea preotului, iertarea acestora. Totodată, primește de la preot sfaturi duhovnicești potrivite stării sale și, dacă este cazul, un canon, al cărui rost este de a- l ajuta să nu mai cadă în aceleași păcate și să se întoarcă pe calea virtuților”.

În demersurile de vindecare a întristării și deprimării, Sfânta Spovedanie este o condiție absolut necesară pentru că legătura strânsă cu harul Duhului Sfânt, care iartă păcatele, „nu lasă descoperit sufletul față de mâhniri, remușcări sau vrăjmași. Dacă ajung să se arate, de îndată după spovedanie creștinul se liniștește. Dacă nu folosește acest leac de prevenire, mustrările conștiinței se întețesc și mâhnesc mult omul, chinuindu-l ani întregi. Sunt mulți aceia care s-au lăsat stăpâniți de deprimare din cauza lipsei spovedaniei”.

Păcatul este o realitate traumatizantă care, departe de a-i oferi omului fericirea, îi murdărește viața și îi răpește adevărata bucurie de a trăi. „Întunericul de iad al păcatului – spune Arhimandritul Serafim Alexiev – îl conduce pe om până la orbire. Din această orbire iau naștere  jalnica uitare a păcatului, nesimțirea cea rea și pierzătoarea tristețe. Acestea sunt caracteristice stării duhovnicești a omului care nu se gândește la păcatele sale”.

Viața unei persoane poate fi plină de plăceri pătimașe, dar la un moment dat toate îl vor plictisi pe omul care încearcă să-și împlinească doar cu ele setea de infinit. Atunci, fie va dispera și va urî viața ca pe ceva care nu mai are nimic de oferit, fie se va întoarce la Dumnezeu, la Izvorul vieții, așa cum a făcut Fiul Risipitor (cf. Lc 15:11-32). Mitropolitul Antonie de Suroj spunea într-opredică următoarele: „Astfel – adică asemenea Fiului Risipitor, n.n. – se întâmplă în viața fiecăruia dintre noi, fără să ne dăm seama exact cum: după ce primim de la Dumnezeu tot ceea ce ne poate El dărui, risipim, trăind în chip nedemn de Dumnezeu și de noi înșine; până într-o zi când ne ajunge foamea. În cazul fiului din parabolă, este, desigur, vorba de foame și de mizerie fizică; dar sunt și alte situații în care apare o altfel de foame: poate fi vorba de foamea de afecțiune la momente de singurătate sau când suntem respinși de ceilalți; sau poate fi vorba de foamea spirituală și de dorința de a ieși din întunericul deznădejdii care ne asaltează sufletul atunci când ne dăm seama că suntem morți, că scânteia de viață din noi a murit, că nici urmă de bucurie nu ne-amai rămas, că nimic nu ne-a mai rămas în afară de cruda necesitate de a exista când de fapt viața noastră s-a stins, când morți fiind suntem nevoiți totuși să existăm”.

Din această condiție a înfometării existențiale, omul se ridică prin pocăință, prin întoarcerea la Hristos și prin restabilirea comuniunii cu Dumnezeu. Pocăința (metanoia) în creștinism este atmosfera în care se desfășoară de fapt întreaga viață duhovnicească, deoarece, oricât de înaintat ar fi omul pe scara virtuților, trebuie să rămână smerit până la moarte,conștientizându-și starea păcătoasă, fiindcă „dacă spunem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (I In 1:8).

Ne referim însă aici în mod special la primele trepte ale pocăinței, la metanoia ca

început al transformării, la schimbarea perspectivei asupra vieții, la întoarcerea omului de la păcat la o viață virtuoasă. „Bogăția termenului metanoia – precizează părintele Makarios Simonopetritul –, care nu poate fi tradus cu adevărat nici de căință, nici de pocăință, a fost subliniată adesea. Fiindcă el exprimă întoarcerea totală a făpturii ce revine la Dumnezeu și sintetizează un ansamblu de atitudini sau secvențe succesive. Conștientizarea stării sale de păcătos îl conduce pe creștin să facă o primă mișcare de concentrare sau de întoarcere la sine,ducându-l apoi la convertire sau întoarcerea la Dumnezeu (ce constituie propriu-ziscăința) pecetluită apoi de mărturisirea păcatului său. Capătul acestui parcurs e iertarea dumnezeiască acordată în schimbul mărturisirii care dă metanoiei caracterul său vesel și restaurează pe credincios în demnitatea inițială a lui Adam”.

Prin Spovedanie, omul copleșit de tristețe, de descurajare, de anxietate ș.a.m.d. găsește ușurare înainte de toate prin mărturisirea păcatelor, a sentimentelor care îl chinuie, a confuziilor care îl determină să nu poată relaționa în mod corect cu Dumnezeu și cu viața. A spune cuiva ceea ce te chinuie este în sine un act eliberator. Dar în Spovedanie, omul nu doar că ajunge la o simplă ameliorare a stării sale sufletești prin faptul că vorbește cu preotul despre problemele care îl macină și primește niște sfaturi binefăcătoare de la acesta, ci i se dăruiește și iertare pentru păcatele și greșelile sale pe care le regretă și se angajează cu ajutorul lui Dumnezeu să nu le mai săvârșească. Este atât de minunat când un prieten îți iartă sincer o greșeală care l-a deranjat. Cu atât mai minunată este iertarea care vine din partea lui Dumnezeu!

Nimeni dintre oameni nu poate oferi iertarea păcatelor, ci numai Dumnezeu, iar această iertare a păcatelor pe care omul le face după ce a primit Botezul se poate realiza înainte de toate prin Taina Sintei Spovedanii, în care lucrează harul Duhului Sfânt prin rugăciunile și dezlegarea slujitorului lui Hristos. Știind că Însuși Hristos Domnul te iartă și îți alină rănile, nu doar că te liniștește, dar te și descătușează din tirania sentimentului de vinovăție, care stă la baza declanșării atâtor tulburări psihice.

Întâlnirea dintre credincios și preot în Sfânta Spovedanie nu este doar o simplă conversație, deoarece ea însăși devine o taină și o relație de maximă comuniune, cum nu se poate realiza cu niciun alt om. Părintele Dumitru Stăniloae descrie această realitate sublimă în felul următor: „De la început până la sfârșit Taina aceasta se petrece între două persoane într-o relație de intimitate. Și relația aceasta este înlesnită pentru penitent de faptul că preotul i se înfățișează cavorbindu-i în numele Domnului, atât cu iubirea iertătoare iertătoare a lui Dumnezeu care nu-l face să dispere, cât și cu seriozitatea care-l oprește dela bagatelizarea slăbiciunilor sale. În fază mărturisirii penitentul își descoperă taina sa preotului ca nimănui altuia și preotul cunoaște exclusiv taina lui. Penitentul știe că preotul nu va spune nimănui taina lui. Între ei are loc o taină și din acest punct de vedere. Deci între ei se realizează o legătură sufletească profundă și intimă în același timp, cu totul deosebită. Numai preotul poate cunoaște cu adevărat pe penitent, căci numai lui i se destăinuie penitentul cu toată sinceritatea, știind că preotul nu va râde niciodată de slăbiciunile lui, nu le va divulga și nici nu va manifesta surprindere ascultând cele mai grave abateri ale lui. Am putea spune că cei doi se leagă într-o prietenie unică; sufletele lor se ating și vibrează în această atingere cu ceea ce au mai intim și mai serios în ele. Penitentul realizează cu preotul comuniunea maximă care se poate realiza cu un om”.

Intrând în atmosfera unei astfel de intimități sfinte, credinciosul-penitent trebuie să își asume responsabilitatea de a participa efectiv la propria lui vindecare. Despre aceasta spune Sfântul Ioan Scărarul: „Nu poate scăpa cârmaciul corabia singur, fără împreună- lucrarea corăbierilor. Nici doctorul nu poate vindeca pe cel ce suferă, nerugat mai întâi de el și neajutat prin arătarea rănii lui cu deplină încredere. Cei ce s-au rușinat de doctori și-au pricinuit puroi și adesea mulți au murit”.

