Intreprinzatorul Si Importanta Sa In Economie
INTRODUCERE
În această lucrare, am să prezint conceptul de întreprinztor și cum este acesta reflectat la noi în țară. Studiul de caz este făcut asupra întreprinzătorului român. Un întreprinzător model ar trebui să indeplinească următoarele condiții:
Intelectuale: atentie, memorie, folosind întreaga capacitate de munca în interesul societății, calități de conducere într-o societate comercială sau regie autonomă, calități de organizare ce au un rol însemnat în asigurarea succesului economic al societății, spirit de inovare și invenție, spirit logic, capacitatea de fundamentare a propunerilor, inteligență practică sesizând rapid și soluționând defecțiunile la echipamente sau de organizare la locul de munca, inteligență teoretic-aplicativă întelegând și rezolvând problemele tehnice, economice, organizatorice care cer documentare și studiu, calități de vorbire, exprimarea corecta și pe înțelesul celor din jur atrăgând respectul colaboratorilor cu care intră în contact, calități de redactare (scris) simț estetic, cultură generală, fiind foarte important ca un întreprinzător să aibă cunoștinte teoretice și practice din diverse domenii, cunoștinte tehnologice și matematice.
Trăsături de caracter: disciplină, punctualitate, conștiinciozitate, spirit de echipă (integrare în colectiv), capacitatea de a-și asuma răspunderi, spirit de intiațivă, simț gospodăresc, politețe, tact discreție, aptitudini de comandă, rezistență la eventualele riscuri.
Întreprinzatorul urmărește permanent activitatea societății pe care o conduce, luând măsuri organizatorice necesare pentru asigurarea funcționării la parametrii optimi, încheie contracte cu alte societăți, astfel că nu-și limitează responsabilitățile numai la nivelul personalului pe care-l deține ci și cu ceilalți parteneri de afaceri: clienți, bănci furnizori, respectând termenele de plată, acceptând comisioanele ce-i sunt percepute pentru serviciile ce i se fac.
Relația cu partenerii de afaceri va fi cu atât mai bună cu cât întreprinzătorul va fii cât mai diplomat și-și va respecta prerogativele stabilite de la început.
Încheierea de contracte cât mai avantajoase cu partenerii de afaceri, va duce la bunul mers al societății, la un profit cât mai mare, cu un risc cât mai mic, iar daca acest risc există, întreprinzătorul să aibă resursele necesare pentru a și le asuma, și a le rezolva astfel ca societatea pe care o conduce să nu dea faliment.
Definirea și caracteristicile întreprinzătorului
1. 1 Conceptul de întreprinzător
Cuvântul "întreprinzător" derivă din verbul francez "entreprendre" care înseamnă a întreprinde, a se apuca de făcut ceva, a se angaja în ceva. În evul mediu definea persoana care se ocupa de comerțul exterior, organizator al paradelor, diferitor manifestații, persoană responsabilă de realizarea proiectelor mari privitor la construcții și producere.
În prezent, întreprinzător este considerată persoana care inițiază sau preia o afacere, asumându-și anumite riscuri pe care cei mai mulți oameni obișnuiți nu ar face-o, aplicând cunoștințele fundamentale într-un mod cu totul original pentru a-și asigura succesul afacerii.
Unii întreprinzători inițiind propria afacere, angajează pe alții să o administreze. Se consideră că întreprinzătorii se deosebesc de manageri prin aceea că sunt mai vârstnici, mai puțin educați și își concentrează atenția spre dezvoltare, în timp ce managerii sunt mai tineri, mai educați și își concentrează atenția spre profit.
Considerați creatori de întreprinderi, realizatori de activități noi, întreprinzătorii sunt veritabili agenți dinamizatori ai economiei. Lor li se atribuie rolul de motor al creșterii economice și al progresului tehnologic.
Există mai multe accepțiuni ale conceptului de întreprinzător. El poate fi: o persoană care își asumă riscuri și incertitudini, un inovator, un decident, un furnizor de capital financiar, un lider, un manager, un organizator sau coordonator de resurse economice, un proprietar de firmă, un utilizator al factorilor de producție, un contractant, un arbitru, persoana care alocă resurse pentru utilizări alternative, persoana care imaginează, dezvoltă și concretizează viziuni.
În principal, întreprinzătorul are rolul de investitor, de proprietar, de manager, de inventator și de executant. Specialiștii sintetizează funcțiile întreprinzătorului astfel: purtător de risc și de incertitudine, inovator, conducător și organizator al întreprinderii.
Prin spirit de întreprinzător desemnăm capacitatea pe care o posedă anumite persoane de a crea anumite activităâi economice noi, pe baza unui efort și implicare personală intensă, asumându-și riscuri multiple, depășind adversitățile mediului și obținând în final profitul.
Deci spiritual întreprenorial prezintă următoarele elemente definitorii:
Este propriu ființelor umane;
Se bazează pe talent;
Se bazează pe cunoștințe;
Are drept conținut identificarea și valorificarea unei oportunități de afaceri;
Generează performanțele economice și de alta natură.
O primă concepție pune accent pe calitățile personale ale întreprinzătorului. Pentru a fi sigur de reușită, întreprinzătorul trebuie să fie, în același timp, un cuceritor, un organizator și un "negociator". Unul din adepții acestei concepții este W.Sombart, care consideră că întreprinzătorul trebuie să posede următoarele calități:
– vivacitate de spirit, adică o judecată rapidă, o gândire perseverentă, distingerea elementelor esențiale și identificarea momentului favorabil;
– inteligență, respectiv să aibă o imaginație constructivă, idei și proiecte de activitate;
– perspicacitate, respectiv cunoașterea oamenilor, aprecierea corespunzătoare a colaboratorilor, suplețe și forță sugestivă.
Tipurile clasice de întreprinzători, după W. Sombart, sunt: proprietarul funciar, birocratul, speculatorul, negociantul și manufacturierul.
O altă concepție consideră că întreprinzătorul este persoana care realizează combinații noi. Această concepție își are originea în lucrările lui J.Schumpeter care consideră că numai combinațiile noi îl definesc pe întreprinzător. Sarcina întreprinzătorului constă în reformarea metodei de producție prin introducerea de noi tehnologii de producere a bunurilor dar prin metode noi datorită descoperirii altor surse de resurse, ori piețe noi. Schumpeter consideră că acesta trebuie să fie capabil să realizeze următoarele combinații noi: introducerea unor metode noi de producție; cucerirea unui nou segment de piață, utilizarea unei noi surse de materii prime; realizarea unei organizări noi a întreprinderii. Ford, de exemplu, nu a inventat nici automobilul nici diviziunea muncii, însă a aplicat diviziunea muncii la producția de automobile într-un nou mod: linia de asamblare, folosind astfel informații general valabile pentru a face ceva nou.
În sfârșit, o altă concepție pune accent pe motivare individuală a întreprinzătorului. Din aceasta perspectivă, motivele individuale constituie un element esențial al actului de a întreprinde, ele constituie cauza inițială, punctul de plecare, motoul personal.
Sunt câteva variabile specifice pentru a motiva o persoană să devină întreprinzător: factorii genetici, familiali, educaționali, precum și experiențele anterioare; factori organizaționali (natura experienței și a cunoștințelor dobândite, condițiile prezente oferite de organizație și perspectivele acesteia); și factori de mediu (condiții economice, accesibilitatea și disponibilitatea capitalului de lansare, exemple de acțiuni antreprenoriale, existența serviciilor de asistență).
Există mai multe accepțiuni ale conceptului de întreprinzător:
O persoană care își asumă riscuri și incertitudini;
Un furnizor de capital financiar;
Un inovator;
Un decident;
Un lider industrial;
Un manager sau un superintendent;
Un organizator sau un coordonator de resurse economice;
Un proprietar de firmă;
Un utilizator al factorilor de producție;
Un contractant;
Un arbitru;
O persoană care alocă resurse pentru utilizări alternative;
O persoană care imaginează, dezvoltă și concretizează viziuni;
De asemenea, în sprijinul ideii de a deveni întreprinzător există motivațiile pozitive:
dorința de a realiza mai mult, inclusiv bani, și de a lucra pentru profit și nu pentru salariu;
dorința de prestigiu și o nouă poziție socială;
dorința de a lucra pentru propria persoană, de a fi propriul manager;
eliberarea din limitele unei standardizări separate pentru o muncă standardizată;
nevoia de muncă înalt creativă prin eliminarea activităților de rutină;
aplicarea cunoștințelor dobândite ca angajat (legate de un domeniu de activitate, un produs etc.);
punerea în practică a unei ambiții mai vechi, a unei pasiuni sau a unui hobby;
sesizarea unei oportunități a pieței și dorința de fructificare a acesteia;
apariția unei conjuncturi favorabile (resurse financiare proprii, șansa unui credit avantajos, spațiu disponibil etc.).
Se poate vorbi și despre motivații negative pentru a începe o activitate de antreprenoriat: salarii mici, închiderea întreprinderii, concedierea, cariera nesatisfăcătoare.
De-a lungul timpului s-au succedat mai multe abordări ale conceptului de întreprinzător și a modului în care este transpus în practică acest concept. Se poate vorbi despre spiritul antreprenorial care se manifestă în primul rând în raport cu o persoană, fiind o parte a caracterului său – persoană care poate crea o firmă sau se poate manifesta în cadrul unei companii, corporații; o altă posibilă abordare ar fi aceea ca spiritul antreprenorial este strâns legat de o organizație și că atunci când se vorbește despre antreprenoriat acesta este asociat cu o categorie sau alta de întreprindere. Nu cred că se clasifică ca o abordare greșită și una corectă, ci pur și simplu depinde unghiul de observație sau de ceea ce se urmărește.
Trebuie ținut cont însă de faptul că nu orice creator de firmă este întreprinzător și nu orice întreprinzător are neapărat propria sa afacere, ci poate activa în cadrul unei companii mai mari.
Întreprinzătorul se caracterizează astfel:
din punct de vedere sociologic, al valorilor, printr-un puternic individualism, acordând o atenție prioritară autonomiei și libertății de ecizie. Raportat la normele care predomină în societate, întreprinzătorul este considerat ca o persoană ‚aparte’, nu rareori marginalizată;
din punct de vedere psihologic, al implicării, întreprinzătorul, prin asumarea de riscuri ridicate referitoare la cariera sa, la familie, la propria imagine, si firește, la bani. Întreprinzătorul își asumă riscuri majore, de regulă, calculate, deoarece crede cu putere că posedă capacitatea de a le influența și că are forta să-și dirijeze propriul destin. De cele mai multe ori, întreprinzătorii sunt persoane care au insatisfacții fie de natură materială, fie psihologice, reflectate într-o pronunțată nevoie de autorealizare.
Din punct de vedere operațional, întreprinzătorului îi este proprie o capacitate ridicată de a acționa, asociată cel mai adesea cu o abordare creativă, inovațională. Așa cum afirma Schumpeter (‚Capitalism, Socialism et Democratie’), ‚întreprinzătorul improvizează, revoluționează rutinele, obișnuințele și realizează combinații noi’.
Conform definițiilor internaționale (măsurarea gradului de inovare se face în conformitate cu Manualul OECD de la Oslo), inovarea reprezintă toți acei pași stiințifici, organizaționali, financiari și comerciali care conduc, în mod deliberat sau nu, la implementarea unor produse sau procese noi sau îmbunătățite. Inovarea se bazează pe rezultatele unor dezvoltări tehnologice noi, ale unor combinații între tehnologii existente sau ale altor cunoștințe dobândite de o anumită organizație; anumite produse sau procese sunt pur și simplu noi, altele nu aduc neapărat ceva nou, dar sunt necesare pentru implementare.