Cu credință puternică în Dumnezeu, însoțită de rugăciune și lacrimi pentru păcatele sale, credinciosul are datoria pe de o parte să fie sincer și deschis în totalitate față de preot, să-imărturisească toate păcatele și neliniștile lui, fără a ascunde unele lucruri pe care le consideră prea rușinoase, iar pe de altă parte el trebuie să creadă în cuvântul preotului duhovnic și să-i urmeze sfaturile întocmai, înțelegându-le ca pe o expresie a voii lui Dumnezeu. Așadar, în procesul sinergic de vindecare, voința, dispoziția personală de a accepta leacurile duhovnicești oferite în Biserică, un efort propriu de a folosi cu rigurozitate aceste leacuri, sunt acelea care deschid în om porțile ființei sale, pentru a lăsa harul lui Dumnezeu să lucreze în el tămăduirea.

Importanța unei relații strânse și permanente cu un părinte duhovnicesc sau cu un duhovnic care să ne călăuzească în viața duhovnicească a fost în mod deosebit accentuată de spiritualitatea ortodoxă. Lupta pe care trebuie să o ducă creștinul pentru a-L întâlni și a-L trăi corect pe Hristos este de o complexitate înspăimântătoare. De aceea, fiind sedus mereu de glasul egoismului său și pândit la tot pasul de riscul înșelării, credinciosul trebuie să se situeze întotdeauna sub ascultarea și îndrumarea unui părinte duhovnicesc experimentat, capabil să observe subtilitățile dinamismului duhovnicesc. Un părinte din Pateric afirmă: „Sunt trei lucruri prețioase în fața Domnului: când omului bolnav i se adaugă și alte încercări, iar el le primește cu bucurie; al doilea: când cineva face totul curat în fața lui Dumnezeu, fără nicio scădere omenească; al treilea: când cineva e supus unui părinte duhovnicesc și se leapădă de toate dorințele proprii”

Paternitatea duhovnicească este indispensabilă pe drumul către mântuire, iar în cazul persoanelor întristate și descurajate legătura persistentă și vie cu preotul- psihoterapeut este absolut necesară. Că există sau nu deja o relație cu un psihoterapeut profan, că persoana întristată are sau nu parte de sprijinul afectuos și de empatia familiei, rudelor, prietenilor sau a celorlalți semeni, ajutorul și posibilitățile de vindecare oferite de Biserică prin mijlocirea sfințiților ei slujitori sunt de neegalat.

Din măreția acestei realități reiese marea responsabilitate pe care trebuie să și-o asume preotul. De strategiile folosite de el în pastorația creștinilor suferinzi depinde desigur tămăduirea lor. Cu alte cuvinte, el are un rol definitoriu în restabilirea sănătății spirituale, psihice și fizice a acestora. Despre atitudinea și calitățile pe care trebuie să le aibă un preot pentru a-i conduce pe credincioși pe drumul către vindecare vom vorbi însă într-o secțiune distinctă a acestui studiu.

II.4.2. Sfânta Euharistie

Taina Sfintei Împărtășanii este Taina Tainelor, deoarece prin ea nu ni se oferă doar unele daruri dumnezeiești, ci Însuși Izvorul acestor daruri – Mântuitorul Iisus Hristos Cel Răstignit, Înviat și Înălțat la ceruri: „Când îl duce însă pe credincios la Sfânta Masă și-i dă să mănânce din însuși trupul Lui, Mântuitorul schimbă întru totul lăuntrul primitorului, împrumutându-i însăși personalitatea Sa, iar noroiul care primește vrednicie de împărat numai este noroi, ci se preface în însuși Trupul Împăratului; ceva mai fericit decât această soartă nici nu s-ar putea închipui. De aceea, Sfânta Împărtășanie este Taina cea mai mare, pentru că mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva. Căci, de regulă, după o treaptă vine a doua, după aceasta a treia și apoi tot așa până la cea din urmă. După Sfânta Împărtășanie însă nu mai este loc unde să pășești, de aceea trebuie să te oprești aici și să te gândești cum să faci ca să poți păstra până la sfârșit comoara pe care ai dobândit-o”.

Prin faptul că prin Sfânta Împărtășanie omul devine hristofor, făcându-se „părtaș dumnezeieștii firi” (cf. I Pt 1:4) , această Sfântă Taină rămâne, așa cum socotesc și Sfinții Părinți, leacul prin excelență, care tămăduiește atât bolile sufletești, cât și pe cele trupești. În acest sens, Sfântul Nicolae Cabasila afirmă: „În toate privințele, această Taină este desăvârșită și nu există nicio trebuință a credincioșilor pe care să nu o poată ea mulțumi cu toată deplinătatea. Dar, întrucât materia din noi e așa de stricăcioasă încât pecetea Tainei nu poate rămâne în noi mult timp – ca unii care «avem această comoară în vase de lut» (II Co 4:7)–, de aceea alergăm la acest leac nu numai o dată, ci mereu. Căci e nevoie ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în lutul nostru, ca să îndrepteze chipul Său în noi ori de câte ori dă semne că vrea să se strice, iar mâna cea ajutătoare a Doctorului trebuie să ne fie cât mai la îndemână ca să poată vindeca materia noastră atunci când vrea să se strice, să ne întărească iarăși conștiința atunci când e îndoielnică și când o amenință frica morții. (…) Doar puterea Sfântului Altar tocmai din acea inimă curată a Domnului sădește în noi viața cea adevărată, iar închinarea noastră tot de aici își ia puterea”.

Niciun alt leac de pe pământ nu se poate compara cu Trupul și Sângele Domnului Hristos primit în Taina Euharistiei, deoarece acestea tămăduiesc, purifică și sfințesc ființa omului în întregime, minte, suflet și trup. „Ca focul și ca lumina să-mi fie mie Trupul și Sângele Tău cel scump, Mântuitorul Meu, arzând materia păcatului și mistuind spiniipatimilor și luminându-mă tot, pe mine, cel ce mă închin Dumnezeirii Tale”, ne rugăm în Canonul de pregătire pentru Sfânta Împărtășanie. La fel, puterea curățitoare și sfințitoare, precum și celelalte roade ale Sfintei Euharistii, se arată într-o altă rugăciune, a Sfântului Vasile cel Mare: „Șisă-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tămăduire și curățire, spre luminare și pază, spre mântuirea și sfințirea sufletului și a trupului; spre izgonirea a toată nălucirea, a faptei cele rele și a lucrării diavolești, care se lucrează cu gândul în mădularele mele; spre îndrăznirea și dragostea cea către Tine, spre îndreptarea și întărirea vieți, spre înmulțirea faptei cele bune și a desăvârșirii, spre plinirea poruncilor și spre împărtășirea cu Sfântul Duh, ca merinde pentru viața de veci și spre răspuns bine-primit la înfricoșătorul Tău scaun de judecată, iar nu spre certare sau spre osândă”.

Remarcăm, așadar, cât de necesară este pentru omul bolnav sufletește și trupește întâlnirea și unirea cu Hristos în Taina Sfintei Împărtășanii – totodată și pregustare aici, pe pământ, a Împărăției celei veșnice a lui Dumnezeu. Fără dumnezeieștile Taine nu există nici vindecare, nici mântuire. Tocmai de aceea, fiind mereu în comuniunea cea mai intimă cu întreaga Sfântă Treime prin primirea Trupului și Sângelui Mântuitorului Hristos în Euharistie, omului îi sunt vindecate pe de o parte firea sa coruptă de păcat și dispoziția sa pătimașă, iar pe de altă parte trăiește tainic Împărăția, pregătindu-se în același timp pentru trăirea ei deplină, plenară și veșnică în ziua cea slăvită a arătării Domnului.

Viața duhovnicească este susținută astfel de un dor sfânt după această Împărăție și după Întâlnirea nemijlocită cu Dumnezeu, un dor care are în el atât tristețe, cât și bucurie. Tristețe pentru că încă nu suntem Acolo, ci viețuim încă în cortul acesta plin de suferințe, iar bucurie pentru că nădăjduim în fericirea cea veșnică – fericire pregustată încă de acum, prin viața în Duhul Sfânt la care ne facem părtași în Biserică –, în răsplata care va veni și, mai ales, în petrecerea fără de sfârșit cu Cel dorit și așteptat, Hristos Domnul – Mântuitorul nostru.

II.4.3. Sfântul Maslu

Taina Sfântului Maslu este „Taina în care credinciosul bolnav, care este uns cu untdelemn sfințit, primește prin rugăciunile preoților harul vindecării de bolile trupești și sufletești și al iertării de păcate”. Această Sfântă Taină este primită de către credincioșii bolnavi, atât sufletește, cât și trupește, care solicită rugăciunile Bisericii. Conform Tradiției Bisericii Ortodoxe, bolnavul trebuie, cu această ocazie, să se spovedească și să se împărtășească, pentru un ajutor sporit din partea lui Dumnezeu, în vederea depășirii stării de boală și de suferință.

Este important să observăm cuvintele Sfântului Apostol Iacov, referitoare la practicarea acestei Sfinte Taine: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iac 5:14-15). Observăm de aici că accentul cade pe iertarea păcatelor, ca o condiție fundamentală a însănătoșirii. Totodată, trebuie să subliniem ideea că Taina Sfântului Maslu nu este destinată exclusiv bolnavilor trupește, care suferă de o oarecare afecțiune incurabilă și care caută ajutor și tămăduire în Biserică. În Sfântul Maslu se urmărește mai ales vindecarea de patimi, iertarea păcatelor și sfințirea credincioșilor.

Cântările și rugăciunile din slujba acestei Sfinte Taine, în special cele șapte rugăciuni rostite de către preoți, „arată iubirea și milostivirea pe care Dumnezeu le-a arătat- o întotdeauna oamenilor; Îi cer să-l țină în viață pe cel bolnav, să-i ușureze suferințele, să-l vindece și să-lîntărească trupește, dar mai ales și mai presus de orice I se cere lui Dumnezeu iertarea păcatelor lui, întărirea sufletească, mântuirea și sfințirea, înnoirea întregii sale ființe și a vieții în Hristos. Fiecare rugăciune insistă în mod special pe una dintre aceste cereri, dar toate pun mângâierea sufletească alături de cea trupească și leagă vindecarea sufletească de cea trupească și, fără a o pune mai prejos pe cea din urmă, toate o arată ca fundamentală și mai importantă pe cea dintâi”.

Astfel, Taina Sfântului Maslu este recomandată tuturor credincioșilor care se luptă să biruiască patimile și păcatele – înțelegând aici, desigur, și întristarea –, obținând și pe această cale iertarea păcatelor, alinare în suferința sufletească sau trupească, pace și bucurie. Iar dacă participarea la Sfântul Maslu se face într-o atmosferă de post și derugăciune, printr-o pregătire prealabilă în scaunul Sfintei Spovedanii și prin primirea dumnezeieștii Euharistii, efectele pe care le va avea Taina asupra primitorului vor cu atât mai rapide și mai puternice.

II.3. Preotul ca psihoterapeut

Am accentuat până aici faptul că vindecarea de întristare depinde înainte de toate de credința în Dumnezeu și de voința celui suferind de a se vindeca, însă oricât de mari ar fi eforturile acestuia, ele nu vor avea un rezultat desăvârșit fără aportul unui psihoterapeut iscusit care să înțeleagă felul bolii și să știe cum să o trateze în fiecare caz.În Biserică, doctorul sau psihoterapeutul este preotul, ca mână văzută a lui Iisus Hristos, Doctorul Suprem al sufletelor și al trupurilor, și ca organ văzut prin care se împărtășește omului harul Duhului Sfânt, vindecător, sfințitor și mântuitor.

În această calitate de psihoterapeut, responsabilitatea preotului este uriașă, fiindcă de el depinde mântuirea păstoriților săi. Așadar, tehnicile lui terapeutice pe care le utilizează în tratarea afecțiunilor spirituale ale credincioșilor au o semnificație crucială atât pentru bunăstarea și bucuria pământească a acestora, dar mai ales pentru fericirea lor veșnică în Dumnezeu.

Înainte de toate, pentru a-i putea conduce pe păstoriții săi la tămăduirea de patimi și la mântuire, preotul trebuie el însuși să se vindece de patimi

Mântuitorul Iisus Hristos îi îndeamnă mai întâi pe toți cei care au statutul de îndrumători în viața duhovnicească, zicând: „Cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău? Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Mt 7:4-5;Lc 6:42). Astfel, preotului îi este adresată prin excelență porunca: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți!” (Lc 4:23), deoarece numai trecând el însuși prin lupta duhovnicească și eliberându-se prin harul lui Dumnezeu de patimi, va fi capabil, curățit de patimi și iluminat de Duhul Sfânt care locuiește în el, să îndrume și pe alții, cu o putere autentică – glasul ca de fulger inspirat de propria experiere a realităților dumnezeiești –, pe drumul sinuos și dificil al sfintelor nevoințe.

„Când te-ai învrednicit de preoția dumnezeiască și cinstită – spune Sfântul Teognost –, te-ai îndatorat de mai înainte să te ai pe tine jertfit morții patimilor și plăcerilor și așa să îndrăznești a te atinge de jertfa cea vie și înfricoșată, dacă nu vrei să fii ars de focul dumnezeiesc, ca o materie ce arde cu ușurință. Căci dacă Serafimul n-a îndrăznit să se atingă de cărbunele dumnezeiesc fără clește, cum te vei atinge tu fără nepătimire, prin care vei avea și limba sfințită și buzele curățite și sufletul curat împreună cu trupul și mâinile înseși mai strălucite ca aurul, ca pe niște slujitoare ale focului și ale jertfei celei mai presus de ființă”.

Înalta ținută morală, dar desigur și cea intelectuală și fizică, necesară unui preot, este accentuată de Sfântul Ioan Gură de Aur când zice: „Pe cât e de mare deosebirea dintre ființele necuvântătoare și oameni, tot pe atât de mare să fie și deosebirea dintre păstor și păcătoși, ca să nu spun ceva mai mult”. Iar în alt loc, vorbind despre înălțimea slujirii preoțești, tot Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Dacă ai putea să te gândești ce lucru mare este ca, om fiind și îmbrăcat încă în trup și sânge, să te poți apropia de fericita și nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înțelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoți harul Sfântului Duh. Prin preoți se săvârșesc și Sfânta Jertfă și alte slujbe, întru nimic mai prejos de Sfânta Jertfă și în ce privește vrednicia preoțească, și în privește mântuirea noastră. Oameni, care trăiesc pe pământ și locuiesc pe el, au primit îngăduința să administreze cele cerești și au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. (…) Au și stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoților, însă, leagă sufletele și străbate cerurile; Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ; Stăpânul întărește hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoților decât toată puterea cerească?

Pe lângă curățirea de patimi, preotului i se cere să aibă o iubire sinceră și jertfelnicăpentru credincioșii pe care îi are în păstorire, izvorâtă și hrănită de iubirea lui Dumnezeu. Doar în virtutea acestei iubiri el va conștientiza măreția misiunii sale și va arătă un real interes pentru însănătoșirea, fericirea și mântuirea credincioșilor săi. Sfântul Ioan Scărarul zice: „Pe păstorul adevărat îl dovedește iubirea. Căci din iubire S-a răstignit Păstorul cel mare. Și tot el spune: „Nimic nu arată așa de mult iubirea de oameni și bunătatea cea către noi a Făcătorului, ca a lăsa cele nouăzeci și nouă de oi și a căuta pe cearătăcită. Ia aminte, deci, o, minunate, și arată-ți toată sârguința, dragostea, căldura, grija și rugăciunea către Dumnezeu pentru cel foarte rătăcit și zdrobit. Căci unde sunt mari bolile și rănile, fără îndoială mari vor fi și răsplătirile date”.

O altă calitatea a preotului trebuie să fie smerenia. Preotul cu adevărat smerit va trăi mereu cu convingerea că toate realizările sale au fost posibile prin darul și ajutorul lui Dumnezeu, iar el nu este decât un slujitor nevrednic al Dumnezeului Preaînalt.

De asemenea, preotul trebuie să aibă o vastă cultură teologică și laică. Cultura teologică înseamnă o cunoaștere aprofundată a Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinți, precum și a operelor Sfinților și ale teologilor contemporani. Cultura laică, pe lângă familiarizarea cu domeniul științelor, psihologiei, filosofiei, istoriei, literaturii etc., trebuie să cuprindă și o bună cunoaștere a realităților actuale, a problemelor societății contemporane cu care se confruntă în mod general Biserica și, în mod particular, fiecare credincios în parte.