Astfel, inovarea de produse sau procese poate fi rezultatul activității unei întreprinderi inovatoare, implementatoare, cât și obținută prin intermediul unei alte întreprinderi; în oricreprinzătorul se caracterizează astfel:
din punct de vedere sociologic, al valorilor, printr-un puternic individualism, acordând o atenție prioritară autonomiei și libertății de ecizie. Raportat la normele care predomină în societate, întreprinzătorul este considerat ca o persoană ‚aparte’, nu rareori marginalizată;
din punct de vedere psihologic, al implicării, întreprinzătorul, prin asumarea de riscuri ridicate referitoare la cariera sa, la familie, la propria imagine, si firește, la bani. Întreprinzătorul își asumă riscuri majore, de regulă, calculate, deoarece crede cu putere că posedă capacitatea de a le influența și că are forta să-și dirijeze propriul destin. De cele mai multe ori, întreprinzătorii sunt persoane care au insatisfacții fie de natură materială, fie psihologice, reflectate într-o pronunțată nevoie de autorealizare.
Din punct de vedere operațional, întreprinzătorului îi este proprie o capacitate ridicată de a acționa, asociată cel mai adesea cu o abordare creativă, inovațională. Așa cum afirma Schumpeter (‚Capitalism, Socialism et Democratie’), ‚întreprinzătorul improvizează, revoluționează rutinele, obișnuințele și realizează combinații noi’.
Conform definițiilor internaționale (măsurarea gradului de inovare se face în conformitate cu Manualul OECD de la Oslo), inovarea reprezintă toți acei pași stiințifici, organizaționali, financiari și comerciali care conduc, în mod deliberat sau nu, la implementarea unor produse sau procese noi sau îmbunătățite. Inovarea se bazează pe rezultatele unor dezvoltări tehnologice noi, ale unor combinații între tehnologii existente sau ale altor cunoștințe dobândite de o anumită organizație; anumite produse sau procese sunt pur și simplu noi, altele nu aduc neapărat ceva nou, dar sunt necesare pentru implementare.
Astfel, inovarea de produse sau procese poate fi rezultatul activității unei întreprinderi inovatoare, implementatoare, cât și obținută prin intermediul unei alte întreprinderi; în orice caz, activitatea de comercializare a inovațiilor produse și dezvoltate în totalitate de alte întreprinderi nu este considerată a fi o activitate inovatoare. Activitățile de Cercetare și Dezvoltare (C&D) se subscriu conceptului de inovare. Dacă ar fi să considerăm antreprenoriatul sinonim cu activitatea de inovare, atunci în România acesta nu ar fi reprezentat cel mai bine de sectorul întreprinderilor mici și mijlocii, ci de firmele mari. Dacă însă ținem cont pe de o parte de abilitățile organizatorice necesare unui antreprenor, de nevoia de realizare, inițiativă personală, consacrare personală în favoarea organizației, dorință de a planifica și stabili obiectivele și alte caracteristici ale întreprinzătorului, iar pe de altă parte de faptul că în marile firme se inovează, însă acționariatul sau proprietarii sunt străini, atunci cred că se poate spune că IMM-urile sunt un exemplu bun care ilustrează întreprinzătorul particular în România, cel puțin deocamdată.
Tipologia întreprinzătorului
Literatura de specialitate a departajat întreprinzãtorii în mai multe tipuri. O categorie sunt întreprinzãtorii statici și marginali. Aceștia sunt specialiști cu studii tehnice care au în general aptitudini de comunicare scãzute și conduc afacerea ca pe o familie nedelegând autoritatea (paternaliști). Ei folosesc surse reduse de capital, strategii restrânse de marketing și vând în general singuri mãrfurile firmei.
O altã categorie, întreprinzãtorii dinamici sunt cei care cautã sã-și suplimenteze studiile în domeniul economic ți/ sau juridic, deleagã autoritatea, evitã paternalismul, folosesc tehnici de marketing și de vânzãri variate, au mai multe surse de capital și fac planificãri pe termen lung.
Unii întreprinzãtori lucreazã în echipe antreprenoriale care se formeazã prin asocierea mai multor persoane cu o varietate de însusiri manageriale, cu o experienã diversificatã si se regãsesc în special în firmele care folosesc tehnologii avansate.
Întreprinzatorii se pot împărti în 4 grupe, identificînd pentru fiecare din ele caracteristici si elemente specifice.
Întreprinzãtorul performant personal, care alocã foarte mult timp afacerii, crede puternic în propria persoanã si în ceea ce face, încearcã sã se documenteze cât mai mult despre afacerea pe care o deruleazã si posedã o viziune amplã asupra afacerii pe care o implementeazã.
Acest întreprinzãtor are reacții rapide fațã de schimbãrile mediului, o capacitate mare de rezolvare a problemelor, pune accent pe flexibilitatea organizãrii firmei și se descurcã bine în condiții de crizã.
Întreprinzatorul supervânzător (supercomerciant) este mereu preocupat să vândã, se concentrează asupra a ceea ce vinde și cum vinde, nu renuntă niciodată sã vândã, apelează la alții pentru a dirija afacerile curente ale firmei și pune accent pe relatiile umane și pe munca în echipă.
Întreprinzatorul manager posedã calitãti si pregãtire managerialã apreciabilã, îi place sã conducã proprii salariaþi, de aceea se strãduieste sã dezvolte o firma de dimensiuni cât mai mari, alocã timp si resurse pentru convingerea propriilor clienti sa cumpere produsele firmei sale, încurajeazã personalul sã-si construiasca o carierã în cadrul companiei și pune accent pe formarea unei culturi organizaționale specifice firmei și pe eliminarea diferențelor culturale.
Întreprinzatorul expert (generator de idei) posedă suficiente cunoștiințe într-un domeniu pentru a fi considerat expert, deține "libertatea" de a inovașsi de a-și implementa propriile idei, atrage persone cu calități complementare lui, pentru finalizarea noilor idei, își consacră energia obținerii sprijinului pentru implementarea ideii noi și își cristalizează o viziune asupra afacerii.
În urma proiectului STRATOS (Strategic Orientation of Small European Business) derulat în opt tãri s-au delimitat patru tipuri de întreprinzãtori în functie de intensitatea atitudinii comportamentale.
a) Întreprinzãtorul universal sau complet este cel mai performant din punct de vedere economic și este caracterizat de:
– o bunã pregãtire economicã si tehnicã
– capacitate mare de acoperire a problemelor intreprenoriale
– adaptabilitate mare la mediu
– orientarea strategicã este diversificarea
– obiectivele sunt obținerea de bani si un stil de viatã bogat în satisfactii.
b) O altã categorie de întreprinzãtori conform tipologiei Stratos este cel dinamic sau pionier,cu urmãtoarele particularitãti:
– deosebit de creativ
– disponibilitate spre asumare de riscuri
– se adapteazã bine la schimbãrile de mediu
– orientarea strategicã este penetrarea pe piatã și dezvoltarea produsului
– obiectivele urmãrite sunt obținerea de bani și un stil de viatã bogat în satisfacții.
c) Întreprinzãtorul organizator – prezintã urmãtoarele caracteristici:
– atenție majorã pentru aspectele administrative
– capacitate ridicatã de acțiune și gândire analiticã
– orientarea strategicã constã în diversificare, modernizare și penetrare de noi piețe
– obiectivele urmãrite sunt de naturã familial-antreprenorialã.
d) Al patrulea tip de întreprinzãtor – cel clasic sau rutinier- prezintã urmãtoarele particularitãti:
– amploare mai redusã a deciziilor și acțiunilor
– nu genereazã firme puternice si dinamice
– prudentã apreciabilã
– orientarea strategicã este de diversificare.
Trăsăturile întreprinzătorului de succes
Succesul creării unei întreprinderi depinde în măsura hotărâtoare de personalitatea, de calitățile personale ale întreprinzătorului care acceptă riscurile, inițiază și conduce afacerile, înainte de orice, întreprinzătorul trebuie să se autoanalizeze și să aprecieze dacă este cu adevărat în măsură să demareze o afacere, dispunând de caracteristici ale personalității și de abilitati care sa ii asigure succesul.
Personalitatea întreprinzătorului este determinată de sistemul de valori existent la nivel național, de mediul familial și sociocultural care favorizează manifestarea anumitor trăsături caracteristice ale creatorului de întreprindere. Un rol hotărâtor revine mediului familial, măsurii în care acesta aderă la anumite valori, aspirații precum spiritul de independență, inițiativa creatoare, nevoia de a avea ceva al său. Practica ultimilor ani a evidențiat faptul că în țările dezvoltate, spre deosebire de anii precedenți, în care cea mai mare parte a întreprinzătorilor proveneau din foști salariați, în prezent numeroși studenți, șomeri și pensionari se angajează în crearea de noi întreprinderi.
Indiferent de originea socială sau profesională, întreprinzătorii promovează o serie de valori comune și aspirații precum spiritul de independență, ambiția, „gustul riscului", dorința de împlinire materială, profesională și socială, creativitatea, energia și încrederea în forțele proprii. Cu toate acestea, extrema diversitate a situațiilor nu permite sâ se definească un „profil tip" al întreprinzătorului. De aceea, în literatura de specialitate, diverși autori accentuează asupra unora sau altora dintre caracteristicile-personalității întreprinzătorului. Astfel, Albert Shapiro descrie pe întreprinzător ca fiind o persoană căreia nu-i place să primească ordine și să trăiască într-un mediu economic caracterizat prin rutină. Dorind să fie independent, îi place să-și asume riscuri moderate atunci când, datorită calităților sale personale, este sigur de succes. întreprinzătorul nu acceptă modelele și procedurile fixate de altcineva, ci se autodisciplinează considerând că succesul depinde mai mult de comportamentul său decât de „forțele" din exterior.
Conform statisticilor efectuate, următoarele caracteristici predomină la cea mai mare parte a întreprinzătorilor care au reușit în afaceri:
• sănătate fizică bună, demararea și consolidarea unei afaceri necesitând în definitiv mult timp și muncă anevoioasă;
• capacitatea de a identifica rapid soluțiile atunci când situațiile complexe impun întreprinzătorului să învețe rapid și sa rezolve probleme complicate;
• capacitatea de a aborda global situațiile, fapt ce-i permite să integreze în orice moment detaliile care facilitează executarea unui proiect;
• încredere în sine, ceea ce îi permite sa nu se descurajeze în fața dificultăților întâmpinate;
• perseverență însoțită de energia necesară realizării obiectivelor propuse;
• nevoia de a conduce și controla propria întreprindere, concomitent cu asumarea de responsabilități maxime;
• gust moderat al riscului, asumarea acestuia pe baza analizării consecințelor deciziilor adoptate în vederea realizării obiectivelor propuse;
• foarte realist, acceptă lucrurile așa cum sunt și abordează problemele în mod pragmatic;
• prudent, adică neîncrezător, își respectă cuvântul dat și așteaptă ca și alții să procedeze la fel;
• capacitate de delegare a autorității moderată, deoarece întreprinzătorul „fiind singurul stăpân" își determină el însuși obiectivele întreprinderii sale și practică în mai mică măsură munca în echipă;
• stabilitate emotivă suficientă, capacitatea de a gestiona tensiunile care adesea pot apărea în cadrul întreprinderii.