Mai departe, despre multele calități necesare unui preot, în afară de credință și viață virtuoasă și de rugăciune, dragoste, blândețe, răbdare, smerenie și o bogată cultură teologică și laică, nu vom mai discuta aici în detaliu. Vom face referire, însă, doar la atitudinea pe care trebuie să o aibă un preot față de un credincios care suferă de mâhnire, de întristare sau de deznădejde, dar și la procedeele pe care trebuie să le folosească în vederea tămăduirii acestuia.

1) Fie că discută cu el în timpul Sfintei Spovedanii sau în afara acesteia, fie că este în Biserică sau în oricare alt loc, preotul are datoria să-l asculte pe cel întristat cu multă răbdare, dragoste, smerenie și compasiune, arătându-i acestuia un interes sincer pentru suferința lui și totodată pentru tămăduirea lui.

2) Preotului îi revine datoria să cunoască foarte bine subiectul în cauză – atât viziunea teologică asupra întristării și a deznădejdii, cât și perspectiva științifico-medicală, psihologică și socială în legătură cu tulburările psihice în general, și cu depresia în special. Bazându-se pe informații solide și corecte din ambele domenii, el va fi în stare să distingă unde starea depresivă a omului este cauzată de patimi și unde ea are o etiologie psihică sau fizico-biologică.

3) Operând o astfel de deosebire, preotul va ști și tratamentul potrivit pentru a-l tămădui pe credincios. Dacă întristarea are doar o cauză spirituală, atunci demersurile de vindecare vor fi eminamente duhovnicești. Dacă preotul constată că starea de tristețe

îndelungată a unui credincios poate avea un caracter patologic, care iese din sfera lui de competență, el îl va sfătui pe credincios să apeleze și la ajutorul unui psihoterapeut profan sau al unui medic psihiatru. Dacă aceștia din urmă vor diagnostica prezența unei forme patologice grave de depresie, însoțită de serioase tulburări psihice și fizice, nu-l împiedică nimic pe preot să dea binecuvântare pentru un tratament medicamentos, realizat sub îndrumarea specialistului, precum și pentru orice fel de psihoterapie profană, ale cărei principii antropologice și practici terapeutice nu contrazic învățătura creștină ortodoxă.

4) De fiecare dată când vorbește cu cel întristat, preotul va încerca să-l încurajeze și să-lîmbărbăteze cu vorbe calde și convingătoare, trezindu-i și hrănindu-i speranța și credința în Hristos Domnul Cel Răstignit și Înviat Care a oferit un cu totul alt sens existenței umane. Pe toate le putem îndura în Hristos, Cel care ne întărește (cf. Filip 4:13), și nicio ispită și încercare nu este peste puterile noastre (cf. I Co 10:13).

5) De asemenea, de la caz la caz, încercând să aline suferințele și să elucideze confuziile care macină existența unui creștin, preotul se va folosi de învățăturile Bisericii referitoare la diferitele aspecte ale vieții omului. Biserica Ortodoxă are o teologie a bolii, o teologie a suferinței, o teologie a morții înțeleasă ca trecere fericită a omului credincios în lumea veșniciei și nu ca o finalitate înspăimântătoare și absurdă, o teologie maritală și, implicit, o teologie a unei sexualități transfigurate în Hristos, o teologie socială etc. Prin toate aceste „categorii” teologice, Biserica, având ca surse Revelația dumnezeiască și inspirația mereu vie a Duhului Sfânt, este capabilă să ofere răspunsuri clarificatore și mângâietoare pentru problemele oamenilor din toate timpurile și din toate locurile. Din acest tezaur nesecat de adevăruri, mereu proaspăt și mereu actual, unificat prin prezența reală în Biserică a Adevărului-Hristos (cf. In 6:63; 14:6) și a Duhului Adevărului (cf. In 7:38-39; 14:26; 15:26), „Care pretutindeni este și pe toate le împlinește”, preotul poate găsi răspunsuri, soluții și explicații veritabile și concrete prin care să redea oamenilor debusolați conștiința sensului creștin-eshatologic al vieții și bucuria de a trăi o viață cu adevărat fericită și împlinită în Hristos.

6) Pe omul întristat, care nu a venit înainte la Biserică, preotul va încerca cu tact și cu discreție, dar și cu rugăciuni stăruitoare către Dumnezeu, să îl atragă la Hristos Mângâietorul și Tămăduitorul, să-l invite la slujbele Bisericii, determinându-l apoi să se spovedească, să primească Sfintele Taine și să intre prin credință într-o viață nouă, să sedezbrace de omul cel vechi, de patimile cele producătoare de insatisfacții și de tristețe și să se străduiască pentru a trăi, prin harul divin, pacea și bucuria netrecătoare a Duhului Sfânt.

7) În scaunul Spovedaniei, preotului i se cere să aibă un discernământ duhovnicesc străveziu, iluminat de harul Duhului Sfânt, venit asupra lui în urma unei vieți de autentică asceză și rugăciune. Numai astfel preotul va ști de ce un credincios suferă de întristare sau de deznădejde, va elucida cauzele și va acorda sfaturile (canonul, leacul) potrivite fiecărui caz. Tristețea poate fi tratată ca patimă individuală; dar nu de puține ori tămăduirea ei depinde mai întâi de tămăduirea mai multor patimi care conjugate au făcut să apară tristețea și deznădăjduirea. De aceea, preotului îi revine marea responsabilitate de a cerceta

în amănunțime apariția și dezvoltarea patimii tristeții în om, luând în considerare personalitatea penitentului, condiția lui socială, anturajul lui, împrejurările în care s-au făcut unele păcate etc. Numai având o viziune globală asupra vieții lui, preotul va putea trage niște concluzii juste și va oferi, sub îndrumarea harului divin al preoției, leacul cel mai benefic pentru fiecare persoană în parte.

8) De aici reiese că preotul va utiliza o gamă foarte variată de remedii culese din

Sfânta Scriptură, din povățuirile Sfinților Părinți și din cultura lui laică, toate având ca scop tămăduirea de patimi a credincioșilor, apropierea lor de Dumnezeu și mântuirea lor. Când blând, când sever, când folosind leacuri dulci, când doctorii amare, preotul va avea o abordare individuală a fiecărei situații în parte. „Povățuitorul – spune Sfântul Ioan Scărarul – nu trebuie să le ceară tuturor celor ce vin la el să meargă pe cale îngustă și plină de necazuri. Nici nu e fiecăruia jugul blând și sarcina ușoară. Ci trebuie mai degrabă să se aplice leacurile potrivite. Celor împovărați de păcate grele și ușor aplecați spre deznădejde, le este potrivit leacul al doilea. Celor ce tind spre un cuget înalt și mândru, le este potrivit leacul dintâi”. Atunci când vine vorba de persoane mâhnite și descurajate însă, tactica pastorală a preotului este deosebit de importantă, pentru că și cea mai mică stângăcie a lui îl poate pierde iremediabil pe cel suferind.

9) Sfaturile și canonul pe care preotul trebuie să le dea credinciosului întristat și deprimat pot include următoarele aspecte:

Recomandarea unui canon de rugăciune.

Metaniile (al căror număr va fi în conformitate cu vârsta, starea sănătății, ocupația fiecărei persoane în parte).

Citirea Sfintelor Scripturi1, a operelor Sfinților Părinți ai Bisericii, a scrierilor Părinților duhovnici și ale teologilor contemporani.

Lecturarea de opere literare profane cu conținut creștin, religios-moral, atent selectate;.

Învățarea unei limbi străine.

Muzica (atât muzica bisericească ortodoxă, cât și muzica sacră din patrimoniul universal, compusă de muzicieni consacrați, precum și numeroase compoziții baroce și clasice etc.).

Participarea la concerte de muzică religioasă, muzică clasică sau chiar muzică folclorică.

Vizionarea postului de televiziune „Trinitas TV”, al Patriarhiei Române, dar și vizionarea unor filme, documentare, conferințe, cu conținut religios- moral, istoric, cultural care să aibă calitatea de a mângâia și de aîncuraja.

Implicarea în diferite activități de voluntariat, culturale, filantropice sau ecologice, organizate de către parohie sau de către alte instituții sau asociații civile, prin intermediul cărora cel întristat (și însingurat) va intra în contact și în dialog cu alți semeni, își va face noi prieteni, va regăsi noi interese și motivații etc.

Pelerinajele – pot avea o înrâurire duhovnicească de negrăit asupra pelerinilor care vizitează locurile sfinte unde s-au petrecut momente importante din istoria mântuirii și a Bisericii sau unde au trăit marii sfinți și părinți ai Ortodoxiei.

Despre pelerinaje, ca ocazii de înnoire și îmbogățire duhovnicească,

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, afirmă: „În experiența spirituală a pelerinajului, cei care au credință mai slabă au prilejul să o întărească văzând credința mai puternică a altora; cei care au răbdare mai puțină se întăresc răbdarea altora; cei care se roagă mai puțin și mai superficial se îmbogățesc și se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora, a tuturor. În pelerinaj suntem influențați de alții și influențăm pe alții prin felul nostru de a fi prezenți acolo. În general pelerinii sunt oameni însetați de mai multă viață spirituală, pe care nu o oferă totdeauna propria lor parohie sau mănăstire, sau pentru că s-au prea obișnuit cu acestea. Pelerinajul învinge rutina. În pelerinaj Duhul Sfânt trezește în om o dorință mai mare de sfințenie, de înnoire a vieții”.

Sportul (plimbările, drumețiile etc.), în special pentru tineri, dar și pentru adulții care au posibilitatea să îl practice.

Diferite activități practice (grădinăritul, gătitul etc.).

Un somn echilibrat, bine știut fiind faptul că depresiile apar și sunt menținute de lipsa de somn sau de un somn deficitar.

O alimentație sănătoasă poate ajuta enorm de mult la ameliorarea depresiei și chiar la vindecarea ei.

10)Preotul va ține legătura cu membrii familiei celui întristat, cu prietenii lui – dacă acesta are viață familială sau socială –, pentru a vedea mereu care îi sunt vorbele,faptele și intențiile și pentru a le atrage acestora atenția că el are nevoie de multă bunăvoință, sprijin și afecțiune sinceră; acest lucru este cu atât mai imperios cu cât cel deznădăjduit mărturisește că s-a gândit să se sinucidă.  Într-o atare situație, preotul va manifesta o preocupare deosebită pentru el, folosind toate mijloacele care îi stau în putință pentru a-i reabilita acestuia pofta și bucuria de a trăi, dar mai ales credința în Dumnezeu.

II.4. Colaborarea dintre preotul duhovnic și medicul psihiatru sau psihoterapeutul profan

În cele mai nefericite cazuri, cel care suferă de pe urma întristării sau a deznădejdii se lasă din ce în ce mai mult stăpânit de stările depresive specifice lor fără a le combate când ele sunt încăîntr-o fază incipientă. Astfel, puterea lor de manifestare crește direct proporțional cu scăderea capacității de a le învinge a celui aflat în suferință. Rezistența lui în fața violenței lor crescânde slăbește, iar cele care la început erau doar dispoziții momentane de întristare sau melancolie se transformă în grave boli psihice, nu de puține ori fără leac de vindecare. În conformitate cu diferența dintre bolile spirituale și cele psihice despre care am discutat mai sus, aceste forme maladive se vor extinde în afara ariei de competență a duhovnicului în măsura în care ele vor necesita și o abordare medicală, inclusiv un tratament medicamentos.

Ajungând să tratăm acest aspect al temei, am dori să ne referim aici la raportul care se naște între psihoterapia duhovnicească, cea oferită de Biserică, și psihoterapia laică, înțelegând prin aceasta în mod special remediile oferite de medicină (psihiatrie). Nu ne vom opri însă de data aceasta doar asupra formelor patologice ale depresiei, ci vom avea o abordare mai degrabă generală, cu scopul de a evidenția relația firească și necesară care trebuie să existe între un părinte duhovnicesc și un medic psihiatru.

Cuvântul psihiatrie sau psihiatru provoacă mereu în rândul oamenilor o reacție de repulsie sau chiar panică. Psihiatrul este considerat în popor a fi cel care se ocupă cu „oamenii nebuni”. Fiecare om se teme de nebunie și implicit de psihiatru. Psihologul duce cu gândul la o realitate „mai blândă”, însă pare tot la fel de rece și distant, ineficient chiar, pentru populația majoritară (și tradițională) din țara noastră. Când remarcă prezența chinuitoare a unor tulburări spirituale și sufletești, omul încă creștin, neafectat de molima secularizării, aleargă, așa cum s-aînvățat de veacuri, la preot. În căutare de soluții eficiente, chiar și cei necredincioși aleg uneori să facă asta. În viziunea populară, preotul poate prin excelență „să diagnosticheze” și să vindece bolile sufletești. Oamenii își descoperă întreaga viață interioară în fața preotului mai mult decât arface-o cu oricare altă persoană de lângă ei. De aceea, el are o atât de mare responsabilitate. El pătrunde în universul spiritual al unei persoane, adesea răvășit și întunecat, cu scopul de a face „curățenie” și a oferi, prin puterea harică dată de sus (cf. In 20: 21-23), lumină, speranță și vindecare. Pus în fața unei atât de mari chemări, strategia lui pastorală este de o importanță crucială. Niciunul din mijloacele eficiente care se află la îndemână și care ar putea să îlsprijine în misiunea sa nu trebuie să îi scape. Obiectul responsabilității sale este fericirea veșnică a păstoriților lui. Prin urmare, nu i se îngăduie nicidecum o atitudine ignorantă sau ezitantă.

Cu toate acestea, întâlnim câteodată reprezentanți ai Bisericii, care dintr-o evlavie exagerată, resping ab initio orice fel de aport al medicului laic la tratarea bolilor sufletești și chiar trupești. Puterea rugăciunii și a credinței, susțin aceștia, este mai mare decât puterea intervențiilor chirurgicale și a medicamentelor. Astfel, bolnavi care pot avea șanse mari să supraviețuiască cu succes unei boli trupești mulțumită tratamentului medical – care, dacă privim lucrurile dintr-operspectivă autentic creștină, este tot un dar al lui Dumnezeu– se lasă răpuși de boală refuzând orice ajutor pământesc. În același fel se întâmplă și când este vorba de medicul psihiatru, neavându-se în vedere faptul că importanta lor contribuție poate ușura strădaniile noastre de a ne apropia în mod corect de Dumnezeu.

Nu trebuie să căutăm prea departe pentru a ne convinge cât de benefic este ajutorul medicului (psihiatru) în viața omului suferind. Sfânta Scriptură lămurește lucrurile și de această dată, arătând că terapiile medicale nu contravin, ci din contră, pot însoți în mod eficient eforturile duhovnicești de vindecare. Referitor la această temă, în cartea lui Isus, fiul lui Sirah, întâlnim următoarele îndemnuri: „Cinstește pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că și pe el l-a făcut Domnul. Că de la Cel Preaînalt este leacul și de la rege va lua dar. Știința doctorului va înălța capul lui și înaintea celor mari va fi minunat. Domnul a zidit din pământ leacurile, și omul înțelept nu se va scârbi de ele. Au nu din lemn s-a îndulcit apa, ca să se cunoască puterea Lui? Și El a dat oamenilor știință, ca să Se mărească întru leacurile Sale cele minunate. Cu acestea tămăduiește și ridică durerea; spițerul cu acestea va face alifiile. Nu este sfârșit lucrurilor Domnului și pace de la El este peste fața pământului. Fiule! În boala ta nu fi nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului și El te va tămădui. Depărtează păcatul și întinde mâinile spre faptele drepte și de tot păcatul curățește inima ta. Dă miros cu bună mireasmă și pomenire de făină de grâu și junghie jertfe grase, pe cât te ajută puterile. Și doctorului dă-i loc că și pe el l-a făcutDomnul și să nu se depărteze de la tine, că și de el ai trebuință. Că este vreme când și în mâinile lui este miros de bună mireasmă. Că și el se va ruga Domnului, ca să dea odihnă și sănătate spre viață” (Sir 38:1-14).

Remarcăm așadar că omul nu dă dovadă de necredință atunci când recurge la asistență medicală. Dimpotrivă, dacă face acest lucru cu evlavie și cu mulțumire, Îl slăvește prin lucrurile Lui pe Dumnezeu, pe Părintele Luminilor, de la Care vin „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit” (cf. Iac 1, 17). Astfel, în procesul de vindecare sufletească și trupească știința medicală apare firească și recomandată. Ca un adjuvant, ea însoțește eforturile duhovnicești (rugăciunea intensă și smerită, viața liturgică activă) pe întreaga perioadă a vindecării, deoarece ea nu este un afront adus lui Dumnezeu sau o sfidare a puterii Lui, ci mai degrabă o deschidere și o acceptare iubitoare a feluritelor Sale daruri.