Practica a dovedit că realizarea cu succes a unei afaceri presupune ca întreprinzătorul sa aibă câteva calități esențiale:
capacitate de a decide;
spirit de inițiativă;
simț al responsabilității;
rezistență la șocuri;
capacitate de adaptare;
capacitate de muncă;
capacitate de a comunica;
spirit critic și autocritic;
aptitudinea de a controla;
capacitatea de a-i înțelege pe alții;
fler;
respectare a angajamentelor, etc.;
În practică, nici un întreprinzător nu posedă în întregime calitățile menționate mai sus, dar ele se regăsesc într-o proporție însemnată în cazul persoanelor care au demarat și realizat cu succes o afacere. De regulă întreprinzătorul:
manifestă tendința de a fi independent și autonom, el simte nevoia de a fi propriul său patron;
simte nevoia de a se afirma, de a se realiza, de a învinge obstacolele, de a-și realiza obiectivele propuse prin propriile sale eforturi;
are capacitatea de a-și alege, în realizarea proiectului propus, persoanele care îi sunt utile;
este motivat de nevoia de realizare si mai puțin de nevoia de putere;
dispune de o mare încredere în el însuși, în capacitățile și abilitățile sale de a-si atinge obiectivele pe care și le-a propus;
este capabil să stabilească riscul inerent unui proiect și să-1 accepte dacă are convingerea că șansele sale personale sunt ridicate;
evită proiectele în care rezultatele depind de șansă sau de efortul altora;
este o ființă pozitivă și optimistă care se concentrează mai curând asupra șanselor de succes decât asupra șanselor de eșec, dispunând totodată de capacitatea de a învăța din eșecuri;
este mai motivat de nevoia de realizare decât de bani, prestigiu și putere și percepe profitul ca un mijloc de evaluare a performanțelor și ca o sursă de capital care să-i permită expansiunea întreprinderii;
preferă ocaziile de a crea, de a face lucruri noi, fiind într-o mai mică măsură interesat în gestionarea propriu zisă a afacerii.
În concluzie, putem spune că întreprinzătorul model este motivat de căutarea unei realizări personale, este hotărât, energic și creativ, are încredere în el, se implică pe deplin în afacerea demarată. Este o persoană căreia îi place riscul moderat. Deși dorește sa rămână independent nu refuză susținerea și sprijinul din exterior, dar le acceptă numai în măsura în care are nevoie.
În esență, întreprinzătorul trebuie să fie atât disponibil, deoarece este în permanență solicitat de întreprinderea sa și în acest sens cooperarea și bunăvoința din partea anturajului său devin importante, cât și motivat deoarece el părăsește adesea o situație stabilă pentru a se lansa într-o „aventură" din care nu lipsesc obstacole financiare, juridice, administrative sau de altă natură.
Cu toată diversitatea situațiilor este posibilă o prezentare schematică a trăsăturilor caracteristice ale întreprinzătorului:
1. În ceea ce privește calitățile personale:
Inteligență.
Dinamism.
Ambiție.
Exigență.
Experiență.
2. În ceea ce privește caracteristicile intelectuale
Capacitate decizională.
Eficiență.
Capacitate de a gestiona o afacere.
Simț critic în aprecierea situațiilor.
Realism.
Curiozitate intelectuală.
3. În ceea ce privește relațiile cu participanții la mediul economic:
Cooperare.
A ști să refuze.
Competitivitate.
Loialitate.
Asumarea responsabilității.
Tact.
Control.
Corectitudine.
Întreprinzător sau manager?
Multă lume fie confundă întreprinzătorul cu managerul, fie îi deosebește dar nu știe care ar fi diferențele dintre ei. Capitolul de față face o distincție între întreprinzător și manager si reliefează asemănările și deosebirile dintre aceștia. După parcurgerea capitolului veți cunoaște:
– domeniile principale de activitate ale întreprinzătorului și managerului;
– trăsăturile specifice ale întreprinzătorului și managerului;
– măsura în care un întreprinzător poate deveni manager și invers.
Inițierea unei afaceri este în mod clar o activitate complexă. Ea presupune un simț de previziune deosebit referitor la toate aspectele legate de afacere. În plus, ea cere o anume atitudine cu privire la activitatea managerială. Aceasta derivă din rolul și responsabilitățile unice pe care le are întreprinzătorul. Dacă un manager are doar responsabilitatea unui anumit aspect legat de o funcție specifică, întreprinzătorul este responsabil pentru întreaga afacere.
Întreprinzătorul se deosebește de manager și din punct de vedere al comportamentului în practicile de afaceri. Acestea diferă în toate sferele de activitate ale afacerii.
În continuare vom descrie comportamentul antreprenorial și managerial în șase domenii critice ale afacerii: orientare strategică, fructificarea oportunității, angajarea resurselor, controlul resurselor, structura conducerii și politica de recompense.
1. Orientare strategică. Orientarea strategică este acea dimensiune a afacerii care abordează factorii ce duc la elaborarea strategiei firmei. Această orientare este determinată de modul de fructificare a oportunității. Întreprinzătorul are tendința de exploatare a oportunităților existente în mediul său de afaceri, fără a fi constrâns de disponibilitatea resurselor.
Managerul, deși recunoaște necesitatea fructificării oportunităților, se concentrează în primul rând pe modul de utilizare a resurselor disponibile și pe care le poate controla.
Această dimensiune reliefează una din principalele trăsături ale întreprinzătorului – creativitatea și spiritul inovator.
Comportamentul antreprenorial al acestei orientări este favorizat de următorii factori: diminuarea marjei oportunităților de afaceri, schimbări rapide în tehnologie, modificarea dorinței și capacității de cumpărare a noilor produse sau servicii, reglementările guvernamentale în domeniul afacerilor. Comportamentul managerial al acestei orientări este favorizat de factori precum existența contractelor de muncă, criteriile de performanță privind utilizarea resurselor existente și sistemul de planificare pe termen lung.
2. Fructificarea oportunității. Gradul de implicare și exploatare a unei oportunități este diferit la întreprinzător față de manager. Întreprinzătorul dorește să profite de oportunitatea apărută foarte rapid, pe termen scurt, într-un mod aproape revoluționar. De aceea, se și consideră de către unele persoane că întreprinzătorii și-ar asuma riscuri exagerate. Managerul se angajează în oportunități de lungă durată, într-un ritm mai lent, evolutiv, dar care poate părea staționar.
Comportamentul antreprenorial în fructificarea oportunității este favorizat de următorii factori: orientarea spre acțiune, preponderența deciziilor pe termen scurt, gestiunea flexibilă a riscului, un număr redus de elemente constitutive ale deciziei. Comportamentul managerial în fructificarea oportunității este favorizat, prin contrast, de următorii factori: un număr mare de elemente constitutive ale deciziei, care reduc flexibilitatea; strategia evoluționară, care urmărește consensul; reducerea riscului; gestiunea crizei, care presupune acceptarea numai a acelor acțiuni care sunt compatibile cu resursele actuale ale firmei.
3. Angajarea resurselor. Întreprinzătorii se angajează într-un proces multistadial de folosire a resurselor, cu un grad redus de implicare la fiecare stadiu. Ei încearcă să maximizeze valoarea creată prin minimizarea volumului de resurse implicat, desigur, cu prețul asumării unei risc mai mare. Orientarea antreprenorială cere să se facă un pic mai mult cu un pic mai puțin.
Managerii se concentrează pe utilizarea unistadială a resurselor, cu un grad ridicat de implicare și numai după o evaluare detaliată. Comportamentul antreprenorial este favorizat de următorii factori: nevoia previzibilă de resurse, lipsa controlului pe termen lung, nevoile sociale, cererea internațională. Comportamentul managerial este determinat de următorii factori: reducerea riscului personal, datorită disponibilității resurselor; politica de stimulente; eficiența managerială, care cere un profit stabil; sistemul de alocare a capitalului; sistemul planificării formale.
4. Controlul resurselor. Întreprinzătorul este adeptul folosirii deprinderilor, talentului și ideilor altora. El caută să folosească aceste resurse într-un mod cât mai corespunzător.
Managerul dorește, în schimb, să dețină proprietatea și controlul resurselor sau să angajeze personalul necesar realizării sarcinilor. El este interesat în primul rând de utilizarea eficientă a resurselor de care dispune. Comportamentul antreprenorial în controlul resurselor este favorizat de următorii factori: specializarea crescândă a resurselor; durata mare de viață a resurselor, comparativ cu necesitățile; riscul învechirii și demodării; riscul inerent oricărei afaceri de început; folosirea temporară a unor resurse.
Comportamentul managerial este favorizat de factori precum: putere, statut și răsplată financiară; coordonare; eficiență; inerția și costul schimbării; structura ramurii.
5. Structura de conducere. Întreprinzătorul dorește să cunoască în mod direct fiecare domeniu al afacerii. Faptul că el închiriază resursele necesare și nu folosește salariați proprii determină dezvoltarea unei structuri informale de conducere. Managerul, pe de altă parte, vede relațiile de conducere mai formal, cu precizarea drepturilor și obligațiilor specifice atribuite prin delegarea sarcinilor. Aceasta decurge direct din folosirea resurselor și salariaților proprii.
Unii autori au încercat să facă distincție între întreprinzători și manageri, sugerând că este exclus ca un bun întreprinzător să fie și bun manager. Întreprinzătorul este privit ca o persoană egocentrică și idiosincratică și, prin urmare, incapabil de a conduce. Totuși, deși sarcinile manageriale sunt substanțial diferite de cele antreprenoriale, talentul managerial este, cu toate acestea, esențial. Variația se datorează alegerii mijloacelor specifice. Comportamentul antreprenorial este favorizat de factori precum: nevoia coordonării unor resurse necontrolabile; flexibilitatea în conducere; necesitatea controlului; dorința de independență a salariaților. Comportamentul managerial este favorizat de unii factori precum: necesitatea definirii clare a autorității și responsabilității; cultura organizațională; sistemul de recompense; teoria conducerii.
6. Sistemul de recompense. Întreprinzătorul se concentrează în mod explicit pe crearea și realizarea de valoare. Cei ce au investit bani în crearea afacerii vor dori să-i recupereze cât mai repede. Ca un corolar al concepției bazată pe crearea de valoare, firmele antreprenoriale tind să-și fundamenteze sistemul de recompense pe performanțe – acolo unde performanța este strâns legată de valoare. De asemenea, firmele antreprenoriale preferă să recompenseze mai degrabă echipele decât indivizii. Managerul se concentrează mai puțin asupra maximizării și distribuirii valorii. El are în vedere, atunci când iau deciziile, în special protejarea poziției lui și siguranța postului. Sistemul de recompense se bazează în primul rând pe responsabilitățile individuale și pe performanțele privind realizarea obiectivelor privind profiturile pe termen scurt. Recompensele au menirea de a stimula creșterea nivelurilor de responsabilitate.
Comportamentul antreprenorial este încurajat de următorii factori: speranțele individuale, cerințele investitorilor, concurența. Comportamentul managerial apare ca urmare a presiunii unor factori precum: normele sociale, evaluarea anuală a performanțelor, cerințele acționarilor publici.