Tot în contextul relației dintre terapia duhovnicească și cea medicală, nu trebuie uitat conceptul de libertate.

Înțelegând lucrurile din punctul de vedere al moralei creștine, o faptă a libertății umane este păcatul. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul rămâne o ființă totalmente liberă care poate să decidă dacă acceptă sau nu chemarea lui Dumnezeu și comuniunea cu El. În cadrul acestei realități, este păcat orice faptă săvârșită de om în deplinătatea facultăților sale personale (rațiune, voință, sentiment), care nu este îndreptată în mod pozitiv către Creator și care nu îndeplinește voia Lui descoperită în Revelație. Din contră, ea duce la îndepărtarea de El și la degenerarea ființei umane și a vieții în general. Biserica cea vie, ca actualizare și prelungire în Duhul Sfânt peste veacuri a întregii lucrări răscumpărătoare a Mântuitorului Iisus Hristos, are misiunea de a vindeca această tendință păcătoasă din om și de a-l readuce pe acesta în conformitate cu firea creată inițial de Dumnezeu. Preotul (înțelegând aici întreaga ierarhie sacramentală a Bisericii) este exponentul uman principal implicat în realizarea acestei misiuni. Mai precis, preotul estepăstorul, coordonatorul și evaluatorul cel mai important în lupta contra păcatului. El se ocupă cu faptele morale ale credincioșilor, adică cu acele fapte săvârșite în deplină libertate.

Dar omul nu acționează întotdeauna liber. De multe ori, sub influența unor factori endogeni sau exogeni, el este constrâns să acționeze într-un anume fel. În acest caz, fapta sa va fi evaluată diferit din punct de vedere moral. Acest lucru se întâmplă și atunci când o persoană, de exemplu, stăpânită de o anume boală (psihică), ajunge să săvârșească unele lucruri contrare normalității și bunului simț. Acestea nu mai pot fi considerate stricto sensu păcate. Așadar, ele se extind în afara sferei de competență duhovnicească și, ar fi recomandat, să intre în responsabilitatea unei autorități medicale. După ce va analiza atent situația, medicul specializat (psihiatrul, psihoterapeutul laic) va putea descoperi – din păcate, nu întotdeauna – și alte cauze care au dus la apariția bolii psihice, în afară de cele exclusiv duhovnicești. Aceste cauze pot fi fizico-biologice(traumele și tumorile cerebrale, sechele ale encefalitelor și meningitelor, infecții cerebrale specifice precum sifilisul cerebral sau paralizia progresivă, scleroza creierului, bolile atrofice de bătrânețe, cretinismul congenital etc.) sau psihogene (atunci când vorbim de psihoza maniaco- depresivă, ciclotimie, psihoze afective, schizofrenie, epilepsieetc.). De bună seamă, „există căi pe care biologia și mediul pot influența slăbiciunile sufletului omenesc, pot deforma procesele de dezvoltare și pot, mai mult, constrânge activitatea omului. Păcatul are de-a face cu reaua folosire a libertății umane. Boala are de-a face cu elementele care mărginesc libertatea, mai înainte de păcat sau în același timp”. Și atâta timp cât omul a fost chemat să fie liber, el trebuie să lupte pentru adevărata sa libertatea, să facă tot posibilul să-și recâștige libertatea mântuitoare.

Când boala psihică îi fură omului libertatea, aruncându-l în tenebrele nebuniei, Biserica are datoria să îl ajute în a o regăsi. Acesta este momentul oportun în care ea trebuie să invite cu încredere medicina (psihiatria), dar și psihologia la o cooperare fructuoasă în vederea mântuirii fiilor ei. Iată cum ilustrează părintele Vasilios Thermos, care este și medic psihiatru în Grecia, această colaborare: „Limitările libertății noastre există oricum în propria noastră fire, cu particularitățile pe care le prezintă energiile ei în fiecare dintre noi, energii somatice și psihice. Din acest motiv, elemente eliberatoare pot deveni oricare dintre modalitățile terapeutice la îndemână: medicamente, psihoterapie, mediu propice, dragoste, muncă etc. Savanții psihologi au capacitatea de a pregăti «materia primă» pentru o viață duhovnicească sănătoasă – psihicul sănătos – în același mod în care teologia nu construiește ea însăși biserici și nu produce vin pentru Sfânta Împărtășanie, ci le lasă la latitudinea științei și tehnicii. Acestea însă vor deveni ulterior locuri și moduri de slăvire a lui Dumnezeu”.

Raportul dintre terapia duhovnicească și cea psihiatrică mai implică o problemă controversată: demonizarea și exorcismele.

Ne amintim cu părere de rău despre tristele vremuri când bolile psihice foarte grave care se manifestau printr-o simptomatologie violentă erau considerate atât în Biserica Occidentală, cât și în cea Răsăriteană, forme de demonizare. În astfel de cazuri, bolnavului, în loc să îi fie administrate leacurile potrivite într-o ambianță de dragoste și compasiune, i se impunea să participe la diferite ritualuri de exorcizare. Aceste ritualuri în care cel suferind era supus unui regim de înfometare aspră și rugăciuni foarte lungi nu ameliorau nicidecum starea bolii. Din contra, aceasta se amplifica ducând inevitabil la pierderea definitivă a „demonizatului”.

Cu toate acestea, trebuie să fim cinstiți și să ne aducem aminte, că încă din perioada incipientă a tratării bolilor psihice, când acestea erau în responsabilitatea mănăstirilor, se făcea totuși o diferențiere între posedările demonice și bolile psihice, cu precădere în Răsărit. Sfântul Ioan Scărarul (579-649), de exemplu, evidenția faptul că, pe lângă vătămările care erau produse de diavol împotriva voinței omului, mai erau și tulburări asemănătoare, care nu pot fi vindecate de o exorcizare (de rugăciuni sau de semnul crucii) și care se dezvoltă „de la fire”.

În zilele noastre, majoritatea oamenilor consideră că exorcizarea este o practică medievală care nu mai are nicio eficiență și nu dă dovadă de credibilitate într-o societate civilizată, ajunsă la un grad înalt de cunoaștere și eliberată de „prejudecata” existenței Diavolului. Sfânta Scriptură a Noului Testament ne arată însă că această judecată este de- a dreptul incorectă și înșelătoare. Diavolul există și poate să intre în om și să pună stăpânire pe el (cf. Mt 4:24; 8:28-32; Mc 1:23-26; Lc 4: 33-35 ș.a.). Adeseori, aceste cazuri nefericite în care persoane integre intră sub controlul total al duhurilor rele sunt asemănătoare simptomelor și crizelor care însoțesc o boală psihică (cum ar fi psihoza maniaco-depresivă, chizofrenia, epilepsiaetc.). Din această cauză ele pot fi confundate și diagnosticate greșit de către o persoană lipsită de experiență (Cazul Tanacuș.a.).

În acest caz, preotul duhovnic trebuie să fie cu mare luare aminte. El are responsabilitatea de a detecta la persoanele care vin în scaunul Sfintei Spovedanii eventualele simptome ale unor boli psihice care, alături de experiența sa duhovniceascăși de cultura sa teologică și profană, îl pot ajuta să evalueze starea reală a fiilor săi duhovnicești și, dacă este cazul, să le sugereze asistența medicală (psihiatrică). Totodată, el trebuie să îi învețe pe enoriașii aflați în suferință că acest lucru nu îi îndepărtează de

Dumnezeu și nici nu îi condamnă la o viață crepusculară petrecută într-un azil de boli psihice. Dimpotrivă, ei pot fi vindecați și pot să se bucure în continuare de o viață normală și fericită.