În concluzie, privit prin prisma comportamentului în practicile de afaceri, întreprinzătorul diferă în multe privințe de manager. Se poate spune că toți întreprinzătorii sunt manageri, în sensul că ei trebuie să-și conducă propria afacere, însă nu toți managerii sunt și întreprinzători. Aceasta pentru ca în bună măsură marile firme au devenit foarte structurate cu reguli stricte necesare controlării unor entități de o asemenea mărime. Micile firme nu au aceste probleme.
Antreprenoriatul conține o bună doză de management. Însă antreprenoriatul și managementul nu sunt sinonime. Antreprenoriatul presupune un management specific, cu propriile sale concepte, scopuri și metode. El se bazează pe gestiunea riscului și nu pe minimizarea acestuia, pe orientarea spre oportunități și nu spre resurse, pe acțiune și nu pe analiză, pe o structură informală, suplă de conducere și nu pe una formală. Aceste caracteristici derivă și din trăsăturile specifice întreprinzătorului. Sintetic, diferențele dintre întreprinzător și manager sunt redate în tabelul 1.1.
Trăsături specifice întreprinzătorului și managerului
Tabel 1.1
Din perspectiva trăsăturilor personale se poate afirma că unii întreprinzători vor putea deveni cu dificultate manageri în firme mari, întrucât aici spiritul antreprenorial este în mare parte îngrădit. Pe de altă parte, managerii din firmele mari pot deveni întreprinzători de succes, atunci când au calitățile antreprenoriale necesare și când împrejurările le oferă oportunități de afaceri viabile.
Motivațiile întreprinzătorului
Motivația este un „concept fundamental în psihologie și, în genere în științele despre om, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuințe, tendințe, afecte, interese, intenții, idealuri – care susțin realizarea anumitor acțiuni, fapte, atitudini”.
Motivarea pentru acțiune a întreprinzătorilor rezidă din insatisfacțiile acestora. Pot fi insatisfacții materiale, ce decurg din faptul că, așa cum se exprimă foarte plastic profesorii americani Collins și Moore „pentru ei iarba cea mai verde se află întotdeauna puțin mai în fața lor”. De unde motivarea pentru a face ceva în vederea obținerii sale, cu câștigul aferent. În al doilea rând, întreprinzătorii sunt motivați de insatisfacțiile morale, generate de statutul deținut în societate. Poziția socială nu-i mulțumește, resimțind o profundă necesitate de autorealizare, de a obține rezultatul care să-i propulseze în ochii celor din jur și să le confere un statut social superior.
Demararea unei afaceri reprezintă dezideratul multor oameni cu spirit antreprenorial mai mult sau mai puțin dezvoltat. Elementul motivant principal este dorința de câștig, dar acesta nu este singurul. Viitorii întreprinzători sunt atrași de acest statut din trei motive puternic evidențiate la aceștia și anume: profit , satisfacerea unui anumit stil de viata precum și recunoașterea și respectul comunității.
Profitul reprezintă totalitatea veniturilor obținute din afacere si trebuie sa ofere întreprinzătorului o reala compensație pentru economiile și/sau creditele investite în afacere , o reala compensație pentru timpul consumat si de asemenea o reala compensație pentru inițiativa sa și riscurile asumate.
Este cea mai importantă motivație a unui întreprinzător, fără existența acestuia rolul demarării afacerii nefiind justificat.
Satisfacerea unui anumit mod de viata poate rezulta din câștigurile suplimentare pe care le pot avea de pe urma unei afaceri fata de salariații obișnuiți. Tot aici putem vorbi de independentă, libertate de decizie, activitate lipsită de monotonie și rutină. Independenta este caracterizata prin libertatea de acțiune si libertatea de a lua propriile decizii respectând bineînțeles cadrul economic impus de factorii de mediu.
Recunoașterea și respectul comunității. Satisfacția personală este de cele mai multe ori dublată de recunoașterea realizărilor de către colectivul de prieteni, colegi, chiar a comunității în general, această recunoaștere îmbrăcând forme de respect și apreciere, dar din păcate numai din invidie.
–
Figura 1.1. Motivațiile întreprinzătorului
Aceste trei surse de motivație ale întreprinzătorilor prezentate mai sus sunt rezultatul avantajelor și dezavantajelor demarării unei afaceri. Avantajele și dezavantajele demarării unei afaceri sunt prezentate în continuare în tabelul 1.2.
Avantajele și dezavantajele întreprinzătorului
Tabelul 1.2.
Motivațiile întreprinzătorului se pot clasifica în următoarele categorii:
– dorința de a realiza mai mult, inclusiv bani, și de a lucra pentru profit și nu pentru salariu;
– dorința de prestigiu și o nouă poziție socială;
– dorința de a lucra pentru propria persoană, de a fi propriul său manager;
– libertatea de a lua decizii prin implicarea în toate aspectele afacerii;
– oferirea unui sentiment de independență prin eliberarea de sub controlul și regulile unei organizații birocratice, mai ales pentru angajații dificili, care acceptă greu rolul de subordonați;
– eliberarea din limitele unei salarizări standardizate, pentru o muncă standardizată;
– dorința de a se angaja într-o muncă înalt creativă prin eliminarea activităților de rutină;
– aplicarea unor cunoștințe dobândite în perioada anterioară ca angajat, referitoare la un produs sau serviciu la un anumit domeniu de activitate;
– punerea în practică a unei ambiții mai vechi, a unei pasiuni sau a unui hobby;
– sesizarea unei oportunități a pieței și dorința de fructificare a acesteia;
– existența unei conjuncturi favorabile cum ar fi, de pildă, dorința de a investi propriile resurse financiare, posibilitatea de a obține un credit în condiții avantajoase sau datorită existenței unor spații disponibile.
În concluzie, putem spune ca ceea ce motivează un om pentru a porni o afacere diferă de la individ la individ, întrucât depinde de nevoile și de felul fiecăruia de a fi, de a gândi, de a concepe rolul și valoarea vieții.
Rolul dinamizator al întreprinzătorului în economie
2.1. Importanța întreprinzătorului în economie
Întreprinderea are un rol hotărâtor în dezvoltarea economică a oricărei țări, în determinarea potențialului acesteia, de costurile cu care se obțin bunuri și servicii, de calitatea acestora și de capacitatea întreprinderii de a le comercializa profitabil depind în realitate puterea economică și nivelul de trai al unei țări.
Concret, rolul întreprinderii în circuitul economic al unei țări este exercitat prin îndeplinirea celor două funcții ale acesteia:
de creare de valori adaugate;
de participare la distribuirea veniturilor.
În postura de creatoare a valorii adăugate întreprinderea se găsește în relații cu alte întreprinderi cu care face schimb de produse și servicii. Valoarea adaugată pe care o creează o întreprindere se măsoară prin diferența între valoarea bunurilor pe care le vinde și valoarea celor pe care ar trebui să le cumpere pentru a putea produce.
Valoarea adăugată creată de întreprindere este distribuită de acestea pe destinații bine precizate:
furnizorii de bunuri și servicii;
personalul;
proprietarul;
statul;
sumele rămase la dispoziția întreprinderii.
Suma valorii adăugate realizate de ansamblul întreprinderilor constituie bogăția naturală sau produsul intern brut. Se poate spune ca întreprinderea, creând valoare adăugată și redistribuind sub diferite forme către alți agenți constituie un rol esențial în activitatea unei țări.
În procesul creării și dezvoltării întreprinderilor comerciale mici și mijlocii, întreprinzătorul este actorul principal, factorul activ și determinant. Întreprinderea comercială mică sau mijlocie reprezintă cele două părți ale aceluiași întreg, condiționându-se reciproc.
Rolul și importanța întreprinderilor într-o economie este data de:
a) ofera noi locuri de munca;
b) stimuleaza concurenta;
c) favorizeaza inovarea si flexibilitatea.
Sprijinirea întreprinderilor este necesară din următoarele motive:
a) climatul economic este nesigur;
b) politica de impunere (taxe și impozite) este împovărătoare;
În orice economie, întreprinzătorul este factorul cu pondere decisivă în crearea firmelor. Este necesar ca un întreprinzător sa aibă cunoștințe financiare, manageriale, de marketing și multe altele deoarece în momentul dezvoltării unei afaceri el trebuie să fie:
(a) Colector de taxe și impozite (în domeniul vânzarilor cu amănuntul, în ceea ce privește impozitele pe salarii, contribuția la asigurările sociale);
(b) Manager/șef (este responsabil de activitățile legate de resurse umane: angajare, motivare, concediere, etc.);
(c) Vânzari /marketing/publicitate (trebuie să desfășoare activități de planificare a acestora, dar din lipsă de personal specializat, trebuie să-și îndeplinească aceste activități);
(d) Financiar-contabil (sunt necesare cunoștințe din domeniul finanțe-contabilitate chiar dacă
există angajat un contabil în firmă);
(e) Avocat (sunt necesare și importante cunoștințele privind legislația țării în care firma își desfășoară activitatea);
(f) Planificator (în cazul unor schimbări indiferent de motivul lor este necesară o planificare, ce va trebui aplicată apoi și în practică);
(g) Colector de bani (în cazul colaborarilor cu firme rău platnice);
(h) Cercetator de marketing (acest rol e important și necesar încă dinaintea demararii unei afaceri, dar și de-a lungul activității firmei);
(i) Expert tehnic (daca afacerea demarată este din domeniul producției, iar dacă nu sunt necesare totuși anumite cunoștințe referitoare la utilizarea tehnicii de calcul sau alte programe necesare desfășurării activității firmei);
(j) Funcționar /recepționer /dactilograf/secretar (în situațiile când afacerea este la început și însuși proprietarul trebuie să îndeplinească o serie de activități de această natură).
Întreprinzătorul îndeplinește două funcții principale:
• Funcția tehnică, constând în organizarea și reorganizarea permanentă a procesului de producție – stabilirea și alegerea amplasamentului mașinilor și utilajelor; optarea pentru o anumită tehnologie de fabricație; angajarea și formarea salariaților; repartizarea sarcinilor de muncă; asigurarea materiilor prime și materialelor; găsirea debușeelor pentru desfacerea produselor etc. în cazul întreprinderilor mari, această funcție este delegată, de regulă, managerilor (administratori, directori etc).
• Funcția economică, constând în alegerea strategiei, adaptarea producției de bunuri și servicii la nevoile consumatorilor cu luarea în considerare a evoluției cererii, a nivelului prețurilor factorilor de producție și ale produselor – problemă fundamentală a oricărei întreprinderi.
Rolul întreprinzătorului este atât acela de a lua inițiativa producției și de a antrena resursele materiale și umane spre acele ramuri ale economiei care asigură, la un moment dat, cea mai bună remunerare a factorilor de producție, cât și de a asigura pe parcursul execuției cea mai bună combinare a resurselor, astfel încât să se obțină un profit maxim posibil. In acest context, o problemă deosebit de importantă, care condiționează în mod hotărâtor funcționarea eficientă a întreprinderii într-un mediu concurențial este cea a modalităților de desfășurare a relațiilor dintre întreprinzătorii – proprietari și manageri, dintre aceștia și salariații din subordine.
Referitor la rolul întreprinzătorului, în literatura de specialitate se disting două mari curente de opinie:
Primul, conform căruia întreprinzătorii, fiind și proprietarii firmelor, sunt agenții economici esențiali.
Al doilea, care consideră că locul central revine managerilor și nu proprietarilor de firme.