Pe de altă parte, medicul psihiatru (psihoterapeutul) profesionist îl va întâmpina pe pacientul venit din sânul Bisericii cu respectul cuvenit credinței sale religioase. El va trebui să îl considere pe om, înainte de toate, chip al lui Dumnezeu și să își raporteze diagnosticul și terapia la dimensiunea spirituală a acestuia. Pe lângă sfaturi și inducerea treptată a unei atitudini pozitive, pe lângă ajutorul medicamentos, psihoterapeutul laic nu poate evita să-i reamintească mereu pacientului că este în brațele lui Dumnezeu chiar dacă se află într-un cabinet medical sau într-unstaționar. De aici decurge necesitatea ca în instituțiile de tratare a bolilor psihice să se facă simțită și prezența dinamică și vie a unei atmosfere duhovnicești. Terapia medicală, așa cum o atestă atâtea cazuri, devine mult mai eficientă când este însoțită de credință, de rugăciune, de participarea la Sfintele Taine ale

Bisericii.

Luând seama la toate aceste aspecte, considerăm că Biserica se poate folosi cu încredere în misiunea ei mântuitoare de realizările științei și tehnicii, fără a se abate de la învățătura și practicile sale. Viața duhovnicească și sufletească a omului este deosebit de complexă. În ea se împreunează idei, sentimente, trăiri adunate din toate colțurile existenței și ale experienței de viață. Dacă în interiorul unei persoane nu se păstrează un echilibru, atât viața vremelnică pe pământ, cât și viața veșnică pot fi ratate. Psihiatrul, psihologul, psihanalistul cu o viziune creștină sănătoasă asupra psihismului uman pot contribui enorm de mult la vindecarea sufletească a unui om. Coroborată cu credința activă în Hristos, care îi conferă vieții și un scop real, nobil, veșnic, dumnezeiesc, nu doar sănătate trecătoare, psihoterapia profană se remarcă a fi un însoțitor de mare folos pe „drumul către casa părintească”, pe calea către Împărăția lui Dumnezeu presărată cu atâtea obstacole și încercări.  

CONCLUZII

Oricât de mult s-a străduit omul în ultimele două-trei secole să se divinizeze pe sine, să își elibereze rațiunea de orice fel de „prejudecăți” metafizice, încrezându-se exclusiv în puterea și autoritatea ei și, totodată, refuzând să mai asculte de voia lui Dumnezeu transmisă omenirii prin Revelație, nu a reușit prin aceste demersuri ale sale să găsească răspunsuri fiabile pentru aspirațiile nețărmurite ale ființei sale în care se întrevede chipul Creatorului și nostalgia paradisului pierdut.

Un dor nespus de ființare veșnică – acesta este focul vital care îl determină pe om să existe, să trăiască, să caute neîncetat împlinire. Și dacă e dor pentru veșnicie, atunci este infinit; și dacă este infinit, atunci nu se poate adăpa din realități finite, trecătoare, din satisfacții momentane. Dar omul postmodern exact aceasta încearcă să facă: să se hrănească cu episoade fragmentare și iluzorii de împlinire, să găsească soluții pentru nepotolita lui sete de veșnicie și infinit în ceea ce este trecător și mărginit.

Iată trauma societății stigmatizate în care trăim – un haos existențial cauzat de perceperea pătimașă și distorsionată a sensului vieții. De la sensul pe care îl descoperim fiecare în viețile noastre pornește atât bucuria, cât și tristețea, atât pacea, cât și zbuciumul, atât împlinirea, cât și eșecul. Înțelegerea greșită a sensului existenței a supus lumea secularizată contemporană și fenomenului de care ne-am ocupat în această lucrare, și anume întristarea, depresia șideznădejdea, răspândit din nefericire la nivel mondial.

Această chestiune este de mare interes atât pentru instituțiile preocupate de sănătatea populației la nivel global, cât mai ales pentru Biserica lui Hristos, a cărei menire este să promoveze sănătatea, pacea și bucuria în lume, îngrijindu-se cu mijloacele ei specifice de bunăstarea duhovnicească și trupească a credincioșilor. De aceea, am ales să tratăm în studiul de față despre întristare și depresie care, deși neluate în seamă îndeajuns de către păstorii de astăzi ai Bisericii, totuși sunt prezente în mod îngrijorător în rândul credincioșilor ei.

Această lucrare aparține disciplinei Teologie Pastorală, deci a urmărit, înainte de toate, finalitatea practică a vindecării credincioșilor creștini de întristare și de deznădejde prin Biserică șiîn Biserică. Deși nu trebuie ignorată contribuția științei, psihologiei și sociologiei moderne la înțelegerea vieții sufletești a persoanei umane și la demersurile de vindecare ale tulburărilor care survin la nivel psihic și somatic, Biserica are propriile ei mijloace psihoterapeutice care nu se bazează pe descoperiri și constatări omenești, ci au fost descoperite de Dumnezeu Însuși prin Revelația dumnezeiască. Acestea devin cu atât mai eficiente cu cât în fiecare inițiativă de însănătoșire regăsită în Biserică vibrează harul Duhului Sfânt vindecător, curățitor și sfințitor, prin care omul se poate tămădui în mod autentic de bolile sale sufletești și trupești.

De aceea, doar în Biserică omul se poate tămădui și de întristare, prin iubirea de

Dumnezeu și credința dinamică și vie în Hristos Domnul Cel Răstignit și Înviat – pacea și bucuria inimilor noastre (cf. Mt 11:28-29) –, prin pocăință, prin lacrimi curățitoare și mântuitoare, prin rugăciune smerită și stăruitoare, prin participarea la viața liturgică a Bisericii, în special la Sfintele Taine în care i se împărtășește Însuși Hristos, prin harul

Sfântului Duh.

De asemenea, drumul către vindecare nu poate fi parcurs de unul singur, ci este absolută nevoie de un îndrumător, de un psihoterapeut, iar în Biserică acest psihoterapeut este preotul, investit cu putere de sus, cu harul dumnezeiesc al preoției, lucrând ca mână văzută a lui Hristos – Marele Vindecător, care, deși nevăzut, este El Însuși mereu prezent în toate lucrările săvârșite în Biserică (cf. Mt 28:19-20). Numai într-o relație strânsă, intimă, sinceră, deschisă și iubitoare cu preotul său, atât în scaunul Spovedaniei, cât și în afara lui, credinciosul se poate vindeca de patimi și împodobi cu virtuțile demne de făptura umană, creată după chipul lui Dumnezeu și chemată la asemănarea cu El. Iar asemănarea cu Dumnezeu, în deplina comuniune de iubire cu El, înseamnă adevărata bucurie și împlinire a omului pe pământ, dar mai ales atunci când vălul trupului va fi înlăturat și împărtășirea de Dumnezeu va fi plenară în Împărăția Lui cea veșnică.

Încheiem această lucrare cu un gând de mulțumire închinat Mântuitorului Iisus

Hristos, Maicii Domnului și tuturor sfinților pentru ajutorul și inspirația oferite în strădaniile de elaborare a ei, dar și cu un sentiment de neputință în fața încercării de a cuprinde cât mai mult din tema abordată. Cu toate acestea, studiul de față a reprezentat un prilej extraordinar de îmbogățire spirituală și intelectuală, atât la nivel personal, cât și, sperăm, la nivel obștesc.

BIBLIOGRAFIE

I.IZVOARE:

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediția Sinodală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

2.*** Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1993.

3.*** Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.

4.*** Patericul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004.

5.*** Patericul sau Apoftegmele Părinților din pustiu, Colecția alfabetică, trad. de Cristian Bădiliță, ed. a II-a, Editura Polirom, București, 2005.

6.Sfântul AUGUSTIN, Confesiuni, trad. de Eugen Munteanu, Editura Nemira,

București, 2009.

7.Sfântul CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,

2003.

8.CLEMENT ALEXANDRINUL, Cuvânt de îndemn către elini, trad. de Pr. D. Fecioru, coll. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. al IV-lea, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

9.EVAGRIE PONTICUL, Capete despre deosebirea patimilor și a gândurilor, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. I, Editura Humanitas, București,

2005.

10.Idem, Cuvânt despre rugăciune, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. I, Editura Humanitas, București, 2005.

11.Idem, În luptă cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutății și Replici împotriva lor, trad. de Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2006.

12.Sfântul GRIGORIE CEL MARE (Dialogul), Cartea regulei pastorale (Cartea grijii pastorale), trad. de Pr. Prof. Dr. Alexandru Moisiu, Editura Centrului mitropolitan Sibiu, Sibiu, 1987.

13.Sfântul IGNATIE TEOFORUL, Epistola către Efeseni, trad. de Pr. D. Fecioru, coll.

„Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

14.Sfântul IOAN CASIAN, Către episcopul Castor (Despre cele opt gânduri ale răutății), trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. I, Editura Humanitas, București, 2005.

15.Sfântul IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.

16.Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Despre preoție, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru,

Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007.

17.Idem, Omilii la Facere, vol. I, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.

18.Idem, Omiliile la statui, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007.

19.Idem, Problemele vieții, trad. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Ecumenița, Galați, s.a.

20.Sfântul IOAN SCĂRARUL, Scara, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. al IX-lea, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

21.Sfântul NICOLAE CABASILA, Despre viața în Hristos, trad. de Pr. Prof. Teodor

Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2009.

22.ORIGEN, Despre rugăciune, trad. de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, coll. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. al VII-lea, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

23.Sfântul TEOGNOST, Despre făptuire, contemplație și preoție, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. al VI-lea, Sibiu, 1948.

24.Sfinții VARSANUFIE ȘI IOAN, Scrisori duhovnicești, trad. de Pr. Prof. Dumitru

Stăniloae, în „Filocalia”, vol. al XI-lea, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990.

II.DICȚIONARE ȘI CONCORDANȚE:

1.*** Concordanță biblică tematică, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași,

2000.

2.*** Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ed. a II-a, Editura Univers

Enciclopedic, București, 1993.

3.*** Marele dicționar al psihologiei, Larousse, trad. de Aliza Ardeleanu, Sabina

Dorneanu et alii, Editura Trei, București, 2006.

4.MIRCEA, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

5.POSTEL, Jacques et alii, Dicționar de Psihiatrie și Psihopatologie Clinică, Editura

Univers Enciclopedic, trad. de Dr. Leonard Gavriliu, București, 1998.

6.SILLAMY, Norbert, Dicționar de psihologie, Larousse, trad. de Dr. Leonard

Gavriliu, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.

III.LITERATURĂ DE SPECIALITATE:

1.ALEXIEV, Arhimandrit Serafim, Vederea păcatelor noastre. Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, trad. de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sofia, București,

2008.

2.ANTONIE, Mitropolit de Suroj, Taina iertării. Taina tămăduirii, trad. de Monahia

Anastasia (Igiroșanu), Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010.

3.AVDEEV, Dr. Dmitri Aleksandrovici, Când sufletul este bolnav, trad. de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2005.

4.Idem, Psihiatria pentru duhovnici, trad. de Adrian Tănăsescu-Vlas, coll.

„Psihoterapia Ortodoxă”, Editura Sofia, București, 2011.

5.BUCHIU, Pr. Conf. Dr. Ștefan, Dogmă și Teologie, vol. al II-lea, Editura Sigma,

București, 2006.

6.CRISTEA, Prof. Dr. Aurelia Nicoleta, Tratat de Farmacologie, Editura Medicală, București, 2012.

7.† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iași, 2007.

8.Idem, Teologie și spiritualitate, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București,

2009.

9.GHEORGHE, Virgiliu, Pornografia – maladia secolului XXI, Editura Prodromos,

București, 2011.

10.HOLBEA, Pr. Lect. Dr. Gheorghe, Curs de Dogmă și spiritualitate ortodoxăpentru anul al IV-lea, sem. al II-lea, curs dactilografiat, București, 2012.

11.HRISOSTOM, Arhiepiscop de Etna, Elemente de Psihologie Pastorală Ortodoxă, trad. de Daniela Constantin, Editura Bunavestire, Galați, 2003

12.LARCHET, Jean-Claude, Creștinul în fața Bolii, Suferinței și Morții, trad. de

Marinela Bojin, Editura Sofia, București, 2004.

13.Idem, Inconștientul spiritual – Adâncul neștiut al inimii, trad. de Marinela Bojin,

Editura Sofia, București, 2009.

14.Idem, Terapeutica bolilor mintale, trad. de Marinela Bojin, Editura Sofia,

București, 2008.

15.Idem, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Editura Sofia,

București, 2006.

16.LOGOTHETIS, Arhimandritul Spiridonos, Deprimarea și tămăduirea ei în învățătura Bisericii, trad. de Pr. Șerban Tica, coll. „Psihoterapia ortodoxă”, Ed. Sofia, București, 2001.

17.MELEHOV, Prof. Dmitri, Psihiatria și problemele vieții duhovnicești, trad. de

Adrian Tănăsescu-Vlad, coll. „Psihoterapia ortodoxă”, Editura Sofia, București, 2008.

18.PĂTRAȘCU, Horia, Sentimentul metafizic al tristeții, Editura Trei, București,

2001.

19.SCHMEMANN, Alexander, Postul cel Mare, trad. de Andreea Stroe și Laurențiu Constantin, Editura Univers Enciclopedic, București, 1995.

20.SIMONOPETRITUL, Makarios, Triodul Explicat. Mistagogia timpului liturgic, trad. de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2008.

21.STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. al III-lea,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.

22.THERMOS, Pr. Vasilios, Om la orizont – Psihologia și psihiatria ortodoxă, trad. de Vlad Ciule, coll. „Psihoterapia Ortodoxă”, Editura Sofia, București, 2010.

23.TOMA DE KEMPIS, Urmarea lui Hristos, trad. de Pr. Prof. Dumitru C. Vișan, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1991.

24.TUDOSE, Florin, TUDOSE, Cătălina, DOBRANICI, Letiția, Tratat de psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi, Editura Trei, București, 2011.

25.VLACHOS, Mitropolit Hierotheos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, trad. de Constantin Făgețan, coll. „Psihoterapia Ortodoxă”, Editura Sofia, București, 2007.

26.Idem, Psihoterapia Ortodoxă – Știința Sfinților Părinți, Editura Învierea – Arhiepiscopia Timișoarei, Timișoara, 1998.

IV. SURSE ONLINE:

1.http://www.analizaexistentiala.ro/node/22, 07.05.2016.

2.http://www.blackdoginstitute.org.au/public/depression/inover65s.cfm, 04.05.2016.

3.http://www.blackdoginstitute.org.au/public/depression/inthemedicallyill.cfm,

04.05.2016.

4.http://blogs.psychcentral.com/healing-together/2011/09/loneliness-and-depression-new-findings-and-strategies/, 04.05.2016.

5.http://www.e-psihiatrie.ro/articol/corelatii-ale-alcoolismului-cu-depresia-anxietatea-si-suicidul, 29.04.2016.

6.http://www.healthyplace.com/depression/articles/men-with-depression/asking-if-someone-is-feeling-suicidal/, 29.04.2016.

7.http://www.healthyplace.com/depression/articles/men-with-depression/divorce-and-depression/, 29.04.2016.

8.http://www.laurentiudumitru.ro/cazul-tanacu.php, 12.01.2016.

9.http://www.mayoclinic.com/health/depression/MH00016/NSECTIONGROUP=2

28.05.2016.

10.http://www.medicinenet.com/script/main/art.asp?articlekey=23376m, 30.04.2016.

11.http://www.mengetdepression.com/symptoms/what_causes_depression.cfm,29.04.2016.

12.http://www.mentalhealthamerica.net/index.cfm?objectid=C7DF950F-1372-4D20-C8B5BD8DFDD94CF1, 30.04.2016.

13.http://www.netdoctor.co.uk/diseases/depression/sleepanddepression_000493.htm,28.05.2016.

14.http://psychcentral.com/disorders/depression/, 28.04.2016.

15.http://psychcentral.com/lib/2006/the-causes-of-depression/, 28.04.2016.

16.http://psychcentral.com/lib/2006/types-and-symptoms-of-depression/, 28.04.2016.

17.http://www.rcpsych.ac.uk/mentalhealthinfoforall/problems/depression/depressionin olderadults.aspx, 04.05.2016.

18.http://www.sfatulmedicului.ro/Depresia–tristetea-patologica/distimia_100,28.04.2016.

19.http://www.teen-depression.info/overview/causes-risks/, 03.05.2016.

20.http://www.teen-depression.info/overview/symptoms/, 03.05.2016.

21.http://trinitastv.ro/, 25.05.2016.

22.http://www.webmd.com/depression/guide/diet-recovery, 28.05.2016.

23.http://www.webmd.com/depression/guide/depression-women, 28.04.2016.

24.http://www.webmd.com/depression/guide/depression-women?page=2, 28.04.2016.