Este de remarcat faptul că, începând cu anii 1980, în marile firme, întreprinzătorul revine în actualitate, dar într-o nouă accepțiune, în sensul trecerii de la întreprinzătorul – individ proprietar la „intraprenoriat", conform căruia funcția de întreprinzător poate fi asumată și de diverse persoane ocupând poziții diferite în cadrul structurii organizatorice a firmei, urmă-rindu-se prin aceasta crearea și revitalizarea în cadrul marilor întreprinderi a unor noi structuri caracterizate prin dinamism și eficiență. Practica țarilor dezvoltate a evidențiat faptul că, intraprenoriatul s-a aplicat cu precădere în cazul întreprinderilor aflate în două situații tip: când evoluția mediului exterior întreprinderii poate fi prevăzută cu mare dificultate sau când organizarea întreprinderii manifestă tendința de birocratizare. Studiile efectuate au evidențiat faptul că, pe măsura sporirii instabilității mediului exterior al întreprinderii crește rolul intraprenorilor. Intraprenoriatul s-a dezvoltat mai ales în cazul marilor întreprinderi diversificate, ca urmare a dorinței responsabililor operaționali de a-și asuma riscul coordonării unor activități pe care le-au inițiat. Este de remarcat faptul că, în practică, această modalitate de organizare întâmpină unele dificultăți datorate rezistenței opuse de structurile organizatorice existente.
De regulă, întreprinzătorului îi revine un rol determinant în procesul de inovare, atât în marea, cât și în mica întreprindere. Cu toate acestea, succesul unor inovații majore este condiționat de combinarea eforturilor întreprinzătorilor, a personalului tehnic și de administrație.
În cadrul unei întreprinderi mari, îndeplinesc rolul de întreprinzător următoarele patru categorii de personal:
„tehnicianul", căruia îi revine definirea datelor de baza și a performanțelor ce caracterizează proiectul de inovare; •
„product-champion"-ul, căruia îi revine crearea, definirea sau adoptarea unui proiect tehnologic inovator, acceptând astfel să-și riște imaginea și statutul în vederea realizării succesului inovației;
„executive-champion"-ul, care este în mod necesar un responsabil decizional având competența de a acționa direct asupra procesului de alocare a resurselor, folosindu-și puterea pentru a le orienta spre realizarea inovației, suportânt astfel cea mai mare parte a riscurilor aferente acesteia;
„întreprinzătorul", care ia decizia finală, în general în calitate de deținător a unei părți importante a capitalului.
În cazul întreprinderii mici, conducătorul acesteia îndeplinește, în general, rolul revenit tuturor celor patru categorii menționate mai sus. Sporirea dimensiunii întreprinderii conduce la apariția și a celorlalte categorii de întreprinzători, situația prezentându-se însă diferit între întreprinderile integrate, care realizează un singur produs și cele diversificate, care realizează mai multe produse.
2.2. Întreprinzătorul -generator de noi afaceri
Veritabil „motor al tranziției” românești, sectorul de IMM-uri, practice recreat după 1990, și-a amplificat continuu contribuția la formarea produsului intern brut, la crearea de noi locuri de muncă și a acționat ca principal agent al schimbărilor structurale, favorizând descentralizarea economiei. Numărul mare de întreprinzători activați după 1990 a facilitat transferul de resurse din sectoare în declin spre cele aflate în dezvoltare, absorbția unei importante părți a forței de muncă disponibilizate prin restructurarea unor giganți industriali, contribuind active la procesul de restabilire a echilibrului macroeconomic. Totodată, noua categorie socială a întreprinzătorilor a stimulat dezvoltarea regională și rurală, diminuând consecințele negative ale programelor de privatizare și/sau restructurare.
În prezent, sectorul IMM-urilor deține peste 97% din numărul societăților comerciale active, aproape jumătate din totalul salariaților acestora și realizează peste jumătate din cifra lor de afaceri. Dinamica sectorului de IMM-uri din România constituie rezultanta unui ansamblu complex de condiții și cauze specifice care au determinat intensități variabile de manifestare a spiritului antreprenorial.
Dacă anii 1990-1995 s-au caracterizat printr-un boom al „nașterilor” de IMM-uri (cu un vârf în 1993 și 1994, pe fondul facilităților fiscale acordate în primii ani de funcționare), perioada 1996-2000 a marcat o stabilizare a ritmului anual de creștere în jurul valorii de 5% .
Crearea și consolidarea IMM-urilor ridicate la rang de obiectiv economic și prioritate națională, precum și conturarea unui cadru legislativ tot mai coerent și cuprinzător, definițiile juridice date conceptului de întreprinzător, celui de întreprindere mică sau mijlocie, constituie dovezi certe ale recunoașterii rolului și importanței sectorului de IMM-uri în economia românească și respectiv a întreprinzătorului ca principalul său exponent.
Sprijinirea dezvoltării sectorului întreprinderilor mici și mijlocii (IMM) este o prioritate atât la nivelul Uniunii Europene, cât și la nivel național, deoarece această numeroasă categorie de agenți economici, mai dinamici și mai flexibili decât societățile mari, constituie coloana vertebrală a oricărei economii moderne.
Pentru a construi o economie puternică, Uniunea Europeana și-a propus sa întărească spiritul antreprenorial în Europa și să creeze condițiile necesare pentru dezvoltarea practicilor inovative care duc la înființarea și dezvoltarea IMM-urilor, acestea reprezentând un factor important de creștere economică și socială. Atingerea acestor obiective este vitală pentru asigurarea sustenabilității economice necesare sprijinirii progresului social și protecției mediului.
Politica Uniunii Europene referitoare la întreprinderi se adresează întregului mediu de afaceri și are ca scop încurajarea și facilitarea înființării de noi întreprinderi, stabilirea unui mediu de afaceri în care fiecare întreprindere să aibă acces efectiv la piețele de produse și servicii, atât din Europa cât și din afara acesteia.
Guvernul României recunoaște și apreciază importanța sectorului întreprinderilor mici și mijlocii ca bază pentru dezvoltarea unei economii moderne, dinamice, bazată pe cunoaștere. Experiența Uniunii Europene demonstrează clar că sectorul întreprinderilor mici și mijlocii poate avea o contribuție substanțială la realizarea produsului intern brut, la crearea unor noi locuri de muncă și la stimularea creșterii exporturilor. Un sector al întreprinderilor mici și mijlocii bine dezvoltat poate astfel să sprijine stabilitatea și creșterea macro-economică.
În scopul creării unui cadru favorabil pentru valorificarea posibilităților actuale de dezvoltare economică a României și a stimulării mediului de afaceri, prin înființarea și dezvoltarea de întreprinderi mici și mijlocii și având în vedere:
– efectele negative ale crizei economice în ceea ce privește reducerea numărului de operatori activi pe piață, înăsprirea condițiilor de creditare și în general a creșterii dificultăților și riscurilor pentru începerea unei afaceri, în special pentru tinerii întreprinzători;
– necesitatea stimulării spiritului antreprenorial al tinerilor, prin dezvoltarea de noi politici publice necesare relansării economice, reducerii șomajului și asigurării unor condiții mai bune pentru participarea tinerilor la viața economică și socială;
– prevederile art. 49, alin. 1 si alin. 5 referitoare la protecția tinerilor și ale art. 135, alin. 2 din Constituția României referitoare la rolul statului in stimularea economiei;
și considerând că situația economică este una excepțională și se impune luarea unor măsuri urgente care să vizeze întreprinzătorii tineri, în cadrul unui program social de interes public, Guvernul a decis să lanseze o nouă schemă de sprijinire a întreprinderilor mici și mijlocii, respectiv Programul pentru stimularea înființării și dezvoltării microîntreprinderilor de către întreprinzătorii tineri.
În scopul creării unui cadru favorabil pentru valorificarea posibilităților actuale de dezvoltare economică a României și a stimulării mediului de afaceri, prin înființarea și dezvoltarea de întreprinderi mici și mijlocii, Guvernul a aprobat Ordonanța de urgență nr. 6/2011 pentru stimularea înființării și dezvoltării microîntreprinderilor de către întreprinzătorii tineri, publicată în Monitorul Oficial 103/09.02.2011.
Ordonanța de urgență nr. 6/2011 vizează stimularea spiritului antreprenorial al tinerilor prin dezvoltarea unor noi politici publice necesare pentru relansarea economiei României, prin reducerea șomajului și asigurarea unor condiții mai bune pentru participarea tinerilor la viața economică. Prevederile acesteia au în vedere necesitatea combaterii efectelor negative ale actualei crize economice și financiare, manifestate prin reducerea numărului operatorilor economici activi pe piață, lipsa resurselor financiare, înăsprirea condițiilor de creditare, reducerea consumului, creșterea dificultăților și a riscurilor pentru începerea unei afaceri, în special pentru tineri, una dintre categoriile sociale cele mai defavorizate.
Ordonanța de urgență prevede condițiile în care microîntreprinderile înființate și conduse de către întreprinzătorii tineri beneficiază de anumite facilități, precum și sancțiunile pentru nerespectarea prevederilor actului normativ respectiv.
În vederea reglementării modului de acordare a facilităților pentru microîntreprinderile nou înființate, conduse de întreprinzători tineri, care desfășoară pentru prima data activitate economică prin intermediul unei societăți cu răspundere limitată, așa după cum prevede art. 17 din Ordonanța menționată mai sus, au fost emise și aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 96/2011, normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 6/2011 pentru stimularea înființării și dezvoltării microîntreprinderilor de către întreprinzătorii tineri, publicate în Monitorul Oficial 108/10.02.2011.
Ordonanța de urgență a Guvernului instituie Programul pentru stimularea înființării și dezvoltării microîntreprinderilor de către întreprinzătorii tineri prin care se acordă unele facilități pentru microîntreprinderile nou înființate, conduse de întreprinzători tineri, care desfășoară, pentru prima dată, activitate economică prin intermediul unei societăți cu răspundere limitată.
Măsurile de natura ajutorului de stat prevăzute prin Ordonanța de urgență fac parte dintr-o schemă transparentă de minimis care se va derula cu respectarea criteriilor stabilite de normele comunitare și de legislația națională în domeniu.
Monitorizarea și controlul aplicării prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului sunt asigurate de Agenția pentru Implementarea Proiectelor și Programelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii (denumită în continuare Agenție) din subordinea Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri.
În România, 1 din 100 de tineri decid sa înceapă o afacere pe cont propriu, față de 1 din 4 tineri în Cehia, Polonia sau Ungaria. Foarte puțini tineri demarează o afacere pe cont propriu. Cele mai frecvente cauze invocate sunt lipsa banilor și birocrația. Un studiu despre antreprenoriat, realizat anul trecut în rândul tinerilor din principalele centre universitare din țară, a arătat că peste 70% dintre ei s-au gândit să își demareze propria afacere. Însă concretizarea acestor intenții este mult mai mică, de aproximativ 17%, pentru că accesul la informații este încă destul de limitat.
Obiectivul „Programului pentru stimularea înființării și dezvoltării microîntreprinderilor de către întreprinzătorii tineri”,îl constituie stimularea înființarii de noi microîntreprinderi, creșterea potențialului de accesare a surselor de finanțare și dezvoltarea aptitudinilor antreprenoriale ale tinerilor în scopul implicării acestora în structuri economice private.
Programul urmărește:
-dezvoltarea aptitudinilor antreprenoriale bazate pe cunoașterea și gestionarea optimă a resurselor, în vederea adaptării rapide la rigorile determinate de globalizarea piețelor;
-stimularea și sprijinirea demarării și dezvoltării firmelor nou-înființate (start-up-uri) prin facilitarea accesului acestora la finanțare;
-facilitarea accesului tinerilor la sursele de finantare.
2.3. Modele și tipuri de economie antreprenorială
Economia antreprenoriala reprezintă studiul despre antreprenor și antreprenoriat în cadrul economiei. The accumulation of factors of production per se does not explain economic development . Acumularea de factori de producție în sine nu explică dezvoltarea economică . They are necessary inputs in production, but they are not sufficient for economic growth . Acestea sunt resursele necesare în producție, dar ele nu sunt suficiente pentru creșterea economică.Human creativity and productive entrepreneurship are needed to combine these inputs in profitable ways, and hence an institutional environment that encourages free entrepreneurship becomes the ultimate determinant of economic growth. Creativitatea umană și productivitatea spiritului antreprenorial sunt necesare pentru a combina aceste intrări în moduri profitabile, și, prin urmare, un mediu instituțional care încurajează antreprenoriatul liber devine determinant final al creșterii economice. Thus, the entrepreneur and entrepreneurship should take center stage in any effort to explain long-term economic development. Astfel, antreprenor și a spiritului antreprenorial ar trebui să ia în centrul scenei, în orice efort de a explica de dezvoltare economică pe termen lung. Early economic theory, however did not lay proper attention to the entrepreneur. Teoria economică, însă nu acordă atenția cuvenită antreprenorului.
Antreprenoriatul este o sursă de inovare și schimbare, și ca atare stimulează creșterea productivității și a competitivității economice. Antreprenoriatul este strâns legat de cunoștințe și flexibilitate, doi factori care au câștigat o nouă semnificație ca sursă a competitivității într-o economie mondială din ce în ce mai globalizată. Odată cu schimbările tehnologice și cu intensificarea concurenței mondiale aduse de globalizare și de liberalizarea economică, ipoteza că încurajarea spiritului antreprenorial reprezintă încurajarea competitivității unei țări, azi pare mai valabil decât oricând.
Este surprinzător faptul că actuala discuție dezbate importanța antreprenoriatului în special în țările dezvoltate și faptul că problema modului de stimulare a spiritul antreprenorial pare să fie o preocupare primordială a factorilor de decizie din țările OCDE. Ca un element-cheie în asigurarea competitivității țărilor dezvoltate, spiritual antreprenorial este chiar mai important pentru țările în curs de dezvoltare care încearcă să atingă competitivitatea pe piețele internaționale.
Economia de piață modernă, poate îmbrăca următoarele tipuri:
TIPUL ANGLO-SAXON, specific SUA, Anglia, Canada.
Este de esență neoliberală, prezintă următoarele caracteristici:
Este o economie care lasă frâu liberei inițiative ;
Este total împotriva dirijismului;
Se pronunța împotriva intervenției statului, acesta având un rol secundar, redus doar la supravegherea respectării regulilor unanim acceptate;
Acordă o importanță majoră întreprinderilor mici și mijlocii private și pe sectorul public;
Acceptă elaborarea de către guvern a unor programe de politica economică pe termen scurt, programe pe domenii și prognoze economice pe termen lung.
2. TIPUL VEST GERMAN specific Frantei, Italiei , Spaniei
Prezintă următoarele caracteristici:
Adepta unei intervenții active a statului in economie;
Un dirijism pronunțat;
Rol important acordat sectorului public chiar daca cel privat este dominant.
3. TIPUL SOCIAL DE PIATA, specific in Germana, Olanda, parțial Austria.
Prezintă următoarele caracteristici:
Statul intervine pentru realizarea unei centralizări a opțiunilor economico-sociale agreate spre un consens general;
Realizarea unui echilibru intrasocial si performanta economica dar nu prin simplul joc al forțelor pieței.
4. TIPUL NORDIC-EUROPEAN specific in Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda.
Prezintă următoarele caracteristici:
Cooperare intre sectorul privat si cel public in vederea satisfacerii unor cerinte social-economice respectiv îmbinarea cresterii si eficientei economice cu promovarea unor valori sociale-umanede baza;
Respecta trăsăturile specifice economiei de piața;
Intervenția statului se realizează in special prin acțiuni sociale având rolul de „protector” pentru toți cetatenii.
5.TIPUL PATERNALIST DE PIATA, specific Japoniei
Prezintă următoarele caracteristici:
Rolul statului este de „catalizator” în economie;
Îmbina caracteristici ale economiei sociale de piața cum sunt: planificarea și echitatea;
Statul veghează asupra echilibrului economic, la asigurarea unei creșteri economice fără greutăți și contradicții, la dezvoltarea pieței interne și cucerirea celei externe.
Indiferent de nivelul de dezvoltare, potențial economic și cultural, regim social-politic si cultural, toate statele lumii sunt angajate într-un amplu proces de transformări radicale, de trecere de la produse munca-intensive la produse cultural-artistic-intensive. Țările slab dezvoltate din punct de vedere economic, cum este și România, trebuie să conceapă strategii de înfăptuire a mai multor tranziții, în principal la cea de economie de piața.
Cu toții trebuie să ne concentrăm acum atenția asupra politicii economice post-recesiune. UE își propune să înregistreze o creștere economică de cel puțin 1-2% anual, iar SUA de cel puțin 3%. România trebuie să recupereze rapid din decalajul de dezvoltare față de media europeană, iar asta înseamnă ritmuri de creștere economică ridicate pe termen lung. O creștere economică mai mare înseamnă mai multe locuri de muncă și un flux mai mare de încasări din impozite și taxe cu ajutorul cărora să diminuam deficitele mari inregistrate. Reformele administrației publice, ale educației, ale sănătății etc. trebuie obligatoriu însoțite de reforme economice pro-antreprenoriat și pro-competitivitate prin care să eliminăm reglementările și obstacolele din calea forțelor pieței.
Opțiunile ar fi modelul anglo-saxon – mai mult sau mai puțin un model al pieței libere; modelul european-francez – al reglementării sporite și al creșterii implicării guvernului în economie; modelul Chavez-Castro-Kim Jong-il – al proprietății de stat; modelul chinez – de economie administrată. Un altul, neglijat de literatura de specialitate internaționala până acum, ține de modelul israelian al antreprenoriatului.
• În Israel, investițiile în capitalul de risc pe cap de locuitor sunt de 2.5 ori mai mari decât în SUA și de 30 ori mai mari decât în Europa. Micul Israel, cu o populație de 7.1 milioane locuitori, atrage tot atâta capital de risc ca și Marea Britanie (cu o populație de 61 milioane locuitori), Franța și Germania împreună. (cu o populație totală de 145 milioane locuitori).
• Israel are mai multe companii listate la bursa Nasdaq decât orice altă țară cu excepția SUA, și a crescut mai repede decât media țărilor dezvoltate în majoritatea anilor începând din 1995 incoace.
• Între 1980 și 2000, 7.562 patente au fost înregistrate în SUA din Israel.
Încovoiat de povara cheltuielilor cu protecția socială, înecat de birocrație, și cu o piață a muncii inflexibilă, modelul de dezvoltare economică și socială pe care Uniunea Europeană îl impune statelor membre își arată limitele. Se vede în primul rând în statisticile ultimilor 20-30 de ani, care arată că modelul social european a fost în mod sistematic devansat de cel anglo-saxon, la aproape toate capitolele.
Mizând pe libertatea funcționării piețelor, modelul anglo-saxon, care funcționează în țări precum Marea Britanie sau Irlanda, dar și în Statele Unite, Canada sau Australia, a oferit mai multe locuri de muncă, a condus la o creștere mai rapidă a economiei și a oferit populației un nivel de trai peste cel înregistrat de locuitorii celor mai multe dintre statele UE. Mai mult decât atât, modelul anglo-saxon a câștigat și cursa competitivității pe plan internațional. Dar cel puțin la fel de important ca cifrele care arată că modelul european este depășit, este faptul că mult-propovăduitul model social – la care se face referire în cea mai mare parte a documentelor oficiale ale Uniunii – a primit o puternică lovitură tocmai din partea cetățenilor Suediei. Țară considerată timp de multe decenii un exemplu pentru restul Europei și un bastion pentru modelul „welfare state" (stat al bunăstării) spre care societatea europeană tinde. „Statul bunăstării" a primit un vot de blam chiar la el acasă, la finele anului trecut, când alegerile parlamentare din Suedia au fost câștigate de o coaliție de centru-dreapta, condusă de prim-ministrul Fredrik Reinfeldt, care a promis reducerea taxelor și reforme pentru statul social.
Astfel, între primele cinci state cu cel mai ridicat nivel de trai din lume (măsurat cu ajutorul Human Development Index – Indicele Dezvoltării Umane, calculat de Organizația Națiunilor Unite), patru sunt economii de tip anglo-saxon (SUA, Australia, Noua Zeelandă și Irlanda). Doar una – Norvegia, reprezintă în top cinci, modelul social european. În același timp, modelul anglo-saxon a dovedit că poate crea un mediu mult mai favorabil decât cel european pentru a obține creștere economică și plus-valoare.
Aceasta este imaginea pe care ne-o dau graficele care urmăresc evoluția PIB pe cap de locuitor (exprimat în funcție de paritatea puterii de cumpărare, adică o formulă de calcul ce ține cont și de puterea de cumpărare a cetățenilor statelor comparate) în economiile europene și cele saxone. Ele descriu un trend crescător, care este condus însă detașat de Statele Unite, secondate – la ceva distanță – de economia Marii Britanii.
Paradoxal însă, având de ales între eficiență și o iluzie a solidarității, România se chinuie încă să redea pe nemestecate un model de dezvoltare economico-socială, minat de bomba cheltuielilor cu protecția socială, împotmolit în reglementări birocratice, care inhibă munca și reprimă libera inițiativă.
Studiu de caz. Întreprinzătorul român
3.1. Date statistice despre întreprinzătorul român
Până în 2003, întreprinzătorii români, așa cum ne arată statisticile, sunt majoritar bărbați sub 40 de ani, absolvenți de liceu sau universitate și care anterior inițierii unei întreprinderi private au lucrat preponderent ca muncitori necalificați. Numărul mare al întreprinderilor fondate de foști muncitori poate fi un rezultat al programelor de orientare antreprenorială a celor care fiind disponibilizați din întreprinderile de stat în restructurare au beneficiat de pachete compensatorii și de sprijin si îndrumare corespunzătoare, prin programe guvernamentale, pentru deschiderea unei afaceri; probabil aceștia au fondat o firmă pentru a obține un venit substituent vechiului salariu. În ultimii doi ani s-au dezvoltat însă și programe care să îi susțină pe tineri în dezvoltarea unei afaceri.
Cu toate acestea, în afară de studenții beneficiari de facilități, există în România o categorie de tineri întreprinzători cu vârste sub 30 de ani. De regulă, este vorba despre cei care au lucrat o perioadă, măcar câteva luni, într-o companie mai mare și au decis, la un moment dat, să se descurce pe cont propriu. De asemenea, ei sunt tineri care au avut activitate intensă de voluntariat în timpul facultății și, eventual, au studiat în străinătate. Domeniile preferate de aceștia, în 2009-2010, au fost consultanță pentru afaceri, activități conexe domeniului IT, publicitate.
Are până în 40 de ani, este bărbat, absolvent de liceu sau facultate și a fost muncitor necalificat. Acesta este profilul întreprinzătorului român, așa cum reiese dintr-un studiu realizat de Institutul Național de Statistică. În schimb, în rândul femeilor, activitatea antreprenorială nu se numără printre priorități. De remarcat este și faptul că în ultimii ani, datorită facilităților acordate tinerilor care își deschid o afacere, segmentul întreprinzătorilor care au până în 30 de ani este în creștere.
Potrivit studiului, ponderea tinerilor întreprinzători cu vârsta sub 30 de ani a crescut față de anii anteriori cu 3 procente. Absolvenții de liceu sau facultate continuă să se mențină în topul întreprinzătorilor, această categorie depășind 40% din totalul celor care derulează activități economice. Ponderea întreprinderilor înființate de foști muncitori necalificați, a depășit și ea pragul de 50%. Această creștere spectaculoasă este pusă pe seama programelor de orientare antreprenorială a celor care au fost disponibilizați. În schimb, a scăzut numărul întreprinzătorilor care au avut, fie funcții de conducere sau profesii tehnice, fie au lucrat ca muncitori calificați.
Participarea femeilor la deschiderea de noi firme este oscilatoare. Dacă în anul 2000 ponderea femeilor – manager era de aproape 35%, acum a scăzut la 33%.
Întreprinzatorii reprezintă motorul oricărei economii de piață, fiind principalii creatori de substanță economică și promotori ai schimbării. Datorită aportului major al acestora la dezvoltarea economică și socială, cunoașterea principalelor caracteristici ale întreprinzătorilor din țara noastră are o importanță deosebită.
Potrivit cercetarii, întreprinzatorii români prezintă următoarele caracteristici:
Pe grupe de vârsta cele mai ridicate procentaje le dețin întreprinzătorii de 36-45 de ani (30,57%) și cei între 45 si 60 de ani (28,94%), iar la polul opus se află persoanele care au peste 60 de ani (3,28%). De asemenea, vârsta medie a întreprinzatorilor este de: 41,61 ani la nivelul eșantionului, 42,46 ani pentru persoanele de sex masculin și de 39,99 de ani pentru femei. Structura pe vârste este favorizantă dezvoltării sectorului de IMM-uri, întrucât peste 2/3 din întreprinzători au mai puțin de 45 de ani, având deci în fata cel putin două decenii de activitate întreprenorială. În acest context menționăm și ponderea foarte ridicată a întreprinzătorilor tineri, (37,21%), care este superioară mediei europene de 24%.
Având în vedere pregătirea profesionala, se observă că persoanele cu pregătire tehnică dețin cea mai mare pondere (43,13% din total), devansând considerabil numărul întreprinzătorilor instruiți în domeniul economic (22,83%). Această situație reflectă diferențele dintre România și U.E. în ceea ce privește opțiunile populației referitoare la natura pregătirii universitare. Astfel, în țara noastră procentul persoanelor cu pregătire tehnică este cu aproximativ 60% mai ridicat decât în Uniunea Europeană.
Gruparea întreprinzătorilor în functie de sex relevă predominanța bărbaților (67,45%). Structura pe sexe, aproximativ două treimi masculină și circa o treime feminină este mai echilibrată comparativ cu media europeană, potrivit căreia întreprinzătoarele reprezintă în jur de un sfert din totalul întreprinzătorilor. Având în vedere că în România persoanele de sex feminin reprezintă circa 51%, o astfel de configurație semnifică un grad mai ridicat de valorificare a potențialului acestora comparativ cu țările din Europa și America de Nord. Fără îndoială că la o asemenea structură a contribuit și faptul că procentul persoanelor de sex feminin care urmează studii superioare este superior celor de sex masculin.
Luând în considerare starea civilă se constată reponderența întreprinzătorilor căsătoriți (76,83%). În ceea ce privește numărul de copii ai întreprinzătorilor, se observă că 31,15% dintre persoane au un copil și 27,87% din oamenii de afaceri au doi copii. Evidențiem procentul ridicat al celor fără niciun copil (35,43%), situație care se datorează proporției considerabile a întreprinzătorilor care au sub 35 de ani.
Din punctul de vedere al studiilor realizate, majoritatea întreprinzătorilor au pregătire superioară (71,35%), dintre care 17,60% au absolvit masteratul, 11,21% au urmat diverse studii postuniversitare, iar 3,91% dintre oamenii de afaceri au doctoratul. Aceasta situație denotă un grad ridicat de intelectualizare a întreprinzatorilor, ceea ce reprezintă o premisă favorabilă pentru amplificarea performanțelor IMM-urilor în perioada următoare și pentru trecerea la economia bazată pe cunoștințe.
Încadrarea întreprinzătorilor după programele de training urmate relevă că 9,19% dintre aceștia s-au pregătit în România și 6,19 % au participat la programe de instruire în străinătate, evidențiind disponibilitatea scăzută a oamenilor de afaceri români pentru perfecționarea prin training în diverse domenii de activitate.
Performanțele firmelor sunt în mare măsură condiționate de prioritățile asupra cărora se focalizează întreprinzătorii și managerii lor. Potrivit rezultatelor cercetării, cele mai frecvente priorități manageriale consemnate în cadrul IMM-urilor românesâști sunt: amplificarea activității de marketing (în 58,14% din firme), diversificarea producției (41,95%), pregătirea intensă a forței de muncă (40,13%), achiziția de tehnică nouă (36,31%), informatizarea activităților (35,12%), introducerea sistemelor moderne de gestiune a calității (32,03%), restructurările/modernizările manageriale (29,03%), acțiunile de
combatere/limitare a poluării (26,75%), construcțiile de clădiri (24,66%) și înlocuirea utilajelor (21,57%).
De remarcat că aproape 30% din întreprinzători/manageri vizează restructurările și modernizările manageriale, ce reflectă faptul ca aceștia conștientizează din ce în ce mai mult importanța deosebită pe care o au sistemele de management, metodele și tehnicile manageriale utilizate în cadrul firmei. Observăm că aceste priorități alcătuiesc un tot echilibrat, în consens cu evoluțiile din firmele moderne.
Pentru a evidenția mai bine trasăturile întreprinzătorilor români, am aplicat următorul chestionar, prezentat în capitolul de mai jos.
Studiu de caz – Chestionar aplicat unui grup de întreprinzători români
Obiectivele cercetării
În cadrul acestei cercetări am stabilit ca principal obiectiv identificarea și analizarea principalelor trăsături ale întreprinzatorului român. Alte obiective ale acestui studiu sunt:
Rolul întreprinzătorilor;
Dimensiunea întreprinzătorilor;
Timpul alocat dezvoltării afacerii;
Pentru atingerea acestor obiective am folosit ca instrument de cercetare un chestionar, pe care l-am aplicat unui număr de 30 administratori de societăți comerciale.
Ipotezele cercetării:
Majoritatea întreprinzătorilor au urmat și absolvit studii de administrare a afacerilor pentru a-și îmbunătăți aptitudinile de manager;
Principalul motiv de înființare și dezvoltare a unei afaceri este cel financiar;
Întreprinzătorul român deține numeroase calități, însă accentual se pune pe responsabilitate și autonomie;
Punctele slabe ale întreprinzătorilor sunt în strânsă legătură cu lipsa timpului și stresul ridicat.
Chestionar
Care este calitatea dumneavoastră în această societate?
asociat
administrator
angajat
Câte persoane sunt angajate în această firmă?
1-9 angajați;
10-49 angajați
50-249 angajați
peste 250 angajați
Ați absolvit studii sau cursuri de management/administrare a unei afaceri pentru a vă dezvolta calitățile de întreprinzător?
da
nu
4. Care credeți că sunt cele mai importante calități necesare reușitei în afaceri?
5. Care din următoarele atribute vă caranterizează? (alegeți o variantă)
cunoașterea de sine;
imaginația;
realismul și simțul practic;
capacitatea de a cerceta;
aptitudini de previziune;
aptitudini de evaluare;
aptitudini de comunicare.
6. Care din următoarele elemente credeți că oferă o imagine concludentă a eficienței dumneavoastră? (alegeți o variantă)
cifra de afaceri;
profitul net obținut;
vechimea angajaților în societate;
numărul mare de clienți;
investițiile realizate.
Care din următoarele elemente vă oferă satisfacție în munca depusă
Securitatea muncii
Responsabilități clare
Program de lucru flexibil
Varietatea muncii
remuneratie echitabilă
Activități care necesită inițiativă
În ce măsură sunteți motivat să vă continuați activitatea?
în foarte mare măsură;
în mare măsură;
în mică masură;
în foarte mică măsură;
Care este motivul pentru care v-ați angajat în afacerea pe care o conduceți?
independența de acțiune;
oprtunități financiare;
securitatea muncii;
locuri de muncă pentru familie;
nici o variantă.
Care este motivul cel mai important pentru care ați putea să renunțați in viitor la aceasta afacere?
fluctuația vânzărilor;
concurența;
responsabilitățile sporite;
pierderile financiare;
nici o variantă.
În care din urmatoarele expresii vă regăsiti cel mai frecvent? (alegeți o variantă)
“daca este o persoană care dorește să-și asume responsabilități în locul meu, o las cu placere”;
“de cate ori am un plan, intervin lucruri neprevăzute, așa că las lucrurile la voia întâmplării”;
“pot să iau decizii numai dacă am timp suficient”;
“daca lucrurile nu decurg așa cum mi-am propus, renunț”;
“nu mă simt prea bine din punct de vedere fizic”
Ce planuri de viitor aveți în ceea ce privește activitatea desfașurata?
să ne dezvoltăm;
să ne mentinem;
să ne retragem din activitate;
să ne reorientăm.
Pentru a ne permite prelucrarea statistică a datelor pe care ni le-ați furnizat vă rugăm să încercuiți câte una din următoarele variante:
Vârsta: <25 26 – 60 >61
Sex: F M
Studii absolvite: Primare Gimnaziale Liceale Universitare Prostuniversitare
Tabel nr. 3.1.
Centralizarea datelor obținute prin aplicarea chestionarelor la cei 30 de întreprinzători
În ceea ce privește tipologia întreprinzătorilor români, principalele criterii de clasificare luate în considerare au avut în vedere vârsta, sexul, pregatirea si starea civila. Vârsta a permis delimitarea mai multor categorii: tineri (pâna în 30 de ani), persoane mature (31-50 ani) si persoane de peste 50 de ani. Dominantă este cea de-a doua categorie, urmată de întreprinzătorii tineri, această din ultimă grupare reprezentând un atú semnificativ, date fiind optimismul, încrederea în sine, curajul, inițiativa, creativitatea și dinamismul, receptivitatea la modificarile contextuale profunde produse în mediul ambiant, național și internațional.
Grafic nr. 3.1.
Cel de-al doilea criteriu, sexul, evidențiază preponderența întreprinzatorilor bărbați, situatie justificata de dificultatea acestui demers, solicitările temporale deosebite și eforturile fizice și politice, implicate.
Grafic nr. 3.2.
Din punct de vedere al pregătirii, este de semnalat ponderea ridicată a întreprinzătorilor cu studii superioare și postuniversitare, ceea ce reprezintă o importantă premisă pentru asigurarea succesului economic și managerial al firmelor create. Din aceștia, se detașează numărul ridicat al persoanelor cu pregatire tehnică superioară – justificat, în bună măsură, prin natura mai pragmatică a pregătirii, prin experiența managerială anterioară și
chiar prin lipsa de perspectivă a unora dintre aceștia în contextul restructurării masive a industriei – ale căror inițiative se caracterizează, în majoritatea cazurilor, în domeniul comercial. Îi urmează economiștii capabili, prin pregătirea de bază, să valorifice mai bine instrumentele specifice activităților întreprenoriale. Numărul și ponderea mai reduse comparativ cu inginerii a acestei categorii pe piata fortei de munca se justifica si prin existentul numeric de aproximativ 9 ori mai mic decât cel al inginerilor.
Grafic nr. 3.3.
În sfârsit, starea civila diferentiaza întreprinzatorii în căsătoriți și necăsătoriți, ultima categorie se corelează cu ponderea tinerilor de până în 30 de ani.
Un alt aspect relevant al caracterizării întreprinzatorilor români îl constituie experienta acestora, atât în activitatea profesionala, cât si în afaceri. De aici si legaturile ce se pot realiza între domeniul anterior actualelor afaceri si cel prezent, precum si între experienta întreprinzatorilor coroborata cu grupa de vârsta în care se încadrează.
Domeniul actual al afacerilor evidentiaza, pe primul plan, comerțul, abordat în exclusivitate sau în combinatie cu alte domenii, situație explicată mai ales prin capitalurile mici de pornire, complexitatea mai redusă și, implicit, profiturile mai mari ce se obțin în intervale de timp scurte. Urmează în ordine, serviciile și industria, construcțiile și transporturile, ale căror ponderi sunt departe de ceea ce se dorește. Interesantă este și analiza numărului de membri de familie ce lucrează în cadrul firmei cu normă întreagă sau parțială; firmele cu un singur membru de familie angajat sunt majoritatea, ele fiind urmate de firmele cu doi angajați din aceeași familie. De regula, astfel de situații sunt justificate de faptul că principalii investitori coincid cu persoana sau persoanele întreprinzătoare localizate la nivelul unei familii, gradul ridicat de implicare a membrilor familiei întreprinzătorului în cadrul activităților firmei este rezultatul atât al prestării unor activități concordante cu nivelul de pregătire al acestora și plătită superior comparativ cu firmele de stat, cât și evitării angajării și salarizării unor terțe persoane.
Un alt aspect semnificativ pentru „starea” actuală a întreprinzătorilor români îl reprezintă vârsta și tipul firmelor.
Cum este de așteptat, ponderea majoritară o dețin firmele create în primii 5 ani după “Revoluția” din 1989; din acestea, peste 90% sunt organizate ca societăți cu răspundere limitată. Diminuarea ponderii firmelor înființate în ultimii ani este explicată, pe de o parte, prin intensificarea concurenței în comerț și industrie și, implicit, diminuarea atractivității pentru întreprinzători, iar pe de alta parte, prin procesul de acumulare a capitalului – premisa financiară fundamentală pentru înființarea de firme industriale ce necesită un capital superior.
Referitor la capital și proprietarii firmelor semnalăm faptul că în aproape jumătate din firmele investigate unul dintre întreprinzatori deține peste 3/4 din capitalul social, situație justificată de penuria de capital și de dimensiunea scăzuta a acestor firme. În același context evidențiem și situația managerială a întreprinzătorilor, în sensul ca majoritatea acestora, se află și într-o ipostază managerială. Separarea managementului de proprietate – pe care P.Drucker
a nominalizat-o ca una din tendințele definitorii ale sfârșitului de secol XIX și începutului secolului XX – este mai puțin realizată la firmele românești înființate după 1990, influențându-se, astfel, apreciabil rezultatele economico- financiare.
O atare situație se reflectă si în volumul și structura bugetului de timp al întreprinzătorilor. Faptul ca bugetul acestora depășește, în foarte multe cazuri, 40, chiar 60 de ore săptămânal explică, în bună măsură, rezultatele economice superioare ale firmelor particulare comparativ cu cele de stat, motivarea puternică a întreprinzătorilor pentru efort și rezultate. Cea mai ridicata „cota” a bugetelor de timp o au firmele din sfera comerțului și a serviciilor, explicată prin natura deosebită a acestor domenii.
În pofida elementelor prezentate, se constată că firmele înființate în acești ultimi 4 ani au caracteristicile întreprinderilor mici și foarte mici, situatie ilustrata atât de cifra de afaceri înregistrată, cât și de numărul de salariați.
Explicațiile principale rezidă în:
– capital propriu redus;
– acces dificil la credite;
– volum mic de activitate al firmelor;
– spatiu restrâns de desfășurare a activităților;
– condiții contextuale complexe și dificile ce împiedică dezvoltarea rapidă a acestora.
Pe baza acestor aspecte considerăm necesară punctarea, fie ea și succintă, a principalelor motivații care au determinat întreprinzătorii actuali să-și asume riscurile întemeierii de întreprinderi mici și mijlocii private în România. Într-o astfel de listă se includ următoarele categorii:
a) dezvoltarea și aplicarea unei idei privind un produs sau o afacere – motivație ce decurge din faptul că locurile de muncă anterioare, la întreprinderi sau instituții de stat, nu le ofereau posibilitatea de manifestare a inițiativei, de concretizare a unei idei economice etc.
b) munca cu oamenii selectați, justificată atât de rolul deosebit al factorului uman, al climatului organizațional în care acesta „se desfășoară”, cât și de calitatea sa, abordată prin prisma cunoștințelor, calităților și aptitudinilor posedate de persoanele cu care se lucrează.
c) siguranța personală și a familiei, motivație desprinsă din incertitudinile actualei perioade de tranziție, din modul în care sunt resimțite nesiguranța și riscul de către populație.
d) realizarea personală – statutul de întreprinzător oferind sentimental esențial și motivant pentru fiecare individ de a se realiza în cadrul firmei proprii.
e) obținerea de câștiguri mai mari, plasată în această poziție și nu pe alta fruntașă deoarece mulți întreprinzători consideră conținutul activității, mediul în care lucrează și rezultatele pe planul statutului propriu și al familiei la fel sau chiar mai importante decât câștigurile bănești nemijlocite.
f) alte motivații:
– dorința de a avea o mai mare flexibilitate în viața personală și familială;
Toate aceste motivații dimensionează cât se poate de convingător statutul întreprinzătorului român într-un context economic, social și politic destul de complex, dat de tranziția la economia de piața. Pentru ameliorarea acestuia și conturarea unor trăsături definitorii al comportamentului întreprenorial au fost schițate câteva direcții de actiune prezentate succint în continuare:
a) asigurarea primordialității acțiunilor comerciale prin:
– adăugarea unui nou produs sau serviciu;
– vânzarea pe o nouă piață;
– extinderea canalelor de distribuție;
– extinderea activităților promoționale și de reclamă;
– cercetarea de noi piețe;
b) înzestrarea tehnică și informatizarea activităților firmelor, concretizat în:
– înlocuirea actualelor echipamente de productie;
– achiziționarea de echipamente noi;
– computerizarea operațiunilor curente;
– dezvoltarea sistemului computerizat;
– adăugarea unor noi spații de lucru
c) asigurarea de resurse umane cu potențial ridicat, atât prin angajarea de specialiști, cât și prin instruirea suplimentară a salariaților existenți.
CONCLUZII
În prezent, întreprinzător este considerată persoana care inițiază sau preia o afacere, asumându-și anumite riscuri pe care cei mai mulți oameni obișnuiți nu ar face-o, aplicând cunoștințele fundamentale într-un mod cu totul original pentru a-și asigura succesul afacerii. Întreprinzătorul trebuie să fie, în același timp, un cuceritor, un organizator și un "negociator".
Întreprinzătorul își asumă riscuri majore, de regulă, calculate, deoarece crede cu putere că posedă capacitatea de a le influența și că are forta să-și dirijeze propriul destin. În esență, întreprinzătorul trebuie să fie atât disponibil, deoarece este în permanență solicitat de întreprinderea sa și în acest sens cooperarea și bunăvoința din partea anturajului său devin importante, cât și motivat deoarece el părăsește adesea o situație stabilă pentru a se lansa într-o „aventură" din care nu lipsesc obstacole financiare, juridice, administrative sau de altă natură.
Întreprinzătorul este adeptul folosirii deprinderilor, talentului și ideilor altora. El caută să folosească aceste resurse într-un mod cât mai corespunzător.
Managerul dorește, în schimb, să dețină proprietatea și controlul resurselor sau să angajeze personalul necesar realizării sarcinilor. El este interesat în primul rând de utilizarea eficientă a resurselor de care dispune.
Rolul întreprinzătorului este atât acela de a lua inițiativa producției și de a antrena resursele materiale și umane spre acele ramuri ale economiei care asigură, la un moment dat, cea mai bună remunerare a factorilor de producție, cât și de a asigura pe parcursul execuției cea mai bună combinare a resurselor, astfel încât să se obțină un profit maxim posibil. In acest context, o problemă deosebit de importantă, care condiționează în mod hotărâtor funcționarea eficientă a întreprinderii într-un mediu concurențial este cea a modalităților de desfășurare a relațiilor dintre întreprinzătorii – proprietari și manageri, dintre aceștia și salariații din subordine.
Întreprinzătorii reprezintă motorul oricărei economii de piață, fiind principalii creatori de substanță economică și promotori ai schimbării. Datorită aportului major al acestora la dezvoltarea economică și socială, cunoașterea principalelor caracteristici ale întreprinzătorilor din țara noastră are o importanță deosebită.
Concluzii ale portretului robot al întreprinzatorului român
• Vârsta: 36-45 de ani (30,57%)
• Sex: bărbați (67,45%)
• Studii: pregătire superioară (71,35%)
• Pregătirea profesională: pregătire tehnică (43,13%)
• Perfecționare: disponibilitate scăzută pentru perfecționarea prin training în diverse domenii de activitate;
• Starea civila: căsătoriți (76,83%)
• Număr de copii: un copil (31,15%) și fără niciun copil (35,43%)
• Focalizare pe activități comerciale și de producție.
• Bugetul de timp alocat: 40-60 de ore săptămânal
BIBLIOGRAFIE
Petrescu, I., Management general, Concepte și aplicații, Ed. Fundației, România de Mâine, București, 2007
Gâf – Deac, M., Management, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004
Ovidiu Nicolescu, Ciprian Nicolescu,’Întreprenoriatul și Managementul Întreprinderilor mici și mijlocii’, Ed. Economică, 2008
Ciocîrlan D. – „Managementul firmei”, Editura Universitară, București, 2005
Naneș M. – „Management general – fundamente teoretice”, Editura ProUniversitaria, București, 2005
Eugen Burdus, I. Cochină, L. Crăciun, A. Istocescu, ‚Întreprinzătorul’, Ed. Pro Universitaria, București, 2010
Peter Drucker, ‚Inovare și spirit întreprinzător’, Ed. Teora, București, 2000
Eugen Burdus, I. Cochină, L. Crăciun, A. Istocescu, ‚Întreprinzătorul’, Ed. Pro Universitaria, București, 2010
Nicolescu, Ovidiu. Managementul organizatiei. Bucuresti : Editura Economica, 2007
Gavrila, Tatiana; Lefter, Viorel. Managementul general al firmei. Bucuresti: Ed. Economica, 2002,
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro
http://www.wall-street.ro
http://www.aippimm.ro
http://www.capital.ro
http://hdr.undp.org/en
http://www.insse.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Intreprinzatorul Si Importanta Sa In Economie (ID: 141619)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.